Scrisoare deschisa catre IPS Serafim Joanta, Arhiepiscopul Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

— preluare de pe ortodoxos.ro —

http://ortodoxos.ro/2016/06/11/scrisoare-deschisa-ips-serafim-joanta/

 

C ă t r e ,

Înaltpreasfințitul  Mitropolit Serafim al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

Părinte Mitropolit

Ca mădulare ale Bisericii celei Una, Sfântă, Apostolească și Sobornicească, Unica Biserică a Domnului Iisus Hristos- Biserica Ortodoxă, care a luat ființă în mod tainic pe Cruce, pe Golgota, și în chip văzut la Cincizecime la Coborârea Duhului Sfânt, am urmărit cu viu interes desfășurarea tuturor lucrărilor pregătitoare – în special din 2015 pâna în prezent-, a așa-zisului “Sfânt și Mare Sinod” ce va avea loc în Creta în iunie 2016.

Chiar și în Enciclica Patriarhiei Ecumenice din Duminica Ortodoxiei 2016, se specifică faptul că aceasta “este responsabilitatea tuturor membrilor Bisericii, care au datoria să se informeze asupra subiectului, asupra documentelor și cu inimă bună, cu inimă curată, să-și expună opiniile, criticile, așteptările”.-M.M.-

Cu durere o spunem, că urmărind cursul evenimentelor, mare a fost dezamăgirea noastră.

Astfel am constatat cu oroare, că prin Regulamentul adoptat pentru întâlnirea din Creta, «Sinodalitatea»- principiul de bază al conducerii Bisericii-, este ignorată cu desăvârșire, ceea ce, după pr. M.A. Aldea  echivalează cu o lovitură de stat în Biserică. Cei câțiva episcopi votanți își propun să introducă tiranic în învățătura de credință ortodoxă, dogme străine de aceasta, să recunoască adunări eretice ca “biserici”, să participe în continuare la dialogurile nesfărșite, găunoase și păguboase cu papismul și protestantismul- prin Consiliul Mondial al Bisericilor- de fapt al tuturor ereziilor, să accepte căsătoriile mixte,s.a.m.d.

Deși Regulamentul și Textul presinodal, arată limpede că întâlnirea din Creta, s-a proiectat pe orbita acordurilor tâlhărești de la Chambesy-1993, Balamand- 1993, Ravenna-2007 (pe care noi le respingem ca neortodoxe) și urmează același nefericit traseu, totuși, Preasfințiții noștri Episcopi tac și nici unul nu se ridică să apere Dreapta Credință, să învețe poporul nedumerit, să ocrotească turma de lupii năimiți ai ecumenismului și papismului, punandu-și la nevoie chiar și viața pentru oi- așa cum au jurat la hirotonie, că vor urma cu acrivie Sfinților Părinți-.

Mare bucurie am avut, când vrednicul arhiereu român, Preasfințitul Episcop Longhin Mihail Jar, a trecut peste toate opreliștile ridicate de “dictatura existentă acum în Biserică”-cum el însuși o definește-, și s-a ridicat cu curaj în apărarea turmei, iar jertfei sale Dumnezeu a răspuns- luminând membrii Sinodului Bisericii Ruse.

Inaltpreasfințite Părinte,

Tăcerea, după  Sfântul Ierarh Grigorie Palama, reprezintă în momentul de față a treia forma de ateism, prima fiind negarea existenței  lui Dumnezeu, iar a doua, erezia sau învățătura greșită despre Dumnezeu – cum este și papismul cel hulitor al Prea Sfintei Treimi.

Iar după Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, atunci când credința este atacată, prin tăcere, îl trădăm pe Dumnezeu.

Așadar ne întrebăm Părinte Mitropolit, de ce tăceți? De ce ne lăsați pe noi oile în ignoranță și ne ignorați? Cui folosește această tactică? De ce îngăduiți atrofierea și tocirea conștiinței pleromei Bisericii, care în ultimul timp nu mai discerne adevărul de minciună ? De ce ni se refuză catehizarea și nu sunt numite răspicat ereziile papismului, protestantismului, monofizismului s.a., așa cum dintotdeauna au fost ele numite în adevăr, din dragoste pentru turmă, dar și pentru cei care rătăcesc? Ce s-a intamplat de la 1848 (Enciclica Patriarhilor Răsăritului) până în prezent, de sunt îngăduite rătăciri și false teologii -sub masca iubirismului fariseic-, care ne îndepărtează de Sfânta Ortodoxie și pregătesc o nouă trădare gen Ferrara-Florența 1439?

Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți, Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptura nu s-au schimbat, iar  “Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ieri, azi și în veci, este Același”!

Părinte Ierarh,

Noi  vrem să rămânem fără abateri, lipsuri sau adăugiri, în singura credință  mântuitoare, în dreapta  învățătură transmisă nouă de Însuși Domnul Iisus Hristos, prin Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți și așa cum arată  Inalpreasfințitul Mitropolit Serafim al Pireului,  un Sinod adevarăt al Bisericii  Ortodoxe trebuie :

– să recunoască Sfântul Sinod Ecumenic al VIII-lea (prăznuit în Grecia) al Sfântului Fotie cel Mare, care împreună cu Roma au dat anatemei învățătura demonică “Filioque” și primatul Episcopului Romei și a validat al VII-lea Sinod Ecumenic- care a consacrat Duminica Ortodoxiei .

– să recunoască Sfântul Sinod Ecumenic al IX-lea (prăznuit în Grecia) al Sfântului Grigorie Palama, care a învins definitiv învățătura eretică papistașă – care susține că harul lui Dumnezeu este creat;

Aceste Sfinte Soboare Ecumenice s-au întrunit și deșfășurat în condiții absolut identice cu primele șapte și, sub îndrumarea Duhului Sfânt, Sfinții Părinți, au apărat Credinţa și au îngrădit turma împotriva rătăcirilor.

-să readucă pe noii calendariști la vechiul calendar, pentru a fi în unitate liturgică deplină toți ortodocșii și încetarea dureroasei schisme a stiliștilor;

– să condamne ecumenismul ca panerezie.

Vă rugăm, Inaltpreasfințite Mitropolit Serafim, să cereți membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, să urmeze hotărârea Bisericilor Locale ale Bulgariei și  Rusiei, de a se retrage de la lucrările ce vor avea loc în Creta, ca nu cumva să repetăm  situația dramatică provocată de Patriarhul Ecumenic mason Meletie Metaxakis, ce a impus schimbarea calendarului slăbind Ortodoxia și ducând la schisme și daune duhovnicești incalculabile.

Viena

05.06.2016 –  Sfântul Mucenic Dorotei Episcopul Tirului,  Sfinții Mucenici Marchian, Nicandru și Leonid

Duminica a VI-a după Pasti (Vindecarea Orbului din naștere)

Cu dragoste pentru Biserica Domnului Hristos,

Emil Baciu, Viena, Austria

Ioan Haiduc, Viena, Austria

Ioan Bucila, Viena, Austria

Radu Silviu Cristian, Enns, Austria

Radu Luminita Gabriela, Enns, Austria

Andreea Baciu, Viena, Austria

Nicolae Borota, Viena, Austria

Constantin Belgun, Viena, Austria

Ovidiu Bar, Viena,  Austria

Meda-Monica Bar,Viena, Austria

Marius Schinteie, Viena, Austria

Elena Țuțuianu, Viena, Austria

Johann Sebastian Bordeus, Niederösterreich, Austria

Maria Bordeus, Niederösterreich, Austria

Ioana Berta Baciu, Viena, Austria

Felicia Borota, Viena, Austria

Emilia Ghent, Linz, Austria

Cristian Ghent, Linz, Austria

Nicolae Epure Gruia, Linz, Austria

Adriana Georgeta Gruia, Linz, Austria

Carolina Marcu, Viena, Austria

Advertisements

Scrisoarea OFICIALA și INTEGRALA a SFINTEI CHINOTITE către Patriarhul Ecumenic și Bisericile Autocefale cu privire la Sinodul Panortodox din Creta

— preluare de pe “Român ortodox în Franţa” via “Pelerin ortodox” —

http://corortodox.blogspot.ro/2016/06/scrisoarea-oficiala-si-integrala.html

http://acvila30.ro/scrisoarea-oficiala-si-integrala-a-sfintei-chinotite-catre-patriarhul-ecumenic-si-bisericile-autocefale-cu-privire-la-sinodul-panortodox-din-creta/

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos

Kareia, 12/25 mai 2016

Nr. prot. F.2/7/1085

Preafericirii Sale,

Patriarhul Ecumenic,

Preacinstitul nostru Părinte și Stăpân,

Kyr Bartolomeu

la Fanar,

Preafericite Părinte și Stăpâne,

Salutăm cu bucurie fiască și adâncă cinstire Preafericirea Voastră, în Hristos cel înviat, prin cunoscuta urare, „Hristos a înviat! ”

În conformitate cu rânduiala Sfântului nostru Ținut, ne-am întâlnit într-o Sinaxă Dublă Extraordinară și cu smerenie am luat în considerare:

1) Cinstita Voastră scrisoare patriarhală din 11 martie 2016, prin care Sfânta noastră Chinotită a fost informată cu privire la convocarea Sfântului și Marelui Sinod, și i-au fost comunicate acesteia, cu titlu informativ, cele șase texte presinodale care urmează să fie trimise în fața Sfântului și Marelui Sinod;

2) Enciclica Voastră patriarhală și sinodală, din 20 martie a acestui an, în care este menționat că Sinodul Panortodox are ca scop principal și de importanță primordială de a „vădi că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, unită în Sfintele Taine, și în special în Sfânta Taină a Euharistiei și credința ortodoxă, dar, de asemenea, și în sinodalitate”, și este adus la cunoștința noastră faptul că „textele care au primit un acord panortodox, și care sunt prezentate la Sfântul și Marele Sinod, au fost publicate și sunt la dispoziția fiecărui credincios bine intenționat pentru a fi informat și ținut la curent, dar, de asemenea, pentru a-și exprima opiniile sale și așteptările sale cu privire la Sfântul și Marele Sinod”.

Răspunzând acestui îndemn părintesc, al Preafericirii Voastre, ne rugam cu ardoare, dimpreună cu toți Părinții ce cu dumnezeiască dragoste se nevoiesc în Sfântul Munte, ca Domnul să binecuvânteze și să ducă la izbândă înalta lucrare a Sfântului și Marelui Sinod și să manifeste în mod real unitatea Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

După ce am studiat în acest scop, și cu atenția și grija cuvenită textele presinodale, suntem datori să supunem cu respect în atenția Voastră cele ce urmează.

Cinstim și prețuim după vrednicie Maica noastră, Marea Biserică a lui Hristos, [Muntele Athos este sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice n. tr. fr.] și Preafericirea Voastră, Patriarhul Ecumenic și Părinte al nostru. Ne rugăm fără încetare pentru mucenicescul Tron, dintîi al Bisericii, și ușurarea greutății crucii pe care o poartă de ani de zile. Ori de câte ori apar întrebări care provoacă probleme pentru conștiința Sfintei Biserici Ortodoxe, ne exprimăm opiniile noastre și sugestiile, cu respect și dragoste, așa cum au făcut-o și Părinții care au trăit înaintea noastră.

Constatăm efortul eficace și sârguincios al Reprezentanților Preasfintelor Biserici Ortodoxe la Conferințele Panortodoxe Presinodale, în vederea redactării textelor presinodale în cauză, care au fost publicate conform deciziei Sinaxei Întâistătătorilor (21-29 ianuarie 2016).

Cu toate acestea, credem că anumite puncte ale textelor presinodale necesită o clarificare, pentru a exprima cât mai clar tradiția de veacuri a Sfinților Părinți și taina sinodalității Bisericii. Cu smerenie prezentăm opiniile și sugestiile noastre cu privire la aceste puncte pentru evaluarea lor și valorificarea lor de către Biserică.

Primul punct privește ecleziologia. Formularea „Biserica Ortodoxă fiind Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” a fost pusă, într-adevăr, în mod întemeiat, la începutul textului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, în sensul și înțelegerea pe care o exprimă unicitatea Acesteia. Cu toate acestea, Sfântul și Marele Sinod, ca organism sinodal superior Conferințelor Presinodale, ar trebui să completeze formularea textului în cauză și să evite termenul de „Biserică” pentru subiectul eterodocșilor, folosind în locul acestuia, termenii „credințe și confesiuni creștine”. Astfel, eterodocșii vor ști în mod foarte clar ceea ce gândim despre ei, ca sinceri interlocutori. În această perspectivă, ar fi mai corect să se introducă următoarea formulare în alineatul 2 al paragrafului 6:

„Biserica Ortodoxă cunoaște (în loc de recunoaște) existența istorică a altor confesiuni creștine …”,  

În continuarea textului, conceptul unității Bisericii necesită, de asemenea o clarificare. Credem că aparțin unității Sale doar mădularele Bisericii Ortodoxe, ca Trup al lui Hristos, care sunt părtașe „slavei” (harul îndumnezeitor al Sfântului Duh), pentru care s-a rugat Marele Arhiereu – Domnul nostru Iisus Hristos. Doar pentru aceste mădulare este vorba când se spune „ca să fie una, precum Noi una suntem”, potrivit tâlcuirii de-Dumnezeu-purtătorilor Părinții (Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Chiril al Alexandriei). Este în folosul tuturor, pentru conștiința de sine pe care o are turma ortodoxă, dar, de asemenea, pentru eterodocși, ca să vorbim despre întoarcerea celor care s-au despărțit de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, adică Biserica noastră Sfântă Ortodoxă, care păstrează netulburată „legătura nedespărțită existentă între adevărata credință și împărtășirea de Taine”, așa cum a fost exprimată de către Sfintele Sinoade Ecumenice.

În acest sens al unității sale Biserica „a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care au  plecat, mai departe sau mai aproape” și, că în acest context, poate să exprime firea sa apostolică „în condiții istorice noi”, având ca scop obiectivul de a pregăti calea pentru întoarcerea lor în unitatea Sa în Duhul Sfânt. Mai exact, sugerăm că ultima frază a articolului 5 privind „unitatea pierdută a creștinilor”, să fie formulată după cum urmează: „întoarcerea în Adevăr a creștinilor care s-au îndepărtat de el”.

Al doilea punct al textelor presinodale care trebuie supus unor modificări, astfel încât sa fie asigurată conștiința de sine a Bisericii de-a lungul timpului, este cu referire la dialogurile intercreștine bi- sau multilaterale. Modul de conducere și calea dialogurilor teologice nu satisface întreaga pliromă a Bisericii. În ceea ce privește Sfânta noastră Chinotită, ea s-a exprimat, din când în când, în diferite circumstanțe, prin texte oficiale care se opun acordurilor teologice cu eterodocșii și ea a protestat împotriva rugăciunilor împreuna și a altor practici liturgice (săruturi liturgice etc.), prin care este dată imaginea unei false uniuni cu ei, așa cum se menționează în textul Sinaxei Duble Extraordinare din 9/22 aprilie 1980. În mod concret, la articolul 18 din textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, trebuie spus în mod clar faptul că Biserica Ortodoxă nu poate în nici un caz să accepte unitatea Bisericii ca un aranjament interconfesional sau ca participare la rugăciuni comune și alte practici liturgice, care creează confuzie în conștiința pliromei ortodoxe. Astfel, nu putem să nu exprimăm, preocuparea noastră vie și obiecțiile noastre bazate, față de continuarea participării ortodocșilor în Consiliul Mondial al Bisericilor.

În al treilea rând, în ceea ce privește „Regulamentul de organizare și funcționare a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”, înțelegem dificultățile practice, astfel evităm să abordăm problemele care se pun cu privire la modul de organizarea și de participare cu titlu egal al [tuturor n.n.] episcopilor. În același timp, cu toate acestea, articolul 22 din textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, în care se pune problema de a ști cine este „judecătorul desemnat și ultim în materie de credință”, textul poate fi mai clar, cu precizarea că tradiția bisericească recunoaște ca judecător ultim în materie de credință conștiința pliromei Bisericii, care se exprimă câteodată de către persoane individuale, sau de sinoade ale ierarhilor, sau de către poporul credincios, și care este validată prin decizii sinodale. În egala măsură credem că ar trebui să  se facă referință, de asemenea, la marile Sinoade ale Bisericii Ortodoxe, care a avut loc după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (care au avut loc sub Patriarhul Fotie cel Mare în 879, și în timpul Sfântului Grigorie Palama între 1341 și 1351, și cele care au invalidat pseudo-sinoadele unioniste de la Lyon și Ferarra-Florența). De fapt, prin referire la aceste sinoade, diferențele dogmatice și ecleziologice dintre eterodocși (legat de Filioque, harul creat, primatul papal, etc.) sunt complet clarificate.

Al patrulea și, credem noi, ultimul punct, se referă la duhul textului „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană”. Textul se caracterizează printr-o sensibilitate spirituală; cu toate acestea, noi credem, ca athoniţi și moștenitori ai tradiției ascetice isihaste, că ar fi de completat în modul cel mai adecvat (de preferință la paragraful 6, 13 [F,12 n.tr.]), cu o referire pe deplin dezvoltată cu privire la antropologia și cosmologia ortodoxă corespunzătoare, așa cum a fost formulată în principal de către Sfântul Grigorie Palama. Mai exact, textul poate fi completat după cum urmează:

„Dumnezeu Se poate revela omului prin comuniune directă cu El, atunci când acesta din urmă practică asceza întru Hristos și aspiră continuu la El prin rugăciune noetică. Scopul acestei spiritualități riguroase și mistagogice este îndumnezeirea, adică, experierea personală a Luminii dumnezeiești a Schimbării la Față de către cel care se roagă. Condiția indispensabilă pentru acest lucru este că desăvârșirea personală, împărtășirea cu Dumnezeu și revelația Sa, nu pot fi atinse decât în cadrul Bisericii. Toată lupta duhovnicească este realizată numai prin harul lui Dumnezeu și nu independent de acesta (de exemplu, aplicarea diferitelor tehnici întâlnite în diferite curente mistice mai vechi și contemporane, sau prin dezvoltarea autonomă a intelecției și a cunoașterii umane).

În acest context, locul principal este ocupat de distincția dintre esență și energiile necreate ale lui Dumnezeu. Dumnezeu nu rămâne inaccesibil omului, ci se află în relație directă și personală cu el prin energiile Sale necreate. Astfel, omul participă la viața divină și devine dumnezeu prin har. Energia lui Dumnezeu nu este vreo putere oarecare sau supraputere; este Dumnezeul cel viu și personal și Întreit, Care devine accesibil și părtășibil omului, și Care intră în istoria și viața lui, astfel încât acesta să „devină părtaș dumnezeieștii firi” purtând „chipul” și îndreptându-se spre „asemănare” prin ascetism, viață virtuoasă și nepătimire (apatheia). Prin aceasta cale, mai înainte menționată, de îndumnezeire, pacea lui Hristos intră în om – „pacea care vine de sus”, care trebuie deosebită de noțiunea de pace, a acestei lumi, care este căutată prin inițiative și manifestări inter-religioase”.

Preacinstite Părinte și Stăpân, estimând în mod profund munca celor care au lucrat la Conferințele Presinodale, putem să spunem, în concluzie, că textele presinodale necesită anumite îmbunătățiri, pentru a exprima credința sobornicească a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Facem această cerere fiască pentru că, printre altele, să luați în considerare sugestiile noastre, pe care le expunem cu grijă, luare aminte și rugăciune, și pentru ca Sfântul și Marele Sinod să „constituie expresia autentică a tradiției canonice și a praxisului bisericesc de veacuri pentru funcționarea sistemului sinodal” al Bisericii. Atunci va fi mare bucurie în cer și pe pământ, și vor fi evitate separările și eventualele schisme, în timp ce pliroma Bisericii „cu o singură gură și o singură inimă” va slavi pe Dumnezeu preaslăvit în Treime, nădejde și mântuirea lumii întregi.

Acestea fiind spuse, înălțând din toată inima rugăciuni ardente Domnului cel înviat pentru Preafericirea Voastră și pentru reușita Sfântului și Marelui Sinodului care este convocat acum, vă adresam profundul nostru respect și preaadânca noastră cinstire fiască.

Toți reprezentanții și întîistătătorii celor 20 de sfinte mănăstiri ale Sfântului Munte Athos, reuniți în Sinaxa Dubla Extraordinară

Copie: Bisericilor Ortodoxe Autocefale și către cele 20 de mănăstiri ale Muntelui Athos

Sursa: Traducere de Roman Ortodox în Franța după Orthodoxie.com, Lettre de la Sainte-Communauté du Mont Athos au sujet du saint et grand Concile de l’Église orthodoxe

http://orthodoxie.com/lettre-de-la-sainte-communaute-du-mont-athos-au-sujet-du-saint-et-grand-concile-de-leglise-orthodoxe/

http://corortodox.blogspot.ro/2016/06/scrisoarea-oficiala-si-integrala.html

IPS Ierotei Vlachos: Problemele esențiale cu privire la Sfântul și Marele Sinod

— preluare de pe site-ul Parohiei Copou —

http://www.parohiacopou.ro/ips-ierotei-vlachos-problemele-esentiale-cu-privire-la-sfantul-si-marele-sinod

IPS Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos

 Problemele esențiale cu privire la Sfântul și Marele Sinod

(Intervenție în Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 25 mai 2016)

 

Sfântul și Marele Sinod care urmează să aibă loc în luna iunie 2016 în Creta era o așteptare a multora cu o anumită viziune despre el, care l-au pregătit, care s-au ostenit și acum au ajuns la convocarea lui.

Întrebarea care se pune este dacă Sfântul și Marele Sinod este chiar acela pe care îl așteptau cei ce au avut viziuni despre el. Se scriu și se spun multe despre această temă, unii își exprimă bucuria lor, fiindcă în sfârșit a venit clipa dorită, alții exprimă îngrijorarea, o îndoială intensă iar alții simt o deplină dezamăgire. În această mică luare de poziție mă voi limita numai la câteva observații.

1. Sinod al Întâistătătorilor Bisericilor

Sinodul care urmează să se adune a fost caracterizat drept Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, dar în realitate va fi Sinodul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe. Acest punct de vedere îl susțin pentru faptul că toate deciziile de criză au fost luate numai de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe.

Pe data de 6-9 martie 2014 în Constantinopol, tot ei au luat hotărârea să convoace Sfântul și Marele Sinod în iunie 2016 și au stabilit tematica lui.

Pe 27-28 ianuarie 2016, Întâistătătorii la Chambesy în Geneva, au votat Regulamentul de organizare (în afară de Patriarhia Antiohiei) și textele pregătite de Comisii, afară de o temă pe care nu au semnat-o două Patriarhii, a Antiohiei și a Georgiei.

Mai înainte de începerea Sfântului și Marelui Sinod, Întâistătătorii vor semna mesajul Sfântului Sinod care va fi întocmit de grup format din câte un reprezentant din toate Bisericile Ortodoxe.

Programul lucrărilor sfântului și Marelui Sinod va fi întocmit de Întâistătători.

2. Abaterile de la Marile Sinoade

Sinodul acesta a fost plănuit și pregătit ca un Sinod ecumenic și desigur primul gând asupra lui a apărut în 1923, la cea de-a 1600 aniversare a Primului Sinod Ecumenic. S-au pus în discuție aproximativ 100 de posibile teme, care priveau întregul interval de timp al celui de-al doilea mileniu, ce cuprinde ruperea părții de Apus a Imperiului roman (sec. VIII-XI), schisma din creștinismul apusean (sec. XV), dezvoltarea diverselor curente ideologice, precum iluminismul, romantismul, idealismul german, existențialismul, dar și secularizarea creștinismului însuși.

În final, această viziune a „Părinților” acestei idei a sfârșit prin a fi nu un Sinod Ecumenic, ci un Sfânt și Mare Sinod  care încă nu-și poate afla identitatea, numai cu șase teme irelevante, inoportune, fără stabilirea vreunei ținte speciale și cu câteva dintre ele total desprinse de Tradiția Părinților.

Am auzit și am citit, și este susținut de mulți, că trebuia convocat Sfântul și Marele Sinod de aproximativ 1200 de ani și aceasta se întâmplă abia acum, pentru prima dată, după o atât de mare perioadă de timp. Aceasta creează o puternică problemă tuturor celor care se ocupă cu teologia și Tradiția Bisericii. Prin aceasta se prezintă situația ca și cum ar fi un gol bisericesc după Sinodul al VII-lea Ecumenic, care trebuie să fie acoperit, deși s-au mai adunat mari și importante Sinoade precum cel din vremea Sfântului Fotie cel Mare (879-880), sau a Sfântului Grigorie Palama (1341, 1351), după cum de asemenea, sinoade importante au avut loc între secolele XV – XVIII cu hotărâri determinante. Se dă impresia astfel că toate aceste sinoade importante sunt ocolite și marginalizate.

Iar lucrul acesta eu îl consider un afront din partea noastră adus sfinților noștri, Fotie cel Mare, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, sfinților Calist și Filotei Kokkinos, Patriarhi ai Constantinopolului, Sfântului Marcu Evghenicul și Patriarhilor ortodocși ai Răsăritului din secolele XV – XVIII.

Firește, acești sfinți nu sunt vătămați cu nimic de vreme ce învățăturile lor au dobândit o autoritate ecumenică, hotărârile celui de-al IX-lea Sinod Ecumenic (1351) au fost cuprinse în Synodikonul Ortodoxiei, care se citește în prima duminică din Postul Mare, dar este afrontul și căderea noastră din Tradiția ortodoxă.

Se pare că prin acest Sinod se urmărește inițierea unei noi epoci bisericești, a apostazierii de la teologia și mărturisirea Sinoadelor ecumenice și panortodoxe, de la cele dinainte de Sinodul al VII-lea și cele de după acesta. Astfel ne vom trezi cu un gol de memorie, un alzheimer duhovnicesc în Biserica Ortodoxă. Nu se explică altfel unele puncte ale textelor care au fost pregătite, precum și analizele explicative ale susținătorilor lor.

Se pare că este o imitație/copie de proastă calitate a Conciliului Vatican II. Sfântul și Marele Sinod ca idee, a început odată cu încercarea de convocare a Conciliului Vatican II. Și așa cum Vatican II a dezvoltat o nouă ecleziologie, care a trecut de la ideea exclusivității la teologia includerii, sau la teologia baptismală, într-un mod analog unele puncte din textele care s-au pregătit pentru Sfântul și Marele Sinod amintesc de o nouă eclesiologie și în Biserica Ortodoxă, în măsura în care se recunosc Taine și în afara Bisericii Ortodoxe.

3. Lipsa pregătirii mai dinainte a Sinodului

Dacă revenim la problemă, constatăm că Biserica noastră [e o referire la Biserica Greciei, n.ed.] nu s-a pregătit corespunzător pentru acest Sinod. Și este o Biserică cu un potențial teologic înalt, cu un monahism viu și viață bisericească bine organizată. Prin toate acestea Biserica noastră educă, prin școlile teologice, teologi și clerici ale altor biserici locale, are iradiere internațională prin textele teologice și pastorale și multe altele. Totuși pentru prelucrarea textelor care urmează a fi semnate la Sfântul și Marele Sinod nu a existat o suficientă pregătire și hotărâri sinodale.

În martie 2014 la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, în Constantinopol, s-a hotărât convocarea Sfântului și Marelui Sinod în luna iunie 2016, precum de asemenea s-a hotărât de către Comisie să se aducă la zi textele deja pregătite. De atunci și până astăzi trebuiau să fie discutate în ședințele ierarhiei, să se dea sarcini reprezentanților noștri care să ducă spre stabilirea unor texte definitive, să se organizeze dezbateri pe marginea lor în școlile teologice, la sinaxele clericilor și laicilor, astfel încât să se expună propunerile Bisericii noastre ca mai apoi să se ajungă la textele finale.

Însă, dimpotrivă, noi ierarhii am petrecut în necunoștință și am primit texte socotite definitive, de vreme ce au fost semnate de Întâistătătorii Bisericilor Autocefale Ortodoxe, în ianuarie la Chambesy, în Geneva, și au fost trimise la Sfântul și Marele Sinod. Ajungem acum să discutăm despre textele acestea, când mai există foarte puține șanse ca ele să fie îndreptate.

Am în mână expunerile reprezentanților Bisericii noastre din Comisia Specială ortodoxă pentru reevaluarea textelor, care au fost depuse la Sfântul Sinod Permanent în perioada 2014-2015, precum am de asemenea și fragmente din Practicalele Ședințelor Sinodului Permanent. Reprezentanții noștri ne-au asigurat prin expunerile lor că textele nu au probleme. De asemenea Sfântul Sinod Permanent a împărțit expunerile și textele Arhiereilor pentru informarea lor fără să pară din Practicale că au avut loc discuții sau că s-au dat linii directoare pentru eventuale modificări sau adăugiri afară numai de o singură dată când s-a luat hotărârea pentru unele corecturi de exprimare.

La Ședința Sinodului din 2009 pentru evaluarea dialogului cu romano-catolicii s-a hotărât : 1. „S-a constatat nevoia unei mai bune informări a ierarhiei în aceste chestiuni importante. S-a arătat că pe viitor ierarhia va lua cunoștință de toate fazele dialogurilor, altminteri nici un text nu leagă Biserica. De altminteri, aceasta o recomandă Statutul Sinodal al Bisericii. […] 4. Textul de la Ravenna și textul care urmează să se discute în Cipru sunt sub limita referirii și aprobării lor de către Bisericile locale autocefale […]. Aceasta înseamnă în mod practic că nu vor fi evenimente încheiate, fără hotărârea sinodală a Ierarhiei. Ierarhii sunt păzitorii Tradiției ortodoxe, așa cum au mărturisit la hirotonia lor întru episcopi” (Comunicatul Sfântului Sinod, 16. 10. 2009).

Dacă acest lucru s-a spus pentru textul de la Ravenna, cu atât mai mult ar trebui să se spună și în cazul acesta, de vreme ce urmează să fie semnate texte obligatorii pentru întreaga Biserică Ortodoxă.

Trebuia așadar, și anul trecut să fie convocată Ierarhia Bisericii noastre ca textele să fie parcurse de către toți arhiereii, să fie explicații concrete și să se ia hotărâri. Acest lucru a fost semnalat și de alte Biserici Ortodoxe din câte știu. Prin urmare, ceea ce se întâmplă astăzi trebuia să se întâmple mai înainte de semnarea textelor de către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe la Chambesy din Geneva, în luna ianuarie a anului 2016.

Dar trebuia să auzim și punctele de vedere ale Școlilor teologice și ale academiilor bisericești precum și ale preoților, monahilor și laicilor. Seriozitatea fiecărui Sinod are legătură cu seriozitatea cu care întâmpinăm temele propuse. Din nefericire, noi episcopii ne mulțumim numai cu o slujire pastorală cu raportare socială și am lăsat temele majore ale credinței unora care fac pe specialiștii.

Cel puțin în acest ultim ceas, al doisprezecelea, să arătăm și noi un înalt simț de răspundere în ceea ce privește cugetul bisericesc și terminologia teologică, să lepădăm sentimentalismele și alte diferite interese bisericești. Nu are importanță cine va reprezenta Biserica noastră în acest Sinod, ci ce va susține Biserica noastră în pozițiile care se vor prezenta. Astfel, convocarea de astăzi a ierarhiei este foarte importantă pentru că trebuie să acceptăm hotărârea Sfântului Sinod Permanent și în realitate să hotărâm dacă vom urma pozițiile care decurg din Tradiția noastră sau dacă ne vom lăsa inspirați de concepțiile contemporane care se distanțează de limba și duhul tuturor Sinoadelor ecumenice panortodoxe. Aceasta este problema.

Va trebui să conștientizăm că nu este vorba doar de textele celor șase teme, ci o importanță majoră are mesajul care se va fi întocmit și va fi citit la începutul Ședinței Sfântului și Marelui Sinod. S-a spus că chiar dacă la Sfântul și Marele Sinod nu vor fi discutate și nu vor fi hotărâte diferite teme, fundamental este mesajul care se va transmite întregii lumi.

Astfel am ales un Mitropolit care ne va reprezenta în alcătuirea mesajului. Va trebui astăzi să cunoaștem conținutul lui sau punctele lui de bază și centrale pe care le va cuprinde și să hotărâm în raport cu aceasta. Din câte știu deja se pregătește acest text, va fi definitivat de Comisia Specială care se va întruni în ședință în Creta cu o săptămână mai înainte de convocarea Sfântului și Marelui Sinod, va fi semnat de Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale și va fi mesajul fundamental al acestui Sinod.

Întrebarea care se pune este: ierarhia Bisericii Greciei va ignora textul acesta, nu va lua cunoștință de conținutul lui de vreme ce este atât de important? Eu, cel puțin, și sper că și alți frați, nu încurajez pe nimeni să semneze un astfel de text, dacă nu îl citesc mai întâi. Propun să se adauge la acest mesaj paragraful: Sfântul și Marele Sinod este continuarea celor opt sinoade din primele veacuri și ale marilor sinoade din vremea lui Fotie cel Mare, Grigorie Palama și a Sinoadelor ulterioare ale Patriarhilor Răsăritului.

Acestea sunt temele potrivite și importante și nu cine va fi prezent la acest Sinod și cine va refuza să participe la el chipurile pentru motive de conștiință.

4. Duplicitatea limbajului ecleziastic.

Citind cineva câteva din aceste texte observă că sunt inspirate dintr-un duh de diglosie (limbaj dublu). Cuvântul diglosie s-ar putea să mire dar el exprimă o realitate atunci când cunoaștem duhul care există în jurul temelor respective.

Într-un alt text al meu am notat diferitele teme care există în unele texte, precum au făcut-o și alții, episcopi, clerici, monahi, teologi, laici și din acest motiv nu poate cineva să se tulbure.

Semnalarea aceasta este necesară dacă ne gândim că este vorba de texte sinodale panortodoxe care trebuie să fie lucrate cu atenție. Se poate ca în comunicarea noastră zilnică sau uneori în textele noastre să fi trecut unele cuvinte care provoacă probleme, precum de pildă putem să scriem sau să spunem „Biserica” romano-catolică sau „Biserica”[1] protestantă etc., dar când se alcătuiesc texte de mărturisire care vor rămâne ca hotărâri ale Sfântului și Marelui Sinod, atunci trebuie să fim atenți.

Sfântul Grigorie Palama în timpul luptelor teologice și isihaste a consacrat un principiu fundamental: „altceva este a ne contrazice pentru dreapta credință și altceva este mărturisirea credinței”. Aceasta înseamnă că în contrazicere poate cineva să folosească orice fel de argumente, dar când scrie texte de mărturisire a credinței atunci cuvântul trebuie să fie concis și exact din punct de vedere dogmatic, așa cum au făcut Sfinții Părinți care au dogmatisit printr-un cuvânt scurt și cu multă înțelepciune. Astfel, textele care ni se pun dinainte și care urmează a fi semnate și de Biserica noastră trebuie să fie dogmatic curate și să nu fie caracterizate de neclaritate și confuzie, altminteri nu vor fi texte ortodoxe.

Citind cineva cu atenție cuvintele care se folosesc, înțelege că se urmărește să se ascundă unele teme, cum din păcate se întâmplă de multe ori cu legile care se votează în Parlament. Există o neclaritate și o practică concretă în multe teme ecleziastice care se ascund în dosul cuvintelor textelor care vorbesc despre alte „Biserici”.

Mă voi referi la trei exemple din această practică de până acum.

            Primul exemplu este tema lucrărilor din 1965 care au avut loc în Constantinopol și Vatican, ceea ce a dus la concluzia că a avut loc ridicarea anatemelor. Să amintesc că Patriarhul Constantinopolului Serghie al II-lea, nepot al lui Fotie cel Mare, prin hotărâre sinodală a șters numele Papei Romei Serghie al IV-lea din dipticele Bisericii încă din 1009 fiindcă în epistola de întronizare a inclus Simbolul Credinței cu Filioque și de atunci numele nici unui Papă nu a mai fost pus în diptice, prin urmare aceasta a fost deja neîmpărtășire (necomuniune de credință).

Mai târziu, în 1054,  Cardinalul Humbert a anathemizat pe Patriarhul Mihail Cerularie și alți doi și acela la rândul său l-a anathemizat. Aceasta înseamnă că neîmpărtășirea/lipsa comnuniunii exista și mai înainte de anateme și firește ridicarea anatemelor nu desființează practica neîmpărtășirii/necomuniunii de credință.

Întrebarea care se pune este: În 1965 a avut loc ridicarea anatemelor sau ridicarea neîmpărtășirii/necomuniunii? Este o întrebare potrivită, fiindcă în enciclica Patriarhiei ecumenice din 7 decembrie 1965 se scrie că a avut loc ridicarea anatemelor și prin urmare există încă necomuniune, în timp ce în declarația care s-a semnat în franceză între Patriarhul Ecumenic și Papa și pe care a citit-o Papa în ultima zi (7 decembrie) și la lucrările Conciliului Vatican II, se scrie că a avut loc ridicarea necomuniunii/neîmpărtășirii. Am la îndemână textul acesta în franceză și în engleză.

Al doilea exemplu este continuarea celui precedent, căci din păcate în practica ecleziastică nu numai că sunt recunoscuți heterodocșii ca Biserici, ci că este comuniune ecleziastică și euharistică! Prin urmare se constată o diglosie/duplicitate de termeni ecleziastici, neclaritate și confuzie. Mă refer la un text al Unei Biserici care este caracterizat drept Mărturisire de credință care a fost aprobat oficial și în care predomină într-un mare grad duplicitatea limbajului și confuzia. În timp ce este vorba despre Biserica Una, în același timp sunt caracterizate ca Biserici și celelalte confesiuni care ar constitui Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică. De asemenea, se vorbește încă despre dumnezeiasca Împărtășire din același Sfânt Potir de către toți creștinii „din necesitatea ospitalității creștine prin Sfintele Taine”, precum și de faptul că „toți creștinii prin același botez am devenit mădulare ale trupului lui Hristos care este Biserica”.

Al treilea exemplu: Recent am citit cartea profesorului Antonie Papadopulos cu titlul Dialogul Teologic al Ortodocșilor și Romano-catolicilor (istorie-texte-probleme) și am constatat încă odată că în dialogul acesta și în declarațiile acestea și textele comune dintre Patriarhul ecumenic și Papa, precum și al reprezentanților lor predomină un limbaj și un duh „de frățietate care rezultă din botezul unic și din participarea la sfintele Taine”și că „Bisericile noastre se recunosc una pe alta ca Biserici surori, responsabile împreună în păzirea credinței Bisericii Una a lui Hristos în planul dumnezeiesc, dar cu totul distincte, în vederea unității”.

Acest fenomen al diglosiei (duplicității limbajului) în documentele ecleziastice oficiale este o realitate dureroasă care arată îndepărtarea de textele oficiale bisericești de două mii de ani. Acest lucru nu trebuie să se întâmple în textele Sfântului și Marelui Sinod.

5. Expresia Biserici surori

În documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, în timp ce se vorbește despre faptul că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, în același timp se vorbește despre faptul că Biserica Ortodoxă „recunoaște existența istorică a altor biserici și confesiuni creștine”, prin urmare se face o confuzie legată de conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, și pentru acest motiv se impune corectarea acestui text.

Această problemă este foarte serioasă, pentru că în diferite dialoguri teologice între ortodocși și romano-catolici, precum de asemenea și în textele oficiale dintre ortodocși și romano-catolici se vorbește despre Bisericile surori și din nefericire acest termen de Biserici surori, a dezvoltat o teologie și o eclesiologie speciale. Nu este un termen tehnic, ci o teologie ecleziologică contemporană, care predomină în mișcarea ecumenistă.

Despre termenul Biserici surori și mai ales cum a început să fie folosit, face referire un text pe care l-a editat Biroul Congregației pentru doctrina credinței, a Vaticanului (30 iunie 2000) pe care o prezida la acea vreme cardinalul Joseph Ratzinger, viitorul papă Benedict al XVI-lea. Acest termen, conform acestui text, a apărut în secolul al XII-lea și al XIII-lea, a fost folosit în vremurile mai noi de Patriarhul Constantinopolului Athenagora, a fost adoptat de Conciliul Vatican II și de atunci a fost folosit în documentele papale în declarații oficiale și epistole, în enciclice etc.

De asemenea, în textul pe care l-a editat Congregația pentru doctrina credinței, a Vaticanului se face o analiză teologică a acestei expresii și se prezintă cum înțeleg romano-catolicii că Una, Sfânta, sobornicească și apostolică Biserică universală, care este cea Papistașă nu este Biserică soră, ci maică a tuturor celorlalte Biserici. Acesta este motivul pentru care „va trebui ca cineva să evite, ca pricină de răstălmăcire și confuzie teologică, folosirea expresiilor precum cele două Biserici ale noastre care sunt folosite când este vorba de Biserica Catolică și ansamblul Bisericilor Ortodoxe (sau Una dintre Bisericile Ortodoxe)”. Desigur acest termen de Biserici surori, potrivit textului, poate să fie folosit numai pentru acele comunități ecleziastice care au păstrat succesiunea apostolică validă și euharistia”.

Este evident că termenul de Biserici surori este folosit de papistași într-un sens teologic și eclesiologic de validare a tainelor și a succesiunii episcopale și nu este doar un termen tehnic, cu adăugirea că maica tuturor Bisericilor este Biserica Catolică.

Este interesant că Papa Ioan Paul al II-lea în cuvântul pe care l-a rostit pe 5 iunie 1991 în Bialystok în Polonia a zis despre această temă: „Astăzi vedem mai limpede și înțelegem mai bine că Bisericile noastre sunt biserici surori, nu în sensul simplu al unei expresii politicoase, ci în sensul unei categorii fundamentale al unei eclesiologii ecumenice”.

Acest lucru rezultă nu numai din decretele Conciliului Vatican II dar și din textele care au fost semnate în dialogurile teologice dintre ortodocși și romano-catolici în Monaco (1982) și la Bari (1987), la Noul Valaam în Finlanda (1988) și mai târziu la Ravenna (2007).

Amintesc că la Monaco s-a întocmit un text cu tema „Taina Bisericii și a Euharistiei în lumina Tainei Sfintei Treimi”. La Bari s-a întocmit textul cu tema „Credința, Tainele și unitatea Bisericii”, la Noul Valaam s-a întocmit textul cu tema „Taina Preoției în structura tainică a Bisericii și în special însemnătatea succesiunii apostolice pentru sfințirea și unitatea poporului lui Dumnezeu”. Și la Ravenna, „Consecințele eclesiologice și canonice ale ființei tainice a Bisericii. Comuniune ecleziastică, sinodalitate și autoritate”. Aceste patru texte s-au întocmit și au fost aprobate de reprezentanții Bisericilor Ortodoxe cu perspectiva că atunci când se va încheia dialogul teologic, vor fi aprobate și de unele Biserici autocefale locale.

Din toate acestea rezultă fără îndoială două concluzii importante.

Prima concluzie este că termenul de Biserici surori și termenul de Biserică pentru romano-catolici nu este un simplu termen tehnic, ci expresia eclesiologiei în aceste comunități creștine.

A doua concluzie este că texte precum cele de mai sus au fost semnate și de reprezentanți ai Bisericii Greciei cu premisa obligatorie că vor ajunge în final spre aprobare la ierarhia Bisericii Greciei, adică vor sfârși sub termenul obligatoriu de ad referendum. Dacă totuși în textul care urmează să fie votat în Sfântul și Marele Sinod din Creta va rămâne expresia că „Biserica ortodoxă recunoaște existența istorică a tuturor Bisericilor și Confesiunilor creștine” și alte asemenea expresii, atunci se recunosc indirect și textele care au fost semnate de reprezentanți, deși sunt problematice, fără să ajungă pentru aprobare la ierarhia noastră. Acesta este motivul pentru care trebuie să preceadă aprobarea sau nu a celor patru texte de către ierarhia Bisericii Greciei.

Prin urmare trebuie neapărat ca în textul care urmează să fie discutat și votat la Sfântul și Marele Sinod să nu fie caracterizate drept Biserici alte comunități creștine și alte confesiuni.

6. Validitatea și realitatea Botezului

Consecința celor precedente este faptul că mulți susțin că Botezul eterodocșilor este valid și real adică nu se identifică limitele canonice cu cele harismatice ale Bisericii.

Arhiereii mai vechi ai Patriarhiei Ecumenice utilizau rânduiala canonică cu privire la modul primirii heterodocșilor prin iconomie sau cu acrivie în Biserica Ortodoxă. Făceau distincția că altceva este dacă sunt Taine în afara Bisericii – care nu există – și altceva este modul în care primim un heterodox în Biserică. Judecând după acrivie, nu există Taine în afara Bisericii, dar prin iconomie acceptăm pe cineva cu Mirungere sau libel (mărturisire de credință) atunci când botezul a avut loc în numele Dumnezeului Treimic, cum este gândit în mod ortodox, și prin întreita afundare în apă. Acest lucru ne odihnește. Insistența unora de a schimba iconomia de la o temporară suspendare a acriviei, la o stare permanentă este inadmisibilă.

Astfel, mulți susțin că botezul heterodocșilor/ereticilor este valid și real, lucru pe care nu-l susțin Canoanele al 7-lea al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic și al 95-lea din al V-lea Sinod Ecumenic. Dar dincolo de aceste două Sinoade ecumenice nu trebuie trecut cu vederea faptul că în tradiția latină s-a introdus erezia lui Filioque, erezia lui actus purus, alte abateri eretice, precum de asemenea și botezul prin stropire sau turnare, evitându-se afundarea celui botezat în apă.

Apoi, se poate întreba cineva de ce să nu fie valide, în acest caz și reale Mirungerea sau Euharistia heterodocșilor în aceeași logică? Și pentru ce este socotit valid și real botezul heterodocșilor când, în același timp, sunt opriți de la Preacuratele Taine, și atunci, care este scopul cel mai adânc al botezului? Adică potrivit unor teologi, botezul heterodocșilor este valid și real, dar nu atrage după sine rezultate bisericești, de vreme ce este nelucrător, cum susține Augustin? Opinia cum că botezul heterodox este valid și real este legată de succesiunea apostolică, adică de preoția validă și reală. Această poziție este stranie, fiindcă succesiunea apostolică nu este o lucrare magică și mecanică, nu este numai un șir, fie el și neîntrerupt, de hirotoniri, ci în primul rând și mai înainte de orice, este succesiunea modului apostolic de viețuire și gândire potrivit cu troparul: „Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor apostolilor fiind….”. Pierderea credinței ortodoxe revelate, introducerea teologiei scolastice ca fiind mai înaltă decât teologia patristică și apostolică, nu constituie succesiune apostolică. Este caracteristic cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: „Cei care s-au depărtat de Biserică nu mai au harul Duhului Sfânt în ei înșiși, căci a încetat transmiterea Lui prin faptul că s-a întrerupt rânduiala (Canonul 1)”. Cum este de asemenea cunoscută  fraza din Canonul Sinodului de la Calcedon: „De la eretici, unde nu este Biserică, este cu neputință să se primească iertare de păcate”.

Dincolo de această temă dogmatică, se pune o puternică problemă și din punct de vedere istoric a șirului neîntrerupt al hirotonirilor, de vreme ce s-a transmis istoric faptul că Carol cel Mare și urmașii lui au pus laici ca episcopi, fără hirotonie, și i-au socotit drept funcționari administrativi în sistemul feudal pe care l-au impus, astfel încât a protestat chiar și Papa Romei în fața conducătorilor germani. Istoric s-a dovedit că mai înainte de schisma Vechii Rome de cea Nouă a existat schisma eparhiilor unde domnea Carol cel Mare de Vechea Romă. În anul 794 la Frankfurt a fost condamnat Sinodul al VII-lea ecumenic și în anul 809 la Aachen a fost introdus Filioque și toate acestea au trecut și în Biserica Vechii Rome când a fost ocupată de franci.

Citind Dialogurile Papei Romei Grigorie, numit și Dialogul, se poate vedea Biserica ortodoxă a Romei mai înainte de secolul al VII-lea după Hristos, teologia ei, isihasmul ei, punctele comune cu teologia Părinților Bisericii, lupta papilor ortodocși, a episcopilor și a monahilor cu ereticii goți, vizigoți, vandali, longobarzi și încă și cu francii, precum și muceniciile, uciderile pe care le-au suferit ortodocșii Vechii Rome de la neamurile germanice. Și toate acestea se petreceau la începuturile secolului al VII-lea. Însă acum, despre ce Tradiție și succesiune apostolică vorbim, când toate sunt problematice, și cele teologice, și cele ecleziastice, și cele istorice?

7. Credința greșită privind ontologia persoanei[2].

Problema persoanei nu este doar o problemă „de școală”, adică scolastică, ci este de cea mai mare importanță. A fost introdusă în terminologia noastră, o folosim adesea, vorbim despre „persoana umană” și de „sacralitatea” ei, despre diferența dintre „persoană și individ” și multe altele care sunt o răstălmăcire a teologiei Părinților noștri.

Am citit comunicatul care a fost semnat la Mytilene între Papa, Patriarhul ecumenic și Arhiepiscopul Atenei și a toată Elada. Este vorba despre „ocrotirea vieții umane”, despre „criza umanitară” despre „atentarea la valorile umane și la drepturile și la libertățile fundamentale”, despre „criza umanitară”, dar nu și despre „persoana umană”.

Din nefericire astăzi a fost înlocuit cuvântul foarte frumos și foarte teologic de om cu cuvintele persoană, persoană umană, care îmi amintesc expresia mai veche „socialism cu față umană” și cu acest înțeles am ajuns de la teologie la sociologia drepturilor omului. Desigur, cinstim drepturile omului, dar teologia Bisericii Ortodoxe nu poate fi limitată numai la acestea.

Cuvintele persoană și individ folosite pentru om și cele referitoare la „ontologia persoanei” au un traseu de la Toma d’Aquino până la Kant, idealismul german (Fichte, Schelling, Hegel), teologia rusă și existențialismul și sunt folosite în principal de unii ortodocși. Este vorba despre o formă de venin teologic care a atacat teologia noastră ortodoxă.

Și este posibil să folosim acest termen în limba noastră de zi cu zi, fără să ne dăm seama, dar când se introduce acest termen în textele oficiale sinodale și bisericești, atunci constituie o deviere teologică. Teologii contemporani care folosesc expresiile „persoană umană”, „necesitatea firii” „voință și libertate a persoanei”, în mod limpede încalcă teologia ortodoxă care susține că firea este bună și nu constrânsă, voia-voința este dorință a firii și nu a persoanei, persoana se identifică cu individul și altele. Legătura dintre voință și persoană desființează Dumnezeul Treimic , introduce tritheismul și legătura dintre fire și necesitate atribuie un blam lui Dumnezeu pentru crearea omului.

Astfel în textul[3] propus, trebuie să fie înlocuite cele referitoare la persoană prin cuvântul om. Ce frumos este acest cuvânt cu conținutul lui ortodox al după chipului și asemănării! Firește, trebuie să respectăm pe fiecare om ca făptură a lui Dumnezeu, dar nu numindu-l persoană ne arătăm respectul față de el.

Fiindcă unii invocă pe Părintele Sofronie care a vorbit despre persoană vreau să fac observația că toate cele pe care le-a scris gheronda nu au nici o legătură cu cele pe care le analizează teologii personaliști contemporani. Gheronda identifica persoana-ipostas cu parcursul de la după chipul la după asemănare și în realitate prin termenul de persoană îl „zugrăvea” pe Sfântul Siluan.

Concluzii

Textele care au fost asumate și semnate de către Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe și care urmează a fi discutate la Sfântul și Marele Sinod sunt provocatoare în anumite puncte, deoarece până zilele noastre se observă, chiar și în Biserică, o confuzie între învățăturile Sfântului Grigorie Palama, de exemplu și învățătura adversarilor lui umaniști. Textele propuse s-au întocmit fără un dialog public și fără o consfătuire teologică, de aceea au creat reacții teologice și pe bună dreptate.

Totuși unii „deștepți” au vorbit aspru despre aceștia care au reacționat pe bună dreptate cu argumente teologice și i-au numit „facțiune înarmată a unei ortodoxii ideologice”, despre un „ayatollah al ortodoxiei”. Se întorc însă împotriva sinaxei bătrânilor luminați și îndumnezeiți și a părinților duhovnicești și scriu: „Este deja timpul pentru conducătorii bisericești responsabili să terminăm cu această caricatură a așa zisei credincioșii în Tradiție, cu acești ayatollahi ortodocși care consideră că au responsabilitatea ortodoxiei în lume…”

Problema este că se încearcă o emancipare din Tradiția Bisericii de după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic și care ajunge până astăzi, o pierdere a autorității și o îndepărtare de învățătura sfinților noștri îndumnezeiți, în primul rând de Fotie cel Mare, de Sfântul Simeon Noul Teolog, de Sfântul Grigorie Palama, de Marcu Evghenicul și de ceilalți Părinți filocalici.

Dacă nu este astfel, atunci să mărturisească oficial în mesajul pe care îl vor trimite, credința lor în Marile Sinoade de după Sinodul al VII-lea, adică Sinodul din timpul lui Fotie cel Mare, din timpul Sfântului Grigorie Palama și în continuare în sinoadele Patriarhiilor de Răsărit din perioada Turcocrației. Este atât de simplu!

 

Traducere din neogreacă de Laura Enache pentru www.parohiacopou.ro

NB: Rugăm ca preluarea acestui material în alte site-uri să se facă doar cu menționarea sursei: Parohia Sf. Maxim Mărturisitorul-Sf. Grigorie Palama, Iași, www.parohiacopou.ro

 

 

[1]Adică în mod curent putem vorbi de Biserica protestantă, dar de facto nu există Biserică protestantă.

[2] Expresia ontologia persoanei este specifică antropologiei dezvoltate de Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, unul din principalii organizatori ai Sfântului și Marelui Sinod. Tezele sale, care au fost supuse la critici repetate, au influențat vizibil textele supuse aprobării Sinodului. A se vedea pentru o analiză largă a acestora, mai ales: IPS Ierotei Vlachos, “Ἡ ὀντολογία τοῦ προσώπου”: ἡ συστηματική παρερμηνεία τῶν ἁγίων Ἀθανασίου, Καππαδοκῶν καί Μαξίμου ἀπό τόν Μητροπολίτη Περγάμου Ἰωάννη Ζηζιούλα, Nafpaktos, 2016, dar și Jean-Claude Larchet, Persoană și natură. Sfânta Treime – Hristos – Omul. Contribuții la dialogurile interortodoxe și intercreștine contemporane, traducere de pr. Dragoș Bahrim și Marinela Bojin, Ed. Basilica, București, 2013, capitolul “Persoană și natură. O critică a teoriilor personaliste ale lui Christos Yannaras și Ioannis Zizioulas”, pp. 273-534 (n. ed.).

[3] Este vorba de documentul Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, supus Sinodului spre aprobare (n. ed.).

Comunicare la Simpozionul de la Pireu: Recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor VIII şi IX Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama, un subiect arzător, dar care lipsește de pe ordinea de zi a ”Sfântului și Marelui Sinod”

Recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor VIII şi IX Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama, un subiect arzător, dar care lipsește de pe ordinea de zi a ”Sfântului și Marelui Sinod”

Protopresviterul Anghelos Anghelakopoulos,

paroh în Mitropolia Pireului

Comunicare susținută la Conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”, organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului în colaborare cu următoarele Mitropolii: a Gortinei și Megalopolei, a Glifadei și a Kithirelor, la Stadionul ”Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”, Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

Înalpreasfințiți Arhierei,

Cinstiți Părinți,

Iubiți frați întru Hristos,

 

Unul dintre subiectele arzătoare, urgente și serioase, de care trebuie să se ocupe ”Sfântul și Marele  Sinod” este recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor considerate de către toți ca ecumenice, cel din secolul al IX-lea și cel din secolul al XIV-lea, adică Sinodul al VIII-lea Ecumenic de sub Fotie cel Mare, din 879 d.Hr., și Sinodul al IX-lea Ecumenic de sub Sfântul Grigorie Palama, din 1351 d.Hr.

Astăzi, în epoca globalizării și a ”Noii Ordini a lucrurilor”, în care globaliștii ”Noii Epoci” antihristice îl scot în evidență și îl promovează pe ereziarhul Papă ca planet man religios, iar Comisia Mixtă a Dialogului Teologic Oficial dintre Ortodocși și Papistași studiază subiectul ”Primatul și Sinodalitatea”, Sinoadele Ecumenice VIII și IX denunță și condamnă papismul și pe Papă, primatul puterii și infailibilitatea sa luciferică ca erezie și panerezie.

  1. Al VIII-lea Sfânt Sinod Ecumenic

Sinodul întrunit în Constantinopol în 879, avându-l în frunte pe Marele și Sfințitul Fotie și pe cei dimpreună cu el de Dumnezeu insuflați Sfinți Părinți, între care se aflau și reprezentanții Papei ortodox de atunci al Romei, Ioan al VIII-lea, este Ecumenic, pentru că, așa cum spune Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului, Ierothei: ”Sinodul acesta prezintă toate datele pentru a putea fi caracterizat ca ecumenic: (a) S-a ocupat de definirea unor subiecte dogmatice, precum cel treimic, hristologic și a formulat dogmele corespunzătoare, (b) a fost convocat de către un împărat, întocmai ca toate Sinoadele Ecumenice precedente și (c) a avut participarea tuturor Bisericilor Locale. E o realitate faptul că Sinodul acesta are toate datele pentru a fi caracterizat ca ecumenic. Din acest motiv a și fost caracterizat astfel de mulți Părinți și învățători… ”. Sinodul Sfântului Fotie cel Mare este caracterizat ca Ecumenic și de către Sinodul Patriarhilor Răsăritului din 1848. Respectivul Sinod a proclamat, de asemenea, Sinodul din Constantinopol din 787 (referitor la cinstirea Sfintelor Icoane) ca fiind al VII-lea Sinod Ecumenic.

De asemenea, al VIII-lea Sinodul Ecumenic ”s-a ocupat de două subiecte serioase, anume de Filioque și de primatul Papei”, pe care le-a și condamnat. ”Este vorba de două subiecte, care preocupă și  azi Biserica noastră la dialogurile teologice… Aceste două serioase probleme teologice sunt dogme ale Latinilor, dar pentru noi, ortodocșii, sunt erezii…”. Insistența pe primatul puterii și revendicarea acestuia de către Papi din zilele noastre, precum și înșelarea infailibilitățiii, care decurge din acesta, potrivit Sfântului Iustin Popovici, constituie o cădere similară celei a lui Lucifer. În aceeași înșelare riscă să cadă azi ecumeniștii de la Fanar, care au râvnit la putere pe pământ.

  1. II. Al IX-lea Sfânt Sinod Ecumenic

Sinodul întrunit la Constantinopol în 1351 este și acesta  Ecumenic, pentru că, așa cum spune Înaltpreasfințitul Mitropolit al Gortinei, Ieremia, ”(a) a avut ca obiect un subiect important, în care este recapitulată întreaga teologie și spiritualitate ortodoxă și în care se confruntă două tradiții, cea ortodoxă și cea franco-latină, (b)… s-a ocupat de un subiect dogmatic serios, care vine în continuarea subiectelor de care s-a ocupat Biserica primară. În secolul al IV-lea, Sfinții Părinți au combătut erezia lui Arie, care spunea că Logosul lui Dumnezeu este făptură creată. Și Sinodul din 1351 din Constantinopol a combătut erezia lui Varlaam, care spunea că energia-lucrarea lui Dumnezeu este creată…, (c) … a acceptat hotărârile Sinoadelor precedente, pentru că a argumentat pe baza întregii învățături a tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii noastre…, și pentru că în «Sinodiconul Ortodoxiei», care exprimă conștiința Bisericii noastre cu privire la biruința și triumful ortodocșilor, Părinții au adăugat și «capetele împotriva lui Varlaam și Achindin» ale acestui Sinod și (d)… învățătura acestui Sinod a fost dezvoltată de Sfântul Părinte îndumnezeit Grigorie Palama, cel supranumit Antipapa și mustrătorul Papei. Cu adevărat, Sfinții Părinți cei îndumnezeiți și de Dumnezeu purtători sunt cei care conferă cu adevărat autoritate Sinoadelor Ecumenice, pe care le întrunesc”.

Al IX-lea Sinod Ecumenic a hotărât: (a) Cu privire la distincția dintre dumnezeiasca esență și dumnezeiasca energie, care se deosebesc între ele prin aceea că, în timp ce dumnezeiasca energie poate fi împărtășită și se împarte tuturor credincioșilor vrednici, dumnezeiasca esență este de neîmpărtășit, de neîmpărțit și fără nume, adică cu desăvârșire mai presus de orice nume și de nepătruns cu mintea, (b) Cu privire la dumnezeiasca energie, că este necreată și că acest lucru nu face ca Dumnezeu să fie compus, (c) Cu privire la dumnezeiasca energie, că este numită de Sfinți și dumnezeire, (d) Cu privire la dumnezeiasca esență și la dumnezeiasca energie a firii, că sunt nedespărțite, și (e) Cu privire la Lumina Schimbării la Față a Domnului, că este necreată.

Al IX-lea Sinod Ecumenic a combătut triumfător opiniile eretice ale filosofului Varlaam Calavritul, care urma o linie uniată, și ale celor de un cuget cu el, Achidin și Nichifor Grigoras, care afirmau că intelectul omului ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și că dogmele pot fi elaborate doar prin speculația filosofică, nu prin rugăciunea noetică și isihasm, prin duhul smereniei și pocăință, care constituiau baza învățăturii Sfântului Grigorie Palama și a celor de un cuget cu el împreună-nevoitori niptici.

De Hristos purtătorul Părinte Grigorie Palama a susținut în Sinod că trăirea celor ce se liniștesc cu sfințenie este experiența Bisericii lui Hristos. Învățătura sa despre Lumina necreată și isihasm a fost astfel consacrată ca dogmă.

  • Încercarea de recunoaștere a celor două Sinoade în Biserica Greciei

Se știe că Înaltpreasfințiții Mitropoliți al Nafpaktosului, Ierotheos, și al Gortinei, Ieremia, au întocmit comunicări cu autoritate teologică despre Sinoadele VIII și IX Ecumenice, pe care urma să le recunoască Sfântul Sinod al Bisericii Greciei.

”Sinodul Permanent al mandatului sinodal 2010-2011 a votat ca subiecte pe ordinea de zi a sesiunii ordinare a Sinodului Bisericii Grecei discutarea eventualității trimiterii acestor propuneri către Secretariatul Sinodului Panortodox viitor, pentru recunoașterea formală a autorității ecumenice a Sinoadelor VIII și IX ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice, care s-au întrunit în Constantinopol în anii 879 și 1351 d.Hr., ca fiind Sinoade Ecumenice”. Însă, ”printr-o vădită încălcare a Statutului Bisericii Greciei a fost nesocotită respectiva procedură și subiectul a fost amânat pe o perioadă nedeterminată”.

”În felul acesta, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a pierdut o ocazie unică de a manifesta dinamica ortodoxă și aceasta, ca să nu displacă Patriarhului Ecumenic, Papei, filopapistașilor și ecumeniștilor, câtă vreme prin acest demers a lezat memoria marilor Sfinți Părinți ai noștri, Sfințitul Fotie cel Mare și Grigorie Palama, care au fost protagoniștii acestor două sinoade. Majoritatea ierarhilor noștri, amânând dezbaterea acestui subiect pe o perioadă nedeterminată, a dovedit o lipsă de consecvență și față de ei înșiși, pentru că însuși Sinodul le-a încredințat Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina să prezinte comunicările despre Sinoadele VIII și IX Ecumenice, comunicări ce constituie mărturisiri patristice, studii istorico-teologice  întru totul valabile și desăvârșite”.

”Este însă în mod flagrant inadmisibil faptul că, pe de o parte, îl considerăm pe Sfântul Întocmai cu Apostolii Fotie cel Mare drept protector și chivernisitor al Bisericii Greciei și al Sfântului nostru Sinod, dar nu facem demersurile necesare pentru impunerea propunerii de proclamare a Sinodului VIII Ecumenic din anul 879, care la nivel panortodox și ecumenic i-a făcut dreptate Marelui Fotie, și a celui din 1351 ca al IX-lea Sinod Ecumenic, iar pe de altă parte purtăm dialoguri, ne îmbrățișăm și ne rugăm în mod absolut anticanonic împreună cu parasinagoga și comunitatea religioasă papală eretică, ce din interese de la sine înțelese recunoaște ca al VIII-lea Sinod Ecumenic Sinodul tâlhăresc din 870, nu recunoaște Sinodul IX Ecumenic din 1351 și îi defăimează pe Marele Fotie și pe Sfântul Grigorie Palama ca fiind «ereziarhi». De prisos să menționăm că subiectul de mai sus negreșit îl deranjează pe demonul atotereticului ecumenism sincretist și intercreștin și pe cei care îl urmează”.

  1. Recunoașterea locală a celor două Sinoade în Sfânta Mitropolie a Pireului

Ceea ce nu a reușit să facă Sinodul Bisericii Greciei a realizat Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului,  Serafim, care în 2013 a luat inițiativa de a recunoaște autoritatea cuvenită celor două Sinoade mai sus menționate, numărându-le între Sinoadele Ecumenice.

Le-a integrat deja în vița liturgică vie a Bisericii noastre (a) prin sfinte slujbe speciale, care au fost alcătuite de răposatul Apostolos Papahristos, cel ce se sălășluiește acum în ceruri, și de preacuvioasa monahie Tecla de la Sfântul Ștefan, și (b) a stabilit date pentru prăznuirea lor de peste an, pentru început ca praznice locale al Mitropoliei Pireului. Al VIII-lea Sfânt Sinod Ecumenic este prăznuit în prima Duminică de după pomenirea Sfântului Fotie cel Mare, iar al IX-lea Sfânt Sinod Ecumenic este prăznuit în a doua săptămână a Postului Mare.

În același timp, Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului a editat slujbele menționate mai sus ale celor două Sinoade în două broșuri deosebit de elegante, având ca introducere o enciclică a sa cu un conținut deosebit de teologic, iar la sfârșit a reprodus cele două excepționale comunicări, ale Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina. Foarte recent au fost zugrăvite și sfintele icoane ale celor două Sinoade, care împodobesc sediul Mitropoliei Pireului.

Demersurile demne de laudă ale Mitropolitului Serafim au deschis deja drumul către extinderea prăznuirii celor două Sinoade Ecumenice, nu doar în patria noastră, ci și în toate țările ortodoxe. Este de altfel cunoscut că în tradiția noastră cultul, inima pliromei ortodoxe, are puterea să consacre în practică hotărâri și mărturisiri ortodoxe, neutralizând toate împotrivirile pline de lașitate.

 

  1. Propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, la sesiunea ordinară din mai 2015, a hotărât să comunice propunerile acestuia pentru a V-a Conferință Panortodoxă Presinodală a Întâi-stătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, prezidate de Patriarhia Ecumenică. Între propunerile Sinodului Sârb se numără:

  1. a) Validarea importanței ecumenice a Sinodului Sfântului Fotie cel Mare, mai ales a învățăturii acestui Sinod despre Filioque, care a și reprezentat principalul motiv al despărțirii Romei de pliroma Bisericii Ortodoxe și
  2. b) Validarea Sinoadelor isihaste din secolul al XIV-lea și acceptarea învățăturii acestora despre dumnezeiasca esență și despre dumnezeieștile energii ca diferență esențială față de învățătura latină despre dumnezeiescul har, din care rezultă în mod organic viziunea latină despre Filioque, precum și concepția latină hipertrofiată despre poziția primului în Biserică (primatul), în care absența Duhului Sfânt este suplinită de infailibilitatea unui om.

Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim, informat despre propunerile mai sus menționate ale Sfântului Sinod al Patriarhiei Serbiei, a trimis în septembrie 2015 o scrisoare de felicitare către Președintele acestuia, Preafericitul Patriarh al Serbiei, Irineu, dimpreună cu sfintele slujbe ale celor două Sinoade Ecumenice și comunicările Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina.

Desigur, acest excepțional și valoros text al Patriarhiei Sârbe nu a avut rezultatul așteptat, pentru că, potrivit articolelor 8 și 9 ale regulamentului de organizare și funcționare a ”Sfântului și Marelui Sinod”, ”nu era posibil să fie introduse spre dezbatere în Sinod subiecte care nu fuseseră aprobate în unanimitate de către Conferințele sau Sinaxele Panortodoxe Presinodale ale Întâistătătorilor sau noi subiecte” și, întrucât ”dezbaterile sunt limitate strict la subiectul stabilit pentru respectiva sesiune, este interzisă orice altă intervenție în afara ordinii de zi, cu oprirea imediată a cuvântului vorbitorului”.

 

  1. Modificarea și alterarea caracterului și naturii ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod”, de care este răspunzător Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu

Există foarte multe mărturii din care rezultă că, pe durata pregătirii ”Sfântului și Marelui Sinod”, conștiința Bisericii considera Sinodul ce urma a se întruni ca ecumenic, dacă, desigur, ar fi corespuns criteriilor ortodoxe despre Sinoadele Ecumenice.

Răspunderea exclusivă pentru modificarea și alterarea caracterului și naturii ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod” o poartă însuși Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, și cei care urmează aceeași linie ca el, pentru că, întru totul anticanonic, antisinodal și fără nici o hotărâre panortodoxă, respinge opinia despre ”Sfântul și Marele Sinod” pe care o aveau distinși ierarhi ai Tronului, președinți ai Comisiilor și Conferințelor Presinodale, precum Mitropolitul Calcedonului, Meliton Hatzis, și Mitropolitul Mirelor, apoi al Efesului, Hrisostom Konstantinidis, și mulți alții. Invalidează și răstoarnă linia statornică și oficială a Bisericii Constantinopolului, așa cum a stabilit-o până și Patriarhul Atenagora însuși, care a readus în discuție, în forță și activ, subiectul convocării ”Sfântului și Marelui Sinod” înțeles ca Sinod Ecumenic.

”Poziția Patriarhului Bartolomeu că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic din cauza neparticipării occidentalilor este cu totul eronată. În esență, prin această poziție propovăduiește că Biserica Ortodoxă este o Biserică deficitară, maladivă și nedesăvârșită, și numai când se va «uni» cu papismul și protestantismul va fi o Biserică deplină, atunci va putea dimpreună cu occidentalii să convoace un Sinod Ecumenic. Însă poziția aceasta se află la polul opus eclesiologiei ortodoxe”.

”Sfântul și Marele Sinod a fost programat inițial ca Ecumenic, cu toate că a fost numit panortodox. Însă, în ultimii ani, ecumeniștii l-au «declasat» și i-au eliminat caracterul ecumenic. Pentru că, dacă ar fi fost convocat ca ecumenic, ar fi fost obligați să recunoască Sinoadele VIII și IX Ecumenice, adică Sinodul de sub Fotie cel Mare, respectiv cel de sub Sfântul Grigorie Palama! Acest lucru, însă, ar fi deranjat Vaticanul, pentru că aceste Sinoade au condamnat papismul ca erezie”. Iată, deci, care este motivul pentru care a fost modificat caracterul și natura ”Sfântului și Marelui Sinod”. Neacceptarea ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod” are drept urmare nerecunoașterea ca Ecumenice a celor două Sinoade, a celui de sub Marele Fotie și a celui de sub Sfântul Grigorie Palama, și, deci, faptul că papismul nu poate fi caracterizat ca erezie. Prin urmare, ecumeniștii pot cu ușurință să continue să numească ”biserică” erezia papismului, în mod postpatristic și postsinodal, așa cum reiese clar din textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care este inadmisibil din punct de vedere eclesial și din acest motiv trebuie respins; iar Comisia Mixtă a Dialogului Oficial dintre Ortodocși și Papistași poate să continue neîmpiedicat dialogul interminabil și inutil, care în ultima vreme a avut ca obiect de cercetare ”Primatul și Sinodalitatea”.

Înaltpreasfințiți Arhierei,

Cinstiți Părinți,

Iubiți frați în Hristos,

Recunoașterea  panortodoxă ca ecumenice a celor două Sinoade, a celui de sub Fotie cel Mare și a celui de sub Sfântul Grigorie Palama, trebuia să fie cuprinsă obligatoriu ca subiect principal, ca subiect-cheie și prioritar al ”Sfântului și Marelui Sinod” ce urmează a se întruni. Tradiția Ortodoxă a dovedit că Sinoadele VIII și IX Ecumenice diferențiază radical Biserica Ortodoxă, în continuitatea ei patristică, de ”creștinismul” Apusului.

”Sfântul și Marele Sinod” pus la cale de ecumeniștii Fanarului și de cei de același cuget cu ei, după cum în chip cât se poate de clar transpare din conferințele panortodoxe presinodale și din textele finale ale Sinodului, este cert că uneltește acceptarea ereziilor papismului și protestantismului ca biserici adevărate! În aceste condiții, ne rugăm să nu aibă loc vreodată!

”Sfântul și Marele Sinod”, după cum este de așteptat, nu va recunoaște cele două Sinoade ca Ecumenice. Din acest motiv, va fi un Sinod Ecumenist. Dar, așa cum împotrivirea și rezistența cea întru Duhul Sfânt a câtorva corifei ai Sfintei noastre Ortodoxii, avându-l în frunte pe Sfântul Marcu Evghenicul, cu participarea și susținerea poporului lui Dumnezeu, au reușit să respingă și să caracterizeze ca pseudo-sinod Sinodul eretic și tâlhăresc de la Ferrara-Florența, la fel și azi, clerul evlavios și poporul credincios al lui Dumnezeu, care a constituit de-a lungul timpului conștiința Bisericii noastre, se va împotrivi planurilor ”Sfântului și Marelui Sinod”.

Vă mulțumesc!

 

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_19.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Pr. Mihai-Andrei Aldea: Răspuns Răspunsului Patriarhiei Ruse

Am primit prin poşta electronică de la pr. Mihai-Andrei Aldea:

Hristos a înviat!
Faţă de “Răspunsul Patriarhiei Ruse” pentru cei care şi-au exprimat îndoielile faţă de pregătirile, organizarea, desfăşurarea şi existenţa “Sinodului Panortodox” din Creta, am simţit datoria de a răspunde şi eu.
Am pus în anexă acest răspuns.
Mă rog lui Dumnezeu să ne fie de folos şi spre mântuire!
Pr. Mihai-Andrei Aldea

PATRIARHIA RUSĂ RECUNOAŞTE PUBLIC EREZIILE AŞA-NUMITULUI „SINOD PANORTODOX DIN CRETA”!

De foarte multă vreme unele comisii teologice ale Bisericilor ortodoxe locale – alcătuite cel mai adesea din aceleaşi persoane implicate în mişcarea ecumenistă – pregătesc un aşa-numit „sinod panortodox”. Denumire nemaiîntâlnită în Tradiţia Bisericii, amintind supărător de Comisia „panortodoxă” din 1921 care a provocat tulburări şi schisme fără precedent în Biserică. Atât denumirea aceasta, cu dublă conotaţie negativă, cât şi apartenenţa masivă la ideologia sincretistă a ecumenismului a pregătitorilor sinodului au îngrijorat şi îngrijorează pe mulţi.
De-a lungul timpului au fost mulţi teologi care au observat alunecările din Ortodoxie atât din domeniul participările unora la mişcările, acţiunile şi organizaţiile ecumeniste, cât şi din textele care pregăteau „Sinodul panortodox”. De fiecare dată s-a răspuns, în cel mai bun caz „se va îndrepta”, „sunt doar pregătiri”, „nu este nimic permanent”, „vom verifica şi vom îndrepta”. Cel mai adesea însă, nu s-a răspuns decât prin tăcere sau prin ascunderea conţinutului documentelor.
În acest an, la câteva luni înainte de programarea întrunirii din Creta denumită de organizatori „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”, documentele, finale, au devenit în sfârşit accesibile publicului larg.
Citirea lor a provocat îngrijorări largi.
Episcopi şi teologi, preoţi şi călugări din toată Ortodoxia au observat o mulţime de încălcări ale Sfintei Scripturi, ale Sfintei Tradiţii, ale Sfintelor Canoane, ale hotărârilor Sinoadelor Ecumenice şi aşezămintelor Sfinţilor Părinţi.
Glasurile lor au răsunat pe diferite tonuri, mai blânde ori mai aspre, mai diplomatice sau mai directe, dar, zguduitor, cu exact aceleaşi obiecţii şi observaţii teologice. Fără să se cunoască între ei, aflaţi la sute, mii şi multe mii de kilometri depărtare, dar legaţi de aceeaşi Învăţătură a Bisericii, dată sfinţilor odată pentru totdeauna, ei au observat aceleaşi abateri de la Ortodoxie în documentele, regulamentul, denumirea şi atribuţiile aşa numitului „Sinod Panortodox”.
După o vreme de tăcere, au început să apară primele răspunsuri din partea organizatorilor. Aici vom analiza primul asemenea răspuns ce a ajuns la noi.
Îl vom analiza paragraf cu paragraf, rând cu rând, de la început până la sfârşit. Rugându-L pe Dumnezeu să ne lumineze ca să vedem şi înfăţişăm totul după Învăţătura Sa, pecetluită cu Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia este slava în veci!

*

Am aflat cu bucurie că Patriarhia Rusă, îngrijorată de tulburarea clericilor şi poporului pravoslavnic faţă de aşa-zisul „Sinod Panortodox din Creta”, a publicat un răspuns  oficial. Apărut pe site-ul oficial al Patriarhiei Ruse, patriarchia.ru [1], el vine din partea „Departamentului pentru relaţiile externe bisericeşti”.
Dar bucuria nu a ţinut mult!
Speranţa mea că Patriarhia Rusă va ţine seama de glasurile a mii de preoţi şi teologi din Rusia, Ucraina, Republica Moldova, SUA, Grecia şi multe alte ţări a fost înşelată. Prin documentul răspuns Patriarhia Rusă încearcă să îndreptăţească pregătirea, organizarea, documentele şi proiectata desfăşurare a întrunirii din Creta denumită „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Fără a ţine seama de nici una dintre observaţiile teologice fundamentale aduse, într-o conglăsuire tipică Bisericii lui Hristos, de glasuri din toate bisericile locale.
Însă, ca să nu anticipăm, vom prezenta afirmaţiile fundamentale ale acestui document, astfel încât oricine să poată vedea ceea ce Patriarhia Rusă a mărturisit şi recunoscut public.

1. „Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] al Bisericii Ortodoxe, a cărui desfăşurare pe insula Creta este planificată în perioada 18-27 iunie 2016, nu va lua în discuţie probleme dogmatice, pentru că acestea au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice.”

(a) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că la întrunirea din Creta nu se vor discuta probleme dogmatice! Este o mărturisire asupra căreia vom reveni repetat, deoarece este de cea mai mare însemnătate şi este legată de o serie de alte afirmaţii ale aceluiaşi document.
(Afirmaţia este, de altfel, reluată. Se poate vedea aceasta şi în prezentarea noastră, la pct. 5.c.)
(b) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că după Sinoadele Ecumenice nu au apărut noi probleme dogmatice. Este evident că dacă „problemele dogmatice” au fost discutate deja la amintitele sinoade, nu aveau cum să apară după sinoade.
Ceea ce înseamnă că Patriarhia Rusă mărturiseşte public următoarele:
– disputa dintre Ortodoxie şi Catolicism privitoare la energiile dumnezeieşti necreate (respectiv create) nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică privind „imaculata concepţie” nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică privind „infailibilitatea papală” nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică prin care papa este socotit „Biserica” nu este problemă dogmatică;
– apariţia protestantismului, şi a tuturor grupărilor ieşite din el, nu este problemă dogmatică;
– ivirea unor forme noi ale dochetismului, teologiei iudaizante şi altor asemenea concepţii (neo)protestante nu este problemă dogmatică;
– apariţia feminismului nu este problemă dogmatică;
– problema apariţiei lumii, cu disputele teiste, evoluţioniste, creaţioniste etc. nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei privitoare la hirotonirea femeilor nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei care declară normale perversiunile sexuale, începând cu sodomia, nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei care prevede hirotonirea homosexualilor şi altor adepţi a felurite perversiuni sexuale nu este problemă dogmatică;
etc., etc., etc.
Această mărturisire publică a Patriarhiei Ruse vine în directă contradicţie cu Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, care mărturiseşte toate problemele morale, toate problemele privind structura ierarhică şi harică a Bisericii, toată învăţătura despre Dumnezeu ca Revelată. Adică dogmatică, de vreme ce este descoperită de Dumnezeu şi nu aşezată după pofta oamenilor.
Prin urmare, avem o mărturisire publică eretică a Patriarhiei Ruse.
Să spunem că este trist e mult prea puţin.

2. „Convocarea Soborului [Sinodului] Panortodox nu este cauzată de influenţa unor anumite forţe politice sau procese în plan mondial, deoarece pregătirea lui, care continuă din anul 1961, a început şi a evoluat în cu totul alte condiţii istorice şi politice.”

(a) Din această frază se vede limpede că pentru Patriarhia Rusă anul minim al începerii pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox” este 1961. Vom vedea mai târziu importanţa recunoaşterii publice a acestei vechimi de 55 de ani de pregătire.
(b) Această frază este o insultă la adresa logicii. În primul rând, se pretinde că actuala convocare nu este cauzată de „forţe politice sau procese în plan mondial”, deoarece în trecutul pregătirilor au existat… „cu totul alte condiţii istorice şi politice”. Lipsa de coerenţă a afirmaţiei este zguduitoare, mai ales pentru un document patriarhal. Este ca şi cum cineva ar nega semnarea unui act pe motiv că atunci când s-a născut şi mulţi ani după aceea nu a ştiut să scrie. Adevărul este că indiferent de condiţiile iniţiale şi de parcurs „forţe politice” sau „procese în plan mondial” pot influenţa acum pe oricine sau orice. Chiar dacă în trecut nu au făcut-o. Ca urmare, afirmaţiile iniţiale ale frazei nu sunt cu nimic justificate de ultima parte a ei. Dimpotrivă.
Evident, această flagrantă lipsă de coerenţă nu este pe un subiect dogmatic sau canonic. Dar am prezentat-o deoarece, după cum se va vedea, constituie prima prezenţă clară a unui anumit stil de prezentare – şi, se pare, de gândire. Un stil ilogic, în care anumite afirmaţii categorice sunt justificate prin afirmaţii care nu au nicio legătură cu subiectul.

3. „Soborul [Sinodul] ce urmează a fi convocat nu poate fi „Cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic”.”

Reţinem afirmaţia ca atare, alături de cea de la punctul 1.a („Sinodul… nu va lua în discuţie probleme dogmatice”).

4. „Mulţi scriitori bisericeşti din vechime, inclusiv cei care sunt veneraţi în ceata sfinţilor, numeau cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic pe cel care a avut loc în Constantinopol în anii 879-880, la care au fost discutate adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul].”

(a) Trebuie să observăm ambiguitatea totală a frazelor de aici. Faptul că „mulţi scriitori bisericeşti” au numit sau nu ceva este un fapt istoric. Dar poziţia Patriarhiei Ruse faţă de această numire (sau nu), care este? Nu există!
Practic a doua frază (numerotată aici „4.”) ar trebui să fie o justificare a celei dinainte (numerotată de noi „3.”). Doar că nu justifică nimic, de vreme ce nu afirmă că Sinodul din 879-880 chiar a fost al optulea Sinod Ecumenic. Dacă mulţi scriitori bisericeşti, inclusiv sfinţi, au socotit aşa, dar Biserica, în întregul ei, are altă părere, atunci ei au greşit şi gata. Dacă au dreptate, atunci Sinodul din 879-880 chiar este al optulea Sinod Ecumenic. Şi, în acest ultim caz, şi doar în el, „Sinodul Panortodox” nu poate fi al optulea. Dar, dacă e sinod ecumenic, poate fi al nouălea!
Vi se pare că e ceva neclar? Ei bine, acesta este felul în care înţelege să vorbească, într-un document de maximă importanţă, Patriarhia Rusă: neclar, neasumat, ambiguu, ilogic.
(b) De vreme ce nu recunoaşte deschis faptul că Sinodul din 879-880 a fost al optulea Sinod Ecumenic, Patriarhia Rusă intră într-o auto-contrazicere flagrantă: vedem că la 1.b tot ea spunea că după Sinoadele Ecumenice nu au mai apărut probleme dogmatice, dar aici arată că au fost discutate „adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul]”, adică exact la mărturisirea dogmatică fundamentală a Bisericii!
(Este vorba, de fapt, despre doctrina catolică „Filioque”, o doctrină esenţială pentru concepţia asupra Dumnezeirii în Catolicism, aflată în radicală opoziţie cu dogmatica ortodoxă.)
Neclaritatea documentului – care, probabil, s-ar fi voit a fi „iscusinţă diplomatică” – duce la contradicţii grave, ba chiar la erezii (una dintre cele trei variante logice la aceste fraze ar fi că Patriarhia Rusă nu consideră cunoaşterea lui Dumnezeu drept problemă dogmatică).

5. „Referitor la Soborul [Sinodul] care se va întruni în Creta, după cum a declarat cu certitudine Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Chiril, la Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2 februarie 2016, pe acesta „… Noi nu îl numim Ecumenic. Spre deosebire de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice vechi, el nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă, pentru că acestea au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri.

(a) Afirmaţia de la punctul 3. este reluată mult mai general – „nu îl numim ecumenic” – dar tot neclar, de vreme ce faptul că „îl numim sau nu” este prea puţin lămuritor asupra întrebării dacă „este [ecumenic] dar nu îl numim, sau nu îl numim [ecumenic] pentru că nu este?”
Şi aici, ca şi în fraza despre Sinodul din 879-880, documentul este extrem de neclar exact acolo unde era nevoie de cea mai mare precizie a exprimării.
(b) Cu ambiguitatea deja observată, Patriarhia Rusă face un primejdios joc de cuvinte. Atunci când vorbeşte despre „Sinoadele Ecumenice vechi”, ea naşte concluzia logică a existenţei unor „Sinoade Ecumenice noi”. Sau, cel puţin, a faptului că acest „Sinod Panortodox” este un „Sinod Ecumenic nou”. Convocat „nu pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură a Credinţei”… ci pentru altceva. Pentru ce? Vom vedea prezentarea Patriarhiei Ruse mai jos.
Merită însă observat felul în care Patriarhia Rusă încearcă să strecoare noţiuni străine Tradiţiei Bisericeşti şi Învăţăturii de Credinţă. Dacă tot ni se prezintă un nou tip de sinod ar trebui să ni se spună pe ce temei canonic, dogmatic şi istoric a fost creat, de către cine şi cu ce drept. Asupra acestei probleme grave o să revenim.
(c) Patriarhia Rusă afirmă în această frază din nou, tare şi răspicat, faptul că „Sinodul Panortodox” „nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă”.
Desigur, afirmaţia ar trebui să fie liniştitoare.
Dar, în contextul în care deja Patriarhia s-a contrazis pe temă (pct. 4.b), iar inexactităţile abundă, devine mai curând îngrijorătoare.
(d) Patriarhia Rusă afirmă iarăşi faptul că pe teme de Învăţătură de Credinţă decizii „au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri”.
Deşi nu explică şi aici cam care ar fi acest „mult timp”, prezenţa câteva fraze mai sus a afirmaţiei că „problemele dogmatice” „au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice” constituie un reper clar. Şi întăreşte observaţiile prezentate la pct. 1.b.

6. „El nu este convocat nici pentru a introduce inovaţii în viaţa liturgică a Bisericii şi în ordinea sa canonică.

Afirmaţia este fundamentală. Se leagă direct de 1.a şi 5.c, indirect de pct. 3.
Am trece în această clipă mai departe, dacă nu ar exista ambiguitatea de la 5.a, ambiguitate prin care se introduce, de fapt, o inovaţie: un nou tip de sinod!
Fie el ecumenic sau nu!
Ceea ce face ca, de fapt, această frază să vină în directă contradicţie cu cea dinainte.
Căci ori avem un tip vechi şi unul nou de Sinoade Ecumenice, deci avem inovaţie; ori nu avem un tip nou de sinod – deşi un „Sinod Panortodox” este ceva unic în Istoria Bisericii, deci este inovaţie –, şi atunci nu ar fi trebuit să se discute despre tipul „vechi” de sinod.

7. „Obiectul discuţiilor în cadrul Soborului [Sinodului] Panortodox vor fi doar acele probleme care din pricina unor cauze de ordin istoric nu au căpătat o soluţionare în dreptul bisericesc, ca, de pildă, problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale.

Fraza aceasta este stupefiantă.
(a) Patriarhia Rusiei mărturiseşte public, oficial, faptul că Dreptul Bisericesc, mai numit şi Drept Canonic nu este întemeiat dogmatic. Ceea ce îl face nul, pentru că în Biserica lui Hristos este lipsit de autoritate ceea ce nu vine din Descoperirea Dumnezeiască (numită şi Revelaţie şi din care sunt desprinse, ca descrieri ale unor realităţi revelate, dogmele).
De fapt, însă, chiar Dreptul Canonic prevede faptul că este întemeiat pe Dogmele Bisericii lui Hristos, adică pe Dumnezeiasca Revelaţie! Ceea ce face ca fraza aceasta a Patriarhiei Ruse fie să stea împotriva Dreptului Canonic, fie să mărturisească deschis faptul că la „Sinodul Panortodox” se vor aborda, de fapt, teme canonice şi dogmatice! [2]
(b) Că ultima variantă este cea adevărată se vede categoric din exemplul dat, socotit probabil extrem de neutru de întocmitorul actului, şi anume
problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale”.
Iată încă un motiv, în afară de alineatul (a), pentru care această frază este, teologic vorbind, stupefiantă!
Cum poţi să defineşti altfel o frază care vrea să dovedească faptul că nu se atinge „ordinea canonică a Bisericii” (pct. 6, dar şi 5.c, 1.a etc.), pentru ca apoi să vorbească despre goluri ce trebuie completate în Dreptul Bisericesc (Dreptul Canonic), precum cele privitoare la „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe locale”???
(c) Deci, în realitate, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că la „Sinodul Panortodox din Creta” se va interveni asupra Dreptului Bisericesc, deci asupra canoanelor.
(d) Totodată, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că se va discuta despre „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi”, ceea ce constituie fără îndoială o problemă de Învăţătură de Credinţă, şi încă una fundamentală. Discuţii pe temă există în Noul Testament, din Evanghelii până în Epistolele soborniceşti, au existat şi la felurite sinoade locale şi, de asemenea, la Sinoadele Ecumenice. Învăţătura Bisericii pe această temă apare în nenumărate documente dogmatice ale Bisericii, inclusiv în cele mai vechi tratate dogmatice. Acest lucru atestă dincolo de orice îndoială faptul că, după declaraţiile publice ale Patriarhiei Ruse, la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice, se vor lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă!
Nu putem să nu mulţumim, deşi cu adâncă tristeţe, Patriarhiei Ruse pentru această recunoaştere care, deşi evident involuntară, este repetată şi categorică. Prin ea se împlineşte cuvântul lui Dumnezeu, „că nu este nimic acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12.2), dar şi acela care spune „din cuvintele tale te voi judeca” (Luca 19.22).

8. „Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] este chemat, de asemenea, să-şi exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe cu privire la unele probleme actuale ale lumii contemporane.

Şi această frază este cel puţin stupefiantă.
Pentru că, păstrând tot respectul faţă de autoritatea care a aprobat-o spre publicare, trebuie să spunem că este eretică!
(a) În Biserica lui Hristos, relaţiile atât cu cei din lăuntrul Bisericii, Trupul lui Hristos, cât şi cu cei din afara Bisericii – chemaţi şi ei la mântuire, chiar dacă încă nu au răspuns chemării – sunt călăuzite de un singur criteriu fundamental: Învăţătura de Credinţă. Ca urmare, opinia Bisericii Ortodoxe faţă de oricare probleme interne sau externe, ale sale sau ale lumii, trebuie, la nivel absolut, să fie întemeiată pe Învăţătura de Credinţă.
Ceea ce înseamnă că fie Patriarhia Rusă – şi oricine aprobă acest punct de vedere – s-a lepădat de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, fie că toate afirmaţiile privitoare la faptul că nu se vor discuta şi nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă este o minciună.
Vom vedea mai jos faptul că oricare dintre aceste două posibilităţi – dacă nu chiar amândouă – sunt întărite de alte afirmaţii ale Patriarhiei Ruse.
(b) Patriarhia Rusiei şi celelalte patriarhii îşi atribuie, prin această frază, o autoritate de tip catolic-papist asupra Bisericii Ortodoxe. Ceea ce, evident, este o inovaţie dogmatică (erezie) şi o inovaţie în ordinea canonică a Bisericii. Exact ceea ce se afirma cu două fraze mai înainte că nu va exista!
Niciodată în Istoria Bisericii nimeni, repetăm, nimeni nu a avut dreptul de a vorbi în numele întregii Biserici, coordonat şi autoritar, cu excepţia Sinoadelor Ecumenice!
Or Patriarhia Rusă a recunoscut repetat în acest document că „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic!
Ceea ce înseamnă că „Sinodul Panortodox” nu poate, canonic, dogmatic şi istoric, să ia hotărâri ori să vorbească în numele Bisericii Ortodoxe! Ceea ce însă, iată, vrea să facă! „Coordonat şi autoritar”!

Pentru prima dată, vom face o paranteză, pentru a preciza cititorilor care nu cunosc acest lucru câteva fapte fundamentale:
– Biserica lui Hristos a fost aşezată de Acesta pe rânduieli de sobornicitate sau sinodalitate, fără a se accepta autoritatea unui apostol asupra altora, a unui episcop asupra altora, a unor preoţi asupra altora; aceasta este Învăţătura Ortodoxă de la începuturi şi până astăzi; amintim doar că Sfântul Grigorie cel Mare, Patriarh al Romei, spunea că acel episcop ce se face mai mare decât ceilalţi este rătăcit şi „premergătorul lui Antihrist”.
– Biserica a avut în toată istoria sa două tipuri de sinoade, pe acelea locale şi respectiv pe acelea ecumenice (adică a toată Biserica); orice cleric al Bisericii, orice teolog recunoscut de o Biserică locală, odată primit/adus la sinod de episcopul său, a avut dreptul să ia parte la aceste sinoade, ca şi, evident, orice episcop din Biserica locală (la sinoadele locale) sau orice episcop ortodox de oriunde ar fi fost (la Sinoadele Ecumenice); singurele sinoade ce au forţat limitarea participării episcopilor au fost acelea denumite „sinoade tâlhăreşti”, care nu au fost recunoscute de Biserică, ci osândite.
– „Panortodox” înseamnă „A toată Ortodoxia”; deci un „Sinod Panortodox” este un sinod – sobor sau adunare – a toată Ortodoxia; „Sinod Ecumenic” înseamnă sinod „A toată Biserica”; practic cele două nume sunt sinonime, unul raportându-se la toţi cei care ţin de Credinţa Ortodoxă, iar celălalt la toţi cei care aparţin Bisericii Ortodoxe, ceea ce înseamnă de fapt acelaşi lucru.
– Un Sinod Ecumenic nu este recunoscut cu adevărat ca atare până când pliroma Bisericii [întreaga Biserică, mireni, călugări şi clerici] nu-l confirmă, recunoscând deplina conformitate a deciziilor lui cu Învăţătura lui Hristos şi a Bisericii. Au existat Sinoade convocate ca ecumenice, cu sute de episcopi participanţi, care apoi au fost denunţate de Biserică ca tâlhăreşti. Iar altele au fost declarate ecumenice post-factum pentru că stabileau dogme de importanţă ecumenică.

Biserica are astăzi numai în SUA cca. 50 de episcopi (canonici) [3]; Biserica Ortodoxă Română are peste 42 de episcopi doar în teritoriile istorice (Republica România, Republica Moldova, Ungaria şi Voievodina); Biserica Ortodoxă Rusă are peste 260 de eparhii în lume [4] cu un număr corespunzător de episcopi etc.; conform Legii Ortodoxe (Învăţăturii de Credinţă Creştină Ortodoxă), la un sinod ecumenic – adică a toată Biserica – iau parte liber, după voia lor, toţi aceşti episcopi, şi orice alţi clerici sau teologi vor să aducă ei.
Cei care au organizat aşa-numitul „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox” au impus prezenţa cu drept de vot a… 14 de episcopi! Numai 14 de episcopi din multele sute de episcopi ai Bisericii Ortodoxe. Tuturor celorlalţi li s-au interzis participarea sau votul.
Tuturor Bisericile locale care nu sunt autocefale – statut fundamental administrativ, nu haric – li s-a interzis participarea.
Acest sinod restrâns, dominat de patriarhii ortodocşi, pretinde să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, în ciuda Scripturii, Tradiţiei, canoanelor, Sinoadelor Ecumenice şi locale şi întregii Istorii a Bisericii care exclud o asemenea structură elitistă şi dictatorială, călcătoare a fundamentului sobornicesc, ecumenic, sinodal al Bisericii Ortodoxe.
Evident, un asemenea sinod nu este mare, nu este panortodox şi nu este sfânt.

Atâta vreme cât organizatorii „Sinodului Panortodox” – printre care şi Biserica Rusiei – ar fi limitat activitatea şi atribuţiile „sinodului” la cele ale unei „Sinaxe a Întâistătătorilor ai Bisericilor Autocefale” – denumirea cinstită şi ortodoxă a întrunirii din Creta – întrunirea ar fi putut fi canonică. Însă din clipa în care îşi atribuie denumirea de „Panortodox” şi dreptul să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, loveşte în principiile fundamentale ale Bisericii şi încearcă să preia controlul asupra Trupului lui Hristos. Ceea ce – cu toată durerea, trebuie să spunem acest adevăr – înseamnă uzurpare şi erezie.
Ca să dăm un exemplu din viaţa de toate zilele, este ca şi cum am avea un parlament cu mai multe camere – a Senatului, a Deputaţilor, a Stărilor, a Minorităţilor etc. – iar preşedinţii camerelor s-ar hotărî să se întrunească în Creta, denumind adunarea lor „Marele Parlament” şi atribuindu-şi dreptul de a da legi în numele întregului parlament. În viaţa de toate zilele aceasta s-ar numi lovitură de stat. În Biserică se numeşte încercarea de a uzurpa sinodalitatea, de a instaura dictatura câtorva episcopi – dându-le atribuţii papiste – şi de a călca în picioare Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Trebuie să mulţumim iar Bisericii Ruse, cu profundă tristeţe, pentru recunoaşterea publică a acestei lovituri anti-ortodoxe pe care o constituie „Sinodul Panortodox”.

9. „La Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe care a avut loc în perioada 21-28 ianuarie anul curent, a fost adoptată o hotărâre privind discutarea a șase documente ce urmează a fi prezentate la Sobor. La insistența Bisericii Ortodoxe Ruse toate aceste proiecte au fost publicate, inclusiv pe site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei (www.patriarchia.ru/db/document/4361821/) și pe cel al Departamentului pentru relațiile externe bisericești al Patriarhiei Moscovei (www.mospat.ru).

Gravitatea acestei afirmaţii este foarte mare, confirmând toate îngrijorările şi observaţiile triste de mai sus. Revenim aici asupra anului dat de Patriarhia Rusă ca început al pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”: 1961 (pct. 2.a în răspunsul nostru). Avem, prin urmare, cca. 55 de ani în care s-a negociat în fel şi chip această întrunire, acest sinod, dacă vreţi, fără ca documentele să fie făcute publice, fără ca, după Învăţătura Bisericii, validitatea documentelor să fie supusă întregii Biserici – mireni, călugări, clerici!
După cca. 55 de ani, în 21-28 ianuarie 2016, la insistenţele Bisericii Ortodoxe Ruse, se fac în sfârşit publice unele documente… Care, de altfel, pe unele site-uri patriarhale, nu dăm nume, sunt publicate şi retrase după cine ştie ce chefuri sau idei.
Această secretomanie – tipică regimurilor dictatoriale – stă cu totul împotriva Ortodoxiei. Menţiunea Patriarhiei Ruse că a fost silită la insistenţe pentru a se accepta publicarea acestor documente este doar ultima picătură în paharul prea-plin al peste cinci decenii de negocieri secrete, din care majoritatea episcopilor, gigantica majoritate a preoţilor şi aproape toţi mirenii au fost sistematic excluşi.
Dacă ne uităm în „Regulamentele bisericeşti” ale celor mai multe Biserici locale o să vedem că se impune, fundamental, „mărturisirea publică a Credinţei”. Ceea ce face din ţinerea secretă – sau, după unii, „discretă” [5] – a documentelor teologice o încălcare a regulamentelor bisericeşti. Şi, mai mult, o încălcare a întregii Învăţături a Bisericii, o abordare de tip organizaţie ocultă, cu totul străină Bisericii lui Hristos.
A interzice vreme de peste cinci decenii dezbaterile cinstite, ortodoxe, publice, ale documentelor teologice pregătitoare „Sinodului Panortodox” este un act de o gravitate şi de o imoralitate uriaşă. Aflat, de altfel, pe linia tipică a purtării ecumeniste [6] şi filetiste. [7]
Să mai amintim de dumnezeiescul cuvânt care spune: „oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească, dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3.20-21).
Iarăşi, cu multă întristare, trebuie să mulţumim Patriarhiei Ruse faptul că a confirmat oficial, din poziţia proeminentă pe care o deţine, existenţa acestei intenţionate „conspiraţii a tăcerii” în jurul aşa-zisului „Sinod Panortodox”.

10. „Luând cunoștință de proiectele publicate ale deciziilor sobornicești, orice membru interesat al Bisericii are posibilitatea să se convingă că îngrijorările privind schimbarea la Sobor a regulilor bisericești, cum ar fi: abolirea monahismului, adoptarea căsătoriei la episcopat și a doua căsătorie la clerici, micșorarea sau eliminarea posturilor, trecerea tuturor Bisericilor Locale la noul calendar, precum și semnarea uniei cu Biserica Romano-Catolică și unirea cu confesiunile eterodoxe – sunt nefondate.

Luăm afirmaţia ca atare, vom vedea mai jos în ce măsură este justificată.
Subliniem doar cât de târziu există posibilitatea de a „lua la cunoştinţă”, dar şi cât de mică este libertatea de opinie pe care Patriarhia Rusă o vede ca normală în Biserică. Dreptul firesc la altă părere sau la nuanţare nu există în această kilometrică frază.

11. „Astfel, de exemplu, în documentul „Importanța postului și respectarea lui astăzi” nu numai că nu sunt lichidate posturile existente în Biserica Ortodoxă, dar pentru prima dată (!) este proclamat caracterul general-obligatoriu al posturilor de Crăciun, al sfinților apostoli Petru și Pavel și al Adormirii Maicii Domnului, care, spre deosebire de postul Sfintei Patruzecimi, nu erau incluse în canoanele sfinte în epoca veche.

Semnul de exclamare aparţine Patriarhiei Ruse. Îi mulţumim şi de această dată pentru precizare. Şi consemnăm faptul că în ciuda afirmaţiei că „nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu se vor atinge probleme canonice, de fapt exact asta se va face la Sinodul Panortodox. Semnul de exclamare subliniază inovaţia care se pretindea mai devreme că nu va exista!
Posturile sunt, evident, acte liturgice şi de credinţă, acte prin care se trăieşte şi se exprimă Credinţa, acte rânduite canonic. Unele posturi sunt obligatorii – ca cele de miercuri şi vineri, ca cel al Paştilor –, altele sunt aşezate după tradiţii locale. Tot canonice, dar de o validitate mai mică. Locală. Trecerea unor tradiţii, acte liturgice etc. din tradiţia locală în tradiţia universală a Bisericii se face, după Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, în două feluri: prin Sinoade Ecumenice sau prin acceptarea firească de către întreaga Biserică. Nu prin alte mijloace. Şi, cu siguranţă, nu printr-un „sinod” care neagă sinodalitatea Bisericii, organizat „discret”, necanonic, împotriva rânduielilor bisericeşti, împotriva Sfintei Tradiţii şi a Sfintei Scripturi. Nu printr-un „sinod” despre care unul dintre principalii organizatori declară că „nu va lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu va introduce schimbări în viaţa liturgică şi rânduiala canonică a Bisericii. Pentru că, evident, a introduce sau a scoate posturi din Sfintele Canoane este o schimbare în Sfintele Canoane. O schimbare având clare consecinţe liturgice şi necesitând vaste dezbateri – publice, deschise, ortodoxe – pe temele de Credinţă care definesc posturile şi viaţa duhovnicească a creştinilor. O schimbare care poate fi benefică dacă este prin acordul sobornicesc al Bisericii, dar cu siguranţă este rea dacă vine ca pretext pentru negarea sinodalităţii Bisericii.

Uluitor este felul în care se contrazic aceste intenţii cu afirmaţiile de „neschimbare”, de lipsă a deciziilor pe temă de Credinţă etc.
Pentru că, după cum am arătat şi la pct. 8.a, o asemenea poziţie înseamnă fie negarea Învăţăturii de Credinţă – în care, evident, intră şi Sfintele Canoane, şi posturile, şi tot ceea ce ţine de viaţa Bisericii – fie arogarea unor puteri şi drepturi care nu există decât pentru Sinoadele Ecumenice. Însă ca un grup de episcopi – maximum 14 – să îşi atribuie o asemenea putere este, după cum am mai spus, echivalentul unei lovituri de stat, echivalentul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă „Biserică Papistă”, doar că având mai mulţi papi în loc de unul.

12. „Documentul cu genericul „Autonomia și modalitatea proclamării ei” este chemat să completeze normele insuficiente ale dreptului bisericesc. Proiectul dat legiferează canonic dreptul fiecărei Bisericii autocefale să confere în mod independent un anumit grad de autonomie unei părți a ei.

Poate părea obositor şi chiar inutil să ne uimim la fiecare frază de lipsa de Ortodoxie, de contradicţia cu Învăţătura de Credinţă a conţinutului. Este însă necesar! Pentru că ne dezvăluie toată gravitatea clipei şi toată rătăcirea din spatele pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”.
Şi în această frază avem aceeaşi concepţie atee a separării dintre viaţa şi administarea Bisericii şi, respectiv, Învăţătura de Credinţă. Şi aici avem schimbări în Dreptul Bisericesc – declarat insuficient –, deşi ni s-a promis că nu vor exista inovaţii canonice. Şi aici dezbaterile publice lipsesc. Ceea ce vedem aici se completează desăvârşit cu ceea ce vedem la punctul 14, acestea două fiind, în fapt, strâns legate între ele.

13. „Proiectul documentului „Taina căsătoriei și impedimentele pentru încheierea ei” afirmă, în special, imposibilitatea încheierii căsătoriei pentru persoanele care sunt hirotonite sau au primit tunderea în monahism.

Mulţumim Patriarhiei Ruse pentru faptul că a mărturisit public faptul că ea şi ceilalţi organizatori ai „Sinodului Panortodox” cred că Taina Căsătoriei şi feluritele ei aspecte şi implicaţii nu ţin de Învăţătura de Credinţă, nu ţin de Sfintele Canoane, nu au implicaţii liturgice etc.
Sau am putea să-i mulţumim pentru felul în care dovedeşte că „Sinodul Panortodox” are de gând să intervină despotic, ne-sinodal, anti-ortodox, în probleme de Credinţă, în probleme canonice, dogmatice şi liturgice. Asta în ciuda declaraţiilor repetate că nu va face acest lucru, declaraţii contrazise la mai fiecare paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

14. „Problema situației canonice a diasporei ortodoxe, adică a credincioșilor care locuiesc în afara hotarelor geografice ale unei anumite Biserici Ortodoxe Locale, reflectată în proiectul încă a unui document sobornicesc, nu a avut soluționare până la momentul de azi, deoarece a apărut în starea ei actuală abia în secolul al XX-lea. Proiectul deciziei Soborului Panortodox cu privire la problema dată este orientat sper întărirea ajutorului reciproc al ortodocșilor prin crearea în diverse regiuni ale lumii a Adunărilor episcopale, în care cu drepturi egale intră episcopi canonici care își duc slujirea în aceste regiuni.

Sfinţii Apostoli au vestit Evanghelia din Ierusalim până la marginile lumii, cel puţin cât era cunoscută atunci evreilor. Din Spania şi Africa până în Sciţia, la hotarele Hiperboreii, sau până în India. De atunci, veac de veac, Biserica a trecut prin nenumărate creşteri şi descreşteri, persecuţii şi epoci de linişte, vremi de înălţare duhovnicească şi vremuri de decădere sufletească. Au apărut şi au dispărut parohii şi biserici, mânăstiri şi schituri, episcopii şi chiar Biserici locale întinse – ca cea din Persia. Totuşi, cu aceeaşi uşurătate ca în afirmaţiile de la pct. 12, şi aici se afirmă, cu totul neadevărat, că „problema este nouă” şi că nu a avut soluţionare, că Dreptul Bisericesc este incomplet şi are goluri.
(a) Admiţând, de dragul discuţiei, validitatea unor asemenea idei, ele nu înseamnă altceva decât faptul că există probleme dogmatice şi canonice noi, adică tocmai ceea ce Patriarhia Rusă spunea, la pct. 1.b – şi în alte locuri – că nu există! De asemenea, că la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice şi canonice, în ciuda afirmaţiilor de la pct. 1.a şi din multe alte locuri că „Sinodul Panortodox” nu va atinge asemenea teme.
(b) Cred că este necesar să precizez aici faptul că în Învăţătura Bisericii problema punctelor 12 şi 14 este reglementată deja!
Ceea ce împiedică aplicarea Învăţăturii lui Hristos nu sunt „normele insuficiente ale Dreptului Bisericesc”, ci filetismul şi lăcomia papistă de putere (clericalismul [8]) care domină conducerea multor Biserici locale. Agăţarea disperată, ruşinoasă şi ne-ortodoxă, de ţări şi teritorii invadate într-o epocă sau alta; efortul ruşinos, eretic, blestemat, de a folosi Biserica şi Credinţa ca mijloc de deznaţionalizare; nedemna respingere a dreptului biblic la slujbă şi rugăciune în limba proprie; dorinţa ruşinoasă, pătimaşă, anti-ortodoxă, de influenţă religios-politică – iată câteva din adevăratele motive ale disputelor de acest fel!
Uitându-ne în Istoria Bisericii, în practica Bisericii de-a lungul veacurilor, în Sfintele Canoane, găsim răspunsurile. De foarte multă vreme s-ar fi cuvenit ca Bisericile locale din state independente, cu o populaţie ortodoxă semnificativă, având cel puţin trei episcopi, să fi căpătat autonomia sau chiar autocefalia. Ucraina, Republica Moldova, Bielorusia, Kazahstanul, Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA şi multe alte ţări sunt în această situaţie. Soluţia ortodoxă, simplă şi străveche, stă în constituirea unor sinoade locale, cu toţi episcopii de acolo, indiferent de naţionalitate. Căci în Hristos toţi suntem una, indiferent de naţionalitate sau alte deosebiri (Galateni 3.28-29 şi 4.6-7; Romani 3.22-24; Ioan 17.20-21; I Corinteni 12.4-27 etc.).
Se văd aici unirea dintre rătăcirea filetistă şi rătăcirea ecumenistă care, alături de clericalism, au influenţat radical pregătirea aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi nesinceritatea interioară a celor care au desfăşurat pregătirile. Căci, pe de-o parte, în discuţiile ecumeniste purtate cu cei de altă religie s-au prevalat de textul de la Ioan 17.21, „ca toţi să fie una”, răstălmăcindu-l. [9] Dar când este vorba de fraţii lor ortodocşi îl uită cu totul, îl înlătură cu desăvârşire, spre a putea să-şi impună voinţa şi puterea cu orice preţ.
(c) Şi în locul fireştii uniri a Bisericii locale dintr-o ţară – fie ea Franţa sau Australia sau oricare alta – aceştia au introdus o altă inovaţie canonică şi dogmatică, aşa numitele „Adunări episcopale” amintite în răspunsul Patriarhiei Ruse. Adunări prin care se strâmbă iarăşi sinodalitatea Bisericii, prin care se inventează iar „noi tipuri de sinoade”, alături de cel „panortodox” şi de „noile sinoade ecumenice” prezumate de Patriarhia Rusiei la pct. 5.b.
Încălcarea promisiunii de a nu se dezbate sau hotărî pe teme de Învăţătură de Credinţă, canoane sau viaţă liturgică este evidentă. Din nou.

15. „Documentul cu tema „Problema calendarului”, la inițiativa Bisericii Ortodoxe Ruse și în corespundere cu decizia Sinaxei deja menționate a Întâistătătorilor, este eliminat din ordinea de zi a Soborului Panortodox.”

Pe linia răspunsului nostru putem doar să observăm că, punând pe agenda „Sinodului Panortodox” – de fapt „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor locale autocefale” – problema calendarului organizatorii au încălcat iar Tradiţia şi rânduielile Bisericii. La fel cum s-a întâmplat şi în 1923, cu aşa-zisa „Conferinţă pan-ortodoxă de la Constantinopol”, o adunare aproape la fel de necanonică şi dăunătoare Bisericii ca cea din Creta. Din păcate, scoaterea acestei probleme din dezbatere nu rezolvă adevărata problemă, adică înlocuirea Sinoadelor Ortodoxe prin sinaxe restrânse, abuzive, dictatoriale, ce iau hotărâri cu încălcarea totală a sobornicităţii Bisericii lui Hristos. Totuşi este bine de observat cum clericalismul ce a impus fără sobornicitate şi fără dragoste schimbarea calendarului în 1924 în România a determinat cumplite dureri şi schisme ale căror răni se tot înnoiesc. Ceea ce, ca istoric şi cu adâncă tristeţe spun, prefigurează roadele aşa-zisului „Sinod Panortodox” din Creta.

16. „Documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” adresat nu doar către copiii Bisericii, dar și către lumea exterioară, descoperă cauzele duhovnicești ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societăți contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului.”

(a) Aflăm că există o categorie mai mult decât interesantă teologic, numită „copiii Bisericii”. (Termenul original, rusesc, „чадам церковным”, a fost corect tradus în română.)
În Sfânta Scriptură, la Romani 9.8, de pildă, se vede faptul că prin „copii ai lui Dumnezeu” se înţeleg toţi cei care cred în El, toţi cei care sunt în Biserică. La II Corinteni 12.14 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „copiii săi”, cei pe care i-a adus la Credinţă, cei pe care i-a născut pentru Dumnezeu. După cum se vede şi la Galateni 4.19, loc în care, puţin mai apoi, se arată că toţi cei care cred sunt, împreună, soborniceşte, apostoli şi mireni, copiii sau fiii Bisericii. Nu stărui mai mult în această prezentare, mai ales că mi se pare limpede că nu există alţi copii sau fii ai Bisericii în afara tuturor celor ce L-au primit pe Hristos, indiferent că sunt episcopi sau mireni, preoţi, diaconi, catehumeni sau călugări.
Totuşi, în felul în care este folosit aici termenul pare – şi subliniez, pare – să denote un clericalism puternic, o nepotrivită aşezare a alcătuitorilor în poziţia necuvenită de „Părinţi ai Bisericii”, titlu ce nu se poate căpăta de către cel care încă nu a cucerit Cerurile. Doar aceia sunt numiţi „Părinţi ai Bisericii”, şi nu găsim la ei paternalismul fals pe care îl propagă clericalismul. Sper însă ca, în ciuda numeroaselor contraziceri, fracturi logice, abateri de la ortodoxie etc. din „Răspunsul Patriarhiei Ruse” această expresie să fie, dincolo de părerea mea, ortodoxă.
(b) Totuşi, este categoric neortodox a presupune că fără Învăţătura de Credinţă poţi să descoperi „cauzele duhovniceşti ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societății contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului”.
Nu negăm adevărul cauzelor duhovniceşti ale amintitei crize, dimpotrivă, îl mărturisim cu tărie. Căci ţine de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă. Cea pe temele căreia se făgăduia a nu se lua hotărâri în Creta. Se făgăduia asta chiar la începutul documentului pe care îl analizăm. Pentru ca, iată, să vedem că fiecare dintre documente atinge teme – şi chiar de mare însemnătate – din Învăţătura de Credinţă, din Sfintele Canoane, din Tradiţia Bisericii etc.
Contradicţiile acestea, care apar la fiecare paragraf şi, pe alocuri, chiar la fiecare frază, sunt mai mult decât dureroase. Şi, cu siguranţă, nu sunt întâmplătoare. Ele arată un dispreţ total al Patriarhiei Ruse pentru capacitatea de înţelegere şi cunoştinţele teologice ale cititorilor. Sau, la fel de rău, o atât de profundă abatere de la Ortodoxie a alcătuitorilor încât şi-au pierdut şi capacitatea de a gândi logic.

17. „În pofida vorbelor răspândite cu rea voință, în documentul „Relața Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine” în nici un fel nu se afirmă unia cu romano-catolicii, iar comunitățile eterodoxe nu sunt numite în aceeași măsură drepte sau mântuitoare alături de Biserica Ortodoxă.”

(a) Nu se poate ignora aici premiza radicală de „rea voinţă” de la care porneşte Patriarhia Rusă faţă de cei care au îndoieli sau ridică întrebări privitoare la ortodoxia aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Vom vedea mai jos contrastul cu îngăduinţa faţă de altă religie, contrast izbitor, pe care l-am notat şi la pct. 14.b, alin. 4.
(b) Deşi documentul „Relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” nu afirmă unia cu „romano-catolicii”, aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituiebaza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!
(c) Mulţumim din nou Patriarhiei Ruse pentru dezvăluirile sale publice! Iată, ea afirmă aici, oficial şi autoritar, faptul că recunoaşte comunităţile eterodoxe „drepte sau mântuitoare”, deşi „nu în aceeaşi măsură” cu Biserica Ortodoxă. Şi ea, şi toţi ceilalţi semnatari. Rătăcirea acestor afirmaţii este evidentă pentru orice teolog. Pentru cei care nu sunt teologi, să punem o întrebare simplă: ce înseamnă că nu sunt mântuitoare „în aceeaşi măsură” cu Biserica lui Dumnezeu? Câţi centimetri din trupul unui om, ce procent din sufletul unui om se mântuieşte în comunitatea eterodocă X sau Y? Înţelegem aici ideea că sunt mântuitoare într-o măsură mai mică – deşi, la imprecizia exprimării, s-ar putea bănui şi că ar fi mai mare. Dar cu cât mai mică? Rămân doar călcâiele în Iad sau şi ţurloaiele? Ori se ajunge în Rai doar de la brâu în sus? Ori poate intră doar partea dreaptă, sau chiar doar cea stângă? Pe cei „parţial mântuiţi” de (şi din) aceste comunităţi eterodoxe, îi răcoreşte Raiul doar pe creştet sau până la piept? Sau văd Lumina lui Dumnezeu doar cu un ochi, sau cu trei sferturi de ochi?
Dacă asemenea întrebări vi se par absurde, ridicole sau chiar prosteşti aveţi dreptate. Pentru că sunt întrebări pe care le ridică o concepţie absurdă, ridicolă, prostească. Aceea a faptului că există „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare dar nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Prin fraza aceasta Patriarhia Rusă a mărturisit public şi deschis una din marile erezii ale aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Mulţumim, din nou, cu aceeaşi tristeţe adâncă.

18. „Îngrijorările privitor la faptul că scopul documentului constă, cică, în afirmarea ecumenismului ca a unei învățături, obligatorii pentru toți ortodocșii, nu au nici un temei. Însăși expresia „mișcarea ecumenică” este folosită în document exclusiv în context istoric pentru descrierea realității din trecut. Totodată în proiectul documentului Soborului Panortodox sunt fără echivoc trasate criteriile de participare a Bisericii Ortodoxe la relațiile intercreștine.

(a) După cum se poate vedea, o frază mai devreme Patriarhia Rusă a recunoscut public o concepţie anti-ortodoxă, care prin aprobarea la acel aşa-numit „Sinod Panortodox” ar deveni obligatorie pentru toţi ortodocşii (după atribuţiile arogate uzurpator de organizatori). Ca urmare, părerea că nu există niciun temei pentru o asemenea îngrijorare este contrazisă direct chiar de Patriarhia Rusiei. Repetăm îngrijorarea noastră faţă de confuzia între erezie şi ortodoxie ce domneşte peste cei care au conceput „Răspunsul” pe care îl analizăm.
(b) Despre „misiunea ecumenică” (corect în context, „ecumenistă”) a Bisericii (Art. 3), dar şi despre actualitatea şi chiar permanenţa participării Bisericii la Mişcarea Ecumenistă (Art. 4) se vorbeşte foarte clar în documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creştină”. A pretinde că în document se foloseşte expresia „mişcarea ecumenică” „exclusiv în context istoric pentru descrierea realităţii din trecut” este o minciună directă şi ruşinoasă. A spune că o asemenea abordare înşelătoare este total neortodoxă devine inutil. Menţionăm, doar, pe lângă articolele amintite mai sus şi Articolul 5, în care se afirmă că participarea Bisericii Ortodoxe la „dialogurile teologice bilaterale actuale” şi alte manifestări ecumeniste (în text, „ecumenice”)
se bazează pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul său ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi tradiţiei Bisericii primare, a celor şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor”.
În acest text, iată, nu doar că apare o „Biserică primară” deosebită de „Biserica Ortodoxă” a „sinodalilor panortodocşi”, nu doar că se vorbeşte despre o „unitate pierdută a creştinilor” – un refren ecumenist tipic –, dar se şi prezintă participarea Bisericii la mişcările şi activităţile ecumeniste actuale, repetăm, actuale, ca un element esenţial al Credinţei Ortodoxe. Adică exact îngrijorarea definită ca „lipsită de temei” de Patriarhia Rusă ceva mai devreme este confirmată de documentul luat de ea ca martor!

(c) Vedem, prin urmare, că departe de a fi trasate „fără echivoc”, criteriile de participare la relaţiile „intercreştine” – exprimare invalidă teologic – sunt, dimpotrivă, cel puţin ambigue dacă nu direct ne-ortodoxe.

19. „Astfel, se spune direct că relațiile Bisericii Ortodoxe cu comunitățile eterodoxe „trebuie să fie fondate pe clarificarea cât mai grabnică și mai dreaptă de către ele a tuturor temelor ecleziologice, în special în domeniul învățăturii despre taine, har, preoție și succesiunea apostolică în genere”.

(a) Merită reţinută expresia „clarificarea cât mai grabnică”. Vom reveni asupra ei.
(b) Este revelatoare expresia „clarificarea cât mai dreaptă”, deoarece este direct legată de pct. 17.c, de acele „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Se vede prin repetata întrebuinţare a unor asemenea expresii faptul că „mântuirea parţială” şi „dreptatea parţială” – după Învăţătura Bisericii, rătăciri amândouă – au devenit parte integrantă a gândirii unora. Aşa cum sunt cei care au conceput „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm. De fapt, din punct de vedere teologic ortodox, există Învăţătură Dreaptă, care aduce Dreapta Slăvire a lui Dumnezeu (Ortodoxia sau Pravoslovia), sau învăţătură greşită. Evident, să spună cineva „clarificare cât mai dreaptă” ar putea să pară doar o exprimare diplomatică sau îngăduitoare. Dar la un asemenea nivel teologic – aşa cum este cel al sinoadelor sau dialogurilor cu cei de altă credinţă – o asemenea exprimare, bună cel mult pentru încurajarea unui penitent lovit de desnădejde, este categoric greşită. Atunci când vine, însă, pe fondul unor altor expresii care o completează şi întăresc, arătând credinţa rătăcită în existenţa unor semi-biserici în afara Bisericii lui Dumnezeu, avem de-a face cu ceva mult mai grav.
(c) Iarăşi este revelatoare lista de „interes maxim” pe care o oferă Patriarhia Rusiei. Căreia i se cuvin iarăşi triste mulţumiri pentru dezvăluirea oficială şi clară a unor fundamentale rătăciri, inclusiv în domeniul aşa-zisului „dialog teologic intercreştin”. Căci se vede şi aici – ca şi la pct. 1.b şi în alte părţi – că nu Dumnezeirea şi descrierea ei, nu Revelaţia şi primirea ei, nu lucrarea Dumnezeirii şi primirea ei interesează pe ecumeniştii (zis) ortodocşi. Pe ei îi preocupă autoritatea ierarhică şi „spectacolul” liturgic.
Pentru că, dacă lucrurile ar fi stat altfel, s-ar fi preocupat ca acele comunităţi eterodoxe să clarifice „în special” aceste aspecte: cunoaşterea şi înţelegerea Dumnezeirii, a Revelaţiei, a lucrării lui Dumnezeu. Din care decurg toate celelalte aspecte ale vieţii Bisericii lui Hristos.
Desigur, într-o „Biserică”-instituţie, într-o „Biserică”-asociaţie religioasă, într-o „Biserică” – prestatoare de servicii religioase, importante sunt autoritatea şi spectacolul liturgic prin care se prestează aceste servicii. Dar aceasta este o pseudo-biserică, nu Biserica lui Dumnezeu.
Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun – căci nu este vorba despre o gândire comună între Ortodoxie şi eterodocşi, ci doar despre un limbaj cât mai ambiguu, care să pară comun. Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun câtă vreme conceptele fundamentale sunt radical diferite. Câtă vreme „comunităţile eterodoxe” dispreţuiesc vremea înfiinţării Bisericii de către Iisus Hristos şi faptul că aceasta este Trupul lui Hristos, câtă vreme ele nu înţeleg Istoria Mântuirii, unitatea dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, câtă vreme ele nu Îl înţeleg pe Dumnezeu, descriindu-L în cele mai diferite şi absurde chipuri, aspectele de „maxim interes” menţionate de Patriarhia Rusă ţin de un compromis ne-ortodox.
(d) Şi vedem astfel că acele „criterii de participare a Bisericii Ortodoxe la relaţiile intercreştine [sic! n.n.]” pot fi, eventual, „fără echivoc” – deşi nu sunt – dar categoric nu sunt ortodoxe.
(e) Aşa-zisul „Sinod Panortodox” – de 14 de episcopi cu drept de vot! – pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa „clarificării temelor eclesiologice” de către eterodocşi; pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa acceptării sau respingerii viziunii acestora asupra Sfintelor Taine, Harului şi altor asemenea domenii. În acelaşi timp recunoaşte că nu este sinod ecumenic – singurul care poate face aşa ceva. Şi, mai mult, afirmă că nu va discuta şi nu va lua hotărâri în teme de Învăţătură de Credinţă, dogme, canoane.
Contrazicerile sunt atât de evidente, încât depăşesc hotarele ridicolului.
Teologic însă, nu este vorba despre ridicol sau haz, este vorba despre o tragedie.

20. „Referitor la Consiliul mondial al Bisericilor, în document se menționează că Biserica Ortodoxă „nu acceptă ideea «egalității confesiunilor» și nu poate percepe unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional”.

Fraza ar fi fost frumoasă şi adevărată în alt context, dar în contextul documentului este înecată în atâtea afirmaţii compromiţătoare, încât devine o vorbă goală.
(a) După cum s-a văzut, chiar Patriarhia Rusiei recunoaşte că documentul despre care vorbeşte tratează „comunităţile eterodoxe” drept „parţial drepte” şi „parţial mântuitoare”. Ceea ce este o învăţătură eterodoxă – neoprotestantă, mai exact [10] – şi care transformă afirmaţia „nu acceptă ideea «egalităţii confesiunilor»” într-o afirmaţie eterodoxă. Pentru că cei care alcătuiesc asemenea documente nu acceptă „egalitatea confesiunilor” dar acceptă, de exemplu, o „capacitate parţial mântuitoare” a acestora… dar şi alte asemenea învăţături greşite.
(b) Expresia „un anume compromis interconfesional” este un strălucit exemplu al limbajului eterodox creat de aşa-zisele „dialoguri teologice bilaterale actuale”. În originalul rus este folosită expresia „как некий межконфессиональный компромисс”, unde „некий” înseamnă, întradevăr, „unul”, „un anume”, „un oarecare [Vasile, Gheorghe etc.]”. Traducerea în limba română este şi aici foarte corectă. Şi am fost silit să verific aceasta deoarece nu îmi venea să cred că un document oficial ortodox, emis de cea mai mare – numeric, cel puţin – patriarhie ortodoxă, poate conţine o asemenea exprimare. Căci a nu accepta „unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional” deschide, în fapt, posibilitatea de a o accepta ca alt compromis interconfesional.
Desigur, s-ar putea spune că o asemenea atenţie acordată fiecărui cuvânt este exagerată.
Dar aşa ceva poate fi spus doar de către cineva care nu cunoaşte Istoria şi Învăţătura Bisericii. Deci nici greutatea fiecărui cuvânt folosit în Credinţă.
Nu doar că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12.36). Dar şi la toate Sinoadele Ecumenice, şi în multe întâmplări din Istoria Bisericii, s-a dovedit foarte limpede cum un singur cuvânt poate duce la rătăcire mulţimi de oameni, cum un singur cuvânt nepotrivit schimbă adevărul în minciună.
Iar când avem de-a face cu un document plin de (auto-)contraziceri, fracturi de logică, mărturisiri de credinţă eterodoxă etc., este firesc să privim cu prudenţă orice cuvânt nepotrivit.
(c) A vorbi despre unitatea Bisericii înseamnă a trata teme fundamentale ale Învăţăturii de Credinţă, ale dogmelor şi canoanelor ortodoxe. Iarăşi afirmaţiile care pretind că nu se vor discuta asemenea lucruri şi nu se vor lua asemenea hotărâri sunt direct contrazise chiar de către cei care au făcut afirmaţiile.

21. „De asemenea este necesar de menționat că intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în organizația intercreștină dată a fost posibilă doar după adoptarea de către ea în anul 1950 a „Declarației de la Toronto” care până în ziua de azi rămâne a fi unul din documentele de bază ale ei. Declarația subliniază că și „Consiliul mondial al Bisericilor nu este și niciodată nu trebuie să devină o super-Biserică”, că scopul său este de „a contribui la studierea și discutarea problemelor unității Bisericii”. După cum a fost menționat în mod special, „calitatea de membru al Consiliului Mondial nu presupune ca fiecare Biserică să considere alte Biserici-membre ca fiind Biserici în sensul adevărat și deplin al acestui cuvânt… Nici o Biserică datorită statutului său de membru nu este obligată să treacă sub tăcere, să micșoreze sau să schimbe mărturisirea sa a adevărului în plinătatea lui”. Adoptarea acestor principii de către Consiliul mondial al Bisericilor i-a dat posibilitate Bisericii Ortodoxe, fără a păcătui în vreun anumit mod împotriva învățăturii sale de credință, să mărturisească fără impedimente creștinilor eterodocși despre adevărul lui Hristos, despre faptul că restabilirea unității lăsate ca moștenire de Dumnezeu este posibilă doar în sânul Bisericii care este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, aceasta fiind anume Biserica Ortodoxă (ceea ce este clar arătat în proiectul pregătit).”

Tot acest text constituie o justificare a participării ierarhilor de vârf din unele Biserici locale – şi a oamenilor lor – la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) şi alte asemenea mişcări.
Justificarea se face pe câteva citate scoase din context şi pe afirmaţii lipsite de orice dovadă.
Dată fiind lipsa de legătură a paragrafului cu subiectul propriu-zis, am fi putut să-l ignorăm.
Dar socotim că el nu a fost pus aici inutil!
După cum se va vedea, această pseudo-justificare este (re)deschiderea unui atac împotriva ortodocşilor!
Notăm aici doar câteva aspecte:
– documentele respective nu au fost discutate ortodox în Bisericile locale înainte de a fi adoptate, astfel încât adoptarea lor este ne-ortodoxă dintru început;
– documentele respective au un conţinut mult mai bogat, care face din paragrafele citate de Patriarhia Rusă vorbe goale;
– pretinsa mărturisire făcută „creştinilor eterodocşi” poate fi făcută foarte bine în afara CMB şi altor asemenea grupări, în mod direct, aşa cum făceau Sfinţii Apostoli, Părinţii Apostolici, Sfinţii Părinţi şi ucenicii tuturor acestora;
– roadele participării la CMB sunt rele şi otrăvite, de la introducerea în Bisericile locale a unui limbaj neortodox şi până la permanenta avansare în rătăcire a „creştinilor eterodocşi” din 1950 încoace, ajungându-se la numirea drept „pastori” şi „episcopi” a femeilor, homosexualilor, transsexualilor etc., avansându-se în felurite absurdităţi etologice ş.a.m.d.; ceea ce ar fi trebuit să ducă de mult la părăsirea acestei participări şi să înlăture orice justificare a ei.

Paragraful acesta este în contradicţie cu realitatea cea mai concretă şi practică. Este o încercare de manipulare a cititorilor, pe baza neştiinţei lor în privinţa documentelor CMB şi a roadelor otrăvite a participării ortodoxe la acesta.

22. „Tezele redate în „Declarația de la Toronto” satisfac și cerințele care, conform documentului „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse față de confesiunile eterodoxe”, adoptat la Soborul Arhieresc în anul 2000, sunt necesare pentru statutul de membru al Bisericii Ruse în diverse organizații intercreștine. În corespundere cu documentul dat, Patriarhia Moscovei nu poate fi membrul organizațiilor în care „statutul, regulamentul sau procedura cer lepădarea de învățătura de credință sau tradițiile Bisericii Ortodoxe”, iar „Biserica Ortodoxă nu are posibilitate să mărturisească despre sine ca despre Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică” (punctul 5.2).”

Acest paragraf continuă o discuţie în afara subiectului direct, completând încercarea de justificare a participării Patriarhiei Rusiei la CMB şi alte manifestări ecumeniste.
Una din fracturile logice ale prezentării este confuzia între lege şi aplicarea ei.
Da, există prevederile respective în documentul „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de confesiunile eterodoxe”. Da, teoretic sunt obligatorii. Dar chiar „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm încalcă aceste prevederi! [11] Pentru că, din nefericire, cuprinde o mulţime de abateri radicale de la Învăţătura de Credinţă şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe!
Ceea ce transformă acest paragraf într-o avocăţească înşiruire de vorbe goale. Menite să acopere o realitate clară şi tristă: organizarea şi documentele, ba chiar şi numele aşa-zisului „Sinod Panortodox” sunt anti-ortodoxe! Iar îngrijorările creştinilor faţă de ele nu doar că sunt perfect îndreptăţite, ci sunt chiar prea mici faţă de gravitatea căderii!

23. „În conformitate cu același document, „mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Evident că un astfel de dialog va fi imposibil, dacă una din părți va numi pe cealaltă parte că este o comunitate eretică. Despre același lucru Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a vorbit în predica sa recentă ținută în Duminica Triumfului Ortodoxiei: „De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă”.

(a) Reţinem din acest paragraf, în primul rând, afirmaţia că „mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Vom reveni şi mai jos asupra ei, dar acum ridicăm o problemă evidentă, pe care Patriarhia Rusiei o ignoră:
(b) În ce constă deschiderea „creştinilor eterodocşi” faţă de comunicarea şi înţelegerea cu Biserica Ortodoxă?
Din 1950 şi până în prezentă evoluţia teologică a „creştinilor eterodocşi” este masiv negativă. Tot felul de grave abateri de la Învăţătura lui Hristos au apărut şi s-au impus în „comunităţile eterodoxe”, îndepărtându-le sistematic de Credinţa Bisericii. Asemenea învăţături s-au strecurat şi în Biserică – foarte des exact prin mijlocirea ortodocşilor implicaţi în „dialogurile teologice actuale cu eterodocşii” – ducând la probleme pastorale grave şi chiar la căderea unor grupuri de ortodocşi din Credinţă.
(c) Există nenumărate cazuri în care Sfinţii Părinţi folosesc deschis şi limpede termeni de „rătăcire”, „erezie”, „înşelare”, „schismă” şi, respectiv, „rătăciţi”, „eretici”, „înşelaţi”, „schismatici”. Mai mult decât atât, asemenea cuvinte sunt folosite de către „creştinii eterodocşi” la adresa ortodocşilor extrem de des, fără a fi dezavuate de conducătorii eterodocşilor (ba chiar aceştia fiind, de multe ori, folositori ai unor asemenea termeni). Ceea ce ne arată şi la eterodocşi chiar deosebirea dintre limbajul folosit într-o situaţie şi cel folosit în alte situaţii. Adică un discernământ care, din câte se pare, este interzis de Patriarhia Rusiei.
Altfel spus, eterodocşii le pot spune „eretici” sau „rătăciţi” ortodocşilor în textele lor, însă nouă ne este interzisă folosirea unor asemenea cuvinte, chiar dacă sunt evident adevărate. Şi asta în ciuda faptului că „deschiderea” către „înţelegere” din partea eterodocşilor lipseşte la nivel teologic real cu desăvârşire. Pentru că a confunda înţelegerile materiale şi materialiste, înţelegerile de politici sociale sau pe alte asemenea dimensiuni lumeşti cu dialogul teologic este complet greşit.
(d) Folosirea termenului de „eretic” atunci când încerci să converteşti pe cineva din afara Bisericii este, cel mai adesea, nepotrivită şi contraproductivă. Dar folosirea lui în documentele interne ale Bisericii, acolo unde reflectă adevărul, este obligatorie! Aşa procedează şi catolicii, şi adventiştii, şi baptiştii şi toate celelalte „comunităţi eterodoxe”! A considera că documentele interne ale Bisericii, fie ele chiar şi privitoare la relaţiile externe, trebuie să fie supuse exigenţelor eterodocşilor este deja „lepădarea de învăţătura de credinţă sau tradiţiile Bisericii Ortodoxe” (pct. 22).

24. „Sfântul ierarh Marcu al Efesului, care a vorbit la Soborul de la Ferrara-Florenţa, demascând rătăcirile latinilor, adresându-se către Papa de la Roma, îl numea „Sanctitatea Sa Părintele” și „Preafericitul Papă al Romei Vechi”, iar disputele din timpul Soborului cu catolicii le descria în următoarele cuvinte: „Astăzi membrii Trupului Domnului, anterior scindați și separați pe parcursul a multor veacuri, se grăbesc spre unirea reciprocă!” Pentru a afla cum gândea și proceda cu adevărat sfântul ierarh, trebuie de luat cunoștință de cartea arhimandritului Amvrosie (Pogodin) „Sfântul ierarh Marcu al Efesului și unia de la Florența”, în care sunt aduse în original cuvântările lui în cadrul Soborului de la Ferrara-Florenţa, precum și cele de după Sobor. Sfântul ierarh a făcut tot posibilul ca într-un dialog reciproc respectuos să îi încline pe oponenții săi spre întoarcerea pe calea cea dreaptă. Iar când a devenit clar că este cu neputință, el s-a opus cu bărbăție latinilor, apărând puritatea Ortodoxiei.

Vedem reluate, iar şi iar, aceleaşi încercări de îndreptăţire a participării la CMB şi la alte manifestări ecumeniste.
(a) Despre folosirea unui limbaj diplomatic potrivit misiunii creştine de convertire şi respectiv renunţarea la el atunci când riscă să afecteze Învăţătura de Credinţă – sau eterodocşii resping repetat adevărul – am vorbit mai sus (pct. 23.b, c şi d).
(b) Însă invocarea – parţială şi părtinitoare – a Sfântului Marcu al Efesului ne dă posibilitatea să amintim că el, în scrierile de după întrunirea de la Ferrara-Florenţa i-a numit clar şi deschis „eretici” pe adepţii papismului.
(c) Şi, de asemenea, că Sfântul Marcu al Efesului nu a avut nevoie de o jumătate de secol ca să vadă că nu are cu cine dialoga! Pentru că din 1950 şi până acum Patriarhia Rusiei – şi ceilalţi participanţi ortodocşi – la dialogurile ecumeniste au obţinut chiar mai puţin decât Marcu al Efesului la Ferrara-Florenţa! Şi atunci, dacă tot invocaţi numele şi exemplul lui, de ce nu urmaţi acest exemplu părăsind un „dialog” mincinos, care nu a adus nicio roadă bună? Dacă îl recunoaşteţi pe Sfântul Marcu ale Efesului drept sfânt, de ce nu aplicaţi măsurile sale ortodoxe, nu doar într-un limbaj diplomatic atunci când există speranţa dialogului, ci şi în închiderea discuţiilor atunci când se dovedeşte lipsa speranţei? Din 1950 şi până în 2016 nu au renunţat eterodocşii, în temeiul „dialogurilor” ecumeniste, la niciuna dintre învăţăturile lor rătăcite! Câte zeci sau sute de ani ar mai fi necesari pentru a se înţelege că „deschiderea faţă de comunicare, hotărârea pentru înţelegerenu există în CMB?
(d) Dacă tot aminteşte de bărbăţia Sfântului Marcu al Efesului, unde şi când se va opune, în sfârşit, Patriarhia Rusiei, rătăcirilor CMB? Sunt multe documente anti-ortodoxe emise de acest organism trecute sub tăcere în „Răspunsul” său de către Patriarhia Rusiei – sau, mai bine zis, de către Departamentul ce l-a întocmit.
De fapt, într-un stil neoprotestant sau ecumenist (acelaşi lucru), cel care a întocmit
documentul a luat fragmentele care i-au convenit din spusele Sfântului Marcu, ascunzându-le pe cele care le aşează pe acestea în întregul ortodox pe care îl constituie opera şi viaţa sfântului.

25. „Anume așa procedează Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril, apărând cu râvnă credința ortodoxă și prezentând interesele Bisericii Ortodoxe Ruse în dialogul purtat cu persoanele creștine eterodoxe, cu persoanele de alte confesiuni și cu ateii. Evitarea unui astfel de dialog ar fi o crimă în fața Domnului, Care a poruncit apostolilor Săi – mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Mt. 28:19-20). Dacă apostolii ar fi șezut închiși, ocolind orice fel de contact cu cei de alte confesiuni, propovăduirea Evangheliei lui Hristos niciodată nu ar fi ieșit peste hotarele foișorului din Sion. Disprețul față de persoanele de altă religie sau de alte concepții aseamănă pe acel om cu fariseii, a căror precauție principală era să nu se spurce de la atingerea de cei care credeau incorect din punctul lor de vedere.

(a) Se poate vedea, din întinderea paragrafelor pe temă, cât de mult se preocupă Patriarhia Rusiei de îndreptăţirea participării la mişcările şi activităţile ecumeniste.
(b) Acest lucru ne arată şi intensitatea opoziţiei ruşilor ortodocşi faţă de această participare. Dar şi încrâncenarea unor oameni din cadrul Patriarhiei Rusiei din a hotărî unilateral, dictatorial, prin monolog şi lipsă de comunicare şi deschidere, liniile de lucru ale Bisericii Ortodoxe Ruse.
S-a amintit mai sus (pct. 23.a) despre dialog, comunicare, dorinţă de înţelegere etc. în relaţia cu eterodocşii. Dar de ce lipsesc acestea exact acolo unde sunt mai importante, în relaţiile interne ale Bisericii? Am văzut mai sus premiza de „rea voinţă” de la care pleacă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” faţă de cei care au îngrijorări sau obiecţii faţă de documentele aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi faptul că din 1961 până astăzi nu a existat deschidere, nu a existat dialog, nu a existat comunicare, nu a existat dorinţă de înţelegere a Patriarhiei Rusiei şi altor organisme ortodoxe similare… faţă de ortodocşii preocupaţi de pregătirea „Sinodului Panortodox”! De ce nu s-au publicat şi nu s-au discutat deschis documentele vreme de peste 50 de ani? O jumătate de secol! O jumătate de secol de pregătiri ascunse, într-un stil cu totul neortodox, o jumătate de secol de lipsă de dialog cu ierarhii ortodocşi, cu preoţii ortodocşi, cu teologii ortodocşi! O jumătate de secol în care o adevărată conspiraţie ecumenistă a anulat dreptul la cuvânt al imensei majorităţi a Bisericii! Sub cuvânt că „sunt prea proşti/înapoiaţi/bigoţi/fanatici ca să înţeleagă”. Poate că suntem aşa, poate că nu. Dar Învăţătura de Credinţă a Bisericii este întemeiată pe propovăduire deschisă, nu pe înţelegeri „între deştepţi”. Cine a fost împiedicat să ia parte ori să vorbească la Sinodul din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15.4-31)? Cine a fost oprit să ia parte ori să vorbească la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)? Sau la celelalte sinoade ecumenice? Când s-a mai văzut ca Biserica lui Hristos să pună eterodocşii mai presus de ortodocşi?
Răspunsurile sunt simple şi clare: nimeni, niciodată.
Cei care pun cele din afara Bisericii mai presus de cele ale Bisericii au căzut din Ortodoxie.
Aşa este filetismul, care pune naţionalismul mai presus de Biserică, transformându-l în fanatism şi xenofobie.
Aşa este clericalismul, care pune o parte a Trupului lui Hristos mai presus de celelalte părţi, ca şi cum ar putea trăi fără ele (I Corinteni 12.4-27).
Aşa este ecumenismul, noul chip al vechii rătăciri a sincretismului, care pune „înţelegerea” lumească cu eterodocşii mai presus de Biserică, renunţând la Iubirea în Adevăr, adică la Dumnezeu.
(c) Cum a fost „contactul cu alte cei de alte confesiuni” al Sfinţilor Apostoli?
De pe poziţia ortodoxă „noi avem Calea, Adevărul şi Viaţa şi vrem să vi le împărtăşim”, sau de pe poziţia ecumenistă „voi sunteţi drepţi şi mântuiţi deşi nu în aceeaşi măsură cu Biserica”?
Ce mărturiseşte Sfântul Ioan Evanghelistul că a spus Domnul? „Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat.” (Ioan 10.8). Şi, iarăşi, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14.6). Şi, iarăşi, „Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” (Ioan 1.17). Şi, iarăşi, „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8.32). Şi multe altele asemenea!
Dar şi mai în contradicţie cu concepţiile ecumeniste ale acestui „Răspuns al Patriarhiei Ruse” sunt cuvintele pe care Hristos le spune celor care aveau Cuvântul lui Dumnezeu – adică Sfintele Scripturi – dar nu Îl respectau.
Ceea ce face ca invocarea Sfinţilor Apostoli în acest context să se întoarcă, de fapt, chiar împotriva textului emis de Patriarhia Rusiei.
(d) Atacul împotriva ortodocşilor – atacul Patriarhiei Rusiei împotriva ortodocşilor – pregătit încă din paragrafele dinainte (pct. 21, dar şi 17.a) începe de acum!
Şi începe printr-un sofism avocăţesc: refuzul de a accepta schimbarea Credinţei Ortodoxe şi validitatea altor religii este denumit, incorect şi absurd, „dispreţ faţă de persoanele de altă religie sau de alte concepţii”. Ori este evident că între dezacordul faţă de părerile cuiva şi dispreţul faţă de acea persoană este o deosebire uriaşă! Un părinte poate să fie în dezacord cu copilul său, o soţie poate să fie în dezacord cu soţul ei, un om poate să fie în dezacord cu prietenul său păstrând neştirbită dragostea şi respectul.
Dacă ar fi să luăm în serios această frază a Patriarhiei Rusiei ar însemna că ea dispreţuieşte pe toţi cei care au altă părere decât ea şi se socoteşte dispreţuită de toţi cei care nu au părerile ei.
Sau, repet, putem vedea o încercare jalnică de a transforma dezvinovăţirile incoerente pentru greşita participare la acţiunile şi activităţile ecumeniste în acuzaţii faţă de cei care văd greşeala.

25. „Anume cu fariseii se aseamănă acei „râvnitori ai Ortodoxiei” care duc azi în eroare poporul lui Dumnezeu cu povestiri false despre chipurile pregătirea unui sobor atihrist, dar nu cu apostolii și nu cu sfântul ierarh Marcu al Efesului. Pe când cauza apostolilor și a sfântului ierarh Marcu al Efesului o continuă acei care fără de frică intră în dialog cu creștinii eterodocși – nu de dragul dobândirii unor compromisuri în învățătura de credință, dar de dragul mărturisirii despre puritatea și adevărul credinței ortodoxe, de dragul găsirii unor forme acceptabile de coexistență reciprocă, de dragul salvării vieților creștinilor prigoniți, de dragul apărării comune a familiei ca a unei uniuni sfințite de Dumnezeu dintre un bărbat și o femeie, de dragul apărării vieții pruncilor nenăscuți, de dragul păcii pe pământ.

(a) Iată că dacă nu putem spune „eretici” eterodocşilor care duc în eroare poporul cu învăţăturile lor, putem în schimb să-i facem „farisei” pe cei care contestă aşa-zisul „Sinod Panortodox”!
Se spusese mai sus, pentru relaţiile ortodocşilor cu eterodocşii (pct. 23),

„De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă”

Cum ar trebui, atunci, să privim această categorisire pe care o face chiar ortodocşilor Patriarhia Rusiei?
După vorbele ei, ca pe o încercare de a închide dialogul cu ortodocşii care contestă în vreun fel „Sinodul Panortodox”, cu o încercare de a-i transforma în duşmani şi de a-i ofensa. Este o agresiune conştientă, de vreme ce este precedată de acest pasaj!
Sau Patriarhia Rusiei are impresia că faţă de ortodocşi poate folosi liber acuzaţii şi insulte?
Este ruşinos şi neortodox acest stil în care o patriarhie ortodoxă îi cocoloşeşte în fel şi chip pe eterodocşi, dar loveşte fără şovăire în ortodocşii care nu i se supun orbeşte.
(b) Dreptul părerii personale, nedumeririi sau îndoielii faţă de o afirmaţie teologică a existat întotdeauna în Biserică, fiind punctul din care se deschide dialogul ortodox. Şi a fost izvor de predici şi cateheze, de tratate teologice, de opere de mare valoare.
Patriarhia Rusiei neagă repetat ortodocşilor acest drept, deşi îl recunoaşte eterodocşilor. Încă o mărturisire publică şi clară pentru care, adânc întristaţi, iarăşi mulţumim.
(c) Mărturisirea „purităţii şi adevărului credinţei ortodoxe” am făcut-o şi eu în parohie, fără să simt nevoia de CMB sau alte organizaţii ecumeniste. Am avut şi bucuria venirii la Credinţă a unor atei, catolici, adventişti, musulmani etc., ca roade concrete ale acestei mărturisiri. Mai mult decât mine au făcut mulţi alţi preoţi, tot fără a avea vreun amestec în CMB sau alte organizaţii şi activităţi ecumeniste. Ce roade a adus pretinsa mărturisire făcută de Patriarhia Rusă şi alte instituţii similare în CMB şi alte asemenea medii? Răspunsul real este că în cel mai bun caz nu a adus niciun rod, pentru că în multe alte cazuri a însemnat doar infiltrarea în Biserică a unor idei eterodoxe şi chiar căderea din Credinţă a multor ortodocşi.
(d) Găsirea „unor forme acceptabile de coexistență reciprocă” s-a realizat în vechea Romanie – adică Imperiul Roman – încă din Antichitate. În vremea Sfântului Constantin cel Mare şi altor împăraţi creştini, mergând până la sfinţi ca Ştefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu, atât statul cât şi clerul, călugării şi mirenii – uniţi atunci toţi patru într-o simphonie de multe veacuri nerepetată – au găsit asemenea forme. În secolul al XVII-lea Transilvania era răvăşită de prigoanele violente ale protestanţilor împotriva ortodocşilor. În acelaşi timp, în Ţările Române surori şi vecine, adică în Moldova şi Muntenia, convieţuiau paşnic majoritatea ortodoxă şi minorităţile catolică, armeană, calvină, musulmană, mozaică etc. Cum? După vechile aşezări creştine care transformaseră pax romana într-o mai profundă şi mai dreaptă pax christiana. Fără să fie nevoie de asociaţii, mişcări sau consilii ecumeniste.
(e) Salvarea „vieților creștinilor prigoniți” nu s-a făcut şi nu se face prin mişcarea ecumenistă. O asemenea scuză este mai mult decât jalnică. Atunci când domnitorii români au ocrotit ortodocşii, monofiziţii sau catolicii din Imperiul Otoman sau Hanatul Crimeii nu au avut nevoie de ecumenism spre a face aşa ceva! A-i ajuta pe ceilalţi şi a colabora cu alţii, ortodocşi sau nu, la salvarea celor ameninţaţi – fie ei creştini sau necreştini! – nu ţine de ecumenism, ci de o datorie creştină fundamentală! Iar realizarea colaborărilor pe temă nu depinde în niciun fel de ecumenism, ci de omenia nostră a tuturor.
(f) Apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi şi a păcii se poate face uşor prin colaborare directă între toţi cei care vor aceste lucruri. Nu necesită nici discuţii şi nici concesii teologice, nici născocirea de noi sinoade, nici desfiinţarea sinodalităţii Bisericii. Nu este nevoie pentru apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi sau a păcii de CMB, de mişcări ecumeniste şi altele asemenea.
(g) Vedem ca urmare că toate aceste aşa-zise „argumente” nu au de fapt nicio legătură cu realitatea. Nu justifică nici implicarea în mişcările ecumeniste, nici documentele pline de erori teologice ale întrunirii din Creta, nici uzurparea sinodalităţii Bisericii de un grup de 14 episcopi, nu justifică nimic din toate greşelile – sau răutăţile – pe care pretind a le argumenta.

26. „Trebuie să menționăm de asemenea că Regulamentul de lucru al Soborului [Sinodului] Panortodox, adoptat la Sinaxa Întâistătătorilor, exclude posibilitatea discutării altor documente decât cele șase, menționate mai sus.

Mulţumim cu tristeţe Patriarhiei Ruse pentru această mărturie a încălcării rânduielilor sinodale de către „Regulamentul de lucru al Sinodului Panortodox”.
Într-adevăr, toată Istoria Bisericii ne arată că orice sinod, chiar dacă se întruneşte pe o anume temă, este deschis oricăror alte probleme pe care le ridică participanţii. Căci, infailibil fiind socotit în Ortodoxie doar Dumnezeu, se recunoaşte că teme de maximă importanţă se pot ivi oricând şi oricine este îndreptăţit să le aducă înaintea sinodului. Avem aici însă o anulare a acestor străvechi rânduieli ortodoxe! Se pare că „Sinaxa Întâistătătorilor” se socoate pe sine infailibilă, uzurpând chiar şi dreptul Bisericii ca întreg de a pecetlui sau a respinge până şi un sinod presupus universal.

27. „Mai mult ca atât, în corespundere cu Regulamentul, toate amendamentele la documentele indicate – dacă va apărea o astfel de necesitate – pot fi adoptate în exclusivitate cu decizia unanimă a tuturor Bisericilor Locale, ceea ce înseamnă că nici un amendament nu poate fi acceptat, dacă măcar una din Bisericile Locale care participă la lucrările Soborului va declara dezacordul său. O atare ordine de luare a deciziilor permite Bisericii Ortodoxe Ruse să participe liber la lucrările Soborului Panortodox, fără a avea temeri că Bisericile Locale vor fi impuse să adopte vreo decizie în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii.

(a) Dacă am fi spus noi că aşa-zisul „Sinod Panortodox” nimiceşte rânduielile canonice ale sinodalităţii Bisericii, de bună seamă că mulţi n-ar fi crezut. Dar iată cum Patriarhia Rusiei recunoaşte oficial acest lucru, ba chiar îl declară a fi ceva bun! Nu există în toată Istoria Bisericii, nu există în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie rânduieli ca cele pe care se bazează pregătirea, organizarea şi funcţionarea „Sinodului Panortodox”!
(b) În toată Istoria Bisericii în orice sinod ortodox ce a existat vreodată au fost primiţi toţi episcopii ortodocşi şi cei aduşi de ei (clerici, călugări sau mireni teologi);
(c) şi, de asemenea, fiecare a avut vot individual! Pentru că fiecare episcop este egal cu oricare alt episcop. Pentru că patriarhul nu este mai mare decât oricare episcop vicar! Pentru că atribuţiile administrative nu au voie în Ortodoxie să atingă atribuţiile duhovniceşti!
(d) De asemenea nu a existat vreodată dreptul de veto în Ortodoxie! Nu a existat niciodată un sinod ortodox care să poată fi blocat în luarea unei hotărâri de veto-ul unei Biserici locale, fie ea chiar a Romei vechi sau Romei noi!
(e) Toate acestea sunt deja cu totul „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”! Adică deja au fost luate hotărâri, de către „Bisericile Locale”, „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”!
Acestea sunt exact hotărârile privitoare la aşa-zisul „Sinod Panortodox”!

28. „În baza celor menționate, Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse care și-a ținut lucrările în perioada 2-3 februarie a aprobat participarea delegației Patriarhiei Moscovei la Soborul Panortodox ce urmează să fie convocat, chemând pe toți copiii Bisericii noastre la o rugăciune stăruitoare, ca lucrările lui „să servească binelui Bisericii lui Hristos”.

(a) Este bine că Patriarhia Rusiei nu (mai) afirmă că Sinodul din 2-3 februarie a aprobat participarea în unanimitate, ceea ce ar fi fost un mare neadevăr. Dar ceea ce nu spune aici este faptul că nu a adus la cunoştinţă dosarul participării din vreme, ci doar cu câteva minute înainte de votare. De asemenea, nu spune că s-a interzis ridicarea de obiecţiuni atât faţă de faptul că nu s-a putut citi dosarul, cât şi faţă de conţinutul său. Nu se spune că s-a impus votarea pentru participare, cei câţiva care au avut curajul să se opună fiind ameninţaţi şi insultaţi.
Toate aceste fapte ascunse de către Patriarhie au fost atestate de mai mulţi martori – participanţi direcţi sau privitori – şi transformă „Sinodul din 2-3 februarie 2016” într-un adevărat sinod tâlhăresc, în care prin silnicie s-a impus o hotărâre neortodoxă.
Dacă Patriarhia Rusiei ar fi vrut un sinod ortodox pe tema participării ar fi trebuit să dezbată public documentele pregătitoare, luni de zile înainte de sinod, iar apoi să-l ţină deschis şi limpede, lăsând pe fiecare să argumenteze pro sau contra.
Este limpede că oricât de bine-intenţionaţi ar fi teologii Patriarhiei Ruse, oricât de bine-intenţionat ar fi Sanctitatea Sa Chiril sau oricare altul dintre noi, suntem cu toţii oameni supuşi greşelii. De aceea şi Dumnezeu a rânduit Bisericii sobornicitatea drept temei fundamental de lucru, dialog şi hotărâre, astfel încât om pe om să se îndrepte, în lumina Duhului Sfânt. Rânduială călcată în picioare şi de documentele pregătitoare şi regulamentul aşa-numitului „Sinod Panortodox”, şi de pseudo-sinoadele prin care se impune în Bisericile locale acceptarea lor şi a participării unor delegaţii la întrunirea din Creta.
(b) Revine aici expresia paternalist-clericalistă „copiii Bisericii”, ca formă blândă de a-i pune la punct pe credincioşi, ca mijloc de manipulare prin care „supuşii” să fie deosebiţi de cei care ridică obiecţii, declaraţi mai sus „oameni de rea voinţă” şi „farisei”.
(c) În ce fel ar putea să servească „binelui Bisericii lui Hristos” o adunare care încă din pregătirile ei neagă sinodalitatea Bisericii, uzurpă atribuţiile Sinoadelor Ecumenice, anulează dogme şi canoane, născoceşte noi canoane, insultă ortodocşii, promovează doctrine eterodoxe? Cel mult, prin faptul că scoate la iveală toată această lucrare întunecată, desfăşurată până acum pe ascuns. Acesta este singurul bine care există aici.

29. „Afirmația difuzată în ultimul timp că Soborul Arhieresc nu ar fi avut suficiente împuterniciri de a adopta astfel de decizii, trebuie să fie recunoscută nu drept eronată, dar cea care răstoarnă însăși temeliile existenței Bisericii Ortodoxe, pe care din vremurile apostolicești o caracterizează structura sa ierarhică.

(a) Se poate observa, iar şi iar, limbajul neclar al Patriarhiei Rusiei în locuri esenţiale ale acestui document. În ce constă afirmaţia, nu ni se spune. Am prezentat mai devreme (pct. 28.a) unele din faptele care anulează validitatea aşa-zisei „hotărâri sinodale”, impusă prin forţă de administraţia bisericească rusă. Chiar şi dacă s-ar încerca negarea unora dintre ele, simplul fapt că nu a existat o pregătire publică, o dezbatere a întregii Biserici Ruse, pe seama documentelor pregătitoare, regulamentului şi participării la aşa-zisul „Sinod Panortodox” este de ajuns să anuleze ortodoxia „hotărârii” amintite.
(b) A pretinde că o asemenea afirmaţie „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” este o pretenţie de o excepţională gravitate şi care ar trebui să fie argumentată extrem de serios.
La prima vedere ea ar părea doar un nou atac împotriva ortodocşilor care, după rânduielile Bisericii din vremea lui Hristos şi până astăzi, îşi exprimă nedumeririle şi îngrijorările. Un mijloc de a le pune pumnul în gură, de a-i reduce la tăcere. Şi de a-i despărţi de Biserică.
Din păcate, este mai mult decât atât!
Nu că şi atât nu ar fi fost, oricum, prea mult şi prea rău.
(c) Dar se vede imediat că afirmaţia este consecinţa directă a unei concepţii eterodoxe, eretice, papiste!
Ideea că Biserica Ortodoxă, „din vremurile arhiereşti” este caracterizată de „structura sa ierarhică” este străină Ortodoxiei şi extrem de gravă. Este o mărturisire directă a Patriarhiei Rusiei, o mărturisire autoritară, categorică şi clară, a unei învăţături categoric străine şi care schimbă radical Învăţătura de Credinţă.
În Sfintele Scripturi vedem Biserica definită drept Trupul lui Hristos, toată arhieria şi preoţia fiind a Lui şi izvorând din El către cei pe care îi alege ca mădulare ale Trupului Său. Apostoli sau prooroci, învăţători sau taumaturgi [12], vindecători sau orice altceva, toţi erau văzuţi ca parte organică a Bisericii. Mai mult, nu existau apostoli care să-i comande pe ceilalţi apostoli, nici episcopi care să-i comande pe ceilalţi episcopi. Ierarhia Bisericii este o ierarhie a harului, în care aspectul administrativ a fost şi rămâne secundar; în care libertatea gândirii şi a vorbirii este neştirbită, în care discernământul cel mai profund poate să aparţină celui mai mic dintre mireni. Sclav era Onisim, dar liber în Hristos şi chiar episcop, iar dacă lumeşte era mai mic decât Filimon duhovniceşte era, cum ştie orice ortodox, mult mai sus.
De aceea a şi existat totdeauna dreptul de a nega, argumentat şi cuviincios, ortodoxia unei păreri sau opere, indiferent de autor, a unei hotărâri sinodale sau episcopale etc.
Conform acestei afirmaţii a Patriarhiei Rusiei sunt eretici, ca unii care nu au respectat asemenea principii, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi Sfântul Marcu ale Efesului – care nu a respectat hotărârile ierarhiei cu privire la unirea cu Catolicismul –, şi Sfântul Teodor Studitul şi nenumăraţi alţii. Toţi aceştia au pus Adevărul de Credinţă mai presus de toate, atrăgând atenţia preoţilor şi episcopilor, patriarhilor şi sinoadelor, atunci când se abăteau de la ele.
Este cumplit de grav a pretinde că acest lucru „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe”, a insinua printr-o asemenea frază că „temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” constau în ierarhie, când ştim că „piatra cea din capul unghiului” este Hristos!
Duhul Sfânt spune:
nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3.11)
Patriarhia Rusiei contrazice Duhul Sfânt şi zice că temelia este ierarhia!
Această concepţie este o altă formă de catolicism!
Doar că în vreme ce în catolicismul clasic Papalitatea a înlocuit pe Hristos ca temelie a Bisericii, aici se încearcă înlocuirea ei cu o aşa-zisă „ierarhie”. Care ar fi, după documentele aşa-zisului „Sinod Panortodox”, alcătuită din… 14 de episcopi cu putere absolută asupra întregii Biserici!

30. „Arhipăstorii Bisericii Ortodoxe Ruse în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril, care urmează să participe la lucrările Soborului [Sinodului] Panortodox, vor contribui prin toate forțele la faptul ca Sfântul și Marele Sobor [Sinod] să adopte decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție.

(a) Dacă ne încredem în această afirmaţie, rezultă că într-adevăr delegaţia rusă va încerca din toate puterile să contribuie la adoptarea unor „decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție”. Dar faţă de nenumăratele abateri de la Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură din „Răspunsul Patriarhiei Ruse”, faţă de nenumăratele contraziceri şi fracturi logice ale aceluiaşi document, faţă de atitudinea agresivă împotriva ortodocşilor şi excesiv de îngăduitoare faţă de ortodocşi… nu putem să nu vedem că „toate puterile” delegaţiei sunt, de fapt, extrem de slabe.
(b) În această frază se recunoaşte faptul că deciziile care vor fi luate ţin de Învăţătura de Credinţă a Bisericii, de vreme ce ţin de Sfânta Tradiţie. Ceea ce contrazice, iarăşi, toate afirmaţiile despre lipsa unor asemenea decizii la acest sinod.
(c) Iarăşi „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor autocefale” care urmează a se aduna în Creta este denumită, incorect, neortodox şi neadevărat „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Deşi este, în fapt, un mini-sinod de 14 de ierarhi cu drept de vot, alcătuit după criterii nemaivăzute în Istoria Bisericii, cu încălcarea rânduielilor sinodale, cu încălcarea regulamentelor bisericeşti, cu încălcarea Sfintelor Canoane, cu încălcarea dogmelor ortodoxe, cu pretenţia unor drepturi şi atribuţii de sinod ecumenic, deşi recunoaşte că nu este unul.

31. „În corespundere cu Hotărârea Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse chemăm la rugăciunea stăruitoare, „ca Domnul să-și arate voia Sa membrilor Sfântului și Marelui Sobor al Bisericii Ortodoxe ce urmează să își țină lucrările și ca desfășurarea lui să întărească unitatea Ortodoxiei, să servească întru binele Bisericii lui Hristos, la slava lui Dumnezeu, la păstrarea credinței ortodoxe intacte”.

(a) A cere ca Domnul să îşi arate voia Sa unor oameni care în măsura în care o ştiu o încalcă direct este destul de puţin eficient. Desigur, este bine să ne rugăm, şi în acest ceas poate mai mult ca niciodată. Dar este firesc să ne îndoim că cei care încalcă liniştiţi Învăţătura Bisericii, care exprimă voia lui Dumnezeu, ar putea fi mişcaţi de rugăciunile noastre. Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, de Sfinţii Apostoli şi de Sinoadele Ecumenice, cât putem să sperăm că rugăciunile noastre le vor deschide sufletele, inimile şi minţile?
(b) A spune că lucrările aşa-zisului „Sinod Panortodox” pot servi unităţii Ortodoxiei, binelui Bisericii lui Hristos, slavei lui Dumnezeu şi păstrării intacte a Credinţei Ortodoxe înseamnă a recunoaşte public faptul că se poate şi invers. Practic Patriarhia Rusă recunoaşte aici faptul că aceste lucrări pot să dezbine Ortodoxia, pot să facă rău Bisericii lui Hristos, pot să aducă hulă lui Dumnezeu, pot afecta Credinţa Ortodoxă. Adică recunoaşte toate îngrijorările ortodocşilor pe care mai devreme i-a insultat exact pentru aceste îngrijorări!

CONCLUZII

„Răspunsul Patriarhiei Ruse” este un act oficial al acestui înalt for administrativ al Bisericii Ortodoxe Ruse.
L-am parcurs paragraf cu paragraf, pagină cu pagină şi cuvânt cu cuvânt.
Am putut găsi în el o declarată dorinţă, posibil sinceră, de a păstra Ortodoxia, dar anulată de o viziune profund eterodoxă asupra Bisericii şi Ortodoxiei, asupra Sfintelor Canoane, asupra Dogmaticii Ortodoxe şi a Învăţăturii de Credinţă în general.
Este evident că relele consecinţe ale aşa-zisei „Conferinţe panortodoxe” din 1921 nu au fost înţelese cu adevărat, de vreme ce greşeala se repetă mai puternic, mai adânc.

Contrazicându-se singură în mod repetat Patriarhia Rusă a dovedit în acest document o incorerenţă rară, cu totul străină teologiei ortodoxe adevărate.
Limbajul şi gândirea acestui document amintesc de textele catolice de Ev Mediu, mai ales de cele adresate ortodocşilor în încercarea de a argumenta inovaţiile teologice apusene sau de a-i aduce la Uniaţie. Şi acolo se ocoleau problemele teologice, se pretindea că nu există schimbări dogmatice chiar şi acolo unde erau evidente, se ocolea răspunsul la întrebările fundamentale şi/sau directe. Şi în acele texte găsim aceeaşi acceptare a oricărei rătăciri dacă este însoţită de recunoaşterea autorităţii centrale – acolo, a Papalităţii, aici, a Patriarhiei Ruse –, aceleaşi răstălmăciri şi trunchieri ale spuselor şi vieţilor Sfinţilor Părinţi, aceleaşi atacuri la adresa apărătorilor Învăţăturii Ortodoxe. Toate aceste puncte comune transformă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” într-un text profund neortodox, plin de incoerenţă şi subiectivism, lipsit de limbajul şi gândirea ortodoxă ce ar fi trebuit să-l caracterizeze.
În acelaşi timp, Patriarhia Rusă a recunoscut public prin acest document o serie de concepte teologice pe care se bazează organizarea, documentele, denumirea şi participarea la întrunirea din Creta, botezată „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Toate fiind neortodoxe.
Enumerăm aici câteva din conceptele teologice neortodoxe asumate public, autoritar şi clar de Patriarhia Rusiei prin acest document:

A. Ignorarea insistentă a tuturor problemelor dogmatice apărute în Apus, ori chiar în inima Ortodoxiei, după Sinoadele Ecumenice.

Teologia catolică şi protestantă a energiilor create, teologia catolică a infailibilităţii papale, teologia catolică mariană (ce schimbă radical învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului), teologia sexualităţii perverse şi nenumărate alte asemenea rătăcite învăţături apusene sunt cu totul trecute cu vederea, sunt declarate a nu fi „probleme dogmatice”. Nu se aminteşte nimic de filetism – deşi condamnat ca erezie în secolul al XIX-lea –, despre clericalismul de inspiraţie catolică, despre ecumenismul osândit de mari sfinţi şi teologi ai secolului XX (precum Părinţii Iustin Popovici, Serafim Rose, Dumitru Stăniloaie, Daniel Sâsoev, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Justin Pârvu etc., etc., etc.). Ba, dimpotrivă, în ciuda evidenţelor zdrobitoare, ce arată că ecumenismul nu a adus absolut nimic bun, acesta este apărat direct şi insistent.

B. Socotirea opiniei divergente a ortodocşilor faţă de ierarhie ca o cădere din Ortodoxie, mai gravă decât orice teologie eterodoxă. Asta chiar şi atunci când încălcarea Învăţăturii Bisericii de către ierarhie este izbitoare. În acelaşi timp, toate divergenţele cu cei din afara Bisericii sunt ignorate, acceptate, îmbrăţişate şi scuzate de aceiaşi oameni care acuză ortodocşii pentru opiniile lor.

Paralelismul cu afirmaţia papistă „La Tradizione sono io” („Eu sunt Tradiţia”) se impune de la sine.

C. Teologia – neortodoxă – a ierarhiei ca temelie a Bisericii Ortodoxe.

Parte a unei noi teologii, de tip catolic, în care sobornicitatea Bisericii este înlocuită de autoritatea dictatorială a câtorva ierarhi, această teologie impune supunere oarbă nu doar din partea mirenilor, ci şi a diaconilor, clericilor şi chiar episcopilor „mici” – concept inexistent până acum în Ortodoxie –, faţă de câţiva „episcopi mari” (preconizaţi a fi în număr de 14). Tiparul catolic este atât de evident, abaterea de la sinodalitatea şi organicitatea ortodoxă este atât de clară, încât nu ar mai fi nevoie de alte cuvinte spre a arăta căderea din Ortodoxie.

D. Declararea ierarhiei drept Biserică şi a celorlalţi drept „copii ai Bisericii”.

Şi aici paralelismul cu altă afirmaţie papistă – „Io sono la Chiesa” („Eu sunt Biserica”) – este mai mult decât evidentă.

E. Alcătuirea unei structuri episcopale noi, străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Adunare episcopală”, contrară principiilor sinodale ortodoxe.

Rod al ereziei filetiste, această structură neagă dreptul la sinodalitate al episcopilor dintr-o anumită ţară şi blochează fireasca apariţie a Bisericilor locale noi (sau fireasca refacere a Bisericilor locale vechi, distruse de persecuţii). Milioanele de ortodocşi din Franţa, Germania, Ţările de Jos, Italia, Spania, Elveţia şi Marea Britanie, deşi urmaşi peste timp ai unor Biserici locale apostolice, sunt blocaţi în dezvoltarea lor creştină de ambiţiile clericaliste şi filetiste. „Adunarea episcopală” are scopul de a înveşnici această blocare. Acelaşi blocaj există şi faţă de Bisericile locale din Canda, Australia, SUA, China, Japonia etc., peste tot existând lupte pentru putere şi influenţă, dar şi ruşinoase presiuni filetiste.

F. Alcătuirea unei alte structuri episcopale noi, de asemenea străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Sinod Panortodox” ori, mai pe larg, „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”.

F.1. „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic, dar capătă toate atribuţiile şi puterile acestuia, inclusiv pe aceea de a hotărî şi vorbi în numele întregii Biserici,
precum şi una în plus:

F.2. Spre deosebire de sinoadele ecumenice, „Sinodul Panortodox” nu are nevoie de recunoaşterea întregii Bisericii pentru validarea sa şi a hotărârilor sale.

F.3. Spre deosebire de sinoadele ortodoxe, „Sinodul Panortodox” este închis episcopilor ortodocşi şi ortodocşilor în general, având o structură închisă, hotărâtă şi impusă de Întâistătătorii Bisericilor autocefale.

Ceea ce observăm, pe scurt, este faptul că după cinci decenii de pregătire, în care s-a lucrat pe ascuns, au fost puse bazele unei noi teologii, neortodoxe, care urmează ca prin Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale din Creta, iunie 2016, să fie impusă întregii Biserici.
Aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituiebaza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!
Este limpede că acceptarea existenţei şi validităţii aşa-zisului „Sinod Panortodox” este cheia prin care va fi supusă Biserica unui număr de 14 de papi şi cardinali care vor prelua astfel puterea pe care Hristos a lăsat-o sobornicităţii sau sinodalităţii. Şi care, astfel, vor distruge Biserica.

Practic, suntem în faţa unui prag istoric.
Acesta va marca fie o cădere masivă din Dreapta Credinţă a Bisericilor locale – toate cele care vor accepta „Sinodul Panortodox” – fie, prin respingerea lui, o revenire la Ortodoxia din care mulţi au alunecat în multele decenii de ecumenism, în multele veacuri de clericalism şi filetism.
Socotim şi mărturisim public faptul că aceste trei rătăciri – clericalismul, filetismul şi ecumenismul – sunt cele care stau la baza documentelor neortodoxe pregătitoare ale neortodoxului, restrânsului şi nereprezentativului „Sinod Panortodox”.

Ne rugăm cu adâncă durere şi nesfârşită dragoste pentru Biserica lui Hristos ca mila şi harul lui Dumnezeu să-i trezească pe cei care dorm – patriarhi sau episcopi vicari, mireni sau diaconi, călugări sau preoţi, profesori de teologie şi oricare alte mădulare ale Bisericii. Pentru ca această alunecare să fie oprită înainte de a aduce consecinţe cumplite.
Ne rugăm lui Dumnezeu să vadă susţinătorii acestui „Sinod Panortodox” cum, prin Duhul Sfânt, ortodocşi din toată lumea, episcopi, mireni, preoţi şi călugări, fără să se cunoască între ei, s-au ridicat arătând într-o unire deplină aceleaşi greşeli, aceleaşi rătăciri, aceleaşi încălcări ale Dreptei Credinţe. O minune îndeajuns de mare pentru a fi răspunsul cerut de la Dumnezeu de Patriarhia Rusiei spre a cunoaşte voia Acestuia!

Dumnezeu este lumină, şi niciun întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. [13] Să umblăm, deci, ca fii ai luminii, în lumină, [14] răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. [15]
Iar Celui Celui ce poate să ne păzească pe noi de orice cădere şi să ne pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin! [16]

Cu durere şi nădejde,
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Note:

[1] Actul a fost publicat în 15 aprilie 2016, pagina având adresa http://www.patriarchia.ru/md/db/text/4431313.html (10 mai 2016 ultima accesare a mea). În rusă la http://www.patriarchia.ru/db/text/4431309.html (aceleaşi date).

[2] Articolul 4 al Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse prevede, paradoxal, următoarele:
„Biserica Ortodoxă Rusă, cu respectarea legislației existente în fiecare stat, își desfășoară activitatea pe baza:a) Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; b) Canoanele și rânduielile Sfinților Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice şi locale, și ale Sfinților Părinți; c) rezoluțiile Consiliilor episcopale și Sfântului Sinod și Decretelor Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii și; d) din prezentul document [Statutul]. ”
(conform http://www.patriarchia.ru/md/db/text/1564231.html)
După cum se vede, cel care a întocmit „Răspunsul” la care răspundem ignoră chiar baza existenţei şi activităţii Bisericii Ortodoxe Ruse… ca să nu mai subliniem faptul că toate Bisericile locale îşi întemeiază Dreptul Canonic pe exact aceleaşi temeiuri: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, canoanele şi rânduielile Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi ale sinoadelor locale şi ale Sfinţilor Părinţi pecetluite de amintitele Sinoade Ecumenice. Adică pe ceea ce constituie întregul izvor al Dogmaticii Ortodoxe.

[3] Cf. http://hirr.hartsem.edu/research/MapUSBishopsAndParishesInEachCounty.pdf

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Russian_Orthodox_Church#Structure_and_organization13 I Ioan 1.4-5

[5] Cei care au folosit acest termen probabil nu au sesizat identitatea cu limbajul masonic. Şi Masoneria se declară, de câteva decenii încoace, organizaţie „discretă, nu ocultă”.

[6] Prin ecumenism se înţelege rătăcirea – erezia – care anulează Revelaţia şi Jertfa lui Hristos, valoarea Învăţăturii lui Hristos şi a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, punând în locul lor sincretismul, adică declararea drept adevărate şi sfinte a oricăror afirmaţii şi manifestări religioase, oricât de contradictorii, dăunătoare şi false ar fi.

[7] Prin filetism se înţelege rătăcirea – erezia – care pune iubirea de neam (naţiune) sau patrie mai presus de iubirea de Dumnezeu, mai presus de iubirea Adevărului, mai presus de iubirea Credinţei Adevărate, a Bisericii, a Mântuitorului etc. Subordonarea Bisericilor locale şi a Bisericii ca întreg unor interese lumeşti este una din lucrările în care filetismul şi ecumenismul se întâlnesc.

[8] Prin clericalism se înţelege înclinaţia rătăcită – eretică – a unor grupuri de clerici de a se transforma din parte a Bisericii în „Biserica” însăşi (cum a făcut şi Papalitatea în Catolicism), sau într-o parte superioară, dictatorială, a Bisericii. Este o formă extrem de gravă a trufiei şi lăcomiei (mai ales de putere).

[9] Căci este scris „să fie una precum suntem şi Noi [Tatăl, Duhul şi Fiul]”, adică una în Adevăr şi Har, nu în minciună, nu socotind răul drept bine, minciuna egală cu adevărul, păcatul totuna cu virtutea etc. cum face ecumenismul.

[10] Deşi, trebuie spus, cu origine în rătăcirea catolică numită „Purgatoriu”. Concepţie pe care se bazează şi acceptarea de către Catolicism a oricărei grupări religioase ce îl recunoaşte pe Papă drept „Cap al Bisericii”, chiar dacă în rest acea grupare este satanistă (aşa cum sunt felurite grupări catolice din America Latină).

[11] A se vedea şi pct. 23.d, care arată o asemenea încălcare în chiar următorul paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

[12] Taumaturg înseamnă „făcător de minuni”. Aceşti oameni erau creştini – mireni sau clerici – care primiseră acest dar al facerii de minuni ca sprijin pentru cei ai Bisericii şi sprijin în convertirea celor din afară.

[13] I Ioan 1.4-5

[14] Efeseni 5.8; I Tesaloniceni 5.5

[15] Efeseni 5.8-17

[16] Iuda 1.24-25

Textul este disponibil şi la:

http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/257-patriarhia-rusa-recunoaste-public-ereziile-asa-numitului-qsinod-panortodox-din-cretaq.html

Scrisoarea egumenului Mănăstirii Cutlumuş către Sfânta Chinotită a Muntelui Athos în chestiunea viitorului Sinod panortodox

Sursa: http://orthodoxie.com/lettre-de-lhigoumene-du-monastere-de-koutloumousiou-a-la-sainte-communaute-du-mont-athos/

Via: https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2016/05/17/scrisoarea-egumenului-manastirii-cutlumus-catre-sfanta-chinotita-in-chestiunea-asa-zisului-mare-sinod-lettre-de-lhigoumene-du-monastere-de-koutloumousiou-a-la-sainte-communaute-du-mont-athos/

Sursa originală în limba greacă: http://thriskeftika.blogspot.ch/2016/04/blog-post_36.html

Traducerea din limba franceză, comparată şi cu varianta greacă: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)

NOTĂ: Articolul grecesc menţionează şi reproduce în formă scanată şi scrisorile mănăstirilor Xiropotamou, Zografou, Caracallou, Filotheou şi Grigoriou.  Documentul cu scrisorile scanate îl vom prelua mai jos.

 

Lettre de l’higoumène du monastère de Koutloumousiou à la Sainte Communauté du Mont Athos au sujet du prochain Concile panorthodoxe

Scrisoarea egumenului Mănăstirii Cutlumuş către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte cu privire la viitorul Sinod panortodox

În data de 26 martie, egumentul Mănăstirii Cutlumuş a adresat următoarea scrisoare Sfintei Chinotite a Muntelui Athos cu privire la viitorul Sinod panortodox :

« Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos, la Karyes

Cuvioşia voastră, frăţeşte în Domnul o salutăm.

Citind cu mare atenţie venerabila scrisoare patriarhală care ne-a fost transmisă cu privire la Sinodul panortodox, însoţită de deciziile referitoare şi de regulamentul lui de organizare şi funcţionare, precum şi scrisoarea mănăstirii Karakallou care îşi exprimă îngrijorarea, vă aducem la cunoştinţă cele ce urmează, având în vedere importanţa excepţională a Sinodului convocat, atât pentru prezentul cât şi pentru viitorul lumii ortodoxe.

În mod concret, dincolo de numeroasele elemente pozitive ale documentelor, se ivesc anumite întrebări care ating conţinutul teologic al Tradiţiei patristice.

1) Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sinodului panortodox prezintă imaginea unei sinaxe a întâistătătorilor, şi nu cea a unui Sinod panortodox după modelul Sinoadelor ecumenice. Această impresie este provocată de limitarea membrilor doar la Întâistătătorii Bisericicilor autocefale, având dreptul exclusiv la vot şi la cuvânt, ceea ce exclude ceilalţi membri ai fiecărei delegaţii, dar şi marele număr de episcopi aparţinând fiecărei Biserici. Aceasta nu constituie expresia desăvârşită a sistemului sinodal. Ne temem că, în acest mod, pătrunde involuntar în Biserică teologia primatului, care, de altfel, constituie şi finalitatea teologiei persoanei, apărută în secolul al XX-lea. Deja au apărut opinii după care dogma şi cultul liturgic nu pot să constituie locul unităţii, fiind factori chipurile impresonali, iar ca unic loc al unităţii se promovează persoana primatului.

2) Cu privire a subiectul relaţiilor Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine, este oarecum inconsecvent ca Biserica una, sfântă, catolicească/sobornicească şi apostolicească să recunoască alte Biserici creştine, cu care, în consecinţă, poate fie să aibă, fie să nu aibă comuniune. Adică pare că subiectul clarificării credinţei este plasat a posteriori, după recunoaşterea unui comunităţi creştine ca Biserică, ca şi cum teologia ar constitui o completare a eclesialităţii [caracterului de Biserică]. Reiese din formulare că este considerată unicul criteriu al eclesialităţii succesiunea apostolică istorică sau oficierea botezului.

3) Articolul 22 al documentului «Relaţiile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine», aflat desigur în legătură cu dialogul ecumenic, prejudecă evident infailibilitatea Sinodului, şi formulează în scris concepţia mai generală că «păstrarea credinţei ortodoxe curate este asigurată numai prin sistemul sinodal» şi de asemenea că un Sinod constituie «judecătorul autorizat şi ultim cu privire la subiectele de credinţă». El anticipează, în sfârşit, condamnarea oricărei contestaţii a deciziilor Sinodului de către persoane sau grupuri (inclusiv, evident, şi de către ierahii locali). Dacă acestea nu constituie pur şi simplu o formulare nefericită, atunci se contestă faptul că poporul credicios este păzitorul credinţei. Contrar acestui articol, viaţa Bisericii mărturiseşte că indivizii (de exemplu de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, Cuvioşi, Mucenici şi Mărturisitori), grupurile, şi în sfârşit întreaga pliromă [totalitate] a poporului lui Dumnezeu, urmând tradiţia apostolică a sfinţeniei, au dovedit nevalide mari şi numeroase [cu numeroşi membri] Sinoade ale trecutului.

4) Dat fiind că tradiţia patristică, în conformitate şi cu documentele, constituie un criteriu al unităţii eclesiale şi dat fiind de asemenea că viitorul Sinod revendică o validitate/autoritate panortodoxă, pliroma Bisericii aşteaptă de la acesta să nu ignore Sinoadele precedente, acelea care au fost convocate sub Sfântul Fotie cel mare şi Sfântul Grigorie Palamas, care au fixat graniţele teologiei şi experienţei patristice de-a lungul timpului şi au format conştiinţa de sine ortodoxă, şi pot să dea răspunsuri omului contemporan. Dacă nu se face această menţiune, în cele din urmă va părea că Biserica ortodoxă nu acceptă teologia de după Sinodul al şaptelea.

5) În sfârşit — chiar dacă de importanţă minoră — nu înţelegem utilitatea prezenţei observatorilor heterodocşi la un Sinod la care urmează să se discute, pe scară largă, chestiunile interne ale lumii noastre ortodoxe.

Pliroma eclesială aşteaptă cu adevărat ca Sfântul şi Marele Sinod să manifeste expresia autentică a tradiţiei. În acelaşi timp, sosesc de pretutindeni voci distinse, de unde reiese neliniştea că anumite poziţii vor crea probleme majore sau minore, şi posibilităţi de a provoca schisme. De asemenea, ne gândim că Locul nostru sfânt, întotdeauna sensibil la chestiunile de credinţă şi experienţă ortodoxă, va trebui să articuleze un discurs cuviincios şi limpede, care se cuvine să contribuie la edificarea tuturor, iar eventual şi să influenţeze pozitiv şi lucrarea Sinodului.

Dincolo de toate acestea, noi rămânem, cu iubire întru Hristos şi dragoste frăţească,

Egumenul Sfintei Mănăstiri Cutlumuş,

+ Arhimandritul Hristodul şi fraţii săi în Hristos »

Sursa originală în limba greacă

Traducerea din limba franceză, comparată şi cu varianta greacă: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)

Iată şi scrisorile scanate:

 

 

SCRISOARE DESCHISĂ A PĂRINȚILOR SFÎNTULUI MUNTE CĂTRE PATRIARHIA ECUMENICĂ

SCRISOARE DESCHISĂ A PĂRINȚILOR SFÎNTULUI MUNTE

CĂTRE PATRIARHIA ECUMENICĂ,

CĂTRE CELELALTE BISERICI ORTODOXE AUTOCEFALE,

CĂTRE SFÎNTA CHINOTITĂ A SFÎNTULUI MUNTE,

 CĂTRE TOȚI CREDINCIOȘII BISERICII CEI PURTĂTORI AI NUMELUI LUI HRISTOS

 

 

«Supărările dau năvală… de la prieteni necredincioșii;

ale Bisericii umblă fără păstor.

Cele bune pier, cele rele se dau pe față.

Plutim în noapte, făclie nicăieri.

Hristos cade spre somn; ce avem a pătimi?…»

(Sfîntul Grigorie Teologul, din Epistola 80)

 

 

Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că întrunirea unui sinod are în vedere întîi de toate legiuirea și întărirea dogmelor Bisericii și delimitarea acesteia de erezie. Adică, Biserica socotește ca o datorie a ei sine qua non combaterea oricărei erezii și dreapta-învățare a cuvîntului adevărului. Marele dascăl și Părinte al Bisericii, Sfîntul Nicodim Aghioritul, punctează limpede că trebuie «ca toate dogmele și canoanele formulate de sinoade să fie ortodoxe, bine-cinstitoare și în conglăsuire cu dumnezeieștile Scripturi și cu Sinoadele Ecumenice de mai înainte», și că «acestea sînt hotarele veșnice pe care le-au pus părinții noștri și legile care există în veac… pe care prin Sfîntul Duh le-au legiuit Sinoade Ecumenice și locale» (Pidalionul, ed. Rigopoulos, Tessalonic, 1991, p. 16) Contribuind, așadar, și noi, ca monahi athoniți și ca mădulare vii ale Bisericii, la lucrarea de trezire duhovnicească și de întărire a felului ortodox de a cugeta al poporului credincios, dorim să înfățișăm înaintea tuturor mărturia noastră.

Așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», care, cum se știe, urmează să se țină în Iunie ce vine în Creta (19-6-2016, după calendarul vechi 6-6-2016), constituie o etapă a programului ecumenismului inter-creștin și inter-religios sau al mondializării religioase a Noii Ordini Mondiale, care, după cum este cunoscut, urmărește să supună întreaga omenire prin trei proiecte pregătite sistematic: a) printr-un guvern mondial, b) printr-o economie mondială și c) printr-o religie mondială. Procesul realizării unei religii mondiale a fost inaugurat întîi în lumea protestantă prin așa-numita «Mișcare ecumenică», iar în lumea ortodoxă prin cuvîntul de întronizare al Patriarhului Meletie Metaxakis al Constantinopolei (1923) și intens promovat de Patriarhul Atenagora Spyros al Constantinopolei (1948-1972). În loc să condamne sectele existente care acționează zi de zi pentru înșelarea credincioșilor, așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește întîi de toate să recunoască panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religiii – cum îl numește Sfîntul Iustin Popovici – după cum au făcut catolicii la Conciliul II Vatican (1962-1965). Faptul că așa zisul «Sfînt și Mare Sinod» urmărește să recunoască ecumenismul sincretist inter-creștin și inter-religii este dovedit prin următoarele:

1) Textul presinodal al Sinaxei Întîistătătorilor trimis spre a fi adoptat de Bisericile Ortodoxe Autocefale la așa zisul «Sfînt și Mare Sinod», prin aceea că spune, în articolul intitulat «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine», că «Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a altor Biserici și Confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea», nu-i mai recunoaște pe catolici și pe protestanți ca fiind eretici, ci îi încadrează în Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească și Apostolească a Simbolului de credință Niceo-Constantinopolitan, punînd accentul pe istoricitatea acestor biserici și trecînd cu vederea în chip scandalos erezia în care ele se află și neținînd seamă de învățătura dogmatică a Bisericii recunoscută chiar de reprezentanții Papei Apusului la cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic, de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare (879-880), cînd au votat laolaltă cu Răsăritenii condamnarea adaosului eretic filioque (purcederea Sfîntului Duh și de la Fiul). Este atacată în felul acesta învățătura eclesiologică a Bisericii și se dă naștere unei erezii eclesiologice, avînd în vedere că dogmele credinței sînt hotarele Bisericii, iar Biserica se identifică cu credincioșii ei adevărați, care alcătuiesc Trupul lui Hristos, avînd Cap pe însuși Mîntuitorul, prin credința ortodoxă ținută cu scumpătate și prin viața duhovnicească dreaptă și nefalsificată, și prin părtășia întru pocăință cu Tainele Sfintei noastre Biserici.

2) Același text presinodal recunoaște Consiliul Mondial al Bisericilor (al sectelor, mai precis), care a fost înființat în 1948 de Noua Ordine Mondială spre a servi scopurilor mondializării religioase, adică a instaurării religiei universale a Antihristului. C. M. B. a avut inițial ca scop promovarea ecumenismului sincretist inter-creștin, iar în continuare, în ultimele decenii, și-a lărgit țintele promovînd și ecumenismul sincretist inter-religii. Recunoaște diferitele texte emise de C. M. B. ca fiind obligatorii pentru «Marele Sinod» și pentru Biserica Ortodoxă. Textele acestea «nu se sprijină pe nimic. Se îngrijeau de alcătuirea lor niște reprezentanți care își spuneau opiniile și semnau, firește, textele în numele Bisericilor locale; doar că ierarhii acestor Biserici nici habar nu aveau ce decizii luau reprezentanții lor» (prof. Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea de Teologie din Tesalonic). Aceasta înseamnă că textul presinodal în discuție atacă și dogma soteriologică a Bisericii, potrivit căreia credinciosul adevărat, prin mila sfîntului și Dumnezeiescului Har și prin lucrările nezidite ale Dumnezeului Treimic, ajunge la mîntuire și, mai concret, dobîndește vederea Feței Theantropice a lui Hristos și fericirea și cunoașterea fără de sfîrșit a lui Dumnezeu care vine din această vedere doar înăuntrul adevăratei Biserici Ortodoxe, în înțelesul ei înfățișat mai sus. Căci, recunoscînd C.M.B.-ul, același text presinodal acceptă prin aceasta teoria că toate «bisericile», sau, mai precis, sectele și toate felurile de religii (potrivit recentei extinderi a acestei teorii), «mîntuiesc» sau, după cum gîndesc ei, conduc, nebulos și sofistic, la aceeași Realitate Transcendentă (Ultimate Reality), care cuprinde în ea toți pseudo-dumnezeii și pseudo-închinările create de ei prin născocire omenească indusă de satana.

3) Recunoașterea de către textul presinodal în discuție a catolicilor ca fiind, chipurile, «biserică» duce inevitabil la următorul stadiu al proiectului luciferic al ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religii, care este «unirea» sincretistă a Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu catolicii prin «potirul comun» care va urma și prin supunerea acestora sub primatul stăpînitor și sub infailibilitatea căpeteniei eretice care este Papa, adică la transformarea Bisericilor Ortodoxe Autocefale în Biserici unite cu Roma. Aceasta înseamnă supunerea din punct de vedere dogmatic și administrativ a Bisericilor Ortodoxe Autocefale față de Papa după modelul Bisericilor Uniate, pe baza planurilor Vaticanului și a Codicelui canonic al Bisericilor Catolice Orientale (Uniate) care a fost emis de Papa Ioan-Paul al II-lea în 1990. După cum este cunoscut, Codicele acesta prevede următoarele patru feluri de Biserici Uniate de drept special (sui generis), în care vor fi încadrate Bisericile Ortodoxe: 1) Biserici Patriarhale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Ortodoxe care sînt Patriarhii), 2) Biserici Arhiepiscopale de drept special (în care se vor încadra Bisericile Autocefale care nu sînt Patriarhii), 3) Biserici Mitropolitane de drept special și 4) alte Biserici de drept special (canoanele 55, 511 și 155 ale aceluiași Codice).

4) Patriarhia Constantinopolei, care a prezidat Sinaxa întîistătătorilor, a respins samavolnic și nu a înaintat spre discutare în așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» propunerea Bisericii Ortodoxe Sîrbe, din anul 2015, de recunoaștere răspicată a Sinodului de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare ca al VIII-lea Ecumenic – Sinod care a condamnat filioque și primatul papal de stăpînire – și a Sinodului din 1351, din vremea Sfîntului Grigorie Palama – Sinod care a condamnat învățătura eretică latino-catolică care spune că Dumnezeiescul Har este zidit – ca al IX-lea Ecumenic. Teologia Sfîntului athonit Grigorie Palama are o însemnătate capitală pentru teologia ortodoxă și de aceea catolicii o urăsc de moarte. Această respingere samavolnică este indiciul clar al orientării așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod» nu spre ortodoxie, ci spre panerezia ecumenismului care destructurează teologia ortodoxă prin legalizarea tuturor ereziilor.

5) Pe cînd în tradiția Bisericii Sfintele și Marile Sinoade, sau Sinoadele Ecumenice, erau alcătuite din reprezentanțe ale Bisericilor Autocefale și în cadrul lor votau toți arhiereii participanți la Sinod în virtutea egalității hirotoniei lor în treapta episcopală, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod», potrivit regulamentului acestuia adoptat de Sinaxă prin întîistătătorii care au luat parte la ea, nu votează toți arhiereii din Sinod, ci doar Bisericile Autocefale prin întîistătătorii lor. Adică, în vreme ce membri ai Sinoadelor sînt toți arhiereii eparhioți, la așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» sînt membri doar Bisericile Autocefale, fapt care se împotrivește întru totul eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox.

6) Deși, potrivit eclesiologiei ortodoxe și Dreptului canonic ortodox, hotărîrile Sfintelor și Marilor Sinoade, sau ale Sinoadelor Ecumenice, care privesc chestiuni de credință trebuie supuse judecății și trebuie aprobate ori respinse atît de arhiereii eparhioți, cît și de clerul, monahii și poporul ortodox, o reglementare a așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod», contrar eclesiologiei ortodoxe, face obligatorii și impune hotărîrile Sinodului în discuție tuturor membrilor Bisericii Ortodoxe. Mai mult, avertizează că va pedepsi toate grupurile de credincioși creștini care nu vor primi hotărîrile lui. În felul acesta el desființează cu totul sinodicitatea Bisericii Ortodoxe și îndepărtează de la ea harisma Duhului Sfînt a «deosebirii duhurilor», care se dăruiește oricărui credincios adevărat care a trecut prin treptele curățirii de patimi, a iluminării și s-a învrednicit să primească îndumnezeirea cea după har, harismă care să dă tuturor mădularelor Bisericii și nu doar episcopilor. Pentru aceasta Sinodul Panortodox era dator să cheme ca membri participanți și persoane învrednicite întru Duhul Sfînt din rîndul preoților, al monahilor și dintre membrii credincioși laici ai Bisericii, așa cum se proceda totdeauna la toate Sinoadele. Însă adeverirea ortodoxiei unui Sinod depinde întîi de toate de corectitudinea și de ortodoxia dogmelor lui: «canonul cel bine-cinstitor al Bisericii pe acelea le vedea ca sinoade sfinte și bune de primit, cele cărora le-a adeverit corectitudinea dogmelor.» (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, PG 90, 148A). În cele din urmă, pentru ca un Sinod Ecumenic să fie considerat cu adevărat ortodox, trebuie ca hotărîrile lui să fie primite nu numai de ierarhi, ci și de toți credincioșii ortodocși, după cum foarte nimerit a legiuit în istorie însăși Patriarhia Ecumenică zicînd: «…apărător al credinței este însuși trupul Bisericii, adică poporul însuși, care vrea ca credința lui să fie veșnic neschimbată și aceeași cu a Părinților lui» (Enciclica din 6 Mai 1848).

7) Una din temele Sinodului ar trebui să fie problema calendarului care a dezbinat pînă astăzi Biserica Ortodoxă în privința sărbătorilor și constituie cea dintîi lovitură dată de ecumenism Ortodoxiei.

În urma celor de mai sus este de datoria noastră să aducem la cunoștința Patriarhiei Constantinopolei, a celorlalte Biserici Autocefale, a Sfintei Chinotite a Sfîntului Munte, precum și tuturor credincioșilor Bisericii Ortodoxe că noi, părinții athoniți, luptîndu-ne să păstrăm, prin ținerea cu acrivie a credinței ortodoxe, legătura organică cu Capul Bisericii, Dumnezeu-Omul Domnul nostru Iisus Hristos, și următori făcîndu-ne Sfinților Părinți, nu vom accepta și vom respinge așa-zisul «Sfînt și Mare Sinod» după încheierea lui dacă:

1) Sinodul acesta nu respinge deplin textul presinodal intitulat «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine».

2) Nu condamnă panerezia, potrivit Sfîntului Iustin Popovici, lucifericului ecumenism sincretist inter-creștin și inter-religii.

3) Nu recunoaște Sinoadele de sub Sfîntul Patriarh Fotie cel Mare și din vremea Sfîntului Grigorie Palama ca al VIII-lea și, respectiv, al IX-lea Ecumenic, Sinoade deja recunoscute ca atare în conștiința credincioșilor creștini.

4) Nu votează hotărîrile așa-zisului «Sfînt și Mare Sinod» toți arhiereii participanți la el, după cum prevede eclesiologia ortodoxă și Dreptul ortodox, și nu doar Bisericile Ortodoxe Autocefale prin întîistătătorii lor, după cum prevede regulamentul Sinodului.

5) Nu retrag prevederea despre obligativitatea acceptării ulterioare a hotărîrilor luate de către toate treptele de credincioși creștini, prevedere care aduce atingere dreptului de neînlăturat al tuturor mădularelor Bisericii de a judeca din punct de vedere dogmatic și eclesiologic chestiunile puse înainte.

6) Nu retrag temele privitoare la post și la a doua nuntă a clericilor, teme care, prin simplul fapt că au fost puse în dezbatere, constituie încă o dovadă că Sinodul acesta are ca scop desființarea treptată a postului, imitîndu-i în aceasta pe catolici. Fiindcă o Biserică în care nu există nevoință și viață răstignită nu duce niciodată la Înviere, ci la moarte duhovnicească, gonind pe Sfîntul Duh și ducînd la deplina secularizare.

În urma tuturor acestora, care constituie pentru noi chestiuni ce țin de mîntuire, vă rugăm foarte pe voi, sfințiți arhierei, ca la acest Sinod Panortodox să învățați «cuvîntul adevărului» și să nu îngăduiți să trecem iarăși printr-un sinod de tipul Ferrara-Florența. Dacă veți face așa, sfințiți arhierei, atunci cerul și pămîntul se vor veseli, îngerii și oamenii vor prăznui duhovnicește, numele voastre se vor scrie în cartea vieții și veți fi cu adevărat atunci «și părtași obiceiurilor și următori scaunelor» Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți. Vă rugăm să rămîneți neclintiți, să fiți demni continuatori ai istoriei Bisericii și ai arhieriei voastre cu care Biserica v-a cinstit. Dacă, dimpotrivă, nu veți învăța cuvîntul adevărului, atunci să știți că:

  1. a) Ați sfîșiat cămașa nețesută a Domnului, ați necinstit Mireasa cea fără pată și neprihănită a lui Hristos – Biserica Ortodoxă. Dacă lucrurile vor evolua într-adevăr în această direcție, atunci voi veți fi cei care veți crea schismă în Biserică și veți lua asupra voastră întreaga răspundere istorică pentru urmările și roadele ei. Să știți atunci că, pe temeiul eclesiologiei ortodoxe și a Dreptului canonic ortodox, în conștiința credincioșilor ortodocși v-ați caterisit și afurisit pe voi înșivă și ați căzut din treapta arhierească «punîndu-vă în fapt pe voi înșivă în afara Bisericii» (Mărturisire de credință împotriva ecumenismului, Sinaxă a clericilor și monahilor, 2009). După cum bine știți, Domnul ne poruncește să nu-i urmăm pe păstorii străini: «Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tîlhar. Iar cel ce intră pe uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mînă afară, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor» (Ioan 10, 1-5).
  2. b) Rezultă din acestea că și noi sîntem obligați să aplicăm Sfintele canoane ale Bisericii noastre, cunoscutul canon 15 al Sinodului Cinci-șase Ecumenic, potrivit căruia avem datoria de a opri pomenirea tuturor ereticilor ecumeniști de cugetare catolică și filo-uniați. Prin urmare vom fi nevoiți să oprim pomenirea la sfîntul disc al Proscomidiei, care simbolizează Biserica Ortodoxă, a numelui tuturor acelor episcopi, preoți și laici care vor semna hotărîrile acestui sinod eretic, precum și a tuturor celor care sînt de acord cu ei și vor urma conștient erezia aceasta. Cu toți aceștia, care pentru Biserică vor fi pe mai departe eretici, nu putem avea comuniune bisericească pînă ce nu se vor pocăi public și vor renega erezia ecumenismului după cum va rîndui Biserica Ortodoxă prin Sinod.

Sfintele canoane ale Bisericii au pentru toată lumea tărie și valabilitate istorică și veșnică și niciun Sinod, Patriarh sau episcop nu le poate anula. Potrivit lor:

«Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casăîmpreună cu cel afurisit (scos din părtășie), acela să se afurisească» (Canonul 10 al Sfinților Apostoli). De asemenea,

«Episcopul sau presviterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit acestora să săvîrşească ceva ca clerici (să săvîrşească cele sfinte), să se caterisească» (Canonul 45 al Sfinților Apostoli).

Doar din aceste două canoane pe care le consemnăm să socotească fiecare episcop, preot, monah sau creștin ortodox cu cîtă scumpătate sîntem cu toții datori să aplicăm Sfintele canoane. Sfintele canoane sînt «supapele de siguranță» ale Bisericii și, datorită caracterului lor permanent, nu trebuie ca, ori de cîte ori sînt încălcate, să se facă un nou Sinod pentru a fi ele aplicate de către credincioși.

 

OPRIREA POMENIRII

 

Cinstită Sfîntă Chinotită și sfințiți egumeni,

Cei o sută de ani de iconomie dusă la culme și de îngăduință față de episcopii ecumeniști, de cugetare catolică și filo-uniați sînt prea de ajuns. Paguba și schimbarea pe care această impropriu numită «iconomie» a adus-o felului ortodox de a judeca al clerului și poporului a luat deja dimensiuni uriașe. Avem, însă, la Sfîntul Munte – ca moștenire sfîntă de la cuvioșii părinți și stareți athoniți, moștenire din care învățăm – tradiția istorică și de Duhul Sfînt insuflată ca, ori de cîte ori apare o erezie în Biserică, să purcedem de nevoie la oprirea pomenirii tuturor acelora care propovăduiesc erezia sau a acelora care din frică și lașitate urmează episcopilor eretici și nu opresc pomenirea acestora la Sfintele Taine.

Amintim că Sfîntul Munte a oprit, din 1924 pînă în 1974, pomenirea Patriarhului, întîi pentru introducerea inovației schimbării calendarului și, în al doilea rînd, din pricina ridicării anatemelor sub Patriarhul Atenagora.

Voi sînteți, sfințiți egumeni, cei care, venind, majoritatea, împreună cu obștile voastre din lumea din afară pentru a locui Sfintele Mînăstiri ce rămăseseră fără monahi, ați readus pomenirea Patriarhului, deși nici fostul Patriarh Dimitrios, nici actualul Patriarh Vartolomeu, n-au schimbat ceva înspre mai bine. Cînd Patriarhul Dimitrios a urcat pe tron, vechii athoniți au avut la început bune nădejdi că credința adevărată va fi «drept învățată» iarăși. Însă cînd a declarat oficial că va urma neschimbat linia marelui său înaintaș Atenagora, au repetat atunci aproape toți că vor continua oprirea pomenirii. Respectînd acest fel ortodox și athonit de cugetare, Sfînta Chinotită, într-o Sinaxă Dublă Extraordinară, a hotărît privitor la această chestiune:

«Pomenirea numelui Patriarhului Ecumenic ține de conștiința fiecărei Mînăstiri» (Ședința nr. 52 a Sinaxei Duble Extraordinare din 13 Noiembrie 1971).

Așadar, în afară de Sfintele canoane, dreptul de a opri pomenirea ni-l dă însăși Sfînta Chinotită, urmînd tradiția sfîntă a Sfîntului nostru Munte. Este, însă, vreodată cu putință să existe Sfîntă Mînăstire sau monah care să nu aibă sensibilitate și conștiință ortodoxă? Oprirea pomenirii se face în semn de protest, cu scopul ultim al osîndirii ereziei și al caterisirii episcopilor eretici, în cazul în care nu se pocăiesc.

Într-un răspuns către Sfînta Chinotită, Sfînta Mînăstire Karakalu scria următoarele: «Sfînta noastră Mînăstire, la punctul 14 al Sinaxei de astăzi, 21.9.1972, a examinat iarăși chestiunea disputată a pomenirii și, cu tot respectul și în ciuda cuvintelor frumoase ale sfințitului ei cap din enciclica pusă înainte, cuvinte pe care le-am cercetat cu luare aminte… a ajuns la hotărîrea de a face cunoscut în scris preasfinției voastre cele de mai jos în legătură cu această gravă chestiune bisericească:

Dorim să repetăm cu deplină încredere hotărîrea noastră nestrămutată privitoare la continuarea opririi pomenirii Patriarhului în semn de protest pentru că noul Patriarh ecumenic Dimitrios I va continua pe linia trasată de Atenagora și păstrată de Sfîntul Sinod» (vezi Presa Ortodoxă, nr. 213, 1-7-1974).

Mînăstirea Sfîntul Pavel, sub egumenia starețului Andrei, a răspuns în același fel:

«…hotărîrea noastră este aceea că nu putem porni la discuție decît numai dacă Întru-tot-sfinția sa va declara prin presă că nu va urma calea înaintașului lui.»

Același părinte egumen Andrei răspundea Sfintei Chinotite:

«Pricini de conștiință bisericească nu-mi îngăduie să reiau pomenirea, fiindcă Patriarhul ecumenic este modernist, calcă pe urmele ecumenistului Atenagora, ale cărui opinii și cugetări eretice nu le-a osîndit» (vezi Presa Ortodoxă, nr. 213, 1-7-1974).

Acesta era, sfințiți egumeni, vechiul Sfînt Munte pe care unii dintre voi l-ați apucat și voi înșivă ați liturghisit de multe ori fără să pomeniți numele Patriarhului, precum făceau aproape toți părinții mînăstirilor athonite și cei de la chilii, dintre care pe mulți îi cinstim astăzi ca duhovnici, stareți și sfinți deosebit de virtuoși. De ce oare nu-i imităm și în această chestiune a opririi pomenirii episcopilor ecumeniști, cum a făcut și sfîntul stareț Paisie? Credeți cumva că Tainele nu sînt valide atunci cînd nu pomenim numele Patriarhului? Atîția ani și atîtea mii de Dumnezeiești Liturghii ce s-au săvîrșit au fost oare fără validitate? Doamne ferește de așa hulă!

 

Cinstită Sfîntă Sinaxă și sfințiți egumeni, după toate acestea dorim să vă informăm și să vă facem răspunzători de faptul că, dacă Sinodul Panortodox ce se pregătește nu osîndește panerezia ecumenismului sincretist inter-creștin și inter-religii, noi vă aducem la cunoștință că vom urma tradiția Sfîntului Munte și a cuvioșilor Părinți athoniți din vechime, care din epoca Patriarhului uniat de cugetare catolică Vecos (1272) și, din nou, între 1924 și 1974 au oprit pomenirea.

Ca părinți athoniți și ca mădulare ale Bisericii, noi declarăm că nu avem nicio legătură cu vreo grupare zelotistă, sau cu extremismul, sau cu fanatismul, ci, urmînd Sfinților Părinți și aliniindu-ne tradiției athonite de veacuri, celei pecetluite cu sîngele atîtor sfinți cuvioși mucenici, dorim, cu tot respectul ce vă datorăm, să vă pregătim și să vă atragem atenția în legătură cu această chestiune. Socotim aceasta drept îndeplinirea îndatoririi ce-o avem față de Sfinții cuvioși mucenici și față de Sfînta Tradiție. Vom înceta, deci, și noi oficial pomenirea Patriarhului ecumenic.

Nu dorim să urmăm vreodată o «biserică» secularizată. Fiindcă un astfel de «Sinod Panortodox», care va acorda caracter de Biserică sectanților și va face ereziile legale, desființează Simbolul de Credință și dărîmă întreaga eclesiologie ortodoxă și introduce în locul lor o «biserică» secularizată. Însă, precum știm, o «biserică» secularizată nu poate dărui mîntuire celor ce-o vor urma. Nu sînt oare «biserici» secularizate Vaticanul și papalitatea, și toate celelalte soiuri de protestanți?

Biserica lui Hristos nici nu se rupe, nici nu se împarte, după cum crede Patriarhul cu teoria lui eretică despre «Biserica divizată», și nici nu are Biserica nevoie de ecumeniști ca s-o unească. Biserica nu se desparte niciodată fiindcă însuși Hristos este Cap al ei, Cap care este totdeauna unit cu Trupul Lui. Ereticii se taie ei înșiși de la Biserica-viță. «Dacă cineva nu rămîne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard» (Ioan 15, 6).

Astfel făcînd, un Sinod ca acesta care va recunoaște pe eretici ca «biserici» încetează a mai fi Sinod și ajunge sinod tîlhăresc, eretic și fals-sinod. Cei ce vor semna și cei ce vor primi hotărîrile lui se vor osîndi ca eretici ai vremurilor de pe urmă, mai răi decît toți cei dinainte. În acea zi grozavă a Judecății căderea lor va fi mai grozavă și decît căderea lui Iuda, a lui Arie și a Papei, fiindcă aceștia nu cunoșteau bine pe Cine tăgăduiesc, «dacă ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei» (I Corinteni 2, 8). Ecumeniștii de astăzi, și întîistătătorii lor îndeosebi, cunosc foarte bine pe Cine răstignesc prin panerezia ecumenismului, pe Domnul slavei cel înviat.

Cum este cu putință, sfințiți părinți, ca, pe de o parte, să sărbătorim cu priveghere strălucită în sfînta biserică Protaton pomenirea Sfîntului cuvios mucenic Cosma Protosul, care a fost spînzurat, ca și a celorlalți Cuvioși mucenici care au fost uciși mucenicește de latino-cugetătorii acelor vremuri, și, pe de alta, să primim cu onoruri și slavoslovii, în aceeași sfîntă biserică Protaton, atîția și atîția arhierei ecumeniști, filo-uniați de cugetare catolică din zilele noastre? Ne stă mintea în loc; conștiința noastră nu mai suportă. Marele prooroc Ilie, de-foc-purtătorul și rîvnitorul Domnului, i-a spus regelui Ahav și poporului lui Israil care se abătuseră: «Pînă cînd șchiopătați de amîndouă picioarele? Dacă Domn este Dumnezeu, mergeți după El; iar dacă este Vaal, mergeți după el.» Dacă Papa este Biserică, o, sărmani ecumeniști, mergeți deci după el; mergeți la Papa să vă facă cardinali, cum s-a întîmplat cu acel nenorocit Visarion, fost episcop el Nicomidiei, și lăsați-ne în pace să slujim ortodoxiei noastre celei înjosite și înroșite de sîngele mucenicilor. Pînă cînd, sfințiți părinți, vom suporta această schizofrenie duhovnicească și bisericească a ecumeniștilor?

Doamne, nu îngădui niciodată să se săvîrșească această trădare a Ortodoxiei. Astăzi, însă, situația bisericească este mai critică decît oricînd. Orice este posibil și trebuie să fim cu toții gata pentru orice. Poate că vom trece încă o dată printr-un sinod după chipul celui de la Ferrara-Florența, cu toate nenorocirile duhovnicești și naționale ce vor urma din pricina trădării credinței. Dorim ca noi toți să ne ținem tari în aceste împrejurări și, cu harul lui Hristos și al Preasfintei Sale Maici, să ne mărturisim credința ortodoxă pînă la sînge de va trebui.

Ne rugăm ca Harul lui Dumnezeu Celui în Treime Sfînt, pentru solirile Apărătoarei Sfîntului Munte, ale Preasfintei Stăpînei noastre de-Dumnezeu-Născătoarei, să lumineze pe sfințiții arhierei și să ne păzească pe noi și pe credincioșii creștini de înșelarea cea din vremurile de pe urmă a lui satana, înșelare care este panerezia ecumenismului luciferic inter-creștin și inter-religii, Amin.

 

Părinții athoniți din Comisia de redactare:

 

Gheron Gavriil, Chilia Sfîntului Hristodul, Sf. M-re Cutlumuș

Gheron Sava Lavriotul, Sf. M-re a Marii Lavre

Gheron Ilarion, Chilia Sfîntului Maxim Mărturisitorul, Sf. M-re Cutlumuș

Gheron Dositei, Chilia Sfîntului Maxim Mărturisitorul, Sf. M-re Cutlumuș

Gheron Chiril, Sihăstria Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu, Sf. M-re a Marii Lavre

Gheron Hariton ieromonahul, Chilia Înălțării Domnului, Sf. M-re Vatoped

Gheron Heruvim, Chilia Sfinților Arhangheli, Sf. M-re a Marii Lavre

 

Urmează semnături ale părinților athoniți iar strîngerea acestora continuă.

 

 

 

(Tălmăcire din neogreacă îngrijită de părinții Schitului românesc Prodromu

de la Sfîntul Munte Athos)