20 iunie: Sfântul Nicolae Cabasila, teolog și cuvios (1322-1392)

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

Sfântul Nicolae Cabasila, teolog și cuvios (1322-1392)

/ Sinaxar

Viața

Nicolae Cabasila, vlăstar al Tesalonicului, al doilea oraș ca însemnătate din Imperiul Bizantin târziu, și-a legat activitatea atât de orașul său natal, cât și de capitala imperiului, aflată atunci în plină agonie a ultimului său veac de existență. Moderația și blândețea care-l defineau au făcut ca în epocă să fie umbrit de alți teologi mai dinamici, însă, ulterior, aceste calități i-au conferit un atât de mare prestigiu, încât a ajuns să fie prețuit îndeobște ca unul dintre cei mai puternici factori ai teologiei ortodoxe și unul dintre cei mai ortodocși teologi mistici ai Bisericii. Mult mai mare amploare a căpătat prețuirea sa azi, în toată lumea creștină, decât în timpul vieții sale.

Numele de familie din partea tatălui era Hamaetós, a renunțat însă la acesta, în ciuda prestigiului pe care-l avea, în favoarea numelui matern, Cabasila, care era legat în epocă de Mitropolitul Tesalonicului, Nil Cabasila, fratele mamei sale. Această vestită familie, foarte probabil de origine din Epir, a dat multe personalități valoroase începând din secolul al XIV-lea.

Ipoteza că Nicolae s-a născut în jurul anilor 1300, dominantă până nu demult, a fost cu desăvârșire abandonată în zilele noastre, când cunoașterea mai bună a condițiilor de viață din epocă ne-a permis aprecieri mai precise. Dat fiind că într-un referat al său întocmit la anul 1351, în care aborda nașterea de prunci și îi era adresat împărătesei Ana Paleologhina, care locuia pe atunci în Tesalonic, spune că nu împlinise încă al treizecilea an al vieții, înseamnă că pe atunci se apropia de vârsta de 30 de ani și, deci, se născuse în jurul anilor 1322-1323. Apoi, faptul că pentru ultima oară este menționat în 1391, ca destinatar al scrisorilor lui Manuil al II-lea și ale lui Iosif Vrienios, înseamnă că a murit la scurt timp după această dată.

În acea epocă, Tesalonicul era ”metropola filosofiei”, după cum remarcă Nicolae în encomionul închinat Sfântului Dimitrie, și se distingea prin valoroasele sale școli, fapt care, însă, nu l-a împiedicat pe Nicolae să plece la Constantinopol, adolescent fiind încă, pentru a-și continua studiile. Tatăl său îi urmărea cu atenție evoluția și îi cerea insistent să îi scrie, Nicolae însă întârzia, justificându-se că-i lipsește timpul, așa cum fac toți studenții din toate epocile (Epistole 1.2.3). Între materiile de studiu se numărau retorica, științele fizice și teologia.

La începutul războiului civil, se pare că Nicolae, încă foarte tânăr fiind, nu s-a implicat, însă în anul următor (1342) a hotărât să se întoarcă în orașul său natal, care se afla într-o situație încă mai dificilă decât capitala. Tulburările din Constantinopol dăduseră impulsul pentru mobilizarea forțelor din celelalte mari centre urbane. În Tesalonic, aristocrații s-au alăturat lui Ioan Cantacuzino, în timp ce poporul, mișcat de drama împărătesei văduve și a urmașului minor, cărora le erau primejduite drepturile, s-a alăturat lui Ioan Paleologul. Sentimentele acestea ale poporului, favorabile împăratului legitim, au fost exploatate de unii demagogi ambițioși, care i-au folosit pe zeloți – o grupare alcătuită din călugări și cerșetori fanatici – să incite poporul la revoltă.

Astfel, când Cantacuzino a cerut ajutorul administratorului Tesalonicului, Synadinós, indecis la ora aceea de partea cui se va alătura, zeloții, purtând ca stindard crucea, s-au revoltat și, după trei zile de măceluri și jafuri, au luat puterea în iulie 1342, în timp ce Synadinós cu 1000 de aristocrați s-a refugiat în Gynaikókastro.

Ocuparea și izolarea orașului de restul imperiului a făcut ca cei mai mulți dintre locuitori să ceară o înțelegere cu Cantacuzino și astfel, în 1345, au trimis la reprezentantul acestuia din Veria o comisie alcătuită din Nicolae Cabasila și Gheorghios Farmákis. Demersul acesta însă a avut ca urmare o nouă escaladare a tensiunilor din partea zeloților, în urma cărora Nicolae abia a scăpat cu viață.

După victoria lui Cantacuzino din 1347, Nicolae a fost invitat la Constantinopol de Dimitrios Kydónis, la porunca împăratului, și de atunci a început etapa politică a vieții sale, care nu pare să fi durat mai mult de șapte ani. Împăratul a apreciat atât de mult capacitățile tânărului, încât l-a numit, alături de Kydónis, consilier principal. Iată ce scrie Kydónis: ”împăratul l-a învrednicit de multă bunăvoință și l-a făcut chiar unul dintre cei mai apropiați prieteni și sfătuitori” (Cantacuzino, ed. Bonn IV, 107, 18-20).

De altfel, exista pe atunci o situație favorabilă lui Nicolae, întrucât Patriarhul Constantinopolului de atunci, Isidor (1347-1349), fusese unul dintre primii săi dascăli din Tesalonic. În septembrie 1347, a făcut parte din delegația care l-a însoțit pe Grigorie Palama la Tesalonic pentru întronizarea ca arhiepiscop, dar, după cum se știe, nu a fost primit de zeloți, de aceea au plecat împreună în Sfântul Munte și de acolo Cabasila s-a întors în Constantinopol. Este posibil ca mai târziu să-l fi însoțit pe Cantacuzino în campania militară care a pus capăt rebeliunii zeloților (1350).

Răceala dintre cei doi împărați, cei doi Ioan, socru și ginere, Cantacuzino și Paleologul, a continuat, în timp ce Sinodul din 1351, la care învățătura isihastă a lui Grigorie Palama a triumfat definitiv, a provocat o nou distanțare între ei. De atunci, Kydónis a înclinat către Paleologul, în timp ce Cabasila către Cantacuzino. Motivele acestei distanțări au fost dogmatice și eclezialo-politice. În polemica dogmatică, Cabasila a urmat isihasmul, însă cu moderația care l-a caracterizat dintotdeauna, în timp ce Kydónis s-a declarat împotriva isihasmului.

Ulterior, în ce privește relațiile cu Biserica Romano-Catolică, Cabasila a fost în favoarea abordării fără concesiuni dogmatice sau ecleziale, în timp ce Kydónis recomanda unirea necondiționată cu Roma. Împăratul Ioan Cantacuzino era convins că acest gen de relații țin exclusiv de competența Bisericii, știut fiind că demersul lui Mihail al VIII-lea Paleologul de unire cu Roma a înrăutățit de fapt situația. De aceea, Ioan Cantacuzino a propus convocarea unui Sinod Ecumenic cu participarea tuturor episcopilor din Răsărit și Apus într-un spațiu intermediar. Se pare că linia aceasta politică a fost adoptată de împărat în urma sfaturilor lui Nil Cabasila, unchiul lui Nicolae, care, ca mirean, a purtat și el numele de Nicolae.

Ulterior însă, prin victoria definitivă a lui Ioan Paleologul, în politica bisericească externă s-a impus linia favorabilă unirii cu Roma, însă în politica internă nu s-a obținut anihilarea isihasmului. Împăratul Ioan al V-lea și consilierul său principal, Dimitrie Kydónis, au trecut la romano-catolicism, însă, în afara câtorva intelectuali, nu au putut convinge nici un segment al poporului credincios să facă același pas. Se pare că pentru scurt timp chiar și Cabasila a fost indecis și probabil s-a gândit să urmeze exemplul prietenului său, Kydónis, sau cel puțin să îi justifice cumva gestul, dacă acesta este sensul cuvintelor lui Iosif Vrienios dintr-o epistolă a sa: ”te afli de partea nemincinoasă și adevărată a creștinilor; te-ai eliberat definitiv de facțiunea mincinoasă și înșelată. Dezamăgit de adunarea acelora, te-ai hotărât să te unești cu turma cea sănătoasă” (Epistola lui Iosif Vrienios, ΕΕΒΣ 29 [1959] 31).

După 1354, Cabasila nu pare să se fi mai implicat în treburile politice, însă alături de Patriarhul Constantinopolului, Filothei (1353-1355, 1364-1376), s-a ocupat de cele bisericești. În 1362, probleme de familie l-au chemat înapoi în Tesalonic. A încercat să pună sub control acea parte a marii sale averi urbane și agricole, care îi mai rămăsese în urma jafurilor zeloților și sârbilor. Îndată ce a ajuns în Tesalonic, a fost înștiințat despre recentul deces al tatălui său, iar anul următor a fost martor al morții unchiului său, Nil, Arhiepiscopul Tesalonicului. Mama sa a intrat apoi ca monahie la Mănăstirea Sfintei Teodora din Tesalonic.

Nu ne este cunoscut dacă Nicolae a primit sau nu hirotonia întru preoție, deși cunoștințele și modul de exprimare din cele două scrieri principale ale sale presupun calitatea de cleric. Desigur, opinia că ar fi fost Arhiepiscop al Tesalonicului se bazează pe o confuzie, datorată în principal faptului că unchiul său, Nil Cabasila, a purtat și el ca mirean numele de Nicolae. Ceea ce poate fi considerat cert este că Nicolae a devenit monah, probabil după intrarea mamei sale în monahism, moment care coincide cu întoarcerea sa în Constantinopol și cu a doua urcare a lui Filothei pe tronul patriarhal. În ultimii ani ai vieții a trăit la Mănăstirea Mangánon. Pe la anul 1392 murit în pace și discret, așa cum a și trăit toată viața.

Scrierile

Gheorghios Scholarios remarca faptul că operele lui Nicolae Cabasila reprezintă o adevărată podoabă: ”podoabă este pentru Biserica lui Hristos” (Miklosich-Muller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, II, 27). Potrivit ultimelor studii, am putea spune în plus că scrierile sale se numără printre cele mai bune produse ale literaturii religioase în general. Se disting prin insuflarea dumnezeiescului har, prin vitalitate a expresiei, forță de convingere, însă, înainte de toate, se disting prin autenticitatea cugetului creștin pe care îl promovează, prin căldura și adâncimea credinței.

Dau mărturie că teologia sa are la bază izvoarele Bisericii și în același timp vădesc un remarcabil talent scriitoricesc. Metoda și dispunerea materialului sunt desăvârșite. S-ar putea spune că din punct de vedere al limbii sunt perfecte, dacă nu ar exista o anume dificultate: câtă vreme ideile lui Nicolae sunt clare și expunerea lor la fel de clară, se observă însă o dificultate în înțelegere. Acest lucru nu se datorează atât demersului de adaptare la dialectul attic, care îl definește până la un punct pe autor, cât caracterului eliptic al exprimării sale. Nicolae omite adesea părți ale ideii pe care o expunea, pentru a-l lăsă pe cititor să le subînțeleagă și de multe ori chiar și o parte de propoziție, de regulă chiar predicatul. Toate acestea însă nu îl împiedică pe cititorul experimentat să se bucure de stilul său robust și de căldura expresiei.

Viața liturgică este subiectul central în jurul căruia se țese aproape întreaga operă scriitoricească a lui Nicolae Cabasila. Asupra acestuia se focalizează gândirea sa duhovnicească, cuvântul și creația sa, până la un punct chiar și corespondența. Viața liturgică este cea care îi inspiră opera în toată amploarea ei.

1. Scrierile duhovnicești
Prima dintre acestea poartă titlul Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii. Urmând etapă cu etapă Liturghia Sfântului Hrisostom, cu puține referiri și la Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare, realizează o tâlcuire a Dumnezeieștii Liturghii în 52 de capitole. Metoda simbolică a descrierii și a interpretării pe care o urmează Cabasila, atestată încă din antichitate, a fost definitivată în jurul anului 500 d.Hr. prin expunerea lui Dionisie Areopagitul din Ierarhia Bisericească, la capitolul al III-lea. Maxim Mărturisitorul în Mistagogia sa, Gherman în Istoria Bisericească, Nicolae Andídon în Cercetare preliminară a simbolurilor și tainelor care se săvârșesc la Dumnezeiasca Liturghie, continuă aceeași tradiție.

Nicolae cunoaște toată această tradiție ermineutică, o aplică în anumite puncte, acordând atenție mai ales lui Dionisie, însă demersul său este independent și original. Pentru el, ca de altfel pentru întreaga Ortodoxie, Liturghia înseamnă jertfa trupului lui Hristos, iar Hristos este deopotrivă jertfitor, jertfă și primitor al jertfei. De aici pornește pentru a sublinia că Dumnezeiasca Liturghie este calea fundamentală de transfigurare duhovnicească a lumii. Pâinea liturghiei îi preface pe credincioși și îi asimilează, aceștia devin la rândul lor pâini și, pentru că Pâine este Hristos, și ei devin hristoși. Opera a fost scrisă într-o perioadă de maturitate duhovnicească, cu siguranță după 1363, și se pare că a cunoscut două rescrieri de către autorul însuși și o a treia de către altcineva.

În scrierea Despre viața în Hristos oferă o anatomie a vieții duhovnicești, pe care o plasează în coordonatele Întrupării, continuată și actualizată în cele trei Taine fundamentale ale Bisericii. În Cartea I, viața duhovnicească este definită ca viață în Hristos și depinde de doi factori, de cel dumnezeiesc și de cel omenesc. Ofranda factorului dumnezeiesc, realizată prin cele trei Taine, care reprezintă lărgirea și multiplicarea unicei Taine, Taina Întrupării, este analizată în următoarele trei cărți: Cartea a II-a – Botezul, Spălarea; Cartea a III-a – Mirungerea, Miruirea; Cartea a IV-a – Dumnezeiasca Euharistie, masa.

În a Cartea a V-a, care este o anexă, analizează simbolismul târnosirii bisericii și în fragmentul considerat un adaos înfățișează care este începutul împreună-lucrării, al sinergiei, dintre cei doi factori, dumnezeiesc și omenesc. Ofranda omului, care se lucrează prin minte (nous) și voință, de la Hristos încoace are loc fără intermediar, în comuniune directă cu Dumnezeu. Subiectul acesta este analizat în ultimele două cărți, a VI-a și a VII-a. Întrucât în destule manuscrise lipsește Cartea a VII-a, la sfârșitul Cărții a VI-a apare cuvântul ”sfârșit”, de aceea este deja o certitudine că această operă a fost scrisă pe bucăți. Dacă textul adăugat la Cartea a V-a aparține lui Cabasila, cu siguranță el a fost încorporat ulterior de către altcineva.

2. Scrierile filosofice
Cel puțin patru scrieri scurte se referă la subiecte legate de înțelepciunea seculară și de știință și este evident că toate sunt eseuri de studenție. În primul analizează problematica înțelepciunii seculare din perspectivă creștină, cu exemplificări din antichitatea clasică. În cel de-al doilea se vorbește despre criteriul adevărului din perspectiva agnosticismului lui Pyrrho. Într-un eseu astronomic completează unele goluri cu privire la cercetările de astronomie alexandrine, mai ales cele ale lui Ptolemeu. Într-un eseu despre altarul milei din Atena îi îndeamnă pe compatrioții săi la reconciliere în timpul războiului civil, cu exemplificări din tradiția statului atenian a secolului al VI-lea î. Hr. Există probabilitatea ca aceste texte să aparțină unchiului său, Nicolae Cabasila, care a fost profesor multe decenii și abia către sfârșitul vieții a devenit Mitropolit al Tesalonicului cu numele de Nil.

3. Scrieri ermineutice
Trei minunate discursuri Despre vedenia lui Iezechiel tâlcuiesc conform metodei tipologice și din perspectivă hristocentrică vedenia avută de Iezechiel pe malurile râului Hovar.

4. Scrieri cu caracter social
Nicolae a alcătuit două eseuri despre nașterea de prunci, dintre care unul a fost prezentat împărătesei Ana Paleologhina. La sfârșitul războiului civil, în 1347, a scris un cuvânt prin care mustră acapararea averii bisericești de către puterea politică.

5. Cuvinte la praznice
Dintre cele 12 cuvinte ale lui Nicolae care au fost editate până în prezent, unul, referitor la mântuitoarele Patimi, subliniază dimensiunile universale ale morții lui Hristos pe Cruce, în timp ce un altul, având ca temă Înălțarea la ceruri, sintetizează lucrarea dumnezeieștii iconomii. Trei omilii se referă la evenimentele principale ale vieții Născătoarei de Dumnezeu. Trei discursuri sunt închinate Sfântului Dimitrie, dintre care al treilea este scris în 208 de hexametri dactilici. Un cuvânt encomiastic este închinat Cuvioasei Teodora Izvorâtoarea de Mir, în mănăstirea căreia viețuia ca monahie mama sa. Celelalte cuvinte la praznice se referă la Sfinții Trei Ierarhi, la Sfântul Nicolae și la Noul Mucenic Andrei.

6. Epistole
Se păstrează, de asemenea, 17 epistole ale lui Nicolae către rudele sale, către prieteni și personalități distinse din vremea sa. Către tatăl său, către împăratul Ioan Cantacuzino, către preotul Dositei Carantinós, Dimitrie Kydónis și alții.

7. Epigrame
Sunt cunoscute 13 epigrame ale lui Nicolae, dintre care două se referă la Sfântul Dimitrie, una la Sfânta Teodora, una la Sfântul Grigorie Palama și una la unchiul său, Nil Cabasila. Câteva texte polemice care poartă numele său aparțin mai degrabă unchiului său, Nil Cabasila, Mitropolitul Tesalonicului.

Învățătura

Gândirea lui Nicolae gravitează permanent în jurul evenimentului mântuirii și al unirii omului cu Dumnezeu. Cunoștea desăvârșit întreaga tradiție duhovnicească a creștinismului, începând cu hristocentrismul Apostolului Pavel și realismul Întrupării lui Hristos al Evanghelistului Ioan, continuând cu Ignatie, alexandrinii, Grigorie de Nisa, Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul, până la Grigorie Palama. Dar nu depindea total de nici o linie de gândire, ci chiar evita sistematic să se refere nominal la Părinții Bisericii, în afara câtorva excepții. Linia și-o stabilește singur, ο linie însă absolut ortodoxă și deosebit de captivantă.

Rostul istoriei umanității, potrivit lui Cabasila, este unirea omului cu Dumnezeu. Aceasta a fost perspectiva creării omului și către aceasta tindea prin însăși alcătuirea lui.

Dintre însușirile lui Dumnezeu pune în evidență două: bunătatea și dreptatea. În acestea două este sintetizat întregul însușirilor dumnezeiești și ele constituie, în ultimă instanță, ”virtutea” lui Dumnezeu: ”dragostea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, această dragoste care a mers până la capăt, și bunătatea, care este dumnezeiasca virtute și dreptate” (Despre viața în Hristos, 1,17). Le examinează pe amândouă din perspectiva lor pozitivă, favorabilă umanității, și înainte de toate, firește, bunătatea, care nici nu poate avea o perspectivă negativă. Așadar, Dumnezeu este prin excelență bun. Și firea Binelui este să se reverse și să se transmită. Și cum toate făpturile doresc Binele, la fel și Binele se revarsă către toate (Despre viața în Hristos, 7,33).

Un rod al acestei revărsări a Binelui este, între altele, crearea omului. Ceea ce definește crearea omului este faptul că a fost plăsmuit dintru început după chipul lui Hristos, dintru început a fost asemenea lui Hristos. Așadar, scopul originar al omului a fost să dobândească unirea cu dumnezeiescul Cuvânt, iar Hristos se face cunoscut în istorie, pentru a reface această unitate dintre Dumnezeu și om. ”Prin Omul cel dintru început firea omenească s-a alcătuit din nou”, prin Dumnezeu-Omul. Noi am primit capacitatea de înțelegere pentru a-L cunoaște pe Hristos, am primit dorința pentru a alerga către El, am primit memoria pentru a avea neîncetat în minte pomenirea Lui. Noul Adam a fost modelul lui Adam celui vechi. Astfel, creația a fost un stadiu preliminar al Întrupării (Despre viața în Hristos, 6,58).

Căderea este un episod pe care Cabasila nu îl trece cu vederea, dar nici nu îl aprofundează. De vreme ce omul a fost plăsmuit pentru Hristos, este clar că episoadele intermediare au o mai mică însemnătate. Prin cădere, omul a regresat la starea de materie amorfă, ”materie fără chip și fără formă” (Despre viața în Hristos, 2,19). Îndepărtarea de Dumnezeu echivalează cu inexistența, iar coexistența cu cel viclean înseamnă moarte duhovnicească.

Lucrarea de împăcare a umanității cu Dumnezeu și a recreării acesteia este săvârșită în comun de Persoanele Sfintei Treimi. ”În vreme ce Tatăl primeşte împăcarea, Fiul este Cel ce săvârșește împăcarea, iar Duhul Sfânt este însăşi mulţimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor care s-au împăcat cu El” (Despre viața în Hristos, 2,23). A fost realizată însă prin excelență de către Fiul, Care a devenit Omul cel nou. Este numit de către Cabasila ”Iisus cel în două firi”. A luat frământătura noastră din Născătoarea de Dumnezeu, singura care a purtat-o înlăuntrul ei în starea de dinainte de cădere și a predat-o Fiului ei. Așa cum am văzut, omul a fost plăsmuit după chipul lui Hristos, după chipul dumnezeiesc, și chiar și în cea mai rea stare de cădere a lui a păstrat un nucleu după chipul lui Dumnezeu și acesta este elementul pe care l-a întâlnit Cuvântul întrupat și l-a ipostaziat întru Sine.

Împăcarea omului cu Dumnezeu și facerea din nou a firii omenești s-a realizat prin toate stadiile întrupării, însă cu deosebire prin Patimă. Ceea ce a rezultat din acest demers înnoitor este viața cea nouă, viața în Hristos. Pentru dobândirea ei este nevoie de o dublă ofrandă, a lui Dumnezeu și a omului. În fapt, viața se oferă prin Taine, în care se repetă simbolic și real întregul parcurs al Întrupării, al Nașterii, al morții, al Învierii lui Hristos. Astfel, prin Taine ne sălășluim întru Hristos și Hristos întru noi (Despre viața în Hristos, 4,50). Însă harul sfințitor este ceva care se insuflă fiecărui om în parte, personal, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a omului.

Viața se dăruiește personal prin Taine, a Botezului ca început, a Mirungerii ca mijloc, și a Euharistiei ca final. Astfel, Hristos se revarsă întru noi, ne schimbă, ne preschimbă în ceea ce este El Însuși. Viața se păstrează însă prin voința liberă a omului care se nevoiește într-o luptă ce presupune fuga de gândurile deșarte, studiul duhovnicesc, rugăciune, comuniune neîntreruptă cu Trupul lui Hristos, nevoința în dobândirea virtuților. În nevoință, omul poate folosi această forță eficientă. Oricât har s-ar dărui omului de la Dumnezeu, fără lucrarea omului harul rămâne în nelucrare.

Omul singur, așadar, este cel care cucerește tronul și își așează singur cununa pe cap, prin propria sa hotărâre. Oamenii sunt cei ce se silesc și răpesc dumnezeiescul har (Despre viața în Hristos, 7,46). Viața este forța care pune în mișcare viețuitoarele, iar viața oamenilor este dragoste. Dragostea este puterea care unește ipostasurile diferite și îl leagă pe om de Dumnezeu într-un asemenea chip, încât omul ajunge să trăiască doar pentru El, să Îl iubească doar pe El, să se bucure doar de El. Astfel omul dobândește viața (Despre viața în Hristos, 7,43).

Felurită este experiența în strădania de dobândire a vieții – împărțită între tristețea pentru căderi și bucuria pentru cele bune, nu doar pentru cele prezente, ci și pentru cele nădăjduite. Participarea la Bine determină atitudinea creștinilor: ”căci nevoie este a te bucura de Cel iubit”.

Aceste lucruri pot fi atinse în orice condiții de viață, nu neapărat în pustie. Cabasila subliniază cu deosebire aspectul acesta, prin care vine cumva în contradicție cu isihaștii și pustnicii riguroși, dat fiind că el vorbește despre esența isihasmului, anume despre suflarea duhovnicească a omului lăuntric, trecând peste metodele tehnice isihaste. Viața duhovnicească se dobândește cu aceeași ușurință în lume, ca și în chilia isihastă, ea nu impune o schimbare a locului, a hranei, vestimentației sau a ritmului de viață. Se dobândește înlăuntrul omului, pe care Hristos Cel întrupat l-a ridicat din cădere. Nici bisericile, nici alt loc sfânt nu este atât de sfânt pe cât este omul cu care Hristos are comuniune prin firea omenească.

Cei desăvârșiți, desigur, au ceva mai mult decât virtutea, au însăși vederea lui Dumnezeu. Desăvârșirea constituie apogeul darurilor lui Dumnezeu, constituie întregul dar al lui Dumnezeu, toate s-au întâmplat în vederea desăvârșirii și ajungerii la vederea lui Dumnezeu: Raiul cel dintru început, prorociile, Întruparea, Patimile, Moartea. Toate acestea s-au întâmplat ca oamenii să se mute la cer și să devină moștenitori ai Împărăției cerești: ”Şi ce-ar putea fi oare atât de atrăgător încât să se asemene cu această privelişte, ceata celor fericiţi, adunarea celor ce saltă de bucurie? Pe de o parte Hristos se coboară strălucitor din cer pe pământ, dar în acelaşi timp şi de pe pământ se ridică alţi sori către Soarele dreptăţii! Totul e plin de lumină” (Despre viața în Hristos, 6,16).

Însă această experiență nu aparține exclusiv vieții cerești, pentru că ”viaţa în Hristos începe şi crește cât timp trăim pe pământ,însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea»” (Despre viața în Hristos, 1,1). Ea există, așadar, și aici. Care sunt însușirile acesteia s-a văzut parțial în cele spuse mai înainte: dragoste, bucurie, comuniune cu Dumnezeu. Înainte de toate, comuniune. Faptul că omul este unit cu Hristos: suflet cu suflet, Trup cu trup, Sânge cu sânge, îi oferă pacea deplină. Pacea îi face pe cei mulți un singur om, iară zarva îl face pe cel unul fragmentat în mulți (Tâlcuire la dumnezeiasca Liturghie 12,8). Pace în Duhul Sfânt este, prin urmare, experiența unirii cu Hristos, a iubirii netulburate de semeni și a deplinei împăcări cu noi înșine.

Deși teologia lui Nicolae Cabasila este insuflată de idealurile isihasmului, poziția sa diferă de aceea a isihaștilor propriu-ziși în două aspecte fundamentale. Primul este focalizarea asupra Persoanei lui Iisus Hristos, asupra dumnezeieștii iconomii și a vieții în Hristos. Al doilea este atitudinea pașnică, care anticipează și întâmpină orice polemică împotriva celor care nu sunt de acord cu opiniile lui.

Pomenirea Sfântului Nicolae Cabasila

Prețuirea Sfântului Nicolae Cabasila în Biserică a fost totdeauna profundă, așa cum o dovedește de altfel larga răspândire a celor două scrieri ale sale. Trecerea numelui său în calendarul Bisericii Ortodoxe de Răsărit a avut loc în urma acțiunilor și referatelor Preasfințitului Mitropolit al Tesalonicului, kir Panteleímon al II-lea, și a deciziei Patriarhiei Ecumenice din iulie 1983. Pomenirea lui s-a rânduit pentru 20 iunie.

---

Sursa: Macarios Hrisogonos, Sfinții Tesalonicului. Vol. II. Centrul de Studii hagiologice al Sfintei Mitropolii a Tesalonicului, Tesalonic 1997, Editura Sfintei Mănăstiri a Sfintei Teodora, pp.  96-109.

Predică la Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) – Sfântul Nicolae Velimirovici: CUVINTELE LUI DUMNEZEU SUNT TESTAMENTUL DE-VIAŢĂ-DĂTĂTOR PENTRU LUME

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Predică la Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) – Sfântul Nicolae Velimirovici: CUVINTELE LUI DUMNEZEU SUNT TESTAMENTUL DE-VIAŢĂ-DĂTĂTOR PENTRU LUME

DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE: A SFINTEI CRUCI

Din „ Predici” , Sfântul Nicolae Velimirovici

Legături:

• Predici AUDIO/VIDEO la Duminica a treia din Postul Mare
• Predică în Duminica Sfintei Cruci a Sfântului Ignatie Briancianinov: DESPRE PURTAREA CRUCII
• Predică la Duminica a treia din Post a PS Sebastian al Slatinei: CRUCEA CA VIAŢA SAU VIAŢA CA O CRUCE
• PREDICĂ LA DUMINICA A TREIA DIN POST A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA: Tronul Harului
• Duminica Sfintei Cruci: biruinţă asupra morţii spirituale
• Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare a Pr. Dr. Dorin Picioruş [2012]
• Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: PREDICĂ LA DUMINICA A 3-A DIN POSTUL MARE (2013)

EVANGHELIA DESPRE CRUCE ŞI MÂNTUIREA SUFLETULUI

Marcu 8:34-38; 9:1

Iisus le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împrăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Mare este puterea adevărului şi nimic în lume nu poate să-i ia puterea.

Mare este puterea tămăduitoare a adevărului şi nu există nici o suferinţă ori slăbiciune în lume pe care adevărul să nu o poată vindeca.

În suferinţa şi slăbicunea lor, bolnavii caută un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va căuta un doctor care să le dea leacurile cele mai dulci, ci fiecare va voi ca cineva să le dea unul tămăduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cât leacul dat este mai amar şi cu cât lucrarea de vindecare este mai complicată, cu atât se pare că bolnavul are încredere mai mare în doctor.

De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci când îl oferă mâna lui Dumnezeu? De ce se caută şi se aşteaptă numai bomboane din mâna lui Dumnezeu? Pentru că oamenii nu simt cât de primejdioasă este boala păcatului lor şi cred că se pot vindeca numai cu bomboane.

O, dacă oamenii s-ar întreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupeşti sunt atât de amare! Duhul Sfânt le-ar răspunde: pentru a se gândi la amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Căci, aşa cum boala trupească dă o închipuire asupra bolii duhovniceşti, tot la fel leacurile pentru bolile trupeşti  au aceeaşi lucrare, prin asemănare cu boala duhovnicească.

Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale şi pricinuitoare de urmări, cu  mult mai grele decât bolile trupului? Atunci, cum să nu fie leacurile duhovniceşti cu mult mai amare decât acelea pentru trup?

Oamenii au mare grijă de trupurile lor; şi atunci când trupurile lor se îmbolnăvesc, nu se dau în lături de la nici un fel de osteneală, timp sau bani pentru a-şi restabili sănătatea. În acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o staţiune balneo-climaterică nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amară, mai ales când ei sunt conştienţi că se apropie moartea trupească. O, de-ar fi oamenii la fel de preocupaţi pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de stăruitori, căutând vindecarea şi un vindecător pentru sufletele lor!

Este greu de mers cu picioarele goale printre spini, dar dacă omul care este desculţ moare de sete şi există un izvor de apă dincolo de spini, nu se va hotărî mai degrabă să meargă prin spini şi să-şi rănească picioarele în drum spre apă, decât să rămână pe iarba moale, de partea aceasta a spinilor, şi să moară de sete?

“Nu putem lua o doctorie atât de amară”, spun mulţi dintre cei slăbănogiţi de păcat. Tot la fel şi Doctorul, care iubeşte oamenii, a luat El mai întâi doctoria, cea mai amară doctorie, chiar  dacă El era sănătos, doar pentru a arăta celor bolnavi că nu este cu neputinţă. O, este cu mult mai greu pentru cel sănătos să ia şi să înghită doctoria omului bolnav decât este pentru cel bolnav! Dar El a luat-o, astfel încât şi oamenii cei muritori să fie încurajaţi şi ei să o ia.

“Nu putem trece prin câmpul cu spini cu picioarele goale, oricât de sete ne-ar fi şi oricât de multă şi de proaspătă ar fi apa de dincolo de spini”, spun cei vlăguiţi de păcat. Şi aşa Domnul, care iubeşte oamenii, El Însuşi a trecut câmpul cu spini cu picioarele goale şi acum, din partea cealaltă, cheamă însetaţii la izvorul cu apă vie. “Se poate” – ne strigă El – “Eu am trecut prin spinii cei mai ascuţiţi şi, călcând peste ei, i-am bătătorit. Atunci, haideţi!”

“Dacă Crucea este leacul, noi nu-l putem lua; şi dacă Crucea este Calea, noi nu putem porni pe această cale”, spun cei pe care păcatul i-a îmbolnăvit. Şi aşa Domnul, care iubeşte oamenii, a luat Crucea cea mai grea asupra Sa, ca să arate că se poate.

În pericopa Evanghelică de astăzi, Domnul dă Crucea, acest mijloc amar de vindecare, tuturor celor care doresc să fie mântuiţi de la moarte.

Domnul spune: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Domnul nu-i împinge pe oameni spre Cruce, înaintea Lui, ci îi cheamă să-L urmeze pe El – fiindcă El a purtat Crucea. Înainte de a da glas acestei chemări, El a proorocit suferinţele Sale: “Fiul Omului trebuie să pătimească multe … şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). De aceea El este Calea.  El a fost Cel dintâi întru suferinţă şi Cel dintâi întru slavă; El a venit să arate că tot ceea ce oamenii cred că este cu neputinţă, este cu putinţă, şi pentru ca să facă acest lucru cu putinţă.

El nu-i sileşte pe oameni, nici nu aduce strâmtorare asupra lor, ci propune şi oferă. “Oricine voieşte…”! Oamenii au căzut în boala păcatului prin propria lor voinţă, şi numai prin voinţa lor liberă, oamenii trebuie să se vindece de păcat.  El nu ascunde faptul că leacul este amar, foarte amar, dar El l-a făcut pentru oameni mai uşor de luat, luându-l El Însuşi mai întâi, chiar dacă El era sănătos, şi ne-a arătat lucrarea lui minunată.

“Să se lepede de sine”. Întâiul om, Adam, la fel s-a lepădat de sine atunci când a căzut în păcat, dar el s-a lepădat de sinele cel real, adevărat. Cunoscând de la oameni că ei se leapădă de sine, Domnul ştie că ei se leapădă de sinele cel mincinos. Mai simplu: Adam a lepădat Adevărul şi s-a îndreptat spre o minciună; acum Domnul îi cercetează pe urmaşii lui Adam, ca aceştia să se lepede de minciună şi să se lipească mai mult de Adevăr, de la care au căzut.

De aceea, a se lepăda de sine înseamnă a se lepăda de firea cea înşelătoare care s-a sălăşluit în noi, în locul firii noastre care ne-a fost dată de către Dumnezeu.

Noi trebuie să ne lepădăm de cele ce sunt pământeşti, care au luat locul duhovniciei din lăuntrul nostru, şi de patimile, care au luat locul faptelor celor bune; frica slugarnică care a întunecat în noi calitatea de fiu al lui Dumnezeu şi nemulţumirea pe care o arătăm împotriva lui Dumnezeu, care a ucis în noi duhul ascultării faţă de El.

Noi trebuie să ne lepădăm de gândurile cele rele, de doririle cele rele şi de faptele cele rele. Trebuie să ne lepădăm de slăvirea idolească a celor ale naturii, şi a trupului nostru.

Pe scurt: trebuie să ne lepădăm de tot ceea ce credem că înseamnă “eu”, dar care în realitate nu ţine de noi, ci este diavolul şi păcatul, stricăciunea, înşelarea şi moartea. O, să ne lepădăm de obiceiurile cele rele, care au ajuns a doua fire pentru noi; să ne lepădăm de această “a doua fire”, căci nu este firea noastră, aşa cum a făcut-o Dumnezeu, ci o amăgire adunată şi învârtoşată, şi propria înşelare din noi înşine – o minciună făţarnică care merge împreună cu numele nostru şi noi împreună cu aceasta.

Ce înseamnă aceasta: să-ţi iei crucea?

Aceasta înseamnă primirea de bunăvoie a fiecărui mijloc de vindecare care ni se dă  din mâna lui Dumnezeu, oricât de amar ar putea fi.

Cad nenorociri mari asupra ta? Fă ascultare faţă de Voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Noe.

Ţi se cere jertfă? Aşează-te în mâinile lui Dumnezeu cu aceeaşi credinţă pe care a avut-o Avraam, atunci când a mers ca să-şi jertfească fiul.

Ţi s-a năruit gospodăria? Ţi-au murit copiii dintr-odată? Îndură toate cu răbdare, lipindu-te de Dumnezeu în inima ta, aşa cum a făcut Iov.

Te părăsesc prietenii şi te-au împresurat duşmanii? Rabdă toate fără cârteală şi cu credinţa că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, aşa cum au făcut Apostolii.

Eşti trimis la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici creştini.

Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost înainte, ci tu vei urma mai degrabă exemplul multora – apostoli, sfinţi, mărturisitori şi mucenici – care au făcut Voia lui Hristos. Mai mult decât atât, trebuie să ştim că umblând după răstignirea noastră, Domnul vrea răstignirea omului celui vechi, a omului alcătuit din obiceiurile cele rele şi din slujirea păcatului. Căci, prin această răstignire, omul cel vechi, deopotrivă cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcătuit după asemănarea şi nemurirea lui Dumnezeu, se înalţă la viaţă.

După cum  spune Apostolul: “Omul cel vechi a fost răstignit” şi lămureşte de îndată de ce: “pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6:6).

Crucea este grea pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup „cu patimi şi cu pofte„ (Galateni 5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc.

Crucea „pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1:18). De aceea noi ne lăudăm în Crucea lui Hristos şi în crucea pe care o purtăm pentru El.

Domnul nu caută ca noi să luăm Crucea Lui, ci pe a noastră. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost răstignit pentru păcatele Lui, ci pentru ale noastre şi, de aceea Crucea Lui este cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru propriile noastre păcate: de aceea crucea noastră este mai uşoară.

Şi, când suferinţele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie să spunem că sunt prea mari, că depăşesc toate limitele. Dumnezeu este viu şi El cunoaşte măsura suferinţei noastre şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decat ne stă în putinţă să răbdăm.

Măsura suferinţei noastre nu este mai puţin rânduită şi socotită,  decât este rânduită şi socotită măsura zilei şi a nopţii, sau decât sunt măsurile stelelor în mersul lor. Sporeşte suferinţa noastră? Se face mai grea crucea noastră? Puterea lui Dumnezeu este cea mai mare, după cum spune Apostolul: “Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră.” (II Corinteni 1:5).

Mai presus de toate, mângâierea noastră este mare, prin faptul că Domnul ne cheamă să-L urmăm. “Să vină după Mine”, spune Domnul.

De ce rosteşte Domnul această chemare celor care îşi iau crucea? Mai întâi, ca să nu cadă şi să fie striviţi sub ea. Oamenii sunt atât de slabi, încât crucea cea mai uşoară este grea pentru omul cel mai puternic, dacă acesta nu o cară cu ajutor din cer.
Vedem cum se deznădăjduiesc credincioşii la cea mai uşoară suflare; cum strigă împotriva cerului şi a pământului la un necaz mic! Cum se clatină neputincioşi dintr-o parte într-alta, căutând vreun sprijin şi ajutor în deşertăciunea acestei lumi şi socotesc, că dacă această lume nu le poate aduce sprijin şi ajutor, atunci întreaga lume este un pustiu al deznădejdii.

De aceea Domnul ne cheamă să-L urmăm, pentru că numai urmându-L pe El vom putea răbda greutatea crucii. În El vom afla putere, curaj şi mângâiere. El ne va fi nouă lumină pe calea cea întunecată, sănătate acolo unde este boală, tovărăşie ne va fi în singurătate, bucurie în suferinţă şi bogăţii în lipsuri. În camera în care se află un om bolnav, se lasă noaptea o lumină aprinsă şi, în noaptea acestei vieţi, este nevoie de lumina cea veşnică a lui Hristos, pentru a ne uşura durerea şi pentru a ne păstra vie nădejdea în zorii zilei.

Cea de a doua pricină pentru care ne cheamă Domnul să-L urmăm, are aceeaşi însemnătate ca şi cea dintâi, şi are legătură cu lepădarea de sine de bună voie şi cu luarea crucii noastre. Mulţi s-au arătat lumii că s-au lepădat de sine, pentru a afla înălţare mai mare în lumea aceasta. Mulţi şi-au adunat încercări şi suferinţe fără număr, pentru a câştiga uimirea şi lauda oamenilor. Mulţi au făcut astfel, şi mai fac aşa şi astăzi, mai ales printre păgâni, pentru a aduna o oarecare putere şi, prin aceasta, să câştige putere asupra celorlalţi, ca să le facă rău oamenilor, sau ca să-i ajute pe cei pe care vor ei, totul numai din invidie şi pentru iubirea de putere.

Asemenea lepădare de sine nu este adevărată, ci măritoare de sine şi o asemenea cruce nu duce nici pe departe la înviere şi mântuire, ci la pieire şi la lăsarea sinelui în mâinile diavolului.

Cu toate acestea, cel care îşi ia crucea şi Îl urmează pe Hristos, se slobozeşte de toată mândria, de toată slăvirea de sine, care se dobândeşte cu jertfirea celorlalţi, şi se mai lipseşte de toată dorirea pentru slava şi profiturile lumeşti. Aşa cum omul cel bolnav ia doctoria cea amară, nu pentru a arăta că îi stă în putinţă să o înghită, ci pentru a-şi restabili starea de sănătate, tot aşa se leapădă de sine un adevărat creştin: adică, omul este nemulţumit de starea sa de boală, îşi ia crucea ca un leac amar, dar mântuitor, şi Îl urmează pe Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său, nu pentru mărire şi laudă din partea oamenilor, ci pentru a-şi mântui sufletul de prostia din viaţa noastră, care aduce moartea, şi de viermele şi de focul din viaţa ce va să vină.

“Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”

Aceste cuvinte sunt pătrunzătoare şi neiertătoare!
Acesta este focul care caută să ardă omul cel vechi, chiar până la rădăcină şi cu tot cu rădăcină!
Domnul nostru Iisus Hristos nu a venit numai pentru a îndrepta lumea, ci şi pentru a o restabili, pentru a o aduce la viaţă nouă; pentru a arunca metalul vechi în foc şi pentru a-l topi în chip nou.

El nu este reformator, ci Ziditor; El nu este cârpaci, ci ţesător. Cine vrea să păstreze copacul cel bătrân, mâncat de cari, îl va pierde. Tot ce poate face omul se restrânge numai la aspectul cel dinafară – să-l ude, să-l împrejmuiască şi să-l îngrijească – viermele îl va mânca pe dinăuntru şi copacul putrezeşte şi cade. Cel care taie copacul mâncat de vierme şi îl aruncă în foc cu tot cu viermi şi apoi îşi îndreaptă atenţia spre vlăstarele tinere, ocrotindu-le de viermi, va păstra noul copac.

Cel care încearcă să păstreze sufletul cel vechi, asemenea sufletului lui Adam, mâncat şi putrezit de păcat, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu va primi un asemenea suflet alături de El şi tot ceea ce nu se află înaintea feţei lui Dumnezeu este ca şi cum nu are viaţă. Atunci, cel ce îşi pierde sufletul său cel vechi, acela îşi va scăpa sufletul cel nou, născut din Duh (Ioan 3:6) şi se va logodi cu Hristos.

De fapt, sufletul înseamnă viaţa şi în unele traduceri chiar citim: “cine va voi să-şi scape viaţa” şi “cine îşi va pierde viaţa pentru Mine acela o va scăpa”. În acest caz, ambele traduceri au acelaşi înţeles. Căci cine va voi cu orice preţ să-şi scape viaţa sa supusă morţii, acela îşi va pierde ambele vieţi: cea muritoare şi cea nemuritoare – cea supusă morţii pentru că, oricât de mult s-ar strădui să-şi prelungească această viaţă pe pământ, el trebuie să o piardă în cele din urmă prin moarte; şi îşi va pierde viaţa sa fără de moarte, pentru că nu a făcut nimic pentru aceasta, nu a suferit nimic ca să o păstreze.

Cine se va strădui să câştige viaţa sa cea fără de moarte prin Hristos, o va primi şi o va păstra în veşnicie, cu toate că îşi va pierde viaţa sa cea vremelnică, supusă morţii. Omul îşi poate pierde viaţa sa cea vremelnică, supusă morţii, pentru Hristos şi pentru Evanghelie, fie atunci când este nevoie să se jertfească pe sine şi să moară ca mucenic pentru Hristos şi pentru sfânta Sa Evanghelie, fie atunci când socoteşte această viaţă ca păcătoasă şi nevrednică şi se dă pe sine cu toată inima sa, cu sufletul şi puterea sa pentru Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I Lui toate şi nădăjduind de la El toate lucrurile. Omul poate să-şi piardă sufletul, viaţa, sinucigându-se sau printr-o jertfă, pentru o cauză nevrednică – într-o ceartă sau vrajbă. Unuia ca acesta nu i se făgăduieşte că îşi va scăpa sufletul său – viaţa sa, pentru că se spune: “pentru Mine şi pentru Evanghelie”. Hristos şi Evanghelia sunt neasemuit mai mari decât sufletul nostru. Acestea sunt cele mai mari bogăţii din existenţa vremelnică şi din veşnicie şi nici un om nu ar trebui să şovăie ca să jertfească totul pentru acele bogăţii trainice.

De ce adaugă Domnul: “şi Evanghelia”? Nu este destul să spună doar: “pentru Mine”? Nu este. Domnul spune: “pentru Mine şi pentru Evanghelie”  pentru a spori pricinele de a muri pentru sine, şi de a trăi pentru Dumnezeu şi, prin aceasta, pentru a spori numărul celor care sunt mântuiţi. Atunci, se mântuieşte cel a cărui viaţă şi-o pierde pentru Hristos Cel viu şi fără de moarte. Şi se mai mântuieşte cel care îşi pierde viaţa pentru lucrările cel din lume ale lui Hristos şi pentru învăţătura Lui. În cele din urmă, se mântuieşte cel care îşi pierde viaţa sa doar pentru o singură poruncă a lui Hristos sau pentru un singur cuvânt al Lui. Domnul este Dătătorul-de-lege al vieţii; cine se jertfeşte pe sine pentru Dătătorul-de-lege, s-a jertfit pentru legile Lui şi, tot aşa: cine se jertfeşte pentru legile Lui s-a jertfit pe sine pentru El. Fiind întocmai acelaşi lucru, El cu lucrările Lui şi cu învăţătura Lui, Domnul deschide în acest chip multora prilejul de a se mântui.

“Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” Aceste cuvinte aruncă multă lumină şi asupra celor de dinainte, ducând la înţelegerea lor. De aici se vede că Domnul socoteşte sufletul omului ca fiind de preţ mai mare decât lumea întreagă. Din aceste cuvinte se mai vede ce fel de suflet trebuie să piardă omul, pentru a-şi scăpa sufletul său: unul stricăcios, un suflet înghiţit de lume, plecat în faţa lumii, înrobit lumii. Dacă omul pierde un aşa numit “suflet”, el îşi va scăpa sufletul său cel adevărat; dacă el se leapădă de viaţa cea făţarnică, el va primi viaţa cea adevărată.

La ce foloseşte să cucereşti lumea întreagă când lumea este sortită stricăciunii şi să-ţi pierzi sufletul când acesta este sortit nemuririi? Lumea se apropie de sfârşit şi la urmă va fi aruncată ca o haină veche. Sufletele adevărate, sufletele care Îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci spre împărăţia vieţii veşnice. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi pentru suflet. Atunci, la ce foloseşte omului întreaga lume, când îndată el trebuie să se despartă de ea şi când întreaga lume, într-un viitor nu prea îndepărtat, trebuie să se sfârşească şi să dispară ca un vis care aparţine trecutului? La ce-i va folosi un leş lipsit de ajutor? Şi ce îi va da el în schimb pentru sufletul său? Iată, dacă lumea întreagă ar fi a lui, Dumnezeu nu ar primi-o în locul sufletului său. Cu toate acestea, lumea nu este a omului, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu a făcut-o şi a dat-o omului ca să se folosească de ea, pentru un bun mai mare, mai mare şi de mai mare preţ decât lumea.
Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, a fost sufletul după asemănarea Lui. Şi, la vremea potrivită, Dumnezeu va căuta să ia înapoi acest dar foarte mare. Omul nu poate da lui Dumnezeu nimic în locul sufletului său. Sufletul este împăratul şi tot restul este rob. Dumnezeu nu va primi un rob în locul împăratului, nu va primi nimic vremelnic în locul a ceea ce este veşnic. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? În vreme ce omul se mai află în trup în această lume, el se supune foarte multor lucruri, pe care lumea le socoteşte de mare preţ; dar atunci când el se desparte de trup, abia atunci îşi dă seama – o, să nu fie prea târziu! – că departe de Dumnezeu şi de suflet, nimic nu are nici un preţ. Atunci nu-i va mai sta lui în putinţă să dea nimic în schimb pentru sufletul său. O, în ce stare anevoioasă se află sufletul păcătos, atunci când află că toate legăturile sale cu Dumnezeu şi cu lumea sunt rupte şi că el se găseşte gol şi în lipsuri în lumea duhovnicească! La cine să strige pentru ajutor? Numele cui să-l cheme? De veşmântul cui să se apuce în căderea sa, în prăpastia fără de sfârşit pentru toată veşnicia? Binecuvântaţi sunt cei care, în viaţa aceasta, au ajuns să-L iubească pe Hristos şi au învăţat să-I cheme numele ziua şi noaptea, o dată cu respiraţia şi cu bătaia inimii. Deasupra prăpastiei, ei vor şti la cine să strige pentru ajutor. Ei vor şti ce nume să cheme. Ei vor şti de al cui veşmânt să se apuce. Cu adevărat, ei vor fi păziţi de primejdii sub aripa Domnului lor cel iubit.

Avem acum toate pricinile să ne temem pentru toţi cei care, în viaţa aceasta, nu au frică de păcat. Domnul spune:
“Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.”

Ascultaţi acestea, toţi credincioşii, şi nu vă bizuiţi prea mult pe milostivirea lui Dumnezeu! Cu adevărat, milostivirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra hulitorilor nepocăiţi numai în această viaţă, pentru că, la Înfricoşătoarea  Judecată, dreptatea va sta în locul milostivirii. Ascultaţi acestea, toţi credincioşii, în fiecare zi, apropiindu-vă de moartea fără de scăpare: ascultaţi şi puneţi acestea în inima şi în sufletul vostru. Aceste cuvinte nu au fost rostite de către vrăjmaşul vostru, ci de către Prietenul vostru Cel mai mare. Aceleaşi buze care i-au iertat pe vrăjmaşii Săi, când Se afla pe Cruce, au rostit şi aceste cuvinte înfricoşătoare, dar drepte.

De cel ce se ruşinează de Hristos în lumea aceasta, şi Hristos Se va ruşina la sfârşitul lumii.

De cel ce se ruşinează de Hristos înaintea păcătoşilor, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri.

De ce te vei mândri, o, omule, dacă Hristos se ruşinează de voi? Dacă voi vă ruşinaţi de viaţă, aceasta înseamnă că veţi primi strălucire în moarte; dacă vă ruşinaţi de adevăr, vă mândriţi cu minciunile; dacă voi vă ruşinaţi de milostivire, aflaţi mândrie în facerea de rău; dacă voi vă ruşinaţi de dreptate, aflaţi mândrie în nedreptate.

Dacă voi vă ruşinaţi să suferiţi pe cruce, aceasta înseamnă că aflaţi mândrie în blasfemia idolească; dacă vă ruşinaţi de viaţa fără de moarte, aflaţi mândrie în stricăciunea morţii şi putreziciunea mormântului! În această situaţie, înaintea cui vă puteţi ruşina de Hristos? Este mai bine înaintea omului decât înaintea lui Hristos? Nu; pentru că nu este nimeni mai bun decât Hristos. Aceasta înseamnă că voi vă ruşinaţi de Hristos înaintea cuiva mai mic decât Hristos. Te ruşinezi de tatăl tău înaintea unui urs, sau se ruşinează o fiică de mama ei înaintea vulpii? Atunci, de ce să te ruşinezi de Cel mai bun înaintea celui rău, de Preacuratul înaintea celui necurat, de Atotputernicul înaintea celui fără de putere, de Preaînţeleptul înaintea celui prost?

De ce să te ruşinezi de Domnul cel măreţ înaintea neamului desfrânat şi păcătos? Se întâmplă aceasta pentru că neamul acesta joacă într-una înaintea ochilor tăi? Încă puţin, numai puţin, şi Domnul va veni întru slavă pe nori de îngeri şi neamul acesta va pieri dinaintea tălpilor Sale, întocmai ca pulberea înaintea vântului puternic. Te vei ruşina atunci în faţa adevărului, nu de Împăratul slavei, ci de tine însuţi, dar atunci ruşinea ta nu-ţi va fi de nici un folos. Este mai bine să te ruşinezi acum, când ruşinea te mai poate ajuta, să te ruşinezi de fiecare lucru înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea fiecărui lucru.

De ce spune Domnul: “de Mine şi de cuvintele Mele”? Cine se  ruşinează de „Mine” înseamnă: cine pune la îndoială Dumnezeirea Mea, şi întruparea Mea Dumnezeiască, de către Preasfânta Fecioară, şi suferinţele Mele pe Cruce, şi Învierea Mea, şi cine se ruşinează de sărăcia Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi.

Cine se ruşinează de “cuvintele Mele” înseamnă: cine pune la îndoială Evanghelia ori nu primeşte învăţătura Mea, sau cine răsuceşte cuvintele Mele şi, prin erezie, aduce neodihnă şi vrajbă printre credincioşi, sau cine este înfumurat în faţa descoperirii şi învăţăturii Mele, înlocuindu-le cu alte teorii personale, sau cine se ascunde dinadins şi păstrează tăcerea despre cuvintele Mele, înaintea tăriei mari şi puternice a acestei lumi, se va ruşina de Mine şi se va înfricoşa pentru el.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt testamentul de-viaţă-dătător pentru lume, aşa cum sunt şi suferinţele Lui, Trupul şi Sângele Lui. Domnul nu desparte de Sine cuvintele Sale, nici nu dă o preţuire mai mare acestora decât Persoanei Sale. Cuvântul Său este de nedespărţit de El. Cuvântul Lui are aceeaşi tărie ca şi Persoana Lui şi de aceea El spune ucenicilor Săi: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Prin cuvântul Său, El a curăţit sufletele, a vindecat bolnavii, a alungat duhurile rele şi a înviat morţii. Cuvântul Lui este lucrător, curăţitor şi de-viaţă-dătător. Atunci, cum poate fi acesta străin, când ni se spune în Evanghelie: “şi cuvântul era la Dumnezeu” (Ioan 1:1)?

Domnul numeşte acest neam desfrânat în sensul mai larg al cuvântului, ca şi vechii prooroci care au nimit mărirea zeilor desfrânare (Iezechiel 23:37).

Cine leapădă pe femeia sa şi merge după femeia altuia săvârşeşte adulter şi cine se leapădă de Dumnezeul Cel viu şi se aprinde de iubire pentru lumea zidită săvârşeşte de asemenea adulter.

Cine se leapădă de credinţa în Domnul, pentru a se încrede în oameni şi cine lasă dragostea pentru Dumnezeu şi o îndreaptă către oameni şi lucruri, acesta săvârşeşte adulter.

Pe scurt, toate păcatele care despart sufletul vostru de Dumnezeu şi îl leagă de ceva sau cineva, care este departe de Dumnezeu, se poate numi printr-un termen general – adulter, întrucât toţi poartă semnele bărbatului sau femeii adultere. Atunci, cine se ruşinează de Domnul Hristos, Mirele sufletului omului, înaintea unui asemenea neam adulter, este întocmai ca mirele care se ruşinează de mireasa sa înaintea oamenilor desfrânaţi. Domnul nu vorbeşte despre neam ca fiind numai păcătos, ci adulter şi păcătos. De ce? Pentru a-l vădi mai ales ca adulter. Sub cuvîntul “adulter” se înţeleg aici păcatele cele mai grele, cele mai otrăvitoare şi păcatele cele de moarte, care adesea întorc omul de pe calea urmării lui Hristos, a tăgăduirii de sine, a crucii sale, a naşterii sale celei din nou.

Dar cercetaţi sfârşitul neobişnuit al pericopei Evanghelice de astăzi: “Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.” S-ar zice la prima vedere că aceste cuvinte nu au nici o legătură cu cele dinainte. Totuşi legătura este limpede şi acesta este un sfârşit minunat.

Domnul nu-i va lăsa pe credincioşii Săi fără sprijin.

Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de sufletele lor, şi înştiinţându-i de pedepsele înfricoşătoare dacă se ruşinează de El şi de cuvintele Sale, Domnul le pune acum în privelişte un curcubeu pe cerurile după furtună.

El se grăbeşte să vorbească despre răsplată pentru cei care Îl ascultă şi Îl urmează purtându-şi crucea. Această răsplată li se va da unora înainte de sfârşitul lumii şi de Înfricoşătoarea Judecată, chiar înainte de sfârşitul vieţii lor aici pe pământ. Ei nu vor gusta moartea „până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”.

Cât de înţelept este Domnul în propovăduirea Sa! El nu vorbeşte niciodată de pedeapsă fără să pomenească de răsplată, nici nu aduce osândire fără lăudare, nici nu duce omul pe calea spinoasă, fără să pomenească de bucuria de la sfârşitul călătoriei, nici nu rosteşte ameninţări fără să dea mângâiere. El nu lasă cerurile să rămână acoperite cu nori întunecaţi, fără să arate strălucirea luminoasă a soarelui şi frumuseţea curcubeului.

Cine sunt cei care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Vorbind ucenicilor Săi şi unei mari mulţimi de oameni, Domnul spune: “Sunt unii, din cei ce stau aici”.
Atunci, la cine Se gândeşte Domnul?

Mai întâi la cei care au împlinit poruncile Lui, lepădându-se de sine şi luându-şi crucea. Aflându-se încă în lumea aceasta, ei vor simţi în ei puterea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu va pogorî peste ei, pentru a-i curăţi şi a-i sfinţi şi pentru a le deschide uşile tainelor cereşti, aşa cum s-a întâmplat mai târziu cu Apostolii şi cu Arhidiaconul Ştefan.

În ziua de Rusalii, nu au văzut Apostoli Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, în clipa în care li s-a dat putere de sus?

Iar Ştefan, „fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu” (Fapte 7:55).

Şi nu a văzut Ioan Evanghelistul Împărăţia lui Dumnezeu înaintea morţii trupeşti? Şi Apostolul Pavel nu a fost ridicat în al treilea cer, înainte de a gusta moartea? Dar să lăsăm Apostolii deoparte. Cine ştie câţi dintre cei care stăteau şi ascultau cuvântul lui Hristos au simţit puterea Duhului Sfânt şi au văzut Împărăţia lui Dumnezeu, venind înainte ca ei să părăsească lumea aceasta?

Pe lângă această tălmăcire, unele comentarii asupra Evangheliei, dau acestor cuvinte ale lui Hristos, care s-au citit mai sus, un alt înţeles. Ele socotesc că aceste cuvinte ale Mîntuitorului vorbesc despre cei trei ucenici: Petru, Iacov şi Ioan, care L-au văzut pe Domnul schimbându-Se la faţă pe muntele Taborului, îndată după aceasta, când El a vorbit cu Moise şi cu Ilie. Fără îndoială că aceasta este o înţelegere corectă, dar nici nu o înlătură pe cealaltă. Cei trei Apostoli au văzut cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, pe muntele Tabor, când Domnul Iisus S-a arătat întru slava cea cerească, iar Moise şi Ilie s-au arătat din lumea cealaltă, fiecare stând de o parte a Domnului Slavei. Dar nu trebuie să credem că acesta a fost singurul prilej în care oameni muritori au văzut Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Această împrejurare de pe Tabor a fost cu  adevărat măreaţă, dar ea nu înlătură nenumărate alte situaţii, când oameni muritori au văzut, în această viaţă (deşi într-un alt chip), Împărăţia lui Dumnezeu întru putere şi slavă.

Dacă dorim cu adevărat, putem şi noi vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere şi slavă, înainte de a gusta moartea. Împrejurările în care aceasta ni se va descoperi, sunt arătate cu limpezime în Evanghelia de astăzi. Să ne ostenim să ne pierdem sufletul nostru cel vechi, viaţa noastră păcătoasă, şi să învăţăm că este mai mare preţ pentru om să-şi scape sufletul său, decât să câştige lumea întreagă.

Aşa ne vom învrednici prin mila lui Dumnezeu, să vedem Împărăţia lui Dumnezeu, întru putere mare şi fără de asemănare întru slavă, unde îngerii, dimpreună cu sfinţii, dau slavă Dumnezeului Celui viu, zi şi noapte: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – Treimii celei deofiinţă şi nedespărţite, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Această Evanghelie se mai citeşte în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie).

Predică la Duminica a treia din Post a PS Sebastian al Slatinei: CRUCEA CA VIAŢA SAU VIAŢA CA O CRUCE

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Predică la Duminica a treia din Post a PS Sebastian al Slatinei: CRUCEA CA VIAŢA SAU VIAŢA CA O CRUCE

PREDICĂ LA  DUMINICA  A  III – A  DIN  POST 

A EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

A Sfintei Cruci  –  Mc. 8, 34 – 38 şi 9, 1

• Predică în Duminica Sfintei Cruci a Sfântului Ignatie Briancianinov: DESPRE PURTAREA CRUCII
• PREDICĂ LA DUMINICA A TREIA DIN POST A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA: Tronul Harului
• Predică la Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) – Sfântul Nicolae Velimirovici: CUVINTELE LUI DUMNEZEU SUNT TESTAMENTUL DE-VIAŢĂ-DĂTĂTOR PENTRU LUME
• Duminica Sfintei Cruci: biruinţă asupra morţii spirituale
• Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare a Pr. Dr. Dorin Picioruş [2012]
• Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: PREDICĂ LA DUMINICA A 3-A DIN POSTUL MARE (2013)
• Predici AUDIO/VIDEO la Duminica a treia din Postul Mare

CRUCEA CA VIAŢA SAU VIAŢA CA O CRUCE

            Drept măritori creştini,

            Evanghelia de astăzi este pe cât de scurtă, pe atât de plină de învăţături şi, pentru aceasta, nu uşor de înţeles, cel puţin în trei afirmaţii ce se fac în ea. Întâi, zice Mântuitorul Hristos:,,Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mc.8, 34). Şi vă întreb: despre care ,,cruce” vorbeşte Domnul? Sărbătorim în fiecare an, la 14 septembrie, ,,Înălţarea (sau aflarea) Sfintei Cruci” care se pierduse; crucea pe care a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Despre aceasta, însă, vorbeşte Domnul când ne spune să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui? Despre crucea materială, sub diferitele ei forme? Nu cumva avem de-a face aici cu un alt înţeles al crucii – altul decât cel fizic? Ba da. Hristos dă aici cuvântului ,,cruce” un înţeles spiritual :crucea ca viaţă creştină, pe care fiecare dintre noi suntem chemaţi să o ducem aici pe pământ.

            Cuvintele ,,să se lepede de sine” înseamnă ,,să-şi lepede egoismul”, pentru a putea asculta de Dumnezeu mai mult decât de sine. Nu există ascultare de Dumnezeu fără lepădare de sine – renunţare la sine, în favoarea predării în mâinile lui Dumnezeu.

            Expresia ,,să-şi ia crucea” înseamnă ca, odată predate lui Dumnezeu, ,,să-şi asume viaţa aceasta” – cu bucuriile, dar şi cu întristările ei; cu biruinţele, dar şi cu eşecurile ei; cu ,,Paştile”, dar şi cu desele ,,Golgote” – ca pe o ,,cruce”.

Despre această ,,cruce a vieţii” ne vorbeşte evanghelia, cruce pe care trebuie să ne-o asumăm cu demnitate şi cu bărbăţie creştină şi aşa să-I urmăm lui Hristos.

            Cuvintele ,,să-Mi urmeze Mie” ne cheamă să abordăm viaţa aceasta, aşa cum este ea pentru fiecare, nu cu indiferenţă sau cu pasivitate, ci ca pe o luptă. Înţelesul cu care Hristos a numit viaţa noastră ,,cruce” – arată lupta pe care o avem de dus fiecare dintre noi, pentru că viaţa în Hristos nu este o viaţă oarecare, ci este luptă acerbă cu tot ceea ce ne împiedică de a-I urma Lui. Cunoaştem din experienţa propriei Sale cruci, însă, mai ales în momentele acelea suntem chemaţi ca, lepădându-ne de noi înşine şi înfruntând slăbiciunea firii, să ne asumăm totul ca pe o cruce şi cu multă bărbăţie creştină şi luptă să-I urmăm Domnului.

            O altă frază, şi mai greu de înţeles, în evanghelia de astăzi, este următoarea: ,,Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru,Mine şi pentru Evanghelia Mea, acela îl va câştiga” (Mc.8,35). Vă întreb: cum adică ,,cine va voi să scape sufletul îl va pierde”? Oare nu aceasta ne dorim fiecare dintre noi – să ne salvăm sufletul? Oare ni-l vom pierde pentru faptul că dorim să îl câştigăm? Ce vrea să spună evanghelia?

            Iubiţi credincioşi,

            Luând aminte la cele la care tocmai ne-am referit mai înainte, şi anume la crucea ca viaţă sau viaţa ca o cruce,cuvintele acestea, greu de înţeles la prima vedere – ,,cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde” – trebuie înţelese astfel: ,,cine va voi să-şi scape (sufletul (de cruce) şi-l va pierde”. Aşadar, va voi să-şi menajeze viaţa şi să nu şi-o jertfească pentru Hristos, acela şi-o va pierde. Cine va căuta să-şi scape sufletul, în sensul de a nu aborda viaţa ca luptă şi ca jertfă, acela şi-l va pierde, pentru că inutilă se va dovedi o astfel de viaţă în faţa veşniciei.

            Mântuitorul Hristos ne-a chemat în viaţă aceasta la luptă şi la cruce. Şi nu ne-ar fi cerut-o, dacă n-ar fi făcut-o El Însuşi mai înainte de noi. Pentru aceasta şi aşteaptă de la fiecare dintre noi să ne abordăm la fel propria viaţă. Altfel, cine va dori să-şi menajeze viaţa, complăcându-se în tot ceea ce este mai atrăgător şi mai plăcut pe pământ – şi nu înţelege că Dumnezeu nu ne îngăduie nouă, celor ce ne-am înjugat la jugul Lui şi vrem să-I dobândim Împărăţia, să trăim oricum, să vorbim ori să gândim orice şi oricum – nu are ce căuta în Împărăţia Cerurilor.De aceea, se încheie evanghelia de astăzi cu alte cuvinte, la fel de greu de înţeles:,,Sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”(Mc.9,1). Şi au trecut, dragii mei, de când Hristos a rostit cuvintele acestea, aproape două mii de ani!…

            Ce a vrut să spună, oare, Domnul prin aceste cuvinte? Ei bine, oricât ni s-ar părea de ciudat, nimic altceva decât că unii din cei care-L ascultau atunci au cunoscut împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de a se muta definitiv de aici de pe pământ. Despre care împărăţie vorbeşte, însă? Aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului, când a spus: ,,Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!” (Lc.17, 21). Iată aşadar, împărăţia lui Dumnezeu încă de aici, de pe pământ, în noi! Până la lumea cealaltă, până la împărăţia lui Dumnezeu trebuie să înceapă în noi încă din lumea aceasta, pe pământ. Şi nu va începe într-o viaţă care nu are nimic comun cu jertfa lui Hristos, cu lupta pe care ne-o cere El, cu abordarea vieţii acesteia ca pe o cruce, pe care asumându-ne-o şi purtându-o aşa cum şi-a purtat-o El însuşi, să-I urmăm întru totul.

            Împărăţia lui Dumnezeu se va înfiripa încet-încet înlăuntrul nostru, dacă vom înţelege să-I slujim lui Hristos aşa cum ne-o cere El. Ea începe încă de aici de pe pământ şi se continuă în mod firesc în viaţa de dincolo. Aşa se explică de ce sentinţa de judecată a Dreptului Judecător, de plasare de-a dreapta ori de-a stânga Sa a oamenilor, când va veni să judece viii şi morţii, şi nu va fi nici arbitrară sau discreţionară, nici subiectivă şi, cu atât mai puţin, nedreaptă. În mod cât se poate de firesc, dragii mei – şi aşa treebuie să vedem viaţa de dincolo – fiecare dintre noi va merge să-şi ocupe locul, potrivit stării din sufletul său. Am început să trăim, adică, de aici de pe pământ, în împărăţia lui Dumnezeu? Am făcut sufletul nostru o împărăţie unde să împărăţească Hristos? Atunci vom continua să petrecem în mod firesc împreună cu El. Am respins abordarea vieţii acesteia ca împărăţie a Sa, împiedicându-L să împărăţească întru noi şi refuzându-I legea şi poruncile? Atunci nu vom putea merge altundeva, decât numai acolo unde nu este Hristos, pentru că singuri, în mod liber şi conştient, am ales să fim împreună sau fără Hristos.

            În felul acesta stând lucrurile, sentinţa Dreptului Judecător nu va putea părea absurdă, pentru că nu va fi o sentinţă în felul în care ne-am deprins noi să receptăm sentinţele judecătoreşti aici pe pământ, ci va fi o cât se poate de justă recunoaştere a unei stări de fapt. Singuri ne vom situa de-a dreapta sau de-a stânga lui Hristos, potrivit a ceea ce ne-am deprins a fi încă de aici de pe pământ. Ne-am menajat viaţa? Ne-am complăcut în atâtea şi atâtea tentaţii cu care viaţa aceasta ne ademeneşte adeseori? Atunci, am ales automat ,,împărăţia lumii acesteia”. Am înţeles să abordăm viaţa aceasta, aşa cum este ea – scurtă, lungă, fericită sau mai puţin fericită – ca pe o cruce şi luptă, pentru a împărăţi împreună cu Hristos? Atunci, în mod firesc, vom petrece viaţa de dincolo tot împreună cu El, în Împărăţia Sa cea cerească. Acesta este raiul şi acesta este iadul! Este lupta noastră pentru Împărăţia Cerurilor, sau este viaţa fără de Dumnezeu – dacă vorbim de nefericirea veşnică – acolo unde nu poate fi Hristos pe Care nu L-am urmat, atâta vreme cât ne-am trăit viaţa fără a căuta să ne purtăm crucea vieţii acesteia potrivit chemării Sale.

            Acestea fiind înţelesurile profunde ale unei pericope evanghelice plină de înţelepciune, dar nu lesne de înţeles, conchidem că viaţa aceasta, dacă voim să fim creştini şi mai ales, dacă voim să dobândim Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să abordăm ca pe o cruce, ca pe o luptă şi ca pe o jertfă. Pentru că a nu-ţi asuma viaţa ca pe o cruce şi a o pune în slujba lui Hristos, poate să ducă implicit la autosituarea de-a stânga Lui, sau fără El, şi fiecare dintre noi ştim lupta şi dorinţa noastră de a ne pune la picioarele Sale viaţa cu lupta ei, cu jertfa ei şi cu tot ceea ce înţelegem fiecare dintre noi să lucrăm, pentru a putea începe încă de aici de pe pământ să trăim şi să experimentăm viaţa în Hristos şi implicit Împărăţia lui Dumnezeu despre care, iată, evanghelia de astăzi ne spune ca trebuie să înceapă încă de pe pământ.

            Fericirea sau nefericirea noastră – vrem sau nu vrem – începe încă de aici. Iar ceea ce se întâmplă în viaţa de dincolo nu este decât o continuare firească a luptei sau a refuzului nostru de a pune cuvintele şi poruncile Mântuitorului Hristos, Cel ce S-a jertfit pentru noi pe cruce, cu această înţelepciune şi înţelegere a crucii, ca să ne asumăm viaţa aceasta ca pe o luptă şi o jertfă în slujba Lui, aşa încât să putem şi noi să gustăm împărăţia Lui încă de aici de pe pământ, dar mai cu seamă dincolo, în Împărăţia Cerurilor, pentru vecii vecilor, Amin!    

DUMINICA ORTODOXIEI. Predici ale Sfantului Ioan de Kronstadt in prima duminica din Postul Mare

— preluare de pe site-ul “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/03/23/duminica-ortodoxiei-predici-ale-sfantului-ioan-de-kronstadt-in-prima-duminica-din-postul-mare-noi-suntem-ortodocsi-in-care-nu-este-viclesug/

 Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta

Cuvânt în Duminica Ortodoxiei

Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug (In 1, 47)

Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit aşa despre Natanail, israilitean care locuia în Cana Galileii, atunci când acesta, la sfatul cunoscutului său Filip, s-a dus la Iisus Hristos ca să vadă dacă El este Mesia făgăduit Iui Israil. Filip i-a zis lui Natanail:

„Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise in Lege şi proorocii, pe lisus, fiul lui Iosif din Nazaret.”

Şi i-a zis Natanael:

„Din Nazaret poate fi ceva bun?”

Filip i-a zis:

„Vino şi vezi”.

Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el:

„Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug”.

Natanael I-a zis:

„De unde mă cunoşti?”

A răspuns Iisus şi i-a zis:

„Mai inainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin”,

adică: „ştiam toate gândurile tale, credinţa ta, aşteptarea lui Mesia, slujirea ta viitoare”.

După cum se vede, Domnul, Cunoscătorul inimilor, a atins cea mai vie coardă din inima lui Natanail, cel mai sincer gând, cea mai sinceră dorinţă şi aşteptare a lui, arătând-i limpede dumnezeiasca Sa atotştiinţă şi iată, că Natanail a fost vânat la credinţa în Hristos. El strigă:

Rabbi! Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti impăratul lui Israil,

şi se face ucenic al Lui sub numele de Bartolomeu — unul dintre cei doisprezece (v. In 1, 45-51).

Dar de ce în această duminică, care se numeşte Duminica Ortodoxiei, este rânduit de către Biserică să se citească tocmai această Evanghelie, în care se istoriseşte ceea ce a vorbit Domnul cu Natanail? Deoarece în cuvintele Domnului către Natanail este arătat caracterul adevăratului creştin ortodox şi, îndeobşte, caracterul adevăratei Biserici Ortodoxe a lui Hristos.

Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug,

a spus Domnul despre Natanail, adică „iată un om care gândeşte, cugetă, crede, nădăjduieşte, vorbeşte şi făptuieşte drept, fără ocolişuri şi cu tărie”, deoarece Natanail a crezut drept, deodată, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, şi după aceea nu s-a mai clintit niciodată în credinţă şi în nădejde, nu şi-a mai schimbat gândurile cu privire la Dumnezeiasca Lui Persoană. Nu aşa trebuie să fie şi creştinul adevărat? Nu aşa trebuie să fie toată obştea de Dumnezeu rânduită a creştinilor ortodocşi?

Nu trebuie să fie aşa cum şi este Biserica Ortodoxă? Ce laudă înaltă pentru Natanail din partea Celui care cercetează inimile şi rărunchii este cuprinsă in cuvintele: Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug! Ce laudă înaltă pentru creştinul despre care Domnul a zis: „Iată creştin adevărat, întru care nu este vicleşug”, şi pentru Biserica despre care Domnul zice:

„Iată Biserică întru care nu este vicleşug, întru care nu sunt deşarte născociri omeneşti, care este adevărată în toată învăţătura sa, în toate Tainele sale, în toate slujbele sale, în toată cârmuirea sa, în toată alcătuirea şi rânduiala sa”.

Or, tocmai aşa sunt toţi sfinţii noştri, aşa este toată Biserica Ortodoxă, de la începutul ei şi până acum, precum dă mărturie istoria nepărtinitoare a Bisericii şi Dumnezeu însuşi, prin feluritele semne şi minuni care se fac în Biserică. Ea este, potrivit Apostolului, stâlpul şi întărirea adevărului (I Tim. 8, 15), este Biserică slăvită, fără pată, sau zbârcitură, sau altceva de acest fel (Efes. 5, 27).

Şi prin ce nevoinţe sângeroase, prin ce lupte cu vrăjmaşii adevărului, prin câte şi cât de crâncene morţi ale râvnitorilor curăţiei, sfinţeniei şi ortodoxiei credinţei şi Bisericii am dobândit noi, fraţilor, ortodoxia credinţei noastre, care ne călăuzeşte la viaţa veşnică! Pentru păstrarea şi apărarea patriei noastre şi a credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge de către ostaşii şi căpeteniile noastre, care au luptat şi cu păgâni, şi cu mahomedani, şi cu creştini străini de Biserica Ortodoxă: şi pentru păstrarea şi apărarea credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge apostolesc, prorocesc şi mucenicesc, multe suferinţe au fost răbdate de cuvioşii Părinţi şi de alţi luptători pentru credinţă.

Ce facem însă noi, fiii Bisericii Ortodoxe? Păzim această moştenire nepreţuită care este credinţa ortodoxă, urmăm învăţăturii, poruncilor, regulilor, rânduielilor, îndrumărilor ei? Ne place să aducem lui Dumnezeu slujbă — rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui (Evr. 13, 15)? Ne înnoim prin aceasta, ne sfinţim zi de zi, ne îndreptăm, căutăm să ajungem la desăvârşirea spre care năzuiau sfinţii? Ne desăvârşim în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele? Ne preţuim credinţa? Credem că este o uriaşă milă dumnezeiască, cel mai mare şi mai dintâi bun din viaţa noastră faptul că avem fericirea de a face parte din Biserica Ortodoxă, care este una, sfântă, sobornicească şi apostolească? Ce vom răspunde la întrebările acestea, dacă e s-o facem după conştiinţă? Spre ruşinea noastră, va trebui să mărturisim că mulţi, multi din creştinii ortodocşi nu numai că nu au credinţa ortodoxă în inimă şi în viaţă, ci nu o au nici măcar pe limbă: La ei s-a evaporat de tot ori s-a prefăcut într-o nepăsare desăvârşită faţă de orice credinţă, fie aceasta catolică, luterană, iudaică, mahomedană sau chiar păgână. De la mulţi auzim că în orice credinţă putem plăcea lui Dumnezeu, de parcă  orice credinţă ar fi plăcută Lui şi de parcă minciuna şi adevărul, dreptatea şi nedreptatea sunt pentru El totuna.

Iată în ce hal a ajuns la mulţi necunoaşterea credinţei noastre, necunoaşterea duhului şi istoriei Bisericii noastre, înstrăinarea de viaţa şi de slujirea ei, iată în ce hal a ajuns de întunecată concepţia despre Ortodoxie, despre neortodoxie şi eterodoxie! În ziare scrie că undeva în Rusia, la un examen, o persoana oficială a numit „aberantă” istorisirea despre ducerea lui Isaac ca jertfă. Acesta este întuneric, haos, ignoranţă distrugătoare!

Ca mădular al Bisericii, creştinul trebuie să cunoască credinţa sa şi să se străduiască a trăi potrivit credinţei, a se mântui prin credinţa sa, fiindcă vrăjmaşii mântuirii noastre nu dorm, ci caută în fiecare clipă pierzania noastră, şi să nu-şi lase credinţa ca pe ceva ce constituie doar specialitatea unui cerc restrâns de oameni, sau ca pe o jucărie inutilă, bună doar pentru vârsta copilărească, sau ca pe ceva  potrivit doar plebei inculte. Celor ce îşi închipuie aşa ceva nu le-ar strica să işi amintească venerabila vechime a credinţei noastre, care este de o vârstă cu neamul omenesc, şi obârşia ei, care este este nemijlocit de la Dumnezeu, şi faptul că în această credinţă au trăit şi s-au mântuit oameni de orice neam, tagmă şi stare: împăraţi slăviţi şi filosofi înţelepţi, legiuitori şi mari retori, oameni de seamă şi oameni simpli, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei, toţi câţi alcătuiesc adevărata frumuseţe şi slavă a omenirii.

Trebuie spus, spre slava credinţei ortodoxe, şi că nici o religie în afară de ea nu îl poate aduce pe om la desăvârşirea morală, altfel spus la sfinţenie, şi la desăvârşita săvârşire a ceea ce este pe placul lui Dumnezeu, precum arată şi istoria Bisericii, şi rămăşiţele nestricăcioase, făcătoare de minuni, ale plăcuţilor lui Dumnezeu, şi minunatele nevoinţe ale sfinţilor Bisericii Ortodoxe, prin care aceştia au plăcut lui Dumnezeu cu desăvârşire, fiind încă din timpul vieţii străvăzători şi făcători de minuni. După bunul simţ aşa şi trebuie să fie: la desăvârşire poate duce doar credinţa desăvârşită dimpreună cu toate puterile dumnezeieşti, cu toate armele duhovniceşti împotriva trupului pătimaş, a lumii şi a diavolului. Iar dacă acum mulţi din creştinii ortodocşi trăiesc mai rău decât mahomedanii şi decât păgânii, aşa încât nu demult, în Petersburg, capul mahomedanilor din Rusia şi-a lăudat public coreligionarii pentru faptul că între ei nu se află asemenea păcătoşi ca între creştini, care atentează la viaţa  ţarilor, bineînţeles că această viaţă cu adevărat păcătoasă a creştinilor nu trebuie câtuşi de puţin imputată credinţei ortodoxe, care e neclintită în temeiurile adevărului şi sfinţeniei sale, după cum a făgăduit Însuşi Mântuitorul şi dă mărturie istoria. Oamenii aceştia, deşi au ieşit dintre noi, nu au fost de-ai noştri cu adevărat, ci numai cu numele.

Da, fraţilor, numai credinţa ortodoxă curăţeşte şi sfinţeşte firea omenească stricată de păcat, îi înnoieşte pe cei stricaţi, mai ales prin Tainele Botezului, Pocăinţei şi Impărtăşaniei; îi luminează pe cei întunecaţi, îi vindecă pe cei răniţi cu păcatele, îi încălzeşte pe cei îngheţaţi, cu harul Duhului Celui Sfânt îi bineînmiresmează pe cei împuţiţi de patimi; celor omorâţi le redă viaţa, uneşte iarăşi cu Dumnezeu pe cei despărţiţi de El, îi face din nou ai Lui pe cei înstrăinaţi de El, îi întăreşte pe cei slăbiţi, îi reface şi îi impodobeşte pe cei sluţiţi, îi ridică pe cei căzuţi, îi slobozeşte pe cei robiţi, îi umple de dragoste pe cei vrăjmaşi, cum a făcut cu Apostolul Pavel şi cu mulţi alţii, pe cei hulitori îi umple de slavoslovire necontenită a lui Dumnezeu, îi umple de nădejde pe cei deznădăjduiţi, îi mângâie pe cei descurajaţi, îi izbăveşte pe cei vinovaţi de osândă şi de pedepsirea din gheenă, îi împacă pe cei tulburaţi, îi întăreşte pe cei istoviţi, le dă lărgime celor strâmtoraţi, îi îmbogăţeşte cu dreptatea pe cei nedrepţi, îi face simpli pe cei vicleni, îi face buni pe cei răi, îi îndreaptă pe cei stricaţi, îi face înfrânaţi pe cei lacomi, îi face curaţi pe cei curvari, îi face darnici pe cei zgârciţi, îi face înţelepţi pe cei fără minte, îi face cereşti pe cei lipiţi de pământ, îi face subţiri pe cei grosolani, îi face duhovniceşti pe cei trupeşti, îi face iubitori de Dumnezeu pe cei iubitori de materie, face lepădaţi de sine şi atotiubitori pe cei iubitori de sine, îi face asemănători cu Dumnezeu şi — o, minune! — dumnezeieşti pe cei asemănători dracilor!

Iată ce minuni face credinţa ortodoxă în om! Vreţi să vă convingeţi de asta? Citiţi vieţile sfinţilor, istoria Bisericii, şi veţi vedea limpede toate minunile acestea: veţi vedea lupi care s-au prefăcut în miei, curvari şi curve care s-au prefăcut în oameni drepţi şi deopotrivă cu îngerii, iubitori de arginţi care s-au prefăcut în milostivi, iubitori de plăceri care s-au prefăcut în înfrânaţi; veţi vedea oameni îmbrăcaţi cu puterea şi cu mărirea pământească în smeritul veşmânt al monahului.

Iată creştini adevăraţi, iată îngeri in trup, iată pe pământ cetăţeni ai Cerului şi totodată slugi credincioase ale patriei pământeşti, la fel ca cei patruzeci de mucenici din Sevastia, care sunt pomeniţi în această zi! Iată ce poate face credinţa ortodoxă cu oamenii care o ţin cu adevărat şi urmează îndrumării ei! Dar în noi de ce nu pricinuieşte o asemenea schimbare mântuitoare? Din pricina puţinătăţii de credinţă sau necredinţei noastre, a uşurătăţii noastre, a stricăciunii şi lipsei de pocăinţă a inimii noastre; din pricina patimilor care s-au întărit în noi şi au pus stăpânire pe noi, din pricina faptului că mulţi nu s-au pătruns câtuşi de puţin de duhul şi de viaţa Bisericii, ci se ţin de ea slab şi mai mult de formă. Din aceleaşi pricini au luat naştere la noi şi toate viciile societăţii contemporane: omorurile, sinuciderile, incendierile, furtul avutului obştesc, luxul peste măsură, desfrâul, viaţa de risipă, goana după plăcerile de tot felul ale simţurilor. Ca să fim creştini ortodocşi adevăraţi, trebuie, mai intâi de toate, să avem împărtăşire vie, necontenită, cu Biserica Ortodoxă, să luam parte la rugăciunile, la învăţătura, la Tainele ei, să ne studiem cu râvnă credinţa, să ne pătrundem de duhul ei şi să trăim în el, să ne călăuzim după poruncile, rânduielile ei şi — cel mai însemnat lucru — să refacem în noi, prin pocăinţă adevărată şi adâncă, chipul adevăratului creştin ortodox, având ca pildă chipul sfinţilor vechi şi noi sau, şi mai bine, chipul Însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care zice:

v-am dat vouă Ca precum am făcut Eu vouă să faceţi şi voi (In 13, 15),

ca să zică şi despre noi Domnul cum a zis cândva despre Natanail:

Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug!

Amin.

***

Cuvânt în prima Duminică din Postul Mare, Duminica Ortodoxiei

De acum veţi vedea cerurile deschise (In 1, 51)

Iubiţi fraţi, iubite surori!

Mă fericesc pe mine însumi şi vă fericesc pe mulţi dintre voi pentru negrăita milostivire dumnezeiască, pentru înnoirea duhovnicească primită prin nevoinţa rugăciunii, postirii şi pocăintei, iar mai ales prin împărtăşirea cu Preacuratele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului. Şi în această scurtă vreme aţi putut cunoaşte din proprie experienţă folosul postului şi al rugăciunii, ca să nu mai zic de folosul postirii, spovedaniei şi împărtăşaniei – dacă, bineînţeles, ne-am folosit fără făţărnicie de acest răstimp spre mântuirea noastră şi am îndeplinit cu sinceritate condiţia postirii: dacă ne-am înfrânat de la mâncarea şi băutura prisositoare, dacă ne-am rugat şi ne-am smerit fără prefăcătorie înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui, dacă am fost milostivi, dacă ne-am dat seama de mulţimea nedreptăţilor şi nelegiuirilor şi ne-a părut cu adevărat rău pentru ele, dacă am luat hotărîrea neclintită de a nu le mai săvârşi şi, în fine, dacă ni le-am recunoscut fără prefăcătorie şi am primit dezlegare şi iertare de ele, învrednicindu-ne să gustăm din hrana cea de viaţă făcătoare.

Dar toţi am primit cu adevărat folos de la săptămâna care a trecut? Inimile noastre s-au apropiat, oare, de Dumnezeu, de Preacurata maică a Vieţii, de Biserică, de sfântul înger păzitor şi de sfinţii lui Dumnezeu? Cu adevărat am îndrăgit dreptatea şi virtutea şi am urât toată nedreptatea şi fărădelegea? Cu adevărat Îl iubim pe Dumnezeu, cu adevărat ne iubim aproapele? Simţim o mai mare înrudire duhovnicească între noi, cum se cuvine unor mădulare ale trupului celui unul al lui Hristos, unor mădulare ale lui Hristos? Fiindca una e pâinea Tainei, un singur trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim din una şi aceeasi pâine (v. I Cor. 10, 17).

Simţim, oare, cu inima că şuvoaiele fărădelegii nu se mai revarsă cu aceeaşi obrăznicie şi silnicie asupra sufletului nostru ca înainte de postire şi împărtăşire, au secat, oare, într-o bună masură, am devenit, oare, mai curaţi, mai liberi, mai liniştiţi, mai nepătimaşi, mai buni, mai blânzi, mai înclinaţi spre tot ce este bun şi folositor? S-a micşorat, oare, în noi lăcomia de plăcerile şi de câştigurile trupeşti? Am devenit mai blânzi, mai răbdători, mai îngăduitori faţă de aproapele? Am început, oare, să privim mai des spre Cer, spre patria noastră cea adevărată şi veşnică, şi să ne uităm cu mai puţină împătimire la toate cele pământeşti, înţelegând că acestea sunt vremelnice şi degrab trecătoare? Căci iată câţi dintre noi sunt răpiţi de moarte, care îşi ia neîncetat jertfele… Dacă aşa stau lucrurile, dacă am devenit mai buni şi mai înţelepţi, iarăşi mă fericesc pe mine însumi şi vă fericesc şi pe voi pentru marea milostivire dumnezeiască, şi totodată mă rog ca Domnul să întărească această bună aşezare şi dispoziţie a inimii în mine şi în voi — dar nimeni dintre noi să nu se lase amăgit de gândul viclean că acum, slavă lui Dumnezeu, ne-am descarcat de povara păcatelor şi putem iarăşi sa trăim aşa cum am trăit înainte şi să păcătuim aşa cum am păcătuit înainte (căci, zicem noi, „cine e fără de păcat?…”). Este adevărat, fraţilor şi surorilor, că nimeni nu-i fără de păcat, dar să trăim aşa cum am trăit şi să păcătuim la fel ca înainte, după ce ne-am înnoit prin pocăinţă şi împărtăşire, este necuviincios pentru creştin. Prin duhovnic, Sfânta Biserică îl povăţuieşte aşa pe orice om care se pocăieşte:

„De toate acestea dator eşti să te păzeşti de acum înainte, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după rânduiala Tainei creştineşti. Pune, dar, început bun, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi mai vârtos te păzeşte ca să nu te mai întorci la greşalele pe care le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi de batjocură diavolilor şi lumii, ci să trăieşti cinstit, şi drept, şi evlavios, “ca să-ţi ajute Dumnezeu cu harul Său.”

Iată, deci, ce-l îndeamnă Biserica pe cel ce s-a pocăit. De altfel, şi bunul simţ ne învaţă acelaşi lucru, căci cine vrea să se murdărească dinadins după ce s-a spălat? Numai porcul, după ce a fost spălat, se duce să se tăvălească iar în noroi; doar câinelui îi stă în fire să se întoarcă la vărsătura sa (v. II Ptr. 2, 22).

Iată, te-ai făcut sănătos: de acum – să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva şi mai rău (In 5, 14),

îi spune Domnul paraliticului vindecat. Şi cu noi se poate întâmpla ceva foarte rău dacă nu ne vom îngriji de virtute după pocăinţă; atunci, harul lui Dumnezeu ne va părăsi, din pricina nepăsării noastre şi a neluării-aminte la sine. Pocăinţa şi împărtăşania ne deschid Cerul şi împărăţia cerurilor, pentru că, spune Domnul,

cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică — rămâne în Mine, şi Eu în el (In 6, 54, 56).

Şi atunci, cum să nu punem preţ pe darul primit — viaţa veşnică, rămânerea lui Hristos în noi şi a noastră în El! Ni s-a deschis Cerul prin pocăinţă şi împărtăşanie, după cuvântul Scripturii: de acum veţi vedea cerurile deschise: ce minunată milostivire! Prin păcatele noastre a fost închis ca şi cu nişte zăvoare şi lacăte cât se poate de tari: să ne folosim, deci, de această milostivire dumnezeiască, atâta timp cât nu s-a închis încă in faţa noastră, căci numai Dumnezeu ştie dacă se va deschide pentru noi iarăşi după ce vom închide din nou prin păcatele săvârşite de bunăvoie. În faţa multora ea s-a închis pentru totdeauna. Fecioarele cele nebune băteau în porţile încuiate, zicând:

Doamne! Doamne! Deschide-ne nouă,

dar s-a zis:

Adevărat zic vouă, nu vă cunosc pe voi

— iar nouă tuturor ni s-a zis:

Privegheaţi, dar, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni (Mt. 25, 11-13).

Amin.

(în: Sfantul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, Bucureşti, 2013)

 

MESAJ AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI din 2011: HRISTOS ESTE SFÂRŞITUL RELIGIEI ŞI ÎNSĂŞI CREDINŢA, REVELAŢIA ŞI BISERICA

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/mesaj-al-mitropolitului-serafim-de-pireu-la-duminica-ortodoxiei/

MESAJ AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA

DUMINICA ORTODOXIEI – 2011

Părinţi şi fraţi, copii întru Domnul cu chipuri luminoase ai Sfintei Biserici Universale Ortodoxe, în acest ceas, în care numărăm 2011 ani de istorie după Hristos, răspunsul sigur la întrebarea despre Hristos, nu se află în căutările religiei, ci în experienţa credinţei. Hristos este sfârşitul religiei, al punctelor de vedere omeneşti despre Dumnezeu. Şi este însăşi credinţa, Descoperirea lui Dumnezeu făcută omului şi în istorie. De atunci, nu mai există o religie, ci Biserica, spaţiul vital al omului; şi este credinţa sau necredinţa, cea care îl judecă corespunzător pe om, ca şi întreaga istorie. Hristos este însăşi credinţa, deplinătatea unei relaţii noi între Dumnezeu şi om, exact ceea ce recomandă taina bisericească, asumarea trupească a omului şi, prin el, a istoriei lui. Hristos n-a venit ca să facă Istorie, ci ca să mântuiască Istoria. Hristos nu este o personalitate istorică seducătoare, care mai creează o religie, şi chiar mai desăvârşită, care la rândul ei promite o morală mai desăvârşită.

Când Iisus a întrebat despre El însuşi – Ce zic oamenii despre El? -, a vrut să conducă răspunsul dincolo de ceea ce sesizează oamenii. Pentru că oamenii, care idolatrizează istoria şi-L subordonează acesteia pe Hristos, de obicei Îl consideră ca pe un mistic sau profet, ca pe un ideolog sau revoluţionar, care a îmbogăţit ideile religioase şi mai ales punctele lor de vedere sociale, care promovează schimbările exterioare şi înfrumuseţează condiţiile exterioare. Hristos nu S-a limitat la răspunsurile oamenilor şi a cerut răspunsul ucenicilor Săi; pentru că este Dumnezeu, Care S-a făcut Om şi S-a aplecat spre noi şi este Însăşi minunea, întreaga taină a credinţei şi mărturia fiinţială a credinţei. Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu, şi „decât Dumnezeu nimeni nu este mai adevărat”, Dumnezeu Creator şi Mântuitor. Respingerea Dumnezeirii lui Hristos Îl face mai mult necunoscut şi enigmatic în relaţie cu istoria şi pentru istorie. Pentru că sminteala nu este Hristos, ci ceea ce istoria a numit religie creştină, în cazul diferitelor erezii – monofizismul, romano-catolicismul şi protestantismul -, războaielor religioase, Sfintei Inchiziţii, denaturării Adevărului Dumnezeiesc. Unicul răspuns este rodul unei relaţii de iubire şi de închinare mai presus de minte şi de cuvânt dintre credincios şi Hristos. Taina lui Hristos se păstrează ascunsă în credincioşii sau sfinţii Lui, care trăiesc ca cei mai mici oameni în Istorie, dar poartă taina eliberării lor.

Creştinii sunt un nou neam de oameni pe pământ, o nouă nobilime, ieşită din durerile unei noi naşteri: firea omenească înnoită în Ipostasul lui Hristos. Şi atunci când, printr-o viaţă alienată şi printr-o petrecere denaturată, se îndepărtează de Hristos şi-L înstrăinează pe Hristos din lume, atunci sunt chemaţi să se re-împărtăşească din profunzimea tainei creştine, a deşertării lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului; pentru că în aceasta se recapitulează întreaga dinamică a credinţei creştine. Credinţa exprimată în opere istorice şi în evenimente de transformare a Istoriei, până când va veni sfârşitul, perfecţiunea sau desăvârşirea celor de pe urmă, „va liturghisi între Dumnezeu şi sfinţi, taine de negrăit”, va dărui „comori, pe care cerul şi pământul nu le încap”. Tainele Împărăţiei şi comorile credinţei nu sunt obiecte ale istoriei, şi desigur nici subordonate ei mai dinainte, ci sunt firea umană, la care contribuie cele minunate şi măreţe ale lui Dumnezeu, în care se seamănă şi rodesc darurile Înomenirii  şi Cincizecimii pentru lume, ca creaţie şi ca Istorie.

Hristos nu se descoperă la modul general şi nedefinit în Istorie şi desigur în dimensiunea ei impersonală. Chiar dacă şi astăzi este valabil că „Fiul Omului nu a avut unde să-Şi plece capul”, lucrul acesta se înţelege în relaţie cu istoria. Istoria, înrobită în idolatrizarea de sine, continuă să fie inospitalieră pentru Hristos, „din pricina celui ce a supus-o pe ea în deşertăciune şi stricăciune”, din pricina diavolului. Pentru că nu Istoria în ea însăşi este absurdă, ci omul este absurd pentru Istorie. Şi absurdul (iraţionalul, ilogicul) este a cocheta, a flirta, a face curte cu puterea, cu violenţa exterioară şi a persecuta adevărul şi dragostea liberă. Hristos este adevărul care eliberează, şi nu puterea care cu deosebire stăpâneşte; de aceea nici nu revendică vreun loc în Istoria evenimentelor iraţionale şi a chestiunilor moarte, prin urmare, în Istoria pentru care deja a venit şi a început sfârşitul ei. Râvna Lui rămâne inima: dorita Lui locuinţă, locul odihnei Lui, Biserica slavei Lui, masa frumuseţii Lui. Este omul întreg ca cel ce doreşte şi este dorit, ca cel ce iubeşte şi este iubit. Toată asceza urmăreşte ca omul întreg să devină sfânt întru iubire, să devină în întregime o inimă curată întru smerenia şi pocăinţa lui, şi doar atunci, „dacă are inimă, poate să se mântuiască”.

A vorbi despre inimă nu este o fugă din realitate, nu cufundă în sentimentalism. Nu înseamnă un refuz al vieţii istorice sau al vieţii evenimentelor. Este căutarea esenţialului şi a tainicului, ca să îmbrăcăm goliciunea exterioară a Istoriei; căutarea a ceea ce e temeinic şi a universalului, ca să evaluăm lucrurile vieţii ca şi credincioşi. Hristos se naşte într-o inimă sfântă şi naşte inima sfântă. Este „dintru început, Cel ce se prezintă nou şi este vechi, dar întotdeauna devine nou în inimile sfinte”. Şi este inima sfântă, care profeţeşte noul, singurul adevăr, care este Hristos, în faţa vechimii şi sărăciei adevărurilor subiective, a înşelăciunii falsului cu multe feţe; inima sfântă, care păstrează tăcerea lucrătoare şi atotînţeleaptă, care este limbajul desăvârşirii, în faţa zgomotelor goale, obscene ale lumii căzute şi trecătoare; care păstrează frumuseţea, bună-mireasma virtuţilor evanghelice, care sunt poruncile lui Dumnezeu, în faţa ispitei comercializării, a expunerii lor în piaţă.

Această „inimă bine-înmiresmată”, zdrobită şi smerită este inima creştin-ortodoxă, pentru care „adevărul Mirelui şi Mântuitorului Hristos este în întregime dragoste”. Dar ţine şi de propria noastră răspundere tragica constatare că Hristos continuă să fie necunoscut sau să devină de nerecunoscut, chiar şi acelora cărora inima le-a fost creată pentru El – şi ne gândim la toţi oamenii; că Hristos este împiedicat să vină la oameni şi oamenii să meargă la Hristos. Un ortodox, unit cu Domnul său în mod inseparabil şi pe cruce, este cel care cu precădere e dator să cunoască căile tainice ale lui Hristos în umanitatea Sa, de acum 2011 ani; pentru că nu este un om al activismului sau un om al istoriei, ci prietenul lui Hristos şi cel ce îi iubeşte pe fraţii Lui. Ce frumos ar fi fost deci dacă la această cotitură istorică, fiecare ortodox ar fi vorbit inimii omeneşti despre măreţiile lui Hristos, despre frumosul chip a lui Hristos, Care este slăvit în inima profund îndurerată, prin predicarea şi trăirea lor…

Suntem martorii unui secol apocaliptic extins în centrul tensiunii prezentului şi Sfârşitului. Lucrul acesta ne învaţă că un ortodox trăieşte Istoria în plinătatea ei meta-istorică, trăieşte provocarea istorică în Trupul eshatologic al Bisericii.

Cele întâmplate în spaţiul european şi mondial la începutul celui de-al treilea mileniu caricaturizează în cel mai cinic mod aşa-numitul ideal creştin al ereziilor şi schismelor. Este vorba în principal despre ipocrizia şi trădarea înseşi diviziunilor din Ortodoxia creştinilor, care a pregătit rabatul creştinismului într-o ideologie religioasă şi cu valoare culturală, când în viaţa lor Hristos şi Biserica sfârşesc în două lucruri diferite sau contrare. Trăncănesc de obicei despre Hristos, dar se leapădă cu uşurinţă de Biserica Lui, de Sfântul Lui Trup, ca să se cufunde în înşelăciunea sincretismului religios ecumenist şi în întunericul nenumăratelor erezii. Uită că Istoria lui Hristos se scrie doar prin invocarea Preasfântului Duh; şi aceasta este Istoria Bisericii care „trebuie să se numească Istorie a Adevărului”. Ortodoxia este chemată din nou să fie profetul adevărului creştin în întruparea lui bisericească, pentru că atunci când Îl căutăm pe Hristos, Îl aflăm doar în Singura şi Unica Biserică; şi numai atunci când devenim membrii ai Ei Îl dobândim pe Hristos.

„Epoca post-creştină” este o născocire ideologică şi o ideologie istorică. Se poate ca deja să fi venit sfârşitul Istoriei, dar taina creştină este o minune meta-istorică, o depăşire a termenilor şi a condiţiilor istoriei. Nu ne lipseşte cunoaşterea Istoriei, ci înţelepciunea inimii care ştie să se închine tainei celei ascunse în Istorie. Şi lucrarea Întrupării – lucrare a îndumnezeirii tuturor, care a început, dar care nu s-a finalizat, „pururea rămâne taină”. Cel mai mare păcat este obiectivizarea istorică şi afişarea simbolică a tainei creştine; a-L subordona pe Hristos evenimentelor şi vremurilor şi nu evenimentele şi vremurile lui Hristos, din pricina ignoranţei, că taina cu adevărat nu înseamnă cele ce vin, ci Cel ce vine, după Care nimic nou nu intră în istorie. Chemarea creştinilor-ortodocşi este să-şi păzească inima lor smerită şi în discernământ, trează şi curată pentru Domnul lor, Cel ce a venit şi vine. Să fie prin simţire şi nădejde inimi văzătoare de Dumnezeu, ce contemplă tainele noii lumi a lui Dumnezeu, cu certitudinea că „omul caută la faţă, dar Dumnezeu priveşte la inimă”.

Veşnică pomenire apărătorilor Neprihănitei Ortodoxii şi

Veşnică Anatemă ne-pocăiţilor eretici şi celor ce se leapădă de Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat.

O LUPTĂ DUHOVNICEASCĂ FRUMOASĂ!

MITROPOLITUL VOSTRU,

† SERAFIM DE PIREU

sursa: http://acvila30.ro/2011/12/08/a-aparut-cartea-mitropolitul-serafim-de-pireu-„drept-invatand-cuvantul-adevarului/

O nouă formă a blasfemiei: erezia nevolniciei – de SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG (12 martie)

— preluare de pe site-ul “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/03/12/o-noua-forma-a-blasfemiei-erezia-nevolniciei-de-sfantul-simeon-noul-teolog-12-martie/

• Troparul şi Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog – la: Ortodoxie şi Viaţă

Despre blasfemie. Şi că cel ce zice că nu e cu putinţă ca cineva din generaţia prezentă să se facă părtaş de Duhul Sfânt, precum şi cel ce defaimă lucrările Duhului şi le atribuie potrivnicului, introduc o nouă erezie în Biserica lui Dumnezeu.

Blasfemia împotriva Duhului Sfânt

Fratilor şi părinţilor, “orice păcat“, spune cuvântul preasfânt al Mântuitorului, “se va ierta oamenilor, dar celui ce va blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul de acum nici în cel viitor” [Mt 12, 31-32]. Să cercetam care este blasfemia împotriva Duhului Sfânt. Blasfemia împotriva Duhului Sfânt e faptul de a atribui lucrările [Lui] duhului celui potrivnic, după cum spune Marele Vasile. Dar cum face cineva aceasta? Atunci când văzând cineva la unul din fraţii lui fie minunile făcute de Duhul Sfânt, fie o altă harismă dumnezeiască – adică străpungere, lacrimi, smerenie, cunoştinţă dumnezeiască, cuvânt al înţelepciunii celei de sus [I Co 12, 8; Iac 3, 15-17], sau alt lucru dăruit de Duhul lui Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El [Rm 8, 28] – zice că aceasta este din înşelăciunea diavolului. La fel, şi cel ce zice că cei ce sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu ca nişte fii ai lui Dumnezeu [Rm 8, 28], cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, Tatăl lor, sunt amăgiţi de demoni, şi acesta blasfemiază împotriva Duhului Sfânt Care lucreaza întru ei [cf.2 Co 12, 11; Ef 2, 2] ca odinioară iudeii împotriva Fiului lui Dumnezeu; căci şi aceia vedeau demonii alungaţi de Hristos şi blasfemiau împotriva Duhului Lui Celui Sfânt zicând fără ruşine neruşinaţii: “Cu Beelzebub, căpetenia demonilor, scoate demonii” [Lc 11, 15]. Dar unii, auzind acestea, nu aud şi văzând nu văd [Mt 13, 13], ca unii ce au ieşit din ei înşişi, depărtând şi respingând de la sufletele lor întreaga Scriptură şi izgonind din minţile lor cunoştinţa ce vine din acestea [Scripturi]; şi nu tremură de frică să spună că toate lucrările Duhului de care dă mărturie dumnezeiasca Scriptură vin dintr-o beţie şi o lucrare demonică.

Necucernicia de a tăgădui lucrarea harului

Căci, ca nişte necredincioşi, care sunt cu totul neiniţiaţi în tainele dumnezeieşti, când aud despre iluminarea dumnezeiască, despre luminarea sufletului şi a minţii, despre vedere [contemplaţie] şi nepătimire, despre smerenie şi lacrimile vărsate prin lucrarea şi harul Sfântului Duh, declară cu îndrăzneală, ca unii ce nu suportă strălucirea covârşitoare şi puterea acestor cuvinte, având ochii inimii mai degrabă întunecaţi decât luminaţi, că acestea vin din înşelăciunea demonilor; nici osânda lui Dumnezeu, nici vătămarea celor ce-i ascultă nu-i fac să tremure, ci, îndrăznetii, dau mărturie fără ruşine că nimic asemenea nu se mai face acum de către Dumnezeu în vreunul dintre credincioşi, ceea ce este mai degrabă necredinţă decât erezie. Căci erezie înseamnă a te abate în vreuna din dogmele privitoare la dreapta noastră credinţă ce ne stau înainte, dar a zice că nu mai există acum oameni care iubesc pe Dumnezeu, că aceştia nu se mai învrednicesc de Duhul Sfânt şi cei botezaţi de El nu se fac fii ai lui Dumnezeu şi dumnezei în chip conştient, prin experienţă şi vedere, răstoarnă întreaga Iconomie a Dumnezeului şi Mărturisitorului [Mântuitorului?] nostru Iisus Hristos şi tăgăduiesc în chip vădit înnoirea [chipului lui Dumnezeu din om] stricat şi dat morţii, şi rechemarea lui la nestricăciune şi nemurire.

Cum să ne mântuim dacă am păcătuit după Botez

Căci aşa cum cel ce n-a fost botezat prin apă şi prin Duh [In 1, 33; 3, 5] nu poate să se mântuiască, tot aşa nici cel ce a păcătuit după Botez, dacă nu va fi botezat şi nu se va naşte din nou de sus, precum a zis Domnul, întărind aceasta, către Nicodim: “De nu se va naşte cineva de sus, nu va intra în Împărăţia Cerurilor“ [In 3, 3-5], şi încă şi către apostoli: “Ioan a botezat cu apă, voi însă veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt” [FA 1, 5; 11, 16]. Deci cel ce nu cunoaşte cu ce Botez a fos botezat ca prunc şi nu ştie că a fost botezat, ci a primit acest lucru numai prin credinţă, ştergându-l apoi cu zeci de mii de păcate şi tăgăduieşte cel de-al doilea [Botez] – adică pe cel dat de sus din iubirea-de-oameni a lui Dumnezeu prin Duhul celor ce-l caută prin pocainţă – cum va putea dobândi altfel mântuirea?

Căinţa, calea Duhului Sfânt

Pentru aceasta deci dau mărturie ăi spun şi nu încetez spunând: câţi aţi întinat Botezul cel dintâi prin călcarea poruncilor lui Dumnezeu, imitaţi pocăinţa lui David şi a celorlalţi sfinţi, şi dovediţi cu toată osârdia pocăinţă vrednică prin tot felul de lucruri şi cuvinte, ca să atrageţi asupra voastră harul Preasfântului Duh. Căci acest Duh, pogorând peste voi, vi se face scăldătoare luminoasă şi, primindu-vă la sânul Lui, vă va face în chip negrăit întru Sine Însuşi pe toţi din stricăcioşi nestricăcioşi, din muritori nemuritori, născându-vă din nou, în loc de fii ai oamenilor, ca fii ai lui Dumnezeu şi dumnezei prin înfiere [thesei] şi prin har – în caz că vreţi şi voi să vă arătaţi rude şi împreună moştenitori ai sfinţilor şi să intraţi împreună cu ei în Împărăţia Cerurilor – , aşa cum am cunoscut pe sfântul părintele nostru [Simeon] Studitul că a ajuns în generaţia noastră, şi nu numai el, ci şi alţii dintre ucenicii lui care s-au învrednicit, prin cererile şi rugăciunile lui, cu negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu Cel preabun, de un astfel de bine, precum spuneam. Spun însă aceasta nu lăudându-mă cu puterea celora, ci mulţumind bunătăţii lui Dumnezeu şi vestind-o vouă tuturor, ca şi voi să vă grăbiţi să vă învredniciţi de un astfel de bine. Căci acesta este semnul distinctiv al iubirii după Dumnezeu: ca cineva să nu-şi procure posesiunea  binelui numai pentru sine însuşi, ci să facă cunoscută bogăţia lui şi fraţilor lui apropiaţi şi să-i îndemne să-l caute, să-l găsească şi să se îmbogăţească cu el.

Întotdeauna ne putem apropia de Dumnezeu

Pentru aceasta deci, precum vedeţi, strig către voi, repetand glasurile proroceşti: “Apropiaţi-vă de El şi vă veţi lumina şi feţele”, conştiinţele “voastre nu se vor ruşina” [Ps 33,6]. Căci, ce? Oare nu predându-vă cu totul pe voi înşivă trândăviei, nepăsării, poftelor şi plăcerilor trupului, spuneţi că vă este cu neputinţă să vă curăţiţi şi să vă apropiaţi prin pocainţă de Dumnezeu; şi nu numai aceasta, ci că nu este cu putinţă nici să primiţi harul Duhului Lui, să fiţi renăscuţi şi înfiaţi prin El şi să vă asemănaţi Lui? Nu este cu neputinţă aceasta, nu este! Era cu neputinţă înainte de venirea Lui; dar de când Stăpânul şi Dumnezeul a toate a binevoit a Se face om şi S-a asemănat întru toate nouă, afară de păcat [Evr 4,15], ni le-a făcut cu putinţă şi uşoare, dându-ne putere de a ne face copii ai lui Dumnezeu [In 1, 12] şi împreună-moştenitori ai Lui [Rm 8, 17]; Căruia se cuvine toata slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin”.

(în: Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu)

Editare (diacritice şi o subliniere diferită cu aldine faţă de “Cuvântul ortodox”): Ana Elisabeta

 

Cuvânt al Sfântului Efrem Sirul despre a doua Venire şi despre Judecată

— preluare de pe site-ul “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2014/02/23/infricosata-judecata-predici-sfantul-efrem-sirul-iustin-popovici/

Aţi auzit, fraţi iubiţi, câţi Sfântul Botez aţi luat, cum vom fi judecaţi, şi cum iese sufletul din trup. Pentru aceea zicea Proorocul:

„Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Fărădelegea căl­câiului meu mă va înconjura”.

Că va veni ziua şi ceasul, fraţi­lor, când va lăsa omul pe toate şi pe toţi şi se va duce singur sin­gurel, gol, fără de ajutorare, fără de ocrotire, fără de însoţire, negătit, fără de îndrăzneală, în ziua în care nu nădăjduieşte şi în ceasul în care nu ştie, când se desfată, când agoniseşte, când benchetuieşte, când nu se îngrijeşte. O noapte adâncă, întune­coasă şi dureroasă, şi se duce ca un osândit unde toată firea oamenilor care au primit Sfântul Botez se duce. De mulţi povăţuitori ai trebuinţă atunci, o, omule, de mulţi ajutători, de mul­te rugăciuni, de mulţi împreună călători, de multe fapte bune în ceasul despărţirii sufletului de trup! Mare va fi atunci starea şi mare frica şi cutremurul; mare taina, mare înconjurarea; mare trecerea trupului către lumea de acolo, când se duce către vea­cul cel nemărginit, de unde nimeni nu s-a mai întors. Singur ceasul acela, şi nu alt ceas. Singură calea aceea, şi nu altă cale.

Cumplită este trecerea, dar toţi printr-ânsa vom trece. Strâmtă şi necăjită este calea, dar toţi printr-ânsa vom călători. Amar şi greu este paharul, dar toţi pe dânsul, şi nu pe altul îl vom bea. Mare şi nearătată este taina morţii, şi nimeni nu poate să o povestească. Groaznice şi înfricoşate sunt acelea pe care atunci sufletul le pătimeşte, dar nici unul dintre noi pe acestea nu le ştie, fratilor iubiţi. Nu mai vedem nimic din viaţa aceasta. Ori­ce am ştiut, orice am lucrat, aceasta întelegem. Iată, ne ducem şi nu ştim unde vom fi. Orice bine am lucrat acum, pe acesta l-am dobândit. Şi orice am trimis înainte, acela mă va şi întâm­pina. Şi orice pe pământ am agonisit, acesta îmi va fi mie acum folosul. De am miluit pe cineva, în ceasul acesta mă voi milui.

De am acoperit pe cineva, acum mă voi acoperi. Că strâmt îmi este mie şi greu ceasul acesta de acum, al ieşirii sufletului, că nepregătit m-a apucat. Întunecată îmi este mie noaptea aceasta de acum, că fără de rod m-aţi tăiat. Grea îmi este mie calea de acum, că nici o merinde nu am pentru dânsa. Ci lăcrimaţi pen­tru mine cu amar şi plângeţi împreună cu mine, pătimiţi şi vă rugaţi, ca să aflu acolo puţină răsuflare. Nu cer multe, căci am păcătuit mult. De ce îmi aprindeţi lumânări; eu nu mi-am aprins candela sufletului meu? De ce mă puneţi pe mine în sicriu ca pe cuvioşii a căror viaţă şi obiceiuri nu le-am urmat? Vai mie, cum pe mine însumi m-am amăgit! Cum pe mine însumi m-am batjocorit, zicând:

„Tânăr sunt, să mă îndulcesc cu dez­mierdările vieţii; cu îndestulare să mă desfatez în dulceţile lumii, să-mi îngrijesc trupul, şi pe urmă mă voi pocăi. Că iubi­tor de oameni este Dumnezeu, şi negreşit mă va ierta pe mine”.

Acestea gândindu-le în fiecare zi, viaţa mea am cheltuit-o. Mă învăţam, şi aminte nu luam. Mă sfătuiam, şi râdeam. Auzeam Sfintele Scripturi şi nu credeam, şi iată acum nepregătit m-a apucat. Auzeam despre judecată şi luam totul în batjocură. Au­zeam despre moarte şi ca un nemuritor petreceam. Iată acum nepocăit am ajuns, şi nu este cine să mă izbăvească. Caut aju­tători, şi nimeni nu este să-mi ajute. Iată ma osândesc, şi nu este cine să mă mântuiască. Dreaptă este judecata lui Dumne­zeu. De câte ori mi-am făgăduit să mă pocaiesc, şi iarăşi mai rău am lucrat! De câte ori am căzut înainte-I, şi iarăşi m-am lepădat.

Acestea vorbindu-le către noi cel ce se săvârşeşte de nă­prasnă, i se leagă limba lui; i se schimbă ochii; îi tace gura; i se opreşte glasul, cand stăpânitoarele puteri îi vin; când înfrico­şatele oşti se pogoară; când dumnezeieştii zapcii cheamă sufle­tul să iasă din trup; când îngerul cel nemilostiv cere ca la divan pe noi să ne tragă, pe care şi văzându-l ticălosul om, măcar împarat de-ar fi, măcar silnic, măcar stăpânitor de toată lumea, tot se clăteşte, tot tremură, tot se tulbură, tot se spăimântează, văzând puteri înfricoşătoare, văzând chipuri străine, văzând feţe aspre şi posomorîte, văzând rânduieli pe care niciodată nu le-a văzut. Şi întru sineşi gândind şi zicand: Bine este cu­vântat Cel singur nemuritor; bine este cuvântat Cel singur Împărat veşnic şi judecător netrecut, şi Împărat nemoştenit; şi munca este veşnică. Ce este către acestea împărăţia cea pămân­tească? Ce este stăpânirea oamenilor cea vremelnică?

Iată cu adevărat Oşti Cereşti; iată chipuri înfricoşate ale părţii celei în­fricoşate; iată ostaşi tari ai Dumnezeului Celui tare; iată puter­nici ai Celui singur puternic. Acestea atunci cel ce moare le vede; iar pe noi nu ne mai vede, ci la puterile cele ce îl cheamă priveşte. Şi toţi oamenii care sunt de faţă, spăimântaţi făcându-se, zic unii către alţii:

„Tăceţi, tăceţi, şi nu supăraţi de aceea pe cel ce doarme, nu strigaţi, ca să nu îl gâlceviţi, nu plângeţi ca pe dânsul să-l tulburaţi. Rugaţi-vă ca în pace să-i iasă sufle­tul; întru mare luptă acum se află. Socotiţi aceasta, că şi voi o veţi pătimi. Căutaţi şi taina aceasta să nu o uitaţi; rugaţi-vă ca îngeri iubitori de oameni să aibă. Cădeţi la rugăciune, ca milostiv şi blând pe Stăpânul să-L afle. Căutaţi şi de ceasul acesta îngrijiţi-vă. Căci ce este omul? Vierme, tărână, umbră, vis. Iată a trecut, iată s-a dus, iată a tăcut, iată a încetat, iată s-a liniştit, iată s-a domolit. Leul cel mult şi nebiruit, tiranul, silnicul, înaltul, cel tuturor înfricoşat acum zace. Şi a trecut cel arătat ca un nearătat, cel născut ca un nenăscut, cel mult decât mulţi s-a făcut un nimeni: Cel ce stăpânea se stăpâneşte; cel ce lega s-a legat: Şi iată, se duce unde îl duc ducătorii.

„În ziua aceea vor pieri toate gândurile lui”.

Atunci, luându-i îngerii sufletul, prin văzduh se duc, întru care stau începătoriile, stăpâniile şi ţiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, pârâşii noştri cei amari, vameşii cei cumpliţi şi luătorii de seamă şi zapciii în văzduh întâmpinându-l, cer seama şi îl iscodesc şi aduc înainte păca­tele omului şi zapisele cele din tinereţe, cele din bătraneţe, cele de voie şi cele fără de voie, cele prin lucruri, cele prin gânduri, cele prin aducere aminte.

Multă este frica acolo; mult cutremu­rul ticălosului suflet. Nepovestită nevoia pe care o pătimeşte atunci de la mulţimea milioanelor de vrăjmaşi, ţinându-se de dânşii, frângându-se, clevetindu-se, împingându-se, oprindu-se ca să nu se sălăşluiască întru lumină, ca să nu intre în latura celor vii. Însă sfinţii îngeri, pe suflet luându-l, îl duc. Iar noi trupul ca pe un străin şi nemernic din casă luându-l, la mor­mânt cu sârguinţă îl ducem. Şi vedem acolo altă taină mai mare şi mai înfricoşată. Şi că vedem morţi mici şi mari, împă­raţi şi proşti, tirani şi robi, toţi cenuşă făcuţi, o ţărână, un praf, o rea putoare, o putreziciune, un vierme. Precum este arapul, aşa şi încuviinţatul; precum cel tânăr, aşa şi cel bătrân; precum cel slabanog, şi cel puternic. Cu un chip, cu o formă în mor­mânt zăcând. Şi zicem unii către alţii:

„Iată cutare şi cutare. Acesta este cutare împărat şi acesta este cutare tiran, iar acesta este cutare voievod. Acesta este nepotul cutăruia şi aceasta este fiica cutăruia. Aceasta este tânara care odată se nălucea şi se trufea; acesta este tănarul ce mai înainte se împodobea”.

Acestea de multe ori cu suspinuri zicându-le la mormânturi, lăcrimăm văzând taina cea mare şi înfricoşată. Văzând că toată tinereţea acolo este necunoscută, văzând că toată vârsta acolo s-a risipit, văzând că toată frumuseţea acolo s-a schim­bat, văzând că tot ochiul acolo s-a stins, văzând că dinţii acolo s-au risipit, văzând că toate au căzut şi toată osteneala şi truda lumii acesteia au căzut. Şi grăim şi nimeni nu este să ne audă. Plângem, şi nimeni nu ia aminte. Pe nume îi strigăm pe cei ce zac în mormânturi, şi zicem:

„Unde v-aţi dus, fraţii noştri? Cum petreceţi, cum vă aflaţi, cum pe noi aşa degrabă ne-aţi părăsit? Daţi-ne nouă vreun cuvânt precum grăiaţi oarecand, grăiţi-ne nouă; răspundeţi-ne nouă. Şi praful acesta, zic ei, care este înaintea ochilor voştri în mormânt, ţărâna aceasta pe care o vedeţi, reaua aceasta putoare, oasele acestea putrezite, vier­mii aceştia necuraţi sunt trupul acela al tinerilor şi al tinerelor pe care le iubeaţi. Ţărâna aceasta este trupul acela cu care vă împleticeaţi şi pe care cu înverşunare îl sărutaţi. Tina aceasta este fata aceea cu care noapte şi zi fără de sat vă dezmierdaţi. Viermii aceştia şi curgerea aceasta întinată sunt trupul acela cu care împleticindu-vă păcătuiaţi.

Vedeţi şi înfricoşaţi-vă; cu­noaşteţi că atunci când, în paturi pe soţiile voastre lăsându-le, cu curvele vă împleticeaţi, atunci în ţărâna şi în tina aceasta vă tăvăleaţi. Cunoaşteti că toate mădularele lor sunt tina şi rea putoare. Nu vă amăgiţi, o, tineri şi tinere fără de minte, nepri­cepuţi fără de omenie. Că este judecată şi răsplătire. Auzi şi muncile: este iad, este muncă fără de sfârşit, este întuneric ne­luminat şi este gheenă nemângâiată şi este vierme neadormit, este plâns netăcut, este scrâşnire neîncetată, este scârbă netămăduită, este judecată necăutătoare în faţă şi sunt slujitori ne­iertători, este plângere amară şi veşnică”.

Şi când din morţi ne vom scula toţi, şi înainte stând seama ni se va cere şi ne vom mărturisi înaintea marelui aceluia şi înfricoşatului şi nepovestitului divan al Judecatorului, când din cer va veni să judece toata lumea de la răsăriturile soarelui şi până la apusuri, când glasurile acelor înfricoşate trâmbiţe vor răsuna, când zidirea cu frică şi cu cutremur se va clăti şi se va tulbura, când mormânturile se vor deschide şi tot trupul se va scula, goi şi împilaţi, când toată gura se va astupa şi toată lim­ba se va mărturisi, când râul de foc va curge pe dinaintea Ju­decătorului pentru care zice Daniil:

„Priveam până ce scaunele s-au pus şi Cel Vechi de Zile a şezut. Scaunul Lui, pară de foc; roţile Lui, foc arzând; mii şi mii stau înaintea Lui şi milioane de milioane îi slujeau Lui. Judecata a şezut şi cărţile s-au des­chis”.

Aceea este ziua şi acela ceasul pentru care zice David: „Pen­tru ce mă tem în ziua cea rea“; pe ziua aceea a blestemat-o Iov zicând: “Să o blesteme pe dânsa cel ce a bestemat ziua aceea, care pe chitul cel mare îl va strica şi-l va supune, adică pe diavolul”.

Pentru ziua aceea şi alt prooroc a zis:

„Iată, vine Domnul; şi cine va răbda ziua intrării Lui? Când Dumnezeu arătat va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea, şi împrejurul Lui vifor mare va fi. Chema-va Cerul de sus şi pământul ca sa aleagă pe norodul său. Atunci tot trupul va sta înaintea acelui înfricoşat divan ca un osândit: toti legaţi, toţi goi, tremurând, tulburându-se, îngrijindu-se, socotind fiecare ce va zice sau ce va răs­punde Împăratului împăraţilor, Domnului Dumnezeului nos­tru. Unde va fi acolo nălucirea împăraţilor? Unde stăpânirea boierilor? Unde împodobirea hainelor? Unde caii cei cu frâie de aur? Unde sunetul argintului? Unde desfătarea? Unde benchetuirea? Unde vor fi cei ce mănâncă şi zic: „Să mâncăm şi să bem, că mâine vom muri?”

Nu aţi auzit dumnezeieştile Scripturi, că va fi judecată şi răsplătire, ca să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui? Atunci va zice împăratul celor de-a dreap­ta:

„Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătita voua de la întemeierea lumii”,

iar celor de-a stânga:

„Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel mai din afară, cel gătit diavolului şi îngerilor lui”.

Şi se vor duce aceştia în munca veşnică, iar drepţii în Viaţa veşnică [Hristos].

Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(din: Cuvinte folositoare şi de suflet mântuitoare ale Sf. Efrem Sirul şi ale altor Sfinţi Părinţi, Ed. Bizantină, 2004)

Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta

Sfântul Luca al Simferopolului: NU SUNT DE AJUNS FAPTELE BUNE

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” / “Doxologia” —

Sfântul Luca al Simferopolului: NU SUNT DE AJUNS FAPTELE BUNE

Sursa originală:

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/nu-sunt-de-ajuns-faptele-bune

Printre oamenii care trăiesc în jurul nostru există și unii care nu cred în Dumnezeu și totuși fac multe fapte bune. Adeseori am auzit următoarea întrebare: „Nu este de ajuns, nu se vor mântui oamenii cu faptele lor bune?” Trebuie numaidecât să dau răspunsul. Nu, nu se vor mântui numai cu faptele bune. De ce nu se vor mântui?  Fiindcă așa a spus Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, când l-a întrebat … un învățător de lege, ispitindu-l și zicând: Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege?  Iar Iisus i-a zis: Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, aceasta este prima și cea mai mare poruncă, iar a doua, asemenea cu aceasta, îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți (Mt. 22, 35-39).

Dacă credința în Dumnezeu și dragostea față de El este cea dintâi și cea mai importantă poruncă din Lege și dacă cea de-a doua poruncă despre dragostea față de aproapele izvorăște din prima, și dacă dragostea față de aproapele își trage puterea din dragostea față de Dumnezeu, atunci aceasta înseamnă că, pentru a se mântui cineva, trebuie cu toată inima sa să-L iubească pe Dumnezeu, fiindcă aceasta este cea dintâi și cea mai importantă poruncă din Lege.

Dar ce înseamnă mântuire? Faptul de a se mântui cineva înseamnă să moștenească viața veșnică, să intre în Împărăția lui Dumnezeu și să devină părtaș al acestei Împărății! Ce este Împărăția lui Dumnezeu și ce este viața veșnică? 

Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos a zis către evrei un cuvânt foarte minunat, și anume, că toți trebuie să mănânce Pâinea cea cerească și că această Pâine cerească este Însuși Trupul Lui, pe care El îl dă pentru mântuirea lumii și ca să trăiască lumea. „Amin, Amin, zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi înșivă” (In. 6, 53) Care viață? Cea veșnică. Nu veți avea viața veșnică, nu veți deveni părtași ai Împărăției lui Dumnezeu și nu se va mântui sufletul vostru. Poate să existe ceva mai limpede decât cuvântul acesta? Dacă nu credem cu toată inima noastră în Dumnezeu, dacă nu ne botezăm, dacă nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, atunci mântuirea pentru noi nu există.

Vedeți, numai faptele bune nu sunt de ajuns ca să ne mântuim!

Știm că și necredincioșii fac fapte bune și drepte și atunci se ivește întrebarea cum să judecăm faptele bune pe care le fac necredincioșii, care este valoarea lor? Desigur, toate faptele bune pe care le fac acești oameni au valoarea lor, care este mare. Acceptăm acest lucru, dar trebuie să știm că există o mare diferență între faptele bune pe care le fac necredincioșii și cele pe care le fac oamenii care cu toată inima lor cred în Dumnezeu.

Care este diferența? Diferența este următoarea: Există o mulțime de oameni, foarte puternici, care jertfesc toate, chiar și propria lor viață, de dragul poporului lor. Au existat mulți oameni de felul acesta, chiar și în epoca noastră. Au existat, așadar, mulți oameni care și-au dat viața pentru binele poporului lor și al neamului lor.

Există de asemenea oameni care și-au jertfit viața de dragul clasei lor de care aparțin.

Ce au în comun toate aceste fapte bune?

Această dragoste a lor pentru poporul lor, oricât de bună ar fi, este o dragoste numai față de poporul lor și odată cu aceasta există și ură față de oamenii altor neamuri și clase sociale.  Totuși adevărata dragoste și dragostea sinceră cea plăcută lui Dumnezeu nu poate avea ură, această dragoste îmbrățișează toate, este universală.

E nevoie de nevoință, e nevoie de osteneală, e nevoie să ne silim pe noi înșine să facem binele. Trebuie să ne întoarcem de la rău, de la orice nedreptate, și să ne întoarcem către adevăr.

E nevoie de lupte ca să facem fapte bune. Numai atunci când prin încercări mari și stăruitoare ne curățim inima noastră, și astfel atragem către noi harul lui Dumnezeu, când acest har înalță în inima noastră dumnezeiasca dragoste, dragostea față de toți oamenii, care nu urăște pe nimeni, numai atunci această dragoste, împreună cu credința, ne deschide drumul către Împărăția lui Dumnezeu.

Așadar, nu sunt de ajuns numai faptele bune și nu este de ajuns numai morala, e nevoie și de credință.

Fiindcă numai credința în Dumnezeu și comuniunea cu El ne dă puterea să facem cu sinceritate fapte bune și cu adevărat plăcute lui Dumnezeu.

Această putere nu o dă morala și fac o mare greșeală aceia care cred că putem înlocui religia cu vreo învățătură morală.

Trebuie ca harul dumnezeiesc să se sălășluiască în inima noastră pentru ca aceasta să devină templu al Preasfântului Duh. Amin.

traducere şi adaptare: Laura Enache pentru doxologia.ro
sursa: http://www.pigizois.net/index2.htm

Notă: Am adăugat la taguri “pelaghianism” deoarece Sf. Luca combate aici erezia pelaghianistă, a mântuirii doar prin fapte bune, fără Hristos, erezie la care mulţi contemporani şi ai lui, şi ai noştri, aderă din neştiinţă.