Monahul Moise Aghioritul: Ca și Toma…

— preluare de pe site-ul “Mărturie athonită” —

Ca și Toma…

Duminica trecută am prăznuit slăvita Înviere a Domnului. Ecoul marii sărbători persistă. Strălucitoarea sa lumină ne inundă. Hristos Cel înviat îl cercetează pe necredinciosul Toma și pe noi. Se coboară la neputința noastră. Consimte să ne cerceteze, ca să ne alunge gândurile de necredință, de îndoială și de frică.

La miezul nopții de Paști s-a născut nădejdea cea dătătoare de veselie, netemerea de moarte, moartea morții, moartea deznădejdii. Înfricoșătorul și obositorul întuneric se retrage. Și vine o lumină puternică, care le luminează pe toate. Nimic nu se poate ascunde, ci toate ies acum la vedere. Lumea încetează să mai fie necuviincioasă. Odată cu Învierea lui Hristos suflă un alt vânt, care produce schimbare, a venit renașterea omului, începutul unei vieți noi, un alt mod de viețuire. Firea noastră s-a transformat.

Odată cu Învierea, omul își regăsește valoarea sa, poziția sa, menirea sa. Se luminează, luminează, strălucește, se liniștește și se bucură cu adevărat și cu putere. Va putea întreba cineva, cum va putea să se facă aceasta, când zilnic i se micșorează venitul, nu o poate scoate la capăt, se mâhnește și se întristează din pricina cheltuielilor, a nevoilor, a dărilor, a obligațiilor, a datoriilor și a dobânzilor? În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, cum se poate bucura cineva de Înviere? Suspiciunea, neîncrederea, îndoiala și neliniștea lui Toma revin. Nu cumva ne-am înșelat, pentru că urmăm un Răstignit și Înviat?

În Săptămâna Mare care a trecut, Hristos Cel fără patimă a pătimit pentru noi cei pătimași; Cel fără de păcat pentru noi cei păcătoși. A luat pe Cruce patimile noastre și le-a răstignit. Patimi multe, înfricoșătoare și felurite. Ura pricinuitoare de moarte, mândria luciferică, individualismul abisal, invidia nepotolită, iubirea de sine fără frâu, iubirea de bani fără hotar, iubirea de trup maniacă, iubirea de slavă nebiruită, răutate îmbelșugată și prisositoare. Patimile au adus temeri, complexe de inferioritate, tulburări, nervozități, dezechilibrări, tulburări psihologice și goluri lăuntrice.

Creștinul contemporan caută se prindă de ceva, ca Toma, să pipăie adevărul, să se încredințeze cumva despre adevăr. Mulți îl dezamăgesc și nu mai poate să se încreadă în ei. Criza economică serioasă, șomajul, viitorul fără lumină, știrile zilnice dure mai degrabă îl dezamăgesc. Oameni tineri cu aripile tăiate se îngreuiază să vadă departe, văd cum frumoasele lor vise se îneacă, cum străduințele lor eșuează, cum nădejdile lor se sting atât de repede.

Să cerem să-L vedem pe Hristos ca și Toma, chiar să și-L pipăim, ca să ne convingem cum trebuie. El este Singurul care nu ne va deznădăjdui, nu ne descuraja niciodată. Numai să acceptăm în mod liber și nesilit patimile noastre, greșelile noastre, necredința noastră, prudența noastră, credința noastră rece, nepăsarea noastră, aprecierea greșită a sinelui nostru și multul nostru raționalism. Lupta pentru transformarea patimilor contrare în virtuți dumnezeiești nu este împiedicată de nimeni niciodată și de nici o criză economică. Este suficient ca noi înșine s-o dorim mult. Omorârea patimilor va aduce nepătimirea, mâhnirea – bucurie, deznădejdea – nădejde, desigur într-un alt nivel și măsură.

Atunci și noi, ca și prietenul nostru Toma, vom striga din toată inima, din tot sufletul și cu multă căldură: „Domnul meu și Dumnezeul meu, slavă Ție!”. Frățește, cu smerenie și prietenește, vă doresc să aveți cu toții o întâlnire personală cu Hristos Cel răstignit și înviat, ca cea minunată pe care a avut-o Toma, care în cele din urmă nu era cu desăvârșire necredincios, ci un credincios care căuta o oarecare probă, puține dovezi ca să se încredințeze. Desigur Hristos a spus că mai fericiți sunt cei care vor crede în El fără să-L vadă și fără se ceară semne, precum Toma.

Să nu uităm aceasta, deoarece cred că este destul de însemnat.

PREDICA EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI LA DUMINICA A DOUA DUPĂ PAŞTI (A LUI TOMA) – NECREDINŢA SAU FRUSTAREA

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

PREDICA EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI LA DUMINICA A DOUA DUPĂ PAŞTI (A LUI TOMA) – NECREDINŢA SAU FRUSTAREA

DUMINICA A II-A DUPǍ PAŞTI

(A Sfântului Apostol Toma)

 

* * * 

Legături:

• PREDICĂ LA DUMINICA A DOUA DUPĂ PAŞTI (A TOMII): NU ESTE MINCIUNĂ CREDINŢA NOASTRĂ!
• Pr Cleopa Ilie: Predică la Duminica Tomei – DESPRE ÎNDOIALA ÎN CREDINŢĂ
• Sf.Ignatie Briancianinov: Predică La Duminica Tomii – DESPRE CREŞTINISM
• Sf Nicolae Velimirovici: Despre încercarea lui Toma
• Cuvânt al Sfântului Luca, Arhiep. Crimeei şi al Simferopolului – Domnul meu şi Dumnezeul meu
• PREDICA EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI LA DUMINICA A DOUA DUPĂ PAŞTI (A LUI TOMA) – NECREDINŢA SAU FRUSTAREA
• Părintele Galeriu: Cuvânt de învăţătură la Duminica Tomei – DE LA PAŞTELE CEL MARE LA „PAŞTELE CEL MIC”
• Predică la Duminica a 2-a după Paști a Părintelui Dorin Octavian Picioruş [2012]
• Pr. Constantin Sturzu: ÎN CINE CRED CEI CARE NU CRED

           *

NECREDINŢA  SAU  FRUSTAREA   

Dreptmăritori creştini,

Învăţătura Bisericii noastre ne arată că, odată încheiată viaţa aceasta, ,,se trage linie” şi că dincolo de mormânt nimeni nu mai poate face nimic, fără Biserica şi urmaşii noştri, prin rugăciunile şi jertfele lor. Această învăţătură izvorăşte şi din atitudinea şi comportamentul Mântuitorului Hristos după învierea Sa din morţi. Ia gândiţi-vă! Înainte de Înviere, Domnul a petrecut în mijlocul tuturor, întâlnindu-se şi vorbind cu toţi, stând de vorbă şi cu cei care Îl ascultau, dar şi cu nemulţumitorii şi susupicioşii farisei, cărturari şi saduchei. Stătea la masă cu vameşii şi cu păcătoşii (Mc.2, 16), vorbea, predica şi Se arăta tuturor, căutând să-i folosească pe toţi.

Ei bine, dacă în viaţa Sa pământească de până la Înviere Hristos a petrecut cu toţi, după aceea se arată doar celor apropiaţi Lui, prietenilor Săi. Nu Se mai arată fariseilor, cărturarilor, saducheilor ori necredincioşilor în general. Nu mai stă de vorbă cu vameşii şi păcătoşii, căci se consumase etapa în care oamenii avuseseră posibilitatea să-L cunoască. După Înviere, Hristos are o altă atitudine: Se arată doar celor apropiaţi. Doar pentru aceştia consideră că mai merită să Se reveleze, dovedind astfel că s-a făcut deja ,,cernerea” sau, alegerea, pentru că prin moarte se merge într-o altă viaţă, pentru care s-a optat deja, în decusrul vieţii acesteia.

Hristos petrece, aşadar, încă patruzeci de zile pe pământ după învierea Sa din morţi ca să îi încredinţeze de realitatea Învierii doar pe prietenii şi apropiaţii Săi, adică pe cei aleşi pentru Împărăţia Cerurilor. Astfel, Se arată mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni (Lc.8, 2), iar apoi Se arată femeilor mironosiţe, pe când acestea se întorceau de la mormânt, zicându-le: ,,Bucuraţi-vă!” (Mt.28, 9) S-a arătat, după aceea, ucenicilor Săi în ,,Mica Galilee”’ pe muntele Eleon, intrând pe uşile încuiate (Mc.16, 7), iar apoi S-a arătat deosebi la doi dintre ucenici, Luca şi Cleopa, pe când aceştia mergeau la o ţarină din Emaus (Lc.24, 13).

În sfârşit şi, de aceea sărbătorim în duminica aceasta pe Sfântul Toma, Mântuitorul Hristos S-a arat şi acestui apostol pe care, vreau să spun încă de la început că pe nedrept poporul l-a etichetat drept ,,necredinciosul”, ca şi cum ceilalţi ar fi crezut în Înviere… Vreţi să spuneţi că Maria Magdalena a fost dispusă să creadă în El, de vreme ce L-a confundat cu grădinarul? (In.20, 15) Nu se aştepta să-L întâlnească pe Hristos înviat din morţi, ci se interesa să afle cine I-a luat trupul din mormânt. Femeile mironosiţe, oare, au crezut în El, de vreme ce ,,n-au spus nimănui nimic, căci se temeau”? (Mc.16, 8) căci, înspăimântate, erau gata-gata să nu dea ascultare cuvântului Domnului care le zisese: ,,Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru ca va merge în Galileia, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus.” (Mc.16,7) Cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, oare au crezut în Învierea Lui, de vreme ce nici nu L-au recunoscut mai înainte de frângerea pâinii? (Lc.24, 35) A crezut, oare, cineva, că Domnul a înviat? Este motivul pentru care Hristos  a ales să mai petreacă pe pământ alte patruzeci de zile, ca să-i încredinţeze, nu pe toţi, ci pe cei aleşi, pe prietenii Săi, de faptul că El cu adevărat a înviat din morţi.

De ce atunci poporul l-a etichetat pe Sfântul Toma ca fiind ,,necredincos”? Probabil pentru că acesta ,,L-a provocat” pe Hristos! Nu cu ateism, nici cu aroganţă, ci cu amărăciune şi frustare! S-a simţit nedreptăţit; s-a simţit respins. De ce? Pentru că Domnul Se arătase Mariei Magdalena, femeilor mironosiţe, celor doi care mergeau spre Emaus, ucenicilor în după amiaza Învierii şi lui Simon Petru, când l-a repus în demnitatea apostolească (In.21, 15-17) din care căzuse prin lepădare. Numai lui, lui Toma, nu i Se arătase, şi tradiţia spune că acesta a plâns şi s-a considerat nedreptăţit:,,Nu am fost şi eu, oare, ucenic al Său? Nu L-am slujit şi eu trei ani şi jumătate? Nu I-am ascultat şi eu învăţătura şi nu m-am arătat şi eu gata să mor împreună cu El?” Aduceţi-vă aminte că, la învierea lui Lazăr, Hristos le-a zis ucenicilor Săi: ,,Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc”, la care Apostolul Toma a replicat: ,,Să mergem şi noi şi să murim cu El”(In.11, 11 şi 16).

Iată-l pe Sfântul Toma, aşadar, la fel de ,,credincios” ca ceilalţi şi la fel de gata să-şi dea viaţa pentru El. Şi, cu toate acestea, suntem astăzi în a opta zi de la Înviere, şi pe Toma Hristos îl ,,trecuse cu vedrea”; nu i Se arătase. De aceea, nu din necredinţă, ci dintr-o amărăciune firească, dintr-o nedreptate pe care a simţit-o profund apăsându-i inima şi din frustare, Apostolul Toma a spus aceste cuvinte pe care poporul s-a grăbit să i le eticheteze drept necredinţă: ,,Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (In.20, 25)

Dacă ar fi fost vorba de necredinţă sau aroganţă, Hristos nu S-ar mai fi arătat Apostolului Toma, pentru că după Înviere El nu S-a mai arătat decât celor care au meritat. A fost, însă, altceva: a fost mâhnire, a fost amărăciune, a fost frustrarea de a nu fi  consderat şi el vrednic de a-L vedea pe Domnul înviat, alături de ceilalţi ucenici, alături de Petru chiar, care se lepădase de trei ori de El. Acela Îl întâlnise pe Hristos, iar Toma nu. Este motivul pentru care astăzi Domnul vine în foişorul din Ierusalim, intră prin uşile încuiate la ucenici (In.20, 26) şi îl ,,îndreptăţeşte” pe Apostol cu aceste cuvinte: ,,Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.” (In.20, 27) Şi, credeţi dumneavoastră că Toma s-a apropiat să pună degetul în semnul cuielor, sau a pipăit coasta rănită a Domnului? Scriptura nu ne spune că Toma a fost atât de ,,trupesc”. Numai dacă ar fi făcut-o, am fi putut spune că aceasta într-adevăr a avut o problemă de credinţă. Toma însă nu s-a apropiat de Hristos să-i pipăie rănile; i-a fost de ajuns cuvântul Său Dumnezeiesc pentru a-L recunoaşte. I-a fost de ajuns bunăvoinţa Domnului de a i Se arăta şi lui, ca să-i treacă mâhnirea şi să-i potolească amărăciunea şi frustarea şi să declare: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Fără să-L pipăie! Iar Hristos i-a răspuns aşa, ca să ne încredinţeze pe noi de faptul că Toma nu a fost necredincios, ci credincios: ,,Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In.20, 29) ,,A văzut”, aşadar, nu a mai pus mâna sa în coasta Lui şi nu a mai pipăit rănile ca să se convingă de faptul că avea de-a face cu Hristos Cel Înviat din morţi.

Iubiţi credincioşi,

Iisus a adăugat şi sintagma ,,Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In.20, 29), referindu-Se la noi, cei de peste veacuri, care suntem prietenii Săi, cei aleşi, cei pentru care El înviază în fiecare an şi cu care petrece nu doar patruzeci de zile după învierea Sa, ci petrece zi de zi şi clipă de clipă înlăuntrul nostru, în fiinţa noastră, ca să ne încredinţeze că a înviat cu adevat, că este viu şi că este cu noi. Hristos nu refuză mâhnirea noastră, ori lupta şi dorinţa noastră de a ne convinge de adevăr. Nu poate tolera, însă, necredinţa sau aroganţa. Bunăcuviinţa lui Toma şi justificata lui mâhnire nu L-au ofensat pe Domnul, ci dimpotrivă, L-au făcut să-i răspundă şi să i Se arate, de unde înţelegem că dorinţa noastră legitimă de a-L cunoaşte, a-L recunoaşte ori a-L ,,întâlni” şi ,,simţi” pe Hristos, fie în Taina Sf. Spovedanii, fie în Taina Sf. Împărtăşanii, în post şi în toate celelalte fapte bune sunt dorinţe pe care El le binecuvântează. Nu poate tolera, însă, ateismul, aroganţa sau îndărătnicia celor care se opun adevărului oricât de evident ar fi el! Şi a fost adevărul lui Hristos atât de evident de-a lungul celor două milenii, cu vârf şi îndesat…

Oamenii, însă, sunt aceia pe care îi vedem cu toţii. Puţini aleşi, chiar dacă mulţi, adică toţi chemaţi la credinţă, iar duminica de astăzi, a încredinţării lui Toma, este, totodată, şi o încredinţare a noastră de faptul că Mântuitorul Hristos, închis în mormânt, a înviat; S-a arătat a fi Dumnezeu adevărat şi ne-a cerut tuturor să trăim viaţa aceasta creştină împreună cu El, ca aleşi ai Săi. Atenţie, însă, că la finalul vieţii acesteia se trage linia şi tradiţia spune că în cele ce vom fi aflaţi, în acelea vom şi judecaţi! Hristos, prin atitudinea şi comportamentul Său de după Înviere, arată că nu mai este al tuturor, ci doar al celor aleşi, iar cei respinşi sau aflaţi de-a stânga, aşa cum se zice în evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi (Mt.25, 31-46), nu mai sunt ai Lui.

Dragii mei,

Încredinţarea de astăzi a Apostolului Toma ne face şi pe noi să credem că într-adevăr Hristos a înviat, că ne poate învia şi pe noi şi ne poate duce la viaţa cea veşnică împreună cu El, ca aleşi ai Săi. Numai să lepădăm de la noi necredinţa, aroganţa, încăpăţânarea de a nu crede Sf. Scriptură, de a nu-i crede pe Sfinţii Părinţi care ne-au învăţat că aşa se trăieşte viaţa în Dumnezeu şi aşa trăind-o putem să rămânem aleşi ai Lui, în comuniune cu El în viaţa de apoi. Hristos este gata să petreacă împreună cu noi şi dincolo de moarte. El, după cum a petrecut cu ucenicii Săi, cu cei aleşi şi apropiaţi, este gata să petreacă şi cu noi viaţă duhovnicească, viaţă dumnezeiască, viaţă creştină adevărată.

Să ne rugăm Lui, aşadar, să ne dăruiască şi nouă credinţa Sfântului Toma, căruia nu a trebuit să i se dovedească nimic. A vrut doar să-L întâlnească şi el pe Hristos. L-a întâlnit, I-a auzit vocea, I-a recunoscut Duhul şi a spus: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In.20, 28). Să-L recunoaştem şi noi pe Dumnezeu şi să petrecem împreună cu El: Domnul nostru şi Dumnezeul nostru! Să ducem viaţă bineplăcută Lui, să fim aleşii Săi, să fim prietenii Lui, petrecând împreună cu El toată viaţa. Şi atunci cu siguranţă, după ce se va trage linia şi vom păşi în viaţa de dincolo, nu vom putea decât să petrecem în mod firesc în continuare împreună cu El, în realitatea vieţii veşnice, Amin.

Sf. Ignatie Briancianinov: Predică La Duminica Tomii – DESPRE CREŞTINISM

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

Sf.Ignatie Briancianinov: Predică La Duminica Tomii – DESPRE CREŞTINISM

Sf.Ignatie Briancianinov

Predică La Duminica Tomii

*

din “Predici la Triod şi Penticostar”, Sfântul Ignatie Briancianinov

Despre creştinism

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.

“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.

Cămara era zăvorîtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.

“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristos omenirea a înviat.

Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.

Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stând înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea învierii.

Toma dorea să se încredinţeze de înviere: el primeşte o încredinţare neasemuit mai înaltă, înaintea căreia nici n-o mai bagă în seamă pe cea a învierii. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” – strigă Toma. „încredinţându-mă de Dumnezeirea Ta, nu mai caut să mă încredinţez de înviere. Ţie, Atotputernicului Dumnezeu, îţi sunt cu putinţă toate lucrările, care sunt mai presus de înţelegerea omenească”.

Ca răspuns la mărturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”. Şi pe noi ne-a pomenit Domnul, i-a pomenit pe toţi cei care nu L-au văzut cu ochii trupeşti! A făcut această pomenire în timp ce stătea în mijlocul Sfinţilor Săi Apostoli cu omenitatea luată asupra Sa, adusă jertfă pentru omenire şi deja proslăvită cu slava învierii!

N-am fost uitaţi de Domnul nici noi, cei ce suntem de faţă aici, în sfânta Lui biserică, pomenind această întâmplare de care ne despart optsprezece veacuri. Fericiţi suntem noi, cei care nu L-am văzut, însă credem în El!

Fericiţi sunt aceia dintre noi care cred în El! Miezul faptei este credinţa. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu şi îl face pe om al lui Dumnezeu; ea îl aduce pe om înaintea feţei lui Dumnezeu, şi în ultima zi a vieţii acestei lumi, la începutul zilei veşnice, îl va aşeza de-a dreapta tronului lui Dumnezeu ca să îl vadă în veci pe Dumnezeu, ca să se desfăteze în veci de Dumnezeu, ca să împărătească în veci împreună cu Dumnezeu.

“Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”. Prin aceste cuvinte, Domnul i-a unit cu Apostolii pe toţi credincioşii de pe tot pământul şi din toate timpurile. Când a adus rugăciune pentru Apostoli Tatălui Său, înainte de a merge la patimile cele mântuitoare pentru noi, i-a unit cu Apostolii pe toţi creştinii adevăraţi.

“Nu numai pentru aceştia mă rog”, a zis El, nu numai pentru Apostoli, “ci şi pentru cei care vor crede prin cuvântul lor întru Mine” (Ioan 17,20). Aşa şi aici: El îi face părtaşi ai fericirii Apostolilor pe toţi fiii Bisericii. “Iar ochii voştri fericiţi sunt că văd şi urechile voastre că aud. Că amin grăiesc vouă: că mulţi proroci şi drepţi ai Vechiului Legământ au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi şi n-au auzit” (Matei 13, 16-17).

Fericiţii înşişi-văzători şi slujitori ai Cuvântului ne-au predanisit nouă cele văzute şi auzite de către ei (Luca l, 3) când “Cuvântul trup S-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi, şi am văzut”, spune unul dintre aceşti înşişi-văzători ai Cuvântului, “slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr” (Ioan l, 14).

Mărturia cât se poate de limpede a Apostolilor ne face, parcă, privitori ai întâmplărilor pe care le-au văzut cu ochii lor Apostolii. Prin Tainele Bisericii intrăm în împărtăşire fiinţială cu Domnul şi rămânem în această împărtăşire prin Taine. Pe Dumnezeu, Care este nevăzut ochilor trupeşti, credinţa vie îl face văzut pentru ochiul sufletesc, al minţii (Evr. 11, 27).

Vieţuirea după poruncile Domnului ne aduce arătarea de taină a Domnului. El se arată duhovniceşte în inimă, când ucenicii Domnului – vederile ce au luat naştere în minte şi s-au împropriat ei din Evanghelie – se adună în inimă şi zăvorăsc uşile ei, ca să nu intre acolo iudeii – gândurile vrăjmaşe Domnului, care leapădă atotsfânta Lui învăţătură.

Fiind sub har, precum Apostolii, cutezăm a spune că starea noastră e mult mai fericită decât a fost cea a drepţilor Vechiului Legământ. Aceia au crezut în Răscumpărătorul Care avea să vină: noi credem în Cel ce a venit şi a săvârşit răscumpărarea. Acelora le-au fost făgăduite darurile harice: noi am primit din belşug darurile, le avem în mâini, ne folosim de ele după voia noastră.

Dăruitorul este nesfârşit de bogat şi darnic. Dacă simţim vreo neîndestulare, de aceasta vinovaţi suntem noi, numai noi. Lipsa simţirii darurilor harice este pricinuită de slăbiciunea noastră în credinţă, sau ca s-o spun mai pe şleau, de lepădarea ei.

De ce n-avem credinţă?

Fiindcă nu ne-am dat, nu am vrut să ne dăm nici o osteneală pentru studierea creştinismului, pentru dobândirea credinţei din auzire (Romani 10, 17), prin care se capătă cunoaşterea teoretică limpede a creştinismului, spre agonisirea credinţei din fapte (Iac. 2, 18), care aduce cunoaşterea făptuitoare a creştinismului.

Din aceste două cunoaşteri cel ce le-a dobândit, ca unul care şi-a dovedit nefăţărnicia dorinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin toate dovezile ce depindeau de el şi îi stăteau în puteri, este înălţat de Dumnezeu însuşi la tainica, adevărata cunoaştere duhovnicească, ce totdeauna este unită cu credinţa vie.

“Cela ce are poruncile Mele şi le păzeşte, a grăit Domnul, acela este cel ce Mă iubeşte: iar cel ce Mă iubeşte iubit va fi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Creştinismul poate fi asemuit unui minunat şi cât se poate de cuprinzător liman, în care pot trage cu aceeaşi uşurinţă corăbii de toate mărimile şi toate felurile. Să-şi afle adăpost în acest liman poate şi umila luntre a pescarului, şi corabia uriaşă a negustorului, încărcată cu marfă de multe feluri, şi uriaşul cuirasat, înarmat cu nenumărate mijloace de nimicire şi omorâre, şi iahtul împodobit al împăratului şi al oamenilor de seamă, menit pentru călătorii sărbătoreşti şi înveselitoare.

Creştinismul primeşte în sanurile sale oameni de toată vârsta, de toată starea şi de tot rangul, cu orice înzestrare, cu orice treaptă de învăţătură: îi primeşte şi îi mântuieşte.

“De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 9-10).

Cine primeşte creştinismul, cu inimă nefăţarnică pe de-a-ntregul, în sânul Bisericii Ortodoxe – singura în care este păstrat adevăratul creştinism – acela se va mântui.

Toţi oamenii au fost răscumpăraţi cu un singur preţ – Hristos: şi în răscumpărare are însemnătate numai preţul plătit. El este dat fără deosebire şi fără părtinire pentru fiecare om care doreşte să fie răscumpărat, care crede în însemnătatea preţului şi mărturiseşte această însemnătate.

Mărturisirea însemnătăţii preţului de răscumpărare e, totodată, şi lepădare a oricărei însemnătăţi şi vrednicii proprii. Preţul de răscumpărare este dat cu condiţia lepădării de sine. Şi cel mai simplu om, care nu judecând după stihiile acestei lumi n-are nici o sporire, se mântuieşte prin mijlocirea creştinismului deopotrivă cu învăţatul şi înţeleptul.

Creştinismul, ca dar al Atotdesăvârşitului Dumnezeu, îndestulează pe toţi cu îmbelşugare: credinţa din nefăţărnicia inimii înlocuieşte pentru prunc şi omul simplu înţelegerea, iar înţeleptul care se apropie de creştinism în chipul legiuit (I Cor. 3, 18) află în el un nesecat adânc, o neajunsă înălţime a înţelepciunii, în creştinism este ascunsă şi adevărata teologie, şi psihologia şi metafizica cele nemăsluite.

Numai creştinul poate dobândi adevărata cunoaştere – pe cât stă în puterile omeneşti – în privinţa omului, a duhurilor sfinte şi a celor lepădate, a lumii nevăzute cu ochii cei trupeşti. Din luminarea la care se ajunge prin creştinism ia naştere în om acea vedere asupra cărturăriei omeneşti pe care o are asupra acesteia Dumnezeu, “înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, gânduri din care este alcătuită cărturăria lor, că sunt deşarte” (I Cor. 3, 19, 20).

Aceste gânduri sau cunoştinţe privesc numai cele vremelnice şi deşarte, îl duc pe cel care le are la slavă deşartă, la trufie, la amăgire de sine, la irosirea vieţii numai în griji pentru ceea ce este stricăcios şi trecător, la viaţa păcătoasă, la lepădarea şi uitarea lui Dumnezeu şi a veşniciei.

Iar când omul neluminat cu lumina lui Hristos cutează să facă judecăţi cu privire la lucrurile duhovniceşti, mintea lui rătăceşte ca într-o pustie întunecată, fără hotare, şi în locul adevăratelor cunoştinţe – de a căror dobândire nu este nicidecum în stare – alcătuieşte păreri şi închipuiri, le îmbracă în cuvinte întunecoase şi viclean alcătuite, amăgind cu ele pe sine şi pe aproapele, văzând înţelepciune acolo unde cu toată dreptatea trebuie văzută numai vătămare de minte şi aiurare.

Ciudată, izbitoare este orbirea şi învârtoşarea acelor oameni din vremea lui Hristos care L-au văzut, au auzit atotsfânta Lui învăţătură, au fost înşişi-văzători ai uimitoarelor Lui semne – şi n-au crezut în El. Stând la depărtarea a şapte veacuri ca pe înălţimea unui munte îndepărtat, Proorocul a strigat, mirându-se de nesimţirea omenească, acestei numeroase gloate de morţi vii: “Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi privind veţi privi şi nu veţi vedea” (Matei 13, 14).

Tot atât de ciudată este şi necredinţa multora faţă de creştinism, care străluceşte cu razele celui mai limpede adevăr. Scriptura lămureşte pricina acestei necredinţe zicând: “că s-a îngroşat inima norodului acestuia” (Matei 13, 15).

Ea s-a făcut trupească, groasă din pricina vieţii trupeşti; ea s-a făcut oarbă şi surdă, s-a făcut moartă faţă de tot ce este duhovnicesc, faţă de ceea ce este veşnic şi dumnezeiesc.

Studierea creştinismului dovedeşte în chip cât se poate de limpede şi de hotărâtor adevărul lui. Convingerea dobândită prin studierea corectă a creştinismului, credinţa în toate lucrurile nevăzute propovăduite de creştinism, este mult mai puternică decât credinţa în cele văzute, dobândită prin simţuri.

Aşa neîndoielnică este convingerea aceasta, că milioane de oameni au lăsat cele văzute pentru a dobândi cele nevăzute, nu s-au dat în lături a-şi pecetlui cu sângele lor convingerea, nu s-au temut de cele mai cumplite cazne, prin care nebunia şi încrâncenarea s-a străduit să le smulgă lepădarea de crezul lor.

Chiar şi privirea cea mai superficială asupra întemeierii şi răspândirii creştinismului este uluitoare. Ea vesteşte în auzul întregii lumi că întemeierea creştinismului nu este nicidecum un aşezământ omenesc, ci este un aşezământ dumnezeiesc.

Domnul, luând omenitatea, a binevoit a Se arăta nu întru strălucirea măririi pământeşti, ci în starea înjosirii pământeşti. El se trăgea după trup din neam împărătesc; seminţia Lui însă coborâse de mult de pe înălţimea tronului împărătesc, se mutase din cămările împărăteşti într-o colibă, intrase în numărul şi în starea oamenilor de rând, care îşi dobândeau hrana prin osteneala braţelor. Neluând nimic din puterea şi slava omenească, Dumnezeu-Omul n-a luat nimic nici din înţelepciunea omenească. El nu avea ştiinţă de carte (Ioan 7, 15).

Ieşind să propovăduiască la vârsta de treizeci de ani, El şi-a ales doisprezece ucenici tot dintre oamenii de rând, din care făcea parte şi El însuşi. Ucenicii aceştia erau oameni cât se poate de simpli, fără învăţătură, fără ştiinţă de carte, prunci – aşa cum îi numeşte Evanghelia în privinţa sporirii după temeiurile firii căzute (Fapte 4, 13): aşa se înfăţişează cei care trebuiau să fie întemeietorii creştinismului.

Ce a poruncit şi ce porunceşte acest învăţător acestor ucenici? El le porunceşte să recunoască în El pe Dumnezeu întrupat, să încredinţeze de aceasta întreaga lume, să întoarcă întreaga lume la slujirea şi închinarea Lui, dărâmând toate religiile lumii. El le porunceşte lor şi tuturor celor care vor crede în El să se lepede de plăcerile lumii şi de ei înşişi pentru credinţa în El şi pentru a deveni ai Lui. Despre Sine, El spune că va fi omorât cu moartea de ocară a nelegiuiţilor, şi atunci îi va trage pe toţi la Sine.

Despre ei, El spune că vor fi urâţi de toţi, prigoniţi, omorâţi, că vor vâna cu învăţătura lor pe toţi oamenii, biruind şi călcând pe cei puternici şi înţelepţi ai pământului, că sunt trimişi ca nişte oi la lupi (Matei 10, 16), că din această luptă oile vor ieşi neîndoielnic biruitoare.

După înţelegerea lumii, aşezământul creştinismului este lipsit de noimă; planurile întemeietorului său sunt un vis de neîmplinit al închipuirii prea aprinse şi al iubirii de slavă; mijloacele şi uneltele împlinirii sunt de nimic, ciudate, caraghioase; chiar din faptul că această întreprindere este afară de cale în toate privinţele se vede că ea este cu neputinţă, se vede prăbuşirea ei chiar de la început.

Numai trei ani şi-a format ucenicii învăţătorul; nu S-a îngrijit deloc nici măcar să-i înveţe cartea neapărat trebuincioasă pentru citirea Sfintei Scripturi, nu le-a fost asigurat cu nimic traiul: dimpotrivă, li s-a poruncit neagonisirea, iar în locul mijloacelor băneşti de întreţinere li s-a dat făgăduinţa că Pronia lui Dumnezeu le va da toate cele de trebuinţă pentru viaţa pământească.

Iată ce privelişte cu neputinţă de lămurit pentru înţelegerea omenească se vede chiar la întemeierea creştinismului! După aceea, întâmplările care au urmat îndată după acesta înfăţişează o privelişte tot atât de minunată. Aceste întâmplări au început în Ierusalim şi au cuprins în cea mai scurtă vreme întreaga lume. Dumnezeu-Omul fusese răstignit pe lemnul crucii. Moartea pe cruce avea în acele vremuri acelaşi înţeles ca spânzurătoarea. Sunt omorâţi prin spânzurătoare acei criminali pe care legea vrea să îi necinstească prin însuşi felul morţii lor.

Spânzurând pe cruce, despuiat, acoperit de batjocuri, Dumnezeu-Omul a început supunerea oamenilor, pe care o prezisese: “Dacă Eu voi fi înălţat de la pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32).

În timp ce spânzura pe cruce, un tâlhar răstignit asemeni Lui L-a mărturisit ca Domn, iar sutaşul care îl străjuia L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu. După ce au trecut zece zile de la înălţarea Domnului la cer, s-a săvârşit pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor: ei s-au umplut de înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu; cei care nu ştiau bine nici limba lor, oameni necărturari, au început să vorbească în toate limbile pământului, au prins a săvârşi cele mai uimitoare minuni, au început să tâlcuiască Scriptura, pe care nu o citiseră niciodată.

Mii de iudei au primit creştinismul. Tulburat de izbânzile Apostolilor, Sinedriul, alcătuit din arhierei şi alte fete de mare cinste şi preaînvăţate ale poporului iudeu, îi cheamă înaintea sa pe necărturarii Apostoli, îi ia la întrebări, ascultă răspunsuri şi o învăţătură în faţa căreia nu are ce să spună. Negăsind cuvinte pentru a se împotrivi spuselor prin care se arăta adevărul, Sinedriul foloseşte ameninţările, bătăile, închisoarea, bătaia cu pietre, dând prin aceasta în vileag slăbiciunea sa şi puterea potrivnicilor săi.

În urma Sinedriului se scoală asupra Apostolilor Irod şi, spre marea bucurie a Sinedriului (Fapte 12, 3), taie capul unuia dintre Apostoli. Prigoana din Ierusalim îi face să plece din el pe mulţi ucenici ai lui Hristos.

Aceştia s-au răspândit prin lume şi au semănat pretutindeni creştinismul, udând cu sângele lor seminţele. Într-un răstimp de douăzeci de ani, creştinismul a cuprins lumea. La cincizeci de ani după învierea lui Hristos, creştinii erau atât de numeroşi că numai în armata de răsărit a împăratului Traian s-au aflat unsprezece mii de creştini, împăratul i-a dat pe toţi până la unul morţii, spre uimirea celor cu judecată sănătoasă, ce socoteau drept cea mai mare nechibzuinţă nimicirea propriei oştiri. Romil, căpetenia unei cete de ostaşi creştini, a fost la început bătut crunt, după care i s-a tăiat capul. Zece mii de ostaşi au fost răstigniţi în pustia de lângă Ararat; ceilalţi au fost ucişi în fel şi chip.

Fapta lui Traian şi-a aflat următori şi mai târziu, împăraţii romani, stăpânii lumii, s-au înarmat cu ură şi tiranie neîmpăcată împotriva creştinismului. Nici celţii, nici marcomanii, nici Attila, nici Genserich n-au omorât atâţia oameni din Imperiul Roman câţi au omorât împăraţii prigonitori ai creştinismului.

Trei veacuri s-a prelungit sângeroasa luptă dintre lupi şi miei. Unii lucrau cu sabia, focul, fiarele, închisoarea, înfometarea şi setea, cu toate mijloacele de chinuire şi de ucidere; ceilalţi luptau cu puterea duhului, puterea credinţei, puterea lui Dumnezeu, răbdând cele mai cumplite chinuri, murind cu mărime de suflet pentru credinţă. Lupta de trei veacuri a creştinilor a fost încununată de biruinţă, şi la începutul veacului al patrulea creştinismul a devenit religia stăpânitoare în lume.

S-au plecat înaintea învăţăturii necărturarilor pescari şi puternicii, şi înţelepţii pământului; s-au plecat înaintea ei toate neamurile. Crucea, până atunci semn al morţii de ocară, a devenit semn al celei mai înalte cinstiri: o poartă pe capete şi umeri împăraţii şi arhiereii; ea încununează bisericile Adevăratului Dumnezeu; ea slujeşte drept semn al fiecărui creştin adevărat, semn al credinţei lui, al nădejdii lui, al dragostei lui.

Cine nu recunoaşte în aşezământul creştinismului voia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea şi puterile omeneşti? S-a săvârşit ceea ce era cu neputinţă şi mai presus de fire; s-a săvârşit planul şi lucrarea lui Dumnezeu.

Astfel se înfăţişează creştinismul când îl priveşte cineva în mare. O cercetare mai amănunţită a lui duce la o încredinţare mai limpede că firea lui este dumnezeiască. Cea mai puternică încredinţare apare din vieţuirea după poruncile evanghelice, precum a zis şi Prorocul: “Din poruncile Tale am cunoscut” (Ps. 118, 104).

Încredinţarea care vine din împlinirea poruncilor este încredinţare care lucrează chiar în sufletul omului: ea este mai puternică decât orice încredinţare ce vine dinafară.

Poruncile evanghelice liniştesc, viază, întăresc sufletul. Cel care a simţit în sine lucrarea lor dobândeşte credinţă vie în Domnul Iisus Hristos, şi ea arată înaintea Domnului aşezarea inimii celui care o are prin mărturisirea limpede şi hotărâtă: “Cuvinte ale vieţii veşnice ai, şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69).

“Adu-ţi degetul tău încoace”, spune Mântuitorul ucenicului care se clatină în credinţă, ucenicului lovit de nedumerire înaintea măreţiei lucrurilor lui Dumnezeu –“ şi adu mâna ta, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). “Pipăiţi-Mă şi vedeţi” (Luca 24, 39): începeţi să lucraţi după îndreptarul poruncilor Mele, pipăiţi-mă prin viaţa cea după voia Mea, şi Mă veţi vedea pe Mine, Cel nevăzut, Mă veţi vedea cu simţirea duhovnicească a sufletului vostru: oricine Mă pipăie în acest chip se va încredinţa cu privire la Mine, şi întru răpire că M-a aflat va striga împreună cu iubitul Meu Apostol: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Amin.

Sursa: http://www.voscreasna.com

Mitropolitul Atanasie de Limasol: Când tinerii învață să iubească, schimbă lumea

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cresterea-copiilor/cand-tinerii-invata-sa-iubeasca-schimba-lumea

Atunci când Îl iubesc pe Dumnezeu, tinerii descoperă înlăuntrul lor marea experiență a iubirii Lui. Atunci învață și dobândesc un puternic și duhovnicesc anticorp înlăuntrul lor, care este o contragreutate pentru gravitatea păcatului. Și chiar dacă se rănesc prin păcat, prezența dragostei lui Hristos mângâie inima lor. Știu că nu se vor putea mântui prin propriile lor puteri, nu se vor mântui prin propriile lor fapte. Ci prin iubirea lui Dumnezeu, din milostivirea lui Dumnezeu, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin jertfa lui Hristos de pe Cruce săvârșită pentru noi toți.

Traducere și adaptare: Elisei Roncea

Sursa:

Oταν οι νέοι μάθουν να αγαπούν

În Biserică, educație înseamnă conducerea oamenilor nu spre anumite valori ori idealuri, ci spre iubirea Domnului nostru Iisus Hristos. Educație, în Biserică, înseamnă ca omul să învețe să-L iubească pe Hristos. Biserica vorbește despre iubirea pentru Dumnezeu.

O concepție secularizată a religiei vorbește doar despre credința în Dumnezeu. Dar desăvârșirea cuvântului Bisericii este iubirea care va rămâne în veci, de vreme ce atât credința, cât și nădejdea vor dispărea în ziua cea din urmă. Cea care va rămâne va fi dragostea. Așadar, ceea ce se cere de la om este să învețe să-L iubească pe Dumnezeu.

Să crezi în Dumnezeu este o primă treaptă pe care o calci, urci pe următoarea și tot așa. Omul nu rămâne pe această treaptă, nu poate să-și predea întreaga viață unei concepții pe care pur si simplu o crede.  Dacă este doar un ideolog, poate să o facă, așa cum vedem că se întâmplă în multe cazuri din viața de zi cu zi în jurul nostru. Dar ceea ce există în Biserică este iubirea lui Hristos. Pentru noi, Hristos este Cel pe Care Îl căutăm. Hristos este Dascălul fiecărui om. Vedeți cât de frumos ne spune Domnul în Evanghelie: „Învățați de la Mine…”. Cu alte cuvinte, omul învață de la Același Hristos, din viața Lui, din cuvintele Lui, dar mai presus de toate din prezența dragostei lui Dumnezeu în El. De aceea, această prezență este așa de puternică, încât întrece toate iubirile lumii acesteia.

Nu este de ajuns, frații mei, să spunem copiilor noștri despre ceea ce predică Evanghelia, nu este de ajuns să spunem că Evanghelia și Biserica sunt cele mai bune lucruri pe care putem să le oferim, că sunt bune dragostea, bucuria, libertatea, dreptatea. Desigur sunt foarte bune toate acestea, dar ceea ce are nevoie tânărul astăzi este să învețe să-L iubească pe Hristos. Să învețe că Acesta pe care i-L oferă Biserica este Hristos și pe Care lumea nu i-L poate oferi. Omul poate să învețe de pretutindeni să-și respecte semenii, să-i iubească, să fie cinstit, sincer, corect etc. Nu era nevoie de Biserică să ne învețe toate aceste lucruri, pe care le învățăm prin însăși firea noastră. De altfel, sinele nostru uman și firea noastră umană ne învață libertatea, dreptatea, respectul, iubirea pentru alții.

Ceea ce are Biserica să ne spună este despre dragostea lui Hristos. Și aici, permiteți-mi să vă spun că este punctul în care ne poticnim noi, creștinii din ziua de azi, deoarece considerăm Biserica un sistem ideologic și este de ajuns pentru noi să fim oameni buni. Este de ajuns pentru noi să respectăm datoriile noastre. Este de ajuns pentru copiii noștri să aibă limitele lor, să nu facă neorânduieli. Ei spun uneori lucruri la care noi zâmbim, desigur cu îngăduință, dar toate aceste lucruri nu exprimă Biserica. Ei spun: „Decât să fie cineva narcoman, mai bine să fie în Biserică”. „Decât să fie cineva în închisoare, mai bine să fie în Biserică!”. Spui și că Biserica este opusul drogurilor și al închisorii. Ar putea spune cineva, la fel cum spunea și cămila: „Bine, dar nu există și un drum drept, de mijloc?”. Prin urmare, ori drogurile ori Biserica? Cu alte cuvinte, cine nu este în Biserică este rob narcoticelor? Desigur că nu! Poate să nu fie în Biserică și să fie cinstit, corect, sincer, un soț bun, un părinte bun, un elev bun și toate cele bune să le aibă asupra lui.

De multe ori nu putem să înțelegem de ce copiii noștri au o altă legătură cu Dumnezeu. Pentru că noi, cei mai în vârstă, nu putem să-i înțelegem. Spunem: „De ce vrei lucrul acesta? Nu este de ajuns că ai devenit un om bun și un savant bun, că ai un servici bun și te dedici societății și lumii întregi? Pe celelalte de ce le mai vrei? Acestea sunt exagerări, sunt fanatisme, extravaganțe, lucruri nesănătoase”. De ce însă exprimăm astfel de opinii? Deoarece ne măsurăm viața noastră nu cu iubire, ci cu expunerea îndatoririlor: „Să-ți faci datoria ta și este de ajuns”. Dar dragostea, frații mei, nu are limite. „Când iubești pe Dumnezeu, nu ai limite. La fel și când iubești pe oricare om. Dacă iubești o persoană, vrei să fii împreună cu ea, să-ți unești viața ta cu a ei. Poți să pui limite în această iubire? Iubirea este foc care arde înăuntrul inimii omului. Nu intră în limitele și în tiparele logicii, ci acționează singură, pentru că acționează din inimă, nu rațional. Biserica învață și invită pe om să iubească pe Hristos mai presus de toate.

Știți, se observa în vechime fenomenul existenței multor copii în Biserică. Ne amintim, cei care suntem mai în vârstă, că până la o anumită vârstă aproape toți copiii mergeau la școala de catehizare, în biserică. Aveau legătura aceea cu Dumnezeu. După o anumită vârstă, 14, 15 sau 18 ani, se risipeau. Venea armata, facultatea, dispărea toată această încercare a oamenilor duhovnicești, a cateheților, a cercurilor de studii, a întrunirilor, a tuturor lucrurilor. De ce credeți? Unde era greșeala? Desigur, neputința omenească, provocările societății, cerințele care se înmulțesc atunci când omul crește. Dar „greșeala” ‒ ca să o spun așa între ghilimele – a Bisericii, însă nu a Bisericii propriu-zise, ci a noastră, a oamenilor Bisericii, a fost, din păcate, că nu a sesizat că ceea ce trebuia să ofere copiilor noștri era iubirea lui Hristos. I-am învățat mesajele Evangheliei: „Să fii un om bun, să iubești pe ceilalți oameni, să faci milostenii, să fii un om corect”, dar despre iubirea lui Hristos nu am vorbit. Deoarece și pentru noi teologia era ideologică, filosofică, antropocentrică. Am ignorat dragostea lui Dumnezeu, sau ce înseamnă să-L iubești pe Hristos. Din această cauză, nu era foarte important pentru oameni să învețe să postească, să privegheze, să se spovedească, să se împărtășească, să citească viețile Sfinților. Nu! Era de ajuns să citească alte cărți, nu Biblia. Viețile Sfinților au fost îndepărtate. Viața ascetică a Bisericii a fost îndepărtată. Omul, care era chemat să se împărtășească din Hristos în tainele Bisericii, a fost marginalizat. Aveau prioritate alte lucruri. Pentru acest motiv am pierdut pe tineri, unul câte altul, imediat ce se apropiau de vârsta adolescenței. Pentru că păcatul are putere și este ispititor. Este ceva care atrage pe om și-l captivează. Pe de altă parte, însă, ce-l va trage pe om în afara Bisericii? Ideile? Ideile sunt umbre moarte ale lucrurilor. Nu poate o singură idee să te mențină într-un loc, oricât de ideolog ai fi.

Din fericire, a trecut perioada aceasta și vedem astăzi că am redescoperit sinele nostru, rădăcinile noastre, tradiția noastră. Vedem tineri în Biserică, care Îl iubesc pe Dumnezeu, care intră în Biserică cu noi premize. Posibil să aibă dificultățile lor, problemele lor, căderile lor, neputințele lor, la fel ca noi toți. Dar ascultă despre dragostea lui Dumenzeu. Și aceasta este ceea ce trebuie, frații mei, să spunem copiilor noștri. Să învețe să-L iubească pe Dumnezeu.

Atunci când Îl iubesc pe Dumnezeu, tinerii descoperă înlăuntrul lor marea experiență a iubirii Lui. Atunci învață și dobândesc un puternic și duhovnicesc anticorp înlăuntrul lor, care este o contragreutate pentru gravitatea păcatului. Și chiar dacă se rănesc prin păcat, prezența dragostei lui Hristos mângâie inima lor. Știu că nu se vor putea mântui prin propriile lor puteri, nu se vor mântui prin propriile lor fapte. Ci prin iubirea lui Dumnezeu, din milostivirea lui Dumnezeu, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin jertfa lui Hristos de pe Cruce săvârșită pentru noi toți.

Dacă vorbim despre educație astăzi în Biserică, vorbim exact despre această inițiere, despre această direcție. Să ajuți omul să-L iubească pe Dumnezeu.

LECTURA APOSTOLICĂ DIN DUMINICA A PATRA DIN POST (Evrei 6, 13- 20) – ARHIM. IOIL KONSTANTAROS

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/lectura-apostolica-din-duminica-a-patra-din-post-evrei-6-13-20-arhim-ioil-konstantaros/

ARHIM. IOIL KONSTANTAROS:  

LECTURA APOSTOLICĂ DIN DUMINICA A PATRA DIN POST 

(Evrei 6, 13- 20)  

Cu cât studiază cineva mai mult cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult se încredinţează că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului şi binecuvântare şi fericire.

Dimpotrivă, atunci când omul nu cunoaşte voia lui Dumnezeu, sfârşeşte nefericit, deoarece nu are printre altele, pe ce să-şi întemeieze viaţa. 

Dacă cel credincios se sprijină pe Dumnezeu şi pe Evanghelie şi pe făgăduinţele Lui, cel necredincios se chinuie în golurile sale existenţiale şi în greutăţile de zi cu zi.

Tocmai aceste adevăruri, adică al sprijinirii, al întemeierii şi al speranţei omului credincios, ni le subliniază şi apostolul în lectura din Duminica a IV – a din Post. 

Dacă studiem textul, vom vedea că dumnezeiescul apostol  vorbeşte despre patriarhul Avraam şi spune că acestuia Dumnezeu i-a făgăduit că va avea o mulţime de urmaşi. Fireşte, lucrul acesta depăşea hotarele firii, de vreme ce Avraam era bătrân, iar soţia lui Sarra nu era doar stearpă, ci şi la o vârstă înaintată. Când însă Dumnezeu promite ceva, nu se poate ca acel lucru să nu se realizeze totalmente, „căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Aşadar, tot aşa, şi în acest caz pe care-l analizăm, Avraam a primit ceea ce credea şi aştepta neclintit de la Dumnezeu. A dobândit adică pe fiul său Isaac şi în consecinţă urmaşii lui trupeşti au fost foarte numeroşi, generaţii întregi. Dar urmaşii trupeşti din Isaac, adică cei care vor moşteni şi credinţa strămoşului Avraam, au fost nenumăraţi ca şi stelele cerului. Şi aceştia sunt toţi credincioşii şi sfinţii care constituie „norul sfinţilor şi al celor mântuiţi”, dar şi nenumăraţii membri ai Bisericii noastre luptătoare, de la începutul până la sfârşitul veacurilor. 

Am spus la început, iubiţii mei, că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului binecuvântare şi fericire. De ce oare? Pentru că creştinul credincios are importante puncte de sprijin pe care îşi întemeiază viaţa în mod autentic. Şi precum Avraam a avut făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa şi fiecare om, care se încredinţează pe el însuşi iubirii lui Dumnezeu, primeşte dumnezeieştile făgăduinţe, atât în prezent, cât şi în viitor. 

Această dispoziţie, adică încredinţarea în atotputernicia lui Dumnezeu şi lupta conştientă pentru împlinirea dumnezeieştilor porunci, dăruieşte omului preţioasa binecuvântare cu toate manifestările ei cereşti. 

Tocmai această stare îl face pe om să nu se împiedice de greutăţile pe care, fără îndoială, însăşi viaţa i le aduce, ci îl ajută să-şi îndrepte privirea către însuşi Domnul şi să contemple urmările încercărilor, pregustând fericirea de care se va desfăta în întregime la sfârşitul luptei. 

Dar poate că va întreba acum cineva: Care sunt aceste făgăduinţe şi promisiuni pe care ni le-a făcut Dumnezeu şi pe care credinţa noastră le poate traduce în viaţă? Sunt două feluri de promisiuni: cele care se referă la viaţa de aici şi cele care au a face cu viitorul nostru; cu veşnicul, binecuvântatul şi fericitul nostru viitor. Şi în ceea ce priveşte această viaţă vremelnică, avem de pildă făgăduinţa chiar din partea Domnului Iisus, că El ne va dărui întotdeauna tot ce ne este necesar şi în consecinţă nu va trebui să ne îngrijim şi să ne neliniştim cum fac cei necredincioşi; în general, toţi aceia care nu trăiesc conştient viaţa harului. Iar în ceea ce priveşte acum viitorul nostru, nu ar trebui să uităm niciodată că El însuşi, Domnul, va veni iarăşi întru slavă „să judece viii şi morţii” şi „împărăţiei Lui nu este sfârşit”. 

Fraţii mei, multe şi mişcătoare sunt făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Însă tema nu este atât promisiunile şi dumnezeieştile făgăduinţe care cu siguranţă se vor împlini. Ceea ce ar trebui să înţelegem este faptul că tema suntem noi înşine. Adică, dacă credem cu desăvârşire şi dacă încercăm să trăim preasfânta şi mântuitoare voie a Dumnezeului nostru. De asemenea, un alt element de bază în capitolul vieţii duhovniceşti este să dispunem de răbdare şi să nu ne neliniştim. Adică să învăţăm să aşteptăm fără să ne clătinăm. Să rămânem netulburaţi şi paşnici când vedem că toate lângă noi îşi pierd echilibrul şi se prăbuşesc. Iar în mod deosebit în epoca cu două feţe în care trăim, când vedem „că sunt înşelaţi chiar şi cei aleşi”, noi să rămânem desigur prin harul lui Dumnezeu – tari şi neclintiţi în Dogma Dreaptă şi în morala evanghelică. Din nefericire, mediul nostru este de rea credinţă şi superficial din punct de vedere moral şi dezorientat dogmatic. Aşadar, este nevoie de credinţa noastră. Credinţa noastră Ortodoxă să fie continuă, răbdătoare şi fierbinte, ca prin binecuvântarea lui Dumnezeu să simţim în fiinţa noastră pace, iubire, putere şi rezistenţă. 

Dacă se va întâmpla asta, atunci şi „cealaltă vreme a vieţii noastre” o vom străbate „în pace şi întru pocăinţă”, dar şi atunci când va veni binecuvântatul nostru ceas, însuşi Începătorul credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos, ne va dărui veşnica Sa împărăţie, adică desfătarea slavei celei cereşti. Amin. 

(traducere din elină: M. L. )

PREDICA EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI LA DUMINICA A 4-A DIN POST – POSTUL DEPLIN ŞI RUGǍCIUNEA ADEVǍRATǍ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

PREDICA EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI LA DUMINICA A 4-A DIN POST – POSTUL DEPLIN ŞI RUGǍCIUNEA ADEVǍRATǍ

• Predici AUDIO/VIDEO la Duminica a IV-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul)
• Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare (2013)

• Lectura apostolică din Duminica a IV – a din Post (Evrei 6, 13- 20) – ARHIM. IOIL KONSTANTAROS
• Predică la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) a ÎPS Antonie Plămădeală
• SFÂNTUL IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE: PREDICĂ LA DUMINICA A PATRA DIN POST (A SFÂNTULUI IOAN SCĂRARUL)
• SFÂNTUL LUCA AL CRIMEII: Cuvânt la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) – Din cuvintele tale te vei osândi

Vindecarea fiului demonizat – Mc. 9, 17 – 32 

POSTUL DEPLIN ŞI RUGǍCIUNEA  ADEVǍRATǍ

„Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post!” (Mc.9, 29)

            Dreptmăritori creştini,

            În pericopa evanghelică pe care am citit-o astăzi aţi putut auzi cu toţii cum un om a venit la Mântuitorul, rugându-L să-i vindece copilul demonizat care cădea deseori la pământ, zbătându-se şi făcând spume la gură, căci diavolul care sălăşluise în el de multe ori încercase să-l omoare.

            S-a apropiat, aşadar, omul acesta de Domnul Hristos cu durere, zicând: „Doamne, de poţi face ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi! Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede!” Iar acela a dat un răspuns cât se poate de interesant: ,,Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”

            Aparent este vorba de o exprimare greşită, sau un răspuns lipsit de logică, dacă nu cumva cuvintele acestea antinomice ale bietului om, simplu dealtfel, ascund altceva!… Şi ce ar putea ascunde oare? Ei bine, ascund credinţa, pentru că a zis : „Cred Doamne”, şi mai ascund smerenia, pentru că a adăugat:”…ajută necredinţei mele!” Este, dacă vreţi, o prezentare a credinţei în haina smereniei. Şi-a îmbrăcat omul nostru credinţa în veşmântul umil al smereniei.

            Impresionat de acest răspuns al omului, Mântuitorul Hristos S-a apropiat de copil şi a poruncit diavolului care se sălăşluise în el:  „Duh surd şi mut, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el!” Şi îndată a început diavolul să-l zguduie cu putere şi să-l trântească la pământ, după care ieşind, a rămas copilul ca mort, încât toţi credeau că a murit. Domnul însă, apucându-l de mână, l-a ridicat sănătos. Iar în acest timp ucenicii ardeau de nerăbdare să-L întrebe pe Domnul: „Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?” Iar El le-a răspuns: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post!”

            Iubiţi credincioşi,

            Nu era prima dată când ucenicii erau chemaţi să săvârşească o vindecare. Mai făcuseră minuni până atunci. Făcuseră şi vindecări de bolnavi, poate că vindecaseră şi demonizaţi, dar iată că de data aceasta, pe copilul acesta demonizat nu a putut să-l vindece. De ce? Pentru că acest soi de diavoli cerea o pregătire specială; demonii care se sălăşluiesc în oameni cer din partea noastră o atenţie deosebită: cer un post special şi o rugăciune sporită.

            Haideţi, dar, să ne referim la postul şi rugăciunea pe care Mântuitorul le-a cerut expres ucenicilor astăzi. Ce este postul, ştim cu toţii. Simplu, abţinerea de la mâncărurile de carne, lactate, ouă şi peşte. Dar mi se pare că nu numai la acest fel de post s-a referit Hristos. Vom vedea în continuare!

            Ce este rugăciunea, iarăşi ştim prea bine! Ne spunem dimineaţa şi seara rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, îngenunchind în faţa icoanei, şi rugându-L să ne ierte păcatele şi să ne ajute în viaţa noastră de zi cu zi. Dar mi se pare că nu doar această simplă rugăciune a fost vizată de Mântuitorul Hristos astăzi, când a reproşat ucenicilor că nu ţin destul post, şi că nu se roagă îndeajuns.

            Ce vreau să spun? Postul nu este doar de bucate, ci şi de păcate, căci căderea primilor oameni din rai nu a fost numai mâncare, ci şi neascultarea de Dumnezeu este călcare a postului. Neînfrânarea şi călcarea poruncilor lui Dumnezeu constituie nepostire, pentru că postul este şi reprimarea dorinţelor noastre neîngăduite. Nu au putut Adam şi Eva în rai să se abţină de la călcarea poruncii şi nu au postit. Nu postim nici noi atunci când nu  ne putem înfrâna de la mâncărurile pe care le-am amintit mai sus, dar, mai ales, atunci când nu ne înfrânăm de la păcate, petrecând în neascultare faţă de Dumnezeu. Această dimensiune a postului cred că a fost vizată astăzi de Domnul, şi anume că, dincolo de abţinerea de la bucate, este necesară şi abţinerea de la păcate. Acesta este postul cel adevărat!

            Ce fel de rugăciune a avut în vedere Hristos astăzi, când le-a atras atenţia ucenicilor că acest soi de demoni necesită şi rugăciune? S-a referit la rugăciunea de zece minute dimineaţa, pe care o facem de multe ori îngrabă şi cu gândul la problemele care ne aşteaptă? A avut în vedere celelalte zece minute de seara când, dacă mai apucăm, îngenuchem înaintea Lui şi spunem câteva rugăciuni mecanic ori pe jumătate adormiţi?… Nu! Dincolo de rugăciunea pe care ne străduim fiecare dintre noi, dimineaţa şi seara, s-o aducem înaintea lui Dumnezeu, a vrut Mântuitorul să sublinieze o dimensiune mult mai largă a rugăciunii, aşa cum şi postului am arătat ce dimensiune extinsă i-a dat astăzi prin cuvintele Sale.

            Ce este rugăciunea? Este comunicarea şi comuniunea omului cu Dumnezeu. Şi nu este vorba numai de scurtul program de dimineaţa şi seara, ci, adevărata rugăciune este gândul îndreptat permanent  către Dumnezeu, convorbirea şi comuniunea neîntreruptă cu El, raportându-ne în fiecare clipă a vieţii noastre, pe cât putem, la Dumnezeu şi voia Sa. Toate gândurile noastre, toate faptele, hotărârile, toate cuvintele noastre să le raportăm la El! Să ne întrebăm întotdeauna: oare cu această hotărâre pe care o iau acum, cu gândul sau cu cuvântul acesta, cu fapta aceasta, mai rămân eu în legătură cu Dumnezeu? Este pe placul Lui această hotărâre a mea? Şi aceasta este o ,,rugăciune” continuă! De ce? Pentru că este o permanentă raportare la El. Acestea mi se par adevăratele dimensiuni pe care a vrut Hristos să le dea rugăciunii şi postului pe care, iată şi noi ne străduim în această perioadă să ni le agonisim drept virtuţi! A vrut să ceară ucenicilor Săi,cu alte cuvinte, că întrega lor petrecere să fie în legătură cu Dumnezeu; întreaga lor viaţă să fie pusă în slujba Lui, pentru că altfel nu vor putea scoate răul nici din ceilalţi şi, cu atât mai puţin din ei înşişi.

            Dragii mei,

            Fiecare avem de scos mici demoni din noi, pentru că fiecare gând murdar, fiecare cuvânt urât, fiecare faptă rea, fiecare lucru neîngăduit de Dumnezeu constituie mici demoni care se sălăşluiesc în noi. Şi iată, Mântuitorul ne arată astăzi cum putem scăpa de aceste rele pentru totdeauna: prin post şi rugăciune. Acestea însă nu limitate la sensul lor strict, precum am văzut, ci în sensul lor larg şi complet. Acestea sunt mijloacele prin care putem scoate din noi înşine proprii demoni care ne chinuiesc!

            Vin adeseori la noi credincioşi care solicită, dintr-o răsuflare, să le facem dezlegări de farmece, de descâtece, de vrăji etc. Pe aceştia îi întrebăm mai întâi: „De ce crezi că cineva ţi-ar fi făcut vrăji? Bănuieşti pe cineva? Sunt în sat la tine vrăjitoare?” Şi foarte mulţi recunosc: “Nu părinte, dar întrucât îmi merge rău tot timpul în familie, cred că mi-a făcut cineva ceva.” “Bine, dar cine ţi-a făcut?” “Cred că mi-a făcut… nu ştiu…” Şi atunci, îi luăm pe oamenii aceştia deoparte şi îi sfătuim să se spovedească, pentru ca să constatăm că, de fapt, ei nu postesc, nu se roagă, nu merg la biserică şi, pe scurt, nu sunt în niciun fel pregătiţi să renunţe la adevăraţii ,,demoni” din ei. Vin la noi cu ,,demoni” imaginari, acuzând vrăjitoare şi descântătoare închipuite! Plasează automat răul care-i chinuie (păcatul, boala, suferinţa, insuccesele etc.), în afara lor, undeva pe seama unor persoane care, până la urmă, nici nu există!…

            Ce vreau să spun? Haideţi să vedem răul din noi şi să nu-l plasăm cu iresponsabilitatea în afara noastră! Haideţi să fim conştienţi că de cele mai multe ori noi suntem cauza răului nostru! Am citit acum două duminici o frumoasă pericopă evanghelică, în care patru inşi au adus un om paralizat la Mântuitorul, ca să-L vindece. Vă amintiţi ce i-a zis Hristos bolnavului? “Iertate îţi sunt păcatele tale!”(Mc.2, 5) Şi s-a vindecat. Aţi văzut de unde trebuie luat răul? Problemele noastre, gândurile noastre apăsătoare, insuccesele, tot ceea ce ne chinuie, nu cumva se întâmplă pentru păcatele noastre? Nu, cumva sunt din cauza nepregătirii noastre de a le ,,scoate” din noi? Nu cumva nu postim şi nu ne rugăm cum trebuie? Pentru că ne încredinţează Mântuitorul astăzi că ,,toate sunt cu putinţă celui ce crede” şi, de asemenea, prin post şi prin rugăciune pot fi scoşi demonii aceştia din noi.

            Foarte mulţi dintre dumneavoastră se plâng că nu li se împlinesc cererile încredinţate nouă spre rugăciune şi mijlocire la Dumnezeu. Sigur că, în ceea ce ne priveşte, ne rugăm după putinţă, după timpul pe care îl avem şi după felul în care ne putem şi noi interioriza la rugăciune. Se întâmplă însă, în unele cazuri, să nu ni se împlinească nicicum rugăciunile. Ce facem atunci? Ne pierdem pentru totdeauna credinţa? Punem ,,cruce” uşii bisericii şi nu mai călcăm acolo niciodată? Avem noi dreptul să ne supărăm pe Dumnezeu? Haideţi să vă spun de ce se întâmplă să nu ne asculte Dumnezeu rugăciunea. Trei motive ar putea fi acelea pentru care să nu ni se împlinească rugăciunea:

• întâi, pentru că nu ne-am rugat cum trebuie,
• al doilea, pentru că nu ne-am rugat cât trebuie, şi
• al treilea, pentru că nu am cerut în rugăciunea noastră ce trebuie.

            Nu ne -am rugat cum trebuie, adică aşa cum vrea Dumnezeu, cu post, cu nădejde, cu smerenie şi cu credinţă tare că El poate, într-adevăr, să răspundă cererii noastre. Nu ne- am rugat cât trebuie, înseamnă că nu a considerat Dumnezeu că este momentul, deocamdată, să ne împlinească rugăciunea. Consideră El că mâine va fi mai potrivit, sau poimâine, sau la anul, ori către bătrâneţe, când ne vom fi înţelepţit mai mult. Al treilea motiv, însă, este şi mai interesant:”nu ştiţi ce cereţi!” I-a certat Mântuitorul pe doi dintre ucenicii Săi la un moment dat, cu asprime, atunci când ei I-au cerut un lucru cu adevărat ridicol. Atât au putut ei la vremea aceea…

            Vă amintiţi când Iacob şi Ioan L-au tras deoparte şi I-au zis: ,,Dă-ne să stăm unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta întru Împărăţia Ta”? Adică, să fie ei întâi, iar nu ceilalţi zece. Iar Hristos i-a certat, zicându-le: “Nu ştiţi ce cereţi!” (Mt.20, 22) Ei bine, mi se pare că e înţelept să avem această ,,rezervă” atunci când Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea.

            Haideţi să avem şi noi înşine şi acest gând: nu cumva nu am ştiut ce cer? Sau, nu cumva nu-mi era de nici un folos? Nu cumva Dumnezeu, atât de înţelept fiind, a ştiut că nu-mi este de folos să mă asculte şi de aceea nu a împlinit rugăciunea mea? Nu cerem noi, de multe ori, de la El, lucruri pe care nu le primim, iar după o vreme, gândindu-ne şi privind retrospective la momentele acelea, suntem siliţi să recunoaştem că, fie că ne-ar fi împlinit sau nu Dumnezeu cererea, totuna ar fi fost, ori poate mai rău?! Dumnezeu a cunoscut, aşadar, în înţelepciunea Sa, că nu trebuia să ne asculte rugăciunea aceea.

            Şi, aş vrea să vă exemplific toate acestea printr-o frumoasă întâmplare din viaţa unui naufragiat care, spărgându-se corabia cu el, toţi tovarăşii săi de drum au pierit, iar el, rămânând singur, a luat o barcă şi s-a salvat pe o insulă nelocuită. Acolo şi-a făcut o colibă şi, pentru că era credincios, trăia cu speranţa şi rugăciunea că Dumnezeu nu-l va lăsa să moară acolo, părăsit şi singur, ci într-o zi îl va ajuta, va fi găsit de alţi navigatori şi va fi salvat. Cu puţinele chibrituri pe care le avea la el a făcut foc şi purta mare grijă să întreţină focul să nu se stingă şi să rămână astfel în imposibilitatea de aş mai pregăti hrana.

            S-a întâmplat însă într-o noapte, din cauza vântului, i-a luat foc coliba şi i-a ars tot ceea ce avea. Apoi s-a pornit o ploaie torenţială şi se afla omul nostru în pericolul de a i se stinge şi focul şi a pierde, astfel, pentru totdeauna speranţa de aş mai putea găti ceva de mâncare ori de a mai putea face lumină pe timp de noapte. S-a rugat lui Dumnezeu cum numai el, un om părăsit şi singur, putea să o facă, să-l ajute şi să poată păstra undeva, acoperită fie şi doar o scânteie, ca să aibă a doua zi cu ce încropi iarăşi un foc să-şi poată pregăti hrana şi, astfel, să-şi poată duce viaţa mai departe. S-a rugat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu i-a ascultat rugăciunea. I s-a stins focul şi a adormit plângând şi zicând: ”Doamne, nu mi-ai ascultat rugăciunea!… Şi cât de mult Te-am rugat! Cât de mult m-am încrezut în Tine aici, în singurătatea mea, şi nu mi-ai ascultat rugăciunea, rămânând acum fără salvare!…”

            Ei bine, întristarea şi plânsul lui n-au fost de lungă durată, pentru că a doua zi l-au trezit nişte voci. Pe când îi ardea lui coliba, şi pe când el se străduia să salveze ce mai putea din ea, focul acela mare a fost văzut de nişte corăbieri care treceau pe acolo şi care, luând o barcă, au acostat pe insulă, căutând să vadă cine ar putea să fie locuitorul acela misterios.

            Este, dragii mei, un mic exemplu din care putem înţelege de ce Dumnezeu uneori întârzie ori chiar refuză să ne asculte rugăciunea. Ştie El de ce! Pentru noi, important este să continuăm să ne rugăm şi să sperăm, să continuăm să ,,batem” la uşa Lui… Nu va veni astăzi, dar, poate va veni mâine, iar dacă nu va veni mâine, va veni poimâine sau mai târziu, dar este destul de puternic şi de bun că nu întârzie pentru totdeauna, cu condiţia, însă, ,,să ştim ce cerem”. El va veni, dacă vom posti şi ne vom ruga ,,cu adevărat”, şi va tămădui în noi micile suferinţe, slăbiciuni, insuccese etc.; va scoate micii demoni care ne chinuiesc şi ne împiedică să-I slujim Lui, făcând adevărate minuni şi în viaţa noastră, ca cea cu care Hristos a uimit astăzi până şi pe ucenicii Săi, Amin.

SURSA: Predici la Duminicile de peste an

Sf. Nicolae Velimirovici: Predica la Duminica a II-a din Post – SĂ VENIM ŞI SĂ STĂM ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU CELUI VIU

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

Sf. Nicolae Velimirovici: Predica la Duminica a II-a din Post – SĂ VENIM ŞI SĂ STĂM ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU CELUI VIU

SF. NICOLAE VELIMIROVICI

Predică la Duminica a II-a din Postul Mare a Sf. Grigorie Palama

Evanghelia despre vindecarea slăbănogului

Duminica trecută am ascultat pericopa Evanghelică despre tăria minunată a arătării măreţe şi puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la îndoială cuvintele Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din Nazaret – tot Natanael, de îndată ce a ajuns înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca Împărat al lui Israel. Evanghelia de astăzi vorbeşte despre ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţă adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos.

Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de paralizie – ducându-l pe patul său, el fiind foarte slab şi lipsit de ajutor. Ei au încercat fără să izbutească, să străbată prin mulţimea deasă de oameni, pentru a ajunge lângă Domnul şi, neizbutind, s-au urcat pe acoperişul casei, l-au desfăcut şi, cu osteneală multă, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul şi l-au aşezat la picioarele Vindecătorului făcător de minuni. Aceasta era măsura credinţei lor în Hristos.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu a auzit credinţa lor spusă în cuvinte, dar El a văzut aceasta. Ochii Lui duhovniceşti au pătruns până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut această credinţă. Cu ochii Săi trupeşti, El văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinţa lor era vădită atât vederii duhovniceşti a Domnului, cât şi ochilor Lui trupeşti.
Necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare, era de asemenea vădită pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel – el huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a început să-i mustre cu blândeţe pentru aceasta: “De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” Domnul, în judecata Sa limpede, citeşte inimile necurate cu aceeaşi lesniciune cu care le citeşte pe cele curate. Aşa cum a văzut de îndată inima curată a lui Natanael, în care nu se afla vicleşug, tot la fel şi aici, El vede de îndată şi cu limpezime inimile cărturarilor, care erau pline de vicleşug. Pentru a le arăta că El are putere atât asupra trupurilor, cât şi asupra sufletelor oamenilor, atât ca să ierte păcatele, cât şi ca să vindece trupul cel slăbănog, Domnul spune paraliticului: “Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.” La o poruncă atât de hotărâtă, slăbăngul s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Iată cât de multe puteri minunate arată Domnul deodată:

• El vede în inimile oamenilor şi deluşeşte credinţa în unii şi vicleşugul în alţii.
• El iartă sufletului păcatul său, făcându-l sănătos şi curat de boala şi de slăbiciunea sa.
• El redă sănătatea trupului slăbănog şi paralizat prin puterea cuvintelor Sale.

O, cât de măreaţă şi înfricoşătoare, minunată şi dătătoare de sănătate este arătarea Dumnezeului Celui viu!

Dar noi trebuie să venim şi să stăm înaintea Dumnezeului Celui viu. Acesta este lucrul de cea mai mare însemnătate pe calea mântuirii: să venim cu credinţă înaintea Domnului şi să-L simţim pe El. Uneori, Domnul Însuşi vine şi Îşi descoperă harul înaintea noastră, când El a venit la Marta şi Maria în Betania, când S-a arătat pe neaşteptate Apostolului Pavel, pe drum sau altor Apostoli pe Marea Galileii şi pe drumul spre Emaus, înlăuntrul uşilor încuiate, ori Mariei Magdalena în grădină, ori multor sfinţi în vise şi vedenii. Uneori, oamenii au fost aduşi înaintea Domnului de către Apostoli, aşa cum Andrei l-a adus pe Simon Petru şi Filip l-a adus pe Natanael şi aşa cum urmaşii Apostolilor şi misionarii au adus mii şi milioane de credincioşi la Domnul şi tot aşa cum un credincios a adus pe un altul. În sfârşit, uneori chiar oamenii se ostenesc din toate puterile lor, ca să ajungă înaintea Domnului, aşa cum s-a întâmplat cu aceşti patru oameni, care au desfăcut acoperişul casei pentru a aduce înaintea Domnului pe slăbănog. În aceste trei chipuri oamenii se pot simţi înaintea Domnului. Noi trebuie să ne silim şi să stăruim ca să ajungem înaintea Domnului şi pentru ca Dumnezeu să ne primească în preajma Sa şi să ne lumineze. De aceea, noi trebuie să luăm aceste trei căi în ordine inversă, adică noi trebuie, cu credinţă şi cu osârdie, să facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a ajunge la Dumnezeu; apoi trebuie să urmăm chemarea şi îndrumările Sfintei Biserici apostolice şi ale Părinţilor şi Învăţătorilor Bisericii; şi, în cele din urmă, numai după împlinirea primelor două condiţii, trebuie, cu rugăciune şi nădejde, să aşteptăm ca Dumnezeu să ne aducă la El şi, prin Duhul Său, să ne lumineze, să ne întărească, să ne vindece şi să ne mântuiască.

Cât de mari trebuie să fie strădaniile noastre pentru a deschide calea către Duhul lui Dumnezeu, ni se arată în chipul cel mai lămurit, în exemplul acestor patru oameni, care nu s-au dat înapoi de la urcarea pe acoperiş, nu i-a oprit nici ruşinea, nici frica, pentru a-l aduce pe prietenul lor bolnav înaintea Dumnezeului Celui viu, pe deasupra, prin acoperiş. Acest exemplu de osârdie este asemănător – dacă nu cumva mai mare – aceluia al văduvei care s-a rugat stăruitor, de judecătorul cel nedrept, ca să-i facă dreptate faţă de potrivnicul ei (Luca 18:1-5). Aceasta înseamnă împlinirea poruncii Domnului, ca să strige la Dumnezeu ziua şi noaptea şi Dumnezeu îi va auzi pe ei. Aceasta este o dovadă a adevărului altei porunci a lui Dumnezeu: “Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7:7). În sfârşit, aceasta este desluşirea cuvintelor uimitoare ale lui Hristos: “Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Matei 11:12). Atunci, Domnul le cere următorilor Săi credincioşi, ca ei să facă tot ceea ce le stă în putinţă, ca ei să se silească cu toată puterea lor, să fie lucrători câtă vreme au lumină, să se roage fără încetare, să ceară, să caute, să bată, să postească şi să facă fapte de milostenie fără de număr – toate acestea să le facă pentru ca să li se deschidă lor Împărăţia cerurilor – prin simţirea lui Dumnezeu cea măreaţă, înfricoşătoare şi dătătoare de viaţă. Domnul spune: “Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă, ca să vă întăriţi . şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21:36). Să fiţi cu trezvie şi cu mare purtare de grijă faţă de inima voastră, ca să nu se deschidă aceasta faţă de pământ; privegheaţi asupra gândurilor voastre, ca acestea să nu vă îndepărteze de Dumnezeu; fiţi cu purtare de grijă faţă de lucrările voastre, ca să vă înmulţiţi talantul şi ca acesta să nu se împuţineze sau să piară cu totul; aveţi grijă de zilele voastre, ca să nu vină moartea asupra voastră pe neştiute şi să nu vă prindă nepocăiţi de păcatele voastre. Aceasta este credinţa noastră Ortodoxă: lucrătoare, rugătoare şi păzitoare, pătrunsă până în adâncuri de lacrimi şi osârdie. Nici o altă credinţă nu cere atâta osârdie din partea credincioşilor săi, ca să se învrednicească să stea înaintea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta spune despre aceste stăruinţe lumii întregi, dar Domnul şi Mântuitorul nostru Însuşi le-a cerut pe acestea credincioşilor şi Biserica le repetă într-una, de-a lungul veacurilor, din neam în neam, arătând credincioşilor numărul tot mai mare de luptători duhovniceşti, care au împlinit legea lui Hristos şi li s-a dat slavă şi putere de negrăit prin cuvânt, atât în cer, cât şi pe pământ.

Dar, pe de altă parte, trebuie să nu ne înşelăm pe noi înşine, crezând că toate nevoinţele şi osârdia omului aduc în sine mântuirea. Nu trebuie să ne închipuim că numai prin nevoinţele şi osârdia sa, omul va fi în stare să ajungă înaintea Dumnezeului Celui viu. Dacă nu este după Voia lui Dumnezeu, nici un om muritor nu poate să ajungă vreodată să stea înaintea feţei lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuşi, care a menit această întreagă osârdie şi nevoinţe, spune în altă parte: “Când veţi face toate cele poruncite vouă. Să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17:10). Şi în alt loc: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6:44). Şi iarăşi: “Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Şi iarăşi, în alt loc: “Prin har sunteţi mântuiţi” (Efeseni 2:5). Ce mai putem spune după toate astea? Să spunem că toată sârguinţa noastră pentru mântuire este în zadar? Să stăm nemişcaţi şi să aşteptăm ca Domnul Însuşi să ne aşeze, prin puterea Sa, înaintea feţei Sale? Nu spune chiar Proorocul Isaia: “Toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat” (Isaia 64:6)? Să lepădăm, atunci, toată strădania şi nevoinţele noastre? Atunci n-am ajunge şi noi întocmai ca şi sluga care a săpat şi a ascuns în pământ talantul domnului şi, pentru aceasta, stăpânul său i-a strigat: “Slugă vicleană şi leneşă!” (Matei 25:26). Noi trebuie să ne păstrăm mintea limpede şi să ne străduim să împlinim poruncile lămurite ale Domnului. Noi trebuie să ne străduim din toate puterile noastre, dar stă numai în puterea lui Dumnezeu să ne binecuvânteze strădaniile şi să ne aducă înaintea Sa. Apostolul Pavel a venit aici cu o lămurire minunată, când a zis: “Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel, nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu, Care face să crească.” (I Corinteni 3:6-7). Atunci, totul depinde de Dumnezeu – de puterea, înţelepciunea şi milostivirea Lui. Cu toate acestea, noi trebuie să plantăm şi să udăm şi nu trebuie să cutezăm să ne lepădăm de datoria noastră fără să fim în primejdia pierzării veşnice.

Este de datoria agricultorului să planteze şi să ude, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă seminţele vor încolţi, vor creşte şi vor da roadă.

Este de datoria omului de ştiinţă să examineze şi să cerceteze, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă cunoaşterea i se va descoperi lui, sau nu.

Este de datoria părinţilor să-şi crească şi să-şi educe copiii în frica lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi milostivirea lui Dumnezeu dacă aceşti copii vor trăi mai mult sau mai puţin.

Este de datoria preoţilor să-i înveţe, să le dea cunoştinţe, şi să-i îndrume pe credincioşi, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă strădaniile preoţilor vor aduce roadă sau nu.

Este de datoria noastră, a tuturor, să ne străduim şi să ne silim, ca să ne învrednicim să stăm înaintea Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă vom fi primiţi sau nu de Domnul.

Dar noi nu trebuie să ne străduim fără să avem nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Toată silinţa noastră să ne fie luminată de nădejdea că Domnul este cu noi şi că El ne va primi în lumina înfăţişării Sale. Nu se află nici un izvor mai adânc şi mai nesecat, decât izvorul milostivirii lui Dumnezeu. Când fiul rătăcitor s-a pocăit după căderea lui îngrozitoare până la treapta porcilor, tatăl său cel milostiv a mers să-l întâmpine, l-a îmbrăţişat şi l-a iertat. Dumnezeu este neobosit în alergarea Lui, ca să-i întâmpine pe copiii Săi cei pocăiţi. El Îşi întinde mâna către toţi cei care se întorc cu faţa către Dumnezeu. “Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit.” (Isaia 65:2), a spus Domnul către evrei. Aşadar, când Domnul Îşi întinde mâna Sa către cei răzvrătiţi, cum să nu fie El ascultător? Ascultătorul prooroc David spune: “Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin.” (Psalm 15:8). Atunci, Domnul nu tăgăduieşte să se arate înaintea celor care se străduiesc pentru mântuirea lor.

De aceea, să nu socotim strădaniile noastre că sunt în deşert, aşa cum fac cei lipsiţi de Dumnezeu şi cei care se află în deznădejde, ci, atunci când ne ostenim şi facem cele mai mari osteneli cu putinţă, nădăjduim în mila lui Dumnezeu. Să ne sporim ostenelile în timpul Postului Mare, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Pe calea aceasta a noastră, să ne lumineze exemplul celor patru credincioşi care s-au urcat pe acoperiş şi l-au desfăcut şi au lăsat în jos, înaintea Domnului, patul în care zăcea slăbănogul cel paralitic. Dacă o cincime din sufletul nostru este paralizată sau bolnavă, să ne grăbim dimpreună cu celelalte patru cincimi sănătoase înaintea Domnului şi El va da sănătate părţii din lăuntrul nostru, care este bolnavă. Dacă unul dintre simţurile noastre s-a smintit de lumea aceasta şi s-a îmbolnăvit din pricina tulburării prea mari, să ne repezim cu celelalte patru simţuri înaintea Domnului, pentru ca El să se milostivească de simţul nostru bolnav şi să-l vindece. Când o porţiune a trupului se îmbolnăveşte, doctorul recomandă două feluri de îngrijire: purtare de grijă şi hrănirea restului trupului, astfel încât porţiunea sănătoasă să ajungă mai puternică şi mai sănătoasă, şi să poată rezista astfel bolii din porţiunea care este bolnavă. La fel este şi cu sufletele noastre. Dacă în minţile noastre se află îndoială, să luptăm cu osârdie în inimă şi în suflet, pentru a ne întări credinţa şi, cu ajutorul Domnului, să se vindece şi să se întărească mintea noastră bolnavă. Dacă am păcătuit uitând de rugăciune, să ne grăbim să facem fapte de milostenie, să ne restabilim cucernicia pierdută – şi de la capăt.

Şi Domnul va vedea credinţa noastră, şi ostenelile, şi strădania noastră şi ne va milui pe noi. Şi El, în milostivirea Lui nesfârşită, ne va primi la El, în duhul acela fără de moarte şi de viaţă dătător, prin care cete nenumărate de îngeri şi armate întregi de sfinţi primesc viaţă, primesc putere şi bucurie. Slăvit şi lăudat fie Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sursă text: Sf. Nicolae Velimirovici, Omilii şi Predici

Sursa:prosanthropos.wordpress.com

Sfântul Simeon Noul Teolog – Despre credinţă

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

Sfântul Simeon Noul Teolog – Despre credinţă

Religie / Teologie Patristică
Symeon Noul Teolog

Credinţă este să crezi în Dumnezeul Cel de necuprins cu mintea, Care din nimic a adus la fiinţă cerul şi pământul, marea şi toată făptura văzută şi pe cea înţelegătoare. Această credinţă o aveau toţi vechii Proroci şi Drepţi, de la Adam până la Hristos. După venirea lui Hristos, credinţă este să creadă cineva în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh – o fire (phýsis) şi trei ipostasuri –, şi în marea taină a iconomiei că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care este de aceeaşi fire cu Tatăl şi Ipostas [al Sfintei Treimi], fără să se despartă de Tatăl, a încăput în pântecele Fecioarei Maria – care a fost Fecioară înainte de naştere, iar după Naştere tot Fecioară a rămas – şi S-a întrupat, asumându-Şi deplin firea omenească într-un Ipostas şi rămânând Dumnezeu neschimbat. Şi S-a născut din Fecioara Maria ca om cu Trup – cu două firi desăvârşite, unite fără amestecare şi fără separare. Şi cu voia Lui a primit îngropare, fără ca Dumnezeirea Lui să se despartă nicidecum nici de suflet, nici de trup, odată cu despărţirea pe care o aduce moartea. Apoi, după trei zile a înviat şi după 40 de zile S-a înălţat la ceruri ca om şi stă pe Tronul Dumnezeirii Sale slăvit şi în Trupul Lui omenesc de cetele îngereşti împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Credinţă este să crezi că acestea au avut loc, pentru ca aceia care cred în Însuşi Hristos, să se îmbrace din nou prin Hristos cu Duhul Sfânt, de Care s-a dezbrăcat Adam cel-întâi-zidit prin încălcarea poruncii. Şi după ce se fac părtaşi Sfântului Duh, să poată săvârşi în împreună-lucrarea Duhului şi dumnezeieştile porunci – la fel cum mai înainte făceau Sfinţii prin credinţă – şi să îl biruiască desăvârşit pe diavol şi pe demonii nevăzuţi. Pentru că, fără Duhul Sfânt, nu este cu putinţă nici să nu păcătuim, nici să săvârşim sfintele porunci, nici să respingem stăpânirea şi puterea demonilor care stau împotriva noastră. Credinţă este să crezi în Dumnezeu, pentru câte a spus în toate Scripturile însuflate de El, fie binevestind cu bucurie, fie ameninţând. Credinţă este să primeşti cele ale lui Dumnezeu, fie dogme, fie porunci, adică să primeşti pe Duhul Sfânt. Pentru aceasta se şi numeşte fiecare credincios, „credincios”.

Credinţă este să te dăruieşti lui Dumnezeu întru totul, şi cu tot sufletul să-ţi pui doar în El toată nădejdea mântuirii. Credinţă este să crezi că Dumnezeu poate să le facă pe toate câte sunt după bunăvoirea bunătăţii Sale şi să cunoşti că El le făptuieşte spre folosul nostru. Credinţă este să ai încredere în puterea de nebiruit a Dumnezeului Atoatestăpânitor, aşa încât să porunceşti şi munţilor să se mute din loc – lucru care este al celor puţini – şi munţii să se mute din loc. Şi aceia care împlinesc acestea sunt număraţi pe degete, după cum scrie: „Nu este pentru toţi credinţa”. Fără credinţă neruşinată în Hristos şi fără credinţă neşovăielnică în dumnezeieştile cuvinte şi fără dragoste de Dumnezeu şi de oameni venită din conştiinţă curată, din care se naşte smerenia şi milostivirea, nu este cu putinţă să ne mântuim.

Înaintea oricărei virtuţi merge Harul care vine din credinţă şi este temeiul fiecărei virtuţi. Şi oricare virtute, vine, se statorniceşte şi lucrează prin Har. Însă oricare virtute, fără Har, este socotită de Dumnezeu mai prejos decât orice răutate, pentru că acea virtute este diavolească, este lucru uneltit de demoni, care fiind puteri înţelegătoare înşeală mintea înţelegătoare a oamenilor, adică ne fac să părem oamenilor înţelepţi, milostivi şi foarte blânzi, [deşi nu suntem]. Harul lui Dumnezeu vine la orice om, oricât de pângărit şi întinat ar fi, atunci când el aduce lui Dumnezeu mulţumire adevărată. Iar mulţumire adevărată înseamnă cunoştinţa Harului. Cum însă ar putea să mulţumească după vrednicie cel care a primit binefacerea, dacă nu cântăreşte mai întâi mărimea binefacerii primite? Pentru că toţi cei care nu au cunoscut mărimea binefacerii, au sfârşit prin a o dispreţui. Trebuie, aşadar, să cunoaştem că puterea Duhului Sfânt pogoară la toţi cei care cred în Hristos nu din faptele mai înainte făptuite –, pentru că, dacă Harul ar veni din fapte, nu ar mai fi Har [gr. χάρις înseamnă la bază „dar”, n.tr.] –, ci din credinţă, ca Harul să meargă înaintea faptelor şi fapta să se construiască pe temelia Harului, să se împlinească prin Har. Faptele însă care se împlinesc fără Har sunt socotite de Dumnezeu ca şi cum nici nu s-ar împlini, pentru că nu au existenţă, nu există.

Căci binele nu este bine, dacă nu se face bine. Este aşadar cu neputinţă ca binele să se facă bine fără Harul lui Hristos; pentru că, dacă acest lucru ar fi fost cu putinţă şi uşor de împlinit, Dumnezeu nu S-ar mai fi făcut om; căci, numai şi numai prin Harul Său se poate împlini bine orice faptă bună. Fericit este acela care cunoaşte acest lucru şi vrednic de plâns este oricine nu ţine seama de aceasta, pentru că zadarnic mai crede în Hristos. De aceea, cei mai mulţi dintre cei care psălmuiesc în biserică şi se roagă, cu buzele doar rostesc cuvintele, dar mintea (nous) lor stă de vorbă cu demonii, atraşi de aceştia prin griji deşarte, fie ale traiului zilnic, fie ale cărnii, fie ale închipuirii, fie ale ţinerii de minte a răului, aşa încât binele să nu se facă bine, pentru că, fără Har nimic nu se poate face bine.

Pentru care motiv, aşadar, să se laude omul? Pentru nici unul. De aceea, adevăraţii creştini sunt cu zdrobire de inimă şi smeriţi, pentru că ei ştiu că nu au nimic al lor, ci toate sunt ale Harului. Iată însuşirile celor care nu sunt adevăraţi creştini: vanitate şi îngâmfare, înfumurare, trufie, aroganţă, iubire de slăvire şi, în al şaptelea rând, smerenia făţarnică, de suprafaţă, care atrage cinstirea oamenilor. Două sunt cele care îşi urmează una alteia: credinţa şi faptele. Credinţa pentru fapte, faptele însă nu pentru credinţă, ci, prin credinţă. Fără credinţă nu este cu putinţă să primească cineva bunăvoire de Sus, de vreme ce din credinţă vine Harul Domnului nostru Iisus Hristos către cel ce crede, însă fiecăruia se dă după o măsură anume. Dacă multă este credinţa, mult va fi şi Harul, iar dacă puţină este credinţa, puţin va fi şi Harul.

Astfel, pentru cel care crede adevărat şi ortodox nu există nici un folos din credinţa fără fapte. Pentru că dovedire a credinţei este puterea pe care ea o dă; şi arătare  a puterii este săvârşirea bunelor porunci, adică a faptelor bineplăcute lui Dumnezeu. Orice lucrare vine din puterea prin care omul poate înfăptui ceva. Şi dacă este cu neputinţă să primim bunăvoirea lui Dumnezeu fără credinţă, este vădit că forţa care vine din credinţă dă tăria prin care se împlineşte fapta bineplăcută lui Dumnezeu şi după voia Lui. Prin credinţă înţelegem însă aici nu doar să credem în Hristos sau să ne încredinţăm Lui, ci să credem că în Hristos este cu putinţă şi să ne eliberăm de răutate şi să ne facem lucrători neînfruntaţi ai oricărei virtuţi, aşa cum învaţă şi fericitul Apostol spunând „M-am ostenit mai mult decât ei toţi, dar nu eu, ci Harul lui Dumnezeu care este în mine” (I Cor. 15, 10).

Aşadar, cel care nu are cunoaştere înţelegătoare că se împărtăşeşte de Har, zadarnic s-a mai făcut creştin; este aşezat alături de necredincioşi, pentru că, chiar de crede că s-a eliberat de orice răutate şi că este părtaş oricărei virtuţi, zadarnic se osteneşte, fiind mincinos şi ipocrit.

Şi chiar dacă ar împărţi săracilor toate ale sale, chiar dacă ar posti şi ar priveghea şi ar dormi pe pământ, şi s-ar ruga şi ar implora pe Dumnezeu să fie miluit, însă nu cunoaşte că Harul care vine din credinţă este milostivirea, de aceea, lăsând toate cererile sale, să ceară Domnului înaintea acestora şi înaintea tuturor celorlalte să îi dea doar Harul. Şi dacă, doar pentru Har ar cheltui bani şi ar suferi orice răutate şi ar arăta grăbire şi zel, fie să îl dobândească pentru prima oară acum, când s-a făcut creştin, fie, după ce a pierdut Harul, să îl redobândească prin pocăinţă şi spovedanie şi printr-o vieţuire mai plină de umilinţă; cu toate acestea, dacă el crede că împlineşte oarecare fapte bune care îl vor îndreptăţi [înaintea lui Dumnezeu], adică milostenii, şi postiri, şi privegheri, şi rugăciuni, zadarnic le face pe toate acestea şi se şi osândeşte.

Aceasta este taina creştinătăţii ascunsă din neam în neam, care s-a arătat în vremurile din urmă, despre care şi Pavel spune arătând că Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Căci cunoştinţa adevărului nu este nimic altceva decât însuşi Harul, care este şi adevărul care s-a împlinit în Iisus Hristos, după cuvântul Evangheliei. Fără această cunoştinţă, este cu neputinţă să găsească creştinul milă la Dumnezeu. Pentru că, aşa cum nu este cu putinţă ca Hristos să facă minuni necredincioşilor, nici să se dezmintă, nici să se lepede de Sine, la fel nu este cu putinţă să miluiască pe cineva dintre cei care cred în El, dacă nu mai înainte acela înţelege deplin că Harul care vine de la El şi prin El este milostivirea şi mântuirea. Pentru că mântuirea nu se dobândeşte decât dacă cei care vor să se mântuiască ajung la îndumnezeire.

Sursa: Αγ. Συμεών του Νέου Θεολόγου [Sfântul Simeon Noul Theolog]. Αλφαβητικά κεφάλαια [Capete alfabetice], ed. Ι. Μ. Σταυρονικήτα, Άγιο Όρος 2011, pp. 224- 233.