MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA DESPRE SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL -„Vai, dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac!”

Azi fiind 13 august, prăznuim mutarea moaștelor Sfântului Maxim Mărturisitorul.  Sfântul Maxim nu a fost nici episcop, nici cleric, însă și-a asumat mărturisirea Ortodoxiei atunci când toți episcopii și clericii se temeau și tăceau.

Sursa: Cartea „FLORI ÎNMIRESMATE” – Episcopul Augustin Kandiotis, fost Mitropolit de Florina (52 de predici la pomenirea unor sfinți)

Via: http://acvila30.ro/mitropolitul-augustin-de-florina-despre-sfantul-maxim-marturisitorul-vai-daca-cei-care-trebuie-sa-vorbeasca-si-sa-sustina-ortodoxia-tac1_2/

Sfântul Maxim a trăit în veacul al VII-lea d.Hr.  S-a născut în Constantinopol. A iubit cartea de mic. A studiat filosofia şi teologia şi era renumit pentru educaţia sa. Datorită calităţilor sale a fost luat funcţionar superior la Curtea Împăratului şi imediat a devenit mare secretar. O mare cinste. Împărat era atunci Heraclie, cel care i-a biruit pe perşi şi a adus înapoi Cinstita Cruce pe care o răpiseră barbarii. În zilele lui, Cetatea a fost salvată de asediu avarilor, iar locuitorii au cântat pentru prima oară Imnul Acatist. Heraclie a fost un împărat credincios şi evlavios. Dar asupra unei teme serioase, asupra temei ereticilor, a arătat o oarecare cedare, care nu a plăcut deloc lui Maxim. Maxim îi considera pe eretici foarte periculoşi şi voia ca Biserica şi statul să păstreze faţă de ei o poziţie strictă. Ereticii erau atât de obraznici, încât dacă erau lăsaţi liberi exista teama ca o mare parte din mulţime să cadă în erezie. Iar în acea vreme erezia ce era în mare acţiune era monotelismul.

Să spunem în două cuvinte ce înseamnă monotelism. Hristos, Începătorul credinţei noastre şi Întemeitorul sfintei noastre religii, este Dumnezeu şi Om, este Dumnezeu-Om. Are două voinţe. Ca om are o voinţă, însă curată de întinăciunea păcatului. Ca Dumnezeu are o voinţă sfântă şi atotputernică. Aceste două voinţe se unesc în Hristos. Voinţa omenească se supune voinţei lui Dumnezeu şi există o armonie a voinţelor în persoana lui Hristos. Nu se întâmplă nicio ciocnire în Hristos între voinţa dumnezeiască şi cea omenească. Însă cum are loc unirea celor două firi şi armonia celor două voinţe, aceasta este o taină. Părinţii Bisericii ne spun că aşa cum fierul când îl băgăm în foc se încălzeşte şi devine roşu, adică se uneşte cu focul fără să-şi piardă nimic din firea lui, aşa şi Hristos ca Om s-a unit cu Dumnezeiasca Fire şi, fără ca firea omenească să piardă ceva, a primit strălucirea Dumnezeirii, a iradiat şi a devenit şi ea slăvită şi a urcat şi ea în ceruri. Şi la această mare înălţime, pe care nu poate limba omenească să o descrie, este chemat omul să ajungă. Şi ajunge prin credinţa care îl face pe omul neputincios să se unească împreună cu Hristos şi să devină şi el într-un fel oarecare dumnezeu-om următor al Dumnezeului-Om.

Aceste lucruri le învaţă dascălii ortodocşi despre cele două firi şi despre cele două voinţe ale lui Hristos. Dar ereticii monoteliţi credeau că dacă spunem că Hristos are două voinţe, dumnezeiască şi omenească, Îl subestimăm. Şi de aceea spuneau că doar o singură voinţă există în Hristos, voinţa lui Dumnezeu , care a absorbit voinţa omenească.
Poate că par grele cele pe care le spunem aici. Dar această învăţătură eretică a tulburat mult lumea creştină, iar monoteliţii prin îngăduinţa şi chiar şi cu sprijinul împăraţilor s-au întins mult. Heraclie nu era monotelit, dar încerca să reconcilieze lucrurile şi să aducă o oarecare pace între adversari. Dar în chestiunile credinţei nu e nevoie de diplomaţie; în chestiunile credinţei e valabil ori „da”, ori „nu”; cale de mijloc nu există. Şi pentru că Maxim nu era de acord cu linia pe care o urma Heraclie în această chestiune, a considerat că se cuvine să renunţe la responsabilităţile sale faţă de împărat şi să înceteze să-i ofere serviciile de mare secretar. Pentru credinţă şi-a sacrificat poziţia strălucită, bani şi salarii şi s-a retras într-un loc pustiu, la o oarecare mănăstire. Purta rasa de monah, începuse să se înăsprească faţă de sine, să se roage, să studieze şi să se pregătească pentru lupte dure pentru Ortodoxie.

Pentru Maxim ar fi fost plăcut să rămână întotdeauna în mănăstire. Dar cu cât auzea că ereticii, lupi groaznici, năvăleau în sfântul staul al Bisericii şi răpeau oile lui Hristos, nu a putut să se liniştească. A hotărât să-şi părăsească viaţa monahală liniştită şi să se arunce în marile lupte pentru Ortodoxie. A fost în epoca sa un al doilea Atanasie cel Mare. S-a luptat cu toată puterea sufletului său. Armele sale au fost cunoştinţele şi înţelepciunea lui şi mai ales viaţa lui ascetică şi sfântă. Pretutindeni a alergat. Nu doar în Constantinopol, ci şi în Alexandria şi în alte părţi ale Africii şi până în Italia şi la Roma, ca să ajute şi să întărească pe episcopii ortodocşi în lupta împotriva ereticilor. A contribuit mult pentru condamnarea ereziei monoteliţilor.

Împăratul Constas, susţinător al ereticilor, s-a mâniat pe Maxim pentru lupta lui curajoasă şi i-a poruncit să înceteze să vorbească şi să tulbure liniştea imperiului său. Dar tăcerea lui ar fi însemnat trădarea Ortodoxiei. Vai! dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac. Ereticii, pentru că nu întâlnesc împotriviri, vor merge mai departe şi vor cuceri teren. Sfântul Maxim nu s-a supus poruncii împăratului; acum, cu mai mare putere propovăduia măreţiile Ortodoxiei. Duşmanii Ortodoxiei l-au persecutat, l-au depus şi l-au exilat în diferite părţi ale imperiului. Dar oriunde îl trimiteau, Sfântul Maxim nu înceta să predice cuvântul Ortodoxiei. În sfârşit, l-au adus în Constantinopol ca să-l judece din nou. Au încercat să-l descurajeze, dar a fost imposibil. Împăratul s-a sălbăticit şi s-a făcut ca o fiară şi a poruncit să i se taie limba şi mâna dreaptă a Sfântului Maxim; să i se taie limba, ca să nu mai poată să vorbească şi să propovăduiască Ortodoxia, şi să i se taie şi mâna, ca să nu mai poată scrie. Şi aspra şi inumana poruncă a fost executată. I s-a tăiat limba şi mâna dreaptă. Sfântul Maxim nu mai putea să vorbească şi să scrie. Dar aşa cum era, nu înceta să fie un protest viu împotriva ereticilor. În cele din urmă, l-au exilat în Lazikia Pontului şi acolo, în anul 662, Sfântul Maxim şi-a dat duhul său Domnului.

***
Iubiţii mei! Evanghelia zice că atunci când, odată, de departe, zece oameni leproşi L-au văzut pe Hristos, au început să strige: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). Şi Domnul i-a vindecat. Dar nici noi, câţi credem în Hristos, nu trebuie să ne ascundem sentimentele şi credinţa noastră, ci să ne înălţăm glasul nostru şi să-L mărturisim pe Hristos; nicio putere să nu poată să ne închidă gura; pretutindeni şi întotdeauna să propovăduim şi să-L mărturisim pe Hristos şi Credinţa Ortodoxă. Aşa se va vindeca lumea de lepra păcatului şi de rătăcire. Cuvântul lui Hristos este un medic atotputernic. Acest cuvânt a lui Hristos l-a propovăduit şi Sfântul Maxim cu un curaj neabătut. A fost unul din cei mai curajoşi propovăduitori şi mărturisitori ai Ortodoxiei. Pe el să-l imităm şi noi în aceşti ani grei în care trăim.
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”)

Advertisements

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Stâlpii cei sfinţi ai Bisericii – 29 iunie (Mitropolitul Augustin al Florinei)

http://www.pemptousia.ro/2013/06/sfintii-apostoli-petru-si-pavel-stalpii-cei-sfinti-ai-bisericii/

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

Astăzi, Sfânta noastră Biserică pomeneşte cu evlavie pătimirile sfinţilor, slăviţilor şi întrutot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Enagalismos-Petrou-kai-Pavlou-1

Sfântul Apostol Petru, ucenicul înflăcărat al lui Iisus Hristos, mărturisind din suflet Dumnezeirea Sa: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, a fost  găsit vrednic de către Mântuitorul de a auzi răspunsul: „Fericit eşti Simone. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru (Petrus) şi pe această piatră (petra) voi zidi Biserica Mea” (Mt 16,16-18). Această „piatră” (petra) este cea despre care ai spus „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, pe aceasta, pe mărturisirea ta, voi zidi Biserica mea. Aşadar, „tu eşti Petru”: de la cuvântul piatră vine numele Petru şi nu piatră vine de la Petru, la fel cum creştin vine de la numele lui Hristos şi nu Hristos de la creştin. Vrei să ştii despre ce fel de piatră vorbea Mântuitorul când l-a numit pe Petru astfel? Ascultă pe Apostolul Pavel: „Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi”, spune Apostolul lui Hristos, „că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; Şi toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos” (1 Cor 10, 1-4). Iată ce fel de piatră este Petru.

Domnul nostru Iisus Hristos, în ultimele zile ale vieţii Sale pământeşti, în vremea împlinirii misiunii sale în neamul omenesc, a ales dintre ucenicii Săi pe cei doisprezece Apostoli pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu. Printre aceştia, Apostolul Petru, prin felul său de-a fi plin de entuziasm, a fost ales să ocupe primul loc şi să devină într-un fel cel care reprezintă Biserica. De atunci, lui i s-a spus, în mod special, după mărturisirea sa: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt. 16, 19). De atunci n-a mai fost omul, ci mai degrabă întreaga Biserică Una şi Universală, care a primit cheile şi acest drept de a „lega şi a dezlega”. Faptul că aici este vorba, de fapt, despre Biserică şi nu exclusiv despre o singură persoană, se poate vedea dintr-un loc anume din Scripturi. Fiţi, deci, atenţi atunci când Domnul le spune tuturor Apostolilor Săi: „Luaţi Duh Sfânt”, şi îndată după aceea, „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23); sau „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18).

Biserica este, deci, cea care leagă şi dezleagă, întemeiată fiind pe piatra cea din capul unghiului, Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20). Biserica leagă şi dezleagă. Să ne temem, deci, de „legare” şi „dezlegare”: de dezlegare, pentru a nu mai cădea din nou în cele de dinainte, iar de legare, pentru a nu rămâne pentru totdeauna în această stare. De atunci, „Cel fără de lege este prins în laţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat (Pilde 5, 22); şi în afara sfintei Biserici, nicăieri altundeva nu putem fi dezlegaţi.

După Învierea Sa, Domnul a încredinţat Apostolului Petru păstorirea turmei Sale duhovniceşti nu pentru că, printre ucenici, singur Petru ar fi meritat să păstorească turma lui Hristos. Hristos Se adresează în primul rând lui Petru, fiindcă Petru era întâiul dintre Apostoli şi ca atare, reprezentantul Bisericii. În plus, întorcându-Se, în această situaţie precisă, numai către Petru, ca spre conducătorul Apostolilor, prin aceasta Hristos a confirmat unitatea Bisericii. „Simone, fiul lui Iona” — îi spune Domnul lui Petru — „Mă iubeşti tu? ” — iar Apostolul răspunde: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. La fel răspunde când e întrebat a doua oară. Întrebat a treia oară şi văzând că nu e crezut, s-a întristat. Cum era posibil să nu-l creadă Acela care-i cunoştea inima? Prin urmare, Petru răspunde: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”. Iar Iisus îi răspunde de fiecare dată: „Paşte oile Mele” (Io. 21, 15-27).

Pe lângă aceasta, întreita chemare a Mântuitorului adresată lui Petru şi întreita mărturisire a acestuia în faţa Mântuitorului au avut un scop favorabil pentru Apostol. Acesta, căruia îi fuseseră încredinţate „cheile Împărăţiei” şi dreptul de „a lega şi a dezlega”, legat de sine însuşi întru teamă şi laşitate (Mt. 26, 69-75), a fost eliberat de trei ori de Domnul, prin întreita întrebare şi întreitul răspuns, cel plin de adâncă dragoste.

Şi, într-adevăr, păstorirea turmei lui Hristos a fost dobândită de către toţi Apostolii şi urmaşii lor. Iată de ce Apostolul Pavel sfătuieşte pe prezbiterii Bisericii: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28); iar Apostolul Petru, pe preoţi: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (1 Petru 5, 2-4).

peter-paul1 up

Este vrednic de remarcat faptul că Mântuitorul, spunând lui Petru: „Paște oile Mele”, nu a spus „Paște oile tale”, ci, mai degrabă, “hrăneşte, slugă bună, oile Domnului”. „Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? ” (1 Cor. 1, 13). „Paște oile Mele”. Prin urmare, aceşti furi lacomi, asupritori sălbatici, învăţători mincinoşi şi slugi plătite cărora nu le pasă de turmă (Mt 7,15; Fapte 20,29; 2 Petru 2,1; Ioan 10,12), au furat o turmă străină şi, risipind-o, ca şi cum ar fi fost propriul lor câştig, cugetă că pasc propria turmă. Aceia nu sunt buni păstori, aşa cum sunt păstorii Domnului. „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Io. 10, 11), care i-au fost încredinţate de către Însuşi Mai-marele păstorilor (1 Petru 5, 4). Şi Apostolul Petru, răspunzând chemării Sale, şi-a pus sufletul pentru adevărata turmă a lui Hristos, pecetluindu-şi apostolatul prin moartea sa mucenicească şi este şi astăzi cinstit în lumea întreagă.

Apostolul Pavel, care mai înainte se numea Saul, a fost făcut din lup lacom, miel blând. La început duşman al Bisericii, a acţionat apoi ca Apostol al lui Hristos. Deşi la început a prigonit-o, a devenit mai apoi propovăduitor al cuvântului Evangheliei. Primind de la marii preoţi [ai Sinedriului] autoritatea de a pune în lanţuri pe creştinii de pretutindeni, pentru a-i executa, şi fiind deja pe drum, „suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” (Fapte 9,1), însetat de sânge, acesta a uitat, însă, cuvântul psalmistului care zice: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps 2, 4). Atunci când Saul, prigonind şi hărţuind într-o asemenea măsură „Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor 15, 9), a ajuns în apropierea Damascului, iar Domnul Cerurilor l-a chemat, zicând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Eu sunt aici, Eu sunt pretutindeni: iată capul Meu, iată trupul Meu. Nu e nimic surprinzător în asta, căci noi înşine suntem mădulare ale Trupului lui Hristos. „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Fapte 9, 4-5). Saul, însă, „tremurând şi înspăimântat fiind”, a strigat: „Cine eşti, Doamne?” iar Domnul i-a răspuns: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti”.

Şi dintr-odată în Saul se produce o schimbare: „Doamne, ce voieşti să fac?”, strigă el. Şi Vocea îi răspunde direct: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci” (Fapte 9, 6). Acolo, Domnul îl trimite pe Anania: „Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă”, către un om „cu numele Saul” şi botează-l „fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel” (Fapte 9, 11, 15, 18). Acest vas trebuie să se umple de harul Meu. Anania, însă, a răspuns: „Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. Şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău” (Fapte 9, 13-14).

Dar Domnul îi porunceşte lui Anania cu nerăbdare: Caută-l şi adu-l, „fiindcă acesta Îmi este vas ales”, „căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu” (Fapte 9, 11, 15-16).

De fapt, Domnul îi va arăta lui Pavel suferințele pe care le va avea de îndurat pentru numele Său. Îi va arăta cele viitoare; nu se va opri la lanțuri, închisoare și naufragii; El Însuși îi va purta suferințele, Îl va călăuzi către ziua aceasta.

petru-si-pavel,-sec-IV,-NY-Metropolitan-Museum-IN

În această zi prăznuim patimile acestor doi Apostoli. Chiar dacă ei au suferit mucenicia în zile (și locuri) diferite, sunt uniți prin spiritul și apropierea suferințelor lor. Petru a plecat primul iar Pavel l-a urmat curând după aceea. Mai înainte s-a numit Saul, iar apoi Pavel, schimbând mândria în smerenie. Adevăratul său nume va arăta acest lucru, căci Paulus însemnând „mic, puțin, mai puțin”. Ce va deveni Apostolul Pavel după aceea? Întrebați-l și vă va răspunde: „Căci eu sunt, spune Sfântul Apostol Petru, cel mai mic dintre apostoli… dar m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (1 Corinteni 15, 9-10).

Și astfel, fraților, prăznuind acum amintirea sfinților Apostoli Petru și Pavel, amintindu-ne de cinstitele lor patimi, luând aminte la credința lor cea adevărată și la viața lor cea sfântă, cinstim nevinovăția în suferințe şi credința lor cea adevărată. Iubind în ei cea mai înaltă virtute și imitându-i prin fapte deosebite, prin care ne putem asemăna lor (2 Tesaloniceni 3, 5-9), așteptăm fericirea cea veșnică care este pregătită tuturor sfinților. Calea vieții noastre de dinainte a fost mai rea, mai spinoasă, mai grea, dar avem împrejurul nostru atâta nor de mărturii (Evr. 12, 1), care au fost împlinite înaintea noastră şi care ne-au făcut drumul mult mai simplu şi mai uşor de străbătut. În primul rând, această cale a fost deschisă de „începătorul şi plinitorul credinţei”, de Însuşi Domnul Iisus Hristos (Evr. 12, 2).

Curajoşii Săi Apostoli, apoi mucenicii, copii, femei, fecioare, şi o mare mulţime de martori nu au făcut decât să-L urmeze pe Hristos, Cel care a lucrat în ei şi a fost alături de ei pe această cale, Cel care a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Slăbănogului – “LIBERTATEA – SPECIFIC AL OMULUI”

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-a-mitropolitului-augustin-de-florina-la-duminica-slabanogului-libertatea-specific-al-omului/

Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Slăbănogului

Kiriakodromion - cop 1

Legături:

 

LIBERTATEA – SPECIFIC AL OMULUI

 „Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 7)

                 Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos.
          Care este această minune? Hristos a înviat un mort. Greşeşti – îmi veţi spune. Noi n-am auzit astăzi în Evanghelie că a înviat un mort; am auzit că a vindecat un paralitic. Da, dar acesta era într-un asemenea grad de paralizie, încât nu se deosebea de un mort. Era un mort neîngropat. Avea mâini şi nu avea mâini, avea picioare şi nu avea picioare. Era permanent imobilizat.
          Viaţa înseamnă mişcare. Viermişorul se mişcă în noroiul lui, furnica parcurge kilometri, albina ajunge la distanţe incredibile de stupul ei, păsările vin de departe, de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în ţara noastră. Toate câte au viaţă se mişcă; unul singur nu se mişcă – paraliticul. Am văzut la Azilul de Boli Incurabile din Atena un om paralizat, ca o imagine a paraliticului din Evanghelia de astăzi. Era cu totul imobilizat, nici mâna nu şi-o putea ridica; asistenta îl hrănea.
          Deci aşa era paraliticul de la Vitezda. Şi câţi ani, vă rog, a trăit drama aceasta? Nu unu, sau doi sau trei ani; 38 de ani, o viaţă întreagă. Şi nu era doar paralizat, bolnav de mulţi ani şi incurabil; la toate astea mai avea ceva, care îl durea mai mult; era părăsit. Vreun vecin milos l-o fi luat pe umeri şi l-a adus acolo în foişorul scăldătorii, unde din când în când, precum am auzit, într-un moment necunoscut, un înger tulbura apa şi atunci ea primea un fel energie, o putere taumaturgică şi vindeca pe cel care avea fericirea de a intra primul în apele tulburate. Dar el nu putea să se mişte; a rămas acolo, lângă scăldătoare, lângă cisterna taumaturgică, nemişcat ca o piatră, ca un creion pe care nu-l ridică nimeni.
          Toţi îl dispreţuiau. Oare nu avea şi el familie? Se pare că până şi femeia lui, care ar fi trebuit să fie lângă el, lipsea. Din nefericire, şi în iubirea conjugală apar situaţii care o împuţinează. Ce înfricoşător! Şi cea pe care ai iubit-o cu cea mai duioasă iubire, poate să te părăsească; copilul, pe care l-ai născut şi l-ai crescut, poate să te părăsească. Toţi pot să te părăsească şi să rămâi singur; unul singur nu te uită, Dumnezeu. În anii revoluţiei elene, în Peloponez, într-o situaţie dificilă, l-au lăsat toţi pe bătrânul Kolokotronis şi a rămas cu totul singur. Atunci, a alergat la o bisericuţă, s-a rugat şi a prins curaj; a simţit că Îl are pe Dumnezeu cu el. Şi oricine Îl are pe Dumnezeu cu el nu se simte singur.
          Aşadar, paraliticul din Evanghelia de astăzi era părăsit de oameni, dar Dumnezeu nu l-a uitat. Domnul nostru Iisus Hristos, care a purtat trup omenesc şi s-a coborât din cele cereşti aici pe pământ, a hotărât să-l vindece. S-a dus lângă el, acolo, în pridvor unde zăcea, şi s-a apropiat de el ca un străin necunoscut. Dar mai înainte de a-l vindeca i-a spus ceva. Şi în punctul acesta vă rog să luaţi aminte, deoarece are o mare importanţă.
          Înainte de a-l vindeca, Hristos îl întreabă: „Voieşti să te faci bine?” (Ioan 5, 7). Curioasă întrebare. Acest bolnav de 38 de ani ce altceva dorea decât vindecarea. De ce deci Hristos îi adresează această întrebare? Ce vrea să ne înveţe prin asta? Dumnezeu vrea să ne încredinţeze o mare învăţătură: că respectă libertatea omului. De aceea, şi noi trebuie să cinstim libertatea semenilor noştri. Pentru că dacă are ceva omul prin care se deosebeşte de fiară – în afara raţiunii şi a conştiinţei – , este libertatea sa.
***
          Libertate este ca omul să aibă posibilitatea să se gândească şi să-şi exprime cugetele sale, să poată acţiona fără restricţii, să se mişte în limitele binelui. Libertatea este un dar al lui Dumnezeu; omul a fost creat liber.
          Libertatea este necesară. A priva cineva libertatea omului  este ceva grav, respingător, antisocial, antidemocratic, antinatural, inuman – n-au spus nimic încă – e anticreştin, anti-Dumnezeu. Cine privează libertatea persoanei (despre care înţelegem că se mişcă în limitele orânduirii legale şi ale bunei-cuviinţe) face un lucru satanic. Să privezi de libertate pe cineva este ca şi cum l-ai lipsi de oxigen. Este ca şi cum ai scoate peştele din mare. Peştele a fost creat ca să înoate în apă, iar omul ca să înoate în libertate. De aceea femeile în Suli cântau:
          „Pe uscat peştele nu trăieşte, nici floarea în prundiş,
          Iar suliotisele nu trăiesc fără libertate”.
          Niciun popor nu a cântat cu atâta patimă libertatea, ca poporul elin. Amintesc doar stihul lui Rigas Fereos:
           „Mai bine în libertate o oră
          Decât 40 de ani în sclavie şi ocnă”.
          Noi, ca popor liber, care am vărsat râuri de sânge pentru libertate, simţim importanţa cuvântului pe care l-a spus astăzi Dumnezeul-Om: „Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 7). Dacă vrei, te fac bine; dacă nu vrei, nu.
          Nevoia de libertate este primordială şi universală. Şi înainte de Hristos, în anii Vechiului Testament, Dumnezeu strigă: Omule, am pus înaintea ta două lucruri, focul şi apa. Alege şi ia. Dacă îţi vei întinde mâna la apă, te vei răcori. Dacă o vei întinde în foc, te vei arde (Înţelepciunea lui Sirah 15, 16).
***
          Apă răcoroasă, iubiţii mei, este adevărul Sfintei Scripturi, învăţătura lui Hristos, dogmele Sfintei noastre Biserici. Focul ce arde ce este? Este înşelarea, răutatea, corupţia (furtul, minciuna, calomnia, mărturia mincinoasă, desfrânarea, adulterul, blasfemia, crima). Alege şi ia, omule! Omul veacului nostru ce alege? Aici este tragedia. Măreţia omului este libertatea, dar tot ea este şi tragedia lui. De aceea, unii susţin că este mai bine ca popoarele să fie guvernate prin îngrădirea libertăţii, ca să fie îndrumate pedagogic spre folosul lor, decât să fie lăsate libere pe de-o parte, dar să se chinuiască din cauza greşelilor lor. Libertatea este un cuţit cu două tăişuri; foloseşte sau nu foloseşte? Este un avantaj sau un dezavantaj? Chestiunea aceasta este mare şi complexă. Cu toate că libertatea presupune pericolul, nu încetează să fie un avantaj şi un privilegiu al omului; pentru ea merită să se întâmple toate câte se întâmplă.
          Aşadar „alege şi ia”. Şi omenirea alege focul! Păcat de ştiinţa de carte şi de ştiinţe şi de universităţi şi de diplomaţie. De două ori şi-a băgat omenirea mâna în foc; sau mai degrabă nu doar mâna şi-a băgat-o, ci toată a căzut în foc, în războiul mondial. În primul război mondial 20 de milioane de morţi, în al doilea 38 de milioane de morţi. O, Dumnezeul meu! Mame, voi mai înaintea tuturor, care simţiţi mai mult viaţa în cele dinlăuntru ale voastre, bătrâni cu părul alb şi copii mici, rugaţi-vă. Nu sunt profet. Privesc, precum toţi, că pacea lumii atârnă de un fir de aţă. Dacă acesta se va rupe, va izbucni un nou război mondial, sau mai degrabă Armaghedonul Apocalipsei (16, 16), care va fi sfârşitul omenirii. Dumnezeu să ne păzească şi să dăruiască lumii pace.
          Dar pacea se întemeiază pe libertate. Domnul întreabă: Omenire, „vrei să te faci sănătoasă?”. Din nefericire, nu am învăţat din pătimirile noastre. În ciuda tuturor luminilor ştiinţei, suntem mai puţin inteligenţi decât animalele. Măgăruşul care a alunecat într-o groapă, când trece din nou pe acolo este atent ca să nu cadă din nou. Evanghelia propovăduieşte libertatea. Oamenii „din nefericire” îşi închid urechile. Nu se cuminţesc. Din mii de oameni, dacă ascultă unul glasul lui Hristos. Printre altele, fiarele urlă şi îşi pregătesc toate armele pentru atac. Ce se va întâmpla, cine va domina?
          Având ca temei Sfânta Scriptură, zic: Nu va birui ursul, nici leul, nici vreo fiară. Apocalipsa se termină cu un mesaj optimist: Va învinge Mielul. Iar Mielul este Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.
+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin,
în Sfânta Biserică a Sfântului Andrei Levkonos – Prespe, 16-5-1976)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

— preluare de site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-mitropolitului-augustin-de-florina-la-pomenirea-sfintilor-imparati-constantin-si-elena/

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea 

Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

Contribuţia oferită umanităţii de Constantin cel Mare 

– 21 mai –

       Iubiţii mei, o zi luminoasă şi plină de bucurie a răsărit astăzi, sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi a mamei lui, Elena. Constantin şi Elena sunt două nume cunoscute şi populare nu doar naţiunii eline, ci întregii lumi ortodoxe. O mulţime de bărbaţi şi de femei poartă numele lor. Şi nu doar oameni simpli, ci şi principi şi regi, şi împăraţi, şi generali. De asemenea, multe biserici de la oraşe şi sate, capele şi paraclise au ca hram numele lor şi astăzi sărbătoresc. Sărbătoreşte şi frumoasa biserică a lor în Aminteos din Mitropolia Florinei, care a fost construită într-o perioadă de timp scurtă.

***

         Sfântul Constantin a fost numit de istorie „Mare”. Şi acest epitet, care rar se conferă, nu este gratuit; nu este un titlu de nobil ca unele titluri ale împăraţilor din Occident. Corespunde realităţii, precum vom vedea.
Mare a fost numit şi la fel de demn şi slăvitul fiu al Makedoniei noastre, Alexandru. Şi a fost într-adevăr mare, pentru că prin relativ mica oştire macedoneană a reuşit să ajungă până în adâncurile Asiei, până la râul Gange, şi să întemeieze propriul imperiu, un imperiu care a răspândit sămânţa elinismului la marginile lumii şi a pregătit terenul pentru semănarea Evangheliei lui Hristos.
Dar opera Marelui Constantin este superioară operei marelui Alexandru. Pentru că marele Constantin a insuflat crearea unei civilizaţii creştine. Şi nu doar a zămislit ideea, ci s-a şi luptat neabătut pentru materializarea ei. Aşa a luat naştere statul său creştin, cunoscut în istoria universală cu numele de „Imperiul bizantin”. Imperiul bizantin este un stat excepţional şi unic; unic în ceea ce priveşte scopul, unic în ceea ce priveşte durata.
În ceea ce priveşte scopul mai întâi. Care stat de astăzi mai are idealurile, pe care le-a avut Bizanţul? Există vreo 160 de state, ale căror steaguri flutură în curtea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Care din aceste state are idealurile cu care a trăit şi s-a dezvoltat Bizanţul? Care este scopul acestor state astăzi? Dacă scopul omului nu este „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32), cu atât mai mult scopul unui stat nu trebuie să fie material. Aşadar, scopul statului bizantin nu a fost materia (prosperitatea materială, dezvoltarea materială, exploatarea materială a resurselor profitabile, a apelor şi a solului, impunerea prin forţă, cuceririle). Scopul Bizanţului a fost înalt, ceresc, superior şi celui imaginat în Statul (Πολιτεία) lui Platon, care a încercat să-l materializeze, dar a eşuat. Scopul Bizanţului a fost aplicarea, propovăduirea şi răspândirea Sfintei Evanghelii, creştinarea şi civilizarea popoarelor barbare.
Aşadar, Bizanţul a fost centrul, din care a iradiat credinţa creştină în Răsărit şi Apus. Unicul stat în ceea ce priveşte scopul pe care şi l-a impus. Însă unicul şi în ceea ce priveşte durata pe care a avut-o. Deschideţi istoria. Câţi ani au durat regimurile acestei lumi? Cât a durat democraţia lui Pericle în Atena? Cât a ţinut regimul oligarhic al lui Lycurgos în Sparta? Câte zile a avut regatul marelui Alexandru? Cât a durat împărăţia perşilor, a asirienilor, a babilonienilor şi a altor neamuri? Cel mult 4-5 secole. În timp ce Imperiul bizantin, fenomen unic, a ţinut 1100 de ani. Şi a fost centrul întregii lumi, farul, campionul, avangarda care s-a luptat pentru idealurile creştine.
Constantinopolul, în care marele Constantin şi-a mutat reşedinţa dinadins, a devenit noua capitală. În el cea mai înaltă construcţie era o coloană, deasupra căreia iradia o cruce mare. Marele Constantin, cu dumnezeiască insuflare, şi-a dat seama că este o nedreptate să fie prigoniţi creştinii, care nu sunt elemente răufăcătoare, vrednice de nimicire. S-a convins că creştinii, oriunde s-ar afla, fie ca soldaţi şi ofiţeri, fie ca funcţionari, fie ca simpli cetăţeni, sunt sarea şi lumina lumii. Şi în timp ce Roma decădea, noua Romă, Constantinopolul, înflorea cu elementul creştin.
Pe acest nou element înfloritor, pe acest teren solid, şi-a întemeiat statul său marele Constantin, stat cu o unică orientare: să trăiască el însuşi, dar să răspândească şi altora Evanghelia. Şi în asta constă marea lui contribuţie. Şi nu doar Constantinopolul, ci şi Tesalonicul, a doua cetate a imperiului, a fost un centru misionar. Din Tesalonic şi din Constantinopol au pornit vulturii Duhului, marii misionari şi apostoli ai neamurilor. Au pornit Chiril şi Metodie şi au propovăduit sârbilor, bulgarilor, românilor; au ajuns până nordul extrem semănând sămânţa Evangheliei şi educaţia elină şi botezând.
Tot pe terenul Bizanţului s-au întrunit Sinoadele Ecumenice şi Locale. Marele Constantin a făcut începutul. În 325 d.Hr. a invitat la Niceea Bitiniei 318 Părinţi purtători de Dumnezeu la primul Sinod Ecumenic, care a alcătuit cel mai important text după Sfânta Scriptură. Nu există, subliniez asta, o filozofie mai mare în lume decât adevărurile care sunt cuprinse în cuvintele scurte ale Simbolului de Credinţă, ale Crezului. Crezul este scris nu doar cu creionul şi cu cerneală; este scris cu sângele eroilor credinţei noastre. Pe terenul Bizanţului s-au întrunit şi toate celelalte sinoade ecumenice ulterioare.
În hotarele statului bizantin au luat fiinţă şi faimoasele mănăstiri. Mănăstirile nu au fost, cum calomniază ateii şi necredincioşii, focare ale trândăviei, indolenţei şi lenevirii, ci au fost universităţi ale epocii; graţie acelor mănăstiri, şi în principal Sfântului Munte, a fost salvată bogăţia filozofiei, istoriei şi poeziei eline.
Aşadar, Constantinopolul a ţinut 1100 de ani. Şi apoi? O, nenorocire! Pe 29 mai – comemorarea anuală la care trebuie să plângă întregul neam, iar clopotele să bată funebru în tot elenismul – , pe 29 mai 1453 mulţimi barbare, asiatici neciopliţi împinşi de mania distrugerii au intrat în Cetate prin foc şi fier. Şi atunci, pe meterezele ei, a căzut ultimul împărat care a purtat acelaşi nume cu primul, acel Constantin I (324-337), şi iarăşi, acest Constantin al XI – lea Paleologul (1449-1453). Şi prima faptă a ocupanţilor care a fost? Un barbar s-a urcat pe turla Sfintei Sofia, a smuls Cinstita Cruce şi în locul ei a înălţat semiluna, simbolul întunericului şi al barbariei. De atunci s-a stins capodopera Bizanţului, a murit Imperiul bizantin.

***

        A murit? Nu, nu! Oamenii mor, ideile nu mor. Ideea Imperiului bizantin trăieşte în inimile elinilor. Trăieşte ca un rai, ca o legendă, ca o istorie. Trăieşte! Eu cred neclintit şi în ciuda păcătoşeniei mele proorocesc, întemeindu-mă pe cuvintele Sfântului Cosma Etolianul că – nu neamul nostru, nu generaţia noastră, pentru că a păcătuit mult şi etnic, şi politic, şi religios – o nouă generaţie, care vine, va vedea împlinindu-se cuvintele „Din nou, cu ani şi vremi, iarăşi ale noastre vor fi”. Aceştia, cred asta şi o strig, se vor învrednici să prăznuiască şi să liturghisească în biserica Sfintei Sofia.
Acest vis va deveni realitate cu o condiţie. Dacă statul nostru, ca urmaş al Bizanţului, insuflat de idealurile marelui Constantin, dacă vom avea ca emblemă a noastră „În acest semn vei învinge” („En touto nika”). Celelalte state pe steagurile lor au alte simboluri. Elada are Cinstita Cruce. Prin „En touto nika” vom merge înainte. Şi cu toate piedicile sunt sigur că neamul acesta, mic în întindere, dar mare în idealuri, va trăi în Hristos Iisus, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin 

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin, în Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena în Aminteos, 21-5-1976, într-o zi de vineri)

Sursa:  Ne vorbeşte Părintele Augustin… (vol. II)

Mitropolitul Augustin : „creştinii laici pot încă să afurisească sinoade locale şi ecumenice, când sinoadele acestea nu exprimă adevărul Credinţei Ortodoxe”

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2010/08/19/impotrivire/

Împotrivire

de dl Theodoros Gheorgopoulos, teolog

Fostul Mitropolit al Florinei, Augustin Kandiotis, prin deceniile 1950 şi 1960 slujea ca predicator al Arhiepiscopiei Atenei. Predica în fiecare duminică şi sărbătoare mare la diferite biserici din zona Arhiepiscopiei. Însă în seara fiecărei duminici predica în săli ale unor asociaţii religioase („Trei Ierarhi”, Menadru 4 şi la cele două asociaţii religioase ale lui).

Predicile din sfintele Biserici începeau de obicei de la pericopa evanghelică. La predicile de duminică seara dezvolta cu o rară putere a cuvântului, bogăţie de sensuri şi combativitate înflăcărată diferite teme religioase şi moralo-sociale.

Condamna obişnuinţe şi evenimente păcătoase (carnavalurile, concursuri de frumuseţe, spectacole şi publicaţii imorale etc.), diferite erezii (precum ecumenismul), scandaluri bisericeşti, trădări ale Credinţei Ortodoxe, fapte anticanonice ale Episcopilor, trufia clericilor, probleme naţionale etc.

Ca student, eram pe atunci un ascultător fidel al predicilor sale care provocau un adevărat seism duhovnicesc. După fiecare predică a părintelui Augustin, mă simţeam nemulţumit cu mine însumi.

Cândva l-am întrebat:

„Părinte Augustin, credeţi că prin marile lupte pe care le duceţi, va veni momentul când vor înceta carnavalurile, concursurile de frumuseţe, spectacolele imorale,  cărţile şi revistele anticreştine, scandalurile din spaţiul bisericesc şi că clericii noştri vor deveni asemenea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii?”

 
Mitropolitul Augustin ( primul din stanga imaginii) aflat  la una dintre primele conferinţe ale Uniunii     Grecilor Ortodocşi de Pretutindeni ( P.O.E ) împreună cu conducătorul duhovnicesc al P.O.E. şi al Ortodoxos Typos ( O.T. ) Arhimandritul Haralambos Vasilopulos (al treilea din stanga imaginii),  Stareţul Mănăstirii  Moni Petrachi a  Sfântului Sinod al Greciei.
 
 Eram foarte curios ce va răspunde.

Şi părintele Augustin, un om prin excelenţă realist, mi-a răspuns.

„Nu sunt atât de naiv să cred că răul cu multe chipuri din societate şi din Biserică va înceta, oricât de multe predici am ţine.

Altul este scopul meu:

Prin predică, oral şi în scris, mă lupt să trezesc conştiinţa religioasă a credincioşilor şi să înţeleagă că au drepturi şi în societate, şi în Biserică. Trebuie să înveţe, spre exemplu, că au dreptul să ceară ca clericii şi mai ales episcopii să fie aleşi prin votul clerului şi al poporului.

Să înveţe că au dreptul şi datoria de a striga «nevrednic» la hirotonia unui nevrednic. Să conştientizeze că în spaţiul Bisericii creştinii nu sunt o masă mută de oi necuvântătoare, ci au cuvânt în alegerea păstorilor lor şi în administrarea Bisericii. Să înveţe că trebuie să îi combată pe trădătorii credinţei şi să se lupte pentru curăţirea Bisericii.

Creştinii laici pot încă să afurisească sinoade locale şi ecumenice, când sinoadele acestea nu exprimă adevărul Credinţei Ortodoxe.

Avem mari sinoade locale şi ecumenice care au fost afurisite de poporul credincios ca tâlhăreşti.

Cu alte cuvinte, urmăresc prin predici şi prin luptele împotriva răului ca poporul evlavios să dobândească o vie conştiinţă bisericească şi să înveţe că nu este responsabil să-şi mântuiască doar «sufleţelul său», dar este împreună-răspunzător cu toţi credincioşii, clerici şi laici, pentru ce se întâmplă în Biserică. Adică, este nevoie stringentă ca poporul evlavios să înveţe să se împotrivească! (Acesta a fost răspunsul părintelui Augustin, însă nu cuvânt cu cuvânt).”

O, dacă această sfântă durere şi intenţie a marelui Episcop Augustin ar deveni reale în spaţiul bisericesc, mulţi trădători ai credinţei şi provocatori de scandaluri ar fi scoşi afară din Biserică şi nu ar putea să vatăme pliroma Bisericii. Avem exemple de asemenea rezistenţă şi în epoca noastră.

 Din cadrul aceleiaşi conferinţe P.O.E.

Clerici nevrednici şi chiar Mitropoliţi ar fi nevoiţi să demisioneze şi să plece din pricina împotrivirii poporului credincios.

În octombrie 2009 în Pafos (Cipru), papistaşi şi filopapişti ai diferitelor Biserici Ortodoxe au discutat despre primatul Papei. Aproape 100 de clerici ortodocşi şi laici au protestat afară.

Împotrivire! Rezultatul?

S-au amânat discuţiile şi s-a anunţat pentru mai târziu o altă întâlnire la Viena (20-27 septembrie 2010). Episcopii filopapiştii ai Ciprului însă şi-au arătat despotismul faţă de clericii jurisdicţiei lor care au participat la manifestaţii: s-au tăiat salarii şi s-au făcut destituiri. Dacă însă în afara sălii unde aveau loc discuţiile şi rugăciunile cu papistaşii s-ar fi adunat nu 100 de credincioşi, ci 100 000, ce ar fi făcut Episcopii filopapişti? Atunci s-ar fi rugat ei să nu-şi piardă tronul şi să nu fie caterisiţi.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a ajuns la culmea sincretismului ecumenist şi a oferit directorului Coca-Cola „Sfântul Coran”!

Dacă Sfântul Munte ar fi întrerupt pomenirea patriarhului şi ierarhia Bisericii Greceşti ar fi înştiinţat că încetează dialogurile ecumenice eterodoxe şi inter-religioase, atunci este sigur că nu ar îndrăzni să-şi continue tactica de azi.

În loc de asta însă mulţi Mitropoliţi ai Bisericii Greceşti l-au invitat la Mitropoliile lor şi împreună cu primarii i-au acordat distincţii şi l-au ridicat în slăvi.

Pentru ceea ce face Patriarhul Ecumenic nu este doar el responsabil: sunt coresponsabili şi Episcopii tuturor Bisericilor Ortodoxe şi mai ales ai Bisericii Greciei.

Arhiepiscopul Hristodul l-a adus pe Papa în Grecia. Dacă s-ar fi adunat în afara arhiepiscopiei câteva, să zicem, zeci de mii de credincioşi şi i-ar fi dezaprobat zgomotos pe Papă şi pe Arhiepiscop, ce ar fi făcut aceşti domni?

Dacă în următoarele Duminici credincioşii l-ar fi dezaprobat pe Arhiepiscopul Hristodul, ar fi fost nevoit să demisioneze sau, cel puţin, nu ar mai fi îndrăznit să facă ulterior o vizită la Vatican. De ce se întâmplă acestea? Pentru că poporul credincios, păzitor al Ortodoxiei nu se împotriveşte. Cei care se împotrivesc sunt puţini.

Cei mulţi sunt indiferenţi sau au ideea eronată că trebuie să ne luptăm doar ca să mântuim sufletul nostru. Ce fac ceilalţi şi mai ales clericii, nu este treaba noastră să îi judecăm. Astfel zic şi se liniştesc.

Cu o asemenea mentalitate şi fără împotrivire, răul se va întinde ca o cangrenă. Ecumeniştii îşi vor impune voinţa peste tot şi puţinii credincioşi vor fi ponegriţi ca talibani, ca limitaţi, fanatici şi oameni ai urii etc. Şi nu e de mirare: „Dacă pe stăpânul casei l-au numit Beelzebul, cu atât mai mult pe casnicii lui?” (Mt. 10, 25).

Câţiva credincioşi şi preoţi tradiţionalişti s-au adunat şi au publicat o „Mărturisire de credinţă împotriva ecumenismului”. Au semnat-o câteva mii de preoţi şi laici credincioşi. Nu este suficient. Semnează şi tu acum palimpce@otenet.gr . Dacă ar fi semnat-o toţi Mitropoliţii Bisericii Greceşti, toţi stareţii Mănăstirilor Athonite şi ai celorlalte Mănăstiri din Grecia, toţi teologii, atunci ecumeniştii ar fi tăcut şi Biserica s-ar fi liniştit de orăcăielile lor.

Acum însă cei ce se opun sunt puţini, o minoritate. De aceea, ecumeniştii, sprijinindu-se pe mulţimea lor şi pe sprijinul conducătorilor lumeşti ai acestui veac, nu se retrag şi îşi continuă lucrarea lor de surpare. Ce se va întâmpla?

Se pare că e nevoie de Mărturisitori şi Mucenici.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 30-7-2010, pp. 1, 7.

Traducere Anna Theodorou (G.O.)

Graiul  Ortodox

Semneză şi tu acum mărturisirea de credinţă.

Acei dintre clerici, monahi, monahii şi laici care doresc să participe la această mică consemnare a mărturisirii ortodoxe pot să declare aceasta scriind: „Sunt de acord cu Mărturisirea de Credinţă împotriva Ecumenismului şi semnez”. Să trimită însă spre informare şi numele lor complet, precum şi identitatea lor clericală, monahală sau profesională, localitatea şi ţara la adresa: Περιοδικό «ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ» Τ.Θ. 1602, 541 24 ΘΕΣΣΑΛΟΝΙΚΗ. fax:2310.276590 sau pe e-mail la: palimpce@otenet.gr precum  şi la adresa orthotyp@otenet.gr

Aici poţi să citeşti mărturisirea de credinţă  http://www.impantokratoros.gr/D98A904D.ro.aspx

 

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA A PATRA DIN POST: DESPRE EDUCAŢIA COPIILOR

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/mitropolitul-augustin-de-florina-la-duminica-a-patra-din-post/

π. Αυγουστινος ιστ

ORNAM1

Predici Audio:

ORNAM1

DIN  PREDICA LA EVANGHELIA DIN

DUMINICA A PATRA DIN POSTUL MARE

Marcu 9, 17-31

17. Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. 18.Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. 19.Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. 20.Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. 21.Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. 22.Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. 23.Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. 24.Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. 25.Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! 26.Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. 27.Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. 28.Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? 29.El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. 30.Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. 31.Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia”.

 „DIN COPILĂRIE”

„Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din copilărie” (Marcu 9, 21)

Evanghelia, iubiţii mei, Evanghelia vorbeşte despre un tânăr nefericit şi despre un tată şi mai nefericit. […]

Dar se naşte o întrebare. Hristos ca Dumnezeu ce era, cunoştea cu siguranţă ceasul şi chiar clipa în care demonul se sălăşluise în inima tânărului. Dar de vreme ce cunoştea – întreabă mulţi – de ce a pus această întrebare? Dascălii Evangheliei, răspunzând la această întrebare, spun că Hristos a pus această întrebare nu pentru Sine Însuşi, ci pentru că voia să înveţe lumea ce mare importanţă are vârsta copilăriei. Omul de mic – putem să spunem chiar din leagăn, în funcţie de educaţia pe care o primeşte – se obişnuieşte la bine sau la rău. Şi, de aceea, toţi cei care au copii au o uriaşă răspundere pentru educaţia lor.

„Din copilărie” (Marcu 9, 21). Subiectul educaţiei copiilor a fost mult în atenţia anticilor. Se spune despre Likurgos, care a fost legislator şi fondator al Statului spartanilor, că subiectului educaţiei copiilor îi oferea cea mai mare importanţă. Se spune că pentru a învăţa poporul valoarea educaţiei, într-o zi, în piaţă, în faţa întregii lumi care era adunată acolo, a adus doi câini şi un iepure, precum şi o farfurie plină de mâncare. A lăsat jos farfuria, a lăsat şi iepurele, şi în cele din urmă a lăsat slobozi şi câinii. Ce s-a întâmplat? Un câine a alergat să prindă iepurele, iar celălalt câine indiferent faţă de iepure a alergat la farfurie şi a început să mănânce cu lăcomie. Likurgos s-a întors atunci către popor şi a spus:

– Vedeţi aceşti câini? Aceeaşi căţea i-a fătat. Dar unul, de mic a rămas la bucătărie şi obişnuia să mănânce mâncăruri gătite, iar celălalt câine de mic a fost luat de un vânător, care l-a scos afară şi l-a obişnuit cu vânatul. Aşa trebuie să faceţi şi voi cu copiii voştri. Dacă vreţi ca această patrie să fie slăvită, să-i obişnuiţi pe copiii voştri de mici să iubească munca şi exerciţiu şi să fie răbdători în durere şi viteji şi neînfricaţi în faţa primejdiilor şi chiar a morţii.

Spartanii l-au ascultat pe Likurgos. Şi Likurgos a făcut un program de educaţie sever cu copiii şi tinerii din Sparta. Şi din viaţa aspră şi disciplinată, pe care au trăit-o copiii şi tinerii, au ieşit acei eroi care au slăvit patria.

„Din copilărie”. Un alt antic – acesta era filosof, spunea că copiii sunt asemenea cu copacii mici şi fragezi. Copacului, cât este mic şi fraged, putem să-i dăm direcţia pe care o dorim. Dacă este strâmb, putem să-l îndreptăm. Putem să-l legăm de un suport şi să-l facem drept. Dar dacă-l lăsăm, atunci va creşte strâmb şi va rămâne pentru totdeauna strâmb. Aşa sunt şi copiii. Sunt copăcei fragezi. Trebuie să fim atenţi cu ei în mod deosebit, dacă vrem să-i vedem într-o zi, devenind cetăţeni străluciţi.

„Din copilărie”. Sfântul Ioan Gură-de-Aur, un mare Părinte şi Dascăl al Bisericii, subliniază de multe ori datoria educaţiei copiilor.

– Cei mulţi, zice, îşi limitează datoria la a naşte copii. Dar eu nu te voi numi tată, doar pentru că naşti un copil. Pentru că a naşte este un lucru uşor; un lucru natural şi se întâlneşte la toate animalele, care fac mulţi pui odată. Eu te voi numi tată, nu doar când vei naşte, ci atunci când îţi vei educa copilul conform voii lui Dumnezeu.

* * *

„Din copilărie”. Dar cât de mult a decăzut astăzi educaţia copiilor! Puţini sunt părinţii aceia care se interesează de educaţia creştină a copiilor lor. Toţi ceilalţi sunt indiferenţi. Aşa şi copilul, din leagăn, din sânul mamei lui, învaţă răul, care încet-încet, odată cu creşterea vârstei, se înrădăcinează. Şi tinerii noştri de astăzi, fără educaţie creştină, sunt asemenea cu tânărul demonizat din Evanghelia de astăzi.

Nefericiţi sunt tinerii din vremea noastră, dar mult mai nefericiţi sunt părinţii copiilor. Merită şi astăzi să fie repetat cuvântul lui Hristos: „O, neam necredincios şi desfrânat…” (Matei 17, 17)

SURSA: http://acvila30.ro/a-aparut-cartea-kiriakodromion-augustinian-92-predici-la-duminici-ale-mitropolitului-augustin-de-florina/

PREDICĂ LA DUMINICA A TREIA DIN POST A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA: TRONUL HARULUI

—  preluare de pe site-ul “Pelerin otodox” —

http://acvila30.ro/predica-la-duminica-a-treia-din-post-a-mitropolitului-augustin-de-florina-tronul-harului1-1/

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina
la Duminica a III – a din Post

(a Închinării Crucii)

(Evrei 4, 14 – 5, 6)

Legături:

Predici audio:

TRONUL HARULUI

„Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit”.

 

Iubiţilor, în Apostolul Duminicii de astăzi, care se numeşte Duminica Închinării Crucii, Apostolul Pavel vorbeşte despre un tron. Îl numeşte tronul harului şi ne cheamă să alergăm la acest tron. Dar ce este acest tron al harului şi cine stă pe el?

Tronul harului! Toţi ştim ce înseamnă tron. Tron se numeşte scaunul oficial unde stă şi de unde îşi îndeplineşte îndatoririle sale un domnitor. Există diferite tronuri. În principal însă, tron se numeşte scaunul oficial, pe care stau cu toată măreţia lor împăraţii şi regii. Istoria spune că pe tronurile împărăteşti au şezut împăraţi şi regi aspri şi inumani, care insuflau frică şi groază. Tronurile lor s-au întemeiat pe violenţă, pe osemintele nenumăraţilor oameni, care au fost asasinaţi ca să se întemeieze aceste tronuri. Şi au existat împăraţi ale căror tronuri erau de neapropiat. Spun unii despre un vechi tiran care cucerise lumea, că în jurul umbrei lui trasase un cerc şi a spus: „Cine va îndrăzni fără permisiunea mea să treacă de acest cerc, va fi ucis pe loc”.

Dar cel Preaînalt, care urăşte violenţa şi tirania şi vrea ca oamenii să trăiască în dreptate, iubire şi libertate, a dărâmat astfel de împăraţi de pe tronurile lor. Da, Dumnezeu, precum cântă Biserica, „coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi”. Nimic nu se întâmplă în lume fără voia lui Dumnezeu. În spatele tuturor acestor evenimente istorice se ascunde un plan al proniei dumnezeieşti. Tronurile acelea s-au dărâmat şi domnitorii lor, care se lăudau cu puterea lor, s-au făcut cenuşă şi au dispărut, cum vor dispărea şi actualii conducători, care insuflă groază şi frică.

Dar există un tron, care în dărâmăturile lumii continuă să stea drept şi nici o putere nu poate să-l dărâme. Este tronul despre care vorbeşte Apostolul Pavel. Este tronul Domnului nostru Iisus Hristos şi tronul lui Hristos este Cinstita Cruce, care astăzi, în Duminica Închinării Crucii, se înalţă în toate bisericile noastre. Acest tron se numeşte tronul harului.

Hristos pe Cruce! Care din duşmanii lui Hristos, din cei care ca nişte fiare sălbatice stăteau sub Cruce şi printr-o sălbăticie inimaginabilă se bucurau de mucenicia înfricoşătoare a lui Hristos, care din aceştia şi-a imaginat că acest osândit va fi slăvit ca un împărat şi că lemnul Crucii va deveni nezdruncinatul şi veşnicul Său tron? Răstignitul învingător, biruitorul lumii.

Tronul harului! Hristos a venit în lume, a luat trup omenesc din Fecioara Maria, s-a făcut Om desăvârşit ca şi noi, afară de păcat, şi în timpul vieţii Sale pământeşti a trăit ca cel mai sărac om. Nu avea acoperiş. Nu avea „unde să-Şi plece capul”. A încercat toată sărăcia, toate amărăciunile şi chinurile acestei lumi. A cunoscut toată ticăloşia omului şi ca un pătimitor, precum zice apostolul, împreună-pătimeşte cu omul. Nimeni altcineva nu a iubit omul ca Hristos. A deschis pentru om toate şuvoaiele dumnezeieştii iubiri. Şi-a întins pe Cruce preacuratele Sale mâini, ca să cuprindă în braţele Sale întreaga omenire. Şi-a deschis venele şi din mâini, picioare şi coasta Lui s-a vărsat cinstitul Său sânge ca răscumpărare pentru fiecare păcătos.

Tronul harului! Vreţi dovezi de iubire a lui Hristos faţă de om? Chiar înainte de a-Şi vărsa cinstitul Său sânge, Hristos Şi-a arătat iubirea Sa faţă de păcătoşi.

Îl ştiţi pe acel vameş, care făcuse o mulţime de păcate şi de nedreptăţi şi totuşi, pentru că a crezut şi s-a pocăit sincer, a fost primit de Hristos?

Cu această iubire îi primea pe toţi păcătoşii care se pocăiau şi de aceea a fost numit de către duşmanii Săi „prieten al păcătoşilor”.

Şi când, în sfârşit, S-a aflat pe Cruce – o, nemărginita Lui iubire! – S-a întors către tâlharul pe care îl osândise întreaga societate, şi i-a spus: „Amin, amin zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în rai”. Tron al harului! Continuă să existe. Există în toate locaşurile Bisericii noastre Ortodoxe, unde în Sfântul Altar se înalţă Cel Răstignit şi se săvârşeşte Preasfânta Jertfă a Dumnezeieştii Euharistii. Harul, ca un râu nesecat continuă să curgă, iar păcătoşii din toate veacurile se apropie să afle har, iertare păcatelor lor şi izbăvire sufletului lor. O, cine poate să numere sufletele oamenilor, care de-a lungul veacurilor au crezut în răstignitul Izbăvitor al lumii şi jelind pentru păcatele lor şi-au aflat izbăvire?

Având în vedere aceste exemple nenumărate de oameni care şi-au aflat izbăvirea, să ascultăm pe Apostolul Pavel care ne sfătuieşte să venim, să ne apropiem de tronul harului. Să venim cu speranţa sigură că Domnul ne va primi când vom crede şi ne vom pocăi. Luaţi aminte la un amănunt. Apostolul nu spune să ne apropiem (να προσέλθουμε), ci să venim (να προσερχώμαστε). Adică, nu o dată, ci de multe ori. Ori de câte ori ne muşcă păcatul şi suntem răniţi şi suspinăm, să ne apropiem. Să privim cu lacrimi în ochi la Cel Răstignit, iar El, de pe tronul harului Său, ne va dărui iertare. Bine este să nu păcătuim deloc; dar de vreme ce suntem neputincioşi şi bolnavi şi păcătuim, să nu deznădăjduim. De mii de ori de am cădea, de mii de ori să ne ridicăm şi să mergem la tronul harului.

Mila lui Dumnezeu este un ocean fără sfârşit, în care se sting păcatele noastre ca nişte cărbuni aprinşi.

Iubiţii mei! Să luăm aminte. Tronul harului se va afla în Biserică cât ţine viaţa pământească.

După moarte? O, nenorocire pentru cei necredincioşi şi nepocăiţi, leneşi şi nepăsători! Atunci alt tron se va ridica. Tronul pe care va sta Domnul ca să judece cu dreptate pe oameni pentru toate faptele lor. Milă acolo nu există.

Fraţii mei, păcătoşilor asemenea mie! Să ne apropiem de tronul harului, ca să aflăm „milă şi har spre ajutor, la timp potrivit”.

Sursa: 

„KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)