Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: Dacă îmi recunosc patimile, am șansa de a le îndepărta

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/daca-imi-recunosc-patimile-am-sansa-de-le-indeparta

Atunci când te mânii sau cazi în osândire, e firesc să te mâhnești, pentru că ai căzut, dar trebuie să te și bucuri, pentru că ți s-a dezvăluit neputința. Atunci te vei lupta ca să te izbăvești de ea.

Să te bucuri că greșești mereu, pentru că ești mândră și în felul acesta te smerești. „Dumnezeul meu”, să spui, „aceasta sunt eu! Ajută-mă! Nimic nu pot să fac dacă nu mă ajuți Tu!”.

Să nu deznădăjduiești! Când greșim, ni se descoperă sinele adevărat, îl cunoaștem și încercăm să ne îndreptăm. În felul acesta, înaintăm pe calea cea bună și nu trăim cu sentimentul fals că mergem bine. Eu mă bucur atunci când vreo neputință de-a mea se manifestă, când îmi ies patimile la iveală. Dacă nu ar ieși la iveală, aș crede că m-am sfințit, când, de fapt, semințele patimilor ar rămâne în inima mea. La fel și tu, atunci când te mânii sau cazi în osândire, e firesc să te mâhnești, pentru că ai căzut, dar trebuie să te și bucuri, pentru că ți s-a dezvăluit neputința. Atunci te vei lupta ca să te izbăvești de ea.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul V. Patimi și virtuți, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 22)

Advertisements

Monahul Moise Aghioritul: Ca și Toma…

— preluare de pe site-ul “Mărturie athonită” —

Ca și Toma…

Duminica trecută am prăznuit slăvita Înviere a Domnului. Ecoul marii sărbători persistă. Strălucitoarea sa lumină ne inundă. Hristos Cel înviat îl cercetează pe necredinciosul Toma și pe noi. Se coboară la neputința noastră. Consimte să ne cerceteze, ca să ne alunge gândurile de necredință, de îndoială și de frică.

La miezul nopții de Paști s-a născut nădejdea cea dătătoare de veselie, netemerea de moarte, moartea morții, moartea deznădejdii. Înfricoșătorul și obositorul întuneric se retrage. Și vine o lumină puternică, care le luminează pe toate. Nimic nu se poate ascunde, ci toate ies acum la vedere. Lumea încetează să mai fie necuviincioasă. Odată cu Învierea lui Hristos suflă un alt vânt, care produce schimbare, a venit renașterea omului, începutul unei vieți noi, un alt mod de viețuire. Firea noastră s-a transformat.

Odată cu Învierea, omul își regăsește valoarea sa, poziția sa, menirea sa. Se luminează, luminează, strălucește, se liniștește și se bucură cu adevărat și cu putere. Va putea întreba cineva, cum va putea să se facă aceasta, când zilnic i se micșorează venitul, nu o poate scoate la capăt, se mâhnește și se întristează din pricina cheltuielilor, a nevoilor, a dărilor, a obligațiilor, a datoriilor și a dobânzilor? În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, cum se poate bucura cineva de Înviere? Suspiciunea, neîncrederea, îndoiala și neliniștea lui Toma revin. Nu cumva ne-am înșelat, pentru că urmăm un Răstignit și Înviat?

În Săptămâna Mare care a trecut, Hristos Cel fără patimă a pătimit pentru noi cei pătimași; Cel fără de păcat pentru noi cei păcătoși. A luat pe Cruce patimile noastre și le-a răstignit. Patimi multe, înfricoșătoare și felurite. Ura pricinuitoare de moarte, mândria luciferică, individualismul abisal, invidia nepotolită, iubirea de sine fără frâu, iubirea de bani fără hotar, iubirea de trup maniacă, iubirea de slavă nebiruită, răutate îmbelșugată și prisositoare. Patimile au adus temeri, complexe de inferioritate, tulburări, nervozități, dezechilibrări, tulburări psihologice și goluri lăuntrice.

Creștinul contemporan caută se prindă de ceva, ca Toma, să pipăie adevărul, să se încredințeze cumva despre adevăr. Mulți îl dezamăgesc și nu mai poate să se încreadă în ei. Criza economică serioasă, șomajul, viitorul fără lumină, știrile zilnice dure mai degrabă îl dezamăgesc. Oameni tineri cu aripile tăiate se îngreuiază să vadă departe, văd cum frumoasele lor vise se îneacă, cum străduințele lor eșuează, cum nădejdile lor se sting atât de repede.

Să cerem să-L vedem pe Hristos ca și Toma, chiar să și-L pipăim, ca să ne convingem cum trebuie. El este Singurul care nu ne va deznădăjdui, nu ne descuraja niciodată. Numai să acceptăm în mod liber și nesilit patimile noastre, greșelile noastre, necredința noastră, prudența noastră, credința noastră rece, nepăsarea noastră, aprecierea greșită a sinelui nostru și multul nostru raționalism. Lupta pentru transformarea patimilor contrare în virtuți dumnezeiești nu este împiedicată de nimeni niciodată și de nici o criză economică. Este suficient ca noi înșine s-o dorim mult. Omorârea patimilor va aduce nepătimirea, mâhnirea – bucurie, deznădejdea – nădejde, desigur într-un alt nivel și măsură.

Atunci și noi, ca și prietenul nostru Toma, vom striga din toată inima, din tot sufletul și cu multă căldură: „Domnul meu și Dumnezeul meu, slavă Ție!”. Frățește, cu smerenie și prietenește, vă doresc să aveți cu toții o întâlnire personală cu Hristos Cel răstignit și înviat, ca cea minunată pe care a avut-o Toma, care în cele din urmă nu era cu desăvârșire necredincios, ci un credincios care căuta o oarecare probă, puține dovezi ca să se încredințeze. Desigur Hristos a spus că mai fericiți sunt cei care vor crede în El fără să-L vadă și fără se ceară semne, precum Toma.

Să nu uităm aceasta, deoarece cred că este destul de însemnat.

Părintele Iosíf Vatopedinul (+2009): Viața monahului: pocăință, smerenie și dragoste – 1

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2015/11/viata-monahului-pocainta-smerenie-si-dragoste-1/

gheron-iosif-vatopedinul-2-in

Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul (+2009), descrie viața duhovnicească a monahului din chinovie drept întrecere în smerenie și dragoste.

Slavă lui Hristos Dumnezeu pentru că m-a învrednicit să ne întâlnim iarăși și să ne continuăm călătoria, cu harul Lui. Bucuria noastră este mare, pentru că ieri am sărbătorit sfântul odor pe care mănăstirea noastră are binecuvântarea să-l aibă, Cinstitul Brâu al Maicii Domnului. Domnul ne-a lăsat Cinstita Cruce, iar Preacurata sa Maică ne-a lăsat Brâul ei. Și este o mare binecuvântare că acesta se găsește la mănăstirea noastră. Avem aici, la noi, brâul cu care se încingea Doamna noastră de Dumnezeu Născătoare. Cu acest brâu se încingea și atunci când Îl purta în pântece pe Domnul nostru, iar acest brâu s-a sfințit în acest fel. Și este o mare binecuvântare că se găsește la mănăstirea noastră, ca o comoară de mare preț. Este o mare mângâiere pentru noi. Dar toate acestea nu au decât un scop – vă reamintesc– să ne întărească în lucrarea pocăinței.

Părinți, noi, cu toții, avem o datorie către Dumnezeu: să ne curățim inimile noastre. Pentru că altfel, nevoința noastră este în zadar. Viață creștină am avut și înainte de a veni la mănăstire, pentru că am primit creștinismul de la părinții noștri, nu am primit creștinismul din altă parte. Însă, aici, unde am venit mânați de dumnezeiescul har, suntem datori să arătăm toată dragostea noastră lui Hristos ca să luăm drept răsplată curățirea inimii noastre. Adică, dovada practică a faptului de a fi de un chip cu Dumnezeu, a asemănării ca însușire esențială a omului creat ,,după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. Aceasta este datoria noastră cea dintâi, aceasta este cununa pe care o așteptăm cu dorință mare și cu credință. Acum, însă, se așteaptă de la noi și este nevoie de lucrare practică ce ne conduce la această biruință. Iar aceasta, într-un cuvânt, se numește pocăință.

Pentru noi, monahii, aceasta începe cu un lucru foarte delicat, care contează cel mai mult pentru această reușită, pentru că, așa cum am spus mai devreme, existența noastră de ființe create ,,după chipul și după asemănarea” lui Dumnezeu se întemeiază pe un element semnificativ, iar acesta este mintea (νούς, nous). Pe toate celelalte le au și celelalte făpturi ale creației și animalele. Ceea ce ne diferențiază pe noi, oamenii – creați ,,după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, într-un cuvânt ,,theoidía” – este mintea (nous). Mintea, aceasta, a fost atrasă, la începuturi și nu s-a păzit. Această minte a fost atrasă de către diavol și nu și-a păstrat făgăduința. Deși a primit cuvântul lui Dumnezeu Tatăl de a păzi porunca, mintea nu a rezistat și a fost înșelată. L-a crezut pe înșelător, nu pe Dumnezeu. Deci, greșeala începe de la minte. De aceea, acum, toată încercarea și toată lucrarea noastră este restabilirea și păstrarea minții curate pentru a nu mai fi atrasă, pentru că, atunci, unul singur era vrăjmașul, adică diavolul. Acum, însă, sunt mii de primejdii pentru minte, pentru că, după cădere, de vreme ce personalitatea omului s-a dezintegrat, el este învăluit într-o multitudine de denaturări și schimbări. Toate felurile de patimi, obișnuințele cele rele, creația care se supune și ea stricăciunii, toate acestea luptă astăzi ca să dea de lucru minții, s-o țină captivă, să nu-i permită să-și facă lucrarea sa și să gândească la dragostea lui Dumnezeu.

Așadar, aceasta este lucrarea noastră a monahilor, după cum am spus de atâtea ori. Dar aceasta este o problemă care privește pe fiecare creștin. Însă mirenii, care trăiesc în lume, din cauza îndatoririlor familiale și sociale, nu au timp pentru prea multe lucruri. De aceea, bine este măcar să-și păstreze corect credința și, prin pocăință, să-și tămăduiască păcatele pe care le săvârșesc. Dacă vor păzi aceasta cu grijă, pot avea nădejde de mântuire. Pentru noi, monahii, însă, nu e de ajuns lucrul acesta. Dumnezeu, Cel care ne-a atras către El, ne-a hărăzit înainte de a ne naște. Ne-a atras către El, nu ne-a chemat. Ne-a hărăzit ca să-L urmăm în toate și ne așteaptă acolo. ,,Merg să vă pregătesc locaș și mă voi întoarce iarăși ca să vă iau să fim împreună”. Pe cine? Pe voi care ați primit poruncile mele. ,,Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12, 26). Așadar, mai exact, noi nu ne nevoim pentru a dobândi pocăința în mod formal pentru iertarea păcatelor noastre, provizoriu, ca să spun așa, ci ne nevoim pentru curățirea inimii, pentru a dobândi asemănarea (theoidía) ontologic cu Dumnezeu în mod practic. Și pentru ca ,,chipul și asemănarea” să devină realitate și să se realizeze pe deplin și să dobândim dumnezeiești însușiri pentru care ne-a creat încă de la început Tatăl și Creatorul nostru.

Vedeți, nu trebuie să trecem cu vederea taina aceasta, pentru că atunci când uităm care este fundamentul existenței noastre, foarte ușor putem fi înșelați. Așadar, monahul nu trebuie să uite nici o clipă că este creat ,,după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu”. Dumnezeu, Creatorul tuturor, atunci când, din dragoste a hotărât să creeze făptura, în ce mod a făcut aceasta? ,,El a zis și s-a făcut, a poruncit și s-a zidit”. Însă, observăm că, în cazul creării omului, nu se întâmplă același lucru. Căci omul a fost creat prin intervenția directă a Dumnezeului Celui Întreit, pe care Îl slăvim și Căruia ne închinăm. Așadar, prin intervenția lui Dumnezeu a fost creat omul. Omul este creat de mâinile lui Dumnezeu și este înzestrat cu însușiri dumnezeiești pentru că a fost creat ,,după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Omul este o ,,copie” a ,,originalului”. Nu ne-a arătat Hristos, prin prezența sa, toate însușirile cele dumnezeiești? Spune Hristos: ,, Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 14, 12). Ce vrea să însemne aceasta? Nu este cea mai mare putere a asemănării atunci când omul poate, în mod practic, să se asemene Creatorului său care este ,,chipul și asemănarea” sa? Așadar, aceasta este datoria noastră.

Așadar, primul lucru cu care trebuie să începem, frații mei, este ascultarea. Pentru că, vedeți, căderea a avut loc din cauza neascultării. De aceea, acum, datoria noastră, strădaniile noastre au un singur scop: să aflăm iarăși fundamentul ascultării absolute. Ascultarea de voia lui Dumnezeu…V-am vorbit și altădată despre asta. Nu este ceea ce greșit putem crede, că Dumnezeu, ca un stăpân și-a impus voia și poruncile Sale asupra supușilor Săi. Nu! Ascultarea de voia lui Dumnezeu este motivul existenței noastre. Fiindcă, toate cele ce există au o cauzalitate, aflându-și existența în cauza primară care este Dumnezeu. Așadar, deci, dacă acestea, care sunt cauzate de Cineva, nu mai depind de Acela, automat se vor pierde, vor dispărea. Deci, tema aceasta a ascultării față de Dumnezeu este ipostasul existenței noastre, nu se poate fără aceasta. Prin urmare, așadar, totul începe cu ascultarea.

Ne-am putea gândi: ,,Ce mare lucru este ascultarea?”. Ce spuneam, de unde provine toată suferința omului? Din neînfrânarea minții, din nepăzirea minții. Și apoi, ce se întâmplă? Ne îndepărtăm de sensul dependenței absolute față de Dumnezeu. Pentru că ascultarea este punctul de pornire, dar ceea ce trebuie să râvnim noi este dragostea absolută față de Tatăl nostru Cel ceresc. Acest lucru trebuie să căutăm noi, nimic altceva. Iar toate aceste încercări ne conduc ca să dobândim acest lucru.

De aceea, veți porni la drum având în minte sensul ascultării absolute. Aveți grijă și păziți-vă mintea! Nu lăsați să pătrundă înăuntru vostru plăcerea de sine și dorința de a plăcea celorlalți care sunt roadele omului celui vechi. Nu avem nevoie aici nici de plăcerea de sine și nici de dorința de a plăcea celorlalți. Nimic din acestea două, pentru că noi ne-am lepădat de mama care ne-a născut, adică de personalitatea noastră, de omul cel vechi. Nu mai avem nevoie de acestea absolut deloc. Așadar, mintea, goală de orice nu este lucru dumnezeiesc, este obligată să se întoarcă către Dumnezeu și către dragostea Lui. E, iar despre punerea ei în practică ne spune Domnul: ,,Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, ci acela care ține poruncile Mele, acela este cel ce Mă iubește”. Pentru că prima poruncă este dragostea față de Domnul Dumnezeu: ,, Sa iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău si din toată puterea ta”. În aceste patru elemente este cuprinsă toată existența noastră iar prin acestea dovedim dragostea noastră absolută față de Dumnezeu. Dar cum vom păstra noi toate acestea dacă înlăuntrul nostru există plăcerea de sine? Îmi place cutare lucru: de ce să-l aibă nu știu cine și să nu-l am eu? De ce cutare a zis nu știu ce despre mine? Așa începe blasfemia, cu acest ,,de ce”. Mai apoi, cel care va cădea în plăcerea de sine și nu va înțelege acest lucru, va continua cu dorința de a plăcea celorlalți și se va și bucura pentru ceea ce a făcut: ,,Ehei, ce bine că am reușit acest lucru!”. Ei bine, atunci diavolul începe și ,,roade”. Atunci omul va cădea în iubirea de sine și s-a sfârșit totul. Diavolul și-a făcut ,,treaba”.

Așadar, dacă noi nu vom deschide ușa, diavolul nu poate să intre, pentru că este afară. Însă diavolul este și el ,,minte”, așa cum este mintea omenească, așa este și acesta, are și el asemenea însușiri. Deci, pentru că el a văzut că noi, prin lepădarea de cele pământești, am îndepărtat cauzele unor eventuale pricini de ispitire, nu mai poate să ne ,,prindă” cu aceste lucruri. Acestea nu mai există. Dar, ce mai există încă? Există gândurile, există imaginile, iar diavolul anticipează acțiunile noastre. Și ,,lucrează” cu ele. ,,Aceasta nu trebuia să se facă așa”. Sau: ,,Ce-mi tot spune mie ce să fac, ce, el este Dumnezeu?”. În acest fel, dacă mintea nu va fi atentă și va primi aceste gânduri și va ,,vorbi” cu ele, atunci răul s-a întâmplat, porțile minții au fost deschise. Atunci, diavolul intră înăuntru și face rău, pentru că i s-a oferit prilejul să facă asta. Vedeți? De aceea, fundamentul lucrării noastre trebuie să fie ascultarea.

Vă rog, pentru dragostea voastră, să fiți cu luare aminte la aceasta, iar fără ascultare să nu primiți nimic. Iar dacă ați greșit ceva și ați săvârșit un păcat, imediat să îndreptați această greșeală prin pocăință și mărturisire. Să dovedim mărturisirea noastră în harul lui Dumnezeu și, chiar dacă am fost înșelați, să ne pocăim și să dobândim iarăși echilibrul duhovnicesc de mai înainte. Atunci când vom păstra ascultarea înlăuntrul nostru în acest fel, ca un dar de mare preț, așa cum v-am spus și altă dată, aceasta va da naștere smereniei. Pentru că, atunci când eu îmi jertfesc personalitatea mea, nu-mi mai aparțin absolut deloc mie și aștept ca celălalt să-mi spună ce să fac. Iar celălalt poate să fie egumenul, care este tatăl nostru duhovnicesc, ori semenul nostru, pentru că, între noi, există frați care dețin slujiri mai înalte în obște. Dar și aceștia fac ascultare față de egumen iar noi, la rândul nostru, trebuie să facem ascultare și față de ei, de vreme ce ei sunt un fel de ,,reprezentanți” ai egumenului în cadrul obștii.

Atunci când facem ascultare, jertfa este foarte mare, pentru că nu mai fac ceea ce doresc eu, ci fac ceea ce îmi spune celălalt. Iar aceasta este mintea smerită, adică punerea în practică a dragostei desăvârșite. Adică nu fac nimic de capul meu, fac ceea ce îmi spune celălalt. Asta înseamnă punerea în aplicare a dragostei. Aceasta, când este pusă în practică, atrage după ea smerenia. Iar atunci când smerenia, împreună cu dragostea, ca rod al ascultării, se apropie una de alta, atunci, imediat, dumnezeiescul har se apropie de minte. O luminează, o deschide, iar mintea începe și gândește corect și nu mai poate fi atrasă ușor de orice formă a lucrurilor iraționale. Atunci mintea devine sănătoasă, dobândește iluminare și știe încotro se îndreaptă, își amintește de unde își are originea și unde trebuie să ajungă. Își amintește că este aici, nu pentru altceva, ci pentru ca să se îmbrace în veșmântul asemănării, să fie ,,după chipul și după asemănarea” Creatorului ei. Atunci când smerenia și ascultarea există în mod faptic, atunci acolo se pogoară Duhul Sfânt, dumnezeiescul har și începe să-l tragă pe om către cele de sus. Când mintea va fi luminată și va deveni atentă, îl va simți pe diavol foarte ușor și, astfel, diavolul nu mai poate să facă ceea ce dorește. Pentru că, după cum v-am spus, diavolului nu i se îngăduie să acționeze fizic asupra noastră. Dar, prin înșelăciune, minciuni și judecăți false, el încearcă să-l facă pe monah să consimtă și să primească iraționalul. Ei, bine aceasta reprezintă o înfrângere pentru monah și prin această mică breșă diavolul își face loc și începe să aibă putere asupra lui. De aceea, trebuie să fiți cu mare băgare de seamă. Fundamentul ascultării este inalienabil. Când veți dobândi aceasta, atunci se trezește înlăuntrul nostru, în mod firesc, smerenia. Pentru că, atunci, dumnezeiescul har, care a luat locul mamei noastre după trup și se află alături de noi tot timpul pentru refacerea noastră, pentru curățirea noastră interioară, atunci când va vedea că există ascultare, atunci va da naștere smereniei. Iar atunci când smerenia există laolaltă cu ascultarea, atunci, așa cum am spus și înainte, diavolul nu mai poate să intre acolo, pentru că mintea nu se mai lasă înșelată.

Cel care face ascultare desăvârșită în smerenie gândește că este mai mic decât toți oamenii și nu este vrednic de nimic. Atunci, Dumnezeu îl răsplătește pe cel smerit trimițând harul Său. Ei bine, așa începe urcușul nostru, progresul nostru duhovnicesc. Așa cum am spus mai devreme, atunci când mintea va fi luminată, nu va mai putea fi înșelată ușor. Și nu doar că nu se lasă înșelată ușor, dar, ca într-o oglindă, ne este adusă în fața ochilor imaginea noastră de ființe create ,,după chipul și asemănarea ” lui Dumnezeu și punctul final și scopul vieții noastre, adică unirea cu Hristos. ,, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 21-24). Vedeți aici ce binecuvântată plămadă a unirii dintre existența omenească și cea dumnezeiască?

Acesta este sfârșitul binecuvântat pe care noi îl așteptăm. Și vom dobândi aceasta atunci când ne vom curăți inima și vom reuși aceasta dacă vom fi cu băgare de seamă la fundamentul lucrării de mântuire, care este ascultarea. Atunci când omul nu mai face voia lui deloc, și este smerit, atunci ce mai poate face diavolul? Diavolul nu mai poate să se apropie, iar dumnezeiescul har, care este alături de noi în această lucrare, el este cel care își asumă transformarea noastră. Și, cum noi, singuri, din cauza neghiobiei noastre, ne-am înveșmântat cu haina morții, a omului pământean și stricăcios, mai apoi, dumnezeiescul har, dacă noi vom persista în ascultare și smerenie, ne va preschimba spre asemănarea cu Dumnezeu. Harul va veni asupra noastră și va crea omul el nou. Ne vom lepăda de omul cel vechi și ne vom îmbrăca în omul cel nou, cel după Hristos, copie a originalului care este Dumnezeu. Acest lucru îl va face harul, maica noastră, care se găsește înlăuntrul nostru.

Pr. Theodoros Zisis: RAIUL LUI DUMNEZEU SI “RAIURILE” OAMENILOR – din invatatura Sfantului Grigorie Palama

— preluare de pe site-ul “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/11/13/pr-theodoros-zisis-raiul-lui-dumnezeu-si-raiurile-oamenilor-din-invatatura-sfantului-grigorie-palama/

gregory-palamas-aghioritis

“… Ei gândesc asemenea celor doi ucenici ai lui Hristos care L-au văzut pe Hristos ca pe un revoluţionar şi un reformator social, Care va înfiinţa o împărăţie pământească, şi de aceea I-au cerut funcţii. Ei vor ca bunurile viitoare şi fericirea [veşnică] să fie dobândite în condiţiile acestei lumi, vor ca durerea, suferinţa şi inegalităţile sociale să dispară prin hotărâri legale şi prin crearea de condiţii exterioare potrivite. În ascuns, aceştia sunt adepţii unei forme iudaizate a creştinismului...(…) Un astfel de creştinism este propovăduit de către mulţi şi în zilele noastre. Un creştinism care înseamnă nu scăpare de păcat şi de rău, nu înviere duhovnicească, ci scăpare de sistemele politice şi sociale cunoscute şi îndreptare spre altele, chipurile mai creştine şi mai autentice.“.

giveusbarabbas

Învăţătura socială a Sfântului Grigorie Palama[1]

Raiul lui Dumnezeu şi „raiurile” oamenilor

de Pr. Theodoros Zisis

Sf. Grigorie Palama – lauda Tesalonicului şi a întregii Ortodoxii – este cunoscut drept cel care a pus bazele teoretice ale isihasmului. În el, teologia mistică a Bisericii Ortodoxe şi-a găsit expresia cea mai desăvârşită. Să nu se creadă însă că prin „teologie mistică” înţelegem o teologie separată, deosebită de învăţătura dogmatică a Bisericii. Întreaga teologie ortodoxă este mistică, fiind numită astfel deoarece învaţă că omul, într-un anume chip tainic, mistic, trăind în spaţiul Bisericii şi împărtăşindu-se din mijloacele sfinţitoare ale ei, are putinţa de a se uni cu Dumnezeu, de a se îndumnezei, nu după fire, ci după har.

Mulţi eretici au încercat să desfiinţeze această posibilitate de îndumnezeire, cu neputinţă de înţeles minţii omeneşti, exprimată însă cu o unitate uimitoare în întreaga literatură bisericească începând de la textele Noului Testament. Luptele marilor Părinţi ai Bisericii împotriva ereticilor nu sunt simple dispute filologice referitoare la înţelesul anumitor pasaje din Scriptură. Sunt lupte pentru păstrarea elementului esenţial al creştinismului, anume putinţa omului de a ajunge de la „după chipul” la „după asemănarea” lui Dumnezeu[2], de a depăşi adică neputincioasa sa fire creată şi a face marele salt către spaţiul necreatului.

zisis2

Acest dor străvechi al omului, care şi-a lăsat urmele şi în învăţăturile altor religii, a fost exploatat – după Sfânta Scriptură – de către începătorul răutăţii, diavolul. El le-a şoptit celor întâi-zidiţi că pentru a deveni asemenea cu Dumnezeu nu este nevoie să trăiască sub aripa Lui, să asculte de poruncile Lui. Pot să se despartă de Dumnezeu, să guste din pomul cunoaşterii; această cunoaştere le va deschide ochii şi astfel vor deveni asemenea cu Dumnezeu: vi se vor deschide ochii şi veţi fi asemenea celui Preaînalt.[3]

Istoria omenirii care se străduieşte să câştige mântuirea şi să găsească soluţii la problemele sale prin cunoştinţă, în chip de-sine-stătător (autonom) şi în afara lui Dumnezeu, este de fapt repetarea şi continuarea păcatului strămoşesc. Aceasta este pricina pentru care omul, deşi se luptă să creeze „raiuri” [pe pământ], simte că trăieşte în afara Raiului celui adevărat, că şi-a părăsit temelia sa cea firească şi adevărată. În timp ce crezuse că va putea singur, în afara aripii ocrotitoare a lui Dumnezeu, să-şi atingă ţelurile, s-a trezit deodată pradă uşoară şi jucărie în mâna altor puteri, care cu de la sine putere, fără a fi chemate, i-au oferit alianţa.

Teologia mistică creştin-ortodoxă urmăreşte tocmai reaşezarea omului pe adevărata sa temelie şi reacoperirea lui de către aripa harului lui Dumnezeu – pentru a dobândi nu îndobitocirea[4], cum s-a întâmplat atunci când a făptuit de unul singur, ci îndumnezeirea. Sf. Grigorie Palama a înţeles corect şi la timp că potrivnicul său în disputele isihaste, Varlaam Calabrezul, desfiinţa această putinţă [a îndumnezeirii]. Pe de o parte Varlaam cuteza, cu ajutorul filosofiei şi al logicii – adică din nou în chip de-sine-stătător -, să cuprindă cu mintea tainele cunoaşterii lui Dumnezeu, iar pe de alta urmărea să arate că este cu neputinţă, că este de neconceput, să se unească creatul cu necreatul, omul cu dumnezeirea.

Acestei dispute cu Varlaam, Sf. Grigorie i-a dedicat cea mai mare parte a lucrării şi a scrierilor sale. Iar din această luptă a ieşit biruitor: teologia mistică a biruit scolasticismul, Ortodoxia a biruit erezia. Nădejdea şi dorul [îndumnezeirii] au rămas încă o dată neştirbite. S-a scris o mulţime de studii despre teologia sfântului nostru, în care sunt cercetate toate aspectele gândirii lui. […][5]

gregory-palamas

Unitatea Apostolilor şi a Părinţilor

Noi însă nu ne vom opri asupra temelor teologice de specialitate. Îl vom lăsa la o parte pe isihastul Palama, pe ascetul mistic, pe teologul dogmatist, pentru a ne opri asupra păstorului, asupra arhiepiscopului Palama, care în timpul păstoririi sale în Tesalonic a avut de înfruntat şi probleme practice legate de viaţa de zi cu zi a creştinilor, de legăturile dintre ei, de comportamentul lor moral. Din fericire, s-au păstrat din această activitate a sfântului destule omilii[6], de care ne vom folosi pentru a arăta ce poziţie a avut el în privinţa câtorva probleme sociale fundamentale, care i-au preocupat pe oamenii tuturor vremurilor şi care îi preocupă de asemenea deosebit de intens pe oamenii din vremea noastră.

Sf. Grigorie a dat o mare importanţă lucrării sale de instruire a tesalonicenilor. Ceea ce se petrece în cultivarea pământului – spune el -, se petrece şi în călăuzirea duhovnicească a oamenilor. Ceea ce seamănă cineva în câmp, aceea va şi culege; recolta va fi pe măsura ostenelilor. Dacă omul lasă pământul nesemănat şi nelucrat, va scoate spini şi buruiene. Prin cultivarea duhovnicească şi prin lucrarea virtuţilor, oamenii devin folositori atât pentru alţii, cât şi pentru ei înşişi.

„De aceea,” spune sfântul,  „nu voi înceta în fiecare zi să fac tot ce îmi stă în putinţă, să învăţ atât în Biserică, cât şi în particular, pentru ca să răscolesc adâncimile păcatului, să tocesc răul, să dăruiesc cunoştinţa care mântuieşte.[7]

Li se va părea multora ciudat că am ales ca temă învăţătura socială a Sf. Grigorie Palama. Ce poate spune despre problemele sociale un nevoitor, un teolog mistic, care zboară şi trăieşte în alte lumi? Răspunsul este foarte simplu. Ceea ce spune despre aceleaşi probleme Noul Testament, Evanghelia, Hristos şi Apostolii. Părinţii şi învăţătorii Bisericii au primit această învăţătură [a Evangheliei] şi au păstrat-o curată şi neştirbită, au păzit-o în sânul Bisericii ca pe lumina ochilor, de-a lungul tuturor veacurilor. Astfel, aşa cum se vorbeşte despre învăţătura socială a Evangheliei, la fel se poate vorbi şi despre învăţătura socială a Părinţilor. Din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, nu există absolut nici o deosebire între învăţătura Noului Testament şi învăţătura Părinţilor. După cum foarte frumos spune un vechi imn al Bisericii (scris după cât se pare de Sf. Roman Melodul), credinţa Bisericii – haina adevărului – este alcătuită din două elemente deopotrivă de importante: propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor. „Biserica nu este numai Apostolească, ea este şi Părintească[8].”[9]

Propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă; carea şi purtând haina adevărului, cea ţesută din Teologia cea de sus, drept învaţă şi slăveşte taina cea mare a bunei-cinstiri.[10]

Gregory_Palamas_Dionysiou

Cripto-iudaismul revendicărilor sociale

În ultima vreme este susţinută cu insistenţă părerea că în istoria creştinismului există un punct, după care creştinismul autentic, curat, s-a pierdut. După primele trei veacuri, creştinismul ar fi fost denaturat şi falsificat. Iar ortodocşii care tind să accepte această părere sau cei care din nefericire chiar o susţin nu se gândesc la un lucru atât de simplu: că toate Sinoadele Ecumenice, care au stabilit hotarele şi conţinutul învăţăturii creştine, au fost ţinute nu în primele trei veacuri, ci în cele următoare; că toate marile figuri ale Ortodoxiei – Sfinţii Trei Ierarhi, Sf. Atanasie cel Mare, cei doi Sfinţi Chiril [al Alexandriei şi al Ierusalimului], Sf. Maxim [Mărturisitorul], Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama – au trăit şi au activat în veacurile următoare. Creştinismul pe care îl propovăduiesc ei este aşadar denaturat şi falsificat?

Cheia interpretării acestei poziţii anti-ortodoxe are legătură cu tema despre care vom vorbi. Susţinătorii acestei păreri se situează într-ascuns de partea unui creştinism ce continuă mesianismul iudaic. Ei gândesc asemenea celor doi ucenici ai lui Hristos care L-au văzut pe Hristos ca pe un revoluţionar şi un reformator social, Care va înfiinţa o împărăţie pământească, şi de aceea I-au cerut funcţii. Ei vor ca bunurile viitoare şi fericirea [veşnică] să fie dobândite în condiţiile acestei lumi, vor ca durerea, suferinţa şi inegalităţile sociale să dispară prin hotărâri legale şi prin crearea de condiţii exterioare potrivite. În ascuns, aceştia sunt adepţii unei forme iudaizate a creştinismului, care prin intermediul diferitelor tendinţe hiliaste ale Evului Mediu – şi acestea la rândul lor puternic colorate iudaic – a dus la eshatologia comunistă a evreului german [Karl] Marx. Ei se laudă că sunt adepţii creştinismului biblic. Uită însă că Biblia nu înseamnă doar Vechiul Testament, ci şi cel Nou. Iar duhul Noului Testament nu este nici evreiesc, nici grecesc. Este duhul cel nou, învăţătura cea nouă, pe care Hristos a descoperit-o lumii.

Această învăţătură leagă ca şi un lanţ – fără nici măcar o singură verigă lipsă – doctrina Bisericii din toate veacurile. Biserica s-a luptat pe mai multe direcţii pentru a păstra neştirbită această învăţătură, împotriva celor ce vroiau să înfăţişeze creştinismul ca fiind confortabil şi de acord cu poftele şi dorinţele oamenilor.

Un astfel de creştinism este propovăduit de către mulţi şi în zilele noastre. Un creştinism care înseamnă nu scăpare de păcat şi de rău, nu înviere duhovnicească, ci scăpare de sistemele politice şi sociale cunoscute şi îndreptare spre altele, chipurile mai creştine şi mai autentice.Şi pentru că acesta este cursul vremii, acestea sunt poftele „lumii”, mulţi modelează creştinismul după chipul „lumii”, merg în pas cu „lumea” şi adună aclamaţiile şi aplauzele „lumii”.

Într-un mediu asemănător s-a găsit şi Sf. Grigorie Palama, atunci când a preluat păstorirea Tesalonicului. Oraşul era dominat de mişcarea Zeloţilor, care în acea vreme amestecase şi confundase ţelurile religioase cu cele politice[11]. În oraş aveau loc multe răscoale şi violenţe împotriva bogaţilor şi a nobililor. Acest mediu nu ajuta deloc venirea în oraş a Sf. Grigorie[12]. Când în cele din urmă s-a reuşit înscăunarea lui ca arhiepiscop, sfântul ar fi putut foarte bine, dacă ar fi fost un oportunist, să se alăture mişcării Zeloţilor, care stăpânea oraşul. În mijlocul tulburării şi al neînţelegerilor, el ar fi stârnit patimile, ar fi sprijinit lupta împotriva clasei nobililor şi a bogaţilor, împotriva orânduirii sociale[13]. Ar fi primit, cu siguranţă, aplauze şi aclamaţii, însă şi-ar fi trădat totodată misiunea de păstor creştin, de propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, care este o propovăduire a dragostei şi a păcii, nu a urii şi a dezbinării civile.

Dar adevăratul ucenic al lui Hristos a urmat tocmai acest drum al dragostei şi al păcii, al înfrăţirii şi al înlăturării vrăjmăşiei. În prima rugăciune pe care a înălţat-o lui Dumnezeu la poarta oraşului, el s-a rugat pentru izbăvirea cetăţii de dezbinare[14]. Iar în prima sa omilie către tesaloniceni s-a arătat ca un făcător de pace. A vorbit despre pacea şi unitatea ce trebuie să-i caracterizeze pe creştini, care sunt legaţi întreolaltă prin multe legături: ei sunt copii ai aceluiaşi Părinte – Dumnezeu -, sunt urmaşi şi strănepoţi ai lui Adam şi mai ales sunt fii ai Bisericii, care i-a născut din nou prin botez. Sfântul nu socoteşte nici o orânduire[15] [socială] anume ca fiind pricina tulburărilor. Există o singură „orânduire” comună tuturor – bogaţilor şi săracilor, conducătorilor şi supuşilor -, „orânduirea” păcatului:

Păcatul obştesc [comun], alungând dragostea, a statornicit să ne fim duşmani unii altora. Iar din care altă pricină veţi fi nimicit oare legătura unuia faţă de altul şi faţă de Dumnezeu, adică dragostea, dacă nu datorită cugetului vostru cel iubitor de păcat? Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci[16], spune Domnul în Evanghelii.”[17]

Gregory_Palamas

Răul se găseşte în lăuntrul omului, nu în afara lui

În omiliile sale, sfântul revine adesea la problemele care dominau atmosfera duhovnicească de atunci a Tesalonicului. Iar aceste probleme erau: în primul rând, ce trebuie să facă creştinul? Să se îngrijească mai întâi să schimbe condiţiile vieţii sociale, pentru a trăi în confort material, sau să-şi îmbunătăţească mai întâi starea duhovnicească? Să ia aminte la omul lăuntric, sau la omul exterior? Iar în al doilea rând, ce valoare dă creştinismul bunurilor materiale? Cum se raportează el la proprietate şi la bogăţie? Ce învaţă în privinţa folosirii lor? Este demn de remarcat că în tratarea acestor teme, Sf. Grigorie se întemeiază cu prisosinţă pe textele Sfintei Scripturi: multe pagini din omiliile sale sunt atât de încărcate de citate şi pasaje scripturistice, cu care îşi argumentează fiecare afirmaţie a sa, încât aproape ajung obositoare la citire. Nici unul dintre adepţii teologiei „biblice” sau „politice” nu are texte atât de biblice ca şi sfântul nostru, ale cărui păreri referitor la temele de bază ale comportamentului etic şi social uman vom încerca să le prezentăm pe scurt.

Răul nu se găseşte în afara omului. În viaţa primilor oameni, condiţiile exterioare, cadrul exterior, erau desăvârşite. Înţeleptul Creator şi Legiuitor le-a făcut pe toate „bune foarte”, fără îndoială cu mult mai bune decât condiţiile idealiste ale utopicei societăţi a viitorului, pe care o preconizează nerealiştii conducători ai multor sisteme sociale. În ciuda condiţiilor exterioare ideale, în ciuda faptului că din punct de vedere al înlesnirilor materiale, omul trăia cu adevărat în Rai, el nu a izbutit totuşi să înainteze pe calea desăvârşirii sale duhovniceşti, ci a căzut. Oare factorii ce au dus la cădere au fost materiali şi trupeşti? Oare răul a fost social, sau a fost duhovnicesc? Răspunsul creştinismului – şi al Sf. Grigorie Palama – este limpede şi curat ca şi cristalul. Răul nu stă în nimic altceva decât în păcat. Păcatul este singurul rău, cel care îl destramă pe om şi societatea. Acesta este izvorul şi rădăcina tuturor relelor. Prin urmare, toate încercările de înlăturare a relelor nu trebuie să aibă drept scop îmbunătăţirea lucrurilor ce ţin de exteriorul omului, ci a celor ce ţin de lăuntrul lui.

Facem o greşeală grozavă, spune Sf. Grigorie, atunci când începem să luptăm în afara noastră, iar lumea noastră lăuntrică o lăsăm complet nepăzită. Bineînţeles că este posibil ca omul să aibă şi în afară atacuri şi ispite. Acest război este însă o distragere a atenţiei, este un război indirect, nu loveşte centrul apărării şi omul poate să i se împotrivească. Însă războiul lăuntric, războiul gândurilor, războiul nevăzut, acesta este cu adevărat hotărâtor. Cel ce este învins în acest război, cade definitiv în mâinile puterilor răutăţii:

„Iar de biruieşte cineva în războiul simţurilor, aceasta nu înseamnă că este neînvins şi în războiul minţii. Pe când cel ce biruieşte în războiul lăuntric, pe cel din afară îl câştigă cu desăvârşire”.[18]

Poate izbuti cineva să biruiască răul în afară, spune sfântul, însă aceasta nu înseamnă că el este neînfrânt şi din punct de vedere lăuntric: înăuntrul său se ascunde încă posibilitatea de a fi atacat. Însă celui ce a biruit în lupta lăuntrică, îi este foarte la îndemână să pună pe fugă şi duşmanii din afară.

Din lăuntrul nostru purced gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, hoţiile, lăcomia şi celelalte patimi. Dacă omul îşi va curăţa lăuntrul său, atunci curăţia lui se va răsfrânge şi la cele din afară. Dacă însă va curăţa doar cele din afară, lăuntrul său va rămâne necurat. Acesta este înţelesul îndemnului lui Hristos de a curăţa nu partea din afară a paharului, ci partea dinăuntru, pentru că „nu cel ce curăţă partea din afară a paharului, acela o are şi pe cea dinăuntru curată, ci curăţaţi mai întâi lăuntrul paharului, şi astfel va fi curat tot[19]

Creştinismul nu pune accentul pe cele exterioare. El urmăreşte să taie răul de la rădăcină. Legea veche, iudaismul, se îngrijea să curme răul din punct de vedere exterior, după cum fac şi azi socialiştii moderni, urmaşii spirituali ai iudaismului. Însă legea harului, învăţătura Evangheliei, ne ajută să biruim răul înăuntrul nostru. Nu pedepseşte şi osândeşte doar uciderea, ci şi pricina uciderii – mânia; nu interzice doar preacurvia, ci şi pofta vicleană, privirile păcătoase către femei străine. Soarta bătăliei nu se hotărăşte pe câmpul de luptă material, ci pe cel duhovnicesc. Aşadar, conchide Sf. Grigorie, dacă lăuntric te îngrijeşti să stai drept în faţa lui Dumnezeu, vei birui şi patimile din afară. „Căci dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt; şi dacă aluatul este sfânt, la fel şi frământătura.[20]. Acelaşi lucru îl adevereşte şi Sf. Ap. Pavel, spunând: „În duhul să umblaţi şi nu împliniţi pofta trupului.”[21]

Să nu se creadă însă că răul este cuibărit înlăuntrul nostru ca ceva aparte, ca o entitate separată. În lumea creată de Dumnezeu cu înţelepciune şi bunătate, nu există rău.

„Pentru că în afară de păcat, nimic din ceea ce există în viaţa aceasta nu este cu adevărat rău, chiar şi dacă e aducător de răutate, nici măcar moartea”.[22]

Firea noastră a fost zidită bună de către Dumnezeu. Dacă omul a căzut într-o prăpastie atât de mare a relelor, nimeni nu este răspunzător pentru aceasta decât el însuşi, deoarece şi-a folosit greşit libertatea. Păcatul nu este nimic altceva decât îndepărtare voită de Dumnezeu, iar consecinţa lui e faptul că sufletul încetează de a mai fi ocrotit, întărit şi hrănit [de Dumnezeu], pentru a izbândi în cârmuirea celor dinăuntrul şi a celor din afara omului. Sf. Grigorie spune că aşa cum atunci când sufletul părăseşte trupul, acesta se destramă şi moare, la fel şi atunci când Dumnezeu părăseşte sufletul, acesta moare duhovniceşte. Şi atunci, nu doar că nu mai este în stare să lucreze corect în ceea ce priveşte binele, ci şi începe coborâşul, „întorcându-se şi mergând din rău spre mai rău“.[23]

Sf. Grigorie îndreaptă atenţia tesalonicenilor, indiferent de treapta lor socială, spre renaşterea lăuntrică:

„De aceea noi toţi avem nevoie de râvnă şi de atenţie, şi cei slăviţi şi cei lipsiţi de slavă, şi stăpânitorii şi stăpâniţii, şi bogaţii şi săracii, ca să înlăturăm din sufletul nostru aceste patimi rele şi să încetăţenim în el alaiul virtuţilor.”[24]

Căutând să facă o analiză a felului de a gândi al ascultătorilor săi, sfântul spune că i se pare că ei nu luptă cu arme duhovniceşti, ci trupeşti; că nu caută izbăvire de ispitele lăuntrice, ci caută izbăvire de relele exterioare şi confort material. Această cale este însă greşită, deoarece izbăvirea duhovnicească aduce nu numai mântuirea sufletului, ci şi izbăvirea de relele vremelnice, care îşi au izvorul în păcat:

„Cum de ni s-a făcut oare această viaţă dureroasă şi plină de suspine, iubitoare de război şi plină de nenorociri? Oare nu pentru că ne-am aruncat pe noi înşine, prin călcarea poruncii, în ispita interzisă, adică în păcat? Aşadar, dacă prin pocăinţă ne vom curăţi de tot păcatul, iar pentru aceasta avem nevoie de ispite cu măsură, atunci la vremea potrivită ne vom întoarce la o viaţă fără de durere şi fără ispite”.[25]

Grigore_20Palama

Folosirea bunurilor lumii. Bogaţi şi săraci

Să trecem însă acum la cea de-a doua temă, să vedem ce valoare acordă Sf. Grigorie vieţii acesteia şi ce poziţie are el în privinţa bogăţiei şi a sărăciei. Mai întâi, sfântul arată că mântuirea nu depinde de condiţiile exterioare. Bunăstarea, traiul bun sau confortul nu sunt mijloace care să ajute la mântuire. Aceasta se vede în viaţa primilor oameni, unde condiţiile ideale nu au împiedicat păcatul şi căderea. Însă şi experienţa [omenească] dovedeşte aceasta: bogăţia, puterea şi slava îl înăspresc pe om şi îl fac insensibil şi neîndurător. Sfântul aduce drept pildă clasa conducătoare a iudeilor, care nu numai că nu a primit cuvântul lui Hristos, ci L-a şi prigonit şi L-a răstignit. Dimpotrivă, poporul Îl urma [pe Domnul] oriunde mergea, iar cuvântul Său era bine-primit[26].

Înăuntrul omului se poartă neîncetat o luptă, o bătălie, dusă între două puteri: una prietenă cu Dumnezeu şi una prietenă cu lumea. Sfântul atrage atenţia asupra a ceea ce va spune în continuare în această privinţă: învăţătura este foarte înaltă, şi de aceea trebuie să o asculte atât oamenii de rând, cât şi înţelepţii. Va arăta care este rădăcina virtuţilor şi care este rădăcina patimilor, astfel încât pe una să o îngrijim, iar pe cealaltă să o smulgem. Iubirea faţă de Dumnezeu este rădăcina şi izvorul a toată virtutea; iubirea faţă de lume şi faţă de bunurile ei este pricina a toată răutatea. Aceste două iubiri sunt vrăjmaşe una alteia. Pentru a întări cele spuse, sfântul citează pasaje din Scriptură, de la Sf. Iacov, fratele Domnului, şi de la Sf. Evanghelist Ioan:

„Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş lui Dumnezeu” şi Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el.[27]

Iar pricina iubirii faţă de lume este plăcerea trupului şi iubirea faţă de trup. Sf. Grigorie lămureşte că toate acestea nu înseamnă că trebuie să dispreţuim trupul sau să-l chinuim. Pentru creştinism, trupul este unit în chip inseparabil cu sufletul, iar starea bună sau rea a trupului influenţează sufletul. Trupul este făptură a lui Dumnezeu, este instrumentul desăvârşit prin care sufletul se exprimă şi se desăvârşeşte şi face şi el parte din „chipul lui Dumnezeu” după care a fost creat omul. Fără desăvârşirea alcătuirii sale trupeşti, omul nu ar putea să stăpânească asupra lumii, să supună forţele naturii. Însă pentru că trupul este stricăcios şi schimbător, omul trebuie să suplinească prin mâncare şi băutură ceea ce se pierde prin mişcare. Şi tocmai pentru a sprijini această suplinire, Dumnezeu a legat hrana de o oarecare mângâiere, de o oarecare plăcere. Astfel, omul are datoria să-şi hrănească şi să-şi îngrijească trupul, şi nu este un păcat să se bucure de plăcerea mâncării, de vreme ce însuşi Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile.

Însă această grijă îndreptăţită faţă de trup îşi depăşeşte limitele. Din mijloc, plăcerea devine scop. Cel ce îşi iubeşte trupul mai mult decât pe Dumnezeu şi pe semeni, nu precupeţeşte nimic pentru a-şi satisface poftele materiale şi trupeşti; în dorinţa de a avea ceea ce îi mulţumeşte trupul, el devine iubitor de bogăţie, iubitor de averi şi iubitor de argint. Din acest moment începe tot lanţul de rele care alcătuiesc nenorocirea omenească şi care chinuiesc sărmanul neam omenesc. Hoţiile, nedreptăţile, lăcomiile, defăimările, ura, dezbinările, războaiele şi vărsările de sânge umplu lumea întreagă şi o transformă în haos[28]. Astfel, lumea întreagă „întru cel rău zace”[29], după cum ne adevereşte Domnul. Însă nu Dumnezeu este răspunzător pentru aceasta, ci reaua cârmuire a lumii de către om, care nu se mărgineşte la a se folosi de lume, ci ajunge să abuzeze de ea.

„Această lume zace sub puterea celui rău datorită abuzului nostru şi proastei noastre cârmuiri; şi aceasta este lumea a cărui stăpânitor este Satana, adică mulţimea patimilor”.[30]

Cum vede însă Sf. Grigorie folosirea bunurilor lumii şi dreapta lor administrare? Mai întâi, el învaţă că bunurile pământului aparţin tuturor. Nimeni nu are dreptul absolut de proprietate şi de stăpânire, pentru că proprietar şi stăpân absolut este Dumnezeu. Chiar şi bunurile pe care omul le dobândeşte prin efort personal, prin muncă proprie, nu sunt doar ale lui, deoarece materia primă necesară producerii lor – lumina, soarele, aerul, pământul etc. – este a lui Dumnezeu.

Căci comorile făpturilor lui Dumnezeu sunt obşteşti (comune), din vistieria cea de obşte [a lui Dumnezeu].[31]

Cu toate acestea, răspunderea pentru administrarea proprietăţii şi a averilor aparţine proprietarilor.

Însă nici creştinismul în general, şi nici Sf. Grigorie Palama în special, nu sunt preocupaţi în mod aparte de stăpânirea şi administrarea în comun a bogăţiei şi a bunurilor lumii. Mai degrabă, ei sunt preocupaţi de mântuirea omului, de dobândirea bunurilor viitoare, veşnice, iar nu a celor trecătoare. Şi din perspectiva acestei griji, ei înfierează cruzimea şi neomenia bogaţilor care, deşi ar trebui să fie iconomi şi administratori ai bunurilor comune, se fac uzurpatori care abuzează de ele. Ei scot în evidenţă datoria pe care o au [bogaţii] faţă de cei lipsiţi şi recomandă preschimbarea bogăţiei – prin facerea de bine – în sărăcie de bunăvoie. Nu îndeamnă însă la răpirea silnică a bogăţiei şi împărţirea ei la săraci. Cât despre săracii care suferă şi pătimesc din pricina neîndurării bogaţilor? Aceştia nu îşi vatămă cu nimic mântuirea, dacă sărăcia de nevoie o preschimbă în sărăcie de bunăvoie, dacă nu sunt şi ei biruiţi de iubirea banilor şi dacă nu caută să răsplătească răul cu rău şi cu silnicie. Sf. Grigorie înfruntă această problemă în contextul tulburărilor sociale din vremea sa. Nu numai bogaţii sunt datori cu dragostea, ci şi cei săraci. Dragostea creştină îi îmbrăţişează până şi pe duşmani, până şi pe cei ce ne vatămă prin faptele lor.

„Biruieşte răul cu binele şi lasă loc mâniei [lui Dumnezeu]”, sfătuieşte Sf. Grigorie[32].

Atitudinea aceasta se datorează valorii reduse pe care creştinismul o dă lucrurilor acestei lumi. Viaţa creştinului trebuie să fie imitare a lui Hristos, Care a fost cu desăvârşire lipsit de avere. El trebuie să se dezlege de toate legăturile pământeşti, să nu adune comori pe pământ, unde se pierd, se strică şi putrezesc, ci să adune comori în cer. El trebuie să-L urmeze pe Hristos, ceea ce înseamnă să ridice o cruce grea şi să îndure şi să rabde multe necazuri.Este o utopie să urmăreşti să realizezi o viaţă fără de durere în condiţiile acestei lumi; viaţa fără de durere se va înfăptui doar în viitor, în Împărăţia cea mai presus de lume a lui Dumnezeu. Pentru că nu am izbutit să dobândim îndumnezeirea şi mântuirea în îndestularea Raiului, Dumnezeu ne pune acum într-un alt cadru, cel al durerii şi al necazurilor, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri. Oricâtă durere ne-ar provoca desprinderea noastră de lume şi de bunurile ei, trebuie totuşi să ne încumetăm să o facem, deoarece, împreună cu iubirea, ea ne dezleagă atât problemele vremelnice, cât şi pe cele veşnice. Ca pildă de atitudine dreaptă faţă de bunurile materiale, Sf. Grigorie o aduce pe Maria, sora lui Lazăr, care pentru a asculta învăţătura lui Hristos, a lăsat roboteala gospodăriei, grija de a-i sluji pe oaspeţi, şi s-a aşezat la picioarele lui Iisus, luând aminte la cuvintele marelui Învăţător. O aduce de asemenea pildă şi pe femeia samarineancă, care atunci când a simţit că Hristos este Mântuitorul, a lăsat la fântână şi găleţile şi toate, pentru a-i înştiinţa şi pe cei din satul său. Îi mai aduce şi pe toţi sfinţii Bisericii noastre, care prin dragoste şi prin nevoinţă, prin multe lacrimi şi suferinţe, au izbutit să atingă sfinţenia.

Pentru creştinism, ca şi pentru Sf. Grigorie, omul ideal nu este nici omul nesătul al sistemelor economiei libere (de piaţă), care nu caută nimic altceva decât să-şi mărească câştigul, şi nici proletarul revoluţionar, nimicitor, care îi doboară pe vechii bogaţi pentru a deveni el însuşi bogat. Omul ideal este sfântul, nevoitorul, cel care debordează de dragoste, cel care năzuieşte la mântuire şi la îndumnezeire, lucruri ce nu depind de condiţiile exterioare.

Traducere de ierod. Grigorie Benea

bridegroom

Parintele Mihail Stanciu despre VIATA SI INVATATURA SFANTULUI GRIGORIE PALAMA: “Lipsa durerii, impietrirea e cea care opreste rugaciunea”

— preluare de pe site-ul”Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/03/19/parintele-mihail-stanciu-despre-viata-si-invatatura-sfantului-grigorie-palama-lipsa-durerii-impietrirea-e-cea-care-opreste-rugaciunea/

Rugăciunea și foloasele ei la Sfântul Grigorie Palama

“Pentru cel ce se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică.”

(Ava Siluan)

“Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.

Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (isihia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” rostită neîncetat. 

1. Viaţa Sfântului Grigorie Palama

Născut în 1296, tânărul Grigorie a fost de mic în cercul familiei imperiale dat fiind că tatăl său, Constantin, era consilier intim al lui Andronic II (1282-1328) şi pedagog al nepotului acestuia, Andronic III. Când avea 7 ani, tatăl său muri, iar el fu educat şi instruit în ştiinţele vremii de celebrul învăţat Teodor Metochites, agonisindu-şi o solidă bază culturală. Contactul strâns cu monahi de la Athos l-au făcut pe Grigorie să ţină încă din adolescenţă un regim de asceză aspră, cu post şi veghere multă, hrănindu-se numai cu pâine şi apă. Primul învăţător în viaţa sa de rugăciune i-a fost Teolept, care mai târziu ajunge mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei şi a rugăciunii minţii încă de când era în lume.

Lepădând atracţiile lumii, în toamna anului 1317, cu cei doi fraţi ai săi, plecă spre Muntele Athos. Lângă mănăstirea Vatopedu, sub conducerea bătrânului Nicodim, duse o viaţă de post, de veghe şi rugăciune neîntreruptă, ziua şi noaptea. Se ruga cu multă stăruință și evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: ”Maica Domnului, luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!” După trei ani, în 1321, monahul Grigorie s-a nevoit în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alţi trei ani, s-a distins prin practica virtuţilor, înţelepciune şi cuvânt, înfrânându-şi chiar şi trebuinţele cele mai naturale, “luptând parcă cu trupul ca să ajungă fără de trup”. În decurs de trei luni nu dormea nici o noapte, ci numai puţin după prânz. Apoi se retrage doi ani la Glosia, şi în 1326, după ce e hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă oraşul Bereea (Veria) din Macedonia greacă. Aici trăieşte o viaţă duhovnicească intensă. Cinci zile pe săptămână sta izolat de toţi şi nu vorbea cu nimeni, iar sâmbăta şi duminica se aduna cu ceilalţi monahi la Sfânta Liturghie şi la convorbiri. Era în al treizecilea an al vieţii, sănătos la trup, neatins încă de nici o boală. Intensifică postul şi vegherea, iar prin lacrimi multe îşi curăţă ochiul sufletului. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, faţa îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt. Începe să predice, apoi să scrie despre viaţa Maicii Domnului şi a unor cuvioşi părinţi atoniţi.

Când Varlaam de Calabria, din 1334 încă, dar mai ales după 1337, începe să defaime practica şi învăţătura isihastă, atunci ieromonahul Grigorie devine purtătorul de cuvânt al monahismului atonit şi al întregii Biserici Ortodoxe. El precizează în două triade (1338, 1339) doctrina isihastă, redactând-o şi pe a treia (în 1341), când Varlaam, în 1340, atacă mai înverşunat mistica răsăriteană şi Ortodoxia însăşi.

Crescând polemica, s-a întrunit un sinod la 11 iunie 1341 care a dat dreptate isihaştilor, condamnându-l pe Varlaam; acesta fuge definitiv în occident, fiind nu doar bineprimit în Biserica Romano-Catolică, ci şi promovat episcop în Gerace (sudul Italiei). La scurtă vreme, în 1343, bănuit de complot de Ioan Cantacuzino, Palama e aruncat în închisoare, până-n 1347. Patriarhul Ioan Colescas convoacă în 1345 un sinod care-l anatemizează pe Palama, susţinând pe Achindin, care preia rolul de batjocoritor al isihasmului. Împărăteasa Ana de Savoia, la 2 februarie 1347, adună episcopii care-l repun în cinste pe Palama. Grigorie Achindin fuge, dar în locul lui vine Nichifor Gregoras. Contra lui Achindin, Grigorie Palama scrie Antiereticele I-VII şi câteva epistole către alţi monahi isihaşti (până-n 1345). Urcat în 1347 pe tron, Ioan Cantacuzino convocă în 27 mai 1351 un sinod care decretă isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învăţăturile lui Varlaam şi Achindin. Gregoras fu închis în mănăstirea Hora. Deşi ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama ajunse acolo abia în 1352. În 1354, vrând să vină în Constantinopol, este luat prizonier de turci, un an de zile. Între 1358-1359, Palama a mai scris patru tratate despre isihasm, contra lui Gregoras. Anunţându-şi ziua morţii înainte, Sfântul Grigorie Palama trecu la Domnul la 13 noiembrie 1359. Gregoras reveni şi el la ortodoxie, murind în anul următor. Ucenicul Sfântului, patriarhul Filotei Kokinos, în 1368, convocă un sinod care-l declară, pe baza mărturiilor multor monahi şi episcopi şi a minunilor din biserica lui, Sfânt pe Grigorie Palama, hotărând ca zile de prăznuire a lui, ziua de 14 noiembrie şi a doua duminică din Postul Mare.

2. Opera şi doctrina Sfântului Grigorie Palama

Întreaga operă a Sfântului Grigorie Palama e centrată pe rugăciunea neîncetată a minţii în inimă; viaţa însăşi a lui a fost o rugăciune neîncetată. Sfântul Grigorie Palama a experiat pe viu isihia şi cunoaşterea lui Dumnezeu ce vin prin rugăciunea lui Iisus, şi de aceea triadele I şi II poartă un titlu comun, ele fiind adresate celor “ce se dedică cu evlavie isihiei” (îl omitem în expunerea de mai jos a operei), a treia triadă conţinând lucrările în care sunt “respinse” (tratatul I) şi enumerate “absurdităţile ce provin din premisele (tratatul II) şi concluziile (tratatul III) filosofului Varlaam”.

Problema rugăciunii neîncetate este abordată în toate scrierile palamite, căci rugăciunea e izvorul vieţii veşnice, al cunoaşterii lui Dumnezeu, care sporeşte în om odată cu eliberarea lui de patimi prin lucrarea Duhului Sfânt.

Iată mai jos, o parte din lucrările Sfântului Grigorie Palama, consultate în redactarea acestei mici expuneri a noastră:

Triada I (1338)

1. Spre ce şi până la ce grad e folositoare îndeletnicirea cu ştiinţele

2. Pentru cei ce voiesc să se concentreze asupra lor în isihie, nu e fără folos să încerce a-şi ţine mintea înăuntrul trupului.

3. Despre lumina şi luminarea dumnezeiască, despre fericirea sfântă şi despre desăvârşirea cea întru Hristos.

Triada II (1339)

1. Care este cunoştinţa cu adevărat mântuitoare şi căutată cu mult interes de monahii adevăraţi; sau împotriva celor ce zic că cunoştinţa ce provine din ştiinţele din afară e cea cu adevărat mântuitoare.

2. Despre rugăciune

3. Despre lumina sfântă

Triada III (1341)

1. Despre îndumnezeire

Tomul aghioritic (1341)

Antiereticele I-VII contra lui Achindin (1342-1344)

Doctrina palamită susţine cunoaşterea lui Dumnezeu, experierea vieţii veşnice prin comuniunea directă cu El în Biserică. Ea este o trăire dată potenţial tuturor creştinilor prin Taina Botezului şi prin participarea la viaţa lui Hristos prin împărtăşirea Lui la Sfânta Liturghie. Dar actul împărtăşirii euharistice cu Hristos trebuie prelungit şi actualizat în om prin rugăciune neîncetată; astfel dialogul omului cu Hristos este continuu şi într-o sporire neîntreruptă, omul ajungând “părtaş dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4) prin umplerea lui de harul necreat și îndumnezeitor al Duhului Sfânt.

1. Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu e absolut necesară ştiinţa profană, cum susținea Varlaam, ci păzirea poruncilor Lui. Înţelepciunea dată prin Duhul Sfânt profeţilor, apostolilor şi tuturor creştinilor lucrători, îndeamnă pe tot omul să cunoască şi să împlinească voia lui Dumnezeu, luminându-l şi în înţelegerea raţiunilor cauzale ale lucrurilor; ea este un dar duhovnicesc care-l purifică pe om de patimi. Iar apropierea de Dumnezeu vine prin neîncetata rugăciune care încălzeşte inima omului cu focul iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor.

2. Rugăciunea săvârşită de minte în inimă întăreşte gândul omului permanent la Iisus Hristos, mărind comuniunea cu El, şi sfinţind întreaga fiinţă a omului, întărind cugetele şi simţurile în frica de Dumnezeu. Însă rugăciunea trebuie ajutată şi prin asceză şi prin ascultare de duhovnic. Palama arată că, prin rugăciune neîncetată, mintea devine receptivă harului Duhului Sfânt unindu-se cu inima, revărsând bucuria sfântă a contemplaţiei duhovniceşti şi peste trup, nu omorând partea pasională (cum zicea Varlaam), ci purificând-o prin străpungerea şi plânsul mântuitor de urmele păcatelor. Rugăciunea şi asceza nu înăbuşă puterile firii umane ci le ridică peste fire, pe măsura unirii cu Hristos. Îndumnezeirea prin har a omului înseamnă sublimaţia continuă a lui în Hristos.

3. Mintea curăţită de patimi şi luminată de harul dumnezeiesc se depăşeşte pe sine şi devine capabilă de vederea lui Dumnezeu în Duh; isihaştii sporiţi în virtute văd slava necreată a lui Dumnezeu, slavă luminoasă pe care au văzut-o şi Sfinţii Apostoli pe muntele Tabor când Mântuitorul S-a schimbat la faţă. Această lumină taborică nu este fiinţa (ousia) lui Dumnezeu ci slava naturii dumnezeieşti, a întregii Sfintei Treimi, şi nu se poate vedea nici prin putere omenească oricât de mare, nici prin ajutor îngeresc, ci numai prin putere dumnezeiască. Şi Sfântul Ştefan a văzut-o “fiind plin de Duhul Sfânt” (Fapte 7, 55). Deci numai unindu-se cu Dumnezeu prin har, omul poate vedea acea lumină care este frumuseţea şi substanţa veacului ce va să fie. Este singura lumină adevărată, eternă şi necreată, prin care şi noi devenim lumină ca nişte fii ai luminii. Vederea lui Dumnezeu în lumină e mai presus de cugetare, ea e nelimitată de conceptele raţionale, ea e  trăită prin credinţă. Credinţa face nebună toată ştiinţa lumii, căci nu cel ce are ştiinţă ci cel ce are în inimă credinţa lucrătoare prin iubire are în el pe Iisus Hristos. Aceasta este cunoştinţa adevărată de Dumnezeu, mai presus de minte şi de simţuri, când se face unirea cu Dumnezeu în lumină prin harul Duhului Sfânt.

4. Cei ce se împărtăşesc de el trăiesc într-un mod dumnezeiesc, primind viaţă dumnezeiască şi cerească, şi astfel ei devin “părtaşi dumnezeieştii firi” (II. Petru 1.4). Harul Sfântului Duh este numit şi “îndumnezeire” (theosis) sau “principiul îndumnezeirii” (thearhia), este lucrarea (energhia) lui Dumnezeu care se revarsă oamenilor împărtăşindu-le viaţa şi cunoştinţa dumnezeiască printr-o iluminare negrăită. Lumina de pe Tabor a fost însăşi dumnezeirea, însă nu în fiinţă ci în lucrare. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă oamenilor şi îngerilor, dar ea este nedespărţită de lucrările sau energiile ei necreate, comune Sfintei Treimi, prin care Dumnezeu ţine lumea şi o îndumnezeieşte. Fiinţa (natura) dumnezeiască nu are nume care să o exprime. Toate numirile sunt ale lucrărilor, prin ele cunoaştem pe Dumnezeu şi ne unim cu El, direct, pe măsura receptivităţii firii noastre la ele.

Pentru Varlaam şi adepţii săi, Dumnezeu nu poate fi cunoscut direct, întrucât El se face cunoscut şi intră în relaţie cu omul prin intermediul harului creat. Câtă vreme există un intermediar – harul creat (gratia creata) -, nu poate fi vorba de o unire directă a omului cu Dumnezeu, nici de sfințire, nici de viață veșnică.

Sfântul Grigorie vorbeşte, așadar, de posibilitatea cunoaşterii şi a unirii nemijlocite cu Dumnezeu. El spune că nu există natură (fiinţă) nelucrătoare, care să nu se manifeste în afară prin energii. Numai inexistenţa este nelucrătoare şi neenergetică. Orice persoană care are natură proprie poate fi cunoscută prin manifestările ei. Dumnezeu, fiind necreat, se manifestă prin energii necreate (harul lui Dumnezeu); pe când omul şi întreaga creaţie au energii create, corespunzătoare naturii lor. Energiile – necreate sau create – sunt distincte de persoana care le generează, dar nu sunt diferite sau separate de aceasta. Astfel, ele fac cunoscută persoana, însă esenţa persoanei nu se epuizează în manifestările ei, rămânând întotdeauna dincolo de acestea.

Pentru a ilustra cele două concepţii diferite, ne-am putea folosi de imaginea soarelui (exemplu ce trebuie primit, desigur, păstrând proporţiile): pentru adepţii lui Varlaam și ai teologiei catolice, Dumnezeu este ca şi discul solar lipsit de raze (situaţie în care lipseşte şi lumina şi căldura), în vreme ce pentru Sfântul Grigorie Palama El este ca soarele care încălzeşte şi luminează pământul, graţie razelor sale care umplu pământul de lumină și viață.

Cele două perspective au şi consecinţe diferite: în relaţia prin energii dintre Dumnezeu şi lume, păcatele sunt considerate boli, iar calea spre mântuire presupune pocăinţa şi vindecarea prin unirea cu Dumnezeu şi sălăşluirea harului Său în om; în relaţia indirectă cu Dumnezeu – prin harul creat -, avem de-a face cu o religie morală (legalist-juridică) în care păcatele sunt considerate încălcări ale legii, ceea ce face ca în îndreptare să predomine pedeapsa şi se minimalizează iubirea. Din contră, învăţătura despre mântuirea ca vindecare accentuează foarte mult iubirea, iar libertatea dobândeşte un loc important.

Învăţătura palamită nu este ceva nou în teologia răsăriteană, ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi e prezentă în toată patristica ortodoxă. Sistematizarea ei aparţine Sfântului Grigorie Palama, care a adâncit şi dezvoltat teologia izvorâtă din rugăciunea şi Euharistia continuă cu Iisus Hristos.

3. Rugăciunea la Sfântul Grigorie Palama

Întreaga învățătură isihastă e centrată pe rugăciunea minţii, sau a inimii, sau a minţii coborâte în inimă; ea este rostită neîncetat şi adunând mintea de sub presiunea simţurilor o înalţă către Dumnezeu în cuvintele: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Rugăciunea neîncetată face (ca) pe cei ce se gândesc tot timpul la Dumnezeu să fie pătrunşi tot mai mult de prezenţa Lui, de lucrarea Lui; ei Îl înscriu tot mai adânc pe Dumnezeu în conştiinţa lor, înscriindu-se şi ei tot mai mult în conştiinţa (cartea) lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama abordează cu toată atenţia problema rugăciunii personale, intime; puţine referiri face la rugăciunea comunitară, liturgică. Pentru el e mai importantă actualizarea harului dumnezeiesc, primit în Sfintele Taine (Botez, Mirungere şi Euharistia în special) ale rugăciunii comunitare a Bisericii, prin rugăciune personală neîncetată, decât îndesirea participărilor la slujbele liturgice în detrimentul scăderii dialogului intim, personal cu Dumnezeu.

Tratatele al doilea din primele două triade contra lui Varlaam cuprind cele mai bogate învăţături despre rugăciunea minţii, atât practice cât şi teoretice.

Astfel, ca toţi Părinţii Bisericii, Sfântul Grigorie Palama susţine că rugăciunea trebuie ajutată cu asceza trupului, cu mortificarea senzaţiilor de plăcere care ispitesc sufletul să încline spre cele ale lumii şi ale trupului, îndepărtându-l de rugăciune. Eroismul acceptării durerii e un efort al voinţei care, prin osteneală, ne descoperă marginile puterilor şi ale vieţii noastre aflate sub păcat şi ne fac să strigăm pe Dumnezeu în ajutor. Împreună lucrarea sufletului şi a trupului este esenţială în progresul duhovnicesc, căci durerea ostenelii aduce înmuierea sufletului, iar aceasta naşte rugăciunea, uneori rugăciunea cu lacrimi.

“Până ce ne stăpâneşte împătimirea (de plăcere) nu putem gusta rugăciunea minţii nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor, şi avem nevoie să simţim prin simţul pipăitului numaidecât durerea postului, a privegherii şi a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului şi gândurile care mişcă patimile animalice se fac mai cumpătate şi mai slabe. Ba nu numai atâta, ci aceasta aduce şi începutul sfinţitei străpungeri a inimii, prin care se şterg şi întinăciunile necurate de mai înainte şi care face pe Dumnezeu mai presus de toate milostiv şi înduplecat de rugăciune.”

Pentru Palama, “lipsa durerii, pe care părinţii o numesc şi împietrire, e deci cea care opreşte rugăciunea”, căci durerea trăită cu trupul nu numai că nu se face o piedică rugăciunii, ci conlucrează cu ea întărind-o. “Rugăciunea e maica şi totodată fiica lacrimilor”, căci din lacrimi de durere pentru păcate iese rugăciunea, iar rugăciunea, ca expresie a simţirii puternice a micimii şi a păcătoşeniei faţă de Dumnezeu, naşte lacrimile. Acestea merg împreună şi numai însoţirea lor măreşte calitatea rugăciunii şi calitatea fiinţei fiecăruia, scoţând sufletul din împietrire. Lacrimile sunt semn că Dumnezeu s-a atins de inima celui ce se roagă, înmuind-o, căci atingerea ei de Dumnezeu e plină de milă şi iubire. Iar aceasta îl face pe om să înţeleagă că pentru unirea în iubire cu Dumnezeu trebuie întreţinută starea de disponibilitate interioară pentru El, de smerenie receptivă la harul Lui.

Rugăciunea minţii are nevoie de urcuşul plin de osteneală al faptelor virtuţii, de asceză şi ascultare faţă de duhovnic, cerând şi trupului să-şi depăşească hotarele limitate prin patimi şi transfigurându-l odată cu sufletul. Faptele bune, virtuţile, făcute prin trup sunt expresia clară a dorinţei de îndreptare, sunt “roadele vrednice de pocăinţă” a minţii; ele arată efectul adânc al rugăciunii, al îndreptării cugetului spre Dumnezeu. Adică asceza este nedezlipită de rugăciune, ba ea arată tensiunea rugăciunii către Dumnezeu, făcând şi trupul sensibil la lucrarea Duhului Sfânt şi transparent ei, prin despătimire.

“Căci sfinţii spun că este o lucrare comună a sufletului şi a trupului, dar cu adevărat şi dumnezeiască, care pricinuieşte sufletului iluminarea dumnezeiască, izbăvindu-le pe amândouă de patimile rele şi aducându-le în schimb tot corul sfânt al virtuţilor.”

Ortodoxia susţine mântuirea şi desăvârşirea integrală a omului, şi cu sufletul şi cu trupul, căci trupul e destinat să devină “templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19). De aceea trupul, prin virtuţi, trebuie să devină străveziu pentru Duhul Sfânt, şi opac faţă de pornirile inferioare ale patimilor. Palama dă mare importanţă demersului ascetic de sfinţire a trupului, faţă de Varlaam care, cu toată teologia apuseană, vede pe Dumnezeu ca o ghicitoare, ca o impersonalitate filosofică abstractă, accesibilă doar intelectualilor. Dumnezeu, ca Persoana deplină, este mereu disponibilă dialogului şi relaţiei de iubire cu omul, ridicându-l şi pe acesta, prin harul Lui, la o asemănare tot mai mare cu El printr-o unire tot mai mare cu El.

“Dar noi nu am învăţat o filosofie (Varlaam), că nepătimirea e omorârea laturii pătimitoare (pasionale), ci mutarea ei de la cele mai rele la cele mai bune şi lucrarea ei îndreptată, prin deprindere, spre cele dumnezeieşti după ce s-a întors cu totul de la cele rele şi s-a îndreptat spre cele bune. Şi pentru noi nepătimaş este cel ce a pierdut deprinderile rele şi s-a îmbogăţit în cele bune, <<cel ce s-a întipărit de virtuţi, ca cei împătimiţi de plăcerile rele>>, cel ce şi-a supus iuţimea şi pofta – care alcătuiesc împreună latura pătimitoare a sufletului – puterii cunoscătoare, judecătoare şi raţionale a sufletului, aşa cum cei împătimiţi şi-au supus puterea raţională laturii pasionale. Căci reaua întrebuinţare a puterilor sufletului e cea care dă naştere patimilor vrednice de dezaprobare, aşa după cum reaua întrebuinţare a cunoaşterii lucrurilor dă naştere înţelepciunii celei nebune.“

Prin întrebuinţarea cea bună a poftei se dobândeşte iubirea de Dumnezeu, iar prin buna întrebuinţare a iuţimii se dobândeşte răbdarea. Iar ele sunt bine întrebuinţate când se supun minţii. Mintea pomenind neîncetat pe Dumnezeu, iar pofta însoţind mintea în această lucrare, ajung împreună la deprinderea iubirii de Dumnezeu. Iar împlinind poruncile Lui cu răbdare, se ajunge la iubirea aproapelui, care implică şi o mare trăire spirituală. Aceasta nu există însă fără nepătimire, adică fără renunţarea la iubirea egoistă de sine şi de plăcerile inferioare ale sale. Iubirea care implică nepătimirea e insuflată de un elan al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, de iubirea a tot ce e bun, de un elan opus oricărui egoism.

“Această cale spre desăvârşita iubire prin nepătimire se deschide liber şi urcă spre cele de sus şi se potriveşte cu deosebire celor ce s-au retras din lume. Căci odată ce s-au dedicat lui Dumnezeu şi stăruiesc cu minte netulburată în convorbirea cu El, prin această împreună petrecere, leapădă uşor povara patimilor rele şi-şi adună comoara iubirii. […] Această forţare (la fapte bune, după poruncile lui Dumnezeu), prelungindu-se prin obişnuinţă, produce o dulce afecţiune faţă de poruncile dumnezeieşti şi preface în deprindere dispoziţia plăcută faţă de ele. Aceasta, la rândul ei, pricinuieşte o ură statornică faţă de deprinderile şi afecţiunile rele. Iar această ură contra deprinderilor rele rodeşte nepătimirea din care se naşte iubirea faţă de Cel-singur-bun.

Deci, faptele bune înfăţişează (lui Dumnezeu) latura pătimitoare a sufletului ca “jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12, 1), când ochii noştri văd lucruri netede, când limba, mâinile şi picioarele slujesc voii dumnezeieşti.

“Oare lucrarea aceasta nu e comună trupului şi laturii pătimitoare a sufletului? De fapt ea este semnul sigur că cineva iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi.”

Faptele bune sunt expresia iubirii aproapelui, ele actualizează şi sporesc potenţele rugăciunii, transformând “fericita durere din osteneala trupului” în odihna (bucuria) nepătimaşă a comuniunii cu aproapele şi, prin el, cu Dumnezeu. Fapta şi rugăciunea făcută pentru altul, unite la Sfântul Apostol Pavel şi cu întristarea (durerea compătimitoare) pentru el (Rom. 9, 2), arată că latura pătimitoare mijloceşte între minte şi trup. Trupul e condus spre sfinţire de către minte prin latura pătimitoare, dar şi mintea îşi actualizează puterile ei de spiritualizare a trupului prin latura pătimitoare. “Căci trupul e unit prin mijlocirea acesteia cu mintea.”

De aceea Sfântul Grigorie Palama afirmă că nepătimitor nu înseamnă amorţit şi nepăsător, ci nepăsător spre cele rele; căci nu lucrările Duhului săvârşite prin trup, nici pătimirile (afectele) dumnezeieşti şi fericite, nici puterile sufletului create în vederea acestora trebuie mortificate, ci faptele pătimaşe, rele. Iubirea de Dumnezeu şi ura faţă de cele rele sunt lucrări ale laturii pătimitoare, iar isihastul, “care se ocupă cu contemplaţiile dumnezeieşti şi înalţă Lui cântare şi mulţumită şi se lipeşte de El printr-o pomenire neîncetată […] îşi mută toată aplecarea spre cele rele a puterii acesteia spre dragostea de Dumnezeu, potrivit celei dintâi şi mai mari porunci <<Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată tăria ta>>, adică din toată puterea ta. […] Primind ea (latura pătimitoare – care e puterea iubitoare a sufletului) această aplecare, procură rugăciunii sinceritatea”, desfăcând şi celelalte puteri ale sufletului de la cele pământeşti, înălţându-le spre Dumnezeu. Căci prin latura pătimitoare; isihastul, mistuit la culme de dragostea de Dumnezeu şi înstrăinat de trup, se împărtăşeşte de Duhul dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie Palama consideră trupul unit cu sufletul prin latura pătimitoare. De aceea la actul rugăciunii trebuie să participe şi trupul, odată cu sufletul, cumva într-o susţinere reciprocă. Actul respiraţiei, care e ritmic, şi alimentează trupul cu aerul absolut necesar vieţii, poate fi reglat sincron cu rugăciunea. Astfel, şi mintea este silită să se adune din răspândirea simţurilor şi “să intre cu aerul respirat în inimă” (după Sfântul Macarie cel Mare), adică să privească cele din inimă, stăpânind peste toate gândurile şi mădularele. Căci în rugăciune, nu numai trupul trebuie strunit, ci şi gândurile. Poziţia adunată a trupului, privirea îndreptată spre inimă (sau buric), împreună şi respiraţia încetinită în ritmul rugăciunii, favorizează prin această dispoziţie şi o “întoarcere înăuntru inimii a puterii minţii ce se revarsă prin ochi afară”.

“Cine deci, având minte sănătoasă, va socoti trupul nevrednic să locuiască în el propria sa minte, odată ce s-a învrednicit să devină locuinţă a lui Dumnezeu însuşi (I Cor. 6, 19)? N-a aşezat însuşi Dumnezeu, la început, mintea în trup?”

Deşi apără aceste metode auxiliare de ajutare a rugăciunii, practicate fie după Sfinţii Simeon Noul Teolog, Nichifor Monahul şi Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama le socoteşte folositoare doar pentru începători, “până ce, înaintând cu ajutorul lui Dumnezeu şi făcându-şi mintea în stare să nu mai simtă cele din jurul ei şi să nu se mai amestece cu ele, vor putea să o concentreze în chip sigur asupra unei gândiri unitare”.

Cămara cugetărilor este inima; în ea trebuie să privim dacă şi-a înscris harul legile Duhului. Aici, în tronul harului e mintea, în partea cea mai dinăuntru a trupului; aici are loc întâlnirea cu Dumnezeu şi unirea cu El.

“Dacă, după cuvântul apostolului, Dumnezeu în inimile noastre a dat Duhul Său care strigă <<Avva, Părinte!>> (Rom. 8, 16), nu în inimile noastre ne vom întâlni cu Duhul? Dacă, în sfârşit, după Domnul profeţilor şi al apostolilor, <<împărăţia cerurilor e înăuntru nostru>> (Luca 17, 21), nu va fi în afară şi de împărăţia cerurilor cel ce se sileşte să-şi scoată mintea din cele dinăuntru ale sale?”

Pentru apropierea de Dumnezeu, mintea omului trebuie să stăpânească trupul, supunându-şi simţurile raţiunii aprinse de dumnezeiescul dor. Iar pe măsura ridicării la nepătimire, mintea, curăţită de nălucirile plăcerilor, înalţă o rugăciune tot mai curată, tot mai luminoasă. Mintea însăşi vede în inimă lumina dumnezeiască, slava lui Hristos Care Se dezvăluie pe Sine, în lumină.

“Când văd cuvioşii bărbaţi în ei înşişi acea lumină dumnezeiască – şi o văd când se învrednicesc de împărtăşirea îndumnezeitoare a Duhului Sfânt, când îi cercetează negrăit razele desăvârşitoare – atunci văd însuşi veşmântul îndumnezeirii lor, mintea lor fiind umplută de slavă şi de strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăşte din harul Cuvântului, aşa precum trupul Cuvântului s-a umplut de slavă pe munte prin lumina dumnezeiască ce izvora din dumnezeirea Lui. Căci slava pe care a dat-o Tatăl Lui, a dat-o şi El celor ce ascultă de El, cum spune cuvântul Evangheliei; şi a voit ca să fie aceştia cu El şi să vadă slava Lui (Ioan 17, 22-24).”

Mintea însăşi, eliberată de patimi, se vede pe sine ca lumină în timpul rugăciunii şi e înconjurată de lumina dumnezeiască. Harul Duhului Sfânt inundă mintea, luminându-o, şi ridicând-o deasupra firii, îi descoperă frumuseţea Mirelui Ceresc, într-o pace şi bucurie negrăită. Lumina aceasta nu este a cunoştinţei raţionale, mărginită în concepte, ci e mai presus de orice mărginire intelectuală; ea dă o cunoştinţă a lui Dumnezeu directă, faţă către faţă, odată ce încetează orice rugăciune sau cugetare.

“Există o puritate a minţii peste care străluceşte în timpul rugăciunii lumina Sfintei Treimi; atunci mintea se înalţă mai presus de rugăciune; de aceea nu trebuie să mai numim această stare rugăciune, ci produs al rugăciunii curate, trimis prin Duhul. Atunci mintea nu se mai roagă prin rugăciune, ci, ajunsă în extaz, pătrunde lucrurile neînţelese. Aceasta este neştiinţa, care e mai presus de cunoştinţă.”

Această vedere a lui Dumnezeu în lumină, această răpire a minţii la Dumnezeu, este produsul rugăciunii curate, este “arvuna Duhului” care aprinde inima cu iubirea negrăită a lui Dumnezeu. Aşa are loc unirea cu Dumnezeu prin har, participarea prin har a omului la viaţa dumnezeiască şi primirea darurilor Duhului Sfânt potrivit cu credinţa lui.

“Sfinţii, având de mai înainte ca bază firea cea creată, dobândesc ca adaos la ea împărtăşirea mai presus de fire şi dumnezeiască. E însuşi harul şi puterea îndumnezeitoare, Însuşi Duhul Sfânt, vărsat în cel botezat, nu după fiinţă, ci după harul care porneşte din El, prin harul sfinţeniei, aflat prin fire în El.”

Aşadar, îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, unirea şi asemănarea treptată cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a înviat din moarte firea omenească, înălţând-o la cer, în sânul Sfintei Treimi.

Această îmbogăţire continuă a existenţei omului în Dumnezeu, nu înseamnă însă absorbţia firii umane în cea divină, ci sporirea marginilor ei prin harul îndumnezeitor, creşterea puterii sale de a primi şi de a folosi în tot mai largă măsură energiile divine necreate. Iar îndumnezeirea nu se opreşte niciodată, ea continuă la infinit, într-o comuniune de iubire tot mai luminoasă, mai fericită, cu Dumnezeu.

“De aceea cuvântătorii de Dumnezeu numesc nesfârşită şi lumina aceasta. Prin ea, când încetează orice putere de cunoaştere, Dumnezeu se face văzut sfinţilor, unindu-se prin puterea Duhului, ca Dumnezeu cu dumnezei şi fiind văzut de aceştia; căci prin împărtăşirea de Cel mai înalt se preschimbă şi ei spre ceea ce e mai înalt şi, ca să spunem cu Proorocul, <<mutându-şi tăria>>, opresc orice lucrare a sufletului şi a trupului în aşa fel că nu se mai arată şi nu se mai vede prin ei decât numai Acela, fiind biruite însuşirile naturale de prisosinţa slavei; <<ca să fie Dumnezeu totul în toate>> cum zice Apostolul (I Cor. 15, 28). Căci fiind fii ai mângâierii, vom fi şi fii ai lui Dumnezeu; <<şi ca îngerii lui Dumnezeu în cer, care pururea văd faţa Tatălui nostru cel din ceruri>> (Matei 18, 10; 22, 30), cum zice Domnul.”

4. Foloasele rugăciunii

Rugăciunea, în învăţătura Sfântului Grigorie Palama, ca în întreaga tradiţie ortodoxă, este cea dintâi între faptele bune săvârşite de om spre mântuire. Prin rugăciunea neîncetată gândul omului rămâne statornic în prezenţa şi comuniunea  lui Dumnezeu. Rugăciunea este măsura vieţii duhovniceşti; ea este începutul vieţuirii virtuoase şi izvorul tuturor faptelor bune; ea este calea vieţii veşnice, a cunoaşterii lui Dumnezeu, căci prin ea vine harul Sfântului Duh care curăţă şi sfinţeşte toate cugetările şi simţurile spre împlinirea poruncilor lui Hristos.

Rugăciunea totuşi este un dar pe care Dumnezeu îl dă celui ce se roagă; Duhul Sfânt se face simţit în inima celui ce se roagă cu smerenie şi trezvie, în deplină ascultare faţă de un povăţuitor duhovnicesc, şi Duhul însuşi îl învaţă pe om rugăciunea neîncetată.

1. Rugăciunea este născută din iubirea lui Dumnezeu şi duce la o mai mare sporire şi spiritualizare a iubirii. Despătimirea, iluminarea şi îndumnezeirea sunt treptele desăvârşirii vieţii duhovniceşti în care rugăciunea neîncetată este polul principal. Ea susţine întreg efortul ascetic în vederea pocăinţei curate şi a stăpânirii simţurilor de către raţiune. Ea curăţă şi mintea de nălucirile pătimaşe şi o face receptivă iluminării și vederii dumnezeieşti.

Cel ce îşi curăţă trupul său prin înfrânare, îşi face din mânie şi poftă izvor de virtuţi prin iubire dumnezeiască şi îşi prezintă mintea lui Dumnezeu, purificată prin rugăciune, acela dobândeşte şi vede în sine harul promis celor curaţi cu inima.”

2. De asemenea, sfinţirea trupului este tot efectul rugăciunii neîncetate care atrage pe Duhul Sfânt să Se sălăşluiască în întreaga fiinţă a omului.

“La cei ce şi-au înălţat mintea la Dumnezeu şi sufletul la poftirea Lui, se transferă şi trupul, se înalţă şi se bucură şi el de comuniunea cu Dumnezeu; devine şi el posesiune şi locaş al lui Dumnezeu.”

3. Dar rugăciunea sporeşte frica de Dumnezeu, păzindu-l pe om de păcat, şi progresiv se intensifică şi rugăciunea continuă şi îndurerată; din aceasta vine împăcarea cu Dumnezeu, iar frica se preface în iubire şi durerea rugăciunii în bucurie, răsărind în noi floarea iluminării din care răzbate ca un miros contemplarea tainelor lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

4. Însă pe măsura iluminării minţii în har şi a cunoaşterii prin vedere directă a slavei lui Hristos, dragostea şi căldura inimii cresc odată cu bucuria unirii cu Hristos în lumină. Rugăciunea devine curată şi simplă, plină de iubire şi de smerenie, şi urcă până la tronul lui Dumnezeu, păstrându-se în cupe de aur ca să fie tămâiat cu ea Domnul. Ea este retezată brusc sub lumina harului dumnezeiesc ce inundă mintea şi-o uneşte cu Dumnezeu în iubire deplină.

5. Foloasele rugăciunii nu sunt însă numai acestea: nepătimirea, vederea slavei dumnezeieşti şi îndumnezeirea omului, ci şi celelalte daruri şi harisme ale Duhului Sfânt prin care Dumnezeu lucrează în Biserică pentru întărirea comuniunii de iubire între credincioşi. Rugăciunea intimă personală este, astfel, creatoare de comuniune în Hristos între cei ce se roagă şi se bucură împreună cu El. În rugăciunea minţii se trăieşte comuniunea şi cu ceilalţi semeni; rugăciunea însăşi ne face transparenţi lui Dumnezeu şi semenilor prin fericitele ei roade: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Acestea sunt mărturiile rugăciunii neîncetate, ale liniştii şi ale odihnei în Hristos. Acestea sunt roadele Duhului Sfânt şi arvuna vieţii celei veşnice.

5. Concluzii

Din secolul al IV-lea până în prezent, tradiţia rugăciunii curate a făcut dovada unei continuităţi uimitoare în Răsăritul creştin. Biserica însăşi e într-o rugăciune neîncetată de la întemeierea ei, şi prin aceasta e unită cu Hristos, Capul şi Mirele ei. Practica isihastă nu e decât o trăire la scară personală a acestei uniri. Hristos, pe Care Îl caută înlăutrul inimii sale acela care se roagă, nu poate fi cu adevărat înlăuntrul lui decât în măsura în care, prin Sfintele Taine, el rămâne integrat în Trupul Bisericii. Rugăciunea lui Iisus, aşa cum a fost înţeleasă de sfinţii părinţi, nu înlocuieşte deci niciodată harul mântuitor al Sfintelor Taine; ea nu face decât să-l actualizeze în lucrare, printr-o relaţie tot mai conştientă cu Iisus Hristos, în lumina şi iubirea Lui.

  • Sfântul Grigorie Palama a dezvoltat în scrierile sale învăţătura isihastă susţinând că rugăciunea curată şi neîncetată este calea unirii cu Dumnezeu, a cunoaşterii şi iubirii Lui. Unirea omului cu Dumnezeu îl ridică pe om din hotarele firii căzute mai presus de fire şi-l face “părtaş dumnezeieştii firi” încă din această viaţă, într-un progres nesfârşit în Hristos. Lumina învierii lui Hristos se revarsă mereu mai bogat în inimile rugătoare, aducând bucuria duhovnicească a restaurării firii umane şi a îndumnezeirii ei.

Sfântul Grigorie Palama a combătut învăţăturile greşite ale catolicismului, conform cărora Dumnezeu ar fi inaccesibil omului, retras într-o transcendenţă abstractă; el a confirmat prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume şi în om prin energiile Sale necreate, posibilitatea unirii cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată şi iubire, accesibilă oricărui om. Rugăciunea însăşi, ca experiență neîncetată a Bisericii și a creștinului, asigură și va mărturisi continuitatea trăirii Evangheliei lui Hristos în Biserică și în spiritualitatea ortodoxă şi astăzi și totdeauna.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

[1] Pr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993

[2] Filocalia, vol. 7, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, trad. Pr. D. Stăniloae

[3] J. Meyendorff, Sfântul Grigorie Palama şi mistica ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995

[4] J. Meyendorff, Teologia Bizantină, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996

[5] Pr. D. Stăniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993

Arhimandrit Mihail Stanciu

Predică în Duminica Sfintei Cruci a Sfântului Ignatie Briancianinov: DESPRE PURTAREA CRUCII

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-in-duminica-sfintei-cruci-a-sfantului-ignatie-briancianinov-despre-purtarea-crucii-1-1/

Predică în Duminica Sfintei Cruci

28.1

ORNAM1

ORNAM1

Despre purtarea crucii

Iubiţi fraţi! Şi noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem creştini. Şi noi suntem chemaţi înaintea Domnului în această sfântă biserică pentru a asculta învăţătura Lui. Stăm înaintea feţei Domnului; privirile Lui sunt aţintite asupra noastră, înaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gândurile noastre de taină şi simţămintele noastre ascunse sunt arătate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte şi greşalele făcute de noi din tinereţile noastre; vede toată viaţa noastră, atât trecută cât şi viitoare; „cele nefăcute încă de noi sunt deja scrise în cartea Lui „ (Sfantul Simeon Noul Teolog, dupa cartea scrisă în stihuri, Cuvântul 55).

El vede dinainte ceasul mutării noastre în nemăsurata veşnicie şi ne vesteşte pentru a noastră mântuire porunca Lui cea atotsfântă: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”.

Prin puterea credinţei vii să înălţăm către Domnul ochiul nostru gândit – şi-L vom vedea! Îl vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de faţă aici, împreună cu noi. Să deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuşim învăţătura Domnului nostru.

Ce înseamnă lepădarea de sine?

Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine.

Moartea veşnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. Ea cere hrana sa – păcatul, desfătarea sa – păcatul: prin mijlocirea acestei hrane şi a acestei desfătări, moartea veşnică sprijină şi păstrează stăpânirea sa asupra omului. Însă omul căzut socoate sprijinirea şi creşterea în el a stăpânirii morţii creştere şi sporire a vieţii. Astfel, cel molipsit de boala ucigaşă e stăpânit de cerinţa silnică a bolii şi caută mâncăruri care sporesc boala – le caută ca pe mâncarea cea mai de trebuinţă, ca pe o desfătare de care este neapărată nevoie şi cât se poate de plăcută.

Împotriva acestei morţi veşnice, care se înfăţişează drept viaţă omenirii bolnave de căderea ei înfricoşătoare, Domnul rosteşte osânda Sa: „Cine voieşte să mântuiască sufletul său sporind în el viaţa căderii, altfel spus moartea veşnică, pierde-l-va pe el: iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie” omorând în sine poftele păcătoase şi lepădându-se de ndulcirea cea păcătoasă, „acela îl va mântui pe el” (Marcu 8, 35). Arătând la întreaga lume care e înfăţişează privirilor noastre cu toate frumuseţile şi ispitele ei, Domnul grăieşte: Ce va olosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Ce folos pentru om, ce dobândeşte, dacă ar pune stăpânire nu pe vreun lucru de puţină însemnătate, ci chiar pe întreaga lume văzută? Această lume văzută este numai un adăpost vremelnic pentru om!

Nu este pe pământ nici un lucru, nu este pe pământ nici o întâietate pe care să le putem socoti ale noastre. Totul ne este luat de moartea necruţătoare şi cu neputinţă de ocolit, iar adeseori chiar înainte de moarte ni le iau împrejurările şi întorsăturile neprevăzute ale sorţii. Ne dezbrăcăm de însuşi trupul nostru ajunşi în pragul hotărâtor al veşniciei. Bunul nostru, avutul şi comoara noastră este sufletul nostru – numai sufletul nostru. Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 37), spune Cuvântul lui Dumnezeu. N-avem cu ce să acoperim pierderea sufletului atunci când îl ucide moartea veşnică, ce se înfăţişează în chip amăgitor drept viaţă.

Ce înseamnă a-ţi lua crucea?

Crucea era unealtă a pedepsei de ocară pentru robi şi gloata lipsită de drepturi cetăţeneşti. Lumea trufaşă, lumea vrăjmaşă lui Hristos, îi lipseşte pe ucenicii lui Hristos de drepturile de care se bucură fiii lumii. Dacă aţi fi din lume, le spune Domnul următorilor Săi, lumea ar iubi ce este al său. Iar fiindcă nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea… Scoate-vă-vor pe voi din sinagogi, şi va veni vremea ca tot cel ce vă va ucide să i se pară că aduce slujbă lui Dumnezeu (Ioan 15, 19, 16, 2).

A-ţi lua crucea înseamnă a îndura cu mărime de suflet batjocurile şi ocările cu care lumea îi acoperă pe următorii lui Hristos, necazurile şi prigoanele cu care lumea iubitoare de păcat şi oarbă îi prigoneşte pe următorii lui Hristos. Pentru aceasta, este plăcut înaintea lui Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Petru, de rabdă cineva necaz pentru ştiinţa lui Dumnezeu, pătimind pe nedrept… că spre aceasta aţi fost chemaţi (I Petru 2, 19, 21) de către Domnul, Care i-a vestit pe cei iubiţi ai Săi: în lume necazuri veţi avea: ci îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

A-ţi lua crucea înseamnă a răbda cu vitejie, pentru Evanghelie, greaua osteneală nevăzută, chinul şi mucenicia nevăzută în lupta cu propriile patimi, cu păcatul care trăieşte în noi, cu duhurile răutăţii, care cu aprindere se scoală asupra noastră şi ni se împotrivesc cu încrâncenare atunci când hotărâm să lepădăm jugul păcatului şi să ne supunem jugului lui Hristos. Nu ne este nouă lupta, a zis Sfântul Apostol Pavel, împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti (Efeseni 6, 12). Armele oştirii noastre nu sunt trupeşti, ci puternice prin Dumnezeu spre surparea tăriilor, surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu, şi robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos (II Cor. 10, 4-5). Dobândind biruinţă în acest război nevăzut, însă foarte ostenicios, Apostolul striga: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care lumea mie s-a răstignit, şi eu lumii (Galateni 6, 14).

A-ţi lua crucea înseamnă a te pleca supus şi smerit necazurilor şi nevoilor pământeşti pe care îi place Proniei dumnezeieşti să le îngăduie asupra noastră spre spălarea păcatelor noastre. Atunci crucea slujeşte omului drept scară de la pământ la cer. Pe această scară a urcat tâlharul pomenit în Evanghelie – a urcat din cele mai cumplite fărădelegi în prealuminatele sălaşuri ale raiului: el a rostit de pe crucea sa cuvinte pline de smerită cugetare; prin smerita cugetare a intrat în cunoaşterea lui Dumnezeu, prin cunoaşterea lui Dumnezeu a dobândit cerul. După dreptate cele vrednice de faptele noastre luăm, a grăit el; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca 23, 41-42).

Şi noi, iubiţi fraţi, să repetăm cuvintele tâlharului, cuvinte al căror preţ e raiul! Sau, precum Iov, să binecuvântăm pe Domnul, Dreptul şi totodată Milostivul Judecător, Care ne pedepseşte. Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, spunea acest pătimitor, să nu răbdăm şi cele rele? Cum a plăcut Domnului, aşa s-a şi făcut (Iov 2, 10; l, 12). Împlinească-se asupra noastră nemincinoasa făgăduinţă a lui Dumnezeu: Fericit bărbatul care rabdă ispita: căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El (Iac. l, 12).

A-ţi lua crucea înseamnă a te supune de bună voie şi cu osârdie lipsurilor şi nevoinţelor prin care se înfrânează pornirile dobitoceşti ale trupului nostru. O astfel de răstignire a trupului a folosit asupra sa şi Sfântul Apostol Pavel: îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, spune el, ca nu cumva, altora propovăduind, însumi să mă arăt netrebnic (I Cor. 9, 27). Cei ce sunt în trup, adică cei ce nu-şi înfrânează trupul, ci îi îngăduie să precumpănească asupra sufletului, lui Dumnezeu a plăcea nu pot. Şi ca atare, trăind după trup, suntem datori să trăim nu pentru trup! De vieţuiţi după trup, veţi muri cu moartea cea veşnică; iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului, veţi fi vii cu viaţa cea veşnică, fericită (Romani 8, 8, 12-13). Trupul este înfrânat fiinţial prin duh – aşadar, numai duhul poate stăpâni asupra trupului şi-l poate cârmui, atunci când trupul este pregătit pentru supunere prin răstignirea lui.

Trupul e răstignit prin post, prin priveghere, prin metanii şi alte osteneli trupeşti puse asupra lui cu înţelepciune şi cu măsură. Nevoinţa trupească făcută cu înţelepciune şi cu măsură slobozeşte trupul de greutate şi grosime, îi întăreşte puterile, îl păstrează mereu uşor şi în stare de lucrare. Cei ce sunt ai lui Hristos, spune Apostolul, şi-au răstignit trupul cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24).

Ce înseamnă a lua crucea, şi anume crucea ta?

Înseamnă că fiecare creştin trebuie să îndure cu răbdare anume acele necazuri şi prigoane din partea lumii ce se abat asupra lui, şi nu altele. Asta înseamnă că fiecare creştin este dator să lupte cu bărbăţie şi cu statornicie anume cu acele patimi şi cu acele gânduri păcătoase care apar în el.

Asta înseamnă că fiecare creştin este dator ca, plin de supunere înaintea voii lui Dumnezeu, mărturisind dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, dând mulţumită lui Dumnezeu, să îndure anume necazurile şi lipsurile cărora le îngăduie dumnezeiasca Pronie să se abată asupra lui, iar nu altele, pe care i le zugrăveşte şi cu care îl îmbie închipuirea trufaşă. Asta înseamnă că trebuie să ne mulţumim anume cu acele nevoinţe trupeşti care sunt potrivite cu puterile noastre trupeşti, de care are anume nevoie trupul nostru pentru a fi ţinut în rânduială, iar nicidecum să năzuim, târâţi de râvna pe care o insuflă slava deşartă – precum spune Sfântul Ioan Scărarul – către post foarte aspru, priveghere foarte multă şi alte nevoinţe lipsite de măsură, care zdruncină sănătatea trupească şi îndreaptă duhul nostru spre părere de sine şi amăgire de sine.

Toată omenirea se osteneşte şi suferă pe pământ – dar ce deosebire între o suferinţă şi alta!

Cât de felurite sunt patimile care se luptă cu noi! Cât de felurite sunt necazurile şi ispitele pe care ni le trimite Dumnezeu pentru tămăduirea noastră, pentru spălarea păcatelor noastre! Ce deosebire între oameni chiar în privinţa puterilor trupeşti, chiar în privinţa sănătăţii! Chiar aşa: fiecare om are crucea sa. Şi fiecărui creştin i s-a poruncit să ia cu lepădare de sine tocmai această cruce a sa şi să urmeze lui Hristos. Cine a luat crucea sa lepădându-se de sine, acela sa împăcat cu sine însuşi, cu împrejurările în care se află, cu starea sa cea din afară şi cea lăuntrică; numai acela poate urma lui Hristos cu înţelegere şi fără rătăcire.

Ce înseamnă a urma lui Hristos?

Înseamnă a cerceta şi a-ţi însuşi învăţătura Evangheliei, a avea Evanghelia ca singur îndreptar al lucrării minţii, al lucrării inimii, al lucrării trupului, înseamnă a-ţi lua felul de a gândi din Evanghelie, a-ţi rândui simţirile inimii potrivit Evangheliei şi a sluji drept chip viu al Evangheliei prin toate faptele, prin toate mişcările tainice şi vădite. De o asemenea urmare a lui Hristos este în stare, repetăm, numai acela care, fugind de amăgirea prin smerenie (Coloseni 2, 18), a hotărât să dobândească adevărata smerită cugetare acolo unde odihneşte ea – în ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu. Cel ce a intrat în supunerea faţă de Dumnezeu unită cu deplină lepădare de sine, care şi-a luat crucea sa, a recunoscut şi a mărturisit această cruce ca fiind a sa.

Iubiţi fraţi! Închinându-ne astăzi, după rânduială sfintei Biserici, cinstitei Cruci a Domnului cu trupurile noastre, să ne închinăm ei şi cu duhul! Să cinstim cinstita Cruce a lui Hristos – unealta biruinţei şi semnul slavei lui Hristos – mărturisind fiecare de pe crucea sa:

„După dreptate cele vrednice de faptele mele iau; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Prin recunoaşterea propriei păcătoşenii, prin mulţumită adusă Domnului, prin supunerea faţă de Dumnezeu facem din crucea noastră – unealtă a pedepsei şi semn al necinstei – unealtă a biruinţei şi semn al slavei, asemeni Crucii Domnului. Să ne deschidem prin cruce raiul. Să nu ne îngăduim atât de vătămătoarea cârtire, şi mai ales să nu ne îngăduim hula cea pierzătoare de suflet, care adeseori se aude din gura păcătosului orbit, învârtoşat, care se sfâşie şi se zbate pe crucea sa, străduindu-se în zadar să scape de cruce.

Pentru cel ce cârteşte şi huleşte, crucea se face nesuferit de grea, trăgând în iad pe omul răstignit pe ea. „Ce am făcut?” – strigă păcătosul care nu-şi recunoaşte starea, şi îl învinuieşte de nedreptate şi nemilostivire pe Dreptul Judecător şi Milostivul Dumnezeu, defăima şi tăgăduieşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu; văzându-L răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, cere de la El în batjocură şi cu viclenie: Dacă Tu eşti Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi (Luca 23, 39), pogoară- Te de pe cruce (Matei 27, 40)! Însă Domnul nostru Iisus Hristos bine a voit a Se sui cu trupul pe cruce şi moarte a răbda55, pentru ca prin cruce să împace omenirea cu Dumnezeu, ca prin moarte să mântuiască omenirea de moartea veşnică.

Pregătindu-i pe Sfinţii Apostoli de marea întâmplare care avea să se săvârşească – răscumpărarea neamului omenesc prin pătimirile şi moartea de ocară a Dumnezeu-Omului, Domnul le-a vestit Apostolilor din timp că trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să pătimească mult, să fie omorât şi să învie. Această prevestire le-a părut câtorva dintre Sfinţii Apostoli ciudată şi cu neputinţă de împlinit. Atunci Domnul ia chemat înaintea Sa pe ucenicii Săi şi le-a zis: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Amin.

Din „Predici la Triod şi Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov

ARHIMANDRITUL EFREM VATOPEDINUL: CALEA SPRE SFINŢIRE A SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/calea-spre-sfintire-a-sfantului-grigorie-palama-1-1/

CALEA SPRE SFINŢIRE A SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA[1]

de Arhimandritul Efrem, Egumenul Sfintei Mănăstiri Vatopedi

[1] Omilie la Privegherea din 5 noiembrie 1999 în cadrul Congresului dedicat Sfântului Grigorie Palama din Lemesos (Cipru).

Prea Sfinţite, iubiţi fraţi în Hristos, 

În seara aceasta, în această sinaxă latreutică ni se prilejul să comentăm anumite întâmplări, după cum sunt relatate de Sfântul Filotei Kokkinos, Patriarhul Constantinopolului, care a scris Viaţa acestui mare Părinte al Bisericii noastre Ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama, să le comparăm cu realitatea contemporană spre problematizare şi să identificăm elementele cele mai importante care au făcut posibilă calea spre sfinţire a lui Palama.

S-a născut în 1296 în Constantinopol din părinţi binecredincioşi. Tatăl său era senator şi se bucura de o mare preţuire din partea împăratului Andronic al II-lea Paleologul. Părinţii sfântului au avut grijă nu doar  pe ei înşişi să se dedice zilnic discuţiilor cu monahii şi părinţii duhovniceşti, ci şi pe copiii lor  să-i predispună şi să-i călăuzească spre aceasta. Avea obiceiul să viziteze mănăstirile din vasta regiune, să întâlnească monahi isihaşti, să se desfăteze de învăţătura lor şi să primească rugăciunile lor.

Se întâmplă la fel şi în vremea noastră? Încercăm să formăm cele mai potrivite acorduri duhovniceşti în familie? Educaţia se face în baza întregirii duhovniceşti a copilului sau are ca scop doar o formare seacă care îi va asigura o carieră profesională sau una ştiinţifică? Există un duhovnic pentru familie? Copiii se spovedesc la duhovnic? Existenţa parintelui duhovnicesc constituie o condiţie de bază pentru realizarea şi înaintarea în viaţa noastră duhovnicească. Sfântul Siluan Atonitul în vremea Tainei Spovedaniei l-a văzut pe duhovnic într-o slavă necreată de negrăit, „în chipul lui Hristos“.

Micul Grigorie şi-a început educaţia sa preliminara de la o vârstă foarte mică, ceva  asemănător Şcolii Primare de azi. Avea însă oarecare dificultăţi în memorare, de aceea şi-a luat un canon să nu înceapă să citească înainte de a face trei metanii înaintea icoanei Maicii Domnului şi să citească o rugăciune către ea. Propunem şi noi rugăciunea copiilor noştri care au oarecare dificultăţi la învăţătură sau stăruim cu violenţă asupra lor?

Grigorie a dobândit o strălucită educaţie filosofică sub îndrumarea renumitului pe atunci filosof şi marelui logofăt Teodor Metohitis, în aşa măsură, încât într-o zi, în timp ce dialoga cu el înaintea împăratului asupra scrierilor lui Aristotel, marele logofăt atât de mult s-a minunat de ideile lui Grigorie, încât adresându-se împăratului i-a spus cu entuziasm: „Dacă însuşi Aristotel ar fi fost de faţă şi l-ar fi auzit pe acesta, peste măsură l-ar fi lăudat“.

Sfântul a început la vârsta de 17 ani să simtă chemarea către monahism şi cu toate că se afla în Constantinopol şi era aproape de împărat, trăia în cumpătare şi în asceză, întreţinându-se cu monahii care veneau din Sfântul Munte, timp în care a dobândit o legătură duhovnicească cu Sfântul Teolipt al Philadelphiei, isihast aghiorit, ucenic al Cuviosului Nichifor din Singurătate, ale căror scrieri împodobesc Filocalia Sfinţilor Neptici. Sfântul Teolipt a devenit pentru tânărul Grigorie părinte şi mistagog în cele dumnezeieşti şi l-a iniţiat desăvârşit în sfânta trezvie şi în rugăciunea minţii. Astfel, Grigorie se îndeletnicea cu rugăciunea minţii încă de pe când trăia în mijlocul zgomotelor lumii. În cele din urmă, chemarea sa către monahism a biruit  în faţa laudelor lumii şi la vârsta de 20 de ani părăseşte lumea. Fiind o personalitate energică a influenţat şi mediul familial, aşa încât mama sa şi două surori au devenit călugăriţe, în timp ce el însuşi împreună cu 2 fraţi ai săi au plecat spre Sfântul Munte.

Dar nu cumva se întâmplă acelaşi lucru şi astăzi? Mulţi tineri cu studii de invidiat, studii care ar fi putut să le asigure o carieră profesională importantă, aud glasul Domnului „Vino după Mine!” şi ies din lume. Alţii, iarăşi, se pot afla în perioada studiilor când Domnul îi cheamă, pentru că nimeni dacă nu este de Dumnezeu chemat nu va putea să răspundă înaltei chemări a monahismului. Este o mare binecuvântare a Maicii Domnului că în epoca actuală a incertitudinii tuturor, Sfântul Munte se află într-o mare înflorire din punctul de vedere al populării, al duhovniciei, dar şi al reînălţării clădirilor lui măreţe şi al conservării bogatului lui tezaur.

Care este însă reacţia din partea mediului intim al acestor tineri care sunt atraşi de monahism? Foarte puţini părinţi şi rude le dau binecuvântarea, înţelegând această mare chemare a afierosirii monahale, şi se simt recunoscători faţă de Dumnezeu, că au oferit „o jertfă vie” lui Hristos – pe copilul lor. Cei mai mulţi simt că a căzut cerul pe ei şi i-a zdrobit. Şi aceasta este o dovadă că omul contemporan nu cunoaşte valoarea şi ofranda monahismului. Fericitul părinte Iustin Popovici accentua că „fiinţa Ortodoxiei este monahismul” şi, atunci când vedem renaştere în monahism, aceasta prevesteşte renaştere în întreaga Biserică, în poporul lui Dumnezeu, în Trupul lui Hristos. În epoca Sfântului Grigorie idealul pentru un aristocrat al spiritului era să devină monah. Pentru aceasta întâlnim mulţi monahi învăţaţi în acea epocă; dar chiar şi împăraţii deveneau monahi, precum Ioan al VI-lea Cantacuzino, care a devenit monah primind numele de Ioasaf şi s-a dovedit un mare teolog al vremii sale.

Lepădându-se de lume, Palama a preferat să se supună unui renumit isihast, „faimosului Nicodim, bărbat minunat în fapte şi contemplaţie, după cum îl cunoșteau toți cei ce locuiau în Athos“, şi care trăia într-o chilie apropiată de Mănăstirea Vatopedi. Și aceasta prin dumnezeiasca Pronie: pentru a ucenici viitorul isihast şi văzător al Luminii necreate la cuviosul, experimentatul și distinsul stareț. Acolo a primit schima monahală de la starețul său şi a ucenicit lângă el 3 ani până la moartea cuviosului Nicodim.

În această chilie a mănăstirii Vatopedi i s-a arătat lui Palama Sfântul Ioan Teologul, trimis de Doamna Născătoare de Dumnezeu, ca să-l întrebe de ce se roagă neîncetat ei cu cuvintele „Luminează-mi întunericul! Luminează-mi întunericul!”? El, care mai târziu avea să devină purtătorul şi teologul prin excelenţă al Luminii necreate. Sfântul, cu infinită smerenie, a răspuns: „Ce altceva aş fi putut să cer, om pătimaş şi plin de păcate fiind, decât să fiu miluit şi să fiu luminat, pentru ca să cunosc şi să îndeplinesc voia lui Dumnezeu?“, după care Sfântul Ioan Teologul îi făgăduieşte că Maica Domnului îi va fi ajutătoare şi împreună-luptătoare şi în prezent şi în viitor.

Palama, ca un monah aghiorit, o simţea pe Născătoarea de Dumnezeu ca pe sprijinul prin excelenţă în calea desăvârşirii lui în Hristos. Din scrierile sale, dar în principal din Omiliile sale, se arată dragostea sa fierbinte faţă de Maica Domnului. O considera ca hrănitoare a monahilor, model al vieţii isihaste, iar atunci când scrie Viaţa Cuviosului Petru Athonitul, aminteşte şi accentuează făgăduinţele ei faţă de monahii aghioriţi. Este singurul Părinte şi scriitor bisericesc care descoperă analitic prin istorisirile Evangheliştilor că Maica Domnului a fost prima care L-a văzut pe Hristos înviat. Această dragoste faţă de Maica Domnului, care este evidentă în scrierile lui Palama, constituie o însuşire caracteristică a sfinţilor. Sfinţii nutresc un dor inexplicabil şi o dragoste asemănătoare faţă de Născătoarea de Dumnezeu, iar ea le răsplăteşte pe măsura dragostei lor.

În continuare, s-a închinoviat în Marea Lavra, și imediat, pentru linişte mai multă, a plecat la Schitul Glossia. Din cauza incursiunilor turce, a plecat din Sfântul Munte și a mers în Tesalonic, unde a primit vrednicia preoţiei în urma rugăminţii poporului, dar și după ce el însuşi s-a încredinţat că este voia lui Dumnezeu. Ceva asemănător se întamplă şi astăzi în monahism: nici un monah nu primeşte vrednicia preotiei chemat de el însuşi, ci părintele lui duhovnicesc va mărturisi că este vrednic să primească acest dar.

După aceea s-a dus la un schit din Veria, unde a rămas nevoindu-se aspru cu zăvorârea, postul şi rugăciunea minţii vreme de cinci ani. Asceza creştină are ca scop curăţirea de patimi. Monahul nu devine un ucigaş al trupului, ci ucigaş al patimilor. Ceea ce caracterizează viaţa ascetică a Sfântului Grigorie Palama, care este ascetica autentică a monahismului ortodox, este întoarcerea spre sine însuşi. În Omilii, în Epistole, chiar și în tratatele cu conţinut dogmatic nu încetează să accentueze sensul interiorizării pentru dobândirea curațirii în Hristos, a adevăratei vieți duhovniceşti. Despre omul pătimaş care îşi începe pocăinţa prin interiorizare, Sfântul spune că „atunci când mintea se îndepărtează de orice lucru sensibil este ridicată din furtuna zgomotului ce o înconjoară şi îl priveşte pe omul lăuntric, şi numai ce vede masca înşelătoare care a fost meşteşugită de înşelarea din partea de jos, aleargă să o curăţească prin plâns; și când ridică acest acoperământ fără chip (urât), chiar atunci, pentru că sufletul nu este împrăştiat de feluritele legături, îşi află pacea şi se apropie de adevărata linişte şi rămâne în ea însăşi gândindu-se pe ea însăşi, sau mai bine zis prin ea însăşi, atât cât este cu putinţă pe Dumnezeu, pentru care există. Atunci îşi depăşeşte firea şi se îndumnezeieşte prin participare, înaintand mereu către ce este mai bun“.

Interiorizarea se constituie din vederea sinelui nostru şi păzirea minţii. Mintea omului, care constituie ochiul sufletului, este pururi-mişcătoare, şi dacă este alipită de patimile răutăţii, iubirii de plăcere, lăcomiei, urii, se îmbolnăveşte şi se întunecă. Nu poate să conştientizeze aşezarea sa lăuntrică cu adevărat dureroasă, deoarece şi-a întunecat partea văzătoare a sufletului, mintea. Mintea omului contemporan s-a întors către făpturi cu o dispoziţie idolatră şi luciferică de nereţinut. Pentru că mintea omului „când nu se află în contemplarea lui Dumnezeu sau se face demonică, sau animalică”. Inconştient caută auto-îndumnezeirea, să devină dumnezeu nu ca „minte văzătoare de Dumnezeu“, ci ca „minte care vede făpturile, bunurile materiale“.

Astfel, creştinul dacă se nevoieşte cu atenţie şi interiorizare, conlucrând cu harul dumnezeiesc, se curăţă de patimi şi – precum spune Palama: „Când mintea, alungând toate patimile casnice, a provocat în suflet nepătimirea, şi întorcându-se cu desăvârşire nu doar spre ea însăşi, ci şi spre celelalte puteri ale sufletului“, atunci, „oferă multe dovezi ale frumuseţii lui Dumnezeu şi trupului cu care este unită, mijlocind între harul dumnezeiesc şi grosimea trupului şi dăruindu-i puterea de a lucra cele imposibile“. Din această lucrare interioară a minţii „provine obişnuinţa cu chip dumnezeiesc şi de negrăit în virtute, desăvârşita imobilitate sau dificila mobilitate spre răutate, facerile de minuni şi puterea de a vedea şi de a prevedea şi de a vorbi cineva despre toate câte se întâmplă în locurile îndepărtate ca şi cum acestea ar fi în faţa ochilor săi”.

În 1332, se întoarce în Sfântul Munte şi la o priveghere îl vede pe stareţul de atunci al Marii Lavre, Macarie, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, fapt care s-a îndeplinit cu adevărat 11 ani mai târziu, când a devenit mitropolit al Tesalonicului. Dar şi astăzi există monahi înainte-văzători în Sfântul Munte.

În 1334, a avut o vedenie, în care i s-a dat harisma cuvântului şi a scrierii, după şaptesprezece ani de asceză monahală. Ce putem să spunem despre zilele noastre, în care oricine doreşte scrie şi editează o sumedenie de cărţi? Pentru creştini nu trebuie să fie aşa. Doar atunci când i s-a dat de sus harisma, atunci trebuie să scrie şi cu adevărat va folosi. Pentru că harisma învăţătorească, ca dar al lui Dumnezeu, urmează că lucrează în cel care a ajuns la unica luminare, la starea de sălaş al harului, având cunoştinţa şi experienţa din Predania Patristică; în cel care s-a curăţat de patimi şi se împărtăşeşte în chip unic şi sensibil cu harul lui Dumnezeu. Aceasta a reuşit-o Grigorie după şaptesprezece ani de asceză prin har.

La 1337, a aflat despre tratatele teologice ale monahului şi filosofului Varlaam din Calabria, reprezentant al teologiei apusene secularizate, aşa cum aceasta a fost formulată sub influenţa neoplatonismului şi scolasticii. Din acest moment începe perioada incertitudinii ei în ceea ce priveşte Predania Ortodoxă isihasta. Am spune că Varlaam s-a făcut pricina arătării Sfântului Grigorie, pentru că dacă n-ar fi existat un motiv, Sfântul nu ar fi scris şi ar fi rămas neştiut.

Pentru apărarea şi consolidarea învăţăturii despre isihasm, Palama a dat o mare importanţă scrierii „Tomosul Aghioritic”. Aici vedem smerenia Sfântului. Îi întreabă pe cei mai bătrâni, pe cei mai distinşi monahi ai Sfântului Munte dacă sunt de acord cu învăţătura sa, şi, atunci când primeşte răspunsul lor scris, semnând Tomosul, simte o mare bucurie şi siguranţă în sufletul său. Mai târziu, în orice împrejurare, înaintea sinoadelor sau în dialog cu cei ce cugetau împotriva lui, va face trimitere la Tomos ca la un document al adevărului şi fidelităţii învăţăturii sale. Aceasta nu ne aminteşte şi de Apostolul Pavel care s-a dus la Ierusalim să-i întrebe pe Apostolii Petru şi Iacov despre evanghelizarea neamurilor, nu cumva „în zadar să alerge“? Aceasta este calea smereniei: „Întreabă-l pe tatăl tău şi îţi va vesti, pe cei mai bătrâni ai tăi şi îţi vor răspunde“. Această cale este urmată şi astăzi? Sau poate că în orice problemă a noastră devenim singurii noştri sfătuitori? Marele Vasile accentuează că „omul care se sfătuieşte pe sine însuşi, îşi este propriul războinic“.

Polemica întâmpinată de învăţătura Sfântului Grigorie, ca să nu se facă cunoscută sau să fie răstălmăcită şi rău famată, nu s-a întâmplat cu nici un alt sfânt al Bisericii noastre. Au trecut exact 640 de ani de la adormirea sa şi nu au încetat clevetirile împotriva sfântului. Şi aceasta se întâmpla deoarece învăţătura Sfântului Grigorie Palama constituie chintesenţa Ortodoxiei şi în consecinţă devine ţinta tuturor potrivnicilor săi.

Până în veacul al 17-lea se scriau tratate care în realitate erau scrieri pline de batjocuri împotriva Sfântului. Şi nu este ceva ciudat în viaţa Bisericii ca un sfânt să fie bârfit, fie pentru caracterul său, fie pentru învăţătura sa în interpretarea dogmei despre Dumnezeu. Dar principalul instigator al tuturor acestor clevetiri şi batjocuri a fost şi este chiar diavolul, care  se foloseşte ca de nişte unelte de oameni pătimaşi, iubitori de sine şi fără pic de cuviinţă. De aceea, şi credinciosul nu trebuie să se sminteasca în astfel de situatii, ci să se roage în principal pentru cel care a pricinuit sminteala, pentru că Domnul a vorbit apocaliptic: „Vai, acelui om prin care vine sminteala!”. Astfel de clevetitori împotriva lui Palama au fost şi Varlaam, Achidin, Gregoras, Chidonis, care sunt anatematizaţi în Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în prima Duminică din Postul Mare, a Ortodoxiei. Dar propaganda papalo-catolica nu a războit doar învăţătura Sfântului prin diferitele ei mijloace, ci a încercat să oprească şi sărbătorirea pomenirii lui. Pururea-pomenitul Arhiepiscop Hrisostom Papadopoulos observa: „Clerul catolic a reuşit să considere ca dovadă a credinţei şi afierosirii la papism din partea trădătorilor credinţei ortodoxe, delimitarea lor de sărbătoarea Sfântului Grigorie Palama“.

În secolul nostru, cercetătorii contemporani ai lui Palama în Occident, care sunt recunoscuţi şi de către teologii noştri ca nişte cercetători importanţi, îl critică pe Palama ca diteist, ca neoplatonist şi iconomah. Dar şi teologii noştri academici, care acum nu se mai află în viaţă, nu au dat nici un imbold studenţilor lor să studieze scrierile lui Palama, ci mai mult decât atât, le-au marginalizat şi de multe ori le-au considerat făcături cu aparenţă intelectualistă sau sentimentalistă. Din contra, în zilele noastre se observă o aplecare intensă asupra teologiei palamite în spaţiul pur universitar, şi o dovadă a acestui lucru este şi convocarea acestui congres.

Cercetătorii autentici ai scrierilor lui Palama şi purtători ai predaniei isihaste au fost cuvioşii ce au strălucit sub turcocraţie: David din Evvia, Cuviosul Mucenic Iacov Aghioritul, Maxim Vatopedinul, Cosma Etolianul, Colivazii cu Sfântul Nicodim Aghioritul în frunte, Acachie Cavsocalivitul, la care au ucenicit trei noi mucenici, Macarie Notaras, care şi el a arătat trei noi mucenici şi atâţia alţii. Noii mucenici, şi în principal cei care mai întâi apostaziaseră, de obicei mergeau în Sfântul Munte ca să se spovedească, să trăiască în pocăinţă, să se lege de un părinte duhovnicesc care să-i înveţe rugăciunea minţii, viaţa ascetică pentru curăţirea inimii, ca să ajungă la luminare şi la sălăşluirea în ei a harului dumnezeiesc, când ar fi putut deja, fără pericolul lepădării, să mărturisească şi să primească mucenicia pentru Hristos, când li s-ar fi dat prilejul.

În 1347, Palama a fost ales mitropolit al Tesalonicului după multe rugăminţi ale împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzino şi ale Patriarhului Isidor. Se menţionează în viaţa sa că sfântul nu şi-a dorit aceasta, nu a fost de sine chemat, ci de-Dumnezeu-chemat şi de-popor-ales. Viaţa duhovnicească trebuie să meargă înaintea treptelor preoţiei. Sfântul Grigorie fiind desăvârşit, îndumnezeit, „a fost aşezat în sfeşnic” ca să călăuzească fără rătăcire şi prin exemplul vieţii lui şi pe alţii, turma sa, pe calea îndumnezeirii şi a sfinţirii.

Însă în scaunul său s-a dus abia după trei ani, pentru că în Tesalonic era încă diviziune, certuri interne şi tulburări din cauza situaţiei politice instabile a cetăţii; iar Sfântul le primea pe toate cu smerenie. Nu a cerut drepturi şi nu s-a luptat ca să-şi ia locul în tronul arhieresc; pe toate le lăsa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În ziua intrării lui în cetate a rostit o rugăciune emoţionantă, iar după trei zile o Omilie foarte importantă „Despre pacea întreolaltă“. În lucrarea sa pastorală este cuprinsă şi îndrumarea turmei sale către pocăinţa sinceră şi participarea la dumnezeieştile Taine. Era făcător de pace şi primea pe oricine avea vreo nevoie la orice ora, înfrunta ereziile cu autoritatea lui teologică, stigmatiza neîndurarea şi nedreptatea socială, îi chema pe preoţi la Sinaxe şi le tâlcuia înaltele lor îndatoriri preoţeşti. Însă lucrul cel mai important poate a fost că a rămas întotdeauna isihast în mijlocul zgomotelor din lume, al încercărilor lui, al întemniţărilor şi că păstra neîntreruptă negrăita lui unire cu Dumnezeu.

Era „Păstorul cel bun”, care se jertfea pentru mântuirea turmei sale, model pentru păstorii actuali ai Bisericii, iar poporul îl iubea foarte mult, simţea şi se desfăta în dragostea lui părintească. Această dragoste nepărtinitoare a fost pricina ca sfântul să lucreze minuni încă din viaţă. Harisma tămăduirilor se naşte din dragostea aceluia care se jertfeşte pe el însuşi ca să trăiască aproapele. În epoca noastră, mulţi învaţă din amvonul Bisericii, şi bine fac, dar poporul lui Dumnezeu vrea să vadă şi să comunice cu părinţii duhovniceşti, cu adevăraţii păstori.

Palama a adormit în noiembrie 1359 (…). Însă Sfântul nu şi-a părăsit turma sa. Sfântul Filotei Kokkinos, în Cuvântul său de laudă pentru Palama, adună 15 minuni ale Sfântului care au avut loc cu puţin timp după adormirea sa. Astfel se arată universalitatea unui sfânt care îmbrăţişează cu dragostea sa întreaga lume şi se interesează de ea chiar şi dupa moartea lui. Şi acest lucru nu se întâmplă şi astăzi cu sfinţii noştri contemporani, Părintele Iacov, Părintele Porfirie, care aleargă, am zice, în toate marginile pământului ca să mângâie, să tămăduiască, să săvârşească minuni?

Am încercat să semnalăm în această concisă omilie a noastră următoarele puncte: Sfântul din vârsta sa pruncească a avut o viaţă duhovnicească, a îmbrăţişat cu dragoste monahismul şi a trăit până la sfârşitul vieţii lui ca monah cu un cuget autentic isihast şi patristic, a fost un slujitor înflăcărat al Născătoarei de Dumnezeu, a devenit exemplu de păstor, a răbdat cu smerenie şi credinţă în pronia lui Dumnezeu nedreptele bârfiri şi judecăţi, pe când învăţătura lui a fost încorporată în învăţătura Bisericii Ortodoxe ca o autentică şi nerătăcitoare cale a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului, cu toată polemica pe care a suportat-o şi din partea anti-isihaştilor şi latino-cugetătorilor ulteriori.

În seara aceasta în care prăznuim pomenirea sa, în cadrul lucrărilor Congresului, dorim ca fiecare dintre noi să îl cinstească sincer pe luminătorul Ortodoxiei, pe dascălul şi sprijinul Bisericii, pe propovăduitorul harului, pe podoaba monahilor, pe teologul apologet, pe Sfântul Grigorie Palama făcătorul de minuni, cu încercarea noastră de a-l imita. Clerul, avându-l ca exemplu de monah şi de păstor, iar poporul urmându-i şi împlinindu-i învăţătura care are ca scop principal trăirea harului dumnezeiesc. Astfel se va adeveri cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cinstea Sfântului, imitarea Sfântului” ( „Cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi este imitarea lor“).

 (Tradus din greceşte de Leontie monahul după „O Osios Grigorios“, ediţia anuală a Sfintei Mănăstiri Grigoriu din Sfântul Munte Athos, perioada a doua, anul 2003, nr. 28, pp. 5-18)

Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)