Arhim. Emilianos Simonopetritul: CĂSĂTORIA, TAINA CEA MARE

— preluare de pe site-ul “Peklerin ortodox” —

http://acvila30.ro/arhim-emilianos-simonopetritul-casatoria-taina-cea-mare/

Arhim. Emilianos Simonopetritul:

CĂSĂTORIA, TAINA CEA MARE

*

ioachim-si-ana-286428.jpg

Citiţi şi:

 Predică ţinută în biserica Sfântului Nicolae din Trikala, Grecia, la 17 Ianuarie 1971, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul* – Muntele Athos

Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.

Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa”, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi”. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii.

Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc.

Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit.

De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare”. Nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu.

Fireşte, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează.

Aceasta nu înseamnă însă că tatăl şi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veţi împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi să-i îngăduiţi să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubeşte – însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaşte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi căsători cu el”, să ştiţi că sânteţi în pragul unei căsătorii eşuate. Doar o persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul vostru. Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul de celălalt şi trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască împreună. În această privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra copiilor noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne aparţin, că sânt ai noştri, şi că putem face ce vrem cu ei. Şi aşa copilul ajunge o făptură neputincioasă să trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.

De bună seamă, procesul de cunoaştere şi apropiere, o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaşte unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale. „E mai bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă’i pingelită”, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoşti. Iar cunoaşterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de anevoioasă.

Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-şi ţină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî”. Dar ce fel de încredinţare e aceasta, dacă nu-ţi dă voie să renunţi la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se logodească, sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaştere a celuilalt trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o periuţă de dinţi bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut.

Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii şi luxuri. N’ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună.

Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama, dacă n’a înţeles, dacă n’a asimilat faptul că casa părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc?

De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă.

Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sânt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!”

Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea (1). Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.

Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v’o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n’a fost în stare să Îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14), adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea, după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinţarea episcopului”(2), adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.

Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruieşte fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” şi „tu du-te acolo”, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi puterea de a îndeplini această alegere.

Dacă ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n’ai unul, amândoi ar trebui să alegeţi împreună un duhovnic care să vă fie Stareţ, părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta.

În viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, şi nu va fi uşor să duceţi o viaţă creştinească. Însă nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu.

Când veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. Înălţaţi-vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui Dumnezeu, şi faceţi ce puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.

Care este, aşadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat şi femeie se cheamă „împreună-înjugare” (sizighia), adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie comună de durere şi, bineînţeles, de bucurie. Dar, de obicei, şase strune ale vieţii răsună trist, şi doar una vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al lipsurilor, tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi să bea din acelaşi pahar, numit „pahar de obşte”(3), pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi „unire”(4), pentru că ei se unesc spre a împărtăşi bucuriile şi necazurile vieţii.

Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai departe în soare şi-n lumină. O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa n’a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc.

„Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s’a măritat fecioara, nu a greşit; însă asupreală trupului vor avea unii ca aceştia; iară eu cruţ pre voi” (1 Cor. 7:27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.

Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.

Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. „N’ai suferit? Atunci n’ai iubit”, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei. „Căsnicia”, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă”. Aşa cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.

Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că sântem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s’o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s’o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (cf. Rom. 8:26).

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5; Mar. 10:7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr’o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sânt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale.
„Ce mai faci?”, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea”. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19:3-9; Mar. 10:2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile. O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.

Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor. Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului.

Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.

Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într’o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Ef. 5:25). O ocroteşte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3:7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate cădea dintr’odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie, şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.

După cum am văzut, căsătoria este mai întâi de toate o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a dragostei; şi, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32). Vorbim adesea de şapte taine.

În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenţă. Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deşi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sânt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sânt şi eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Şi de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde şi arată pe însuşi Hristos. Când vedeţi o pereche are conştiinţa acestui lucru, e ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei sânt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu).

Acesta este şi motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa şi mirele sânt un chip al lui Hristos şi al Bisericii. Şi nu doar acestea, dar şi toate celelalte sânt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriţi, e ca şi cum le ar zice: Aşteptaţi-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor înţelepte (Mat. 25:1-11). Lumânările mai simbolizează şi limbile de foc care s’au pogorât la Cincizecime, şi care au arătat, în esenţă, prezenţa Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se ţin în altar, până ce sânt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îşi are începutul în Hristos şi va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi mâinile, pentru a arăta că însuşi Hristos este Cel ce îi uneşte. Hristos este în centrul tainei şi în centrul vieţii lor (5).

Toate elementele slujbei cununiei sânt umbre şi simboluri care arată prezenţa lui Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr’odată o umbră, ştii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar ştii că e acolo. Te trezeşti dis-de-dimineaţă, şi vezi zarea roşie a răsăritului. Ştii că, peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într’adevăr, de după munte, începe să răsară soarele.

Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, trupul perechii tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să ştii că sânt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi cum ai auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sânt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor, simţim că El lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre, şi ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul şi femeia mergeau pur şi simplu la Biserică şi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.

Cununiile sau coroanele de nuntă sânt şi ele simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi pentru a arăta că sânt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sânt căsătorit” înseamnă că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sânt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos. Cununile sânt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi soţia sânt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a Bisericii.

Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie – nu în înţelesul de astăzi. Abia după Cădere, după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac. 4:1) şi s’a pus început căsătoriei. De ce atunci? Pentru ca să-şi amintească de căderea lor şi de izgonirea din Rai, şi să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sânt căsătorit” înseamnă, aşadar, că sânt un împărat, un mădular credincios şi adevărat al Bisericii.

Cununile simbolizează şi biruinţa cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte cununile lor întru Împărăţia ta”, ia-le în împărăţia Ta şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai de pe urmă. Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinţează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreşit. Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia, iar preotul le ţine pe ale amândurora, şi îi duce în jurul mesei, dănţuind şi cântând. Căsătoria este mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veşnicie.

Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă.

În dănţuirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat şi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunţii (cf. Gal. 3:13).

În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum”, care înseamnă jurământ. Şi căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos.

„Sânt căsătorit”, aşadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreţi, vă puteţi căsători. Dacă vreţi, nu vă căsătoriţi. Dar dacă vă căsătoriţi, acesta este înţelesul căsătoriei în Biserica Orthodoxă, cea care v’a adus întru fiinţă. „Sânt căsătorit” înseamnă: sânt robul lui Hristos.

Note: 
(1). Vezi, de pildă, Sf. Ioan Gură-de-aur, Omilie la Colosseni 12:6 – „Ce ruşine este în cele de cinste? Pentru ce roşeşti din pricina celor neprihănite? Făcând aşa, defăimezi obârşia naşterii tale, care-i un dar dela Dumnezeu.” (P.G. 62:388)
(2). Sf. Ignatie al Antiohiei, Epistolie către Policarp (P.G. 5:724B).
(3). Sf. Simeon al Thessalonicului, Dialogos 277 (P.G. 155:508B).
(4). C. Kallinikos, Biserica creştină şi slujbele sale (Athena, 1968), 514.
(5). Sf. Grigorie Cuvântătorul-de-Dumnezeu, Epistola 193: „Pun mâna unuia în a celuilalt, şi pun pe amândoi în mâna lui Dumnezeu” (P.G. 37:316C).

Traducere: Radu Hagiu

*Mulţi preoţi, monahi şi mireni din Grecia (şi nu numai) socotesc această omilie drept cea mai izbutită scriere ortodoxă în privinţa căsătoriei. Arhimandritul Emilian Simonopetritul, din Sfântul Munte, este unul din marii părinţi duhovniceşti contemporani, care au revigorat viaţa duhovnicească a ultimelor decenii. Textul de faţă (pp 111-125) face parte dintr-o culegere mai cuprinzătoare a cuvintelor Stareţului Emilian, reunite în greacă sub numele Biserica în rugăciune – Tainica liturghie a inimii (Sfânta Mănăstire a Buneivestiri – Ormilia, Grecia, 2005).

Sursa:http://laurentiudumitru.ro

 

Advertisements

Despre iertare: Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2013/03/despre-iertare/

POSTUL CA INTRARE ÎN CANTONAMENT

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/postul-ca-intrare-in-cantonament/

28.1

POSTUL CA INTRARE ÎN CANTONAMENT

Autor: pr. Constantin STURZU

Începând cu săptămâna viitoare, de luni, pentru orice ortodox viaţa ar trebui să capete un alt ritm: o prezenţă la biserică mai intensă, inclusiv în timpul săptămânii (spre a participa, spre exemplu, la slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul), rugăciune personală mai multă, spovedanie mai deasă etc.

Duminica de mâine, numită şi a Izgonirii lui Adam din Rai, reprezintă ultima treaptă dinaintea Postului Mare. Este ultima hrană duhovnicească pe care o primim în desaga sufletului nostru pentru a fi întăriţi pe drumul anevoios al postului. Ştim că mulţi, atunci când îşi propun să postească, au în vedere, în primul rând, latura sa culinară. Ba chiar sunt foarte preocupaţi de a găsi cât mai multe reţete de post. Însă cea mai bună „reţetă de post” este cea pe care o vom auzi mâine citindu-se în biserici din Evanghelie şi care sună aşa: „De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tau, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 14-21). Mântuitorul ne vorbeşte în această pericopă evanghelică despre trei ingrediente indispensabile unei adevărate „reţete de post”, şi anume: iertarea, discreţia şi faptele bune.

Multă lume se întreabă ce trebuie să facă pentru a se mântui. Există vreun secret al mântuirii, vreo stratagemă prin care putem să-L înduplecam pe Dumnezeu mai uşor să ne rânduiască şi nouă un colţişor de rai? Şi iată că Scriptura ne „vinde” un pont: „De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”. Nici că se poate un răspuns mai simplu şi mai accesibil tuturor. Aşadar, nu trebuie să împlinim, de-a lungul vieţii noastre, porunci care să ne depăşească puterile, nu trebuie să ne supunem trupul unei asceze îndelungate, ci trebuie doar să iertăm totdeauna celor care ne greşesc, celor care ne fac rău. Patericul egiptean ne istoriseşte cazul unui călugăr pe care cei din jur îl considerau cam leneş în îndeplinirea obligaţiilor sale şi care, deşi era pe patul de moarte, era vesel şi cu inima uşoară. Întrebat de cei din jur dacă nu este îngrijorat de cele ce vor urma să se întâmple cu sufletul sau, având în vedere viaţa pe care a dus-o, el le răspunde senin că, din toate, o poruncă nu a călcat-o niciodată: aceea de a nu judeca pe aproapele. Ca atare, el era încrezator în promisiunea pe care Mântuitorul ne-a făcut-o tuturor: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37). Cât de uşor, în aparenţă, şi-a câştigat mântuirea acel călugăr! Este însă atât de uşor să nu judeci şi să ierţi? Vedem în jurul nostru că mai simplu este a ţine un post alimentar, chiar şi unul mai aspru, dar că acest post, al minţii, al cuvântului se ţine foarte rar.

Al doilea dintre elementele pe care trebuie să le avem în vedere când postim spuneam că este discreţia: „Să nu te arăţi oamenilor că posteşti” este porunca Mântuitorului Hristos, care ne vorbeşte atât despre făţarnicii care nu posteau, dar simulau aceasta pentru a impresiona pe cei din jur, cât şi despre cei care posteau doar de dragul de a fi remarcaţi şi apreciaţi pentru asta. Postul este rânduit pentru folosul nostru, nu pentru a impresiona pe cineva sau pentru a face pe plac cuiva din viaţa noastra. El este ca un medicament care ne ajută să luptăm cu boala păcatului. Postul nu este doar o suma de restricţii, de renunţări, de abstinenţe, ci este un exerciţiu de voinţă prin care unui suflet luminat de rugăciune îi încredinţăm trupul acesta neputincios al nostru. A crede că poţi duce luptele cele duhovniceşti fără a te sprijini de post e ca şi cum ai crede că poţi participa cu succes la o competiţie fără nici o ora de antrenament. Discreţia cu care trebuie să ne însoţim postul nostru exprimă aşadar această interiorizare a postului pentru ca Tatăl nostru – „Care vede în ascuns” – să ne dăruiască puterea interioară de care avem nevoie, ferindu-ne de satisfacţia de moment, ce vine din afara noastră şi care ne hrăneşte egoul cu iluzia că suntem mai buni.

Un exerciţiu de libertate

Aceste virtuţi pot să devină lucrătoare în viaţa noastră prin faptele bune, de milostenie, pe care le facem. Mântuitorul ne avertizează să nu ne adunăm „comori pe pământ”, adică să nu avem o legătură pătimaşă faţă de bunurile materiale, să ajungem să ne punem nădejdea în cele agonisite. Însă nu rareori astfel de oameni se trezesc peste noapte lipsiţi de aceste bunuri materiale şi devin de două ori săraci. O dată pentru că nu mai au acele bunuri materiale în care şi-au pus nădejdea, a doua oară pentru că, în tot acest timp, au sărăcit şi sufleteşte. Cei care se preocupă să adune comori pentru sufletul lor, prin rugăciune, post, fapte bune, aceia nu au de ce să se teamă. Chiar dacă i-ar ajunge vreun necaz, ei ştiu că Dumnezeu le poartă de grijă şi întotdeauna sunt preocupaţi pentru a face voia Lui mai mult chiar decât de a se gândi la bunurile absolut necesare traiului zilnic…

Începând cu săptămâna viitoare, de luni, pentru orice ortodox viaţa ar trebui sp capete un alt ritm: o prezenţă la biserică mai intensă, inclusiv în timpul săptămânii (spre a participa, spre exemplu, la slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul), rugăciune personală mai multă, spovedanie mai deasă etc. Putem, dintr-un anumit punct de vedere, lua exemplu de la sportivi care, atunci când doresc să se pregătească mai mult şi mai eficient, mai ales înaintea unei competiţii sau a unui meci, intră în cantonament, lepădându-se, pe cât posibil, de grijile vieţii, asumându-şi chiar despărţirea de cei dragi pentru o perioadă mai îndelungată. Tot aşa şi noi, atunci când intrăm în post o facem cu gândul de a ne dedica cu preponderenţă vieţii noastre duhovniceşti. Desigur, asta nu înseamnă că nu mai mergem la muncă sau că trebuie să plecăm de acasă. Dar sunt multe restricţii pe care ni le impunem, inclusiv ţinând de înfrânarea trupească dintre soţi, lucruri asumate nu de dragul ascezei, ci pentru ca să ne curăţim inima şi să primim mai multă lumină de la Dumnezeu. Este ca un exerciţiu de libertate, un prilej de a ne testa şi de a ne întări libertatea faţă de toate cele care ne pot, altminteri, înrobi sau face dependenţi. În post ne vedem adevarata măsură şi multele neputinţe pe care nu le putem sesiza altfel. Doar respectând postul, cu toate rigorile lui, putem să ne cunoaştem aşa cum suntem, lepădându-ne de multele iluzii pe care le avem asupra propriei noastre persoane.

Există însă şi o înţelegere greşită a acestei perioade liturgice, considerată adesea ca fiind singura în care suntem chemaţi să ne asumăm responsabilităţile de creştini, adică de ucenici ai lui Hristos. Ca şi cum ritmul duhovnicesc dobândit, cu mila lui Dumnezeu, în timpul postului e de la sine înteles că trebuie abandonat odată ce intrăm în câşlegi (perioada dintre doua posturi). Aceiaşi sportivi, la care făceam referire mai sus, dupa ce ies din cantonament nu renunţă la a se mai pregăti, ci se folosesc de acumulările făcute în acea perioadă pentru a-şi forţa şi mai mult limitele, în vederea dobândirii unor performanţe mai mari decât cele anterioare. Tot aşa şi creştinul, nu intră în post pentru a trăi, doar atunci, în conformitate cu poruncile Evangheliei, ci se foloseşte de sporul şi puterea primite de la Dumnezeu prin postire pentru ca viaţa lui să fie un continuu urcuş duhovnicesc. Rugăciunea, milostenia, spovedania şi împărtăşania din timpul Postului Mare le putem prelungi şi după acest timp de chemare la pocăinţă. Putem dărâma în afara postului ceea ce am zidit în post sau putem avea înţelepciunea de a continua şi după Sfintele Paşti a cultiva mai mult relaţia cu Dumnezeu. Abia în cel din urmă caz putem spune ca am folosit la maximum puterea postului şi că Duminica izgonirii lui Adam din Rai a devenit, de fapt, Duminica ieşirii noastre din iadul cotidian.

SURSA: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/postul-ca-intrare-in-cantonament~ni882s

Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta

Predică la Duminica Lăsatului sec de brânză a PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-la-duminica-lasatului-sec-de-branza-a-ps-sebastian-episcopul-slatinei-si-romanatilor/

DUMINICA  LǍSATULUI  SEC DE BRÂNZǍ – A izgonirii lui Adam din Rai  

 

  Mt. 6, 14-21

DESPRE POSTUL DEPLIN

            Dreptmăritori creştini,

            La prima vedere, pericopa evanghelică de astăzi pare să vorbească despre trei lucruri diferite. Întâi, zice: ,,De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”. Pare a fi vorba despre iertare. Al doilea: ,,Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă,când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. Este vorba, e clar, despre post. Al treilea: ,,Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. Suntem sfătuiţi, se pare, la milostenie.

            Aşadar, evanghelia pare a ne vorbi astăzi despre trei lucruri diferite: despre iertare, despre post, şi despre milostenie. O să vedeţi, însă, că această pericopă se referă, de fapt, la un singur lucru, şi anume la post – căci de aceea este Lăsatul Secului pentru Postul cel Mare. Se referă, însă, la postul deplin, care include şi iertarea şi milostenia, ca expresii ale înfrânării şi jertfei, deopotrivă. Dincolo de postul de mâncare deci, cu care ne-am obişnuit şi pe care-l ţinem din copilărie, această evanghelie ne provoacă la postul desăvârşit, nu doar al stomacului, ci şi al minţii, al simţurilor, al voinţei, al tuturor faptelor şi al tentaţiilor noastre păcoase – adică, al omului întreg.

            Haideţi să luăm pe rând aceste aspecte ale postului, cuprinse în evanghelie. Iertare. Ce spune? Dacă veţi ierta, vi se va ierta. Dacă nu veţi ierta, nu vi se va ierta. La prima vedere pare un troc, o tranzacţie ca cele comerciale; pare ceva negustoresc, ca şi cum Dumnezeu ar face negustorie cu noi. Ceva de genul: ,,Dacă ierţi, îţi iert şi Eu; dacă nu ierţi, nu-ţi iert nici Eu”. Ei bine, să nu credeţi că Dumnezeu ,,vede” lucrurile atât de simplist, sau poate dovedi o atare ambiţie! Nu! Lucrurile nu trebuie privite aşa de superficial, măcar şi pentru faptul că iertarea aceasta este post. Cum este post? Păi, care altul credeţi că este motivul pentru care astăzi, la Duminica Lăsatului de Sec, Dumnezeu ne vorbeşte mai întâi despre iertare, dacă nu acela că şi ea este tot post? Vrea să ne arate că postirea înseamnă în primul rând iertarea celor de lângă noi, căci în viaţa cealaltă – pentru că în perspectiva vieţii de dincolo postim sau iertăm – departe de a fi troc sau vreo tranzacţie plină de ambiţii, va fi recuperare şi reabilitare. Iertarea cu care debutează evanghelia de astăzi vrea să ne arate că, dacă voim să postim cu adevărat, suntem chemaţi mai întâi la îndreptare, la pocăinţă, la recuperare şi la reabilitare, fără de care nu există mântuire, iar noi ne dorim, în fapt, mântuirea. Cu acest gând trebuie să-l iertăm pe fratele nostru, şi la rându-ne, să ne cerem iertare, nu în ideea unui schimb sau a unei tranzacţii în spirit de dreptate. Ca pe o recuperare a relaţiei cu fraţii noştri, prieteni sau duşmani, vecini de aproape sau străini de departe. Cu toţi aceştia suntem chemaţi să postim cu adevărat, să ne recuperăm relaţiile, iertându-i şi cerându-le iertare.

            În al doilea rând, evanghelia de astăzi chiar abordează direct subiectul postului, aşa cum era şi de aşteptat. Dar, spre mirarea noastră, întâlnim o aparentă contradicţie în cuvintele Mântuitorului, pentru că, pe de o parte, condamnă pe cei care ţineau numaidecât să arate oamenilor că postesc, întunecându-şi feţele şi atrăgând atenţia în felul acesta celorlalţi: Atenţie! NOI postim”! Pe de altă parte însă, ne învaţă să ne ,,ungem capetele” şi să ne ,,spălăm feţele” când postim, într-un altfel de a atrage atenţia asupra noastră. Vasăzică, deşi sunt acuzaţi cei care făceau ceva anume ca să arate că postesc, întunecându-şi feţele, ni se cere, totuşi, şi nouă ceva!… Ce vrea să spună Domnul când zice să ne ungem capetele şi să ne spălăm feţele? Ei bine, nu este nici pe departe vorba de un alt fel de ,,f ăţărnicie”… Înţelesul este următorul: ungerea capului înseamnă luminarea minţii cu darurile Duhului Sfânt, capul închipuind mintea, iar spălarea feţei înseamnă curăţirea ,,omului celui din afară”, adică a simţurilor noastre, căci faţa închipuie pe omul cel dinafară, omul trupesc, omul simţurilor. Iată cum Hristos ne atrage atenţia că postirea trebuie făcută şi cu mintea, cu raţiunea, dar şi cu simţurile noastre, cu care adeseori alunecăm spre păcat sau tentaţii păcătoase.

            În sfârşit ,,al treilea lucru” la care pare a ne chema evanghelia de astăzi este milostenia, ca remediu împotriva lăcomiei. Şi anume feriţi-vă de lăcomie! Nu vă adunaţi comori aici, pentru că dacă le veţi aduna aici, aici vor rămâne, şi odată cu acelea şi inima voastră lipită de ele. Cred că nu trebuie spuse prea multe! Fiecare dintre noi ne simţim mai mult sau mai puţin legaţi de bunurile materiale şi fiecare, probabil, ne trezim, până şi în cel mai sfânt ceas, acela al rugăciuni, seara, dimineaţa sau chiar şi aici în biserică, gândindu-ne tot la bunurile noastre care,din lucruri necesare traiului se transformă adeseori în ,,tirani” care ne robesc şi nu ne lasă să ne rugăm. Lăcomia pe care o înfierează evanghelia de astăzi vizează zgârcenia şi neînfrânarea, specifice deopotrivă zgârcitului proverbial, dar şi lacomului nesătul ori colecţionarului pătimaş de orice, care se lasă bunăvoie robiţi de lucruri trecătoare, numai de Dumnezeu nu înţeleg să se lase ,,robiţi”.

            Ei bine, lăcomia pe care o respinge evanghelia de astăzi este tot nepostire, pentru că este neînfrânare sau lipsa milosteniei, iar postul nu trebuie să fie doar al stomacului ci, aşa cum ni se arată astăzi, al omului întreg: şi al raţiunii, şi al simţurilor, dar şi întărit cu iertare şi dragoste faţă de aproapele nostru. Postirea înseamnă deopotrivă înfrânare de la tot ceea ce ne corupe şi ne robeşte, nelăsându-ne să ne comportăm şi să gândim ca nişte oameni liberi.

            Iată de ce am zis mai înainte că doar în aparenţă pericopa aceasta vorbeşte despre trei lucruri diferite! De fapt, nu putea să vorbească, fiind Lăsatul Secului, decât de unul singur – despre post -, dar arată care este postul omului întreg, dincolo de postul stomacului, pe care îl ţin cei mai mulţi, mulţumindu-se de cele mai multe ori doar cu el. Evanghelia de astăzi ne arată că postirea noastră trebuie să se îndrepte şi împotriva răutăţii, spunându-ne că trebuie să şi iert. Să lăsăm răutatea la o parte şi să îmbrăţişăm cu dragoste pe cei ce ne-au jignit, ne-au bârfit, ne-au îndreptăţit etc. Ne învaţă că postire înseamnă înfrânarea de la tot ceea ce ne robeşte şi de la tot ceea ce ne face să ne lipim inima aici pe pământ de bunurile acestea trecătoare, nemântuitoare şi care nu au nimic de-a face cu viaţa de dincolo. De asemenea, ne arată şi că trebuie să îmbrăţişăm postirea cu bucurie, iar nu trişti; nu întunecaţi la chip, ci cu entuziasm şi cu sentimental că aceasta ne zideşte, nu ne îmbolnăveşte; ne creşte sufleteşte, nu ne ,,slăbeşte”.

            Evanghelia de astăzi ne cheamă şi ne provoacă, aşadar, în integralitatea ei la post, dar la postul deplin, al omului întreg: al trupului, al sufletului, al raţiunii, al simţurilor şi al tuturor laturilor fiinţei noastre. Nu doar la un post de bucate, care ar putea transforma abordarea noastră în simplă dietă alimentară, cură de slăbire, detoxifiere a organismului, economie financiară ori formalism neroditor, ca la fariseul ce, deşi postea de două ori pe săptămână, a fost întrecut de către vameşul care, probabil, nu postise niciodată (Lc.18, 10-14). Atenţie, aşadar, perioada aceasta de postire, în care vom intra de mâine, nu înseamnă doar simplă înfrânare de la anumite mâncăruri, ci se vrea dăruire totală, cu tot trupul şi sufletul nostru, ca în întreaga noastră fiinţă să se întâmple ceva; în toată fiinţa noastră, nu doar în trupul nostru, ca Sfânta Înviere de la hotarul acestei perioade să fie cu adevărat ,,lumină” şi binecuvântare pentru întreaga noastră fiinţă, pregătită şi purificată integral pentru întâlnirea cu Hristos cel înviat din morţi.

            Şi încă ceva: să nu vedem în aceste patruzeci şi şapte de zile doar o simplă ,,ocazie”, fie ea şi fericită, de a progresa duhovniceşte! Urcuşul nostru duhovnicesc nu ar trebui să se constituie din sincope: patruzeci şi şapte de zile anul acesta, patruzeci şi şapte de zile la anul, patruzeci şi şapte de zile peste doi ani ş.a.m.d. Ci, această perioadă se vrea permanetizată în viaţa noastră, în perspectiva vieţii de veci, unde nici nu vom mai mânca, nici nu vom mai bea, nici nu vom mai putea avea altfel de relaţii cu aproapele decât de bună înţelegere şi dragoste (Lc.20, 34-35), nici nu vom putea strânge altfel de comori, decât darurile şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

            Aşa stând lucrurile, să rugăm pe Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi, cei care am venit astăzi să luăm binecuvântare pentru post, să abordăm această perioadă cu toată fiinţa, împăcându-ne cu semenii noştri, cerând iertare celor cărora le-am greşit, postind cu trupul, dar şi cu mintea, cu gândurile noastre, cu simţurile, cu fiinţa noastră întreagă, şi dezlipindu-ne de lucrurile cărora, dintr-un motiv sau altul, am ajuns să le fim robi şi să le slujim, în loc să slujim Adevăratului şi Bunului Dumnezeu. Să ne binecuvinteze Domnul cu post bineplăcut Lui şi spor duhovnicesc, să aprindă în sufletele noastre focul doririi permanetizării comuniunii cu El, iar Slăvita Înviere a Sa să ne fie binecuvântare şi balsam nouă, celor ce ne străduim, iată, să ne apropiem de El cu trupul, dar şi cu sufletul şi cu toată fiinţa noastră, Amin.

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ (Duminica Iertării sau A izgonirii lui Adam din Rai): ARMELE DUHOVNICEŞTI ALE CREŞTINULUI

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-mitropolitului-augustin-de-florina-la-duminica-lasatului-sec-de-branza-duminica-iertarii-sau-a-izgonirii-lui-adam-din-rai-armele-duhovnicesti-ale-crestinului/

duminica_izgonirii_lui_adam_din_rai_-_a_lasatului_sec_de_branza_3

ORNAM1

 Predici audio:

ORNAM1

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA

DUMINICA IERTĂRII: 

ARMELE DUHOVNICEŞTI ALE CREŞTINULUI

Mâine, iubiţii mei, începe Sfânta şi Marea Patruzecime, care ţine 40 de zile. Prima zi este Lunea cea Curată, iar ultima este Sâmbăta lui Lazăr.

Biserica ne cheamă să ne nevoim. Avem vrăjmaşi. Iar cei mai mari vrăjmaşi ai noştri sunt trei: primul este trupul cu dorinţele lui rele, al doilea este lumea cu spaimele şi farmecele ei, iar al treilea este satana, care – cum zice Apostolul Petru –  „ca un leu răcnind umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Aşadar, suntem chemaţi la un război duhovnicesc. Şi precum soldaţii au arme, aşa şi noi, soldaţii lui Hristos, trebuie să fim înarmaţi cu armele pe care Apostolul Pavel le numeşte astăzi „armele luminii” (Romani 13, 12). Iar armele pe care ni le recomandă Sfânta noastră Biserică în această perioadă sunt patru.
***
– Prima armă este postul. Unii moderni spun că postul nu reprezintă nimic. L-au inventat preoţii şi episcopii ca să ţină poporul supus. Aceasta este o minciună. Postul este un aşezământ vechi. Este, precum zice Marele Vasilie, „de aceeaşi vârstă” cu omul, atât de vechi ca şi omul. Când Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva, le-a spus să mănânce din  roadele tuturor pomilor din rai în afară de unul. Ei, asta nu înseamnă post? Dar, din nefericire, Adam şi Eva nu au păzit acest post uşor şi au fost pedepsiţi: „au fost izgoniţi din rai”, precum auzim astăzi în cântări.
Au postit Moise, Ilie, toţi profeţii şi patriarhii şi drepţii din Vechiul Testament. Au postit evreii, au postit toate popoarele. Dar mai înainte de toate postul îl recomandă Domnul nostru Iisus Hristos. Îl recomandă prin cuvintele pe care le-am auzit astăzi (vezi Matei 6, 16 – 18), şi – mai mult – prin faptele şi pildele Sale. După botezul Său, Hristos s-a dus în pustie, a rămas acolo 40 de zile, s-a luptat cu satana şi l-a învins; şi acolo a postit aspru, atâtea zile nici nu a mâncat, nici nu a băut nimic. Aşadar postul se întemeiază şi pe Vechiul şi pe Noul Testament. De aceea creştinul trebuie să postească.
Dar şi medicina recomandă postul ca medicament. Un medic înţelept a spus că noi, oamenii, „ne săpăm groapa – mormântul, cu furculiţele şi cu lingurile”. Întâlnim postul până şi în natură, la animale. Ţestoasa, şarpele, broasca cad în mari  perioade de hibernare; în această perioadă desigur că postesc. Postul este o lege universală. În anii de demult oamenii se fereau de cărnuri şi de esenţele grase. În Pont, din Lunea cea Curată, măcelarul îşi atârna în cui cuţitul, se închideau măcelăriile şi doar în Sâmbăta cea Mare îl lua din nou. Acum ne-am transformat în cel mai carnivor popor: s-a umplut Elada de rotiserii. Nu ajung animalele din ţară,  aducem şi din afară şi pleacă banii. Noi mâncăm ca nişte sparţi, în timp ce dincolo, în Asia şi Africa, milioane de copilaşi mor. Însă ia aminte, vom plăti pentru asta. Vor veni iarăşi ani de foamete; se va împlini cuvântul Sfântului Cosma Etolianul: „Un pumn de făină – un pumn de aur”.
Toţi să postească. Excepţie fac doar bolnavii, cei înaintaţi în vârstă şi femeile care alăptează copii. Biserica noastră este iubitoare de oameni. Nu vrea să-l nimicească pe om. Canonul apostolic zice că aceştia sunt scutiţi; toţi ceilalţi sunt obligaţi să postească.
– Aşadar, o armă este postul. O altă armă este rugăciunea. Să ne rugăm mereu, însă în mod deosebit acum. În biserică, în fiecare seară, se cântă „Doamne al puterilor…” la Pavecerniţa Mare. Miercuri şi vineri se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Vineri seară „Apărătoarei Doamne cele de biruinţă…” şi Acatistul Buneivestiri (Heretisirile).
Rugăciune şi în afara bisericii: dimineaţa şi seara, înainte şi după masă; pe drum, în maşină, în avion, pretutindeni. Strămoşii noştri spuneau: „Cad, îmi fac cruce şi îngerul este lângă mine”.
Însă rugăciune şi acasă, în familie, tatăl – mama – copiii. Arătaţi-mi o familie care se roagă aşa, să cad să le sărut picioarele. Avem case frumoase, televizoare, mâncăruri, distracţii, desfrânări,  adultere, carnavaluri… Dumnezeu nu avem. Pentru aceasta vin pedepse, potrivit Sfintelor Cărţi.
Nu te rogi? Nu eşti om. Nu te rogi? Nici animal nu eşti. Păsările Îl laudă pe Dumnezeu în cântări. Şi câinele căruia îi arunci un os şi dă din coadă ca şi cum ţi-ar spune „mulţumesc”. Şi omul? Toate i le dă Dumnezeu, iar el abia are o buche în gură şi îl înjură pe Hristos.
– A treia armă este milostenia. Banii tăi să nu-i ţii doar pentru tine, pentru femeia şi pentru copiii tăi. Asta este iubire de sine. Să fii milostiv. Cât de milostiv? Evanghelia numără trei trepte ale milosteniei. Prima: să le împarţi pe toate (vezi Luca 18, 22); asta au făcut-o apostolii, martirii, asceţii. Nu poţi să le dai pe toate? Ei, atunci fă ceva mai uşor, dă jumătate; aceasta o spune Ioan Înainte-mergătorul (vezi Luca 3, 11). Nici jumătate nu poţi? Ei, atunci dă o zecime; precum făceau iudeii. Ai adunat 100? Dă 10 săracului. Dar nici asta n-o faci. Dar ce faci? Lozinca diavolului: toate pentru noi înşine, nimic pentru celălalt! Într-un sat, preotul a făcut o colectă pentru un sărman şi a adunat doar 1.000 de drahme. În aceeaşi seară au venit în centru dansatoare străine şi au dansat; tineri – bătrâni priveau la trupurile lor goale. Şi când au plecat, au numărat banii pe care i-au adunat. Erau, poftim, 350.000 de drahme. Foarte frumos! Pentru diavolul 350.000. Pentru Hristos? Aproape nimic…
– Aşadar am spus: post, rugăciune, milostenie. Însă Hristos mai cere ceva. O spune astăzi Evanghelia. Ce anume? Să-ţi ierţi vrăjmaşul (vezi Matei 6, 14 – 15). Este a patra armă, cea mai grea dintre toate.
Duhovnicul întreabă un suflet: – Nu cumva ai duşmănie cu cineva? – Am, cu o vecină. – Ce ţi-a făcut? – Asta şi asta. – Cât timp ai de când nu vorbeşti cu ea? – Sunt deja zece ani… Vine alta. – Ai vreun duşman? – Chiar soacra a scos sufletul din mine ! Nici „bună ziua” nu-i zic… Vine soacra: – A, chiar noră-mea!… Vine vecinul: – Am ură faţă de cutare. – Ei, acum trebuie să iertaţi. – A, nu se poate asta, bunicuţule. Dă-mi canon orice vrei, să aprind lumânări, să fac metanii, dar iertare nu dau. M-a ars, nu vreau nici să-l văd, nici să-l aud… Ce zice însă Evanghelia!? Cineva a întrebat pe un necredincios, care este cel mai frumos cuvânt din câte sunt scrise în Evanghelie, şi a răspuns: ceea ce zice Hristos, a ierta unul pe celălalt. Ierţi? Eşti creştin. Nu ierţi? Păcat de posturile tale, de drumurile tale la biserică, de metaniile tale, de toate câte faci. O spune clar Evanghelia astăzi. Ierţi, vei fi iertat. Nu ierţi, nu vei fi iertat. În seara aceasta, Biserica ne va chema pe toţi ca mai înainte să intrăm în post, nurorile să ierte pe soacre, soacrele pe nurori, bărbaţii pe vecinii lor, cei mici pe cei mari, cei mari pe cei mici. În felul acesta toţi ca nişte fraţi, ca o familie iubită să începem sfântul stadiu al Marii Patruzecimi.
Sfântul Cosma Etolianul spune: Vai de cel care moare înainte de a se împăca cu duşmanul său! Mii de preoţi şi mii de episcopi să le citească rugăciuni la mormânt! Nu se iartă.
***
La arme deci, iubiţii mei fraţi! Oricine apucă armele de război cu uşurinţă, arme care sunt de moarte, de distrugere, de pierzare; dar cu greu va apuca cineva armele cele duhovniceşti, „armele luminii”, despre care vorbeşte Apostolul Pavel astăzi.
Să nu rămânem fără armele noastre: postul, rugăciunea, milostenia şi iertarea. Să postim, precum Domnul nostru Iisus Hristos în pustie. Să ne rugăm, precum Hristos noaptea în Ghetsimani. Să facem milostenii, precum Hristos a împărţit în lume bunătăţile  Lui. Şi să iertăm din inima noastră pe orice vrăjmaş, precum Acela, care de sus de pe cruce, a spus pentru răstignitorii Săi: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
De mâine la arme! Post, rugăciune, milostenie, iertare. Aceste patru să le avem şi atunci îngerii şi arhanghelii ne vor acoperi şi Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi în vecii vecilor. Amin.
 
 
† Episcopul Augustin

Special pentru Duminica iertării

Vă recomand în primul rând un filmuleţ rusesc, o mică bijuterie: scurt (5 minute), frumos şi bogat “împodobit” cu învăţături duhovniceşti:

În al doilea rând, vă recomand un extras “clasic” dintr-o conferinţă a părintelui ieromonah Savatie Baştovoi, preluat de pe site-ul “Pelerin ortodox”:

http://acvila30.ro/savatie-bastovoi-sa-iubim-pe-fiecare-in-toata-nebunia-lui-de-ce-pe-tine-te-accepti-asa-cum-esti-dar-pe-celalalt-vrei-sa-l-faci-ca-la-carte-ca-asa-scrie-in-evanghelie-ca-asa-scrie-la-sfintii-pari/

Savatie Baștovoi: Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui.  De ce pe tine te accepţi aşa cum eşti, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte, că aşa scrie în Evanghelie, că aşa scrie la Sfinţii Părinţi?

 

Căutaţi ce este bine în celălalt. Nu mai vedeţi răul, iertaţi. De ce este aşa? Păi, poate l-a bătut mama când era mic, l-a ascuns în dulap. Cine ştie ce are omul pe suflet, ce trecut are, ce stare de sănătate. E mai morocănos pentru că aşa-i el, dar ştii ce face el în chilia sa? Poate bate şi el metanii, plânge la icoane, îi pare rău şi cred că îi e ruşine şi lui de felul cum este şi îi e greu să vină să-şi ceară iertare.

Părinţii ne ziceau aşa: „Când cineva îţi greşeşte, te ceartă, tu dă vina pe diavol.” Pentru că nimeni dintre noi nu vrea să facă răul. Nici noi nu-l vrem, pentru că toţi credem în Hristos şi vrem să-I slujim Lui. Dar noi facem şi rău. De ce? Păi, de ce? Cu voie? Nu cu voie, pentru că diavolul ne învaţă să facem rău. Dă vina pe diavol şi scuteşte-l pe aproapele tău de vina asta. S-a-ntâmplat, e trecător. E un accident. Răul pe care îl face aproapele nostru este accidental. Nu trebuie să ne facem impresia despre el şi să-l vedem prin prisma acestui rău pe care îl face. Asta înseamnă a judeca.

Ce înseamnă a judeca? Înseamnă a-l vedea pe cel din faţa noastră prin prisma faptelor rele pe care le face, socotind că ele îl caracterizează. El a strigat ieri la mine, e adevărat, dar asta nu-l caracterizează, el nu strigă tot timpul. Şi chiar dacă strigă tot timpul, să gândesc că înseamnă că nu se mânie, pentru că dacă aşa s-a obişnuit, nici nu mai ţine atâta răutate.

Cu tot felul de gânduri de acest fel să încercăm să iertăm, să iubim. Să iubim pe fiecare în toată nebunia lui, pentru că fiecare avem nişte „păsărele” ale noastre, dar ni le iertăm. Şi pe celălalt trebuie să-l ierţi! De ce pe tine te accepţi aşa cum eşti, dar pe celălalt vrei să-l faci ca la carte, că aşa scrie în Evanghelie, că aşa scrie la Sfinţii Părinţi. Vezi-l şi pe el în toată complexitatea lui, în toate nebuniile lui, pentru că Dumnezeu şi pe el l-a chemat la botez, i-a dat o grămadă de daruri şi nu ştii tu cum îl judecă Dumnezeu.

Şi mai este un lucru, să ştiţi că oamenii care au la vedere neajunsuri şi tot felul de apucături din astea ciudate au în spate daruri pe care Dumnezeu aşa vrea să le ascundă. Pentru că dacă le-ar da pe faţă doar darurile, omul s-ar mândri şi ar distruge totul. Atunci când Dumnezeu dă daruri, mai dă şi câte un beteşug, şi câte o ciudăţenie.

Extras din Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006, p. 83-85

Sursa: ortodox.md