Lansare de carte ortodoxă românească la parohia Panaghia Hodighitria din Mitropolia Pireului

Difuzăm un anunț de interes general, primit prin poșta electronică:

 

Lansare de Carte la Biserica Românească
“Panaghia Odighitria” din Pireu
Duminică 21 ianuarie 2018, ora 14:30

Eveniment cultural-teologic la Biserica Panaghia Odighitria

a Comunității Românești din Pireu:

Teologul român Mihai-Silviu Chirilă,

cunoscut publicului interesat de teologie ortodoxă,

va face prima lansare a cărții sale numite

”Promovarea ecumenismului la nivel panortodox

de către pseudosinodul din Creta”

carte silviu chirila

Evenimentul va avea loc in sala mare a Bisericii “Panaghia Odighitria”, imediat după Sfânta Liturghie în limba română care se săvârșește în fiecare duminică la această biserică.
Adresa: Tenarou 3, Lofos Vokou, Maniatika, Pireu
Informații la nr. de telefon 6981190086

Advertisements

Anunț oficial al Sinaxei Clericilor și Monahilor din Grecia – eliberat pentru presa ortodoxă de limbă grecă în data de 22.12.2017

Sinaxa Clericilor și a Monahilor Ortodocși

synaxisorthkm@gmail.com

 

 A N U N Ț

 

 

“Sinaxa Clericilor și Monahilor”  istorică și luptătoare, care își asociază numele cu Sfânta Mănăstire “Sfânta Treime” Ano Gazeea, s-a întrunit astăzi, Marți 19 Decembrie, în noua sală a “Institutului de Studii Patristice-Ortodoxe” în Tesalonic.
Au participat părinți pomenitori și nepomenitori, îngrădiți și neîngrădiți, realitate care distruge minciuna și zvonurile acuzatoare cum că am avea poziții schismatice, și după discuții am hotarât:

1. Să se continue cu mai multă putere lupta împotriva ecumenismului și a pseudo sinodului din Creta

2. Să se organizeze o conferință în Tesalonic unde să se dezbată neregulile canonice și dogmatice ale minciuno sinodului din Kolimbari

3. Să circule o broșură în care se arată caracterul eretic al pseudo Sinodului

4. Cu discernământ și atenție să fie cooptați și alți episcopi, clerici, monahi și laici ca să îngroașe rândurile frontului ortodox ca în felul acesta sa se împrăștie norul ereziei ecumeniste și să străluceasca soarele Ortodoxiei așa cum în puține zile va lumina Nașterea Soarelui Dreptății, care a adus în lume lumina adevăratei cunoașteri de Dumnezeu.
Recenta hotărâre a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, care în esență a anulat (caracterul panortodox- n.t.) minciuno sinodul din Creta mărește bucuria și speranța și îndreptățește pe toți care am luptat împotriva lui. Așteptăm ca și alte Biserici Locale sau măcar alți episcopi, clerici și monahi, dar mai ales Sfântul Munte, să-și redefinească poziția lor.

Tesalonic 19 Decembrie 2017
Sinaxa Clericilor și Monahilor, președinte Protoprezbiter Theodoros Zisis, copreședinte egumen Grigorie Haginicolau

 

traducere preot Matei Vulcanescu

 

 

 

 

Sinaxa Clericilor si Monahilor din Grecia 19 Decembrie 2017

Părintele Matei Vulcănescu (Parohia Panaghia Hodighitria, Mitropolia Pireului, Grecia), a consemnat:

Am participat cu multa bucurie si entuziasm la Sinaxa Clericilor si a Monahilor din Grecia in data de 19 Decembrie 2017.
Sinaxa a avut loc in Tesalonic, in Sala Institutului de Studii Patristice.
Cu aceasta ocazie presedintele Institutului de Studii Patristice, parintele Theodoros Zisis, care este si presedinte al comitetului organizator al Sinaxei Clericilor si Monahilor din Grecia, a prezentat un istoric al Sinaxei din ultimul an.
Parintele Grigorie Hatzinikolau, Staretul Manastirii Sfanta Treime (Ano Gatzeea) va gazdui in continuare Sinaxa la Volos.
La Sinaxa participa clerici si monahi pomenitori si nepomenitori.

A fost prezentat Calendarul tiparit pentru anul 2018, Calendar ce contine sarbatorile Sfintilor ce au oprit pomenirea de-a lungul istoriei de 2000 de ani de crestinism ortodox sau au subliniat importanta marturisirii si a opririi pomenirii episcopilor ce invatau erezii. Redam cateva nume: Sfantul Grigorie Teologul, Cuviosul Macarie, Cuviosul Nikita Marturisitorul, Sfantul Gherman al Constantinopolului, Sfantul Serghie Marturisitorul, Sfantul Nichifor al Constantinopolului, Sfantul Iustin Popovici, Sfantul Paisie Aghioritul, Sfantul Nicodim Aghioritul, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Ghenadie Scholarios, Sfantul Theodor Studitul, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Stefan cel Nou, Sfantul Ioan Damaschin si altii.
A fost prezentata Brosura “Oprirea pomenirii nu este schisma”, scrisa de parintele Theodoros Zisis.
Parintele Theodoros Zisis a fost felicitat de Mitropolitul Serafim al Pireului pentru curajul marturisirii si al dragostei pentru ortodoxie si pentru oprirea pomenirii Arhiepiscopului Antim al Salonicului care a semnat erezia din Creta, predica erezia in Arhiepiscopia Salonicului si i-a interzis prin document oficial Parintelui Theodoros Zisis sa mai predice impotriva ecumenismului sau a pseudo-sinodului din Creta, pentru care motiv Parintele Theodoros Zisis a recurs la ultima masura canonica si anume aplicarea Canonului 15 de la I-II Constantinopol (intreruperea pomenirii numelui arhiepiscopului Antim la toate sfintele slujbe).
Parintele Theodoros Zisis a fost izgonit din Biserica Sfantul Antonie unde slujea si acum slujeste impreuna cu parintele Nikolaos Manolis si parintele Fotios Vezinias intr-o sala amenajata in orasul Tesanonic special pentru Sfanta Liturghie. La aceasta Sfanta Liturghie participa sute de oameni, spatiul fiind neincapator.
Am sa redau cateva din punctele dezbatute de brosura:
1. Ne ingradim de erezie, nu de Biserica.
Este foarte important discernamantul spiritual al Parintilor care sa calauzeasca viata noastra.
Sinaxa Clericilor si Monahilor respinge cu fermitate doua extreme in care unii frati antiecumenisti au cazut:

Prima extrema (sa-i spunem de-a stanga) este a celor care spun ca cine intrerupe pomenirea episcopului sau este schismatic, pentru ca episcopul ar fi “izvorul preotiei”(iar nu Hristos- Marele Arhiereu) si in felul acesta oricine s-ar ingradi pe sine de episcopul si preotul ce ar predica o erezie ar fi schismatic. Din pacate aceasta mentalitate este de influenta latina, papala, invatatura scolastica bazata pe teoria episcopocentrista, episcopul, indiferent de invatatura lui, este infailibil, episcopatul lui lucreaza  ex opere operato – un fel de papa local.

A doua extrema (sa-i spunem de-a drepta) este a celor care au intrerupt pomenirea si sustin ca Biserica rezida numai in cei care au intrerupt pomenirea, iar cei care nu au intrerupt pomenirea, chiar daca sunt in marturisire ortodocsi, ei sunt de fapt eretici, pe baza teoriei vaselor comunicante (desi ereziarhii nu au fost condamnati de un Sinod). Aceasta teorie este de fapt o filosofie de tip protestant, care dinamiteaza in fapt sistemul sinodal al Bisericii, cei care hotarasc acum cine face si cine nu face parte din Biserica fiind o mana de oameni care refuza comuniunea cu Bisericile Locale (episcopii si sinoadele) ce marturisesc ortodox, provocand schisma in Biserica.  Acestia se caracterizeaza prin lipsa discernamantului duhovnicesc, a dragostei si a bunei randuieli si a lipsei ascultarii de  conglasuirea parintilor. E foarte interesant ca ei se contrazic flagrat in afirmatii – la inceput au avut o pozitie echilibrata, apoi schimbadu-se radical- dovedind astfel o lipsa de stabilitate duhovniceasca.

Ambele extreme au ca numitor comun respingerea credinciosilor de la Sfantul Potir, si lipsa de conslujire cu preotii marturisitori pomenitori  sau cu cei nepomenitori, in cazul celor pomenitori.

2. Sfintele Taine sunt valide si fara pomenirea episcopilor (se refera la episcopii dovediti a fi eretici- un episcop care cugeta eretic, dar nu propovaduieste public erezia, nu i se poate opri pomenirea, sau pe baza de banuiala, etc)
Bineinteles ca nu oricarui episcop i se intrerupe pomenriea, ci numai a celui care invata erezia ecumenista, a semnat in Creta, nu se dezice de pseudo sinod, etc.
Oprirea pomenirii sa nu se faca fara sfatuire si discernamant duhovnicesc, fara povatuitor si fara multa rabdare si asteptare. Oprirea pomenirii nu este un act de bravura, ci este un act de credinta adanca si maturitate duhovniceasca ce trebuie sa cantareasca bine acest gest ultim folosit ca arma impotriva ereziei.

3.Sfanta Liturghie nu se tine in numele episcopului.

4. Ecumenismul este erezie intru cunostina. El a fost subliniat ca erezie de Sfintii Parinti contemporani- Sfantul Paisie Aghioritul, Sfantul Serafim Sobolev, Sfantul Averchie de Jordanville, Sfantul Iustin Popovici, etc

Linia pe care o pastreaza Sinaxa Clericilor si a Monahilor este o linie a discernamantului duhovnicesc, aceasta Sinaxa nu are autoritatea si nici nu incearca sa traseze linia granitei Bisericii doar la nepomenitori, ci scopul ei este de a tine treaza linia ortodoxa care are ca baza Marturisirea Ortodoxa a Credintei si utilizarea tacticilor care se impun de la Biserica Locala la Biserica Locala, fiecare tactica fiind folosita in functie de caderea Bisericii Locale sau din contra de stabilizarea Bisericilor Locale in Adevar avem exemplul multor Mitropoliti din Serbia care nu au semnat in Creta textul eretic vadit, a multor Mitropoliti din Grecia care au facut la fel, a Bisericii Bulgare, a multor Mitropoliti din Biserica Rusa care recent a respins Creta, a Bisercii Georgiene si a Bisericii Antiohiene).
Sinaxa Clericilor si Monahilor este alcatuita din parinti si monahi pomenitori si nepomenitori, dar toti sunt in acelasi cuget, anume Marturisirea Dreptei Credinte.

 

A consemnat de la Sinaxa Clericilor si Monahilor
parintele Matei Vulcanescu

Protoprezbiter al Sfintei Mitropolii a Pireului

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA DESPRE SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL -„Vai, dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac!”

Azi fiind 13 august, prăznuim mutarea moaștelor Sfântului Maxim Mărturisitorul.  Sfântul Maxim nu a fost nici episcop, nici cleric, însă și-a asumat mărturisirea Ortodoxiei atunci când toți episcopii și clericii se temeau și tăceau.

Sursa: Cartea „FLORI ÎNMIRESMATE” – Episcopul Augustin Kandiotis, fost Mitropolit de Florina (52 de predici la pomenirea unor sfinți)

Via: http://acvila30.ro/mitropolitul-augustin-de-florina-despre-sfantul-maxim-marturisitorul-vai-daca-cei-care-trebuie-sa-vorbeasca-si-sa-sustina-ortodoxia-tac1_2/

Sfântul Maxim a trăit în veacul al VII-lea d.Hr.  S-a născut în Constantinopol. A iubit cartea de mic. A studiat filosofia şi teologia şi era renumit pentru educaţia sa. Datorită calităţilor sale a fost luat funcţionar superior la Curtea Împăratului şi imediat a devenit mare secretar. O mare cinste. Împărat era atunci Heraclie, cel care i-a biruit pe perşi şi a adus înapoi Cinstita Cruce pe care o răpiseră barbarii. În zilele lui, Cetatea a fost salvată de asediu avarilor, iar locuitorii au cântat pentru prima oară Imnul Acatist. Heraclie a fost un împărat credincios şi evlavios. Dar asupra unei teme serioase, asupra temei ereticilor, a arătat o oarecare cedare, care nu a plăcut deloc lui Maxim. Maxim îi considera pe eretici foarte periculoşi şi voia ca Biserica şi statul să păstreze faţă de ei o poziţie strictă. Ereticii erau atât de obraznici, încât dacă erau lăsaţi liberi exista teama ca o mare parte din mulţime să cadă în erezie. Iar în acea vreme erezia ce era în mare acţiune era monotelismul.

Să spunem în două cuvinte ce înseamnă monotelism. Hristos, Începătorul credinţei noastre şi Întemeitorul sfintei noastre religii, este Dumnezeu şi Om, este Dumnezeu-Om. Are două voinţe. Ca om are o voinţă, însă curată de întinăciunea păcatului. Ca Dumnezeu are o voinţă sfântă şi atotputernică. Aceste două voinţe se unesc în Hristos. Voinţa omenească se supune voinţei lui Dumnezeu şi există o armonie a voinţelor în persoana lui Hristos. Nu se întâmplă nicio ciocnire în Hristos între voinţa dumnezeiască şi cea omenească. Însă cum are loc unirea celor două firi şi armonia celor două voinţe, aceasta este o taină. Părinţii Bisericii ne spun că aşa cum fierul când îl băgăm în foc se încălzeşte şi devine roşu, adică se uneşte cu focul fără să-şi piardă nimic din firea lui, aşa şi Hristos ca Om s-a unit cu Dumnezeiasca Fire şi, fără ca firea omenească să piardă ceva, a primit strălucirea Dumnezeirii, a iradiat şi a devenit şi ea slăvită şi a urcat şi ea în ceruri. Şi la această mare înălţime, pe care nu poate limba omenească să o descrie, este chemat omul să ajungă. Şi ajunge prin credinţa care îl face pe omul neputincios să se unească împreună cu Hristos şi să devină şi el într-un fel oarecare dumnezeu-om următor al Dumnezeului-Om.

Aceste lucruri le învaţă dascălii ortodocşi despre cele două firi şi despre cele două voinţe ale lui Hristos. Dar ereticii monoteliţi credeau că dacă spunem că Hristos are două voinţe, dumnezeiască şi omenească, Îl subestimăm. Şi de aceea spuneau că doar o singură voinţă există în Hristos, voinţa lui Dumnezeu , care a absorbit voinţa omenească.
Poate că par grele cele pe care le spunem aici. Dar această învăţătură eretică a tulburat mult lumea creştină, iar monoteliţii prin îngăduinţa şi chiar şi cu sprijinul împăraţilor s-au întins mult. Heraclie nu era monotelit, dar încerca să reconcilieze lucrurile şi să aducă o oarecare pace între adversari. Dar în chestiunile credinţei nu e nevoie de diplomaţie; în chestiunile credinţei e valabil ori „da”, ori „nu”; cale de mijloc nu există. Şi pentru că Maxim nu era de acord cu linia pe care o urma Heraclie în această chestiune, a considerat că se cuvine să renunţe la responsabilităţile sale faţă de împărat şi să înceteze să-i ofere serviciile de mare secretar. Pentru credinţă şi-a sacrificat poziţia strălucită, bani şi salarii şi s-a retras într-un loc pustiu, la o oarecare mănăstire. Purta rasa de monah, începuse să se înăsprească faţă de sine, să se roage, să studieze şi să se pregătească pentru lupte dure pentru Ortodoxie.

Pentru Maxim ar fi fost plăcut să rămână întotdeauna în mănăstire. Dar cu cât auzea că ereticii, lupi groaznici, năvăleau în sfântul staul al Bisericii şi răpeau oile lui Hristos, nu a putut să se liniştească. A hotărât să-şi părăsească viaţa monahală liniştită şi să se arunce în marile lupte pentru Ortodoxie. A fost în epoca sa un al doilea Atanasie cel Mare. S-a luptat cu toată puterea sufletului său. Armele sale au fost cunoştinţele şi înţelepciunea lui şi mai ales viaţa lui ascetică şi sfântă. Pretutindeni a alergat. Nu doar în Constantinopol, ci şi în Alexandria şi în alte părţi ale Africii şi până în Italia şi la Roma, ca să ajute şi să întărească pe episcopii ortodocşi în lupta împotriva ereticilor. A contribuit mult pentru condamnarea ereziei monoteliţilor.

Împăratul Constas, susţinător al ereticilor, s-a mâniat pe Maxim pentru lupta lui curajoasă şi i-a poruncit să înceteze să vorbească şi să tulbure liniştea imperiului său. Dar tăcerea lui ar fi însemnat trădarea Ortodoxiei. Vai! dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac. Ereticii, pentru că nu întâlnesc împotriviri, vor merge mai departe şi vor cuceri teren. Sfântul Maxim nu s-a supus poruncii împăratului; acum, cu mai mare putere propovăduia măreţiile Ortodoxiei. Duşmanii Ortodoxiei l-au persecutat, l-au depus şi l-au exilat în diferite părţi ale imperiului. Dar oriunde îl trimiteau, Sfântul Maxim nu înceta să predice cuvântul Ortodoxiei. În sfârşit, l-au adus în Constantinopol ca să-l judece din nou. Au încercat să-l descurajeze, dar a fost imposibil. Împăratul s-a sălbăticit şi s-a făcut ca o fiară şi a poruncit să i se taie limba şi mâna dreaptă a Sfântului Maxim; să i se taie limba, ca să nu mai poată să vorbească şi să propovăduiască Ortodoxia, şi să i se taie şi mâna, ca să nu mai poată scrie. Şi aspra şi inumana poruncă a fost executată. I s-a tăiat limba şi mâna dreaptă. Sfântul Maxim nu mai putea să vorbească şi să scrie. Dar aşa cum era, nu înceta să fie un protest viu împotriva ereticilor. În cele din urmă, l-au exilat în Lazikia Pontului şi acolo, în anul 662, Sfântul Maxim şi-a dat duhul său Domnului.

***
Iubiţii mei! Evanghelia zice că atunci când, odată, de departe, zece oameni leproşi L-au văzut pe Hristos, au început să strige: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). Şi Domnul i-a vindecat. Dar nici noi, câţi credem în Hristos, nu trebuie să ne ascundem sentimentele şi credinţa noastră, ci să ne înălţăm glasul nostru şi să-L mărturisim pe Hristos; nicio putere să nu poată să ne închidă gura; pretutindeni şi întotdeauna să propovăduim şi să-L mărturisim pe Hristos şi Credinţa Ortodoxă. Aşa se va vindeca lumea de lepra păcatului şi de rătăcire. Cuvântul lui Hristos este un medic atotputernic. Acest cuvânt a lui Hristos l-a propovăduit şi Sfântul Maxim cu un curaj neabătut. A fost unul din cei mai curajoşi propovăduitori şi mărturisitori ai Ortodoxiei. Pe el să-l imităm şi noi în aceşti ani grei în care trăim.
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”)

SCRISOARE DESCHISĂ Către Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei

Scrisoare trimisă prin poştă azi, 16 august, la prăznuirea Sfinţilor Mucenici Brâncoveni:

SCRISOARE DESCHISĂ

Către Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan,

Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei

 

Înaltpreasfinţite Părinte,

 

Cu toate că nu fac parte din turma Înaltpreasfinţiei voastre, locuind în Bucureşti, îmi permit să vă scriu ca să îmi exprim bucuria pentru faptul că nu treceţi cu vederea îngrijorarea credincioşilor din Moldova şi Bucovina cu privire la „Sfântul şi Marele Sinod” întrunit în Creta în luna iunie a anului curent.  Într-adevăr, aşa cum numeroase personalităţi din întreaga lume ortodoxă au arătat, această întrunire nu întruneşte condiţiile pentru a fi considerată un sinod ortodox.  Acest fapt, care este cauza principală a tuturor îngrijorărilor, rămâne adevărat indiferent de numărul de credincioşi care au semnat cu o conştiinţă ortodoxă trează scrisoarea deschisă adresată Înaltpreasfinţiei Voastre şi câţi au semnat fără să citească cu atenţie sau fără să înţeleagă până la capăt argumentele aduse.

Pe lângă faptul că luaţi în serios aceste îngrijorări, mai apreciez pozitiv faptul că adăugaţi, spre liniştirea spiritelor, o mărturisire de credinţă ortodoxă, în care spuneţi, între altele: „Concepţii precum: teoria ramurilor, teoria pierderii unităţii Bisericii, rugăciunea în comun cu eterodocşii sau alte idei şi practici necanonice nu pot fi acceptate în viaţa Bisericii Ortodoxe.”  Din păcate, în Creta au avut loc asemenea împreună-rugăciuni, clericii eterodocşi invitaţi cu statut de observatori fiind filmaţi în lăcaşurile de cult ortodoxe.  De asemenea, în ţara noastră de mai mulţi ani are loc anual o aşa-numită „săptămână de rugăciune ecumenică”, în fapt împreună-rugăciune cu ereticii, condamnată de canoanele Bisericii.  Ar fi minunat dacă, de acum înainte, veţi lua atitudine împotriva acestei practici neortodoxe, care produce sminteală şi confuzie între credincioşi.

De asemenea, este o veste foarte bună faptul că consideraţi că: Este necesar să se analizeze de către Biserica Ortodoxă dacă mai este oportună menţinerea calităţii de membru în Consiliul Mondial al Bisericilor. O reflecţie şi o dezbatere, urmate de o decizie asupra acestui subiect sunt necesare şi aşteptate de către mulţi credincioşi ortodocşi.”  Acest fapt pozitiv dă naştere şi unor nedumeriri, pentru că semnătura Înaltpreasfinţiei Voastre pe documentele din Creta sugerează că sunteţi de acord cu punctul de vedere exprimat în acele documente, şi anume că participarea în Consiliul Mondial al Bisericilor este indiscutabil un lucru bun, ba chiar o datorie pentru toate Bisericile ortodoxe locale.

Comunicatul de presă al Arhiepiscopiei Iaşilor ne dă de înţeles că nu trebuie să ne îngrijorăm, pentru că documentul incriminat, „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” va mai face obiectul unor dezbateri şi analize, fiind „nedefinitivat”.  Cu toate acestea, semnăturile ierarhilor români pe acest document transmit un alt mesaj, şi anume că toţi membrii delegaţiei BOR în Creta, inclusiv Înaltpreasfinţia Voastră, aprobaţi acest document în forma lui actuală.  Aşa funcţionează o semnătură pe un document în lumea seculară şi este de neînţeles de ce aţi considera că ar funcţiona altfel într-un document al Bisericii.  Însuşi Hristos, Domnul nostru, ne spune: „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5, 37)  Dacă nu aprobaţi conţinutul acestui document, corect ar fi aşadar să vă retrageţi semnătura.  De asemenea, dacă aceasta a fost opinia întregii delegaţii a BOR, ar fi corect ca întreaga delegaţie să-şi retragă semnătura.

Un lucru foarte grav asupra cărora au atras atenţia mai multe personalităţi ortodoxe şi pe care nu-l comentaţi în mărturisirea de credinţă pe care o includeţi în text este numirea comunităţilor eterodoxe ca „biserici”.  Fie că este o exprimare ambiguă neintenţionată, fie că există o intenţie rea ascunsă, acest cuvânt acordă caracter de biserică unor grupuri care sunt de fapt în afara Bisericii.  Faptul că alte formulări mai potrivite, care evitau acest termen problematic, nu au fost acceptate în ciuda unor argumentări susţinute, sugerează că cea de-a doua variantă este cea adevărată.  Dar chiar dacă ar fi vorba de o simplă scăpare, este inadmisibil ca într-un document oficial al Bisericii ortodoxe să existe posibilitatea de interpretare a textului în sensul doctrinei „bisericilor nedepline”.  Chiar şi numai acest cuvânt ar fi fost suficient pentru ca delegaţia BOR să respingă semnarea documentului incriminat, „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”.  După cum ştiţi, cândva numai o singură literă a diferenţiat între termenul ortodox homoousios (deofiinţă, având aceeaşi natură), şi cel eretic semiarian homoioousios (având natură asemănătoare), aşa încât nu trebuie trecut cu vederea nici măcar un singur termen eretic sau care poate fi interpretat în sens eretic.

Având în vedere atât gravitatea problemelor legate de „Sfântul şi Marele Sinod” întrunit în Creta în luna iunie, cât şi marea îngrijorare a credincioşilor, nădăjduiesc că vă veţi duce intenţia mărturisitoare până la capăt, retrăgându-vă semnătura de pe documentele acestei întruniri şi denunând tot ce este problematic din punct de vedere dogmatic şi canonic la acest auto-intitulat „Sfânt şi Mare Sinod”.

Vă mulţumesc pentru atenţie şi cu fiiască dragoste şi preţuire vă sărut dreapta,

 

Sfinţii Martiri Brâncoveni (16 august) 2016

Bucureşti

Ana Botez

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Stâlpii cei sfinţi ai Bisericii – 29 iunie (Mitropolitul Augustin al Florinei)

http://www.pemptousia.ro/2013/06/sfintii-apostoli-petru-si-pavel-stalpii-cei-sfinti-ai-bisericii/

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

Astăzi, Sfânta noastră Biserică pomeneşte cu evlavie pătimirile sfinţilor, slăviţilor şi întrutot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Enagalismos-Petrou-kai-Pavlou-1

Sfântul Apostol Petru, ucenicul înflăcărat al lui Iisus Hristos, mărturisind din suflet Dumnezeirea Sa: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, a fost  găsit vrednic de către Mântuitorul de a auzi răspunsul: „Fericit eşti Simone. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru (Petrus) şi pe această piatră (petra) voi zidi Biserica Mea” (Mt 16,16-18). Această „piatră” (petra) este cea despre care ai spus „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, pe aceasta, pe mărturisirea ta, voi zidi Biserica mea. Aşadar, „tu eşti Petru”: de la cuvântul piatră vine numele Petru şi nu piatră vine de la Petru, la fel cum creştin vine de la numele lui Hristos şi nu Hristos de la creştin. Vrei să ştii despre ce fel de piatră vorbea Mântuitorul când l-a numit pe Petru astfel? Ascultă pe Apostolul Pavel: „Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi”, spune Apostolul lui Hristos, „că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; Şi toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos” (1 Cor 10, 1-4). Iată ce fel de piatră este Petru.

Domnul nostru Iisus Hristos, în ultimele zile ale vieţii Sale pământeşti, în vremea împlinirii misiunii sale în neamul omenesc, a ales dintre ucenicii Săi pe cei doisprezece Apostoli pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu. Printre aceştia, Apostolul Petru, prin felul său de-a fi plin de entuziasm, a fost ales să ocupe primul loc şi să devină într-un fel cel care reprezintă Biserica. De atunci, lui i s-a spus, în mod special, după mărturisirea sa: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt. 16, 19). De atunci n-a mai fost omul, ci mai degrabă întreaga Biserică Una şi Universală, care a primit cheile şi acest drept de a „lega şi a dezlega”. Faptul că aici este vorba, de fapt, despre Biserică şi nu exclusiv despre o singură persoană, se poate vedea dintr-un loc anume din Scripturi. Fiţi, deci, atenţi atunci când Domnul le spune tuturor Apostolilor Săi: „Luaţi Duh Sfânt”, şi îndată după aceea, „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23); sau „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18).

Biserica este, deci, cea care leagă şi dezleagă, întemeiată fiind pe piatra cea din capul unghiului, Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20). Biserica leagă şi dezleagă. Să ne temem, deci, de „legare” şi „dezlegare”: de dezlegare, pentru a nu mai cădea din nou în cele de dinainte, iar de legare, pentru a nu rămâne pentru totdeauna în această stare. De atunci, „Cel fără de lege este prins în laţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat (Pilde 5, 22); şi în afara sfintei Biserici, nicăieri altundeva nu putem fi dezlegaţi.

După Învierea Sa, Domnul a încredinţat Apostolului Petru păstorirea turmei Sale duhovniceşti nu pentru că, printre ucenici, singur Petru ar fi meritat să păstorească turma lui Hristos. Hristos Se adresează în primul rând lui Petru, fiindcă Petru era întâiul dintre Apostoli şi ca atare, reprezentantul Bisericii. În plus, întorcându-Se, în această situaţie precisă, numai către Petru, ca spre conducătorul Apostolilor, prin aceasta Hristos a confirmat unitatea Bisericii. „Simone, fiul lui Iona” — îi spune Domnul lui Petru — „Mă iubeşti tu? ” — iar Apostolul răspunde: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. La fel răspunde când e întrebat a doua oară. Întrebat a treia oară şi văzând că nu e crezut, s-a întristat. Cum era posibil să nu-l creadă Acela care-i cunoştea inima? Prin urmare, Petru răspunde: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”. Iar Iisus îi răspunde de fiecare dată: „Paşte oile Mele” (Io. 21, 15-27).

Pe lângă aceasta, întreita chemare a Mântuitorului adresată lui Petru şi întreita mărturisire a acestuia în faţa Mântuitorului au avut un scop favorabil pentru Apostol. Acesta, căruia îi fuseseră încredinţate „cheile Împărăţiei” şi dreptul de „a lega şi a dezlega”, legat de sine însuşi întru teamă şi laşitate (Mt. 26, 69-75), a fost eliberat de trei ori de Domnul, prin întreita întrebare şi întreitul răspuns, cel plin de adâncă dragoste.

Şi, într-adevăr, păstorirea turmei lui Hristos a fost dobândită de către toţi Apostolii şi urmaşii lor. Iată de ce Apostolul Pavel sfătuieşte pe prezbiterii Bisericii: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28); iar Apostolul Petru, pe preoţi: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (1 Petru 5, 2-4).

peter-paul1 up

Este vrednic de remarcat faptul că Mântuitorul, spunând lui Petru: „Paște oile Mele”, nu a spus „Paște oile tale”, ci, mai degrabă, “hrăneşte, slugă bună, oile Domnului”. „Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? ” (1 Cor. 1, 13). „Paște oile Mele”. Prin urmare, aceşti furi lacomi, asupritori sălbatici, învăţători mincinoşi şi slugi plătite cărora nu le pasă de turmă (Mt 7,15; Fapte 20,29; 2 Petru 2,1; Ioan 10,12), au furat o turmă străină şi, risipind-o, ca şi cum ar fi fost propriul lor câştig, cugetă că pasc propria turmă. Aceia nu sunt buni păstori, aşa cum sunt păstorii Domnului. „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Io. 10, 11), care i-au fost încredinţate de către Însuşi Mai-marele păstorilor (1 Petru 5, 4). Şi Apostolul Petru, răspunzând chemării Sale, şi-a pus sufletul pentru adevărata turmă a lui Hristos, pecetluindu-şi apostolatul prin moartea sa mucenicească şi este şi astăzi cinstit în lumea întreagă.

Apostolul Pavel, care mai înainte se numea Saul, a fost făcut din lup lacom, miel blând. La început duşman al Bisericii, a acţionat apoi ca Apostol al lui Hristos. Deşi la început a prigonit-o, a devenit mai apoi propovăduitor al cuvântului Evangheliei. Primind de la marii preoţi [ai Sinedriului] autoritatea de a pune în lanţuri pe creştinii de pretutindeni, pentru a-i executa, şi fiind deja pe drum, „suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” (Fapte 9,1), însetat de sânge, acesta a uitat, însă, cuvântul psalmistului care zice: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps 2, 4). Atunci când Saul, prigonind şi hărţuind într-o asemenea măsură „Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor 15, 9), a ajuns în apropierea Damascului, iar Domnul Cerurilor l-a chemat, zicând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Eu sunt aici, Eu sunt pretutindeni: iată capul Meu, iată trupul Meu. Nu e nimic surprinzător în asta, căci noi înşine suntem mădulare ale Trupului lui Hristos. „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Fapte 9, 4-5). Saul, însă, „tremurând şi înspăimântat fiind”, a strigat: „Cine eşti, Doamne?” iar Domnul i-a răspuns: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti”.

Şi dintr-odată în Saul se produce o schimbare: „Doamne, ce voieşti să fac?”, strigă el. Şi Vocea îi răspunde direct: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci” (Fapte 9, 6). Acolo, Domnul îl trimite pe Anania: „Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă”, către un om „cu numele Saul” şi botează-l „fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel” (Fapte 9, 11, 15, 18). Acest vas trebuie să se umple de harul Meu. Anania, însă, a răspuns: „Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. Şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău” (Fapte 9, 13-14).

Dar Domnul îi porunceşte lui Anania cu nerăbdare: Caută-l şi adu-l, „fiindcă acesta Îmi este vas ales”, „căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu” (Fapte 9, 11, 15-16).

De fapt, Domnul îi va arăta lui Pavel suferințele pe care le va avea de îndurat pentru numele Său. Îi va arăta cele viitoare; nu se va opri la lanțuri, închisoare și naufragii; El Însuși îi va purta suferințele, Îl va călăuzi către ziua aceasta.

petru-si-pavel,-sec-IV,-NY-Metropolitan-Museum-IN

În această zi prăznuim patimile acestor doi Apostoli. Chiar dacă ei au suferit mucenicia în zile (și locuri) diferite, sunt uniți prin spiritul și apropierea suferințelor lor. Petru a plecat primul iar Pavel l-a urmat curând după aceea. Mai înainte s-a numit Saul, iar apoi Pavel, schimbând mândria în smerenie. Adevăratul său nume va arăta acest lucru, căci Paulus însemnând „mic, puțin, mai puțin”. Ce va deveni Apostolul Pavel după aceea? Întrebați-l și vă va răspunde: „Căci eu sunt, spune Sfântul Apostol Petru, cel mai mic dintre apostoli… dar m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (1 Corinteni 15, 9-10).

Și astfel, fraților, prăznuind acum amintirea sfinților Apostoli Petru și Pavel, amintindu-ne de cinstitele lor patimi, luând aminte la credința lor cea adevărată și la viața lor cea sfântă, cinstim nevinovăția în suferințe şi credința lor cea adevărată. Iubind în ei cea mai înaltă virtute și imitându-i prin fapte deosebite, prin care ne putem asemăna lor (2 Tesaloniceni 3, 5-9), așteptăm fericirea cea veșnică care este pregătită tuturor sfinților. Calea vieții noastre de dinainte a fost mai rea, mai spinoasă, mai grea, dar avem împrejurul nostru atâta nor de mărturii (Evr. 12, 1), care au fost împlinite înaintea noastră şi care ne-au făcut drumul mult mai simplu şi mai uşor de străbătut. În primul rând, această cale a fost deschisă de „începătorul şi plinitorul credinţei”, de Însuşi Domnul Iisus Hristos (Evr. 12, 2).

Curajoşii Săi Apostoli, apoi mucenicii, copii, femei, fecioare, şi o mare mulţime de martori nu au făcut decât să-L urmeze pe Hristos, Cel care a lucrat în ei şi a fost alături de ei pe această cale, Cel care a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii

http://acvila30.ro/sf-nicolae-velimirovici-duminica-i-dupa-rusalii/

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

DUMINICA ÎNTÂIA DUPĂ RUSALII

Evanghelia urmării lui Hristos

Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde ?

Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug şi fără boi ?

Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme ?

Nu.

Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe oştenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători şi mai milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, şi ca obârşie şi ca stare, lipsiţi de orice avere, vază şi putere lumească, au ieşit din casa şi din rudenia lor şi au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun şi vrednic de dorit!

Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?

Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.

Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.

Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelşugare îi hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi înzestrează şi îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorîrea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune că Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi şi „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10, 1). Apoi le-a spus să meargă şi să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).

Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis să lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare şi de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fără nicio grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.

După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie şi după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile şi durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30).

Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă ? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi şi care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”, întâi răsplata pentru luptătorii drepţi si credincioşi, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi şi laşi, care şovăie, dau înapoi şi se predau vrăjmaşului.

Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Însuşi Domnul Iisus Hristos în împărăţia cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc şi înaintea oştirilor îngereşti fără de număr, drept al Său? Decât să fie scris de El în Cartea Vieţii? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă şi aşezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri?

Şi poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât ca Însuşi Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toţi îngerii şi a toate neamurile laolaltă şi în faţa Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu eşti al Meu; nu eşti scris în Cartea vieţii. Pleacă!” Iar că mărturisirea deschisă şi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esenţială, aşa cum este şi credinţa în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9).

Înseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup şi suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa
noastră decât înşişi tatăl şi mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi înşine în stare să-i iubim.

Tatăl şi mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere întru viaţa veşnică. Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre veşnică bucurie şi slavă. Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă? Mâncarea sau răsuflarea? Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.

Ce-i mai de seamă: haina sau inima? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi? Cel care ne aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm?

Domnul, fireşte, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinţilor şi tuturor celor de aproape ai noştri; doar El Însuşi ne-a poruncit această dragoste! El Însuşi Şi-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbeşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe apostolii Săi.

Tatăl şi mama se vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă! Fii ca toată lumea, lasă credinţa asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte! Ce-o să ne facem noi atunci? Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrâneţe”.

Fiul si fiica îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la urmă. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toţii în pace.” În astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.

Hristos sau părinţii?

Hristos sau copiii?

De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.

Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!

Şi n-o poţi lua acum pe un drum, şi maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.

Dacă te închini lui Hristos, îi scapi şi pe ai tăi şi te scapi şi pe tine.

Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i
pierzi şi ei şi pe tine. Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa lumii, îl va tăgădui şi pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.

[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru că nu izbutise să
intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viaţa aceasta e mai
neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşartă ca visul; ridică-ţi aşadar
mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău
suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă
dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, şi anume pe cea cerească. Aşadar,
dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate să-ţi
vină apoi şi cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]

Domnul le-a spus pe faţă apostolilor că este grea clipa hotărârii. Şi a adăugat: „Duşmanii omului, casnicii lui”.

Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe
ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.

Cu adevărat, nu vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noştri.

Ca să facă mai uşoară clipa despărţirii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.

Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrăni şi-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte şi îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi fără voia cerescului nostru Tată. „La voi însă”, şi la ai voştri, „şi perii capului, toţi sunt număraţi”.

Lăsaţi-i aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.

Însă „tată şi mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns. Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei. Aceştia ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.

Câtă vreme nu Îl cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

Prin „fii” şi „fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre,
lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos? Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iubeşte pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

A spus mai departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.

Prin „cruce”, trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte: despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea doare.

Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.

Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.

Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie — şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Încă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerea ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul şi durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.

Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).

Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate şi sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el şi îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou — îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi.

Şi tot astfel, cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.

Prin „cruce” mai trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă, pentru curăţarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică.

Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu întru lume” (Galateni 6, 14).

Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).

Oamenii cu suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Împăratul unei Împărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.

„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-şi vândă averile, să le dea la săraci, şi să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuţii multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.

„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.

Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar
printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O să stea şi el pe un tron ? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Îl va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condiţionând răsplata. N-a spus: „voi toţi”, ci: „voi cei ce Mi-aţi urmat Mie”.

Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.

Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt coborâtori.

Neamul care i-a judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când toate neamurile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veşnică osândă.

Atunci, la acea a doua naştere, vor şedea cei doisprezece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvite, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.

Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apostoli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate
timpurile: „Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

Şi cu adevărat, n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume însutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos? Nu s-au ridicat sute şi mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii? Şi, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!

Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?

Nu se află şi în zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti? Lăsându-şi casele şi ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile credincioşilor ?

Renunţând la puţin — încă de la începutul lucrării lor apostolice— au primit, cu toţii,
mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovniceşti sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câştigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

În înţeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi şi surori, tată, mamă şi
soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufletului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar ţarini înseamnă întreaga lume a simţurilor, cu tot cu trupurile noastre.

Cine lasă toate acestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte. Şi, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

Domnul foloseşte numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate şi au primit totul. Tuturor acestora şi celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinţilor.

Unii din aceşti sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu şi lui
Dumnezeu Atotştiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei străluceşte Domnul ca soarele între stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).

Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Şi sunt aproape şi de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu necazurile, ne ajută cu puterea şi cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).

Sunt mucenicii şi muceniţele lui Hristos, sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori şi învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătese care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit, mântuindu-se şi pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.

Ei ne ajută şi pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află într-ânşii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să ajungă la slava de care ei înşişi se bucură. Ei toţi sunt „biruitori prin credinţă”.

Ei toţi au stins văpaia patimilor care făceau scrum firea omenească cea slabă. Mulţi au îndurat batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu. Mulţi din aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în pustii şi în munţi si în peşteri şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).

Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută şi nouă, ca să nu fim ruşinaţi ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăţia lui Dumnezeu.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Biserica prăznuieşte anume această Duminică a tuturor Sfinţilor în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne înveţe: că apostolii, ca şi toţi sfinţii, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecuvântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au înarmat cu armele lui Dumnezeu. Numai aşa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul şi să biruiască în toate.

[Sfântul Macarie Egipteanul ne învaţă, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie şi hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine şi se sălăşluieşte in el, şi el în Domnul, şi Domnul Însuşi seamănă într-ânsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovniceşti” (Omilia 19)]

Ca şi pilda apostolilor, pilda tuturor sfinţilor ne înfăţişează preadulcele şi marele adevăr că Dumnezeu nu-Şi trimite slujitorii la păşune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldaţii la bătalie fără arme.

Slavă fie Domnului preaînalt, care slăveşte pe sfintii Săi întru biruinţă şi Se slăveşte
într-ânşii!

„Si mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a împlinit şi se
împlineşte până astăzi, având însă a-şi primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviţi ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii şi toţi făţarnicii prigonitori ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).

Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, şi în cer si pe pământ. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulţi sfinţi erau socotiţi codaşi, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii şi batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii şi sunt ultimii înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, la Înfricoşatul Judeţ, se va descoperi că foarte, foarte mulţi care sunt astăzi priviţi ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulţi din cei ce singuri se socotesc şi sunt socotiţi şi de lume a fi ultimii, se vor înălţa şi vor fi cei dintâi.

Cuvântul acesta are şi un înţeles lăuntric.

În noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos şi cel de sus. Când în noi stăpâneşte ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.

Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se căieşte si primeşte împărtăşire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade şi este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.

Şi, dimpotrivă, când în noi domneşte frumuseţea şi înălţimea lui Hristos, în smerenie şi ascultare către Domnul, în credinţă şi fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietăţii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.

Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun şi evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proţăpeşte iarăşi deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. şi aşa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.

Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, şi să nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoarele Sale arme de har.

„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.

Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine şi prin puterea Ta dăinuitoare în noi.

Nu putem nimic de la noi înşine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi şi neînarmaţi fără Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate şi putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.

Cu mulţumită pentru toate, ne rugăm Ţie: nu ne trece cu vederea, nu-Ţi întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ţie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://www.voscreasna.com