SFÂNTUL IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE: PREDICĂ LA DUMINICA A PATRA DIN POST (A SFÂNTULUI IOAN SCĂRARUL)

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sfantul-iustin-cel-nou-de-la-celie-predica-la-duminica-a-patra-din-post-a-sfantului-ioan-scararul1_1/

De ce Biserica îl aşează pe acest sfânt în mijlocul Postului, ca pe cea mai sfântă icoană, ca să privească toţi la el? Sfântul Ioan Scărarul. Cine este acesta?

Este omul care a trăit şi a scris „Scara Raiului”, care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris. Om foarte învăţat, foarte citit. Om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a ndus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.

Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea. Te luptă cu orice păcat. Nu rătăci, nu te înşela! Nu crede că vreo putere mică se aruncă asupra ta. Nu! El te atacă, el se aruncă asupra ta! Chiar dacă este doar un gând necurat, doar un gând, să ştii că el se năpusteşte asupra ta. Gând de mândrie, de poftă rea, de iubire de argint… O mulţime nenumărată de gânduri vin asupra ta din toate părţile. Şi tu, ce eşti tu?

O, Scară a Raiului! Cum, părinte Ioane, ai putut să aşezi această Scară a Raiului între pământ şi cer? Demonii nu au rupt-o, nu au tăiat-o, nu au spart-o? Nu!… Postul lui era o flacără, un foc, un incendiu. Ce diavol l-ar fi răbdat? Toţi fugeau panicaţi, toţi demonii fugeau vânaţi de slăvita şi dumnezeiasca lui rugăciune, toţi demonii fugeau de postul lui, toţi demonii dispăreau la rugăciunea lui înflăcărată.

Scara Raiului!

Ce înseamnă ea? Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi altele multe sfinte virtuţi nou-testamentare. Fiecare poruncă a lui Hristos, fraţii mei; aceasta este virtutea. O păzeşti? O împlineşti? De pildă, porunca lui despre post o păzeşti, o împlineşti? Postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer.

Fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.

Da! Scara Raiului. Depinde de tine. Spui că postesc cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. După aceea însă le părăsesc. Iată, am început să construiesc Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Tu iarăşi, tu posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar iată, în vremea postirii laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De tine ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu rugăciunea, cu plânsul, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu în timp ce posteşti îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, iată!, tu, deşi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, tu însuţi iarăşi le dărâmi, le distrugi.

Postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe! Toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele zidar, arhitectul, marele meşter al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Rugăciunea deţine primul loc. Când rugăciunea se va sălăşlui în inima ta şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci  prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi. Atunci, meşterul (rugăciunea) are cei mai buni zidari. Zideşte repede-repede minunate scări de pe pământ la cer, scările urcuşurilor tale treptate către Dumnezeu, către desăvârşirea Lui. Când ai putere, rugăciune puternică, atunci nici un post nu-ţi va fi greu, nici o iubire nu-ţi va fi cu neputinţă. Sfântă iubire evanghelică! Rugăciunea sfinţeşte toate înlăuntrul tău, fiecare nevoinţă a ta, fiecare gând al tău, fiecare simţământ al tău, fiecare dispoziţie a ta. Rugăciunea! Puterea dumnezeiască  pe care ne-a dat-o Domnul spre a ne sfinţi orice este înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Rugăciunea te uneşte cu Domnul cel Atotîndurător şi El varsă în inima ta împreună-pătimirea pentru tot omul, pentru păcătos, pentru fratele care este neputincios ca şi tine, care cade ca şi tine, dar care se poate scula ca şi tine; care are nevoie însă de ajutorul tău frăţesc, de ajutorul tău în rugăciune, de ajutorul tău bisericesc. Atunci, când dai un ajutor, fără îndoială îţi vei zidi Scara ta, Scara care te duce din iadul tău în raiul tău. Atunci, cu siguranţă, în inimă vei urca din treaptă în treaptă, din virtute în virtute şi vei ajunge astfel în vârful scării, în cer, te vei muta în cer, te vei muta în raiul ceresc.

Toate le avem! Şi tu, şi eu: nouă Fericiri, nouă Sfinte Virtuţi evanghelice. Aceasta este Evanghelia Postului, Evanghelia Sfântului Ioan Scărarul. Virtuţi, fraţilor, mari virtuţi. Nevoinţele grele ale postirii, rugăciunii, smereniei, Domnul le-a prezentat ca fericiri. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. (Matei 5, 3).

Smerenia! Aceasta este începutul vieţii creştine, aceasta este începutul credinţei noastre, aceasta este începutul virtuţii noastre, aceasta este începutul ridicării noastre la cer, aceasta este temelia Scării noastre. Doamne, eu sunt un nimic, Tu eşti Totul! Eu nimic, Tu totul! Mintea mea este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea… O! nimic, nimic înaintea cunoaşterii Tale, Doamne! Eu, nimic, nimic… Şi după aceste nenumărate nimicuri, alte nimicuri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne!

Smerenia! Aceasta este prima sfântă virtute, prima virtute creştină! Toate încep de la ea…

Dar noi, creştinii lumii acesteia,care construim Scara mântuirii noastre, întotdeauna suntem în pericol din partea puterilor necurate. Cine sunt acestea? Păcatele, păcatele noastre, patimile noastre. Şi în spatele acestora, diavolul… După cum sfintele virtuţi zidesc Scara cerească între cer şi pământ, aşa şi păcatele noastre fac o Scară către iad. Fiecare păcat. Dacă există păcat în sufletul tău, ia aminte! Dacă ţii ură în sufletul tău una, două, cincizeci de zile, ia aminte pentru a vedea în ce iad s-a transformat sufletul tău. La fel dacă ţii mânie, iubire de arginţi, vreo dorinţă ruşinoasă. Şi tu… Ce faci? Într-adevăr, singur îţi pregăteşti o Scară către iad.

Dar Domnul nostru Cel Bun ne dăruieşte un exemplu minunat. Iată, în mijlocul Postului, ne pune înainte pe minunatul Sfânt Ioan Scărarul, cel cu nume mare. În întregime străluceşte de sfintele virtuţi evanghelice. Îl vedem cum se urcă repede şi cu înţelepciune pe Scara Raiului, pe care a pus-o între cer şi pământ. Ca dascăl, ca sfânt călăuzitor, ne dăruieşte Scara lui nouă, creştinilor, pentru a urca de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de pe pământ la cer.

Doresc ca milostivul şi marele Sfânt al nostru, Ioan Scărarul, să ne ducă de mână în luptele noastre împotriva păcatelor noastre, având ca ţintă sfintele virtuţi. Să zidim şi noi, cu ajutorul său, Scara noastră proprie şi urmându-l, să ajungem în Împărăţia Cerurilor, în Rai, unde există toate odihnele cele cereşti, toate bucuriile cele veşnice, unde împreună cu el, acolo,  Îl vom slăvi pe Împăratul tuturor acelor bunătăţi, pe Împăratul Cel veşnic al Împărăţiei cereşti, pe Domnul Iisus Hristos, Căruia slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Pr. Iustin Popovici

(traducere din elină: M.L.

sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/03/blog-post_6645.html)

Advertisements

Părintele Iosíf Vatopedinul (+2009): Viața monahului: pocăință, smerenie și dragoste – 1

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2015/11/viata-monahului-pocainta-smerenie-si-dragoste-1/

gheron-iosif-vatopedinul-2-in

Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul (+2009), descrie viața duhovnicească a monahului din chinovie drept întrecere în smerenie și dragoste.

Slavă lui Hristos Dumnezeu pentru că m-a învrednicit să ne întâlnim iarăși și să ne continuăm călătoria, cu harul Lui. Bucuria noastră este mare, pentru că ieri am sărbătorit sfântul odor pe care mănăstirea noastră are binecuvântarea să-l aibă, Cinstitul Brâu al Maicii Domnului. Domnul ne-a lăsat Cinstita Cruce, iar Preacurata sa Maică ne-a lăsat Brâul ei. Și este o mare binecuvântare că acesta se găsește la mănăstirea noastră. Avem aici, la noi, brâul cu care se încingea Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare. Cu acest brâu se încingea și atunci când Îl purta în pântece pe Domnul nostru, iar acest brâu s-a sfințit în acest fel. Și este o mare binecuvântare că se găsește la mănăstirea noastră, ca o comoară de mare preț. Este o mare mângâiere pentru noi. Dar toate acestea nu au decât un scop – vă reamintesc– să ne întărească în lucrarea pocăinței.

Părinți, noi, cu toții, avem o datorie către Dumnezeu: să ne curățim inimile noastre. Pentru că altfel, nevoința noastră este în zadar. Viață creștină am avut și înainte de a veni la mănăstire, pentru că am primit creștinismul de la părinții noștri, nu am primit creștinismul din altă parte. Însă, aici, unde am venit mânați de dumnezeiescul har, suntem datori să arătăm toată dragostea noastră lui Hristos ca să luăm drept răsplată curățirea inimii noastre. Adică, dovada practică a faptului de a fi de un chip cu Dumnezeu, a asemănării ca însușire esențială a omului creat ,,după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. Aceasta este datoria noastră cea dintâi, aceasta este cununa pe care o așteptăm cu dorință mare și cu credință. Acum, însă, se așteaptă de la noi și este nevoie de lucrare practică ce ne conduce la această biruință. Iar aceasta, într-un cuvânt, se numește pocăință.

Pentru noi, monahii, aceasta începe cu un lucru foarte delicat, care contează cel mai mult pentru această reușită, pentru că, așa cum am spus mai devreme, existența noastră de ființe create ,,după chipul și după asemănarea” lui Dumnezeu se întemeiază pe un element semnificativ, iar acesta este mintea (νούς, nous). Pe toate celelalte le au și celelalte făpturi ale creației și animalele. Ceea ce ne diferențiază pe noi, oamenii – creați ,,după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, într-un cuvânt ,,theoidía” – este mintea (nous). Mintea, aceasta, a fost atrasă, la începuturi și nu s-a păzit. Această minte a fost atrasă de către diavol și nu și-a păstrat făgăduința. Deși a primit cuvântul lui Dumnezeu Tatăl de a păzi porunca, mintea nu a rezistat și a fost înșelată. L-a crezut pe înșelător, nu pe Dumnezeu. Deci, greșeala începe de la minte. De aceea, acum, toată încercarea și toată lucrarea noastră este restabilirea și păstrarea minții curate pentru a nu mai fi atrasă, pentru că, atunci, unul singur era vrăjmașul, adică diavolul. Acum, însă, sunt mii de primejdii pentru minte, pentru că, după cădere, de vreme ce personalitatea omului s-a dezintegrat, el este învăluit într-o multitudine de denaturări și schimbări. Toate felurile de patimi, obișnuințele cele rele, creația care se supune și ea stricăciunii, toate acestea luptă astăzi ca să dea de lucru minții, s-o țină captivă, să nu-i permită să-și facă lucrarea sa și să gândească la dragostea lui Dumnezeu.

Așadar, aceasta este lucrarea noastră a monahilor, după cum am spus de atâtea ori. Dar aceasta este o problemă care privește pe fiecare creștin. Însă mirenii, care trăiesc în lume, din cauza îndatoririlor familiale și sociale, nu au timp pentru prea multe lucruri. De aceea, bine este măcar să-și păstreze corect credința și, prin pocăință, să-și tămăduiască păcatele pe care le săvârșesc. Dacă vor păzi aceasta cu grijă, pot avea nădejde de mântuire. Pentru noi, monahii, însă, nu e de ajuns lucrul acesta. Dumnezeu, Cel care ne-a atras către El, ne-a hărăzit înainte de a ne naște. Ne-a atras către El, nu ne-a chemat. Ne-a hărăzit ca să-L urmăm în toate și ne așteaptă acolo. ,,Merg să vă pregătesc locaș și mă voi întoarce iarăși ca să vă iau să fim împreună”. Pe cine? Pe voi care ați primit poruncile mele. ,,Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12, 26). Așadar, mai exact, noi nu ne nevoim pentru a dobândi pocăința în mod formal pentru iertarea păcatelor noastre, provizoriu, ca să spun așa, ci ne nevoim pentru curățirea inimii, pentru a dobândi asemănarea (theoidía) ontologic cu Dumnezeu în mod practic. Și pentru ca ,,chipul și asemănarea” să devină realitate și să se realizeze pe deplin și să dobândim dumnezeiești însușiri pentru care ne-a creat încă de la început Tatăl și Creatorul nostru.

Vedeți, nu trebuie să trecem cu vederea taina aceasta, pentru că atunci când uităm care este fundamentul existenței noastre, foarte ușor putem fi înșelați. Așadar, monahul nu trebuie să uite nici o clipă că este creat ,,după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu”. Dumnezeu, Creatorul tuturor, atunci când, din dragoste a hotărât să creeze făptura, în ce mod a făcut aceasta? ,,El a zis și s-a făcut, a poruncit și s-a zidit”. Însă, observăm că, în cazul creării omului, nu se întâmplă același lucru. Căci omul a fost creat prin intervenția directă a Dumnezeului Celui Întreit, pe care Îl slăvim și Căruia ne închinăm. Așadar, prin intervenția lui Dumnezeu a fost creat omul. Omul este creat de mâinile lui Dumnezeu și este înzestrat cu însușiri dumnezeiești pentru că a fost creat ,,după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Omul este o ,,copie” a ,,originalului”. Nu ne-a arătat Hristos, prin prezența sa, toate însușirile cele dumnezeiești? Spune Hristos: ,, Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 14, 12). Ce vrea să însemne aceasta? Nu este cea mai mare putere a asemănării atunci când omul poate, în mod practic, să se asemene Creatorului său care este ,,chipul și asemănarea” sa? Așadar, aceasta este datoria noastră.

Așadar, primul lucru cu care trebuie să începem, frații mei, este ascultarea. Pentru că, vedeți, căderea a avut loc din cauza neascultării. De aceea, acum, datoria noastră, strădaniile noastre au un singur scop: să aflăm iarăși fundamentul ascultării absolute. Ascultarea de voia lui Dumnezeu…V-am vorbit și altădată despre asta. Nu este ceea ce greșit putem crede, că Dumnezeu, ca un stăpân și-a impus voia și poruncile Sale asupra supușilor Săi. Nu! Ascultarea de voia lui Dumnezeu este motivul existenței noastre. Fiindcă, toate cele ce există au o cauzalitate, aflându-și existența în cauza primară care este Dumnezeu. Așadar, deci, dacă acestea, care sunt cauzate de Cineva, nu mai depind de Acela, automat se vor pierde, vor dispărea. Deci, tema aceasta a ascultării față de Dumnezeu este ipostasul existenței noastre, nu se poate fără aceasta. Prin urmare, așadar, totul începe cu ascultarea.

Ne-am putea gândi: ,,Ce mare lucru este ascultarea?”. Ce spuneam, de unde provine toată suferința omului? Din neînfrânarea minții, din nepăzirea minții. Și apoi, ce se întâmplă? Ne îndepărtăm de sensul dependenței absolute față de Dumnezeu. Pentru că ascultarea este punctul de pornire, dar ceea ce trebuie să râvnim noi este dragostea absolută față de Tatăl nostru Cel ceresc. Acest lucru trebuie să căutăm noi, nimic altceva. Iar toate aceste încercări ne conduc ca să dobândim acest lucru.

De aceea, veți porni la drum având în minte sensul ascultării absolute. Aveți grijă și păziți-vă mintea! Nu lăsați să pătrundă înăuntru vostru plăcerea de sine și dorința de a plăcea celorlalți care sunt roadele omului celui vechi. Nu avem nevoie aici nici de plăcerea de sine și nici de dorința de a plăcea celorlalți. Nimic din acestea două, pentru că noi ne-am lepădat de mama care ne-a născut, adică de personalitatea noastră, de omul cel vechi. Nu mai avem nevoie de acestea absolut deloc. Așadar, mintea, goală de orice nu este lucru dumnezeiesc, este obligată să se întoarcă către Dumnezeu și către dragostea Lui. E, iar despre punerea ei în practică ne spune Domnul: ,,Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, ci acela care ține poruncile Mele, acela este cel ce Mă iubește”. Pentru că prima poruncă este dragostea față de Domnul Dumnezeu: ,, Sa iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău si din toată puterea ta”. În aceste patru elemente este cuprinsă toată existența noastră iar prin acestea dovedim dragostea noastră absolută față de Dumnezeu. Dar cum vom păstra noi toate acestea dacă înlăuntrul nostru există plăcerea de sine? Îmi place cutare lucru: de ce să-l aibă nu știu cine și să nu-l am eu? De ce cutare a zis nu știu ce despre mine? Așa începe blasfemia, cu acest ,,de ce”. Mai apoi, cel care va cădea în plăcerea de sine și nu va înțelege acest lucru, va continua cu dorința de a plăcea celorlalți și se va și bucura pentru ceea ce a făcut: ,,Ehei, ce bine că am reușit acest lucru!”. Ei bine, atunci diavolul începe și ,,roade”. Atunci omul va cădea în iubirea de sine și s-a sfârșit totul. Diavolul și-a făcut ,,treaba”.

Așadar, dacă noi nu vom deschide ușa, diavolul nu poate să intre, pentru că este afară. Însă diavolul este și el ,,minte”, așa cum este mintea omenească, așa este și acesta, are și el asemenea însușiri. Deci, pentru că el a văzut că noi, prin lepădarea de cele pământești, am îndepărtat cauzele unor eventuale pricini de ispitire, nu mai poate să ne ,,prindă” cu aceste lucruri. Acestea nu mai există. Dar, ce mai există încă? Există gândurile, există imaginile, iar diavolul anticipează acțiunile noastre. Și ,,lucrează” cu ele. ,,Aceasta nu trebuia să se facă așa”. Sau: ,,Ce-mi tot spune mie ce să fac, ce, el este Dumnezeu?”. În acest fel, dacă mintea nu va fi atentă și va primi aceste gânduri și va ,,vorbi” cu ele, atunci răul s-a întâmplat, porțile minții au fost deschise. Atunci, diavolul intră înăuntru și face rău, pentru că i s-a oferit prilejul să facă asta. Vedeți? De aceea, fundamentul lucrării noastre trebuie să fie ascultarea.

Vă rog, pentru dragostea voastră, să fiți cu luare aminte la aceasta, iar fără ascultare să nu primiți nimic. Iar dacă ați greșit ceva și ați săvârșit un păcat, imediat să îndreptați această greșeală prin pocăință și mărturisire. Să dovedim mărturisirea noastră în harul lui Dumnezeu și, chiar dacă am fost înșelați, să ne pocăim și să dobândim iarăși echilibrul duhovnicesc de mai înainte. Atunci când vom păstra ascultarea înlăuntrul nostru în acest fel, ca un dar de mare preț, așa cum v-am spus și altă dată, aceasta va da naștere smereniei. Pentru că, atunci când eu îmi jertfesc personalitatea mea, nu-mi mai aparțin absolut deloc mie și aștept ca celălalt să-mi spună ce să fac. Iar celălalt poate să fie egumenul, care este tatăl nostru duhovnicesc, ori semenul nostru, pentru că, între noi, există frați care dețin slujiri mai înalte în obște. Dar și aceștia fac ascultare față de egumen iar noi, la rândul nostru, trebuie să facem ascultare și față de ei, de vreme ce ei sunt un fel de ,,reprezentanți” ai egumenului în cadrul obștii.

Atunci când facem ascultare, jertfa este foarte mare, pentru că nu mai fac ceea ce doresc eu, ci fac ceea ce îmi spune celălalt. Iar aceasta este mintea smerită, adică punerea în practică a dragostei desăvârșite. Adică nu fac nimic de capul meu, fac ceea ce îmi spune celălalt. Asta înseamnă punerea în aplicare a dragostei. Aceasta, când este pusă în practică, atrage după ea smerenia. Iar atunci când smerenia, împreună cu dragostea, ca rod al ascultării, se apropie una de alta, atunci, imediat, dumnezeiescul har se apropie de minte. O luminează, o deschide, iar mintea începe și gândește corect și nu mai poate fi atrasă ușor de orice formă a lucrurilor iraționale. Atunci mintea devine sănătoasă, dobândește iluminare și știe încotro se îndreaptă, își amintește de unde își are originea și unde trebuie să ajungă. Își amintește că este aici, nu pentru altceva, ci pentru ca să se îmbrace în veșmântul asemănării, să fie ,,după chipul și după asemănarea” Creatorului ei. Atunci când smerenia și ascultarea există în mod faptic, atunci acolo se pogoară Duhul Sfânt, dumnezeiescul har și începe să-l tragă pe om către cele de sus. Când mintea va fi luminată și va deveni atentă, îl va simți pe diavol foarte ușor și, astfel, diavolul nu mai poate să facă ceea ce dorește. Pentru că, după cum v-am spus, diavolului nu i se îngăduie să acționeze fizic asupra noastră. Dar, prin înșelăciune, minciuni și judecăți false, el încearcă să-l facă pe monah să consimtă și să primească iraționalul. Ei, bine aceasta reprezintă o înfrângere pentru monah și prin această mică breșă diavolul își face loc și începe să aibă putere asupra lui. De aceea, trebuie să fiți cu mare băgare de seamă. Fundamentul ascultării este inalienabil. Când veți dobândi aceasta, atunci se trezește înlăuntrul nostru, în mod firesc, smerenia. Pentru că, atunci, dumnezeiescul har, care a luat locul mamei noastre după trup și se află alături de noi tot timpul pentru refacerea noastră, pentru curățirea noastră interioară, atunci când va vedea că există ascultare, atunci va da naștere smereniei. Iar atunci când smerenia există laolaltă cu ascultarea, atunci, așa cum am spus și înainte, diavolul nu mai poate să intre acolo, pentru că mintea nu se mai lasă înșelată.

Cel care face ascultare desăvârșită în smerenie gândește că este mai mic decât toți oamenii și nu este vrednic de nimic. Atunci, Dumnezeu îl răsplătește pe cel smerit trimițând harul Său. Ei bine, așa începe urcușul nostru, progresul nostru duhovnicesc. Așa cum am spus mai devreme, atunci când mintea va fi luminată, nu va mai putea fi înșelată ușor. Și nu doar că nu se lasă înșelată ușor, dar, ca într-o oglindă, ne este adusă în fața ochilor imaginea noastră de ființe create ,,după chipul și asemănarea ” lui Dumnezeu și punctul final și scopul vieții noastre, adică unirea cu Hristos. ,, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 21-24). Vedeți aici ce binecuvântată plămadă a unirii dintre existența omenească și cea dumnezeiască?

Acesta este sfârșitul binecuvântat pe care noi îl așteptăm. Și vom dobândi aceasta atunci când ne vom curăți inima și vom reuși aceasta dacă vom fi cu băgare de seamă la fundamentul lucrării de mântuire, care este ascultarea. Atunci când omul nu mai face voia lui deloc, și este smerit, atunci ce mai poate face diavolul? Diavolul nu mai poate să se apropie, iar dumnezeiescul har, care este alături de noi în această lucrare, el este cel care își asumă transformarea noastră. Și, cum noi, singuri, din cauza neghiobiei noastre, ne-am înveșmântat cu haina morții, a omului pământean și stricăcios, mai apoi, dumnezeiescul har, dacă noi vom persista în ascultare și smerenie, ne va preschimba spre asemănarea cu Dumnezeu. Harul va veni asupra noastră și va crea omul el nou. Ne vom lepăda de omul cel vechi și ne vom îmbrăca în omul cel nou, cel după Hristos, copie a originalului care este Dumnezeu. Acest lucru îl va face harul, maica noastră, care se găsește înlăuntrul nostru.

Predică la Bunavestire a Părintelui Cleopa

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-la-bunavestire-a-parintelui-cleopa1/

Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)

Predică la Bunavestire a Părintelui Cleopa

 

Troparul Bunei Vestiri: Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, fiu al Fecioarei se face şi Gavriil harul îl binevesteşte. Pentru aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i cântăm: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine !”

 

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc.

Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toata lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.

Iubiţii mei fraţi în Hristos, mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. (Bogorodicina Învierii, glas 4). Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri, şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită. Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întruparii lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Marturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea : „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).

În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: «Bucură-te, ceea ce esti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a spăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi spăimântata, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema” (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în rai, gândea întru sine: Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune? Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşlui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez! Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă! (vezi Luca 1, 37). Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”. Ascultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele dumnezeiescului Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi, hotărîndu-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38)

Iată, iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care noi astăzi îl prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al descoperirii tainei celei din veac ascunse şi din îngeri neştiute. Acest început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul praznicului); şi iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului bucurie mare” (stihira).

Cu adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus bucurie duhovnicească la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi apoi: „ceea ce eşti plină de dar”. I-a zis: că prin tine vine bucurie la toată lumea şi întristarea neamului omenesc se risipeşte. Ea e plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor celor duhovniceşti.

Prea Curata şi Prea Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iar pentru a vă da seama de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare între cetele îngereşti şi Maica Domnului. Ascultaţi: Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare şi dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că fiecare ceată din cele nouă cete îngereşti a luat de la Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire sau proprietate (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească). Şi dacă aceste sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi spirituale şi o mare felurime de daruri şi de vrednicii date lor de Dumnezeu, apoi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28).

Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji la mântuirea sufletului omenesc şi de a povăţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte bune, pentru a împlini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei 1, 7-14). Iar Prea Sfânta şi Prea Curata Fecioară Maria, prin darul cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieste pe cei credincioşi pe calea mântuirii (Sfântul Ioan Damaschin, Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277). Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorociilor şi ale cunoştinţei voii lui Dumnezeu (Vieţile Sfintilor, la 8 noiembrie). Iar Prea Sfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a luat de la Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai înainte a arătat slava ei cea viitoare, zicând: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. , cap. IV, p. 123).

Şi dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la păzirea împărăţiilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor (Psalmul 44), apoi Prea Sfânta Fecioară Maria, fiind Împărăteasa tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu sfintele şi preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a tuturor popoarelor lumii (ibidem).

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi potoli furia lor, spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.), apoi câtă stăpânire nu are Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu asupra diavolilor, şi cât nu poate ea opri puterea drăcească de a nu face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul facerii de minuni asupra plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi cu răbdare şi cu tărie de suflet în necazuri şi în suferinţele lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, cap. XXXII), apoi câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte nu poate ea sa întărească şi să îmbărbăteze în necazuri şi în scârbe pe toţi aceia care au dreapta credinţă şi o cheamă pe ea din inimă spre ajutor?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi îngeri care sunt mai jos decât ei, şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei credincioşi de a-şi stăpâni simţirile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Nasteriea Domnului), apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor îngerilor şi Doamna lumii, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, de a domni şi de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia, şi de a povăţui tot sufletul cel binecredincios, spre a-şi stăpâni simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste toate patimile şi voile lor cele rele?

Şi dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete de îngeri, au darul de a odihni şi de a purta pe Dumnezeu, după dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion la Naşterea Domnului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu ăi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele şi în braţele ei pe Dumnezeu Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta scaun însufleţit şi cuvântător al Împăratului Slavei (Ierarhia cerească, la cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos adevereşte cântând: „Că mitrasul [uterul] tău scaun L-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)?

Dacă ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât alte cete de îngeri care stau mai jos decât dânşii, pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii şi cunoştinţei dumnezeieşti, şi sunt luminaţi în chip covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege marea adâncime a tainelor Sale, şi au puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei cu înţelegerile cele dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8 noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă adâncime de taine dumnezeieşti nu poartă întru sine Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care pe sine sălaş Înţelepciunii lui Dumnezeu s-a făcut (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)?

Şi dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfierbântaţi de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au îndoită putere de sfântă înspăimântare, îndoită putere de vedere dumnezeiască şi îndoită putere de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii 44, 11), apoi câtă fierbinţeală de dumnezeiască dragoste nu are Prea Sfânta şi Prea Curata Fecioară Maria, care pe Dumnezeiescul Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a născut mai presus de legile firii şi cu lapte din preasfântul şi preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere dumnezeiască nu este plină Prea Sfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuseţată (Psalmul 103)?

Şi dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a canoanelor din Minei), apoi de câtă slavă şi înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, dacă toată Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)?.

Iată dar, iubiţii mei fraţi, pentru care pricină am zis că Maica Domnului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, zicând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slavită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas 8, pp.155 si 173). Această cântare este preasfântă şi adevărată, pentru că, precum am arătat, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu vrednicia, cu cinstea şi cu toate darurile cele duhovniceşti cu care a împodobit-o şi a înfrumuseţat-o pe ea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu. Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin în una dintre cele prea alese şi multe laude pe care le-a alcştuit Maicii Domnului. Căci zice: „Înfrumuseţatu-te-ai mai mult decât toata cuviinţa îngerilor, ceea ce ai născut pe Făcătorul lor” (Luca 1, 33).

Iubiţii mei fraţi în Hristos, în cele de până aici, după a mea slabă putere de înţelegere, am arătat în ce chip Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu a fost şi este comoara şi vistieria tuturor harurilor Sfântului Duh şi pentru care pricină Biserica lui Hristos o numeşte pe ea mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii. În cele ce urmează, vreau să vă arăt care din darurile Prea Sfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slava şi de înălţare duhovnicească. Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Prea Sfintei Fecioare Maria? Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau alte multe şi nenumărate daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Prea Sfânta Fecioara Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Prea Curatei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48) şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile (Psalmii 40, 21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al multor neamuri (Facerea 18, 27), căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă (Facerea 41, 40). Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului. (Ieşirea 4, 10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului. (Ieşirea 3, 11). Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om (Psalmii 21, 6). Cu smerenia a strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi, mai mult decât toţi, dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 16,17) şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi martorul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Matei 11, 11) şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie (Luca 17, 28).

Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Prea Sfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Luca 1, 38). Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12). Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”.

Deci, dacă după mărturia acestui Sfânt Părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazemă, apoi şi la Prea Curata şi Prea Sfânta Fecioară Maria toate darurile cele înalte şi duhovniceşti, cu care a fost împodobită de Dumnezeu, s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerita ei cugetare.

Iubiţii mei fraţi, spre a desluşi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am să vă spun o istorioară. Se povesteşte că vestitul pictor Apeles a făcut, pe lângă alte statui vrednice de laudă şi mirare, şi un minunat spic de grâu de care atârna un porumb. Toţi se mirau şi se minunau de acea minunată sculptură, deoarece se părea că în ea meşteşugul nu urmează firii, ci o depăşeşte pe ea. Dar era o taină nedezlegată: cum un spic, care este aşa de gingaş cu puterea, să poată ţine pe el greutatea unui porumb? Dezlegarea tainei însă arată şi închipuie pe Prea Curata Fecioară Maria. Fecioara Maria era aici închipuită printr-un fir de grâu; iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt. Spicul sta aplecat de greutatea porumbului, arătând ca un simbol smerenia cea mare a Prea Curatei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multă dragoste şi smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea şi o a făcut Lui sălaş (Luca 1, 35).

Iubiţii mei fraţi, după cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu, şi cu atât mai mult la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurata a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10). Dar va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea, vom zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii (Scara, Cuvântul 4). Şi dacă se va întreba cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest păcat îngerii au căzut din cer şi strămoşii noştri Adam şi Eva din rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei (Facerea 3, 6).

Fraţii mei, spre încheiere vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri. Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere radio sau televizor, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mândria? Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria? Cine învaţă pe cel sărac, care are o casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria? Cine face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apostolul Iacov care zice: „Toată lumea în cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4). Cine învaţă pe cei neînvăţati să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mândria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept, au nu din mândrie?

O, răutate fără de margini! Cine mai cunoaşte astăzi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?

Fraţii mei, iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei (Teognost). De aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi cugetatori îi fericeşte cei dintâi, zicând: “Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3).

Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sărac şi că n-a făcut nici un bine înaintea Domnului.

Fraţii mei, să nu uitaţi de la acest înalt, slăvit şi prealuminat praznic al Bunei Vestiri cele ce aţi auzit, dar mai ales să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului această preaslăvită şi mai mare virtute. Amin!

de Arhimandrit Cleopa Ilie

Special pentru Duminica iertării

Vă recomand în primul rând un filmuleţ rusesc, o mică bijuterie: scurt (5 minute), frumos şi bogat “împodobit” cu învăţături duhovniceşti:

În al doilea rând, vă recomand un extras “clasic” dintr-o conferinţă a părintelui ieromonah Savatie Baştovoi, preluat de pe site-ul “Pelerin ortodox”:

http://acvila30.ro/savatie-bastovoi-sa-iubim-pe-fiecare-in-toata-nebunia-lui-de-ce-pe-tine-te-accepti-asa-cum-esti-dar-pe-celalalt-vrei-sa-l-faci-ca-la-carte-ca-asa-scrie-in-evanghelie-ca-asa-scrie-la-sfintii-pari/

Savatie Baștovoi: Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui.  De ce pe tine te accepţi aşa cum eşti, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte, că aşa scrie în Evanghelie, că aşa scrie la Sfinţii Părinţi?

 

Căutaţi ce este bine în celălalt. Nu mai vedeţi răul, iertaţi. De ce este aşa? Păi, poate l-a bătut mama când era mic, l-a ascuns în dulap. Cine ştie ce are omul pe suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate. E mai morocănos pentru că aşa-i el, dar ştii ce face el în chilia sa? Poate bate şi el metanii, plânge la icoane, îi pare rău şi cred că îi e ruşine şi lui de felul cum este şi îi e greu să vină să-şi ceară iertare.

Părinţii ne ziceau aşa: „Când cineva îţi greşeşte, te ceartă, tu dă vina pe diavol.” Pentru că nimeni dintre noi nu vrea să facă răul. Nici noi nu-l vrem, pentru că toţi credem în Hristos şi vrem să-I slujim Lui. Dar noi facem şi rău. De ce? Păi, de ce? Cu voie? Nu cu voie, pentru că diavolul ne învaţă să facem rău. Dă vina pe diavol şi scuteşte-l pe aproapele tău de vina asta. S-a-ntâmplat, e trecător. E un accident. Răul pe care îl face aproapele nostru este accidental. Nu trebuie să ne facem impresia despre el şi să-l vedem prin prisma acestui rău pe care îl face. Asta înseamnă a judeca.

Ce înseamnă a judeca? Înseamnă a-l vedea pe cel din faţa noastră prin prisma faptelor rele pe care le face, socotind că ele îl caracterizează. El a strigat ieri la mine, e adevărat, dar asta nu-l caracterizează, el nu strigă tot timpul. Şi chiar dacă strigă tot timpul, să gândesc că înseamnă că nu se mânie, pentru că dacă aşa s-a obişnuit, nici nu mai ţine atâta răutate.

Cu tot felul de gânduri de acest fel să încercăm să iertăm, să iubim. Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui, pentru că fiecare avem nişte „păsărele” ale noastre, dar ni le iertăm. Şi pe celălalt trebuie să-l ierţi! De ce pe tine te accepţi aşa cum eşti, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte, că aşa scrie în Evanghelie, că aşa scrie la Sfinţii Părinţi. Vezi-l şi pe el în toată complexitatea lui, în toate nebuniile lui, pentru că Dumnezeu şi pe el l-a chemat la botez, i-a dat o grămadă de daruri şi nu ştii tu cum îl judecă Dumnezeu.

Şi mai este un lucru, să ştiţi că oamenii care au la vedere neajunsuri şi tot felul de apucături din astea ciudate au în spate daruri pe care Dumnezeu aşa vrea să le ascundă. Pentru că dacă le-ar da pe faţă doar darurile, omul s-ar mândri şi ar distruge totul. Atunci când Dumnezeu dă daruri, mai dă şi câte un beteşug, şi câte o ciudăţenie.

Extras din Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006, p. 83-85

Sursa: ortodox.md

Arhim. Efrem din Arizona: Despre dragostea frățească – „Multă îndrăznire la Dumnezeu are acel suflet care se îndură de aproapele şi pătimeşte împreună cu el, arătând aceasta în faptă şi în cuvânt.”

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/arhim-efrem-din-arizona-despre-dragostea-frateasca-multa-indraznire-la-dumnezeu-are-acel-suflet-care-se-indura-de-aproapele-si-patimeste-impreuna-cu-el-aratand-aceasta-in-fapta-si-in-cuv/

Arhim. Efrem din Arizona:

Despre dragostea frățească

„Multă îndrăznire la Dumnezeu are acel suflet care se îndură de aproapele şi pătimeşte împreună cu el, arătând aceasta în faptă şi în cuvânt.”

Despre Dragoste şi iertarea cea către fraţi

1. Fiii mei, luptaţi lupta cea bună! Rămâneţi în dragoste! Dragostea să fie centrul tuturor mişcărilor voastre în obşte. Egoismul să-l alungaţi departe de la cugetul şi gura voastră.

„Cel care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”, spune Domnul.

Şi dacă nu devenim ca pruncii întru nerăutate şi simplitate, nu vom intra în Împarăţia Cerurilor.

Când o obşte este povăţuită de dragoste, atunci Hristos nevăzut binecuvântează toate. Bucuria, pacea, jertfa pentru fraţi arde în pieptul fiecăruia dintre fraţi, însă rugăciunea atunci se înmulţeşte mai mult, cu cât dragostea în Hristos şi jertfa îmbogăţesc sufletele. Atunci Hristos Se slăveşte, iar noi devenim organe smerite prin care se slăveşte Sfântul Nume al lui Dumnezeu.

Adevărata dragoste nu invidiază darurile cele bune ale fratelui; nu se bucură când aude cuvinte care îl înjosesc sau îl osândesc; nu se opreşte de la a lăuda mereu sporirea fratelui.

[…]

2. Fiii mei iubiţi, Îl rog pe Dumnezeul dragostei să vă întărească întru dragostea cea dintre voi şi să vă dea acea dragoste care nu vicleneşte, care nu pricinuieşte sminteli, ci mai degrabă le risipeşte prin înţelepciunea pe care o naşte.

Mă rog ca Domnul să vă dăruiască dragoste curată, care închide gura celui care o are şi nu-i dă voie să se prăbuşească în prăpastia osândirii, a grăirii-împotrivă, a clevetirii, a minciunii, a făţărniciei şi a altor nenumărate rele pe care le naşte, prin limbă, lipsa acestei dragoste curate după Dumnezeu.

Cel ce are dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el.

Si aceasta este mărturia că suntem ai lui Dumnezeu şi că Il iubim pe El, când avem dragoste curată unii către alţii.

„Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” şi întru întuneric duhovnicesc petrece şi nu ştie unde merge.

Poruncă preţioasă am primit de la Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne iubim unii pe alţii, dar şi diavolul a dat celor care se supun lui porunca de a se urî unii pe alţii. Prin urmare vom păzi porunca Celui ai Cărui ucenici suntem.

Să ne temem, fiilor, de răceala şi de vrăjmăşia cea dintre fraţi şi de gândurile aduse de ea, care puţin câte puţin conduc sufletul la ura demonică. Căci, făcând astfel, ne supunem vrăjmaşului nostru, diavolul, ca unui domn şi ne adunăm nenumărate rele în sărmanul nostru suflet. Dragostea este temelia. Este temelia şi acoperământul acelui suflet care o are. Iar un astfel suflet are sălăşluit în el pe Dumnezeul dragostei şi se desfătează în fiecare clipă în chip luminat.

Pentru alcătuirea şi păstrarea vieţii de obşte este de neapărată trebuinţă dragostea reciprocă, căci dragostea va fi veriga de aur care îi va uni pe toţi fraţii într-un trup unitar, care se va împotrivi smintelilor pe care pururea le pricinuieşte stăpânul vrăjmăşiei şi al urii, diavolul. Dragostea va fi acea putere nebiruită ce va ţine mădularele adunate într-un trup, care are cap pe întâistătător. Şi această putere va birui, de fiecare dată când va fi nevoie, pe cealaltă putere, a răului, cea desăvârşit potrivnică, care se va sili să smulgă mădularele din acea unitate.

În cazul unei dragoste căldicele, puterea potrivnică a diavolului, potrivit cu variaţia pe care o va suferi căldura dragostei, va avea şi trofeele pe măsură. Dar care sunt trofeele puterii potrivnice? Smintelile în sânul obştii, grăirile-împotrivă, neascultarea, dorinţa de a birui în cuvânt, mândria, lăudăroşeniile, invidia, ura şi în sfârşit părăsirea chinoviei.

[…]

3. Fiul meu, să alungi gândurile cele rele pe care ţi le aduce diavolul, împingându-te spre învoire. Mai ales pe cele de ură asupra fratelui să nu le primeşti nicidecum, fiindcă au ca scop să-ţi răpească cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Şi dacă vor izbuti aceasta, au câştigat în întregime sufletul tău. Şi atunci când vom pierde dragostea, pe Dumnezeu Îl vom pierde, fiindcă Dumnezeu este Dragoste şi cel ce petrece în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el. Ce altceva ne mai rămâne pentru dobândirea mântuirii? Căci aşa cum spune Apostolul Ioan:

„Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”,

„Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui”.

Fiul meu, să nu primeşti deloc gândurile de ură împotriva fratelui, ci alungă-le îndată şi rosteşte Rugăciunea lui Iisus sau spune satanei:

Cu cât tu, diavole, îmi vei aduce gânduri de ură împotriva fratelui, cu atât eu îi voi iubi pe fraţii mei, fiindcă am poruncă de la Hristos al meu. Şi nu numai că îi voi iubi, ci mă voi şi jertfi pentru ei, aşa cum şi Hristos S-a jertfit pentru mine, ticălosul”.

Şi îndată să îmbrăţişezi lucrurile pentru care îţi aduce ură si să spui: „Ia vezi, diavole pizmătăreţ, cât de mult îi iubesc! Voi muri pentru ei”. Făcând astfel, şi Dumnezeu văzând buna ta intenţie şi felul în care înfrunţi ispita, pentru a-l birui pe diavol, îndată va veni în ajutorul tău şi te va izbăvi.

[…]

5. Sileşte-te, fiul meu, pentru sufletul tău! Sileşte-te să-i odihneşti pe fraţii tăi şi Dumnezeu te va odihni pe tine şi îţi va da Harul Său!

Fă răbdare! Fă ascultare! Fă-te gunoiul tuturor şi te va lumina Domnul!

Cel care are mai multă smerenie, acela este mai mare. Dumnezeu dă Har celui care are frica Lui şi se supune tuturor ca un copil mic şi caută neîncetat voia cea sfântă a Domnului. Niciodată nu caută să se facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu şi a celorlalţi. Întotdeauna spune: „Cum vreţi, cum ştiţi mai bine”. Nu-şi spune părerea sa, fiindcă se socoteşte mai mic decât toţi. Atunci când i se spune să facă ceva, el este întotdeauna binevoitor şi spune: „Să fie binecuvântat!”.

Aşadar, fiul meu, acestea să le faci şi tu, iar demonii vor fugi departe şi nu se vor mai apropia. Mult se tem atunci când văd smerenie, ascultare şi dragoste către toţi.

6. Tu, fiul meu, fă-ţi datoria! Dacă ceilalţi nu fac ascultare, lasă-i la Dumnezeu şi linişteşte-te. Este invidia diavolului, fiul meu. Oare diavolul în munţi va merge? El se duce acolo unde sunt oameni care se nevoiesc pentru a se mântui. Şi fiindcă şi noi vrem să ne mântuim, ne zăpăceşte fără să ne dăm seama.

Ridică, fiul meu, greutatea fraţilor. Dumnezeu răsplăteşte cu dreptate fiecăruia. Va veni timpul când vei vedea cât de mult îţi va da pentru osteneala pe care ai făcut-o pentru atâtea suflete. Osteneşte-te în această lume; ajută şi niciodată nu vei fi lipsit de ajutorul lui Dumnezeu. Acum semeni, dar va veni vremea când vei secera. Roagă-te ca să te întărească. Dumnezeu, întru răbdare, să-ţi dea discernământ, luminare şi celelalte. Eu mă rog neîncetat pentru tine, însă nu am îndrăznire la Dumnezeu şi de aceea rugăciunea mea nu aduce roadă. Cugetă la cât de mult au suferit Părinţii ca să-i mântuiască pe alţii. Nu este un lucru neînsemnat. Tu îi ajuţi pe ceilalţi, de aceea pe tine se va răzbuna vrăjmaşul; pentru aceasta îti aduce si întristare. Aşadar, întăreste-te întru răbdare şi cu bărbăţie să zici: „Voi muri în luptă, ajutându-i pe fraţi să se mântuiască, şi Dumnezeu nu mă va lăsa să mă pierd, de vreme ce pentru dragoste o fac”. Da, astfel să faci şi vei vedea câtă putere şi bucurie vei primi în luptă. Căci nerăbdarea, lipsa de nădejde şi descurajarea îl lipsesc pe om de Harul lui Dumnezeu, iar omul greşeşte, atribuindu-le greutăţilor pe care le poartă. Dar curajul, jertfa, bărbăţia, credinţa în Dumnezeu aduc Harul lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să-ţi întărească nervii cei duhovniceşti spre a lupta cu puteri noi.

7. Rămâneţi întru legătura dragostei celei frăţeşti, fiindcă dragostea este începutul şi sfârşitul, temelia tuturor virtuţilor. În dragostea cea pentru Dumnezeu şi aproapele „se cuprind toată legea şi Proorocii“. Fără dragoste suntem chimval răsunător, un zero rotunjit. După Sfântul Apostol Pavel, chiar dacă am da trupul să fie ars pentru Hristos şi toată avuţia noastră am împărţi-o şi în toată viaţa am face nevoinţă aspră pentru Hristos, dar dragoste nu avem, nimic nu am izbândit. Aşadar să ne îngrijim cu toată puterea a păstra dragostea întreolaltă, pentru ca puţinele noastre lucrări să fie binecuvântate de Cel ce cunoaşte cele ascunse ale inimilor noastre.

8. Îmi scrii, fiul meu, pentru cineva care te-a amărât şi tu l-ai blestemat. Nu, fiul meu, să nu blestemi pe nici un om, oricât rău ţi-ar face. Hristos ne spune să iubim pe vrăjmaşii noştri, cum vom spune noi, oare, vreun cuvânt rău? Cere lui Dumnezeu sa te ierte şi în continuare să-l iubeşti ca pe fratele tău, chiar dacă tu nu eşti de acord cu el. Hristos, pe Cruce fiind, nu i-a iertat pe cei care L-au răstignit? Oare noi nu vom face la fel? Da, fiul meu, trebuie să-i iubim pe toţi, chiar dacă ei nu ne iubesc. Aceasta este socoteala lor.

9. Fiul meu, întotdeauna trebuie să-l îndreptăţeşti pe fratele tău şi să te osândeşti pe tine însuţi. Niciodată să nu îndreptăţeşti faptele tale, ci învaţă să spui „iertaţi” şi smerenia se va sălăşlui întru tine. Fă răbdare şi treci cu vederea greşelile fratelui tău, amintindu-ţi de îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu faţă de greşelile tale. Iubeşte precum şi Iisus te iubeşte şi aşa cum doreşti şi tu să te iubească ceilalţi. Păstrează tăcerea, rugăciunea neîncetată şi osândirea de sine şi atunci vei vedea câtă umilinţă şi lacrimi şi bucurie vei simţi. Dacă însă nu le ţii, adică le neglijezi, atunci răceala şi uscăciunea vor înlocui cele de mai sus.

Iubeşte-i pe fraţi şi dragostea ta se va vădi atunci când, în ciuda tuturor neputinţelor tale, tu te vei nesocoti întru toate şi îi vei iubi pe toţi. Dragostea te va păzi de toate păcatele.

În afară de tine însuţi să nu cugeţi nimic, ci să te prihăneşti neîncetat, căci aceasta este calea cea mai bună.

10. Fie ca sufletul vostru să se însănătoşească mai mult, căci atunci când sufletul este sănătos, are răbdare în necazuri, are lepădare de sine; nu-l înspăimântă nici bolile, nici gândurile iubirii de sine. Când sufletul este sănătos, are dragoste întru sine, nu se sminteşte, rabdă cuvântul greu al fratelui, nu teatralizează [probabil vrea să zică “dramatizează”] greşelile lui, întotdeauna are cuvânt bun de spus fratelui, cedează înaintea voii celuilalt şi astfel se izbăveşte de gânduri şi mâhnire. Când sufletul este sănătos, nu se mânie, nu cârteşte, nu grăieşte-împotrivă, nu şopteşte, nu face neascultare, nu-şi face voia proprie şi toate celelalte care aduc sănătate sufletului. Această sănătate o cer de la voi, pe aceasta vă sfătuiesc şi mă rog s-o dobândiţi.

Epistolă către un creştin nevoitor

11. Rabdă pe cel care te mâhneşte şi îţi pricinuieşte sminteli; rabdă cu bucurie. Roagă-te pentru el în fiecare zi, străduieşte-te în fiecare zi să-i faci bine, să-l lauzi, să-i vorbeşti cu dragoste şi Dumnezeu va face minunea şi se va îndrepta. Hristos Se va slăvi, iar diavolul, cel care pricinuieşte smintelile, va crăpa. Sileşte-te să tai mai ales minciuna şi osândirea. Canonul tău este să faci în fiecare zi un şirag de metanii pentru cel care te urăşte, pentru ca Dumnezeu să-l lumineze şi să-l aducă la pocăinţă. Timp de o lună de zile să faci în fiecare zi câte zece metanii.

Dacă această persoană face ceva împotriva ta, tu să treci cu vederea şi să faci răbdare. Să preferi să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii lovit şi să nu loveşti. Iar când pe acestea le vei face, Fiul lui Dumnezeu Se va sălăşlui în sufletul tău împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Luptă lupta cea bună, treci cu vederea faptele acestei persoane, precum şi Hristos a trecut cu vederea păcatele tale.

A doua epistolă

M-am bucurat când am aflat că te sileşti să biruieşti în felul tău pe acel om care atât de mult te hărţuieşte. Da, fiul meu, dragostea pe toate le biruieşte. Dragostea să o cauţi, smerenia, curăţia. Să faci un şirag de metanii pentru acest om şi Hristos Îl va lumina. Diavolul le face pe toate. Când Hristos îl va alunga, acel om va deveni mieluşel.

12. Să-l suporţi pe fratele tău cu toate ale lui. Să te caracterizeze respectul faţă de ceilalţi. Pentru Numele lui Dumnezeu, să nu ocărăşti, să nu osândeşti, căci acestea nu sunt fapte de monah, ci de mirean care se află departe de Dumnezeu. Tu eşti afierosit lui Dumnezeu şi trebuie să faci ceea ce vrea Dumnezeu. Aceasta să te povăţuiască în purtarea ta faţă de ceilalţi.

Când ocărăşti şi mai faci şi alte rele, să ştii că faci voia diavolului şi Dumnezeu Se amărăşte foarte mult. Îngerii care te văd, întristaţi, vor spune: „Dar ce are acesta de se luptă? Nu se gândeşte la porunca lui Dumnezeu, la dragoste?” În timp ce atunci când te văd jertfindu-te pentru dragostea lui Hristos, se bucură şi slăvesc pe Dumnezeu, Care dă Harul Său omului şi biruieşte pe diavol.

13. Te rog, fiul meu, sileşte-te spre păzirea dragostei frăţeşti. Monahul fără dragoste este mort sufleteşte. Să nu judeci pe nimeni, să nu grăieşti cele de prisos, cele vătămătoare, cele care nu se potrivesc unui monah.

Pentru ce, fiul meu, ai părăsit lumea? Oare nu ca să te sfinţeşti? Oare nu pentru a dobândi dragostea cea curată după Dumnezeu? Când cârteşti şi îi judeci pe mai-marii tăi, împlineşti scopul plecării tale din lume? Oare până când te va înşela diavolul şi nu vei pune început de pocăinţă şi îndreptare? Timpul trece şi sfârşitul se apropie. Să ne silim acum, toate se îndreaptă acum. Mai târziu ne vom lovi capul, însă fără nici un folos.

14.

[…] O, ce Părinte iubitor de fii avem! A fost trecută cu vederea şi uitată această inimă a lui Dumnezeu, care atât de mult îl iubeşte pe om! Căci strigă prin proorocul:

Oare va uita femeia pe pruncul său? Sau nu-i va fi milă de fiii pântecelui său? Că de va şi uita femeia pe aceştia, dar Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul“.

Că de vreme ce fiind noi vrăjmaşi, ne-am împăcat prin moartea Fiului Său, cu mult mai vârtos fiind împăcaţi, ne vom mântui prin viaţa Lui“.

O, câtă mângâiere dau cuvintele Apostolului Pavel sufletului care de curând s-a pocăit! Multă îndrăznire la Dumnezeu are acel suflet care se îndură de aproapele şi pătimeşte împreună cu el, arătând aceasta în faptă şi în cuvânt.

Când Sfântul Andrei, cel nebun pentru Hristos, îşi săvârşea nebunia sa în mijlocul Constantinopolului, o femeie temătoare de Dumnezeu, ai cărei ochi sufleteşti erau deschişi, l-a văzut în extaz pe fericitul Andrei strălucind mai mult decât soarele, iar oamenii îl loveau, îl scuipau, îl chinuiau şi demonii se bucurau fiindcă aveau să-i judece în ceasul morţii lor pentru că îl băteau şi-l chinuiau în tot chipul pe Sfântul lui Dumnezeu. Dar Sfântul a spus demonilor: „Eu L-am rugat pe Dumnezeu să nu le socotească păcatul celor care mă lovesc şi mă chinuiesc”.

Atunci a văzut Varvara, căci aşa se numea femeia, că s-a deschis Cerul şi s-a pogorât un porumbel mare având o floare în cioc şi aşezându-se pe capul fericitului Andrei, a spus: „Primeşte această ramură înflorită pe care ţi-o trimite Părintele Luminilor, pentru că arăţi îndurare fată de cel care te loveşte, aşa cum şi El este îndurat”. Atunci porumbelul a fost înconjurat de nenumărate păsărele care cântau cântări cereşti, spre desfătarea acelui fericit suflet, care pentru Hristos suferea atât de mult.

Peste puţin acea vedenie a luat sfârşit şi fericitul s-a apropiat de Varvara, căci cunoscuse în duh despre vedenia ei, şi i-a spus: „Păzeşte, Varvara, această taină atât timp cât voi fi în viaţă, până ce mă voi muta în locul cortului celui minunat”.

Sufletul îndurat se aseamănă lui Dumnezeu şi multă este îndrăznirea ce o câştigă către El.

Fie ca Dumnezeu să ne dea inimă plină de îndurare, pentru ca atunci când vom ieşi din această viaţă să aflăm şi noi îndurările lui Dumnezeu, mila şi dragostea Sa! Amin.

15. Aşa cum Dumnezeu este îndurat şi iartă pe toţi, tot astfel şi noi suntem datori să ne asemănăm Stăpânului şi să iertăm din inimă pe cei care ne greşesc. Căci aşa cum copilul moşteneşte caracterul părinţilor săi, tot astfel şi noi datori suntem să ne asemănăm Sfântului nostru Părinte, Dumnezeu.

Să răbdăm pe cei care ne întristează, căci şi Hristos a răbdat din dragoste pentru noi nenumărate ocări de la cei păcătoşi.

16. Mare este cinstea ce ni s-a dat, deşi suntem nevrednici, şi anume aceea de a sluji la lucrarea de mântuire a sufletelor, ca nişte mădulare ale Sale, amintindu-ne că dacă alţii nu şi-ar fi jertfit viaţa – Apostolii şi ceilalţi – de dragul nostru, noi nu am fi fost acum fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai bunătăţilor cereşti. Aşadar, tot ce putem face, să facem. Iar lucrarea o va desăvârşi Cel care are puterea de a o desăvârşi.

Aduceţi-vă aminte de vremea catacombelor, de felul în care se nevoiau primii creştini. Cu câtă dragoste jertfeau tot ce firea le dăruise mai plăcut, atunci când datoria de creştini îi chema. Iar, în cele din urmă, această jertfă le aducea slava cea veşnică.

Ah, noi nu suntem vrednici şi, din nefericire, pe toate le pierdem datorită puţinătăţii de credinţă – primul fiind eu -, dar nădăjduim că mila Domnului ne va întări, ca să purtăm şi noi cu smerenie o mică cruce, spre mângâierea noastră.

17. Fiul meu, să ai dragoste către fraţii tăi! Alungă de la tine dorinţa de a birui în cuvânt, care alungă harul mângâierii şi îl înlocuieşte cu amărăciune şi ură. Slăveşte pe Dumnezeu întru dragoste.

„Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

Ce este mai frumos decât dragostea între fraţi? Dar semănătorul cel rău aruncă cu vicleşug sămânţa de neghină şi astfel secerăm şi invidie şi răceală.

Pentru aceasta priveghează, fiule, să nu pierzi timpul preţios cu gânduri nestatornice, ca nu cumva să vină Domnul şi să ne găsească goi şi astfel să fim încuiaţi afară de împărăţie.

Smereşte-te, osândeşte-te neîncetat pe tine însuţi. Să nu te îndreptăţeşti, ci aruncă greşeala asupra ta.

18. Rămâneţi întru dragostea cea întreolaltă, iar aceasta va fi dovadă neclintită că şi pe Dumnezeu Îl iubiţi. Nu vă amărâţi unii pe alţii, căci aceasta este o purtare cu totul nepotrivită pentru cei care, miluiţi fiind de Dumnezeu, au părăsit lumea şi au îmbrăcat haina pocăinţei. Nu întristaţi Duhul Sfânt cu gânduri necuvioase, cu gânduri de invidie şi răceală sufletească. Da, fiii mei, iubiţi-vă unii pe alţii, potrivit poruncii dumnezeieşti. Fugiţi ca de foc de răceala dintre voi, ca să păstraţi căldura Duhului Sfânt! Îngrijiţi-vă de dragostea cea după Dumnezeu, cea dătătoare de viaţă, ca să străluciţi icoana sufletului vostru şi să se bucure îngerii care vă stau în preajmă.

Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”.

19. Cel care rabdă în tăcere cuvintele fratelui şi ia aminte să nu se sălăşluiască în sufletul său ura, osândirea sau ţinerea de minte a răului este fericit. Se asemănă lui Hristos, Care atunci când scotea demoni din oameni, evreii Îl judecau, zicând: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni” şi „Demon ai. Cine poate să Te asculte?”.

Vezi, fiul meu, că şi lui Hristos Îi spuneau astfel? Pentru aceasta nu te mâhni. Dacă vei face răbdare, dacă te vei smeri şi vei zice: „Cu adevărat demoni mulţi am – căci fiecare patimă are şi demonul ei – şi sunt aşa cum spune fratele meu, ba încă şi mai rău” şi te vei strădui să-l iubeşti, să te supui lui, atunci va veni ziua când te vei slobozi de patimi şi va împărăţi Hristos în inima ta şi-ţi va da negrăita pace a lui Dumnezeu.

20. Nu stricaţi dragostea cea mântuitoare pentru lucruri de nimic! Nu vă bănuiţi unul pe altul şi astfel să creaţi stări rele înlăuntrul vostru, care vă vatămă sufleteşte. Temeţi-vă de judecata lui Dumnezeu! Vai de acela de la care vine sminteala!

Nu vă îndreptăţiţi pe voi înşivă, ci mai degrabă aruncaţi asupra voastră greutatea oricărei situaţii şi veţi cunoaşte mult folos înlăuntrul sufletului vostru. Iar dacă vă veţi îndreptăţi faptele voastre şi veţi osândi pe fratele vostru, mâhnirea şi întristarea nu vă vor lipsi niciodată, ca răsplată a călcării de poruncă.

Monahul fără prihănirea de sine nu valorează nici măcar un bănuţ; şi prin urmare nici pricopseală nu va avea vreodată.

Ceea ce vă spune stareţul să consideraţi că este voia lui Dumnezeu şi că Domnul vorbeşte prin gura sa. Şi atunci când veţi crede că este asa, vă rămâne numai să faceţi răbdare, asa cum vrea Hristos.

21. Domnul va osândi în focul cel veşnic pe pricinuitorii de sminteli. Iubiţi-vă unii pe alţii cu sinceritate, nu formal şi cu prefăcătorie, ci cu profunzime duhovnicească. Hristos atât de mult ne-a iubit astfel încât această pildă sfântă a Sa să ni se facă de a ne iubi şi noi astfel unii pe alţii.

Dacă nu avem dragoste pentru lucrare – nu doar cuvinte goale -, în zadar ne ostenim în nevoinţă, căci lovim aerul şi ne îndepărtăm de la scopul nostru. Să nu ne înşelăm crezând că ne vom mântui trecând cu vederea virtutea de temelie a ascultării. Dacă nu ne va caracteriza dragostea cea curată a lui Hristos, în zadar alergăm şi atunci se pierde orice nădejde de mântuire.

22. La întrebarea ta, frate în Hristos, dacă trebuie să-l îndreptăm pe aproapele nostru care este nemulţumitor, nedrept etc. – sau să nu facem aceasta de dragul răbdării, îţi răspund: dacă crezi că în urma sfatului fratele se va folosi, atunci să o facem, căutând folosul fratelui mai mult decât pe al nostru şi împlinind astfel cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Dacă însă crezi că nici un folos nu va primi din sfătuire, atunci să alegi folosul tău, răbdând şi nemulţumirea şi dreptatea fratelui.

23. Cu răbdare şi mulţumire slujeşti în ascultarea ta. Să cugeţi că slujeşti Îngeri, nu oameni.

Slujeşte-i pe fraţi cu dragoste, aşa cum îi şi iubeşti. Străduieşte-te să nu întristezi pe nici un frate, ca să nu piardă sufletul tău îndrăznirea către Dumnezeu. Tu să slujeşti ca un rob pentru dragostea lui Hristos. Să te socoteşti pe tine însuţi ultimul dintre fraţi. Smereşte-te şi vei vedea Harul pe care ţi-l va da Domnul slavei.

24. Dragostea cea adevărată către fratele are caracteristicile care o deosebesc, adică atunci când nu judecăm pe fraţi, nu-i prihănim, când trecem cu vederea greşelile lor cele mici şi le răbdăm ca fiind ale noastre, îndreptăţindu-i întotdeauna pe ceilalţi, atunci când nu invidiem, nu ne bucurăm de greşelile lor, ci mai degrabă ne veselim pentru cele bune ale lor şi ne rugăm pentru ei. Din cele de mai sus se vădeşte dacă dragostea noastră către fraţi este curată. Atunci cu adevărat bună şi veselitoare este petrecerea cea împreună cu fraţii.

Siliţi-vă, fiii mei, ca să dobândiţi o astfel de dragoste, căci această dragoste strălucită şi vrednică de Ceruri vă va face fii ai lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu dragoste este, iar cel ce rămâne în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el.

Dar pentru a dobândi această dragoste minunată trebuie să-L chemăm neîncetat pe Dumnezeul dragostei ca să ne-o dea.

Numele lui Dumnezeu pomenit neîncetat prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” are întru sine viaţă veşnică, iar viaţa veşnică este Dumnezeul dragostei. Prin urmare cel care se roagă cu această rugăciune dobândeşte dragostea curată, cea după Dumnezeu.

Aşadar, înainte! Iată mijlocul şi modul pentru a dobândi dragostea. Prindeţi curaj şi înaintaţi în luptă cu bărbăţie! Rostiţi neîncetat Rugăciunea, cu gura sau cu mintea! Mai de folos este cu gura în timpul zilei, din pricina răspândirii minţii la lucrare“.

(din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos,2015)

Sursa originală: cuvantul-ortodox.ro

Editare de text: Ana Elisabeta

PREDICA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR LA DUMINICA FIULUI RISIPITOR: Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-sfantului-ioan-gura-de-aur-la-duminica-fiului-risipitor-omul-nu-trebuie-sa-deznadajduiasca-pentru-pacatele-sale-dar-nici-sa-nu-fie-lenes-si-usuratic-la-minte/

PREDICA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR LA

DUMINICA FIULUI RISIPITOR

din “Omilii la Postul Mare”

„Aşa va fi bucurie în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte”
(Lc. 15. 7)

Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale,
dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte

Când noi ştim că suntem pacatoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădăjduirea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă. Aceasta, aşadar, ne răpeşte binele pe care îl posedăm, iară aceea, adică deznădăjduirea, nu ne lasă a ne elibera de relele sub care noi suspinăm.
Uşurătatea minţii ne împinge iarăşi afară din cer, unde noi ne aflăm, iară deznădăjduirea ne aruncă în bezna răutăţii. Dacă noi însă nu deznădăjduim, putem curând să scăpăm de această beznă. Socoteşte acum puterea amândurora, atât a uşurătăţii de minte, cât şi a deznădăjduirii!
Satana a fost la început un înger bun, dar fiindcă din capul locului a fost uşuratic la minte şi apoi a deznădăjduit, de aceea a căzut aşa de adanc, încât niciodată nu se va mai scula. Cum că el la început a fost un înger bun, învăţăm din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Văzut-am pe Satana ca un fulger din cer căzând” (Lc. 10, 18). Această asemănare cu fulgerul ne arată atât strălucirea cea dinainte a Satanei, cât şi repeziciunea căderii sale.
Pavel a fost la început un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor şi vrajmaş al credincioşilor. Dar pentru că nu a deznădăjduit după ce a cunoscut rătăcirea sa cea grozavă, de aceea el s-a făcut asemenea îngerilor.
Iuda dimpotrivă, dintâi început a fost Apostol, dar pentru că era uşuratic la minte, s-a lăsat smintit de păcat, şi s-a făcut vânzător al Dumnului. Însă tâlharul cel de pe cruce, măcar că săvârşise aşa de multe păcate, nu a deznădăjduit şi de aceea a intrat în rai.

***

Fariseul, uşuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune, şi de aceea a căzut în pieire; vameşul, dimpotrivă, nu a deznădăjduit, şi de aceea s-a înălţat aşa, întrecându-i pe alţii.
Trebuie oare să vă mai arăt că aceasta s-a întâmplat şi unei cetăţi întregi? Toată cetatea cea mare Ninive s-a mântuit, pentru că nu a deznădăjduit, măcar că hotărîrea cea dumnezeiască îi luase toată nădejdea. Adică proorocul nu zisese: „Dacă vă veţi pocăi, vă veţi mântui”; ci el zisese de-a dreptul: „încă 40 de zile şi Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Însă cu toate că Dumnezeu îi ameninţase, cu toate că proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu cuprindeau nici amânare, nici condiţii, ei totuşi nu au deznădăjduit, nu au părăsit încrederea. Dumnezeu nu le pusese condiţii, iar proorocul nu le zisese: „Dacă vă veţi pocăi, vă veţi mântui”; şi el n-a făcut aceasta pentru ca şi noi, când auzim asemenea hotărîre a lui Dumnezeu, să nu ne îndoim şi să nu părăsim nădejdea, ci să privim la exemplul Ninivei. Nici o săgeată a Satanei nu este aşa de tare şi primejdioasă ca deznădăjduirea, şi când noi deznădăjduim, îi facem chiar mai multa bucurie decât când păcătuim.
Dumnezeu, însă, totdeauna este gata a ierta şi pe cel mai mare păcătos, dacă el dă prilej de a fi cruţat, adică dacă vine la pocăinţă. Voiesc să vă arăt cum însuşi Domnul ne asigură şi ne făgăduieşte aceasta, printr-o pildă.
Au fost doi fraţi care erau moştenitori ai tatălui lor. Unul dintre dânşii a rămas în casă, iar celălalt, care a cheltuit toată moştenirea sa, s-a dus în străinatate, pentru că nu putea suferi ocara sărăciei. Eu vă amintesc această pilda, ca să vedeţi că păcatele noastre se iartă numai dacă deschidem ochii asupra stării noastre. Eu însă zic aceasta, nu spre a face pe cineva uşuratic la minte, ci mai vârtos pentru a feri pe oricine de deznădăjduire, căci deznădăjduirea este încă şi mai rea decât uşurătatea minţii. Fiul cel pierdut este icoana păcătosului. Dar ce a grăit acest fiu, când se afla în cea mai mare ticăloşie?
„Întoarce-mă-voi la tatăl meu”, a zis el (Lc. 15, 18). Tatăl nu-l oprise de a se duce în străinătate, pentru ca el să înveţe, din încercare, cât de norocit era fiul care rămăsese acasă. Adică adeseori Dumnezeu orânduieşte aşa, ca noi, când nu ne folosesc cuvintele, să ne învăţăm şi să ne facem mai cu minte printr-o încercare amară. Aceasta a spus-o însuşi Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia. Când profeţii de mii de ori sfătuiseră şi îndemnaseră pe acest popor, iar el nu urma şi nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certări şi profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta, şi răutatea ta te va pedepsi” (Ier. 2, 19). Adică fiindcă ei erau atât de nebuni, încât nu ascultau sfătuirile şi mustrările lui Dumnezeu şi petreceau în păcatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca să se certe şi iarăşi să se învrednicească de Dânsul.
Deci, în acelaşi chip, fiul cel trecut prin o amară încercare a învăţat să cunoască cât de rău este a pierde casa părintească, drept care el acum s-a întors îndărăt. Iară tatăl n-a pomenit rătăcirea lui, ci l-a primit cu braţele deschise. Pentru ce a făcut el aceasta ? Pentru că el era tată al lui, iară nu judecător. De aceea, el a poruncit să se facă sărbătoare de bucurie şi ospăţ, şi toată casa să serbeze şi să se veselească.
Ce gândeşti tu ? Păcatul oare se răsplăteşte aşa? Nu, nu păcatul, ci reîntoarcerea; nu călcarea de lege, ci îndreptarea.
Iară când fratele cel mare s-a supărat de toate acestea, tatăl l-a liniştit cu cuvintele: „Tu în toată vremea eşti cu mine, acesta însă era pierdut şi s-a aflat, era mort şi a înviat” (Lc. 15, 31-32).

***

Cu acestea el vrea să zică: când este vorba de a mântui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata şi a porni aspra cercetare asupra lui, ci trebuie cineva să fie milostiv şi să ierte. Aceasta este ca la doctor. Când cineva s-a îmbolnavit din pricina unei vieţi fără rânduială, doctorul nu-i face mustrări în loc de a-i da doctorii, nici nu-l pedepseşte în loc de a-l tămădui. Câtă vreme a fost depărtat de la noi, gândeşte părintele, el a fost lăsat foamei, ruşinii şi celor mai înfricoşate ticăloşii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat”. El prin aceasta voieşte să zică celuilalt fiu: „Uită-te nu la cele de faţă, ci cumpăneşte mărimea ticaloşiei lui celei de dinainte. Tu ai acum înaintea ta un frate, nu un străin”! El s-a întors la tatăl, şi acesta nu-şi mai poate aminti cele de dinainte, ci îşi mai aminteşte numai de acele ce îl mişcă la compătimire, la îndurare, la pogorământ şi cruţare. De aceea el şi vorbeşte numai de cele ce pătimise fiul său, nu însă şi de cele ce făcuse el. Nu pomeneşte că acela cheltuise în destrăbălări toată averea sa, ci numai ticaloşia cea înmiită cu care avusese a se lupta.
Cu aceeaşi râvnă, ba chiar cu mai mare, păstorul cel bun a căutat oaia cea pierdută, în pilda cea dinainte, fiul cel rătăcit s-a întors singur; însă păstorul a alergat după oaia cea rătăcită, iar când a aflat-o, a luat-o pe umerii săi şi s-a bucurat pentru dânsa mai mult decât pentru celelalte, care nicicând nu se pierduseră (Lc. 15, 5). Dar socoteşte cum a adus el îndărăt oaia cea pierdută. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii săi şi a adus-o el însuşi la turmă îndărăt.
Deci, ştiind noi că Dumnezeu pe păcătoşii ce se întorc la El nu numai că nu-i respinge, ci îi primeşte tot aşa de prietenos ca şi pe cei drepţi, şi nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dânşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi; ştiind noi acestea, de suntem păcătoşi, să nu deznădăjduim, iară, pe de altă parte, nici de faptele cele bune ale noastre să nu ne închipuim nimica.

***

Să tremurăm pentru noi, ca nu cumva prin bizuinţă să cădem în păcat; iar dacă am căzut, să aducem pocăinţă. Precum am zis de la început, două lucruri ne aruncă în pierzare, adică bizuirea noastră cea falsă, când ne semeţim, şi deznădăjduirea, cand am căzut. De aceea, Pavel, spre a-i face atenţi pe cei ce cred a sta neclintiţi, zice: „Celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă”(I Cor. 10, 12). Iară pentru a scula iarăşi pe cei căzuţi, şi spre a deştepta în ei o râvnă nouă mai mare, scrie el către Corinteni: „Voi plânge pe mulţi [dintre voi], care au păcătuit şi nu s-au pocăit” (II Cor. 12, 21).
El socoteşte prin aceasta că aceia care nu s-au pocăit sunt mult mai de jelit decât cei ce au păcătuit. Iară profetul Ieremia a zis: ,,Au doara cel ce cade nu se scoală; sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ier. 8, 4). La fel ne sfătuieşte David, când zice: „O, de I-aţi auzi glasul care zice: „Să nu vă învartoşaţi inimile voastre…” (Ps. 104, 8).
Aşadar, să nu deznădăjduiţi, ci să avem nădejde tare la Dumnezeu, să gândim la noianul cel nemăsurat al harului Său şi al iubirii de oameni, să ne scăpam de conştiinţa cea rea şi, cu toată râvna şi osârdia, să ne sârguim la fapta cea bună, făcând pocăinţa sinceră şi serioasă; pentru că noi încă de aici să lepădăm toate păcatele cele săvârşite, ca să ne putem înfăţişa la scaunul judecăţii lui Hristos şi să dobândim împărăţia cea cerească, căreia fie ca noi toţi să-i fim părtaşi prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreuna cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea şi mărirea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa originală: http://www.ioanguradeaur.ro/379/cuvant-la-duminica-fiului-risipitor/

Editare de text: Ana Elisabeta

Tâlcuire despre antihrist şi viaţa autentică în Hristos a Sfântului Sfinţit Mucenic Daniil Sâsoev

— preluare de pe site-ul “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/09/09/merita-macar-putina-atentie-si-opinia-unui-mucenic-real-al-zilelor-noastre-parintele-daniil-sasoev-despre-actele-biometrice-pecetluire-si-antihrist-se-poate-reedita-in-romania-fenomenul-sectar-de-l/

Notă: Aici am preluat numai introducerea şi extrasul cu cuvintele Părintelui Daniil.  Articolul de pe “Cuvântul ortodox” este completat şi cu alte consideraţii şi informaţii, inclusiv despre secta de la Penza menţionată de Părintele Daniil.  Aici, scopul principal este acela de a sublinia pericolele reale (inclusiv aderarea la ideologii ca evoluţionismul şi ecumenismul!) şi care sunt mijloacele reale de a ne feri de ele: o viaţă autentică în Hristos!

“Atunci când va veni antihristul adevărat, toate aceste persoane care se tem de primirea pecetei vor primi adevărata pecete de bunăvoie. Deoarece vor căuta pecetea nu acolo unde va fi ea”.

Cine sunt parintele Daniil Sâsoev şi Iurii Maximov?

Părintele rus Daniil Sâsoev este, probabil, cel mai nou preot martir al Bisericii Ortodoxe (din câte se cunoaşte). A fost asasinat anul trecut [2009], pe 18 noiembrie, în biserica Apostolului Toma din Moscova, de către un musulman mascat. În viaţa sa el a împlinit unul din darurile printre cele mai rare pentru preoţii timpurilor noastre: apostolica misiune de convertire a necredincioşilor la adevărata credinţă. În timpul misiunii sale a botezat aproximativ 500 de neoprotestanţi şi mai mult de 80 de musulmani.

Începuturile misiunii sale printre islamici au fost provocate chiar de musulmani, care l-au invitat la o dezbatere organizată de ei. Părintele a fondat inclusiv o şcoală de misionari cu binecuvântarea Patriarhului Alexie al II-lea, şi preda misiologia la Seminarul Teologic Nikolo-Perervinskii. Toata viaţa sa părintele Daniil şi-a dăruit-o misiunii şi îngrijirii turmei sale duhovniceşti, ceea ce l-a şi dus la moartea sa martirică. În ziua morţii sale, după liturghie, a botezat un copil, a alăturat Bisericii Ortodoxe o persoană care se rătăcise în ocultism şi a ţinut obişnuitele sale dezbateri biblice. Dupa ce a vorbit până noaptea târziu cu toţi cei care îl solicitau, a intrat în altar, de unde a ieşit pentru a îl întâmpina pe ucigaşul său, ce intrase în biserică trăgând şi strigand: “Unde este Sâsoev?”

Iurii Maximov este profesor la Academia Teologica din Moscova de la Măn. Sfântul Serghie Radonej. A fost, timp de 10 ani, partenerul de conferinţe şi de misionariat al părintelui Daniil Sâsoev. Specialist în patristică, studii islamice, hagiografie, istorie bizantină etc.

În perioada următoare vom reproduce, pe larg, cu ajutorul lui Dumnezeu, amănunte privind viaţa Fericitului martir şi alte convorbiri importante din cartea nou apăruta la Editura Sophia.

Până atunci, puteţi (re)citi, pentru a vă apropia în duh de acest părinte nou martir, următoarele materiale:

[…]

***

“— Următoarea întrebare este despre ispitele contemporane de la noi. In Serbia a început introducerea paşapoartelor biometrice, şi există ispita în rândul oamenilor că prin primirea unui nou paşaport se renunţă la Hristos şi se primeşte pecetea lui antihrist.

– Iurii Maximov: Aceasta este înşelarea drăcească şi una dintre capcanele tradiţionale ale diavolului. Este uşor de observat după istoria Rusiei. La noi, când nu demult au fost schimbate paşapoartele sovietice cu paşapoarte ruseşti, oamenii spuneau că cei care primesc paşapoarte ruseşti nu mai sunt creştini şi nimic nu îi mai poate salva, nu trebuie să acceptăm noile paşapoarte, ele sunt de la antihrist, trebuie să păstrăm paşapoartele vechi, sovietice, „bune”. Asta, în timp ce cu patruzeci şi ceva de ani în urmă, când au fost introduse aceste paşapoarte sovietice „bune” pe scară largă în întreaga ţară, tot astfel de oameni spuneau că ele sunt de la antihrist şi că nu trebuie acceptate. Chiar mai mult decât atât, încă mai devreme, înainte de Revoluţie, pe timpul ţarului, au existat oameni care spuneau că nu trebuie să acceptăm paşapoartele ţariste, deoarece acestea sunt de la antihrist.

– Părintele Daniel: Sfântul Dimitrie al Rostovului a scris că în secolul al XVIII-lea, atunci când au apărut primele paşapoarte şi primii bani de hârtie, erau persoane care susţineau că acestea sunt pecetea lui antihrist.

– Iurii Maximov: Care este sensul acestui truc? Sensul este de a forţa oamenii să privească nu la Hristos, ci la unele lucruri exterioare. Paşaport, card, un oarecare cod de bare. Dar o persoană nu poate sluji la doi stăpâni. Aşa se dovedeşte că noi nu ne mai uităm dacă suntem sau nu împreună cu Hristos, dacă îndeplinim sau nu îndeplinim poruncile Lui, daca ţinem credinţa lui Hristos sau nu o ţinem, ci ne uităm la faptul dacă am primit sau nu paşaportul, dacă ambalajul are cod de bare sau nu. Adică oamenii încetează să se uite la esenţă şi sunt abătuţi de la ea.

— Persoanele care au aceste puncte de vedere cu privire la noile paşapoarte etc., fac referire la cuvintele stareţilor, Paisie Aghioritul şi alţi câţiva despre care eu nu ştiu nimic, în afară de ceea ce este scris despre ei pe Internet. Cum să înţelegem acest lucru?

– Părintele Daniel: Noi ştim că şi Sfinţii Părinţi făceau greşeli, atunci când ne învăţau contrar doctrinei Sfintei Tradiţii. După cum spunea Sfântul Vincenţiu de Lerin, Sfânta Tradiţie este ceea ce au învăţat toţi, întotdeauna şi peste tot.

În orice caz, această teorie a pre-peceţii — la noi, în Rusia, a fost inventat acest termen — este o învăţătură care a apărut abia de curând. Aşa ceva nu a existat înainte. De fapt, acest punct de vedere este greşit şi în sensul teologic. Iurii Valerievici a vorbit despre semnificaţia spirituală, iar eu voi vorbi despre cea teologică. Adevărul este că pentru noi principalul lucru este legământul oamenilor cu Hristos. Noi suntem în acord cu Dumnezeu, iar Dumnezeu – cu noi. Şi, după cum a spus Domnul, nimeni nu ne va răpi din mâinile Tatălui Ceresc, deoarece Tatăl nostru este mai mare decât oricine. Domnul a spus că „din mâna Mea nu fură nimeni”.

Şi pecetea lui antihrist, care este descrisă în Apocalipsă, în capitolul al treisprezecelea, după cum este interpretată de Părinţii Bisericii — Sfântul Ipolit Romanul, Sfântul Andrei al Cezareei, Sfântul Irineu de Lyon —, aceasta este o chestiune de acord personal cu antihrist. Acesta este, de asemenea, un legământ, dar diferit. Nu în zadar Sfântul Andrei al Cezareei spune că, aşa cum noi primim pecetea Duhului Sfânt prin miruire, la fel şi antihrist va da pecetea cea rea, necurată. Şi aici problema nu este de mijloace tehnice – asta este o gândire îndreptată în direcţie greşită. Pentru că o pecete poate fi aplicată şi cu o mână obişnuită, cu orice. Sensul acestei peceţi nu constă în mijloacele tehnice, ci în faptul că oamenii de bunăvoie trec de partea duşmanului. Acest lucru este foarte important!

Mulţi oameni cred că antihristul nu va reuşi să identifice persoanele fără pecete, dar în antihrist va trăi satana, după cum se menţionează în Epistola către Tesaloniceni, că el va acţiona prin acţiunile lui satana, iar satana are autoritate asupra tuturor duhurilor viclene. Duhurile viclene merg după noi şi ne compromit. La fel cum e descris în istorisirea despre trecerea fericitei Teodora prin vămile văzduhului, ele înregistrează fiecare faptă rea pe care o facem noi. Oare îi va fi greu antihristului să cheme duhurile şi să le întrebe unde se află cineva? Ba îi va fi foarte uşor să le întrebe. Pentru aceasta el nu are nevoie să ne urmărească. Antihristul nu va fi interesat să afle unde se află persoana, cu ce se ocupă, ce vinde. Pentru el va fi important ca persoana să încheie acordul cu el. Să intre în uniune cu el. El o să ne şantajeze prin foame, de aici interdicţia asupra comerţului, şi principiul va fi simplu – nu te vei închina la mine, te voi extermina cu foamea. Aceasta este logica, înţelegeţi?

La noi a avut loc o substituire, care a fost realizată de către sectanţi. Ideile că INN [CNP, n. n.] şi paşapoartele biometrice, şi paşapoarte în general sunt pecetea lui antihrist provin din mediul disidenţilor. Despre paşaport au inventat disidenţii. La început disidenţii ruşi, vechii credincioşi, apoi alergătorii – a existat o astfel de sectă, după cum a spus şi Iurii Valerievici. Iar în ceea ce priveşte INN, această idee a venit de la adventiştii de ziua a şaptea. Şi anume, în 1970 una dintre predicatoarele adventiste a avut o „viziune” cu un spirit, care i-a spus că aceasta este o pecete a lui antihrist – înţelegeţi din ce surse confuze provin toate aceste lucruri?

Dar pentru ce răspândeşte satana toate aceste lucruri? Pentru că, atunci când va veni antihristul adevărat, toate aceste persoane care se tem de primirea pecetei vor primi adevărata pecete de bunăvoie. Deoarece vor căuta pecetea nu acolo unde va fi ea. Ei vor căuta pecetea în mijloacele tehnice, care de fapt nu sunt necesare pentru antihrist. Diavolul doreşte să facă în aşa fel, încât atunci când va veni duşmanul adevărat, oamenilor să nu le mai fie frică.

Dar Sfântul Ipolit spune aşa:

„Ce vor spune oamenii, primind pecetea antihristului? Ei vor spune – eu renunţ la Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, la Unicul Său Fiu Iisus Hristos, la Duhul Sfânt, la Sfânta Biserică şi singur mă predau ţie”.

Iată că Sfântul Ipolit a avut dreptate. Principalul lucru acum este prin ce câştigă teren – prin renunţarea la crearea universului. Oare evoluţia nu este o pregătire pentru venirea lui antihrist? Desigur că este o pregătire, evoluţia teistă în special. Atunci când se afirmă că Dumnezeu a creat cu ajutorul răului, al morţii – aceasta duce la antihrist. Afirmaţia că Hristos nu este singura cale spre Dumnezeu, acesta este calea spre antihrist. Afirmaţia că există mântuire în afara Bisericii – aceasta este calea spre antihrist. Afirmaţia că rostul nostru este aici, pe pământ, după cum spune Apostolul Pavel, atunci când se va spune că e pace şi siguranţă, atunci va veni dezastrul — iată, aceasta este calea spre antihrist. În ideologie este drumul spre antihrist, nu în tehnologie. Aceasta este într-adevăr o substituire diabolică — să înlocuieşti cu dispozitivele tehnice problema reală a acordului.

Eu spun aşa, că în sens spiritual mulţi oameni au împărtăşit deja ideile lui antihrist. Ideea că există un singur Dumnezeu, dar sunt multe căi – aceasta deja este o idee antihristă. Dar împotriva acestei idei nu scrie nimeni. Nu se luptă nimeni împotriva acestui lucru. Se luptă împotriva unor lucruri care au fost de mult timp depăşite. (…)

Şi indiciul aici este foarte simplu – reţineţi, cu cât începe să se implice mai mult o persoană în lupta cu INN [CNP la noi] sau cu paşapoartele biometrice, cu atât ea devine mai iritabilă, agresivă, furioasă. Oare asta este de la Duhul Sfânt? Oare Duhul Sfânt este Dumnezeul confuziei? După cum a spus Apostolul Pavel, Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu al confuziei, ci al păcii. Iar eu nu am văzut încă nici măcar un om liniştit şi paşnic care să fie implicat activ în lupta cu INN. Toţi sunt isterici. A fost la noi, într-o mănăstire mare, un arhimandrit cu autoritate, nu voi menţiona numele lui, pentru a nu-l dezonora, care se lupta activ cu INN, iar în consecinţă a înnebunit, în sensul propriu al cuvântului. El a început să alerge gol prin mănăstire, să strige absurdităţi, apoi a ajuns într-o casă de nebuni. Aceasta este o confuzie spirituală care l-a vătămat pe om în totalitate. La noi oamenii au început să meargă în peşteri. Cunoaşteţi istoria din Penza?* Este rezultatul aceleiaşi ispite. Oare asta este de la Dumnezeu? Nu, este de la satana. Şi este acest lucru de la satana tocmai pentru că diavolul vrea să păcălească oamenii. I-a păcălit în aşa fel, încât ei au uitat de Hristos şi îşi amintesc doar de diavol.

[* La sursa online (“Cuvântul ortodox”) se găsesc informaţii şi trimiteri cu privire la secta de la Penza.]

Aţi vorbit despre părintele Paisie, iar eu mi-am amintit o poveste pe care o ştiu din surse directe, în anii ’80 au venit la stareţul Paisie Aghioritul nişte pelerini şi au început să-l întrebe când va veni antihrist. Iar el i-a întrebat:

„Dar ce, voi îl aşteptaţi aşa de tare?”

– O altă întrebare despre viaţa duhovnicească. Ce este necesar pentru a rezista ispitelor contemporane, care este virtutea cea mai importantă?

–  Părintele Daniel: }ncrederea în Dumnezeu este cea mai importantă. Dacă noi nu avem încredere în Dumnezeu, atunci rugăciunea noastră va deveni o regulă chinuitoare. Duhovnicul va deveni un psihanalist. Toate celelalte lucruri vor deveni neimportante. Trebuie să existe încrederea personală în Dumnezeu. Trebuie să ţinem minte că suntem sub Dumnezeu şi Dumnezeu este cu noi. Dumnezeu ne ţine într-adevăr în mâinile Lui. Şi nimeni nu ne va despărţi de El, după cum spune Apostolul Pavel: cine ne va despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Iisus Hristos? Într-adevăr, dacă noi vom fi cu Dumnezeu, toţi ceilalţi „binefăcători” vor renunţa. Rugăciunea va deveni comunicarea cu Dumnezeu, Care este cu noi. Ascultarea va deveni capacitatea de a auzi Cuvântul Lui cel Sfânt, de a-L auzi în zgomotul acestei lumi. Ascultarea de duhovnic va deveni capacitatea de a vedea în el o icoană vie a lui Hristos şi privirea Domnului prin el. Duhovnicul este cel care duce spre Dumnezeu, şi nu cel care stă şi acordă el însuşi smerenie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru smerenie. Dar o smerenie nu în sensul că eu sunt un om rău, prost, nu înţeleg nimic, ci capacitatea de a înţelege că fără Dumnezeu nu poţi face nimic, iar cu Dumnezeu poţi face foarte multe. Apropo, smerenia are o a doua parte -îndrăzneala -, atunci când o persoană îşi dă seama de talentele de care va răspunde mai târziu. Blândeţea este legată în acelaşi timp cu curajul, pentru că blândeţea fără Dumnezeu este laşitate, iar cu Dumnezeu aceasta este curaj. Şi aşa este în toate. De aceea trebuie să umblăm înaintea lui Dumnezeu, în toate zilele. Şi în zilele moderne, şi în cele antice – întotdeauna”.

(in: Martiriul unui apologet al ortodoxiei. Pr. Daniil Sâsoev. Iurii Maximov, Ed. Sophia, 2010)

***

[…]

Notă: Sublinierile cu aldine şi italice aparţin sursei (“Cuvântul ortodox”), iar sublinierile cu culoare aparţin blogului “Dragostea se bucură de adevăr”.  La introducere am corectat lipsa diacriticelor.