Comunicare la Simpozionul de la Pireu: Recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor VIII şi IX Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama, un subiect arzător, dar care lipsește de pe ordinea de zi a ”Sfântului și Marelui Sinod”

Recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor VIII şi IX Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama, un subiect arzător, dar care lipsește de pe ordinea de zi a ”Sfântului și Marelui Sinod”

Protopresviterul Anghelos Anghelakopoulos,

paroh în Mitropolia Pireului

Comunicare susținută la Conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”, organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului în colaborare cu următoarele Mitropolii: a Gortinei și Megalopolei, a Glifadei și a Kithirelor, la Stadionul ”Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”, Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

Înalpreasfințiți Arhierei,

Cinstiți Părinți,

Iubiți frați întru Hristos,

 

Unul dintre subiectele arzătoare, urgente și serioase, de care trebuie să se ocupe ”Sfântul și Marele  Sinod” este recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor considerate de către toți ca ecumenice, cel din secolul al IX-lea și cel din secolul al XIV-lea, adică Sinodul al VIII-lea Ecumenic de sub Fotie cel Mare, din 879 d.Hr., și Sinodul al IX-lea Ecumenic de sub Sfântul Grigorie Palama, din 1351 d.Hr.

Astăzi, în epoca globalizării și a ”Noii Ordini a lucrurilor”, în care globaliștii ”Noii Epoci” antihristice îl scot în evidență și îl promovează pe ereziarhul Papă ca planet man religios, iar Comisia Mixtă a Dialogului Teologic Oficial dintre Ortodocși și Papistași studiază subiectul ”Primatul și Sinodalitatea”, Sinoadele Ecumenice VIII și IX denunță și condamnă papismul și pe Papă, primatul puterii și infailibilitatea sa luciferică ca erezie și panerezie.

1. Al VIII-lea Sfânt Sinod Ecumenic

Sinodul întrunit în Constantinopol în 879, avându-l în frunte pe Marele și Sfințitul Fotie și pe cei dimpreună cu el de Dumnezeu insuflați Sfinți Părinți, între care se aflau și reprezentanții Papei ortodox de atunci al Romei, Ioan al VIII-lea, este Ecumenic, pentru că, așa cum spune Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului, Ierothei: ”Sinodul acesta prezintă toate datele pentru a putea fi caracterizat ca ecumenic: (a) S-a ocupat de definirea unor subiecte dogmatice, precum cel treimic, hristologic și a formulat dogmele corespunzătoare, (b) a fost convocat de către un împărat, întocmai ca toate Sinoadele Ecumenice precedente și (c) a avut participarea tuturor Bisericilor Locale. E o realitate faptul că Sinodul acesta are toate datele pentru a fi caracterizat ca ecumenic. Din acest motiv a și fost caracterizat astfel de mulți Părinți și învățători… ”. Sinodul Sfântului Fotie cel Mare este caracterizat ca Ecumenic și de către Sinodul Patriarhilor Răsăritului din 1848. Respectivul Sinod a proclamat, de asemenea, Sinodul din Constantinopol din 787 (referitor la cinstirea Sfintelor Icoane) ca fiind al VII-lea Sinod Ecumenic.

De asemenea, al VIII-lea Sinodul Ecumenic ”s-a ocupat de două subiecte serioase, anume de Filioque și de primatul Papei”, pe care le-a și condamnat. ”Este vorba de două subiecte, care preocupă și  azi Biserica noastră la dialogurile teologice… Aceste două serioase probleme teologice sunt dogme ale Latinilor, dar pentru noi, ortodocșii, sunt erezii…”. Insistența pe primatul puterii și revendicarea acestuia de către Papi din zilele noastre, precum și înșelarea infailibilitățiii, care decurge din acesta, potrivit Sfântului Iustin Popovici, constituie o cădere similară celei a lui Lucifer. În aceeași înșelare riscă să cadă azi ecumeniștii de la Fanar, care au râvnit la putere pe pământ.

1. II. Al IX-lea Sfânt Sinod Ecumenic

Sinodul întrunit la Constantinopol în 1351 este și acesta  Ecumenic, pentru că, așa cum spune Înaltpreasfințitul Mitropolit al Gortinei, Ieremia, ”(a) a avut ca obiect un subiect important, în care este recapitulată întreaga teologie și spiritualitate ortodoxă și în care se confruntă două tradiții, cea ortodoxă și cea franco-latină, (b)… s-a ocupat de un subiect dogmatic serios, care vine în continuarea subiectelor de care s-a ocupat Biserica primară. În secolul al IV-lea, Sfinții Părinți au combătut erezia lui Arie, care spunea că Logosul lui Dumnezeu este făptură creată. Și Sinodul din 1351 din Constantinopol a combătut erezia lui Varlaam, care spunea că energia-lucrarea lui Dumnezeu este creată…, (c) … a acceptat hotărârile Sinoadelor precedente, pentru că a argumentat pe baza întregii învățături a tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii noastre…, și pentru că în «Sinodiconul Ortodoxiei», care exprimă conștiința Bisericii noastre cu privire la biruința și triumful ortodocșilor, Părinții au adăugat și «capetele împotriva lui Varlaam și Achindin» ale acestui Sinod și (d)… învățătura acestui Sinod a fost dezvoltată de Sfântul Părinte îndumnezeit Grigorie Palama, cel supranumit Antipapa și mustrătorul Papei. Cu adevărat, Sfinții Părinți cei îndumnezeiți și de Dumnezeu purtători sunt cei care conferă cu adevărat autoritate Sinoadelor Ecumenice, pe care le întrunesc”.

Al IX-lea Sinod Ecumenic a hotărât: (a) Cu privire la distincția dintre dumnezeiasca esență și dumnezeiasca energie, care se deosebesc între ele prin aceea că, în timp ce dumnezeiasca energie poate fi împărtășită și se împarte tuturor credincioșilor vrednici, dumnezeiasca esență este de neîmpărtășit, de neîmpărțit și fără nume, adică cu desăvârșire mai presus de orice nume și de nepătruns cu mintea, (b) Cu privire la dumnezeiasca energie, că este necreată și că acest lucru nu face ca Dumnezeu să fie compus, (c) Cu privire la dumnezeiasca energie, că este numită de Sfinți și dumnezeire, (d) Cu privire la dumnezeiasca esență și la dumnezeiasca energie a firii, că sunt nedespărțite, și (e) Cu privire la Lumina Schimbării la Față a Domnului, că este necreată.

Al IX-lea Sinod Ecumenic a combătut triumfător opiniile eretice ale filosofului Varlaam Calavritul, care urma o linie uniată, și ale celor de un cuget cu el, Achidin și Nichifor Grigoras, care afirmau că intelectul omului ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și că dogmele pot fi elaborate doar prin speculația filosofică, nu prin rugăciunea noetică și isihasm, prin duhul smereniei și pocăință, care constituiau baza învățăturii Sfântului Grigorie Palama și a celor de un cuget cu el împreună-nevoitori niptici.

De Hristos purtătorul Părinte Grigorie Palama a susținut în Sinod că trăirea celor ce se liniștesc cu sfințenie este experiența Bisericii lui Hristos. Învățătura sa despre Lumina necreată și isihasm a fost astfel consacrată ca dogmă.

• Încercarea de recunoaștere a celor două Sinoade în Biserica Greciei

Se știe că Înaltpreasfințiții Mitropoliți al Nafpaktosului, Ierotheos, și al Gortinei, Ieremia, au întocmit comunicări cu autoritate teologică despre Sinoadele VIII și IX Ecumenice, pe care urma să le recunoască Sfântul Sinod al Bisericii Greciei.

”Sinodul Permanent al mandatului sinodal 2010-2011 a votat ca subiecte pe ordinea de zi a sesiunii ordinare a Sinodului Bisericii Grecei discutarea eventualității trimiterii acestor propuneri către Secretariatul Sinodului Panortodox viitor, pentru recunoașterea formală a autorității ecumenice a Sinoadelor VIII și IX ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice, care s-au întrunit în Constantinopol în anii 879 și 1351 d.Hr., ca fiind Sinoade Ecumenice”. Însă, ”printr-o vădită încălcare a Statutului Bisericii Greciei a fost nesocotită respectiva procedură și subiectul a fost amânat pe o perioadă nedeterminată”.

”În felul acesta, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a pierdut o ocazie unică de a manifesta dinamica ortodoxă și aceasta, ca să nu displacă Patriarhului Ecumenic, Papei, filopapistașilor și ecumeniștilor, câtă vreme prin acest demers a lezat memoria marilor Sfinți Părinți ai noștri, Sfințitul Fotie cel Mare și Grigorie Palama, care au fost protagoniștii acestor două sinoade. Majoritatea ierarhilor noștri, amânând dezbaterea acestui subiect pe o perioadă nedeterminată, a dovedit o lipsă de consecvență și față de ei înșiși, pentru că însuși Sinodul le-a încredințat Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina să prezinte comunicările despre Sinoadele VIII și IX Ecumenice, comunicări ce constituie mărturisiri patristice, studii istorico-teologice  întru totul valabile și desăvârșite”.

”Este însă în mod flagrant inadmisibil faptul că, pe de o parte, îl considerăm pe Sfântul Întocmai cu Apostolii Fotie cel Mare drept protector și chivernisitor al Bisericii Greciei și al Sfântului nostru Sinod, dar nu facem demersurile necesare pentru impunerea propunerii de proclamare a Sinodului VIII Ecumenic din anul 879, care la nivel panortodox și ecumenic i-a făcut dreptate Marelui Fotie, și a celui din 1351 ca al IX-lea Sinod Ecumenic, iar pe de altă parte purtăm dialoguri, ne îmbrățișăm și ne rugăm în mod absolut anticanonic împreună cu parasinagoga și comunitatea religioasă papală eretică, ce din interese de la sine înțelese recunoaște ca al VIII-lea Sinod Ecumenic Sinodul tâlhăresc din 870, nu recunoaște Sinodul IX Ecumenic din 1351 și îi defăimează pe Marele Fotie și pe Sfântul Grigorie Palama ca fiind «ereziarhi». De prisos să menționăm că subiectul de mai sus negreșit îl deranjează pe demonul atotereticului ecumenism sincretist și intercreștin și pe cei care îl urmează”.

1. Recunoașterea locală a celor două Sinoade în Sfânta Mitropolie a Pireului

Ceea ce nu a reușit să facă Sinodul Bisericii Greciei a realizat Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului,  Serafim, care în 2013 a luat inițiativa de a recunoaște autoritatea cuvenită celor două Sinoade mai sus menționate, numărându-le între Sinoadele Ecumenice.

Le-a integrat deja în vița liturgică vie a Bisericii noastre (a) prin sfinte slujbe speciale, care au fost alcătuite de răposatul Apostolos Papahristos, cel ce se sălășluiește acum în ceruri, și de preacuvioasa monahie Tecla de la Sfântul Ștefan, și (b) a stabilit date pentru prăznuirea lor de peste an, pentru început ca praznice locale al Mitropoliei Pireului. Al VIII-lea Sfânt Sinod Ecumenic este prăznuit în prima Duminică de după pomenirea Sfântului Fotie cel Mare, iar al IX-lea Sfânt Sinod Ecumenic este prăznuit în a doua săptămână a Postului Mare.

În același timp, Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului a editat slujbele menționate mai sus ale celor două Sinoade în două broșuri deosebit de elegante, având ca introducere o enciclică a sa cu un conținut deosebit de teologic, iar la sfârșit a reprodus cele două excepționale comunicări, ale Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina. Foarte recent au fost zugrăvite și sfintele icoane ale celor două Sinoade, care împodobesc sediul Mitropoliei Pireului.

Demersurile demne de laudă ale Mitropolitului Serafim au deschis deja drumul către extinderea prăznuirii celor două Sinoade Ecumenice, nu doar în patria noastră, ci și în toate țările ortodoxe. Este de altfel cunoscut că în tradiția noastră cultul, inima pliromei ortodoxe, are puterea să consacre în practică hotărâri și mărturisiri ortodoxe, neutralizând toate împotrivirile pline de lașitate.

 

1. Propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, la sesiunea ordinară din mai 2015, a hotărât să comunice propunerile acestuia pentru a V-a Conferință Panortodoxă Presinodală a Întâi-stătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, prezidate de Patriarhia Ecumenică. Între propunerile Sinodului Sârb se numără:

1. a) Validarea importanței ecumenice a Sinodului Sfântului Fotie cel Mare, mai ales a învățăturii acestui Sinod despre Filioque, care a și reprezentat principalul motiv al despărțirii Romei de pliroma Bisericii Ortodoxe și
2. b) Validarea Sinoadelor isihaste din secolul al XIV-lea și acceptarea învățăturii acestora despre dumnezeiasca esență și despre dumnezeieștile energii ca diferență esențială față de învățătura latină despre dumnezeiescul har, din care rezultă în mod organic viziunea latină despre Filioque, precum și concepția latină hipertrofiată despre poziția primului în Biserică (primatul), în care absența Duhului Sfânt este suplinită de infailibilitatea unui om.

Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim, informat despre propunerile mai sus menționate ale Sfântului Sinod al Patriarhiei Serbiei, a trimis în septembrie 2015 o scrisoare de felicitare către Președintele acestuia, Preafericitul Patriarh al Serbiei, Irineu, dimpreună cu sfintele slujbe ale celor două Sinoade Ecumenice și comunicările Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina.

Desigur, acest excepțional și valoros text al Patriarhiei Sârbe nu a avut rezultatul așteptat, pentru că, potrivit articolelor 8 și 9 ale regulamentului de organizare și funcționare a ”Sfântului și Marelui Sinod”, ”nu era posibil să fie introduse spre dezbatere în Sinod subiecte care nu fuseseră aprobate în unanimitate de către Conferințele sau Sinaxele Panortodoxe Presinodale ale Întâistătătorilor sau noi subiecte” și, întrucât ”dezbaterile sunt limitate strict la subiectul stabilit pentru respectiva sesiune, este interzisă orice altă intervenție în afara ordinii de zi, cu oprirea imediată a cuvântului vorbitorului”.

 

1. Modificarea și alterarea caracterului și naturii ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod”, de care este răspunzător Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu

Există foarte multe mărturii din care rezultă că, pe durata pregătirii ”Sfântului și Marelui Sinod”, conștiința Bisericii considera Sinodul ce urma a se întruni ca ecumenic, dacă, desigur, ar fi corespuns criteriilor ortodoxe despre Sinoadele Ecumenice.

Răspunderea exclusivă pentru modificarea și alterarea caracterului și naturii ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod” o poartă însuși Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, și cei care urmează aceeași linie ca el, pentru că, întru totul anticanonic, antisinodal și fără nici o hotărâre panortodoxă, respinge opinia despre ”Sfântul și Marele Sinod” pe care o aveau distinși ierarhi ai Tronului, președinți ai Comisiilor și Conferințelor Presinodale, precum Mitropolitul Calcedonului, Meliton Hatzis, și Mitropolitul Mirelor, apoi al Efesului, Hrisostom Konstantinidis, și mulți alții. Invalidează și răstoarnă linia statornică și oficială a Bisericii Constantinopolului, așa cum a stabilit-o până și Patriarhul Atenagora însuși, care a readus în discuție, în forță și activ, subiectul convocării ”Sfântului și Marelui Sinod” înțeles ca Sinod Ecumenic.

”Poziția Patriarhului Bartolomeu că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic din cauza neparticipării occidentalilor este cu totul eronată. În esență, prin această poziție propovăduiește că Biserica Ortodoxă este o Biserică deficitară, maladivă și nedesăvârșită, și numai când se va «uni» cu papismul și protestantismul va fi o Biserică deplină, atunci va putea dimpreună cu occidentalii să convoace un Sinod Ecumenic. Însă poziția aceasta se află la polul opus eclesiologiei ortodoxe”.

”Sfântul și Marele Sinod a fost programat inițial ca Ecumenic, cu toate că a fost numit panortodox. Însă, în ultimii ani, ecumeniștii l-au «declasat» și i-au eliminat caracterul ecumenic. Pentru că, dacă ar fi fost convocat ca ecumenic, ar fi fost obligați să recunoască Sinoadele VIII și IX Ecumenice, adică Sinodul de sub Fotie cel Mare, respectiv cel de sub Sfântul Grigorie Palama! Acest lucru, însă, ar fi deranjat Vaticanul, pentru că aceste Sinoade au condamnat papismul ca erezie”. Iată, deci, care este motivul pentru care a fost modificat caracterul și natura ”Sfântului și Marelui Sinod”. Neacceptarea ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod” are drept urmare nerecunoașterea ca Ecumenice a celor două Sinoade, a celui de sub Marele Fotie și a celui de sub Sfântul Grigorie Palama, și, deci, faptul că papismul nu poate fi caracterizat ca erezie. Prin urmare, ecumeniștii pot cu ușurință să continue să numească ”biserică” erezia papismului, în mod postpatristic și postsinodal, așa cum reiese clar din textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care este inadmisibil din punct de vedere eclesial și din acest motiv trebuie respins; iar Comisia Mixtă a Dialogului Oficial dintre Ortodocși și Papistași poate să continue neîmpiedicat dialogul interminabil și inutil, care în ultima vreme a avut ca obiect de cercetare ”Primatul și Sinodalitatea”.

Înaltpreasfințiți Arhierei,

Cinstiți Părinți,

Iubiți frați în Hristos,

Recunoașterea  panortodoxă ca ecumenice a celor două Sinoade, a celui de sub Fotie cel Mare și a celui de sub Sfântul Grigorie Palama, trebuia să fie cuprinsă obligatoriu ca subiect principal, ca subiect-cheie și prioritar al ”Sfântului și Marelui Sinod” ce urmează a se întruni. Tradiția Ortodoxă a dovedit că Sinoadele VIII și IX Ecumenice diferențiază radical Biserica Ortodoxă, în continuitatea ei patristică, de ”creștinismul” Apusului.

”Sfântul și Marele Sinod” pus la cale de ecumeniștii Fanarului și de cei de același cuget cu ei, după cum în chip cât se poate de clar transpare din conferințele panortodoxe presinodale și din textele finale ale Sinodului, este cert că uneltește acceptarea ereziilor papismului și protestantismului ca biserici adevărate! În aceste condiții, ne rugăm să nu aibă loc vreodată!

”Sfântul și Marele Sinod”, după cum este de așteptat, nu va recunoaște cele două Sinoade ca Ecumenice. Din acest motiv, va fi un Sinod Ecumenist. Dar, așa cum împotrivirea și rezistența cea întru Duhul Sfânt a câtorva corifei ai Sfintei noastre Ortodoxii, avându-l în frunte pe Sfântul Marcu Evghenicul, cu participarea și susținerea poporului lui Dumnezeu, au reușit să respingă și să caracterizeze ca pseudo-sinod Sinodul eretic și tâlhăresc de la Ferrara-Florența, la fel și azi, clerul evlavios și poporul credincios al lui Dumnezeu, care a constituit de-a lungul timpului conștiința Bisericii noastre, se va împotrivi planurilor ”Sfântului și Marelui Sinod”.

Vă mulțumesc!

 

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_19.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: Criza teologică în viața de zi cu zi a Bisericii

— preluare de pe “Pemptousia” —

Criza teologică în viața de zi cu zi a Bisericii

Comunicare susţinută înaintea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei la 8 octombrie 2015

Preafericite,
Înalt-Preasfinţiţi Ierarhi,

Mulţumesc Preafericitului Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii, k. Ieronim, şi membrilor precedentului Sinod Permanent al Bisericii Greciei, pentru că au ales acest subiect pentru întrunirile Sinodului Bisericii noastre, dar și pentru că mi l-au încredințat mie, celui mai neînsemnat. Așa cum suntem de acord cu toții, este un subiect serios care cuprinde două aspecte: unul este „criza teologică”, iar celălalt „urmările ei asupra vieţii de zi cu zi a Bisericii”. Subiectul, la prima vedere, pare teoretic, însă are și urmări practice; de altfel, teoria este strâns legată de practică şi nici nu pot fi despărţite una de alta.

În ultimii ani se vorbeşte încontinuu de criza economică, iar acest lucru a acaparat cu totul gândirea şi activitatea noastră, ignorându-se faptul că această criză este mai profundă, este geopolitică, culturală şi, în profunzimea ei, teologică. Max Weber a arătat că mentalitatea capitalistă își are originea în etica protestantă, iar în spațiile în care a predominat, au prosperat fabricile, băncile, sistemul bancar. Însă nu acesta este subiectul comunicării mele, ci se va limita la criza teologiei din Biserică şi la urmările pe care le provoacă.

Dintru început, aş dori să subliniez că voi fi cât se poate de concis şi cuprinzător, de altfel, o simplă comunicare în Sinod nu poate acoperi întreaga tematică, însă vă informez că am finalizat o carte de mari dimensiuni, de 600 de pagini, pe acest subiect, în care prezint şi bibliografia aferentă. În continuare, voi pune în lumină trei aspecte centrale. Primul este „teologia Bisericii Ortodoxe”, al doilea „pervertirea teologiei”, iar al treilea „urmările crizei teologice asupra vieții de zi cu zi a Biserici”. Cer îngăduinţa dumneavoastră.

Teologia Bisericii Ortodoxe

Aşa cum știm cu toţii, teologia este cuvântul despre Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că, dat fiind că toţi vorbesc despre Dumnezeu, cum fac filosofii, deiştii, agnosticii, ateii, care sunt împotriva lui Dumnezeu și se luptă împotriva lui Dumnezeu, de aceea şi există diferenţe între teologii. Nu este de ajuns să se vorbească despre teologie, ci trebuie definit și conţinutul conceptual al acesteia.

Oamenii cei întâi-zidiţi, înainte de cădere, aveau un dialog personal, nemijlocit cu Dumnezeu, însă după cădere s-a întrerupt acest dialog, iar urmaşii lor şi-au creat propria teologie – la început şi-au divinizat propria gândire, conceptele şi închipuirile, pe urmă au divinizat obiectele materiale, iar mai târziu ideile. Astfel s-a creat idolatria şi metafizica clasică.

Dumnezeu, prin teofaniile Sale către Patriarhii, Drepţii şi Prorocii Vechiului Testament, a dăruit adevărata cunoaştere de Dumnezeu, le-a arătat diferenţa între lucrurile create şi cele necreate, le-a dat Legea Sa, ca să poată deosebi că unul este Dumnezeul revelaţiei şi altul dumnezeul filosofiei, al misticismului, al magiei şi al superstiţiei. Este valabil aici ceea ce este scris în Epistola către Evrei a Apostolului Pavel: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1: 1-2).

Înomenirea lui Hristos, arătarea Lui către Apostoli, arătarea Dumnezeului Treimic la râul Iordan, pe muntele Tabor, Învierea şi Înălţarea lui Hristos, pogorârea Duhului Sfânt în foişorul Cincizecimii au adus adevărata teologie. Sfântul Grigorie Palama avea să scrie că Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu fiind mai înainte de veac, pentru noi S-a făcut şi teolog”. Extinzând, teologi sunt cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu în slava Sa, anume Prorocii, Apostolii, Părinţii, Sfinţii. Sfântul Grigorie Teologul, încă de la începutul dialogului său cu eunomienii, a avut nevoie să definească cine este teolog în Biserică. A spus că nimeni nu poate teologhisi cu certitudine, pentru că a vorbi cineva despre Dumnezeu nu este lucru uşor „şi al celor netrebnici”. Aceasta este lucrarea „celor care s-au cercetat cu de-amănuntul şi care au înaintat pas cu pas pe calea vederii lui Dumnezeu şi care, înainte de acestea, şi-au curăţit şi sufletul şi trupul, sau care se silesc spre curățire”.

Astfel, teolog prin excelenţă este Hristos şi, apoi, prietenii Lui, celor cărora li S-a arătat Dumnezeu, adică Prorocii, Apostolii, Părinţii, şi, mai departe, cei ce primesc experienţa celor cercaţi. Prologul „Tomului aghiorit”, alcătuit de Sfântul Grigorie Palama, arată clar cine sunt teologii harismatici-empirici şi cine sunt ucenicii acestor teologi empirici.

Nu aş vrea să mă lungesc mai mult în acest sens, ci doar să amintesc ceea ce mărturisim cu toții în Sinodiconul Ortodoxiei: „Aşa cum au văzut Prorocii, cum au propovăduit Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită, cum luminează harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, Îl slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu”. Şi în continuare mărturisim: „Aceasta este credinţa Apostolilor, este credinţa Părinţilor, este credinţa ortodocşilor, această credinţă ţine lumea”.

Aceste lucruri ne sunt cunoscute tuturor, nu doresc decât să vă amintesc cu respect şi iubire frăţească faptul că această teologie ortodoxă nu a fost consemnată numai în Actele Sinoadelor Ecumenice şi în scrierile de mărturisire ale Părinţilor, ci a fost cuprinsă și în slujbele Bisericii şi în iconografia ei. Există o relaţie profundă între lex credendi (legea credinţei) şi lex orandi (legea rugăciunii)*.

De pildă, Sfântul Ioan Damaschin a scris o carte celebră, pe care a intitulat-o „Expunere exactă a credinţei ortodoxe” – şi am impresia că a folosit cuvântul „exact”, tocmai pentru că teologia ortodoxă prezintă exactitate, nu conține cuvinte şi noţiuni „aproximative”. În această carte a cuprins întreaga teologie a primelor opt secole, în esenţă teologia celor şapte Sinoade Ecumenice. De asemenea, tot el a alcătuit cunoscutele tropare ale Octoihului, mai ales dogmaticile glasurilor, şi canoanele la praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului, în care a transmis întreaga teologie a Sinoadelor Ecumenice. Astfel, există o legătură strânsă între dogmă şi slujbele Bisericii, între teologie şi rugăciune, între istorie şi teologie.

Aceasta înseamnă că, atunci când cineva vrea să clarifice abordarea teologică a unui subiect anume, în afară de Actele Sinoadelor Ecumenice, trebuie să citească și imnele, troparele, dar şi rugăciunile Tainelor Bisericii. Biserica, prin Părinţii ei, a așezat teologia despre ce înseamnă a fi creştin în Tainele Botezului şi a Mirungerii, teologia despre ce înseamnă Nunta în rugăciunile Tainei Cununiei, teologia despre ce este dumnezeiasca Euharistie în rugăciunile dumnezeieştii Euharistii. Astfel, există o legătură profundă între Actele Sinoadelor Ecumenice, Moliftelnic şi imnografie.

Desigur, Părinţii Bisericii, pentru că în epoca lor s-au lovit de un curent important, elenismul cu filosofia lui, şi trebuiau să îl combată în mod creator, au preluat termeni din filosofia epocii, atât din filosofia aristotelică, cât şi din filosofia neoplatonică, însă acest lucru a avut loc doar la nivelul terminologiei, fără să fie alterat cuvântul revelat. Astfel, câtă vreme protestantul Harnack vorbea despre pervertirea creştinismului prin adoptarea filosofiei greceşti – este vorba despre aşa-numita „elinizare a creştinismului” – Părintele Gheorghi Florovski susţinea tocmai contrariul, că este vorba despre „creştinarea elenismului”. Aşadar, există o identitate a experienţelor şi teologiei Prorocilor, Apostolilor şi a Părinţilor, iar diferenţa constă numai în cuvinte, concepte, nu în experienţă. Acest aspect este foarte important.

Acestea sunt elementele introductive, necesare pentru a putea continua.

Pervertirea teologiei

Tematica aceasta a pervertirii teologiei este vastă şi poate fi studiată din diferite puncte de vedere. Aș prefera să încep de la felul cum vedem această pervertire în al doilea mileniu al vieții Bisericii în relaţia dintre lex credendi şi lex orandi. În primul mileniu, după multe strădanii, s-a ajuns în esență la o relaţie echilibrată între teologia dogmatică şi rugăciunile Moliftelnicului.

Andrew Sopko a afirmat că în tradiţia primară exista o strânsă legătură între dogmă şi rugăciune, după cum se vede în Actele Sinoadelor Ecumenice, în Sfânta Scriptură, în Taine şi în slujbe. Odată cu trecerea timpului, s-a produs o ruptură între aceşti doi factori. Acest lucru se vede clar în faptul că limba slujbelor rămâne neschimbată, cu terminologia ei, cu scopul și destinația ei, însă pe măsură ce trece timpul terminologia dogmatică a unor teologi se diferențiază de ea. Acest lucru se vede și în faptul că manualele dogmatice ortodoxe au fost influenţate de alte tradiţii, mai cu seamă scolastice, în timp ce slujbele au rămas aceleaşi. Sunt concludente în acest sens influenţele apusene din opera teologică a lui Evghenios Voúlgaris (vezi Gheorghios Panagópoulos).

Astfel, studenţii învăţau o altă dogmatică în facultăţi, care era diferită de teologia slujbelor. Acest lucru îl poate constata cineva cercetând situaţia prin care a trecut Sfântul Paisie Velicikovski, care studia la Academia Bisericească de la Kiev și care până la urmă a părăsit academia, ca să urmeze monahismul; a cunoscut monahismul în Sfântul Munte și a adus toată această tradiţie în Moldova, schimbând climatul ortodox din Rusia şi din regiunile din jur.

Pentru a fi mai concret şi pentru a pune în lumină diferitele curente teologice care s-au dezvoltat în al doilea mileniu, pentru a pune în lumină diferenţa dintre lex credendi şi lex orandi, aș vrea să fac o scurtă trecere în revistă a teologiei scolastice, biblice şi ruse. În primul mileniu s-au făcut multe eforturi pentru consemnarea tradiţiei revelate în termenii epocii respective, fără să se piardă această tradiţie. Astfel, a fost consacrată tradiţia ortodoxă de către Părinţii Bisericii şi s-au diferențiat și alte tradiţii, care există până azi, adică precalcedonienii (monofiziţii-nestorienii), monoteliţii. Diferenţa dintre aceste tradiţii este că tradiţia patristică se sprijinea pe experienţa Prorocilor şi a Părinţilor, pe care au „înveșmântat-o” în termeni contemporani, iar teologia celorlalte grupări se sprijinea pe filosofie. Marea pervertire, însă, a avut loc în spaţiul apusean, de la sfârşitul primului mileniu şi începuturile celui de-al doilea, dar şi pe parcursul celui de-al doilea mileniu creștin. Un curent teologic important, care a apărut în Apus şi s-a diferenţiat de Tradiţia patristică a Sinoadelor Ecumenice este scolasticismul. Este vorba de acel curent teologic care se împarte în teologia prescolastică din secolul al IX-lea şi scolasticismul propriu-zis, dezvoltat între secolele al XI-lea şi al XIII-lea în Apus.

Termenul „teologie scolastică” are la bază cuvântul „şcoală”, unde studiau studenţii, de aceea, ceea ce azi numim „universitar” pe atunci se numea „scolastic”, iar metoda pe care o foloseau se numea „scolastică” şi se baza pe raţiune. Teologia din aceste şcoli-facultăţi se baza pe procesarea rațională a conceptelor, motiv pentru care, în timp ce Părinţii se bazau pe experienţa şi silogismele demonstrative, teologii scolastici aveau și pentru Dumnezeu ca bază raţiunea şi silogismele dialectice.

Cei mai mari teologi scolastici au fost Anselm de Canterbury, Abelard, Hugo de la Abaţia Sfântului Victor, Richard de la Abaţia Sfântului Victor, Bonaventura, Albertus Magnus, Toma d’Aquino, care reprezintă punctul culminant al teologiei scolastice, după care a urmat teologia post-scolastică, reprezentată de John Duns Scotus şi William Ockham. Important, în ce-i privește pe teologii scolastici, este că unii s-au sprijinit pe filosofia lui Aristotel, alţii pe filosofia lui Platon şi neoplatonism, iar alţii au îmbinat cele două tradiţii filosofice. Teologii scolastici au alcătuit manuale dogmatice pe baza noii metode de teologhisire, care s-au diferențiat de teologia patristică, de aceea s-a şi considerat că teologia scolastică este superioară celei patristice.

O reacție împotriva teologiei scolastice a venit din partea reformaţilor-protestanţilor, care nu puteau accepta un sistem raţionalist atât de rigid şi, influenţaţi de principiile liberale ale epocii secolului al XVI-lea, cu Renaşterea, au respins teologia scolastică şi, ca urmare, au creat aşa-numita teologie biblică. Pururea-pomenitul profesor de Noul Testament al Universităţii din Atena, academicianul Markos Siótis, a analizat tot acest curent al teologiei biblice, care a început să se dezvolte pe la mijlocul secolului al XVII-lea în efortul teologilor biblici de a-şi întemeia învăţătura creştină pe Sfânta Scriptură, înstrăinată de dogmatică, așa cum cunoscuseră ei dogmatica în teologia scolastică. În realitate, au reacționat împotriva teologiei scolastice. Astfel, s-au sprijinit pe interpretarea Bibliei, după cum spuneau, înstrăinaţi de Părinţi şi de scolastici, şi au dezvoltat teologia biblică ca ştiinţă.

Voi menționa un cuvânt al pururea-pomenitului profesor Savvas Agurídis, care este considerat un teolog biblic de marcă în Grecia. Scrie că teologii protestanţi susţin că „nu există unitate teologică şi continuitate în diversitatea de specii literare care definesc istoria religiei Vechiului Testament (scrieri istorice, profetice, didactice ş.a.), nici ca întreg, nici chiar în cadrul fiecărei specii literare în parte. Aşadar, nici în ce privește cărţile Vechiului Testament – nu doar speciile, ci şi fiecare scriere în parte – însăşi şcoala critică nu găseşte vreo corespondență între anumite învăţături ale cărţilor Vechiului Testament şi învățăturile corespunzătoare pe care le-a dezvoltat ulterior Tradiţia bisericească”. În general, potrivit ştiinţei critice biblice există o ruptură între Proroci şi Apostoli, dar şi între scriitorii Vechiului şi ai Noului Testament, pentru că fiecare a fost influențat de harismele sale, de mentalităţile oamenilor din fiecare epocă şi de mediul lor religios. Adică, ştiinţa biblică se sprijină mai cu seamă pe cercetarea istorică a textelor, examinând formele filologice şi omiletice folosite de fiecare scriitor, în comparaţie cu modelele extra-biblice de gândire şi credinţă, pentru a fi stabilită măsura în care s-au influențat reciproc. De aceea se vorbeşte despre teologia Evanghelistului Ioan, a Apostolului Pavel ş.a.

Mai târziu, mai ales în secolele XVIII-XIX, în Rusia s-a dezvoltat o altă teologie, definită ca teologia rusă. Ceea ce este important de semnalat este că teologia rusă s-a delimitat de teologia patristică şi de teologia scolastică, pentru că teologii din această mişcare voiau să se elibereze și de filosofia greacă a Părinţilor, şi de legalismul latinilor apuseni. În general vorbind, ei au vrut să trăiască creştinismul ca dragoste şi libertate, eliberat de canoane, legi, tipice și rânduieli.

Exponentul şi conducătorul principal al acestei mişcări este Alexei Homiakov. El a formulat teoria potrivit căreia în istoria omenirii există două curente culturale, anume al iranianismului, care s-a manifestat în Iran şi regiunile din jur, și este definit de principiul libertăţii, şi curentul cuzitismului, care s-a dezvoltat în Egipt, Babilon, India de sud, China, și este caracterizat de spiritul analitic, raţional, și de construirea unor mari edificii. Punctul central al teoriei sale este că grecii şi romanii au fost influenţaţi de cuziţi şi că s-a dezvoltat tot acest edificiu al creştinismului prin elaborarea de dogme, canoane, prin construirea de biserici, câtă vreme ruşii sunt exponenţi ai curentului iranianismului şi trăiesc cu dragoste şi libertate în comunitatea creștină. Astfel, a dezvoltat teoria – şi acest lucru e important – că teologia scolastică a depăşit teologia patristică, iar teologia rusă le-a depăşit pe amândouă aceste teologii.

Împotriva acestei teorii periculoase a reacționat cel mai mare teolog rus al secolului al XX-lea, Părintele Gheorghi Florovski, pe care ruşii l-au criticat cât a trăit, și care propovăduia prin scrierile sale „întoarcerea la Părinţi” şi vorbea în același timp despre „sinteza neopatristică”, că trebuie, adică, cercetați şi Părinţii mai noi, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi Părinţii filocalici. Cu alte cuvinte, acest mare teolog a combătut teoria că teologia patristică s-a încheiat în secolul al VIII-lea și declara că teologia patristică continuă până în ziua de azi prin noi Părinţi şi că nu putem susţine că teologia scolastică este o depăşire a teologiei patristice, iar teologia rusă este o depășire a celor două teologii.

Cert este că astăzi există toate aceste patru curente: teologia patristică, cea scolastică sau neoscolastică, teologia biblică şi teologia rusă. Acest lucru creează confuzie şi conduce, fireşte, la o criză teologică.

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=48660

---

* Cei doi termeni se referă la relația dintre doctrină (lex credendi) și închinarea liturgică (lex orandi). [n.trad.]

---

Sursa: Parembasis

VIDEO CU “ANATEMELE” MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU — Protopresbiter Teodoros Zissis: ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/video-cu-anatemele-mitropolitului-serafim-de-pireu-printre-cei-dati-anatemei-papa-benedict-al-16-lea-rabinii-musulmanii-iehovistii-si-ecumenistii-duminica-ortodoxiei-2012-%CE%B4/

VIDEO CU “ANATEMELE” MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU. Printre cei daţi anatemei: papa Benedict al 16-lea, rabinii, musulmanii, iehoviştii şi … ECUMENIŞTII!!! (DUMINICA ORTODOXIEI 2012) – UPDATE CU TRANSCRIPTUL FILMULUI

Mitropolitul Serafim de Pireu, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii praznicale din Duminica Ortodoxiei din acest an (2012), a anatematizat printre alţi eretici vechi  pe ereticii monofiziţi, monoteliţi şi monergişti, pe Dioscor şi Sever, pe Varlaam şi Achindin, dar şi pe papa Benedict al 16-lea şi pe cei ce se împărtăşesc cu el, pe Martin Luther, Calvin, Zwingli şi regele Henric al VIII-lea şi toate ramurile protestantismului, pe rabinii iudaismului şi pe musulmanii care hulesc Sfânta Treime, ca  şi pe membrii societăţii anonime „Turnul de veghere” – martorii lui Iehova, pe cei care nu primesc Sfintele Sinoade a toată lumea – al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea, şi în cele din urmă pe cei care predică şi învaţă panerezia ecumenismului sincretist – inter-creştin şi inter-religios.

ÎN CONTINUARE, TRANSCRIPTUL FILMULUI:

ANATEMATISMELE MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU

ÎN DUMINICA ORTODOXIEI – 2012

– TRANSCRIPTUL ÎNREGISTRĂRII VIDEO –

 

        „Lui Arie, întâiul luptător împotriva lui Dumnezeu şi începătorul eresurilor, anatema!

          Lui Petru Gnafevs, celui fără de minte, care zice „Sfinte fără de moarte, Cel Ce Te-ai răstignit pentru noi…”, anatema!

          Lui Macedonie, necredinciosul şi pnevmatomahul şi lui Nestorie, prigonitorul de Dumnezeu, care a spus că Sfânta Treime a pătimit, precum şi necredinciosului şi nebunului Valentin, anatema!

          Nebunilor Pavel de Samosata şi Teodot, şi celor de un gând cu el, şi celuilalt Nestorie, anatema!

          Lui Petru, înfricoşătorul eretic, care a fost numit şi Lykopetru, [adică lupul-Petru], lui Eutihie şi Savelie rău-cugetătorilor, anatema!

          Lui Iacov Armeanul – Zanzalo, lui Dioscor, Patriarhul Alexandriei şi lui Sever, Patriarhul Antiohiei, necredincioşilor, împreună şi lui Serghie, Pavel şi Pir, cei de un gând cu ei, împreună şi lui Serghie, ucenicul lui Lykopetru, anatema!

          Tuturor eutihienilor şi monoteliţilor şi iacobiţilor şi tuturor ereticilor, anatema!

          Lui Varlaam şi lui Anchindin, precum şi adepţilor şi urmaşilor lor, anatema!

          Lui Benedict al XVI-lea, decăzutului ereziarh, care  – potrivit Canoanelor – nu este papă şi patriarh al Romei celei vechi şi celor care se împărtăşesc cu el, anatema!

          Lui Martin Luther, lui Jean Calvin, lui Ulrich Zwingli, şi lui Henric al VIII – lea, necredinciosului rege, şi celor care s-au adunat împreună cu ei, ramificaţiilor eretice ale protestantismului, anatema!

          Celor care neagă şi hulesc Preasfânta, Cea de-o-fiinţă, Nedespărţita şi de Viaţă-Făcătoare Treime, rabinilor iudaismului, musulmanilor şi membrilor Societăţii anonime de broşuri „Turnul de veghere” a Martorilor lui Iehova, anatema!

          Celor care resping Sfintele Sinoade Ecumenice al IV – lea, al V – lea, al VI – lea şi al VII – lea, monofiziţilor, monoteliţilor şi monergiştilor, anatema!

          Celor care predică şi învaţă pan-erezia ecumenismului sincretist – inter-creştin şi inter-religios, anatema!”

Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfântul Marcu al Efesului”

CITIŢI ŞI:

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-impotriva-ecumenismului-fulminanta-marturisire-la-duminica-ortodoxiei-de-trei-ori-axios-sa-ia-exemplu-si-episcopii-nostri/

http://acvila30.ro/protopresbiter-teodoros-zissis-in-pireu-duminica-ortodoxiei-s-a-praznuit-la-modul-autentic/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-la-duminica-ortodoxiei-2012-papei-benedict-al-xvi-lea-anatema/

http://acvila30.ro/a-aparut-cartea-mitropolitul-serafim-de-pireu-%E2%80%9Edrept-invatand-cuvantul-adevarului/

http://acvila30.ro/9-martie-2012-onomastica-episcopului-meliton-de-marathon-cu-participarea-mitropolitului-serafim-de-pireu-ro-greek-photo/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-%E2%80%9Ehalul-cel-mai-de-jos-acceptarea-dreptului-englez-interviu-acordat-periodicului-epikaira-update-traducerea-integrala/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-sionistii-pregatesc-drumul-pentru-venirea-lui-antihrist-video-greek-se-va-updata-in-cursul-zilei-cu-traducerea-integrala/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-papadimos-si-a-asumat-un-serviciu-video/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-a-anuntat-infiintarea-unui-gimnaziu/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-a-vorbit-la-kontra-channel/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-a-slujit-liturghia-sfantului-apostol-marcu-momente-de-la-praznuirea-sfantului-tarsizie-in-catacomba-sfintilor-doctori-fara-de-arginti-din-karava/

http://acvila30.ro/mitropolia-de-gortina-l-a-onorat-pe-mitropolitul-de-pireu/

http://acvila30.ro/sfanta-mitropolie-de-gortina-a-fost-vizitata-de-catre-mitropolitul-serafim-de-pireu/

http://acvila30.ro/vizita-inalt-preasfintitului-mitropolit-de-pireu-si-a-presedintelui-autoritatii-portuare-pireu-la-cantine/

http://acvila30.ro/comandantul-flotei-de-razboi-in-vizita-la-mitropolitul-serafim-de-pireu/

http://acvila30.ro/ambasadorul-ucrainei-la-mitropolitul-de-pireu/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-alaturi-de-egumenul-efrem/

http://acvila30.ro/mesajul-mitropolitului-serafim-de-pireu-la-sfintii-trei-ierarhi-2012/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-%E2%80%9Ein-aceasta-epoca-atat-de-tulbure-este-nevoie-de-intoarcerea-tuturor-la-domnul-iisus-hristos/

http://acvila30.ro/intalnirea-mitropolitului-de-pireu-cu-ministrul-protectiei-si-ministrul-adjunct-al-marinei/

http://acvila30.ro/25-iulie-2011-mitropolitul-serafim-de-pireu-faimosii-guru-papa-si-aloijius-stepinatz-nu-pot-fi-sfinti-sfintenia-este-o-realitate-incontestabila-doar-in-biserica-ortodoxa/

—–

— o a doua preluare, explicativă, de pe “Pelerin ortodox” —

Protopresbiter Teodoros Zissis: ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC

Protopresbiter Teodoros Zissis: ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC

Citiţi şi:

MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI – FULMINANTĂ MĂRTURISIRE LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2012 [DE TREI ORI „AXIOS!!!”. SĂ IA EXEMPLU ŞI EPISCOPII NOŞTRI.] (text integral)

Protopresbiter Teodoros Zisis,

ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC

 

1.   Anatemele sunt o măsură pastorală a iubirii

CU ADEVĂRAT, zi de bucurie şi de veselie la modul deplin a fost Duminica Ortodoxiei, aşa cum am prăznuit-o în Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din centrul oraşului Pireu, sub protia mărturisitorului Mitropolit de Pireu, kir Serafim şi împreună liturghisind preoţii şi diaconii sfintei biserici, precum şi protopresbiterii şi profesorii emeriţi, părintele Gheorghios Metallinos şi subsemnatul, în semn de cinstire.

    Bucuria tuturor ortodocşilor de fiecare dată când au prăznuit Duminica Ortodoxiei de veacuri, întru pomenirea înălţării sfintelor icoane în anul 843, în Constantinopol, a fost neumbrită [cutezătoare] şi întreagă, deoarece se adeverea aprecierea că minciuna ereziei nu poate să se impună definitiv asupra adevărului dogmelor credinţei, chiar dacă Biserica este chinuită o mare perioadă de timp, aşa cum s-a întâmplat cu iconoclasmul, care a dominat vreme de nouăzeci de ani în cele două faze ale lui, din veacul al optulea şi din veacul al nouălea (726-787 şi 815-843). Bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei se arată întotdeauna cu consecvenţă, luminând şi strălucind în lumina Adevărului Biserica lui Hristos. Acesta, de altfel, a fost şi scopul consacrării acestui praznic al Ortodoxiei de către episcopii şi monahii mărturisitori de atunci.

   Aşa cum spune Sinaxarul praznicului au fost proclamaţi şi lăudaţi nominal binecinstitorii şi ortodocşii şi, din contră, necinstitorii şi kakodocşii au fost condamnaţi şi anatematizaţi nominal, nu din răutate, înverşunare şi ură împotriva ereticilor, ci din grijă pedagogică şi dragoste pastorală, aşa încât ereticii, fiind mustraţi, să se pocăiască şi să denunţe rătăcirea, iar îndeosebi să fie păziţi ceilalţi credincioşi de posibilitatea urmării rătăcirii. Părinţii şi sfinţii aveau dragoste autentică şi sinceră şi nu falsa pace şi falsa iubire a actualilor făţarnici de astăzi, care sunt deranjaţi de anateme şi se prezintă astfel mai buni decât Sfinţii Apostoli şi decât Sfinţii Părinţi, care din dragoste mustră şi pedagoghisesc / educă. Spune Sinaxarul: „Şi tot  aşa s-au întors din nou în Biserică (după procesiune) şi au săvârşit Dumnezeiasca Liturghie, aşezând la locul lor sfintele şi cinstitele icoane cu ajutorul unor bărbaţi cu o viaţă deosebit de sfântă. Apoi au fost cinstiţi cei evlavioşi care au crezut drept şi au fost îndepărtaţi şi predaţi anatemei cei neevlavioşi şi care n-au primit cinstirea sfintelor icoane. Şi de atunci au hotărât aceşti sfinţi mărturisitori ca în fiecare an să se facă aşa această sfântă prăznuire, ca nu cumva să cădem din nou în aceeaşi rătăcire”.

 

2.      Acum am căzut într-o necredinţă mai mare decât iconoclaştii.

 

    Din nefericire, bucuria noastră în ultimele decenii, când am prăznuit Duminica Ortodoxiei, n-a fost lipsită de umbră şi cu totul veselă, deoarece turma ortodoxă este chinuită şi devorată de lupii unei erezii, mult mai rea decât iconoclasmul, ai ereziei ecumenismului. Şi erezia ecumenismului este mult mai rea, deoarece în afară de erezia iconoclasmului, pe care o conţine, a plăsmuit o erezie eclesiologică mai rea, care răstoarnă din temelii principiile Bisericii celei „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică”, a cărei exclusivitate şi unicitate o neagă, susţinând că Biserica nu s-a mai păstrat undeva, ci toate ereziile împreună cu Biserica Ortodoxă constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este erezia cea mai rea şi mai periculoasă din toate epocile.

 

          Cei ce dintre ortodocşi sunt sclavi ai ecumenismului nu ştiu că protestantismul, întemeietorul şi principalul promotor al ecumenismului, prin ,,Consiliul Mondial al Bisericilor”, este iconoclast, că a izgonit sfintele icoane din biserici, că este aniconic [ἀνεικονικός], ca şi iudaismul şi islamul, care i-au influenţat pe vechii iconoclaşti? Nu ştiu că este împotriva cinstirii sfinţilor şi a moaştelor? Că îndeosebi este împotriva cinstirii Preasfintei Stăpânei noastre şi Născătoarei de Dumnezeu, a pururea Fecioarei Maria, pe care noi, ortodocşii, pe toată perioada anului o lăudăm în cântări şi o slăvim, iar în mod deosebit acum prin împărţirea în cinci vineri a slujbei Heretisirilor Imnului Acatist [este vorba despre Acatistul Buneivestiri, care în Bisericile de limbă greacă se citeşte fragmentar în primele cinci vineri din Postul Mare – n.tr.]? Cum acceptă aceştia să coexiste şi să se alăture, în aşa-numitul Consiliu al Bisericilor, duşmanilor sfintelor icoane, ai sfinţilor, în general, şi ai cinstitelor moaşte, duşmanilor Maicii Domnului, celor pe care Biserica îi anatematizează, nu doar prin citirea anatemelor Sinodiconului Ortodoxiei, ci şi prin întreaga ei imnografie? Justeţea pastorală şi pedagogică a măsurilor Bisericii se vede şi din aceea că partizanii ecumenismului nu suportă puterea anatemelor, nu suportă să fie  mustraţi de învăţătura antieretică şi critică a Sfinţilor Părinţi, nu suportă nici măcar noţiunea de erezie. De aceea au şi abolit lectura anatemelor în mod sinodal din anul 2005, deoarece îşi dau seama că se auto-anatematizează; de aceea îi dau la o parte prin post-patristică pe Sfinţii Părinţi, care-i denunţă nominal şi-i descoperă pe eretici, de aceea au abolit şi noţiunea de erezie, acceptând ca biserici pe vechii monofiziţi, dar şi pe actualele mari erezii ale papismului şi protestantismului. Aşadar, acolo unde Duminica Ortodoxiei a fost prăznuită prin astfel de recunoaşteri – în Constantinopol, în Alexandria, în Antiohia, la Ierusalim, la Moscova, la Atena şi oriunde în altă parte – nu a fost „o zi de bucurie şi de veselie la modul deplin, deoarece nu s-a evidenţiat bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei”, ci teatru şi ipocrizie, un amestec al adevărului cu minciuna, un amestec sincretist. [Am tradus prin “amestec sincretist” expresia “συγκρητιστικός ἀχταρμᾶς”; mai exact însă, “ἀχταρμᾶ” desemnează un amestec de elemente ce în niciun chip nu pot fi amestecate” – n.tr.]

 

3. Prăznuirea din Pireu are o importanţă bisericească istorică.

 

          Neîntrerupta continuitate ortodoxă a prăznuirii Ortodoxiei a trăit-o Biserica în Sfânta Mitropolie de Pireu, în sfânta biserică „Sfânta Treime”. Acolo, cu adevărat, a fost „o zi de bucurie şi de veselie la modul deplin” din următoarele motive. Întâi, deoarece curajosul, mărturisitorul şi martirul după conştiinţă Mitropolit de Pireu, kir Serafim, a citit cu glas tare anatemele împotriva ereticilor, pe care cei mai mulţi episcopi şi ceilalţi clerici le trec sub tăcere. În mod nominal a citit anatemele împotriva monofisiţilor Dioscor şi Sever, pe care anumiţi profesori, fiind lipsiţi de evlavie şi blasfemiind împotriva Sfintelor Sinoade şi a Sfinţilor Părinţi, îi prezintă ca ortodocşi. Şi lucru cel mai important, unic, vrednic şi demn de Sfinţii Părinţi: împreună cu vechii eretici, care sunt anatematizaţi în Sinodiconul Ortodoxiei, a anatematizat şi ereziile contemporane ale papismului, protestantismului şi panereticului ecumenism. Bravo!, curajului şi dreptei-cugetări! Biserica a vorbit prin gura Mitropolitului de Pireu.

          Înainte de acest moment, s-a citit în locul dumnezeieştii propovăduiri [predicii] Enciclica Pastorală, pe care a trimis-o turmei Sfintei Mitropolii de Pireu, în care pentru prima dată în ultimii ani se prezintă şi se analizează public şi oficial, de ce ecumenismul nu este o simplă erezie, ci pan-erezie, după caracterizarea Noului Cuvios al Bisericii noastre, teologul sârb, Sfântul Iustin Popovici.

          Acolo deci, în sfânta biserică a Sfintei Treimi din Pireu, a fost prezentă Biserica Luptătoare şi cea Cerească. S-au bucurat împreună cu noi mulţimile de sfinţi mărturisitori şi martiri, marii sfinţi, care s-au luptat împotriva ereziilor, apărători şi luptători pentru sfintele icoane, îndeosebi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cei ce s-au luptat împotriva papismului şi a descendenţilor lui – protestanţii, precum şi mulţi cuvioşi stareţi şi sfinţi contemporani, care s-au luptat împotriva panereticului ecumenism. Au existat şi alte perioade în istoria Bisericii, în timpul cărora Ortodoxia nu s-a păstrat în marile centre bisericeşti, ci în eparhiile mai mici, în mănăstiri şi de către clerici şi monahi izolaţi. Dorim ca acest exemplu al Mitropolitului de Pireu să afle imitatori şi să se înmulţească în anii următori. Să binevoiască Dumnezeu să fie alungat norul panereziei ecumenismului, care ne umbreşte, ca să strălucească şi să lumineze din nou Biserica lui Hristos de bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei.

 

Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfântul Marcu al Efesului”; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2012/03/blog-post_4716.html  

 

Rostirea Anatemelor la Biserica Panagia Odighitria din Pireu

Rostirea Anatemelor împotriva pseudo-papei Francisc I şi a Patriarhilor monofiziţi ai Armeniei, Egiptului, Siriei, etc. a avut loc la Biserica Panagia Odighitria Pireu 2016 duminică, 20 martie 2016.

Anatema este dovada supremei iubiri a lui Dumnezeu pentru căzuţii eretici.

“În această Duminică s-a făcut o procesiune specială, credincioşii s-au bucurat cu toţii de biruinţa Adevărului asupra minciunii ereticilor. Este ziua în care se delimitează de către Biserică, în faţa tuturor credincioşilor, Adevărul faţă de minciună, iar credincioşii sunt puşi în gardă, în chip pedagogic, asupra pericolelor pe care le reprezintă confesiunile şi sectele”, a scris părintele Matei Vulcănescu.

“În ziua Ortodoxiei am avut şi vizita Ministrului Diasporei Dan Stoenescu şi a Ambasadorului României în Grecia, Lucian Fătu. În această zi de mare bucurie duhovnicească am rostit anatema tuturor ereticilor şi mai ales pseudo papei Francisc de la Roma, dar şi masonilor, yoghinilor, penticostalilor, etc.”, a publicat părintele Matei Vulcănescu.

Momentul poate fi văzut în înregistrare video aici: https://www.youtube.com/watch?v=Dy5jrkmjcDE

Sursa: http://romedia.gr/grecia/comuniti/7823-rostirea-anatemelor-la-biserica-panagia-odighitria-din-pireu.html

Editare de text (diacritice): “Dragostea se bucură de adevăr” (Ana Elisabeta)

Rostirea Anatemelor la Biserica Panagia Odighitria Pireu 2016

Duminica Ortodoxiei în Mitropolia Pireului:

Sfântul Grigorie Palama despre fiinţa lui Dumnezeu, energiile Sale necreate și vederea luminii dumnezeiești

de pr. Liviu Petcu

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/sf-grigorie-palama-despre-fiinta-lui-dumnezeu-energiile-sale-necreate

Există în Dumnezeu o întreită distincţie, dar nu o separaţie, între Persoană, fiinţă şi energie sau lucrări, însă pe primul plan este Persoana ca deţinătoare a fiinţei şi energiilor.

Sfântul Grigorie Palama

Învăţătura despre fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale necreate este fundamentală în Ortodoxie. Doctrina energiilor necreate a mai fost numită și teologia harului în Răsăritul Ortodox. Este binecunoscut faptul că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a adus o contribuţie considerabilă Teologiei în general, şi tot el a evidenţiat, în secolul trecut, plecând de la doctrina Sfântului Grigorie Palama, faptul că distincţia reală – dar nu separarea – între fiinţa divină absolut incognoscibilă şi neîmpărtăşibilă şi puterile sau energiile dumnezeieşti necreate stă la baza unei teologii autentice. În acest sens, în secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) a afirmat că antinomia cognoscibil-incognoscibil, comprehensibil-incomprehensibil îşi are temeiul în Dumnezeu. Sinoadele din secolul al XIV-lea vor preciza într-un mod cât se poate de limpede existenţa în Dumnezeu a ființei, incognoscibilă şi inaccesibilă şi a energiilor cognoscibile şi accesibile vederii creștinilor îmbunătățiți. Astfel, s-au pus bazele dogmatice ale cunoaşterii și experierii lui Dumnezeu prin rugăciunea curată şi s-a rezolvat contradicția doar aparent insolubilă, în sensul că Dumnezeu este şi cognoscibil şi incognoscibil, fără ca aceste două însuşiri ale Sale să se excludă una pe cealaltă.

Distincția între ființa divină și energiile divine

Există în Dumnezeu o întreită distincţie, dar nu o separaţie, între Persoană, fiinţă şi energie sau lucrări, însă pe primul plan este Persoana ca deţinătoare a fiinţei şi energiilor. În viziunea palamită, nu se poate vorbi despre fiinţa dumnezeiască și despre harul, sau lucrarea, sau lumina divină fără a subînțelege şi persoana sau Persoanele dumnezeiești care le deţin, acestea fiind Subiecte ale lucrării, luminii, sau harului, iar vorbind de persoană sau Persoane divine, vorbim întotdeauna şi de fiinţă şi de energii dumnezeiești. „Dumnezeu este numit lumină nu după esenţa Sa, ci după energia Sa”, spune Sfântul Grigorie Palama (Contra lui Achindin, P. G. CL, col. 823).

În Dumnezeu există deci: fiinţa, lucrarea şi ipostasurile dumnezeieşti. Această distincţie nu introduce în Dumnezeu o divizare, cum socoteau adversarii Sfântului Grigorie Palama care-l acuzau de diteism ori de politeism, și nici nu-L face pe Dumnezeu compus. Fără această distincţie între fiinţa divină şi energiile divine necreate, nu poate fi înţeles raportul omului cu Dumnezeu fără a cădea în panteism sau – cum s-a subliniat de teologii ortodocși –, fără a-L despărţi pe om de Dumnezeu printr-o prăpastie de netrecut, omul şi Dumnezeu rămânând două existenţe paralele şi independente care nu se întâlnesc niciodată.

În secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama a apărat această învăţătură de atacurile teologilor și filosofilor apuseni scolastici (reprezentați de Varlaam din Calabria, apoi de Achindin și Nichifor Gregoras) şi a dogmatizat-o sub forma învăţăturii despre energiile divine necreate de care se împărtăşesc credincioşii, fără a se înţelege prin aceasta că ei se împărtăşesc de fiinţa divină care rămâne inaccesibilă oricărei creaturi.

Adversarii Sfântului Grigorie apărau simplitatea dumnezeiască făcând din Dumnezeu o esenţă simplă în care chiar ipostasurile primesc caracterul de relaţii ale esenţei. În general, ideea de simplitate dumnezeiască, ţine mai mult de filosofia omenească decât de Revelaţia dumnezeiască (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, cap. 61, Ed. Harisma, p. 347). Distincţia esenţă-energii nu va distruge simplitatea divină, ci va fi un mod de a ţine în echilibru transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu, excluzând panteismul şi susţinând în acelaşi timp realitatea directă a comuniunii personale cu Dumnezeu.

Distincția ființă-energii este întâlnită și la Sfinții Capadocieni, Dionisie și Maxim Mărturisitorul

Distincţia esenţă-energii sau esenţă şi energii sau lucrări nu este o noutate pentru teologii ortodocși și isihaștii din secolul al XIV-lea, nici o inovaţie a Sfântului Grigorie Palama, căci ea are o tradiţie mai veche printre Sfinții Capadocieni, Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul.

Referitor la aceasta, Sfântul Grigorie Palama rezumă învăţătura Sfinţilor Părinţi din secolele anterioare, mai precis întreaga tradiţie răsăriteană.

Sfântul Vasile cel Mare afirmase: „lucrările sunt diferite, pe câtă vreme fiinţa e simplă, iar noi putem spune că din lucrări Îl cunoaştem pe Dumnezeu, pe când de fiinţa Lui nu suntem în stare să ne apropiem, pentru că lucrările Lui sunt cele care coboară spre noi pe când fiinţa Lui rămâne inaccesibilă” (Epistola 234, P. G. XXXII, col. 868). Cei care susţin că pot cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu nu au dreptate (Ibidem,2,P. G. XXXII, col. 869C), căci natura lui Dumnezeu este inaccesibilă oamenilor, de aceea fiinţa divină o cunosc doar Persoanele Sfintei Treimi (Idem, Epistola 235,P. G. XXXII, col. 873B). Referindu-se la aceasta, și Sfântul Grigorie Teologul remarcă: „Ce este Dumnezeu, după natura şi fiinţa Lui, nici n-a descoperit vreodată vreun om, şi, desigur, nu este cu putinţă să descopere” (Cuvântarea II, 38, P. G. XXV, col. 445).La rândul său, un alt mare Capadocian – Sfântul Grigorie de Nyssa –, probabil într-unul dintre cele mai frumoase elanuri mistice ale sale,lansează placida exortație ca omul să-şi cureţe sufletul „prin har de toată întinăciunea, ridicându-l mai pre­sus de plăcerile trupului şi să-l aducă lui Dumnezeu curat, doritor şi în stare să vadă acea lumină duhovnicească şi negrăită” (Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată, în PSB, vol. 29, p. 460).

Sfântul Chiril din Alexandria, arătând deosebirea între fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, precizează: „a naşte e propriu firii dumnezeieşti, iar a face, lucrării dumnezeieşti. Firea şi lucrarea nu sunt unul şi acelaşi lucru” (Tezauré, P. G. LXXXV, col. 3120). Sfântul Dionisie Areopagitul a numit lucrările divine „ieşirile binefăcătoare ale izvorului dumnezeiesc” (Despre numirile dumnezeieşti, 2, P. G. III, col. 641D-644D). Apoi, în secolul al XI-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog a dezvoltat învăţătura Părinţilor isihaști, anteriori lui, despre relaţia personală de comuniune şi iubire a omului cu Dumnezeu în lumina dumnezeiască necreată.

Deși mărturiile Părinților Bisericii ar putea continua, cele câteva relatate mai sus credem că sunt îndeajuns pentru a sublinia că aceștia au vorbit despre distincția ființă-energii, subînţelegând și ei, ca și Sfântul Grigorie Palama, dumnezeiasca lumină ca manifestare a lui Dumnezeu Cel personal sau tripersonal.

Atât Părinții bisericești amintiți cât și teologii ortodocși din secolul al XX-lea care au dezbătut pe larg această învățătură (în special Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele John Meyendorff, Vladimir Lossky etc.) au subliniat că fiinţa şi energiile divine nu suntdouă părţi ale lui Dumnezeu, ci două moduri diferite ale existenţei Lui, în natura Sa şi în afara naturii Sale. Energiile necreate nu suntacte exterioare ale Dumnezeirii, nici efecte externe create ale naturii dumnezeiești, nici efecte străine ființei divine, ci sunt „ieşiri naturale ale lui Dumnezeu Însuşi, un mod de existenţă care-I este propriu” (Vl. Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Humanitas, 1998, p. 46), fiind de fapt un alt mod de a fi al lui Dumnezeu decât cel dat de natura Sa, de aceea El este prezent în creație prin energiile Sale.

Dumnezeu – necunoscut în ființa Sa, ci doar în energiile Sale

Sfântul Grigorie este în acelaşi gând cu unul dintre oponenții săi – filosoful calabrez Varlaam –, doar în ceea ce priveşte faptul că Dumnezeu este incognoscibil în natura sau fiinţa Sa, de aceea el evită termenul de esenţă (ούσία), fiind insuficient pentru a indica ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa, șipreferă termenul utilizat și de Sfântul Dionisie de supraesenţă (ύπερουσιότης), pentru a desemna ceea ce nu poate fi cunoscut. Dacă Dumnezeu rămâne necunoscut în fiinţa Sa, El se face cunoscut prin energiile Sale la care poate participa omul. Energiile dumnezeirii sunt distincte de fiinţa dumnezeiască dar nu sunt despărţite de fiinţă. De aceea, când credincioşii primesc pe Sfântul Duh, şi prin Duhul, întreaga Sfântă Treime, căci Persoanele Sfintei Treimi se conţin şi se dăruiesc reciproc, primesc darurile, adică lucrările Treimii Sfinte. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama spune că: „Trimiterea e o  lucrare  comună,  adică  o  arătare a Duhului.  Însă nu  după fiinţa  Sa  se  arată,  căci  nimeni  n-a  văzut  şi  n-a  descris  vreodată  firea  lui  Dumnezeu  ci  după  har  şi  după  lucrare,  care  e  comună Tatălui  şi  Fiului  şi Sfântului Duh” (Mărturisirea credinţei ortodoxe,P. G. CLI,  col. 766).Pentru sfântul palamit, ființa este întreagă în fiecare lucrare, însă ea nu se epuizează în aceasta, ci rămâne un izvor infinit care se poate manifesta totdeauna întreagă în alte și alte moduri sau lucrări.

Fiind totodată călugăr şi preot, teolog şi rugător mistic, Palama a putut situa doctrina fiinţei şi a energiilor în interiorul unei sinteze biblice şi personaliste, hristologice şi sacramentale, evitând astfel să-şi închidă teologia în categoriile unei sistematizări filosofice, lucru care îi conferea acesteia o raţionalitate mai înaltă.

Dacă nu-L cunoaştem după fiinţa Sa, putem să-L cunoaştem prin lucrări. Firea divină se comunică nu în sine, ci prin energiile sale, căci fiinţa este neîmpărtăşită, dar puterile şi lucrările care izvorăsc din ea se lasă împărtăşite de creaturi. Nu putem vedea inima soarelui, dar putem vedea lumina ce izvorăşte din el. Dumnezeu rămâne nevăzut în ceea ce este El în Sine. Inaccesibil în fiinţa Sa, este prezent în energiile Sale. Incomunicabil în ființa Sa, Dumnezeu se comunică prin energiile Sale necreate, nedespărţite de ființa Sa.

Unul singur a văzut ființa lui Dumnezeu așa cum este

Cuvintele umane se descoperă ca fiind devalidate în ceea ce privește cuprinderea fiinţei lui Dumnezeu aşa cum este, ea rămânând astfel veşnica taină. Nici îngerii nu văd fiinţa lui Dumnezeu, ci doar Unul singur a văzut fiinţa Lui aşa cum este: e Fiul lui Dumnezeu, Cel ce locuieşte în sânurile Tatălui şi care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră. Prin El ni S-a revelat tot ceea ce cunoaștem noi despre fiinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Fiinţa dumnezeiască este cu totul neîmpărţită dar lucrările sunt multiple, necreate şi împărţite nedivizat în fiecare din noi. Conform învățăturii palamite, fiinţa lui Dumnezeu nu iese din sine, nu se manifestă şi nu se poate vedea nicidecum de nimeni.

Se naște însă o întrebare, retorică de altfel: dacă fiinţa lui Dumnezeu este cu neputinţă de înţeles, „de ce să mai vorbim de ea? Oare pentru că nu pot să beau tot fluviul să nu iau cu măsură nici ceea ce-mi foloseşte? Oare pentru că nu pot cuprinde tot soarele cu privirea, să nu văd nici cât este de ajuns pentru trebuinţa mea? Sau, pentru că nu pot să mănânc toate fructele mare grădină (…) vrei să ies cu totul flămând? Laud şi să slăvesc pe Făcătorul nostru: poruncă dumnezeiască sunt aceste cuvinte: <<Toată suflarea să laude pe Domnul>> (Ps. 40, 5) (…) Ştiu că nu voi putea să-l slăvesc după vrednicie, totuşi socotesc lucru evlavios să încerc cel puţin. Slăbiciunea mea o mângâie Domnul prin cuvintele: <<Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut, nici odinioară>>(In. 1, 18)” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, cateheza VI, 5).

Ființa divină se cunoaște din dumnezeiasca lucrare că este, nu și ce este

Părintele Dumitru Stăniloae, vorbind despre doctrina răsăriteană a Sfântului Grigorie Palama, spune că este o concepţie teologică abisală. „Dumnezeu în fiinţă e un adânc nepătruns, necomunicabil, neschimbabil, iar din acest adânc emană puteri şi lucrări în care nu se scurge însăşi fiinţa; aceste lucrări sunt nenumărate precum şi abisul fiinţei este fără sfârşit, ele fiind altceva decât fiinţa” (Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, 1993, p. 6). Dumnezeu iese din Sine şi Se dăruieşte omului, înălţându-l pe acesta spre Sine, făcându-l părtaş la comuniunea de iubire şi de viaţă a Preasfintei Treimi. Pe de o parte, Dumnezeu rămâne în transcendenţa Sa, incognoscibil după fiinţă, iar pe de altă parte iese din Sine spre a se dărui omului prin energie sau lucrare cu scopul de a-l înălţa pe om la Sine. „Natura dumnezeiască, precizează Sfântul Grigorie,trebuie să fie numită în acelaşi timp neparticipabilă şi într-un anume înţeles participabilă; ajungem la împărtăşirea de natura lui Dumnezeu şi, totuşi, ea rămâne cu totul inaccesibilă. Trebuie să afirmăm pe amândouă deodată şi să păstrăm antinomia lor ca pe un criteriu al slavei” (Theophanes, P. G. CL, col. 932D). În viziunea palamită, nu lucrarea se cunoaşte din fiinţă, ci fiinţa se cunoaşte din lucrare. Dar se cunoaşte că este, nu însă şi ce este. De aceea şi Dumnezeu se cunoaşte că este, nu din fiinţă, ci din pronia Sa. Deci lucrarea se deosebeşte de fiinţă şi prin aceasta, anume că lucrarea este ceea ce face cunoscut, iar fiinţa, ceea ce se cunoaşte prin lucrare că este.

Participăm la energiile divine, nu la esența dumnezeiască

Dacă am putea la un moment dat să participăm într-o oarecare măsură la esenţa dumnezeirii, care pentru noi este cu neputinţă de înţeles, nu am fi ceea ce suntem, ci dumnezei prin natură. Dar noi suntem fiinţe create, chemate de Dumnezeu să devenim prin har ceea ce este El prin natură. „Dacă am participa la esenţă, Dumnezeu nu ar mai fi Trinitate, ci o multitudine de persoane” (Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, traducere din franceză de Anca Manolache, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998,p. 48). Așa, participând la energiile divine, bunul credincios nu doar că își poate lucra mântuirea, ci chiar atinge îndumnezeirea.

Dumnezeu se manifestă în lume prin lucrările Sale. Fiinţa rămâne dincolo de orice relaţie, de orice împărtăşire, ascunsă în transcendenţa absolută, fiind aşezată peste toate. În concepția palamită, precum și în întreaga învățătură ortodoxă, Dumnezeu este şi se zice firea tuturor celor existente, întrucât toate se împărtăşesc de El şi subzistă prin împărtăşirea de El, aceasta neînsemnând însă că prin împărtăşirea de firea Lui, ci prin împărtăşirea de lucrarea Lui. În convicțiunea apodictică a Sfântului Grigorie Palama, Dumnezeu este şi existenţa celor ce sunt şi forma în forme, ca obârşia formelor şi înţelepciunea celor înţelepţi şi, simplu, toate ale tuturor. Totodată El nu este fire, ca fiind mai presus de toată firea şi nu este, ca fiind mai presus de toate cele ce sunt; şi nu este şi nici nu are formă, ca unul ce e mai presus de formă.

Pentru oponenții Sfântului Grigorie Palama, ceea ce nu este Fiinţă nu e Dumnezeu, ci doar un efect creat. Problema este foarte gravă în planul îndumnezeirii şi al comuniunii cu Dumnezeu. Pe de o parte, comuniunea cu fiinţa divină este imposibilă, iar pe de altă parte, „comuniunea cu o realitate creată (harul creat) nu este câtuşi de puţin comuniune cu Dumnezeu Însuşi. Palamismul scoate în evidenţă comuniunea energetică; Dumnezeu este în întregime prezent în energiile Sale fără să-şi părăsească fiinţa inaccesibilă” (vezi pe larg la Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu, Ed. Christiana, 1995, p. 77).

Energiile necreate – Dumnezeul Cel viu în acţiune

Energiile necreate care iradiază din Dumnezeu„nu sunt mărginite, vin la toţi, dar vin în special în Sfintele Taine. Sunt prezente în Sfintele Taine cu intensitate deosebită, aducând însăşi Persoana lui Hristos; prin Biserică, prin preot în special, prin toate binecuvântările lui, trec în grade diferite asupra tuturor, sunt deci şi ale îngerilor, sunt şi în natură. Căci natura, făcută din nimic, n-ar putea să stea în ea însăşi fără energiile necreate care o fundamentează” (Pr. Stăniloae în 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, Anastasia, p. 28).

Energiile divine care izvorăsc veşnic din ființa divină ne sunt comunicate de Duhul Sfânt, pentru transfigurarea și pentru îndumnezeirea noastră, nefiind un intermediar sau un mijlocitor între Dumnezeu şi noi, nici simple emanaţii sau exalții ale Lui, ci sunt necreate și nedespărțite de ființa divină. Dumnezeu este în întregime prezent în energiile Sale fără a-Și părăsi ființa.Energiile dumnezeiești se numesc dumnezeire și sunt „Dumnezeul Cel viu în acţiune, de care isihaştii se bucură prin vederea faţă către faţă,lumina necreată fiind însăşi manifestarea, revelarea acestei dumnezeiri. Ele sunt manifestări libere şi voluntare ale Divinităţii comune celor trei Persoane dumnezeieşti, prin care Dumnezeu intră în contact cu omul şi cu întreaga creaţie.Dar energiile necreate nu vor fi … nici acte exterioare lui Dumnezeu datorate voinţei Lui asemenea actelor providenţiale (prin care El a creat de exemplu lumea)” (Vl.Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Humanitas, 1998,p. 46).Energiile divine necreate pot fi numite har (ή χάρις) divin în legătură cu fiinţele umane.

Dumnezeu S-a coborât la noi, S-a făcut om ca noi din prea multa iubire faţă de noi, ca şi noi să ne îndumnezeim. Din scrierile palamite reiese, în acest sens, că venirea şiaşezarea Fiului lui Dumnezeu în noi, e urcarea noastră prin Revelaţie la El. Însă, precum am precizat deja, nu se revelează și nu se arată ființa lui Dumnezeu, ci harul şi lucrarea Duhului este aceea prin care se arată şi seaşează în cei vrednici Dumnezeu.

Energiile fac cunoscută arătarea în afară (ad extra) a Preasfintei Treimi

Vorbind despre lumina dumnezeiască, Sfântul Grigorie Palama a subînţeles-o totdeauna ca manifestare a lui Dumnezeu Cel personal sau tripersonal. Ieşirile şi lucrările lui Dumnezeu sunt necreate, dar nici una dintre ele nu este fiinţă, nici ipostas. Pentru Sfântul Grigorie Palama, energiile divine fac cunoscută arătarea în afară (ad extra) a Preasfintei Treimi, exprimând raportul cu altceva, cu ceva ce nu este El Însuşi. Şi, prin fiecare, „voirea cea bună şi dumnezeiască cu privire la noi a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh e lucrare şi putere de viaţă şi de înţelepciune făcătoare. Acestora le-a mai zis şi împărtăşiri neîncadrate şi nemicşorate, ridicându-le peste toate cele create, şi în acelaşi timp învăţând că sălăşluiesc în chip firesc în Cel ce le dăruieşte” (150 de capete despre cunoştinţa naturală, 91, în Filocalia, VII, p. 482). De aceea, ca împărtăşiri de sine nu sunt nicidecum create. Şi tot de aceea, după dumnezeiescul Maxim (Capete despre dragoste,I, 48), niciodată n-au început să existe; şi sunt contemplate ca aflându-se fiinţial în jurul lui Dumnezeu; şi nu a fost cândva când nu erau. Deci Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt ca Persoane în fiecare lucrare, reprezentând sau ilustrând raporturile Preasfintei Treimi cu creaţia.

Sfântul Grigorie Palama vorbește despre trei lumini

Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre trei lumini: 1. lumina sensibilă, 2. lumina inteligenţei şi 3. lumina necreată care le depăşeşte pe primele. Lumina inteligenţei este diferită de lumina percepută de simţurile noastre. Lumina sensibilă ne descoperă obiectele proprii simţurilor noastre, iar cea intelectuală serveşte la manifestarea adevărului care se află în gândire. Deci, vederea şi inteligenţa nu percep una şi aceeaşi lumină, ci este propriu fiecăreia din cele două facultăţi să acţioneze după natura lor şi limitele lor. Totuşi, atunci când cei care sunt vrednici primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului său (Tomul Aghioritic,P. G. CL, col. 1833D).

Lumina divină nu este una materială şi nici spirituală sau sensibilă, dar nici nu este o lumină inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Vederea luminii dumnezeieşti, nu este o analogie simbolică cu lumina fizică sau o simplă teorie, ci semnul prezenţei vii şi personale a lui Hristos.

Această lumină divină se descoperă oamenilor curaţi duhovniceşte şi care ajung pe culmile cele mai înalte ale virtuţii şi duco viaţă de sfinţenie. În lumina divină omul îl vede pe Hristos, Îl cunoaşte, comunică cu El și se bucură nespus de prezența Lui.

Vechea dilemă era: lumina taborică era sau nu creată? Diferite numiri date acesteia

Întreaga dezbatere cu Varlaam, Achindin şi Gregoras s-a desfăşurat în jurul acestei întrebări şi nedumeriri, anume dacă lumina taborică era sau nu creată. Sfântul Grigorie a trebuit să facă unele precizări şi în chestiuni legate de posibilitatea şi realitatea experienţei mistice, natura harului, natura vederii lui Dumnezeu şi sensul real al îndumnezeirii. Posibilitatea de a-l vedea pe Dumnezeu cu ochii trupeşti i-a scandalizat pe adversarii Sfântului Grigorie. La acuzaţiile lui Varlaam că lumina pe care o văd isihaştii este o fantezie, un artificiu simbolic, o lumină a minţii sau una sensibilă, şi că isihaştii o socotesc ca fiind însăşi esenţa divină, Sfântul Grigorie răspunde că cei care pot avea experienţa duhovnicească a luminii sunt sfinţii, ei fiind singurii care pot să vorbească despre această experienţă cu autoritatea celor care au trăit-o. Sfinţii numesc lumina „negrăită, necreată, veşnică, netemporală, neapropiată, nemăsurată, nesfârşită, nehotărnicită, nevăzută de îngeri şi de oameni, frumuseţea arhetipică şi neschimbată, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului, raza dumnezeirii şi cele asemenea. Căci se slăveşte, zice, trupul deodată cu primirea lui, şi slava dumnezeirii se face slava trupului” (Tomul aghioritic, în Filocalia, VII, Ed. Humanitas, p. 415). Lumina divină, deşi nu are formă materială, „nu e ceva difuz, dezorganizat, ci se simte în ea o armonie superioară, o plenitudine de bunătăţi şi, ca atare, e frumoasă, e chiar frumuseţea de model a oricărei frumuseţi văzute” (Pr. Dumitru Stăniloae, n. 10, Filocalia, VII, p. 415). Această vedere a luminii, Sfântul Grigorie o va numi antinomic simţire intelectuală sau duhovnicească, cu toate că cel care vede nu-şi dă seama atunci, nici nu poate cerceta natura acelui instrument cu care vede și experiază, Duhul fiind cu neputinţă de cercetat: „zic printr-un simţ din pricina clarităţii, limpezimii adevărului şi caracterului nefantastic al percepţiei, şi adăugăm şi intelectual deoarece sunt mai presus de simţirea naturală şi mintea le primeşte întâi deşi e supra-intelectuală” (Pr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Scripta, 1993, p. 198-199).

Toate numirile care fac referire la Dumnezeu nu se referă la fiinţa Lui care e cu mult mai presus de înţelesul oricărui nume, ci la lucrările Lui care vin în lume. În viziunea palamită, e fără nume această fiinţă suprafiinţială, ca una ce e mai presus de orice nume. Chiar şi numirile ce şi le-a dat Dumnezeu Însuşi: Eu sunt Cel ce sunt, Dumnezeu, calea, lumina, iubirea, adevărul şi viaţa, sunt nume de lucrări.

Etapele urcușului în cunoașterea lui Dumnezeu

Varlaam Calabritul, oponentul Sfântului Grigorie, considera teologia prin negaţie cea mai desăvârşită vedere, similară cu întunericul dumnezeiesc de care vorbeşte Sfântul Dionisie Areopagitul: „Dacă intră deci cineva în acest întuneric, zice filozoful, o face prin negarea tuturor celor ce sunt (…) deci şi lumina aceea de care grăiţi voi, orice ar fi ea, trebuie să o părăsiţi, ca să vă suiţi la teologia şi vederea prin negaţie”(la Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie, 50, Filocalia, VII, p. 327).  Deci Varlaam nu cunoaşte ceva mai înalt decât teologia negativă, care „lasă mintea în faţa unui gol care nu o uneşte cu Dumnezeu. E o teologie prin care raţiunea pune între ea şi Dumnezeu o prăpastie pe care nici ea, nici Dumnezeu nu o poate umple. Din această mentalitate se explică doctrina catolică despre caracterul creat al graţiei. Omul rămâne chiar în starea de har închis în limitele creaturităţii sale. De aceea nu se vorbeşte în teologia catolică de îndumnezeirea creaturii” (Pr. Dumitru Stăniloae, n. 138, Filocalia, VII, p. 327). După Sfântul Grigorie Palama, care sintetizează și redă tradiţia Părinţilor răsăriteni, sunt trei etape ale urcuşului în cunoaşterea lui Dumnezeu: cunoaşterea raţiunilor dumnezeieşti ale făpturilor, cunoaşterea lui Dumnezeu prin negarea lor şi vederea lui Dumnezeu în întunericul mai presus de lumină, supraluminos, această ultimă expresie fiind menționată și de Sfinții Grigorie de Nyssa și Dionisie Areopagitul. „A doua, teologia prin negaţie, e numai locul lui Dumnezeu. Prezenţa însăşi a lui Dumnezeu e mai presus decât aceasta. Prima şi a doua treaptă de cunoaştere au o oarecare lumină în ele căci nu sunt cu totul neînţelese. A treia e un întuneric mai presus de aceste lumini dar un întuneric supraluminos, deoarece, pe de o parte, această lumină e mai neînţeleasă decât primele două trepte ale cunoaşterii, pe de alta, în ea e o cunoaştere mai bogată, mai adâncă, mai nemijlocită a prezenţei lui Dumnezeu” (Ibidem, n. 149, Filocalia, VII, p. 333-334).

În lumină Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi ne cunoaştem pe noi înşine

În nenumărate rânduri, Sfântul Grigorie Palama a precizat că prin har, Dumnezeu Însuși intră în comuniune de iubire cu omul.„Dar numai harul înfăptuieşte în chip tainic acesta unire negrăită. Căci prin el Dumnezeu Însuşi pătrunde întreg, în cei vrednici întregi şi sfinţii pătrund întregi în Dumnezeu întreg, luând în ei înşişi pe Dumnezeu întreg şi dobândind numai pe Dumnezeu” (Tomul Aghioritic, p. 416). În lumină Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi ne cunoaştem pe noi înşine.

Unirea omului cu Dumnezeu păstrează caracterul personal al celor care se întâlnesc

Unirea omului cu Dumnezeu este una lipsită de confuzie, fără amestecarea sau absorbirea identităţii umană în cea divină, ci păstrându-se caracterul personal al celor care se întâlnesc. Este o comuniune personală cu Dumnezeu Cel personal.

Lumina necreată se împărtăşeşte şi poate fi văzută în chip suprasensibil de cei vrednici, de sfinţi, care experiază astfel strălucirea naturii dumnezeieşti. Fiul lui Dumnezeu Care sălăşluieşte în lumină, S-a întrupat şi a sălăşluit printre noi, dorind să Se sălăşluiască, prin har, și în inimile noastre credincioase și curate. Reflectând la această triplă sălăşluire, suntem îndemnaţi de Părinții bisericești să ne curățim simțirile, pentru ca, prin rugăciune curată și stăruitoare, să-L primim pe Dumnezeu în sufletele noastre şi să-L preaslăvim pentru că ne-a îngăduit accesul la lumina Sa.

Vederea lui Dumnezeu începe din viața aceasta

Cunoaşterea misticului este o cunoaştere experimentală şi nu una strict bazată pe raţiune. Aici este şi deosebirea dintre călugărul şi filozoful calabrez Varlaam, lipsit de simţ mistic, şi Sfântul Grigorie Palama. Varlaam Calabritul nega experienţa directă şi unirea nemijlocită cu Dumnezeu, susţinând o cunoaştere indirectă a Lui în această viaţă prin Scriptură, Tradiţia Bisericii sau prin intermediari creaţi (printre care include şi harul sau orice putere sau dar divin). Varlaam afirma că vederea lui Dumnezeu va fi posibilă doar în veacul viitor, pe când Sfântul Grigorie consideră că această vedere începe încă din viaţa aceasta, fiind arvuna, garanţia şi pregustarea vieţii viitoare, căci dacă trupul trebuie să ia parte împreună cu sufletul la bunătăţile de negrăit (ale veacului viitor), este sigur că el trebuie să participe la aceasta, în măsura posibilului, chiar de pe acum, căci şi trupul are experienţa lucrurilor dumnezeieşti, când puterile pasionale ale sufletului se află nu omorâte, ci transformate şi sfinţite (Tomul Aghioritic, P. G. CL, col. 1233C).

Problema vederii lui Dumnezeu este aşezată de opozanţii isihasmului și a Sfântului Grigorie Palama pe un plan intelectual, ea fiind pentru ei doar gnoză, cunoaştere.

Pentru vederea dumnezeieștii lumini, călugării isihaști întrebuințau o anumită metodă. Retrăgându-se în locuri singuratice, înlăturau mai întâi orice i-ar fi putut distrage în vreun fel și le-ar fi putut tulbura liniștea, apoi stăruiau în concentrarea gândului la rugăciune, ochii fiind sustrași oricărei priveliști externe, însă nu închiși, pentru a putea vedea lumina taborică. Ei își aplecau bărbia în furca pieptului, cu privirea deschisă spre un punct oarecare spre abdomen, și rosteau, continuu, la început unii șușotind pentru a putea menține mai lesne atenția minții, o rugăciune scurtă, numită rugăciunea minții, sau rugăciunea inimii, sau rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!, sau în forme mai scurte, de pildă: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, controlându-și în același timp și respirația, pentru ca apoi să o poată rosti odată cu aceasta. Într-o stare de curăție lăuntrică desăvârșită, după o atentă concentrare și exerciții perpetue, unii călugări îmbunătățiți au ajuns să vadă prin contemplație lumina dumnezeiască necreată, aceeași pe care au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului (Mt. 17, 1-8; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36). Vederea acestei divine lumini nu o considerau ca fiind o răsplată pentru ostenelile lor, ci ca pe un dar al milei dumnezeiești.

Hotărârile Sinoadelor din sec. al XIV-lea

Hotărârile sinoadelor din secolul al XIV-lea alcătuiesc o sinteză a Tradiţiei ortodoxe, pe linia patristicii răsăritene. Ele aprobă învăţătura Sfântului Grigorie Palama și-i condamnă pe adversarii acesteia. Hotărârile acestor sinoade au fost redate în Synodicon-ul Ortodoxiei, care este culegerea dogmatică proclamată liturgic în duminica Triumfului Ortodoxiei şi inserate ulterior în cărţile liturgice.

După mutarea la Domnul a Sfântului Grigorie († 13 noiembrie 1359), în anul 1368 Biserica din Constantinopol l-a canonizat, declarând în mod oficial învățătura lui ca ortodoxă, isihasmul devenind astfel doctrină oficială a Bisericii Răsăritene, care a pătruns apoi în tot Răsăritul ortodox.

În cea de-a doua Duminică a Postului Mare prăznuim amintirea Sfântului Grigorie Palama şi a învăţăturii sale ortodoxe. Biserica a rânduit aceasta având în vedere că marele sfânt isihast nu constituie doar un model de trăitor și apărător al Ortodoxiei, sau o paradigmă duhovnicească demnă de urmat pentru noi, ci și un rugător permanent pentru viața noastră în Hristos.

Practica isihastă, urmată și apărată de Sfântul Grigorie Palama a pătruns în sec. al XIV-lea și în Țările Române, însă a cunoscut o mare înflorire în sec. al XVIII-lea, prin lucrarea Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului († 1767), a Sfântului Paisie de la Neamț († 1794) și a ucenicilor săi.