Care va fi efectul „Sfântului şi Marelui Sinod” ce se va ţine în Creta asupra creștinilor ortodocși de pretutindeni (dacă se vor aproba la Sinod textele pregătitoare adoptate la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale de la Chambésy din ianuarie 2016)?

— preluare de pe blogul “Ortodoxia catholică” —

https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2016/06/10/care-va-fi-efectul-sfantului-si-marelui-sinod-ce-se-va-tine-in-creta-asupra-crestinilor-ortodocsi-de-pretutindeni-daca-se-vor-aproba-la-sinod-textele-pregatitoare-adoptate-la-sinaxa-intaistatator/

Care va fi efectul „Sfântului şi Marelui Sinod” ce se va ţine în Creta asupra creștinilor ortodocși de pretutindeni (dacă se vor aproba la Sinod textele pregătitoare adoptate la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale de la Chambésy din ianuarie 2016)?

În primul rând, efectul va fi distorsionarea învăţăturii Bisericii în mintea ortodocșilor, sau mai bine zis pecetluirea acestei distorsionări, deja existente. Creștinii Ortodocși sunt astăzi influențați de diferite idei relativiste, nu îşi cunosc în mare parte propria credință. Ortodoxia nu este o credinţă relativistă, ci mărturiseşte că nu există alte adevăruri în afară de Hristos, care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, şi că nimeni nu poate dobândi Viaţa veşnică fără a se uni cu Hristos în Biserica cea Una, Trupul Lui.
Cu toate acestea, astăzi mulți cred că şi Romano-Catolicii sunt Biserică (Biserici Surori, „cei doi plămâni ai Bisericii”), şi mai mulți cred că se mântuiesc şi cei care nu sunt ortodocși, şi chiar şi mai mulţi nu au nimic împotriva rugăciunii împreună cu cei de alte credinţe şi a preluării diferitelor idei protestante şi păgâne.
Toate aceste idei vor fi pecetluite de acest Sinod, arătând o stare de fapt. Călcând în picioare învăţătura Bisericii, se va pierde identitatea ortodoxă, iar în Locaşurile Sfinte învăţătura ortodoxă nu va mai fi exprimată de către preoții care vor propovădui noua credință relativistă. Este exact începutul oricărei căderi din Biserica lui Hristos, cea Una, Sfântă, Catholică şi Apostolică, adică Biserica Ortodoxă.
Orice reper pentru sfințenie va fi desființat, așa încât toată lupta sfinţilor pentru păstrarea purităţii credinței ortodoxe va fi făcută netrebnică. Va fi creat „ortodoxul” de tip nou, care are ca valori supreme Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea, așa cum afirmă textele pregătitoare de la Sinodul din Creta.
Aceasta va fi o alienare a oamenilor faţă de Ortodoxie, cu consecința principală a pierderii mântuirii sufletului! Iată de ce acordăm atâta importanţă cunoaşterii învăţăturii Ortodoxe în raport cu învăţăturile noi ale acestui așa-zis „Sinod”. În istorie au fost multe sinoade tâlhăreşti, sinoade care au încercat să schimbe învăţătura Bisericii şi să legitimeze alte concepţii.
Nu e exclus să mai avem unul. Dar cine îl va accepta în conştiinţa şi în mărturisirea sa, şi nu se va îngrădi de cei care-l acceptă, va fi departe de Adevărul Hristos Dumnezeu şi Evanghelia Sa.

pr. Matei Vulcanescu, Biserica „Panaghia Odighitria”, Mitropolia Pireului, Biserica Ortodoxa a Greciei

Advertisements

20 iunie: Sfântul Nicolae Cabasila, teolog și cuvios (1322-1392)

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2015/06/sfantul-nicolae-cabasila-teolog-si-cuvios-1322-1392/

Tăcerea – al treilea tip de ateism. Th. Zisis despre arhierei ai Eladei şi terorizarea preoţilor şi luptătorilor pentru Ortodoxie

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/tacerea-al-treilea-tip-de-ateism-th-zisis-despre-arhierei-ai-eladei-si-terorizarea-preotilor-si-luptatorilor-pentru-ortodoxie/

PROTOPREZBITERUL THEODOROS ZISIS:
ARHIEREI DIN MAKEDONIA (ELADA)
 ÎI TERORIZEAZĂ PE PREOŢI
ŞI ÎI CALOMNIAZĂ PE LUPTĂTORII PENTRU ORTODOXIE

1. Filocatolicii nu se neliniştesc. Planul se aplică.

Toţi aceia care au planificat şi aplică subjugarea ortodocşilor faţă de papa aveau până acum toate motivele să fie mulţumiţi, pentru că vedeau că, în ciuda existenţei anumitor reacţii, planul înainta şi sperau că la o nouă Ferrara-Florenţa vor reuşi acceptarea şi semnarea unui nou „horos” (hotărâre) unionist, a unei noi uniaţii.

Comparativ cu vechiul sinod de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), acum condiţiile sunt mai prielnice. Multă lume necatehizată şi neinformată în temele credinţei a fost narcotizată de agapologhia [iubirologia] ipocrită şi mincinoasă, care se potriveşte spiritului globalizării şi ştergerii diferenţelor şi particularităţilor. În biserici, predicile te sufocă prin analize sociale şi exaltări patriotice sau cu pietisme superficiale şi ipocrite. Rar se dezvoltă temele credinţei cu referire la erezii şi la eretici, în mod deosebit la erezia papismului şi la panerezia ecumenismului. Prin urmare, nu există teama dezaprobării şi reacţiei poporului la cele uneltite, cum s-a întâmplat la vechea Ferrara-Florenţa, pentru că acum poporul ignoră cele ale credinţei şi a fost supus unei spălări a creierului sub falsul iubirism (γαπισμο) new-age-ist şi împotriva Iubirii împletite cu Adevărul, împotriva adevăratei iubiri, care nu ascunde înşelarea şi minciuna, ci le denunţă, pentru a-i păzi mai dinainte pe credincioşi.

Conducerea bisericească şi teologică a suferit o eroziune şi o alienare – desigur, cu lăudabile excepţii – sau, precum zice un respectabil stareţ şi egumen, sunt partizanii unei noi erezii, ai ereziei liniştirii (φησυχασμο = relaxării). Nu vor să-şi piardă liniştea şi să se tulbure. Petrec bine în festivităţi şi hramuri, şi cu famenii lor fii duhovniceşti, ce îi înconjoară şi îi urmează. Credinţa se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă şi cei mai mulţi tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este  – după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul şi teologia scolastică papistaşă – al treilea tip de ateism. Primul este negarea existenţei lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniştirea (φησυχασμός = relaxare), tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism.

Toate încercările de reacţie şi de împotrivire, ce s-au înregistrat până în anul trecut prin scrierea de articole şi studii, prin texte apologetice semnate de clerici şi monahi, nu au neliniştit serios cercurile filocatolice şi ecumeniste. Le-au neutralizat cu argumentul că provin din partea unei mici grupări zelotiste, pe care i-au încoronat şi cu epitete ornante pe măsură şi cu asigurarea că vremurile s-au schimbat, iar lumea nu este interesată de credinţă. Desigur, desele vizite ale patriarhului ecumenic în diferite oraşe, în care lumea a preţuit şi preţuieşte aşezământul, istoria, vechea lumină a renumitei Cetăţi (a Constantinopolului), iar nu deschiderile filocatolice şi ecumeniste, pe care de altfel le ignoră, au trimis şi trimit un mesaj greşit că lumea l-ar urma pe patriarh şi ar fi de acord cu cele pe care le face. Să strige prea micii zelotişti! Cine îi aude? Desigur, ar fi dorit, precum s-a văzut din textul patriarhal, să purcedem la dizidenţă şi întreruperea pomenirii, ca din momentul acesta să ne pedepsească oficial şi să ne diminueze influenţa, catalogându-ne drept neascultători şi schismatici. Fără ca lucrul acesta să fie exclus pe viitor, de vreme ce, conform Sfintelor Canoane, schisma o provoacă cei ce propovăduiesc erezia şi nu cei ce o stigmatizează, care sunt vrednici de laudă şi de onoruri, în prezent am ales să informăm clerul şi poporul, pentru a-i ajuta şi pe alţii să înţeleagă ce se întâmplă, să se neliniştească, să se trezească. Nu se cuvine să ne interesăm şi de ceilalţi, şi – desigur, mai ales atunci când este primejduită mântuirea lor prin impunerea ereziei şi a rătăcirii?

2. Se schimbă imaginea. Ameninţări şi calomnii.

Aceasta s-a întâmplat în prima fază prin alcătuirea şi punerea în circulaţie a cunoscutei de acum „Mărturisiri de Credinţă împotriva ecumenismului”, care s-a bucurat de o primire pozitivă. Au semnat-o destui episcopi, sute de clerici şi monahi şi mii din popor, de toate vârstele şi de toate categoriile sociale şi profesiile. Susţinerea propagandistică referitoare la o mică grupare de zeloţi izolaţi se prăbuşeşte. Episcopi renumiţi printr-o înaltă teologie şi chiar altă pregătire şi printr-o morală ireproşabilă se află în fruntea catalogului semnatarilor. Respectabilii Egumeni aghioriţi şi ai mănăstirilor din afara Sfântului Munte, stareţi merituoşi, ieromonahi şi monahi, clerici şi monahi curajoşi şi viteji şi mii din credinciosul popor ortodox. Tot ce are mai ales Biserica s-a ridicat pe meterezele luptei împotriva căderii castrului Ortodoxiei.

Scenariul s-a schimbat şi va urma să se schimbe prin trezirea continuă a cât mai multor credincioşi. Strângerea de semnături continuă. Lucrurile se complică pentru cei care considerau calea unionistă, fără pocăinţă şi fără proclamarea rătăcirii din partea papei, ca o promenadă uşoară, ca pe o nouă uniaţie, adică a ne uni păstrându-ne fiecare cele ale lui, prin unitatea în diversitate cum proclamă ingenios şi înşelător.

Văzând această schimbare a scenariului în dauna lor şi pentru Ortodoxie, că de acum nu pot să fie siguri asupra rezultatului, că, precum zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur într-un caz similar, înseşi oile devin străjeri ai turmei, când arhipăstorii şi păstorii nu priveghează, au început să se enerveze, să se simtă deranjaţi, să se tulbure şi să ameninţe. Patriarhul ecumenic de două ori a săgetat ameninţări împotriva celor ce au redactat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” acţionând şi intervenind desigur dincolo de limite în hotarele altei jurisdicţii bisericeşti, a Bisericii Autocefale a Eladei. Putea să-şi exercite jurisdicţia doar în Sfântul Munte şi în toate regiunile elene ce aparţin jurisdicţiei lui. Pe 29 august din Cetate a ameninţat în predica sa din biserica Sfântului Ioan Înainte-mergătorul, că vom primi răspunsul corespunzător, fără să se gândească prin asociere că în mod asemănător a cerut şi el „capetele pe tipsie” ale curajoşilor luptători şi mărturisitori. Răspunsul nu a fost părintesc, iubitor, ca faţă de eretici, ci pedepsitor şi răzbunător. A cerut printr-o scrisoare adresată arhiepiscopului Atenelor şi a toată Elada, kir Ieronim, să se ia măsuri urgente de către Întrunirea Ierarhiei din octombrie împotriva celor care au alcătuit „Mărturisirea de Credinţă”. Actul patriarhal a funcţionat ca un bumerang. S-a întors împotriva celui ce l-a trimis, nu doar pentru că un ierarh curajos a demonstrat că patriarhul a deformat şi falsificat textul „Mărturisirii…”, ci şi pentru că actul patriarhal s-a transformat într-un paşaport, o punte, pentru a trece – în sfârşit, spre dezbaterile Ierarhiei tema ecumenismului şi a dialogului teologic cu papa. Şi, în plus, Ierarhia esenţialmente a rămas surdă şi nu a răspuns la cererea patriarhului de a lua măsuri împotriva noastră.

Din nefericire, ameninţările continuă în alt mod. Unii arhierei au preluat ştafeta, arhierei care, se pare, cedează uşor la propuneri şi constrângeri. Doi din ei aplică un plan de terorizare a preoţilor lor, pentru a nu îndrăzni să purceadă la Rezistenţa ortodoxă împotriva ecumenismului. În acelaşi timp, defăimează şi clevetesc pe cel ce scrie rândurile de faţă cu nerozii şi fabulaţii, creaţii ale imaginaţiei lor sau ale informatorilor cu care se aseamănă. La sinaxele preoţeşti pe care le-a organizat unul din ei, imediat după întrunirea Ierarhiei în octombrie, iar celălalt în ianuarie (2010), s-au întors cu mânie împotriva „Mărturisirii…” şi au depreciat-o. Al doilea a interzis clericilor, sub ameninţarea izgonirii lor din mitropolie, să facă orice discuţie fie pro, fie contra ecumenismului şi a papei. Şi nu doar că nu a luat măsuri, dar se mândreşte şi-l laudă pe egumenul unei istorice sfinte mănăstiri din eparhia lui, care revigorând metode papale evmedievale  – aceasta este morala filocatolicilor – a ars în faţa ochilor înmărmuriţi ai credincioşilor cărţi care conţineau „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Fapta sa ne aminteşte de arderea a 26 de sfinţi mucenici din Sfânta Mănăstire Zografu de către latinocugetătorii patriarhului Ioan Vekkos (1275). Să judece oamenii cine sunt fanaticii şi cât de mare e slăbiciunea minciunii în faţa Adevărului.

Încercând arhiereii cu pricina să clatine şi încrederea clericilor, respectul şi dragostea lor faţă de persoana celui ce scrie, au formulat clevetiri cu desăvârşire neîntemeiate, unica armă a oamenilor laşi şi a bărbăţiei şi onestităţii lor îndoielnice. Când nu ai argumente, împroşti cu noroi şi aduci acuzaţii murdare, şi desigur în absenţa celui calomniat. Noi, respectând demnitatea arhierească a Preasfintei Preoţii, şi nu persoanele lor care nu merită să le respecţi, ne ferim în prezent să publicăm numele lor şi să combatem clevetirile lor false şi neîntemeiate. Ne bucurăm, pentru că Domnul ne învredniceşte să fim huliţi şi să fim clevetiţi pentru Adevăr şi Ortodoxie. Am purces doar la aducerea la cunoştinţă a acestor ameninţări şi calomnii, în primul rând pentru a-i încuraja pe nevoitorii luptători să nu se teamă de aceşti episcopi  nevrednici, care nici de Dumnezeu nu se tem, nici de oameni nu se ruşinează, pentru a ne păzi anticipativ de toţi aceia care întâmplător (poate) vor crede clevetirile şi smintelile. Încă şi pentru a informa pe abuzatorii demnităţii arhiereşti, care tiranizează despotic şi lumesc pe clerici şi turma, că şi ei sunt oi ai arhipăstorului Hristos, Care va proteja Biserica Lui de lupii papismului şi ai ecumenismului şi de păstorii năimiţi, care îşi părăsesc oile şi nu se jertfesc pentru ele, pentru că se interesează doar de traiul bun, doar de laptele şi lâna lor (Ioan 10, 1-15).

(tradus din elină: http://acvila30.ro; sursa: Ορθόδοξος Τύπος, 19/2/2010)

Comunicare la Simpozionul de la Pireu: Recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor VIII şi IX Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama, un subiect arzător, dar care lipsește de pe ordinea de zi a ”Sfântului și Marelui Sinod”

Recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor VIII şi IX Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama, un subiect arzător, dar care lipsește de pe ordinea de zi a ”Sfântului și Marelui Sinod”

Protopresviterul Anghelos Anghelakopoulos,

paroh în Mitropolia Pireului

Comunicare susținută la Conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”, organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului în colaborare cu următoarele Mitropolii: a Gortinei și Megalopolei, a Glifadei și a Kithirelor, la Stadionul ”Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”, Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

Înalpreasfințiți Arhierei,

Cinstiți Părinți,

Iubiți frați întru Hristos,

 

Unul dintre subiectele arzătoare, urgente și serioase, de care trebuie să se ocupe ”Sfântul și Marele  Sinod” este recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor considerate de către toți ca ecumenice, cel din secolul al IX-lea și cel din secolul al XIV-lea, adică Sinodul al VIII-lea Ecumenic de sub Fotie cel Mare, din 879 d.Hr., și Sinodul al IX-lea Ecumenic de sub Sfântul Grigorie Palama, din 1351 d.Hr.

Astăzi, în epoca globalizării și a ”Noii Ordini a lucrurilor”, în care globaliștii ”Noii Epoci” antihristice îl scot în evidență și îl promovează pe ereziarhul Papă ca planet man religios, iar Comisia Mixtă a Dialogului Teologic Oficial dintre Ortodocși și Papistași studiază subiectul ”Primatul și Sinodalitatea”, Sinoadele Ecumenice VIII și IX denunță și condamnă papismul și pe Papă, primatul puterii și infailibilitatea sa luciferică ca erezie și panerezie.

  1. Al VIII-lea Sfânt Sinod Ecumenic

Sinodul întrunit în Constantinopol în 879, avându-l în frunte pe Marele și Sfințitul Fotie și pe cei dimpreună cu el de Dumnezeu insuflați Sfinți Părinți, între care se aflau și reprezentanții Papei ortodox de atunci al Romei, Ioan al VIII-lea, este Ecumenic, pentru că, așa cum spune Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului, Ierothei: ”Sinodul acesta prezintă toate datele pentru a putea fi caracterizat ca ecumenic: (a) S-a ocupat de definirea unor subiecte dogmatice, precum cel treimic, hristologic și a formulat dogmele corespunzătoare, (b) a fost convocat de către un împărat, întocmai ca toate Sinoadele Ecumenice precedente și (c) a avut participarea tuturor Bisericilor Locale. E o realitate faptul că Sinodul acesta are toate datele pentru a fi caracterizat ca ecumenic. Din acest motiv a și fost caracterizat astfel de mulți Părinți și învățători… ”. Sinodul Sfântului Fotie cel Mare este caracterizat ca Ecumenic și de către Sinodul Patriarhilor Răsăritului din 1848. Respectivul Sinod a proclamat, de asemenea, Sinodul din Constantinopol din 787 (referitor la cinstirea Sfintelor Icoane) ca fiind al VII-lea Sinod Ecumenic.

De asemenea, al VIII-lea Sinodul Ecumenic ”s-a ocupat de două subiecte serioase, anume de Filioque și de primatul Papei”, pe care le-a și condamnat. ”Este vorba de două subiecte, care preocupă și  azi Biserica noastră la dialogurile teologice… Aceste două serioase probleme teologice sunt dogme ale Latinilor, dar pentru noi, ortodocșii, sunt erezii…”. Insistența pe primatul puterii și revendicarea acestuia de către Papi din zilele noastre, precum și înșelarea infailibilitățiii, care decurge din acesta, potrivit Sfântului Iustin Popovici, constituie o cădere similară celei a lui Lucifer. În aceeași înșelare riscă să cadă azi ecumeniștii de la Fanar, care au râvnit la putere pe pământ.

  1. II. Al IX-lea Sfânt Sinod Ecumenic

Sinodul întrunit la Constantinopol în 1351 este și acesta  Ecumenic, pentru că, așa cum spune Înaltpreasfințitul Mitropolit al Gortinei, Ieremia, ”(a) a avut ca obiect un subiect important, în care este recapitulată întreaga teologie și spiritualitate ortodoxă și în care se confruntă două tradiții, cea ortodoxă și cea franco-latină, (b)… s-a ocupat de un subiect dogmatic serios, care vine în continuarea subiectelor de care s-a ocupat Biserica primară. În secolul al IV-lea, Sfinții Părinți au combătut erezia lui Arie, care spunea că Logosul lui Dumnezeu este făptură creată. Și Sinodul din 1351 din Constantinopol a combătut erezia lui Varlaam, care spunea că energia-lucrarea lui Dumnezeu este creată…, (c) … a acceptat hotărârile Sinoadelor precedente, pentru că a argumentat pe baza întregii învățături a tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii noastre…, și pentru că în «Sinodiconul Ortodoxiei», care exprimă conștiința Bisericii noastre cu privire la biruința și triumful ortodocșilor, Părinții au adăugat și «capetele împotriva lui Varlaam și Achindin» ale acestui Sinod și (d)… învățătura acestui Sinod a fost dezvoltată de Sfântul Părinte îndumnezeit Grigorie Palama, cel supranumit Antipapa și mustrătorul Papei. Cu adevărat, Sfinții Părinți cei îndumnezeiți și de Dumnezeu purtători sunt cei care conferă cu adevărat autoritate Sinoadelor Ecumenice, pe care le întrunesc”.

Al IX-lea Sinod Ecumenic a hotărât: (a) Cu privire la distincția dintre dumnezeiasca esență și dumnezeiasca energie, care se deosebesc între ele prin aceea că, în timp ce dumnezeiasca energie poate fi împărtășită și se împarte tuturor credincioșilor vrednici, dumnezeiasca esență este de neîmpărtășit, de neîmpărțit și fără nume, adică cu desăvârșire mai presus de orice nume și de nepătruns cu mintea, (b) Cu privire la dumnezeiasca energie, că este necreată și că acest lucru nu face ca Dumnezeu să fie compus, (c) Cu privire la dumnezeiasca energie, că este numită de Sfinți și dumnezeire, (d) Cu privire la dumnezeiasca esență și la dumnezeiasca energie a firii, că sunt nedespărțite, și (e) Cu privire la Lumina Schimbării la Față a Domnului, că este necreată.

Al IX-lea Sinod Ecumenic a combătut triumfător opiniile eretice ale filosofului Varlaam Calavritul, care urma o linie uniată, și ale celor de un cuget cu el, Achidin și Nichifor Grigoras, care afirmau că intelectul omului ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și că dogmele pot fi elaborate doar prin speculația filosofică, nu prin rugăciunea noetică și isihasm, prin duhul smereniei și pocăință, care constituiau baza învățăturii Sfântului Grigorie Palama și a celor de un cuget cu el împreună-nevoitori niptici.

De Hristos purtătorul Părinte Grigorie Palama a susținut în Sinod că trăirea celor ce se liniștesc cu sfințenie este experiența Bisericii lui Hristos. Învățătura sa despre Lumina necreată și isihasm a fost astfel consacrată ca dogmă.

  • Încercarea de recunoaștere a celor două Sinoade în Biserica Greciei

Se știe că Înaltpreasfințiții Mitropoliți al Nafpaktosului, Ierotheos, și al Gortinei, Ieremia, au întocmit comunicări cu autoritate teologică despre Sinoadele VIII și IX Ecumenice, pe care urma să le recunoască Sfântul Sinod al Bisericii Greciei.

”Sinodul Permanent al mandatului sinodal 2010-2011 a votat ca subiecte pe ordinea de zi a sesiunii ordinare a Sinodului Bisericii Grecei discutarea eventualității trimiterii acestor propuneri către Secretariatul Sinodului Panortodox viitor, pentru recunoașterea formală a autorității ecumenice a Sinoadelor VIII și IX ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice, care s-au întrunit în Constantinopol în anii 879 și 1351 d.Hr., ca fiind Sinoade Ecumenice”. Însă, ”printr-o vădită încălcare a Statutului Bisericii Greciei a fost nesocotită respectiva procedură și subiectul a fost amânat pe o perioadă nedeterminată”.

”În felul acesta, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a pierdut o ocazie unică de a manifesta dinamica ortodoxă și aceasta, ca să nu displacă Patriarhului Ecumenic, Papei, filopapistașilor și ecumeniștilor, câtă vreme prin acest demers a lezat memoria marilor Sfinți Părinți ai noștri, Sfințitul Fotie cel Mare și Grigorie Palama, care au fost protagoniștii acestor două sinoade. Majoritatea ierarhilor noștri, amânând dezbaterea acestui subiect pe o perioadă nedeterminată, a dovedit o lipsă de consecvență și față de ei înșiși, pentru că însuși Sinodul le-a încredințat Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina să prezinte comunicările despre Sinoadele VIII și IX Ecumenice, comunicări ce constituie mărturisiri patristice, studii istorico-teologice  întru totul valabile și desăvârșite”.

”Este însă în mod flagrant inadmisibil faptul că, pe de o parte, îl considerăm pe Sfântul Întocmai cu Apostolii Fotie cel Mare drept protector și chivernisitor al Bisericii Greciei și al Sfântului nostru Sinod, dar nu facem demersurile necesare pentru impunerea propunerii de proclamare a Sinodului VIII Ecumenic din anul 879, care la nivel panortodox și ecumenic i-a făcut dreptate Marelui Fotie, și a celui din 1351 ca al IX-lea Sinod Ecumenic, iar pe de altă parte purtăm dialoguri, ne îmbrățișăm și ne rugăm în mod absolut anticanonic împreună cu parasinagoga și comunitatea religioasă papală eretică, ce din interese de la sine înțelese recunoaște ca al VIII-lea Sinod Ecumenic Sinodul tâlhăresc din 870, nu recunoaște Sinodul IX Ecumenic din 1351 și îi defăimează pe Marele Fotie și pe Sfântul Grigorie Palama ca fiind «ereziarhi». De prisos să menționăm că subiectul de mai sus negreșit îl deranjează pe demonul atotereticului ecumenism sincretist și intercreștin și pe cei care îl urmează”.

  1. Recunoașterea locală a celor două Sinoade în Sfânta Mitropolie a Pireului

Ceea ce nu a reușit să facă Sinodul Bisericii Greciei a realizat Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului,  Serafim, care în 2013 a luat inițiativa de a recunoaște autoritatea cuvenită celor două Sinoade mai sus menționate, numărându-le între Sinoadele Ecumenice.

Le-a integrat deja în vița liturgică vie a Bisericii noastre (a) prin sfinte slujbe speciale, care au fost alcătuite de răposatul Apostolos Papahristos, cel ce se sălășluiește acum în ceruri, și de preacuvioasa monahie Tecla de la Sfântul Ștefan, și (b) a stabilit date pentru prăznuirea lor de peste an, pentru început ca praznice locale al Mitropoliei Pireului. Al VIII-lea Sfânt Sinod Ecumenic este prăznuit în prima Duminică de după pomenirea Sfântului Fotie cel Mare, iar al IX-lea Sfânt Sinod Ecumenic este prăznuit în a doua săptămână a Postului Mare.

În același timp, Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului a editat slujbele menționate mai sus ale celor două Sinoade în două broșuri deosebit de elegante, având ca introducere o enciclică a sa cu un conținut deosebit de teologic, iar la sfârșit a reprodus cele două excepționale comunicări, ale Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina. Foarte recent au fost zugrăvite și sfintele icoane ale celor două Sinoade, care împodobesc sediul Mitropoliei Pireului.

Demersurile demne de laudă ale Mitropolitului Serafim au deschis deja drumul către extinderea prăznuirii celor două Sinoade Ecumenice, nu doar în patria noastră, ci și în toate țările ortodoxe. Este de altfel cunoscut că în tradiția noastră cultul, inima pliromei ortodoxe, are puterea să consacre în practică hotărâri și mărturisiri ortodoxe, neutralizând toate împotrivirile pline de lașitate.

 

  1. Propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, la sesiunea ordinară din mai 2015, a hotărât să comunice propunerile acestuia pentru a V-a Conferință Panortodoxă Presinodală a Întâi-stătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, prezidate de Patriarhia Ecumenică. Între propunerile Sinodului Sârb se numără:

  1. a) Validarea importanței ecumenice a Sinodului Sfântului Fotie cel Mare, mai ales a învățăturii acestui Sinod despre Filioque, care a și reprezentat principalul motiv al despărțirii Romei de pliroma Bisericii Ortodoxe și
  2. b) Validarea Sinoadelor isihaste din secolul al XIV-lea și acceptarea învățăturii acestora despre dumnezeiasca esență și despre dumnezeieștile energii ca diferență esențială față de învățătura latină despre dumnezeiescul har, din care rezultă în mod organic viziunea latină despre Filioque, precum și concepția latină hipertrofiată despre poziția primului în Biserică (primatul), în care absența Duhului Sfânt este suplinită de infailibilitatea unui om.

Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim, informat despre propunerile mai sus menționate ale Sfântului Sinod al Patriarhiei Serbiei, a trimis în septembrie 2015 o scrisoare de felicitare către Președintele acestuia, Preafericitul Patriarh al Serbiei, Irineu, dimpreună cu sfintele slujbe ale celor două Sinoade Ecumenice și comunicările Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina.

Desigur, acest excepțional și valoros text al Patriarhiei Sârbe nu a avut rezultatul așteptat, pentru că, potrivit articolelor 8 și 9 ale regulamentului de organizare și funcționare a ”Sfântului și Marelui Sinod”, ”nu era posibil să fie introduse spre dezbatere în Sinod subiecte care nu fuseseră aprobate în unanimitate de către Conferințele sau Sinaxele Panortodoxe Presinodale ale Întâistătătorilor sau noi subiecte” și, întrucât ”dezbaterile sunt limitate strict la subiectul stabilit pentru respectiva sesiune, este interzisă orice altă intervenție în afara ordinii de zi, cu oprirea imediată a cuvântului vorbitorului”.

 

  1. Modificarea și alterarea caracterului și naturii ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod”, de care este răspunzător Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu

Există foarte multe mărturii din care rezultă că, pe durata pregătirii ”Sfântului și Marelui Sinod”, conștiința Bisericii considera Sinodul ce urma a se întruni ca ecumenic, dacă, desigur, ar fi corespuns criteriilor ortodoxe despre Sinoadele Ecumenice.

Răspunderea exclusivă pentru modificarea și alterarea caracterului și naturii ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod” o poartă însuși Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, și cei care urmează aceeași linie ca el, pentru că, întru totul anticanonic, antisinodal și fără nici o hotărâre panortodoxă, respinge opinia despre ”Sfântul și Marele Sinod” pe care o aveau distinși ierarhi ai Tronului, președinți ai Comisiilor și Conferințelor Presinodale, precum Mitropolitul Calcedonului, Meliton Hatzis, și Mitropolitul Mirelor, apoi al Efesului, Hrisostom Konstantinidis, și mulți alții. Invalidează și răstoarnă linia statornică și oficială a Bisericii Constantinopolului, așa cum a stabilit-o până și Patriarhul Atenagora însuși, care a readus în discuție, în forță și activ, subiectul convocării ”Sfântului și Marelui Sinod” înțeles ca Sinod Ecumenic.

”Poziția Patriarhului Bartolomeu că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic din cauza neparticipării occidentalilor este cu totul eronată. În esență, prin această poziție propovăduiește că Biserica Ortodoxă este o Biserică deficitară, maladivă și nedesăvârșită, și numai când se va «uni» cu papismul și protestantismul va fi o Biserică deplină, atunci va putea dimpreună cu occidentalii să convoace un Sinod Ecumenic. Însă poziția aceasta se află la polul opus eclesiologiei ortodoxe”.

”Sfântul și Marele Sinod a fost programat inițial ca Ecumenic, cu toate că a fost numit panortodox. Însă, în ultimii ani, ecumeniștii l-au «declasat» și i-au eliminat caracterul ecumenic. Pentru că, dacă ar fi fost convocat ca ecumenic, ar fi fost obligați să recunoască Sinoadele VIII și IX Ecumenice, adică Sinodul de sub Fotie cel Mare, respectiv cel de sub Sfântul Grigorie Palama! Acest lucru, însă, ar fi deranjat Vaticanul, pentru că aceste Sinoade au condamnat papismul ca erezie”. Iată, deci, care este motivul pentru care a fost modificat caracterul și natura ”Sfântului și Marelui Sinod”. Neacceptarea ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod” are drept urmare nerecunoașterea ca Ecumenice a celor două Sinoade, a celui de sub Marele Fotie și a celui de sub Sfântul Grigorie Palama, și, deci, faptul că papismul nu poate fi caracterizat ca erezie. Prin urmare, ecumeniștii pot cu ușurință să continue să numească ”biserică” erezia papismului, în mod postpatristic și postsinodal, așa cum reiese clar din textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care este inadmisibil din punct de vedere eclesial și din acest motiv trebuie respins; iar Comisia Mixtă a Dialogului Oficial dintre Ortodocși și Papistași poate să continue neîmpiedicat dialogul interminabil și inutil, care în ultima vreme a avut ca obiect de cercetare ”Primatul și Sinodalitatea”.

Înaltpreasfințiți Arhierei,

Cinstiți Părinți,

Iubiți frați în Hristos,

Recunoașterea  panortodoxă ca ecumenice a celor două Sinoade, a celui de sub Fotie cel Mare și a celui de sub Sfântul Grigorie Palama, trebuia să fie cuprinsă obligatoriu ca subiect principal, ca subiect-cheie și prioritar al ”Sfântului și Marelui Sinod” ce urmează a se întruni. Tradiția Ortodoxă a dovedit că Sinoadele VIII și IX Ecumenice diferențiază radical Biserica Ortodoxă, în continuitatea ei patristică, de ”creștinismul” Apusului.

”Sfântul și Marele Sinod” pus la cale de ecumeniștii Fanarului și de cei de același cuget cu ei, după cum în chip cât se poate de clar transpare din conferințele panortodoxe presinodale și din textele finale ale Sinodului, este cert că uneltește acceptarea ereziilor papismului și protestantismului ca biserici adevărate! În aceste condiții, ne rugăm să nu aibă loc vreodată!

”Sfântul și Marele Sinod”, după cum este de așteptat, nu va recunoaște cele două Sinoade ca Ecumenice. Din acest motiv, va fi un Sinod Ecumenist. Dar, așa cum împotrivirea și rezistența cea întru Duhul Sfânt a câtorva corifei ai Sfintei noastre Ortodoxii, avându-l în frunte pe Sfântul Marcu Evghenicul, cu participarea și susținerea poporului lui Dumnezeu, au reușit să respingă și să caracterizeze ca pseudo-sinod Sinodul eretic și tâlhăresc de la Ferrara-Florența, la fel și azi, clerul evlavios și poporul credincios al lui Dumnezeu, care a constituit de-a lungul timpului conștiința Bisericii noastre, se va împotrivi planurilor ”Sfântului și Marelui Sinod”.

Vă mulțumesc!

 

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_19.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Pr. Peter Heers la Simpozionul de la Pireu: Recunoașterea botezului eterodocșilor ca bază pentru o nouă eclesiologie (în consonanță cu Conciliul Vatican II)

Conferința Teologică – Academică
Sfântul și Marele Sinod: Mare pregătire, fără așteptări
Sala de conferințe a stadionului “Pace și Prietenie”
Pireu, Grecia – miercuri, 23 martie, 2016

Recunoașterea botezului eterodocșilor ca bază pentru o nouă eclesiologie  (în consonanță cu Conciliul Vatican II)

de Protopopul Peter Heers, Rector al Bisericii Sfântului Proroc Ilie, Petrokerasa, Grecia

Prin presiunea acceptării la nivel panortodox a textului pre-sinodal, “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, se încununează cu succes un proces de un veac de denaturare a ecleziologiei ortodoxe. Dacă Sinodul Panortodox va accepta învățătura greșită conform căreia slujirile ereticilor constituie Taine ale Unicei Biserici înseamnă că acesta va consimți la adoptarea unei noi ecleziologii.

În această prelegere, în puținul timp care mi s-a acordat, intenționez să prezint succint originile acestei învățături greșite, doi dintre pilonii noii ecleziologii a Conciliului Vatican II pe care se sprijină în mare măsură pe această învățătură, adoptarea acestei învățături greșite de către ecumeniștii ortodocși și încercarea de a asigura acceptarea la nivel panortodox a acesteia prin textul pre-sinodal despre heterodocși.

1.     Originile occidentale de după schismă ale acceptării botezului la eretici prin sine însuși

Originile istorice și dezvoltarea ideii că Biserica împărtășește “botezul unic” cu ereticii, și că, într-adevăr, aceasta este baza pentru recunoașterea “naturii ecleziale” a ereziei se află exclusiv în Occident, și mai cu seamă, în Occidentul de după Schismă. Cu toate că nu se poate nega faptul că teologia sacramentală latină specifică se datorează în mare măsură Fericitului Augustin, ruptura decisivă de consensul patristic cu privire la botezul eretic a survenit odată cu ideile lui Toma d’Aquino.

Toma d’Aquino, în dezvoltarea doctrinei medievale despre semnul botezului[1], îl citează pe Fericitul Augustin ca sursa sa principală. Utilizarea de către d’Aquino a termenului semn este, cu toate acestea, destul de diferită față de cea a Fericitului Augustin. Pentru Toma d’Aquino, semnul este o pecete de neșters asupra sufletului[2], care nu poate fi niciodată îndepărtată[3]. Pentru Fericitul Augustin, acesta este o însemnare exterioară.

El “se referă literalmente la o însemnare pe corp și îl folosește ca o analogie pentru a explica validitatea însemnării sfinte a Botezului.”[4] Teoria lui se bazează pe ideea că semnul exterior al Botezului poate fi posedat de către cineva care este de fapt străin și nu face parte din trupul Bisericii, fiind, prin urmare, lipsit de eficacitatea Sfintei Taine. Această diferență are implicații grave pentru însemnătatea eficacității Sfintei Taine.

Pentru d’Aquino, caracterul baptismal produce efecte spirituale și este pecetluit pe sufletul tuturor celor care sunt în mod valid botezați. Această pecete, prin urmare, pur și simplu fiind valabilă pe plan extern, ar aduce un efect de durată asupra sufletului. Acest lucru este complet diferit în teoria lui Augustin: Sfintele Taine valide pot fi și de multe ori chiar sunt complet lipsite de eficacitate duhovnicească[5]. În această învățătură a lui d’Aquino am putea observa primul pas spre deplina acceptare sinodală de la Conciliul Vatican II a prezenței și lucrării Duhului Sfânt în tainele schismaticilor și ereticilor[6].

Așa cum Augustin, a cărui “nouă teologie” bisericească a fost concepută ca o dezvoltare cumpătată a consensului patristic exprimat înainte de el, dar care însă a pus piatra de temelie pentru inovații mult mai mari, se poate spune, făcând o paralelă, că Toma d’Aquino a pus bazele pentru dezvoltarea teologică ulterioară.

În Summa Theologiae, întrebarea 64, răspunsul 9, d’Aquino susține în esență ceea ce Vatican II va abandona mai târziu cu privire la “frații despărțiți”, și anume distincția augustiniană dintre “Sfânta Taină” și “realitatea” Sfintei Taine. Aici el susține că există eretici care “respectă forma prescrisă de către Biserică” și că ei “conferă, într-adevăr, Sfânta Taină, dar nu și realitatea”. El se referă însă, după cum subliniază, la cei care sunt “pe dinafară rupți de Biserică”, astfel încât cel care “primește Sfintele Taine de la ei, păcătuiește și prin urmare nu reușește să primească efectul Sfintei Taine”. Este important să subliniem aici că ceea ce le împiedică primirea realității ar fi păcatul lor de a primi Sfânta Taină de la eretici cunoscuți, nu imposibilitatea ca realitatea Sfintei Taine să fie împărtășită în afara Bisericii.

Toma d’Aquino scrie că orice persoană care primește Sfintele Taine de la cineva care a fost excomunicat sau caterisit “nu primește realitatea Sfintelor Taine, cu excepția cazului în ignoranța îl disculpă“. Astfel, pentru Toma d’Aquino, obstacolul în calea randamentului și realității harului în Sfânta Taină nu este neapărat lipsa de unitate, așa cum explica Augustin, ci participarea cu bună știință la păcatul neascultării și al rebeliunii. “Puterea conferirii Tainelor” ar rămâne în clericul schismatic sau eretic, în așa fel încât, dacă cineva fără să știe ar fi botezat de unul ca acesta, nu numai că ar primi cu adevărat Sfânta Taină, dar ar primi și realitatea duhovnicească a botezului, care include inițierea și primirea în Trupul lui Hristos.

Toma d’Aquino scrie același lucru în comentariul la Sentințelele lui Petru Lombard, considerând că “ereticii și cei care sunt rupți de Biserică conferă adevăratele Sfinte Taine, dar nu împărtășesc har, nu din pricina vreunui cusur al Sfintelor Taine, ci din pricina păcatului celor care primesc Tainele de la aceștia, în ciuda interdicției Bisericii[7]. Acesta este punctul cel mai important și punctul care separă Catolicismul de după schismă de la Augustin și Biserica Occidentală de dinainte de schismă. Când, odată cu re-evaluarea de mai târziu de către Vatican II a schismaticilor și ereticilor ca “frați despărțiți”, Conciliul nu numai ca va ridica orice astfel de interdicție, ci chiar va încuraja o intercomuniune limitată, atunci “viața în har” va fi văzută ca provenind din viața liturgică și de rugăciune a dizidenților, o viață care deschide accesul în adunarea celor mântuiți (Unitatis Redintegratio 3c).

Creatorii noii ecleziologii își vor forma noua viziune despre schismă, erezie și Biserică tocmai prin acest punct de vedere al eficacității[8] din pricina neștiinței și prin considerarea “semnului” ca însemn al calității de membru ecleziastic. Se pare că Toma d’Aquino a pus temelia unei noi viziuni asupra Bisericii. Cel mai important aspect al acestei temelii se referă la faptul că orice Sfântă Taină validă ar produce efecte duhovnicești pentru toți în afară de cei care cu bună știință intră în comuniune cu schismaticii și ereticii. Prin urmare, continuând pe lina lui Toma d’Aquino, Bernard Leeming a putut afirma, chiar în 1960, înainte de întrunirea Conciliului Vatican II, că “în cazul în care Sfânta Taină este validă, rodnicia ei depinde exclusiv de dispoziția destinatarului”[9].

2.     Două caracteristici esențiale ale noii ecleziologii a Conciliului Vatican II

Aproape șapte secole de modificări importante aduse teologiei și ecleziologiei latine cu privire la Sfintele Taine ar putea trece de la referințele concise despre Toma d’Aquino la “noua viziune” asupra Bisericii de la Conciliul Vatican II. În timpul Evului Mediu, unitatea pe care o aveau odată Sfintele Taine, atât practic, cât și teologic, a fost pierdută, așa încât numai botezul a ajuns să fie considerat suficient pentru primirea în sânul Bisericii.

Cu toate acestea, abia la apariția ecumenismului și pornind de la cutezanța deschizătoare de drumuri a unui gânditor, “părintele Conciliului Vatican II”, Yves Congar, semințele sădite de Toma d’Aquino au germinat înălțând arborele ecumenist, care este noua ecleziologie.

Deja în 1939, în lucrarea sa fundamentală, Creștinătatea divizată[10], teologul dominican de origine franceză a așezat pilonii noii ecleziologii ecumeniste care va fi proclamată la Conciliul Vatican II și adoptată în mișcarea ecumenică.

A.     Elemente ecleziale

Congar “a afirmat că ecumenismul începe atunci când vom începe să considerăm creștinismul ca fiind format nu doar din indivizi creștini schismatici, ci din organisme ecleziastice schismatice ca atare”[11]. Pe fundamentul acestei abordări inovatoare, el a fost pornit atunci spre alte inovații, și anume “să prezinte propria sa versiune a conceptului conform căruia comunitățile schismatice păstrează elemente ale Una Sancta în situația lor schismatică.”[12] Mai mult decât atât, dacă aceste elemente, mai ales Sfintele Taine, dintre care cea dintâi este botezul, păstrează “prin bună-credință”, “[cele] esențial[e] ale eficacității [lor]”, atunci ele aduc în sufletul dizidentului “o încorporare spirituală (voto) în Biserică”, ceea ce îl face pe dizident membru al Bisericii, care tinde spre “o încorporarea integrală și practică în corpul ecleziastic catolic.”[13]

Tocmai această ipoteză crucială, care susține că “elemente” ale Bisericii, cum ar fi botezul, pot să fie extrase din întreg și încă să mai aibă viață de dăruit este ceea ce stă la baza și sprijină cu totul noua ecleziologie. Departe de a fi o întoarcere la Sfinții Părinți, această teorie a elementelor ecleziastice autonome își are originea în nimeni altul decât Ioan Calvin și doctrina sa despre vestigia Ecclesiae, pe care Congar a dezvoltat-o cu o ușoară schimbare de accent[14]. În teoria sa, schismaticii și ereticii se fac membri ai Bisericii pe baza “semnului botezului”, în ciuda lipsei mărturisirii ortodoxe a credinței, a vieții sacramentale depline sau a comuniunii sau unității de credință și dragoste. Congar scrie: “Tocmai în acest fel, Biserica cuprinde membri care par a fi în afara ei. Aceștia îi aparțin, în mod nevăzut și incomplet, dar ei îi aparțin într-adevăr.”[15].

B.     Recunoașterea “eclezialității” confesiunilor heterodoxe

Este un pas foarte mic de la recunoașterea “elementelor ecleziale” în rândul heterodocșilor până la recunoașterea “eclezialității” sau a “naturii ecleziale” a confesiunilor heterodoxe. Acest pas a fost făcut cu ușurință la Conciliul Vatican II[16]. Este un pas pe care acum ecumeniști ortodocși ar vrea ca să-l facă Sinodul Panortodox.

Permiteți-mi să citez un teolog proeminent și interpret, Johannes Feiner, pentru a descrie renumita ecleziologie “communio” de la Vatican II, ceea ce va clarifica exact ce presupune recunoașterea “eclezialității” în ecumenismul post-Vatican II:

Deoarece Biserica este văzută ca o “communio” sau o “realitate complexă sub forma unei comuniuni, a cărei unități care a fost făcută posibilă prin numeroși și diverși factori, posibilitatea rămâne deschisă că elementele constitutive ale Bisericii să poată fi prezente chiar și în comunitățile creștine din afara Bisericii Catolice, și poate da acestor comunități natura unei Biserici. Astfel, unica Biserică a lui Hristos poate fi, de asemenea, prezentă în afara Bisericii Catolice, și este prezentă, și, de asemenea, într-adevăr, vizibilă, în măsura în care factorii și elementele care creează unitate și, prin urmare, Biserica, sunt prezente.”[17]

Acesta este, prin urmare, scopul recunoașterii elementelor Bisericii, cum ar fi botezul în afara Bisericii, precum și eclezialitatea heterodocșilor: acela de a lărgi Biserica astfel încât Biserica Ortodoxă să nu fie identificată în mod exclusiv cu Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică.

Într-adevăr, scopul introducerii la Vatican II a sintagmei incendiare subsistit in pentru a înlocui formula anterioară est, care exprima o identitate strictă între Unica Biserică și catolicism a fost pentru a deosebi Biserica lui Iisus Hristos de catolicism. Noua sintagma a dorit să spună că, deși Biserica lui Hristos este într-adevăr prezentă sau concret reală și se găsește în catolicism, ea nu trebuie să fie strict identificată cu acesta.

Un efect similar a fost realizat în conștiința multor ortodocși prin fraza cunoscută pe scară largă ce a fost răspândită de Paul Evdokimov și mai târziu prin lucrarea mitropolitului Kallistos Ware: “Știm unde este Biserica; nu este treba noastră să judecăm și să spunem unde Biserica nu este”[18]. Acest soi de viziune apofatică, aproape agnostică, asupra Bisericii a influențat, în mod deloc surprinzător, formarea noii ecleziologii a Conciliului Vatican II.[19] Se pare că este o interpretare brută, scoasă din context, a celebrei fraze a Sf. Irineu: “Căci unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica.”[20] Cu toate că Sfântul a spus aceste cuvinte în contextul juxtapunerii celor cu “opinii perverse” față de “apostoli, profeți, învățători” și Tainele prin care Duhul lucrează în Biserică, cuvintele lui sunt scoase din context pentru a pretinde că oriunde (și în orice mod) lucrează Duhul (mai ales printre heterodocși), Biserica este prezentă și adună membrii.[21]

Această inversare a viziunii Sfântului Irineu asupra Bisericii este în concordanță cu refuzul ecumeniștilor de a identifica limitele canonice și harismatice ale Bisericii[22], conform consensului patristic al Bisericii primare,[23] fără de care canoanele își pierd semnificația și puterea[24]. Susținând aceste puncte de vedere nu este deloc surprinzător faptul că unii au încetat să înțeleagă Biserica ca o continuare a Întrupării.[25] La originea acestor inovații stă incapacitatea de a răstigni intelectul și de a accepta “scandalul particularității”, dar și eșecul de a explica natura lucrării Duhului Sfânt în afara Comuniunii Euharistice în concordanță cu ecleziologia ortodoxă despre Încarnare[26].

Noua imagine a Bisericii care a apărut, pe baza recunoașterii “eclezialității” diferitelor confesiuni creștine, este bine descrisă de către savantul iezuit Francis Sullivan:

“Se poate considera că Biserica universală este o comuniune, la diferite niveluri de plenitudine, de organisme care sunt mai mult sau mai puțin biserici complete… este o comuniune reală, realizată la diferite grade de densitate sau de plenitudine, de trupuri, toate având, deși unele mai mult decât altele, un caracter cu adevărat eclezial.”[27]

Este crucial să avem în vedere această idee despre Biserică atunci când citim proiectul de text pre-sinodal “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. În cadrul ecleziologic ecumenist deformat al ecumenismului post-Vatican II, simpla identificare a Bisericii Ortodoxe cu Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească nu împiedică în același timp recunoașterea altor biserici ca posedând o “natură eclezială”, sau chiar ca fiind “mai mult sau mai puțin biserici complete.” O astfel de lectură neortodoxă este, desigur, destul de probabilă atunci când textul numește în mod intenționat confesiunile heterodoxe “biserici”.
Într-un text dogmatic de această natură ar trebui să fie evident faptul că termenul trebuie să fie utilizat strict în conformitate cu sensul ortodox al cuvântului, astfel încât să se excludă orice posibilă interpretare greșită.

Având în vedere paradigma ecleziologică neortodoxă a ecumenismului după Conciliul Vatican II, există un fundament suficient de întemeiat pentru ca ierarhii Bisericilor locale să respingă proiectul de text privind relațiile cu heterodocșii. În cazul în care considerăm însă ca fiind ortodoxe și punctele de vedere ale principalilor teologilor ecumeniști, dintre care unii au fost implicați în redactarea textelor pre-sinodale, este nevoie presantă de condamnarea noii ecleziologii, pentru ca nu cumva noțiunile heterodoxe despre Biserici să fie acceptate ca ortodoxe.

3.     Adoptarea componentelor cheie ale noii ecleziologii de către ecumeniștii ortodocși

Deși lipsite de rafinamentul elaborat întâlnit la Conciliul Vatican II, opiniile asupra ecleziologiei ale principalilor ecumeniști ajung la un punct comun cu omologii lor latini în ceea ce privește principiile de bază ale noii ecleziologii. Cele două caracteristici fundamentale ale noii ecleziologii menționate mai sus – recunoașterea botezului heterodox prin sine însuși și recunoașterea subsecventă a “caracterului eclezial” al confesiunilor heterodoxe – au fost îmbrățișate de ecumeniștii principali de astăzi, cum ar fi Patriarhul Bartolomeu, Mitropolitul Ioan Zizioulas, Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Mitropolitul Hrisostom de Messinia, profesorul Stylianos Tsompanides, Mitropolitul Kallistos Ware, profesorul Michel Struve, și alții. Aici mă voi referi doar pe scurt la cele mai reprezentative voci, pentru a ne concentra atenția în principal asupra punctelor de vedere ale teologilor direct implicați în elaborarea proiectului de text presinodal.

Sanctitatea Sa, Patriarhul Bartolomeu, principalul protagonist al convocării Sinodului Panortodox, s-a exprimat în mod constant, atât în cuvânt cât și în faptă, în armonie cu noua ecleziologie.[28] Prin urmare, în urma Acordului de la Balamand, a declarat împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea că Biserica Ortodoxă și Papalitatea sunt “Biserici surori, responsabile împreună pentru protejarea Unicei Biserici a lui Dumnezeu” și i-a îndemnat pe toți ortodocșii să recunoască faptul că împărtășim cu Latinii un botez și o viață sacramentală.[29]

Sciziunea de facto a Bisericii, care decurge din acceptarea unui Botez și unei Euharistii comune, a fost, de asemenea, declarată catafatic de catre Patriarch recent, în 2014, la Sfântul Mormânt din Ierusalim. Acolo, el a predicat cu capul gol panerezia noii ecleziologii ecumeniste, care postulează o biserică divizată și o multitudine de biserici parțial adevărate. El a prezentat în mod clar o doctrină majoră a noii ecleziologii, și anume, că Biserica cea Una nu există astăzi în mod exclusiv într-o biserică sau alta și că, în ciuda faptului că au pierdut unitatea credinței, Bisericile separate sunt încă una.[30]

Vă rugăm să rețineți că, în aceeași linie ca proiectul de text presinodal, Patriarhul afirmă două idei contradictorii: că Biserica este una aparent numai în afara timpului, și totuși ea există în bisericile locale separate. Acest paradox presupus este o piatră de temelie a noii ecleziologii care respinge așa-numitul “ecumenism al întoarcerii” și insistă asupra “Ecumenismului de integrare.”[31]

Exemplul cel mai notoriu al acestui tip de “ecumenism de integrare” este Acordul de la Balamand. La Balamand a fost îmbrățișată recunoașterea Tainelor și a “eclezialității”, în esență aceeași ecleziologie bisericească divizată, dar cumva încă unită, susținută de Patriarh și evidentă în textul presinodal în cauză.[32] Acesta este motivul pentru care Pr. John Romanides a numit Balamandul o continuare a Conciliului Vatican II.[33]

După Balamand, au fost semnate de către Patriarhia Ecumenică și alte numeroase acorduri despre “botezul comun” din aceeași vână ecleziologică, cele mai de seamă fiind în Germania, Australia și America.[34]

Punctele de vedere ecleziologice ale președintelui Comisiei presinodale, Mitropolitul de Pergam, Ioan (Zizioulas),[35] din păcate, nu lasă loc de îndoială asupra faptului că el a îmbrățișat noua ecleziologie ecumenistă. În opinia sa, granițele Bisericii nu sunt stabilite de sângele lui Hristos, adică de Euharistie, ci de apele botezului, pe baza “unității baptismale”. “Între cei botezați”, scrie el, “chiar dacă există o ruptură, o diviziune, o schismă, Biserica continuă să existe”. Ortodocșii, crede el, “participă la mișcarea ecumenistă ca la o mișcare a unor creștini botezați, care se află într-o stare de diviziune deoarece nu pot exprima aceeași mărturisire de credință”.[36]

Un alt membru al comisiei de redactare a textului pre-sinodal, Mitropolitul Ilarion (Alfeiev) de Volokolamsk, și-a exprimat, de asemenea, puncte de vedere în armonie cu noua ecleziologie. El nu crede că există diferențe fundamentale între Ortodoxie și Catolicism.[37] El a spus că, “practic, recunoașterea reciprocă a Tainelor există deja între noi”. “Dacă un preot romano-catolic se convertește la Ortodoxie [în Rusia], noi îl primim ca preot și noi nu îl hirotonim din nou. Și asta înseamnă că, de facto, recunoaștem Sfintele Taine ale Bisericii Romano-Catolice.”[38]

Este evident că, în ciuda renașterii patristice a secolului al XX-lea,[39] Mitropolitul Ilarion și conducerea Patriarhiei Moscovei încă acționează sub efectul paradigmei ecleziologice ruse pre-revoluționare puternic influențată de gândirea scolastică latină.

Mitropolitul Hrisostom de Messinia, reprezentant al Bisericii Greciei la întrunirile pre-sinodale, împreună cu Stylianos Tsompanides, profesor de teologie la Școala de Teologie din Tesalonic, ne-au ajutat cel mai mult să înțelegem modul în care teologii cu gândire ecumenistă privesc textul în cauză. Ambii susțin că, făcând referire la canonul al 7-lea de la Al Doilea Sinod Ecumenic și canonul 95 al Sinodului Quinisext la punctul 20 din textul pre-sinodal, se susține “recunoașterea” kat’oikonomiană a “realității” “și “validității” botezului” în rândul heterodoxcșilor.[40] Profesorul Tsompanides susține, de asemenea, că această recunoaștere “are consecințe semnificative asupra modului în care privim statutul ecleziastic al altor Biserici și al altor creștini”,[41] urmând astfel lui Congar și Conciliului Vatican II, făcând legătura dintre recunoașterea botezului și recunoașterea “ecclezialității”.

4.      Încercarea de a asigura acceptarea panortodoxă a recunoașterii per se a botezului heterodocșilor prin textul presinodal despre heterodocși

Trebuie să luăm în considerare cu atenție sintagma foarte problematică folosită atât de Mitropolitul Hrisostom, cât și de profesorul Tsompanides, despre “recunoașterea kat’oikonomiană a “realității” și “validității” botezului” în rândul heterodoxcșilor”. Canoanele citate la punctul 20 nu conțin această frază. De fapt, nici unul dintre canoanele Bisericii care se referă la primirea convertiților nu conține această expresie. Într-adevăr, nici unul dintre canoane nici măcar nu menționează “recunoașterea botezului,” cu atât mai puțin “recunoașterea “kat’oikonomiană””. Ce spun canoanele?

Punctul de referință pentru interpretarea corectă a canoanelor care se ocupă cu primirea “kat’oikonomiană” a ereticilor sunt primul și cel de-al 47-lea canon ale Sfântului Sfântul Vasile cel Mare. În prima sa epistolă canonică, Sf. Vasile, după ce se explică de ce diverși schismatici (catari, encratiți și hydroparastați) ar trebui să fie botezați la întoarcerea lor în Biserica, încă permite iconomie, dacă este nevoie, spunând: “Dar, fiindcă în general unora din Asia li s-a părut ca din interesul conducerii multora [οἰκονοµίας ἕνεκα τῶν πολλῶν] să se primească botezul acestora, fie primit [ἔστω δεκτόν].”[42]

Canonul vorbește despre acceptarea, nu recunoașterea, botezului schismaticilor. Există o diferență semnificativă. În primul rând, acceptarea este utilizată în contextul întoarcerii anumitor persoane la pocăință, adică în ceea ce privește conducerea pastorală a mântuirii lor. În al doilea rând, recunoașterea, așa cum este folosit acest termen de către Mitropolitul Hrisostom și profesorul Tsompanides, este utilizată în legătură cu grupări schismatice și eretice ca atare, adică în ceea ce privește ecleziologia.[43] În primul caz, contextul este acceptarea unui eretic care se pocăiește, în timp ce în cel de-al doilea caz, contextul este recunoașterea botezului în sine al grupului heterodox. Prin urmare, expresia “recunoașterea” kat’oikonomiană a “realității” “și “validității” botezului” este un amestec inacceptabil și înșelător al teologiei pastorale cu ecleziologia. Nu există niciun fel de “recunoaștere kat’oikonomiană” a botezului, numai “acceptare kat’oikonomiană”.

Sintagma se vădește de asemenea a fi străină de gândirea patristică întrucât se referă la recunoașterea “realității” și “validității” botezului eretic, adică, recunoașterea în sine. În canoanele Bisericii nu există astfel de referiri la botezul eretic. De exemplu, în canonul 47[44], Sfântul Vasile atribuie oikonomiei practica Bisericii Romei de a primi anumiți eretici fără botez într-o oarecare nevoie (Οἰκονομίας τινὸς ἕνεκα), dar, cu toate acestea, insistă asupra botezului, în ciuda faptului că aceștia s-au botezat în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Prin faptul că o dată permite oikonomia și totuși solicită botezul, Sfântul exclude posibilitatea recunoașterii botezului per se al schismaticilor și al ereticilor.

Atunci când, în deciziile sinodale ulterioare sau texte patristice, în timpul celui de-al doilea mileniu, botezul latinilor este denumit valabil, acest lucru – la drept vorbind – se referă numai la păstrarea formei sau τύπος-ului botezului, adică cufundarea întreită.[45] Scopul recunoașterii unui botez ca fiind “valid”, și anume în cazul latinilor, dacă s-a făcut prin cufundare, a fost pentru a determina dacă exista presupoziția pentru oikonomia, nu pentru recunoașterea botezului în sine.[46] Prin exercitarea iconomiei, Biserica nu recunoaște “realitatea” slujirii ereticilor[47], ci numai examinează numai valabilitatea acestora în sensul păstrării formei apostolice.[48] Prin urmare nu există nicio bază și este încă o dată înșelător și o abatere de la phronema ortodoxă a vorbi de recunoașterea “realității” și “validității” botezului eretic. Dacă se vorbește despre “recunoașterea” slujirii ereticilor o facem numai pentru a determina dacă este validă, adică realizată în mod corespunzător în maniera apostolică. Aceasta se întâmplă în scopul determinării posibilității – nu necesității – primirii prin iconomie, astfel cum reiese din canoanele 1 și 47 ale Sf. Vasile.

Înțelegerea greșită sau respingerea practicii kat’oikonomiene de a accepta botezul ereticilor sau schismaticilor se află la originea adoptării noii ecleziologii ecumeniste în rândul cărturarilor cu gândire ecumenistă. Aceștia nu reușesc să înțeleagă că iconomia Bisericii este, în esență, libertatea Capului Bisericii de a lucra mântuirea în mijlocul Bisericii așa cum dorește El (dacă este, într-adevăr, iconomie și nu pur și simplu paranomia [ilegalitate]). Domnul, Care a spus toți trebuie să fie botezați din apă și din Duh (Ioan 3:5.) pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu a spus și tâlharului de pe cruce care nu era botezat: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23:43). În plus, mulți mucenici au fost botezați în sângele lor și nu în apă, și alții au fost spânzurați sau au murit altcumva fără vărsare de sânge. Astfel, este clar că Domnul nu este legat de propriile Lui porunci și este liber să lucreze oikonomia Sa divină în mijlocul Bisericii Sale.

Cu toate acestea, aceasta este cheia: în Biserică. Iconomia care nu este fără presupoziții nu poate fi niciodată bază pentru ecleziologie, la fel cum libertatea Domnului nu poate lucra niciodată împotriva propriilor Sale porunci. Oikonomia nu este egală cu recunoașterea Tainelor[49] în sine. Aceasta este totuși exact ceea ce unii dintre autorii textului în cauză ar dori ca Sinodul Panortodox să aprobe. Se fac presiuni pentru recunoașterea panortodoxă a unei viziuni diferite a Bisericii, o viziune eretică, care a fost deja acceptată de către Vatican II și mulți din CMB. Acum ar trebui să fie clar tuturor că respingerea cheii interpretative akriveia-oikonomia a practicii noastre pastorale conduce în mod inevitabil la o viziune eretică a Bisericii.

Concluzii

Astăzi, panta alunecoasă a inovației a condus mulți ecumeniști la recunoașterea nu numai  botezului heterodoscșilor, ci și a Eucharistiei acestora.[50] Odată cu susținerea unității Tainelor, recunoașterea Euharistiei este rezultatul previzibil și logic al întreruperii limitelor canonice și harismatice ale Bisericii, care coincid și se manifestă în Euharistie. Pentru că, deși în mod oficial Credința Ortodoxă este încă revendicată ca condiție sine qua non pentru potirul comun, de fapt, prin recunoașterea Tainelor heterodoxe, chiar și a Euharistiei însăși, unitatea credinței a încetat să mai fie o condiție prealabilă.

Dacă Sinodul Panortodox permite o interpretare ecumenistă și va recunoaște Tainele și “eclazialitatea” heterodocșilor, potirul comun nu va mai fi decât o formalitate. O uniune va fi fost deja realizată, dar va fi în mod necesar o falsă unire, din moment ce nicio doctrină eretică nu a fost repudiată.

[1] Cf. Summa Theologica III Q. 63, 1, 66 (în special A.9) și 69.

[2] Ibidem, 63.1.

[3] 3 Ibid., 63.5. Așa cum scrie John P. Yocum cu privire la indelibilitatea semnului spre deosebire de harul primit în sufletul celor care primesc Sfintele Taine: “Toma deosebește cele două efecte ale Sfintelor Taine, harul și semnul, în funcție de permanența lor. Semnul este un fel de solie în cadrul sfintei slujbe, prin care cineva este împuternicit să ofere sau să primească Sfintele Taine. Ca atare, este indiferent față de utilizare bună sau rea, și poate fi folosit în mod abuziv, dar nu poate fi șters (ST, III, 63, 2; 63, 4). În vreme ce harul, spune el, este în suflet ca o formă care este schimbătoare atâta vreme cât sufletul însuși este schimbător; cu alte cuvinte, este supus efectelor exercitării liberului arbitru, pentru că subiectul său este persoana care îl primește. Semnul, în schimb, este un soi de putere instrumentală, iar subiectul său este agentul principal, Hristos, a Cărui preoție este nesfârșită ” (Yocum, John P., “Sfintele Taine la d’Aquino” în Aquinas on Doctrine: A Critical Introduction, editată de Thomas G. Weinandy, et. al. (Londra: T & T Clark, 2004, p. 172-173).

[4] T Clark, 2004, p. 172-173). 4 Cary, Philip, “Semnele exterioare”, pag. 201.

[5] Ibidem.

[6] În contrast cu înțelegerea atât a lui Augustin, cât și a lui și Toma d’Aquino a termenului “pecete”, pentru Părinții Bisericii Răsăritene, potrivit lui John D. Zizioulas, “termenul σφραγὶς [sigiliu] n-ar dobândi niciodată… un înțeles strict ontologic în sensul de πρᾶγμα [lucru]; el ar fi înțeles mai degrabă ca σχέσις [relație], care de obicei ei îl înțeleg ca opus lui πρᾶγμα” (Zizioulas, John D., Being As Communion: Studies in Personhood and the Church [Ființînd în sens de comuniune: Studii despre persoană și Biserică] (Crestwood, NY: St. Vladimir’s Seminary Press, 1993, p. 235). De asemenea, este important de remarcat faptul că dezvoltarea unică a lui d’Aquino a termenului “semn” sau “pecete” este total absentă în teologia sacramentală a Sf. Nicolae Cabasila, care vede “pecetea”, ca fiind în esență sinonimă cu “ungerea” și ceilalți termeni folosiți pentru a descrie botezul: “Botezul este numit ‘ungere’, deoarece asupra celor care sunt inițiați Îl pecetluiește pe Hristos, care S-a uns pentru noi. Este o ‘pecete’ care Îl imprimă pe Mântuitorul Însuși. Deoarece ungerea este de fapt aplicată pe întreaga formă a corpului celui care este uns, ea Îl impregnează asupra sa pe Cel Uns și afișează forma Acestuia, fiind cu adevarat o pecete. Prin cele ce s-au spus s-a demonstrat că pecetea are același efect ca și nașterea, așa și efectul îmbrăcării și cufundării [botezul] au același efect ca pecetea. De vreme ce darul luat fără plată, iluminarea, și spălarea au același efect ca o nouă creație și naștere, este evident că toată nomenclatura botezului înseamnă un singur lucru – spălarea botezului este nașterea noastră și începutul vieții noastre în Hristos” (Cabasila, Nicolae, Viața în Hristos (Crestwood, NY: St. Vladimir’s Seminary Press, 1974, p. 69).

[7] Leeming, p. 541 (sublinierea autorului).

[8] Botezului (n.tr.).

[9] Leeming, p. 542.

[10] Congar, M. J., O.P., Divided Christendom, A Catholic Study of the Problem of Reunion [Creștinătatea divizată, un studiu catolic asupra problemei reunirii], trand. M. A. Bousfield (Geoffrey Bles: The Centenary Press: London, 1939).

[11] Aidan Nichols OP, Yves Congar (Morehouse-Barlow, Londra, 1989), p. 102. Această trecere de la a concepe individul eretic la a concepe grupul eretic ca atare este total opus Sfintelor Canoane, și, în special, Canonul 95 al Sinodului de la Penthekte, care este citat în proiectul de text presinodal. Aceasta este o diferență fundamentală între abordarea ortodoxă cu privire la heterodocși și noua abordare ecumenistă post-Vatican II, o diferență care plasează fiecare dintre părți pe o cu totul altă traiectorie. Concepția ortodoxă asupra schismaticilor și ereticilor își dorește întotdeauna unirea lor cu Dumnezeu, care are loc numai în cadrul Bisericii, astfel încât economia lui Dumnezeu în viața lor se exercită pe baza criteriilor personale și ecleziastice, niciodată impersonale sau ideologice.

[12] Nichols, p. 102 (sublinierea în original). Avery Dulles, S.J., în articolul său Biserica, bisericile, Biserica Catolică, oferă informații de bază privind teoria importantă a lui Congar despre “elemente”: “Se afirmă că, deși Biserica lui Hristos există pe deplin sau desăvârșit intr-o singură comuniune, ea se regăsește în mod nedeplin sau prin participare la alții, în măsura în care și aceștia posedă anumite daruri sau alte înzestrări care aparțin de drept adevăratei Biserici. Această poziție nuanțată derivă din doctrina vestigia Ecclesiae, care datează de la Ioan Calvin (Ioan Calvin, Instituțiile religiei creștine 4 (ed. 1559), cap. 2, nr. 11-12). După ce a fost restaurată în mișcarea ecumenistă în secolul al XX-lea, această doctrină a fost preluată în teologia romano-catolică de către Yves Congar și alții. Din aproximativ 1950 însă, a început să se vorbească în mod obișnuit nu atât despre “vestigii” ale Bisericii cât despre “elemente”, “daruri”, “înzestrări” etc.- expresii care par a fi mai irenice și pozitive…  Ideea că există “elemente” ale adevăratei Biserici în afara romano-catolicismului a dat naștere unor teorii conform cărora alte comunități creștine pot fi “realizări imperfecte” ale Bisericii lui Hristos sau chiar, într-un sens analog, “Biserici.” (Studii teologice, 33,2 (1972), 199-234.)

[13] Congar, Creștinătatea divizată, p. 234-35. Așa cum notează Douglas M. Koskela în studiul său Eclezialitate și ecumenism: Yves Congar și drumul spre unitate, una dintre schimbările cele mai izbitoare care au avut loc odată cu Conciliul Vatican II este faptul că, înainte de Conciliu, teologii romano-catolici mai progresiști erau dispuși numai “să accepte creștini individuali ne-catolici ca fiind membri imperfecți ai Bisericii lui Hristos”. După Vatican II, teologii au început să se refere la “prezența imperfectă a Bisericii lui Hristos în comunități ne-catolice” (Koskela, Douglas M., Ecclesiality and Ecumenism: Yves Congar and the Road to Unity [Eclezialitate și ecumenism: Yves Congar și drumul spre unitate] (Milwaukee: Marquette University Press, 2008), p. 59).

[14] Vezi: Ioan Calvin, Instituțiile religiei creștine 4 (ed. 1559), cap. 2, nr. 11-12 și Congar, Creștinătatea divizată, p. 224-248. Vezi, de asemenea, recentul studiu: Arenas, Sandra, “Merely Quantifiable Realities? The Vestigia Ecclesiae in the Thought of John Calvin and its Twentieth Century Reception,” [Doar realități cuantificabile? Vestigia Ecclesiae în gândirea lui Ioan Calvin și receptarea sa în secolul al XX-lea], în John Calvin’s Ecclesiology: Ecumenical Perspectives (Ecclesiological Investigations) [Ecleziologia lui Ioan Calvin: Perspective ecumeniste (Investigații ecleziologice)], Gerard Mannion și Eduardus Van der Borght ed. (Londra: T & T Clark, 2011), p 69-89. Calvin dezvoltă teoria sa despre vestigia Ecclesiae ca parte a reflecțiilor sale asupra naturii Bisericii și a criticii romano-catolicismului. În ciuda faptului că susține că Biserica Romano-Catolică deține dogme și practici false, el admite totuși existența unor elemente ecleziastice în ea, elemente pe care le numeste vestigia Ecclesiae. Calvin ajunge la concluzia că, prin puterea botezului, instituția papală conține anumite vestigii ale Bisericii primare care mărturisesc prezența lui Dumnezeu, însă, din moment ce “aceste însemne [ale adevăratei Biserici]… sunt șterse, eu spun că întregul trup, precum și fiecare adunare, nutresc să formeze o Biserică legitimă” (4.2, 11-12). Vezi, de asemenea: eseul lui Walter Kasper “Decretul despre ecumenism – citește din nou după patruzeci de ani”, în care ne informează, de asemenea, că această idee “a fost pusă în joc printr-o extensie a poziției anti-donatiste a lui Augustin de către Y. Congar” și că “în Declarația de la Toronto (1950), a intrat, de asemenea, în uzul Consiliului Mondial al Bisericilor”.

[15] 14 Congar, Creștinătatea divizată, 234.

[16] Vezi:. LG 11, 15; UR 22; Acta Synodalia, III/2, 335. Cardinalul Kasper explică acest lucru, astfel: “Botezul… este Taina credinței, prin care cei care au fost botezați aparțin trupului unic al lui Hristos, care este Biserica. Creștinii ne-catolici, prin urmare, nu se află în afara Bisericii, ei aparțindu-i deja în mod fundamental. Pe baza ecumenismului Botezului comun și unic… are un fundament ontologic și o adâncime ontologică. Este un eveniment al Duhului.” (Kasper, The Decree on Ecumenism – Read Anew After Forty Years, [Decret despre ecumenism – Citește din nou după patruzeci de ani], secțiunea IV, punctul 3).

[17] Ibidem, p. 68-69 (sublinierea autorului). “Ecleziologia elementelor” înaintată de Congar, elaborată inițial de Calvin, este evidentă aici. Interpretarea lui Feiner este în concordanță cu explicațiile oficiale, sau Relatio, care se referă la “comunitățile bisericești” din Occident, astfel: “[ele] nu sunt doar o sumă sau o colecție de idivizi creștinii, ci sunt constituite din elemente ecleziastice sociale… care le conferă acestora un adevărat caracter eclezial. În aceste comunități este prezentă unica Biserică a lui Hristos, deși… imperfectă.” Acta Synodalia, III/2, 335 (sublinierea autorului).

[18] P. Evdokimov, L’Orthodoxie (Neuchatel: Delachaux et Niestlé, 1959), 343. Mitropolitul Kallistos Ware reiterează aceste cuvinte ale lui Evdokimov în cartea sa Biserica Ortodoxa: “Mulți oameni pot fi membri ai Bisericii, dar nu în mod vizibil; legături invizibile pot exista, în ciuda separării exterioare. Duhul lui Dumnezeu suflă unde vrea și, după cum a spus Irineu, unde este Duhul, acolo este Biserica. Noi știm unde Biserica este însă nu putem fi siguri unde ea nu este; și astfel trebuie să ne abținem de la a emite judecății…” Timothy Ware [Mitropolitul Kallistos de Diokleia], Biserica Ortodoxă (Londra: Penguin, 1997), 308.

[19] Teologi ortodocși prietenoși de la Vatican II, cum ar fi Episcopul Christopher Butler din Anglia, a citat acest sentiment al lui P. Evdokimov ca având o mare influență în formarea noii ecleziologii a Conciliului Vatican II. Christopher Butler, Teologia Conciliului Vatican II (Londra: Darton, Longman and Todd, 1967; ed. rev. 1981). Butler îl citează în continuare pe Evdokimov, care spune că “ne-ortodocșii, socotiți din punct de vedere al apartenenței lor confesionale, nu se mai află în Biserica Ortodoxă; dar, în ciuda separării lor, Biserica continuă să fie prezentă și să acționeze în prezența credinței lor și a intenției lor corecte de mântuire” (citat în Christopher Butler, Ideea de Biserică [Baltimore: Helicon Press, 1962]). Evdokimov a fost observator oficial la Vatican II și a avut contact personal cu teologii care au modelat noua ecleziologie.

[20] “Căci în Biserică Dumnezeu a așezat apostoli, profeți, învățători și toate celelalte mijloace prin care lucrează Duhul; de care nu au parte toți cei care nu se alătură Bisericii, ci se lipsesc de viață prin opiniile lor perverse și comportamentul infam. Căci unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica și tot harul; dar Duhul este adevărul.” Irineu, Împotriva ereziilor, 3:24.1; PG 7.966 C (32).

[21] Duhul, într-adevăr, suflă unde vrea (Ioan 3:8), dar, cum El este Duhul Adevărului, noi știm că El vrea să bată în direcția lui Hristos (Ioan 16:14), ceea ce nu poate însemna altceva decât că El conduce către “stâlpul și temelia adevărului” (1 Timotei 3:15), care este Biserica.

[22] Comentatori post-Vatican II consideră ca fiind de la sine înțeles faptul că Biserica vizibilă și invizibilă nu trebuie să fie una și aceeași, căci în afara Bisericii Romano-Catolice “orice preot hirotonit în mod valid, inclusiv preoții Bisericii Ortodoxe, poate administra Botezul și consacra Euharistia, făcându-i astfel pe cei care se împărtășesc membri ai Unicului Trup” (Francesca Aran Murphy, “De Lubac, Ratzinger and von Balthasar: A Communal Adventure in Ecclesiology,” în Ecumenism Today: The Universal Church in the Twenty-first Century, ed. Francesca Aran Murphy and Chris Asprey [Hamphshire, UK: Ashgate, 2008], 47). Aceasta echivalează cu o versiune nuanțată a teoriei protestante a “Bisericii invizibile”, deoarece limitele sunt nedeterminat și nu coincid cu limitele canonice ale Bisericii, mai precis, cu unitatea în Euharistie și în credință.

[23] “Irineu… care susține dimpreună cu toți Părinții din vechime că Biserica este singurul izvor al harului, și că în afara ei nimeni nu poate fi sigură de mântuire sau de harul Sfintelor Taine, ar fi exclus Tainele schismaticilor ca unele complet lipsite de valoare…” (Geoffrey Grimshaw Willis, Sfântul Augustin și controversa donatistă (Eugene OR: Wipf and Stock, 2005, reeditata la Londra: S.P.C.K., 1950), 145, accentuarea adăugată). Cf., de asemenea, Ἰωάννου Ζηζιούλα [John Zizioulas], Μητροπολίτου Περγάμου, Ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας ἐν τῇ Θείᾳ Εὐχαριστίᾳ καί τῷ Ἐπισκόπῳ κατά τούς τρεῖς πρώτους αἰῶνας 1965 (Atena: Grigori, 2009), 132: “Ambii [Sf. Ciprian și Papa Ștefan] consideră că Duhul Sfânt nu este împărtășit celor botezați în afara Bisericii… Acesta este consensul întregii Biserici, la mijlocul secolului al III-lea.”

[24] Autoritatea de a lega și dezlega nu ar avea nicio valoare dacă schismaticii excomunicați sau ereticii ar putea să continue pe cont propriu comuniunea cu Sfintele Taine ale Bisericii Una. Limitele canonice care sunt lipsite de forța harului nu au niciun sens.

[25] Cf. Cardinalul Walter Kasper, That They May All Be One: The Call to Unity Today [Ca ei să fie una: Chemarea de azi la unitate] (Londra / New York: Burns and Oates 2004), 50-74, în special p. 70 (sublinierea autorului). Pentru opiniile Cardinalul Joseph Ratzinger (astăzi de această dată Papa Benedict al XVI-lea), vezi Maximilian Heinrich Heim, Joseph Ratzinger: Viața în Biserică și Teologia vie: Bazele ecleziologiei cu referire la Lumen Gentium, trad. Michael J. Miller (San Francisco: Ignatius Press, 2007), 300- 330. Pentru ortodocși, a nega că Biserica este continuarea Încarnării nu înseamnă nimic mai puțin decât se îndepărta de la minunea de la Calcedon – unirea de negrăit a celor doua naturi în Persoana lui Hristos Theanthropos – care este esența Tainei Bisericii. Așa cum afirmă fără echivoc Sf. Iustin Popovici: “Biserica este Hristos Theanthropos Care Se extinde prin toate veacurile și în veșnicie”. (Αρχιμ. Ιουστίνος Πόποβιτς [Sf. Iustin Popovici], Ερμηνεία της Επιστολής του Αποστόλου Παύλου προς Εφεσίους [Interpretarea Epistolei Sfântului Apostolul Pavel către Efeseni]. (Salonic, Εκδ Β. Ρηγοπούλου, 1989), 64).

[26] Vezi capitolul 10 din cartea mea, The Ecclesiological Renovation of Vatican II: An Orthodox Examination of Rome’s Ecumenical Theology Regarding Baptism and the Church (Thessaloniki: Uncut Mountain Press, 2015), 167-181: “Toți oamenii, prin urmare, indiferent de context sau convingeri, participă la energiile creatoare, susținătoare și proniatoare ale lui Dumnezeu, fără de care lumea și-ar înceta existența. În acest sens, și numai în acest sens, există o participare diferențiată pentru schismatici și eretici, nu și în viața Bisericii, așa cum presupun Congar și colegii săi, dar în acele energii divine comune întregii creații – energiile creative susținătoare și proniatoare ale lui Dumnezeu. Această participare însă nu îi face membri ai Bisericii, căci ei, neîndeplind presupozițiile necesare pentru o astfel de participare, nu participă la energiile curățitoare, iluminatoare și îndumnezeitoare ale lui Dumnezeu” (171).

[27] Francis A. Sullivan, S. J., “The Significance of the Vatican II Declaration that the Church of Christ ‘Subsists in’ the Roman Catholic Church,” p. 283 (sublinierea autorului). De asemenea, potrivit lui I. Spiteri, “[din enciclica UUS] apare o nouă imagine a Bisericii, o Biserică care este constituită dintr-o comuniune de Biserici, de care, într-o anumită măsură, aparțin toate Bisericile creștine.” (Ι. Σπιτέρης, «Η Καθολική Εκκλησία και οι άλλες χριστιανικές Εκκλησίες» [The Catholic Church and the other Christian Churches], Θ. Κοντίδης (επιµ.), Ο Καθολικισµος, Αθήνα 2000, p. 246)

[28] Exemplele de rugăciune liturgică comună și alte acțiuni și declarații simbolice de recunoaștere a ereziei latine ca fiind co-responsabilă pentru Biserica lui Hristos sunt numeroase și bine cunoscute. Pentru a cita doar unul singur: Într-un discurs către Cardinalul Cassidy, reprezentant al Vaticanului, la sărbătoarea Sf. Andrei la Fanar, în care Patriarhul a vorbit despre “strămoșii noștri de la care noi (ortodocși și latini) am moștenit această separare au fost victimele nefericite ale șarpelui, care este originea tuturor relelor”, el concluzionează astfel: Είθε να αξιώση ηµάς ο Κύριος να ίδωµεν και την ανάστασιν της ενότητος της Μίας, Αγίας, Καθολικής και Αποστολικής Εκκλησίας Αυτού. Αµήν” [Fie ca Domnul să ne învrednicească să vedem învierea Bisericii Sale cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Amin] (Επίσκεψις, αρ. Τεύχους 563 (1998), σελ. 4-8).

[29] Επίσκεψις, τ. 520 (31 Ιουλίου 1995), σελ. 20, Κοινή διακήρυξις του Πάπα Ιωάννου Παύλου ΙΙ και Πατριάρχου Βαρθολομαίου [Declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Bartolomeu] “Chemarea la Unitate,” 29 Ιουνίου 1995, secțiunea 4: “Bisericile noastre se recunosc una pe alta ca Biserici surori, responsabile împreună pentru protejarea singurei Biserici a lui Dumnezeu… Îi îndemnăm pe credincioși, catolici și ortodocși, să întărească spiritul frăției care decurge din unicul botez și din participarea la viața sacramentală.” Vezi, de asemenea, on-line: https://www.apostolicpilgrimage.org/common-declarations-popes-and-patriarchs.

[30] Alineatele în cauză (4 și 5) sunt următoarele: “Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, creată de Cuvânt “la început”, de către Cel “cu adevărat cu Dumnezeu”, și Cuvântul “Dumnezeu adevărat”, potrivit evanghelistului iubirii, din păcate, în timpul luptei sale pe pământ, din pricina stăpânirii slăbiciunii omenești și a nestatorniciei voinței intelectului uman, a fost împărțită în timp. Acest lucru a adus cu sine diverse condiții și grupuri, fiecare dintre ele revendicând pentru sine “autenticitate” și “adevăr”. Adevărul este însă Unul, Hristos, și una Biserica întemeiată de El. Atât înainte, cât și după marea schismă din 1054 între Est și Vest, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a făcut încercări de a depăși divergențele, care fost cauzate de la început și în mare parte de factorii existenți în afara Bisericii. Din păcate, a dominat elementul uman, și prin acumularea de adăugări “teologice”, “practice,” și “sociale” bisericile locale au fost conduse la diviziunea unității credinței, în izolare, lucru care a dezvoltat, ocazional, în polemici ostile.” Vezi discursul original în limba greacă http://www.ec-patr.org/docdisplay.php?lang=gr&id=1914&tla=gr .

[31] Vezi și: Yves Congar, Essais oecumeniques, pp 212-213 citat în Aidan Nichols OP, Yves Congar (Morehouse-Barlow, Londra, 1989), p. 103. Congar a exprimat consensul teologilor latini astfel: “În ajunul decretului despre ecumenism, a existat un anumit consens între teologii catolici în favoarea unei teologii a participării diferențiate a comuniunilor din afara romano-catolicismului în tezaurul Bisericii unice, și, de asemenea, în favoarea unui ecumenism de integrare, care ar fi altceva decât o “întoarcere”, pur și simplu.”

[32] Declarația celei de-a VII-a Sesiuni Plenare a Comisiei Mixte Internaționale pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, “Uniatismul, metodă de unificare din trecut și căutarea deplinei comuniuni în prezent” (Balamand, Liban, 1993), secțiunea 13:” … după Conferințele Panortodoxe și Conciliul Vatican II, redescoperirea și revenirea la valorile cuvenite Bisericii ca și comuniune, atât ortodocșii, cât și catolicii și-au schimbat radical perspectiva și, prin urmare, și atitudinea. Fiecare parte a recunoscut faptul că ceea ce Hristos a încredințat Bisericii Sale – mărturisirea credinței apostolice, participarea la aceleași Taine, mai presus de toate preoția unică ce slujește jertfa unică a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu pot fi considerate proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este clar că rebotezarea trebuie evitată.”

[33] Theologia, revista Bisericii Greciei, Voi. VI 1993, nr. 4, paginile 570-580. disponibilă on-line la:  http://www.ecclesia.gr/greek/press/theologia/archive_all_9099.asp?etos=1993. Pr. Ioan scrie: “Acum, că Acordul de la Balamand a devenit un candidat pentru a deveni o continuare a Conciliului Vatican II, caz în care se va Uniatismul nu mai avea niciun motiv pentru a exista, ortodocșii se vor confrunta cu consecințele continuării refuzului lor de a intra în comuniune cu latinii și uniații. Ceea ce este cel mai interesant este faptul că, potrivit Acordului de la Balamand, Tainele sunt valide fie că sunt acceptate 7 sau 22 de Sinoade Ecumenice cu învățăturile și practicile lor. Cu siguranță se va crea impresia că numai lipsa de iubire poate fi motivul pentru care ortodocșii continuă să refuze inter-comuniunea și con-celebrarea cu Vaticanul.”

[34] Baptism and Sacramental Economy, An Agreed Statement of The North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, St. Vladimirs Orthodox Seminary, Crestwood, New York, June 3, 1999: Membrii ortodocși și catolici ai Conferinței noastre recunosc, în ambele noastre tradiții, o învățătură comună și o credință comună într-un singur botez, în ciuda unor variații în practică care, credem noi, nu afectează substanța Sfintei Taine. Prin urmare, suntem înclinați să declarăm că ne recunoaștem reciproc botezul ca fiind unul și același lucru. Această recunoaștere are consecințe ecleziologice evidente. Biserica este ea însăși atât mediul, cât și efectul botezului, și nu este un lucru creat de noi. Această recunoaștere presupune ca fiecare parte a dialogului nostru să recunoască o realitate eclezială în cealaltă parte… În realitatea noastră comună despre botez, descoperim temelia dialogului nostru, precum și forța și necesitatea rugăciunii Domnului Iisus “ca toți să fie una.” Aici, în sfârșit, se află temelia sigură pentru utilizarea modernă a sintagmei “biserici surori”; “Bisericile australiene păstrând legământul împreună, “Consiliul Național al Bisericilor din Australia, semnat de eparhiile australiene ale Patriarhiei Constantinopolului, Antiohia, România și Serbia, prin care recunosc Taina Botezului realizată în comunitățile heterodoxe (romano-catolice, anti-calcedoniene, anglicane, luterane, uniate și congregaționaliste) și prin care sunt de acord să promoveze utilizarea unui certificat de botez unic. Pentru întregul document, vedeți: http://www.ncca.org.au/files/Departments/Faith_and_Unity/Covenanting/2010_July_Australian_Churches_Covenanting_Together.pdf; În luna octombrie 2004, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice din Germania, Mitropolitul Augustin a semnat o declarație cu Biserica Evanghelică din Germania, recunoscând un Botez comun și promițând să nu boteze convertiții. Βλ. http://www.goarch.org /news/goa.news1213; In 2007, Comisia Bisericii Ortodoxe din Germania (KOKiD), condusă de Mitropolitul Augustin, a semnat o declarație comună despre Botez alături de unsprezece culte germane. Acest lucru, primul acord național despre Botezul comun în Germania, a fost propus inițial de Cardinalul Walter Kasper în 2002.

[35] Zizioulas, “Unitatis Redintegratio: An Orthodox Reflection” în Searching For Christian Unity, p. 37-54.

[36] Zizoulas, John D. (în prezent Mitropolit de Pergam, Patriarhia Ecumenică) “Ecleziologia ortodoxă și mișcarea ecumenică”, Revista din Dioceza Souroj (Anglia), august 1985, Voi. 21, pagina 23. Iată întreg citatul: “Dacă luăm în considerare canoanele Bisericii primare, atunci putem putem vorbi de limitele Bisericii în baza, aș sugera, a unității baptismale. Prin aceasta vreau să spun că botezul este un moment atât de decisiv în existența noastră încât acesta creează automat o limită între situația pre-baptismală și post-baptismală: dacă ești botezat, încetezi imediat să fii ceea ce ai fost. Vei muri trecutului, așa cum spune Sf. Ap. Pavel, și prin urmare, apare o situație nouă. Botezul creează într-adevăr o limită pentru Biserică. Cu această limită baptismală, este posibil să se creeze diviziuni, dar orice diviziune în cadrul acestor limite nu este același lucru ca separarea dintre Biserică și cei din afara limitei baptismale… Cred că trebuie să luăm în serios limitele baptismale ale Bisericii și să acceptăm că în afara botezului nu există Biserică. Între cei botezați, chiar dacă există o ruptură, o diviziune, o schismă, Biserica continuă să existe. Chiar dacă luați modelul Euharistic ca bază, veți vedea că acest lucru se aplică fiecărui creștin. Să luăm Liturghia Bisericii primare ca exemplu: până în momentul citirii Scripturilor, sau, așa cum se practică încă în zilele noastre în cadrul Sfintei Liturghii, până la sărutul păcii, care este semnul unității în dragoste și până la Crez, care este semnul unității în credință – până la acest punct era posibil ca cineva să ia parte la Liturghie și apoi să nu fie lăsat să continue pentru diverse motive (ca o penitență, de exemplu, sau dacă persoana în cauză era catehumen). Acea persoană pleca apoi înainte de Sfânta Taină. Acest lucru sugerează că putem înțelege diviziunile cu Biserica ca având loc exact în aceste puncte: fie la sărutul păcii, fie la Crez. Dacă nu suntem în măsură să ne iubim unii pe alții și să mărturisim aceeași credință, atunci există o ruptură de comuniune. Dar această ruptură nu înseamnă că cineva cade în afara Bisericii. Ortodocșii, în înțelegerea mea cel puțin, participă la mișcarea ecumenică ca la o mișcare a unor creștini botezați, care se află într-o stare de diviziune deoarece nu pot exprima aceeași mărturisire de credință. În trecut, acest lucru s-a întâmplat din cauza lipsei de iubire, care acum, slavă Domnului, începe să dispară.”

[37] Der Spiegel, nr 51, 2009. “Diferențele dintre Ortodoxie și catolicism nu sunt fundamentale. Noi recunoaștem Tainele Bisericii Catolice. Dacă un preot romano-catolic se convertește la Ortodoxie, noi îl primim ca preot”. Vezi și:  http://byztex.blogspot.com.cy/2009/12/abp-hilarion-sits-down-with-der-spiegel.html.

[38] Vezi: “Vertograd Orthodox Journal, Newsletter,” nr. 76, din 21 octombrie, 2009. “Noi nu avem comuniunea în Sfintele Taine, dar ne recunoaștem reciproc Sfintele Taine”, a declarat Arhiepiscopul Ilarion (Alfeev) în timpul unei emisiuni a programului “Biserica și lumea” de pe canalul de televiziune “Rusia”, pe 17 octombrie (video și text, http://vera.vesti.ru/doc.html?id=237432).

[39] Vezi, de exemplu, lucrările sfințitului mucenic și remarcabilului cunoscător al Doctrinei Bisericești, Arhiepiscopul Ilarion Troitsky (1886-1929): http://www.pravoslavie.ru/english/32129.htm și http://www.orthodoxinfo.com/general/saint-hilarion-holy-scripture-and-the-church.pdf.

[40] Vezi discursurile lor: http://blogs.auth.gr/moschosg/2015/12/08/μητροπολίτης-μεσσηνίας-χρυσόστομος-2/ și http://blogs.auth.gr/moschosg/2015/12/17/στυλιανός-τσοµπανίδης-ορθόδοξη-εκκλ/. Mitropolitul Hrisostom a declarat următoarele: “Cu acest paragraf sunt delimitate granițele Bisericii Ortodoxe cu privire la celelalte biserici și confesiuni creștine. Existența lor nu a fost pusă la îndoială și “prin economie”, sunt recunoscute realitatea și validitatea botezului făcut în conformitate cu tradiția canonică.”

[41] “Aplicarea proporțională a spiritului canoanelor, cum ar fi canonul al 7-lea de la Sinodul Doi Ecumenic și caonul 95 de la Sinodul Quinisext, care sunt menționate la punctul 20 din Reuniunea a 5-ea presinodală, în noua realitate a mișcării moderne ecumenice și a dialogurilor pașnice, este implicită în recunoașterea “realității” și “validității” Botezului… Recunoașterea botezului “prin economie” are consecințe semnificative asupra modului în care privim statutul ecleziastic al altor Biserici și al altor creștini”.

[42] Πρoδρόμου Ι. Ακανθόπουλου, Κώδικας Ιερών Κανόνων και Εκκλησιαστικών Νόμων (Θεσσαλονίκη: Αδελφών Κυριακίδη, 2000), 509-513.

[43] Această mutare subtilă din partea ecumeniștilor ortodocși de la purtarea de grijă pastorală pentru heterodocșii care se întorc în Biserică la purtarea de grijă ecleziologică pentru grupurile heterodoxe ca atare amintește de schimbarea inovatoare de focalizare a lui Yves Congar de la schismaticii individuali la grupurile schismatice și eretice ca atare.

[44] Ακανθόπουλου, Κώδικας Ιερών Κανόνων και Εκκλησιαστικών Νόμων, 546-547.

[45] Vezi: ” “The Manner of Reception of Roman Catholic Converts into the Orthodox Church,” de Părintele Protopop George Dragas: http://orthodoxinfo.com/ecumenism/The-Manner-of-Reception-of-Roman-Catholic-Convertsinto-the-Orthodox-Church-Fr-George-Dragas.pdf, de asemenea, disponibil aici: Pr. George Dragas, The Manner of Reception of Roman Catholic Converts into the Orthodox Church, with Special Reference to the Decisions of the Synods of 1484 (Constantinople), 1755 (Constantinopol) și 1667 (Moscova), http://www.myriobiblos.gr/texts/english/Dragas_RomanCatholic.html.

[46] În general, când Biserica înțelegea că latinii desfășurau botezul printr-o singură cufundare sau prin aspersiune, latinii convertiți la Ortodoxie erau botezați, deoarece nu exista presupoziția pentru oikonomia. Atunci când, pe de altă parte, cei care “veneau în sânul celor mântuiți” fuseseră botezați de latinii după forma apostolică, iconomia era văzută ca fiind acceptabilă, cu toate că nu era necesară.

[47] Această înțelegere fundamentală și îndelung susținută a fost din nou enunțată recent de Mitropolitul Germanos din Ilias în lucrarea sa prezentată la Sinodul Ierarhic al Bisericii Greciei (8 martie 2016), reprezentant la Reuniunea Arhierească din Geneva.

[48] Acest lucru este evident în cazul eunomienilor, pentru care posibilitatea primirii “kat’oikonomia” a fost respinsă în Sinodul Doi Ecumenic, pentru că nu au păstrat forma apostolică a celor trei cufundări, ci botezau cu o singură cufundare “întru moartea lui Hristos.”

[49] Ereticilor (n.tr.).

[50] Mitropolitul Kallistos (Ware) din Diokleia a remarcat recent: “Unii [ortodocși mai stricți] ar spune că, în afara limitelor vizibile ale Bisericii Ortodoxe, nu există Taine adevărate și harul Duhului Sfânt. Acum, mie, ca ortodox, îmi este imposibil să cred așa ceva. Sunt convins, prin prezența Duhului Sfânt în alte comunități creștine, și cred cu siguranță că există harul adevărat al botezului, ori de câte ori botezul se efectuează în numele Sfintei Treimi și se folosește apă. Cu siguranță, în ceea ce privește Romano-Catolicii, cred că Tainele sunt adevărate și că, într-adevăr, au cu adevărat Euharistie.”
(ancientfaith.com/specials/kallistos_lectures/what_can_evangelicals_and_orthodox_learn_from_one_another)

Pr. Mihai-Andrei Aldea: Răspuns Răspunsului Patriarhiei Ruse

Am primit prin poşta electronică de la pr. Mihai-Andrei Aldea:

Hristos a înviat!
Faţă de “Răspunsul Patriarhiei Ruse” pentru cei care şi-au exprimat îndoielile faţă de pregătirile, organizarea, desfăşurarea şi existenţa “Sinodului Panortodox” din Creta, am simţit datoria de a răspunde şi eu.
Am pus în anexă acest răspuns.
Mă rog lui Dumnezeu să ne fie de folos şi spre mântuire!
Pr. Mihai-Andrei Aldea

PATRIARHIA RUSĂ RECUNOAŞTE PUBLIC EREZIILE AŞA-NUMITULUI „SINOD PANORTODOX DIN CRETA”!

De foarte multă vreme unele comisii teologice ale Bisericilor ortodoxe locale – alcătuite cel mai adesea din aceleaşi persoane implicate în mişcarea ecumenistă – pregătesc un aşa-numit „sinod panortodox”. Denumire nemaiîntâlnită în Tradiţia Bisericii, amintind supărător de Comisia „panortodoxă” din 1921 care a provocat tulburări şi schisme fără precedent în Biserică. Atât denumirea aceasta, cu dublă conotaţie negativă, cât şi apartenenţa masivă la ideologia sincretistă a ecumenismului a pregătitorilor sinodului au îngrijorat şi îngrijorează pe mulţi.
De-a lungul timpului au fost mulţi teologi care au observat alunecările din Ortodoxie atât din domeniul participările unora la mişcările, acţiunile şi organizaţiile ecumeniste, cât şi din textele care pregăteau „Sinodul panortodox”. De fiecare dată s-a răspuns, în cel mai bun caz „se va îndrepta”, „sunt doar pregătiri”, „nu este nimic permanent”, „vom verifica şi vom îndrepta”. Cel mai adesea însă, nu s-a răspuns decât prin tăcere sau prin ascunderea conţinutului documentelor.
În acest an, la câteva luni înainte de programarea întrunirii din Creta denumită de organizatori „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”, documentele, finale, au devenit în sfârşit accesibile publicului larg.
Citirea lor a provocat îngrijorări largi.
Episcopi şi teologi, preoţi şi călugări din toată Ortodoxia au observat o mulţime de încălcări ale Sfintei Scripturi, ale Sfintei Tradiţii, ale Sfintelor Canoane, ale hotărârilor Sinoadelor Ecumenice şi aşezămintelor Sfinţilor Părinţi.
Glasurile lor au răsunat pe diferite tonuri, mai blânde ori mai aspre, mai diplomatice sau mai directe, dar, zguduitor, cu exact aceleaşi obiecţii şi observaţii teologice. Fără să se cunoască între ei, aflaţi la sute, mii şi multe mii de kilometri depărtare, dar legaţi de aceeaşi Învăţătură a Bisericii, dată sfinţilor odată pentru totdeauna, ei au observat aceleaşi abateri de la Ortodoxie în documentele, regulamentul, denumirea şi atribuţiile aşa numitului „Sinod Panortodox”.
După o vreme de tăcere, au început să apară primele răspunsuri din partea organizatorilor. Aici vom analiza primul asemenea răspuns ce a ajuns la noi.
Îl vom analiza paragraf cu paragraf, rând cu rând, de la început până la sfârşit. Rugându-L pe Dumnezeu să ne lumineze ca să vedem şi înfăţişăm totul după Învăţătura Sa, pecetluită cu Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia este slava în veci!

*

Am aflat cu bucurie că Patriarhia Rusă, îngrijorată de tulburarea clericilor şi poporului pravoslavnic faţă de aşa-zisul „Sinod Panortodox din Creta”, a publicat un răspuns  oficial. Apărut pe site-ul oficial al Patriarhiei Ruse, patriarchia.ru [1], el vine din partea „Departamentului pentru relaţiile externe bisericeşti”.
Dar bucuria nu a ţinut mult!
Speranţa mea că Patriarhia Rusă va ţine seama de glasurile a mii de preoţi şi teologi din Rusia, Ucraina, Republica Moldova, SUA, Grecia şi multe alte ţări a fost înşelată. Prin documentul răspuns Patriarhia Rusă încearcă să îndreptăţească pregătirea, organizarea, documentele şi proiectata desfăşurare a întrunirii din Creta denumită „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Fără a ţine seama de nici una dintre observaţiile teologice fundamentale aduse, într-o conglăsuire tipică Bisericii lui Hristos, de glasuri din toate bisericile locale.
Însă, ca să nu anticipăm, vom prezenta afirmaţiile fundamentale ale acestui document, astfel încât oricine să poată vedea ceea ce Patriarhia Rusă a mărturisit şi recunoscut public.

1. „Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] al Bisericii Ortodoxe, a cărui desfăşurare pe insula Creta este planificată în perioada 18-27 iunie 2016, nu va lua în discuţie probleme dogmatice, pentru că acestea au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice.”

(a) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că la întrunirea din Creta nu se vor discuta probleme dogmatice! Este o mărturisire asupra căreia vom reveni repetat, deoarece este de cea mai mare însemnătate şi este legată de o serie de alte afirmaţii ale aceluiaşi document.
(Afirmaţia este, de altfel, reluată. Se poate vedea aceasta şi în prezentarea noastră, la pct. 5.c.)
(b) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că după Sinoadele Ecumenice nu au apărut noi probleme dogmatice. Este evident că dacă „problemele dogmatice” au fost discutate deja la amintitele sinoade, nu aveau cum să apară după sinoade.
Ceea ce înseamnă că Patriarhia Rusă mărturiseşte public următoarele:
– disputa dintre Ortodoxie şi Catolicism privitoare la energiile dumnezeieşti necreate (respectiv create) nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică privind „imaculata concepţie” nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică privind „infailibilitatea papală” nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică prin care papa este socotit „Biserica” nu este problemă dogmatică;
– apariţia protestantismului, şi a tuturor grupărilor ieşite din el, nu este problemă dogmatică;
– ivirea unor forme noi ale dochetismului, teologiei iudaizante şi altor asemenea concepţii (neo)protestante nu este problemă dogmatică;
– apariţia feminismului nu este problemă dogmatică;
– problema apariţiei lumii, cu disputele teiste, evoluţioniste, creaţioniste etc. nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei privitoare la hirotonirea femeilor nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei care declară normale perversiunile sexuale, începând cu sodomia, nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei care prevede hirotonirea homosexualilor şi altor adepţi a felurite perversiuni sexuale nu este problemă dogmatică;
etc., etc., etc.
Această mărturisire publică a Patriarhiei Ruse vine în directă contradicţie cu Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, care mărturiseşte toate problemele morale, toate problemele privind structura ierarhică şi harică a Bisericii, toată învăţătura despre Dumnezeu ca Revelată. Adică dogmatică, de vreme ce este descoperită de Dumnezeu şi nu aşezată după pofta oamenilor.
Prin urmare, avem o mărturisire publică eretică a Patriarhiei Ruse.
Să spunem că este trist e mult prea puţin.

2. „Convocarea Soborului [Sinodului] Panortodox nu este cauzată de influenţa unor anumite forţe politice sau procese în plan mondial, deoarece pregătirea lui, care continuă din anul 1961, a început şi a evoluat în cu totul alte condiţii istorice şi politice.”

(a) Din această frază se vede limpede că pentru Patriarhia Rusă anul minim al începerii pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox” este 1961. Vom vedea mai târziu importanţa recunoaşterii publice a acestei vechimi de 55 de ani de pregătire.
(b) Această frază este o insultă la adresa logicii. În primul rând, se pretinde că actuala convocare nu este cauzată de „forţe politice sau procese în plan mondial”, deoarece în trecutul pregătirilor au existat… „cu totul alte condiţii istorice şi politice”. Lipsa de coerenţă a afirmaţiei este zguduitoare, mai ales pentru un document patriarhal. Este ca şi cum cineva ar nega semnarea unui act pe motiv că atunci când s-a născut şi mulţi ani după aceea nu a ştiut să scrie. Adevărul este că indiferent de condiţiile iniţiale şi de parcurs „forţe politice” sau „procese în plan mondial” pot influenţa acum pe oricine sau orice. Chiar dacă în trecut nu au făcut-o. Ca urmare, afirmaţiile iniţiale ale frazei nu sunt cu nimic justificate de ultima parte a ei. Dimpotrivă.
Evident, această flagrantă lipsă de coerenţă nu este pe un subiect dogmatic sau canonic. Dar am prezentat-o deoarece, după cum se va vedea, constituie prima prezenţă clară a unui anumit stil de prezentare – şi, se pare, de gândire. Un stil ilogic, în care anumite afirmaţii categorice sunt justificate prin afirmaţii care nu au nicio legătură cu subiectul.

3. „Soborul [Sinodul] ce urmează a fi convocat nu poate fi „Cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic”.”

Reţinem afirmaţia ca atare, alături de cea de la punctul 1.a („Sinodul… nu va lua în discuţie probleme dogmatice”).

4. „Mulţi scriitori bisericeşti din vechime, inclusiv cei care sunt veneraţi în ceata sfinţilor, numeau cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic pe cel care a avut loc în Constantinopol în anii 879-880, la care au fost discutate adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul].”

(a) Trebuie să observăm ambiguitatea totală a frazelor de aici. Faptul că „mulţi scriitori bisericeşti” au numit sau nu ceva este un fapt istoric. Dar poziţia Patriarhiei Ruse faţă de această numire (sau nu), care este? Nu există!
Practic a doua frază (numerotată aici „4.”) ar trebui să fie o justificare a celei dinainte (numerotată de noi „3.”). Doar că nu justifică nimic, de vreme ce nu afirmă că Sinodul din 879-880 chiar a fost al optulea Sinod Ecumenic. Dacă mulţi scriitori bisericeşti, inclusiv sfinţi, au socotit aşa, dar Biserica, în întregul ei, are altă părere, atunci ei au greşit şi gata. Dacă au dreptate, atunci Sinodul din 879-880 chiar este al optulea Sinod Ecumenic. Şi, în acest ultim caz, şi doar în el, „Sinodul Panortodox” nu poate fi al optulea. Dar, dacă e sinod ecumenic, poate fi al nouălea!
Vi se pare că e ceva neclar? Ei bine, acesta este felul în care înţelege să vorbească, într-un document de maximă importanţă, Patriarhia Rusă: neclar, neasumat, ambiguu, ilogic.
(b) De vreme ce nu recunoaşte deschis faptul că Sinodul din 879-880 a fost al optulea Sinod Ecumenic, Patriarhia Rusă intră într-o auto-contrazicere flagrantă: vedem că la 1.b tot ea spunea că după Sinoadele Ecumenice nu au mai apărut probleme dogmatice, dar aici arată că au fost discutate „adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul]”, adică exact la mărturisirea dogmatică fundamentală a Bisericii!
(Este vorba, de fapt, despre doctrina catolică „Filioque”, o doctrină esenţială pentru concepţia asupra Dumnezeirii în Catolicism, aflată în radicală opoziţie cu dogmatica ortodoxă.)
Neclaritatea documentului – care, probabil, s-ar fi voit a fi „iscusinţă diplomatică” – duce la contradicţii grave, ba chiar la erezii (una dintre cele trei variante logice la aceste fraze ar fi că Patriarhia Rusă nu consideră cunoaşterea lui Dumnezeu drept problemă dogmatică).

5. „Referitor la Soborul [Sinodul] care se va întruni în Creta, după cum a declarat cu certitudine Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Chiril, la Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2 februarie 2016, pe acesta „… Noi nu îl numim Ecumenic. Spre deosebire de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice vechi, el nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă, pentru că acestea au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri.

(a) Afirmaţia de la punctul 3. este reluată mult mai general – „nu îl numim ecumenic” – dar tot neclar, de vreme ce faptul că „îl numim sau nu” este prea puţin lămuritor asupra întrebării dacă „este [ecumenic] dar nu îl numim, sau nu îl numim [ecumenic] pentru că nu este?”
Şi aici, ca şi în fraza despre Sinodul din 879-880, documentul este extrem de neclar exact acolo unde era nevoie de cea mai mare precizie a exprimării.
(b) Cu ambiguitatea deja observată, Patriarhia Rusă face un primejdios joc de cuvinte. Atunci când vorbeşte despre „Sinoadele Ecumenice vechi”, ea naşte concluzia logică a existenţei unor „Sinoade Ecumenice noi”. Sau, cel puţin, a faptului că acest „Sinod Panortodox” este un „Sinod Ecumenic nou”. Convocat „nu pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură a Credinţei”… ci pentru altceva. Pentru ce? Vom vedea prezentarea Patriarhiei Ruse mai jos.
Merită însă observat felul în care Patriarhia Rusă încearcă să strecoare noţiuni străine Tradiţiei Bisericeşti şi Învăţăturii de Credinţă. Dacă tot ni se prezintă un nou tip de sinod ar trebui să ni se spună pe ce temei canonic, dogmatic şi istoric a fost creat, de către cine şi cu ce drept. Asupra acestei probleme grave o să revenim.
(c) Patriarhia Rusă afirmă în această frază din nou, tare şi răspicat, faptul că „Sinodul Panortodox” „nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă”.
Desigur, afirmaţia ar trebui să fie liniştitoare.
Dar, în contextul în care deja Patriarhia s-a contrazis pe temă (pct. 4.b), iar inexactităţile abundă, devine mai curând îngrijorătoare.
(d) Patriarhia Rusă afirmă iarăşi faptul că pe teme de Învăţătură de Credinţă decizii „au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri”.
Deşi nu explică şi aici cam care ar fi acest „mult timp”, prezenţa câteva fraze mai sus a afirmaţiei că „problemele dogmatice” „au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice” constituie un reper clar. Şi întăreşte observaţiile prezentate la pct. 1.b.

6. „El nu este convocat nici pentru a introduce inovaţii în viaţa liturgică a Bisericii şi în ordinea sa canonică.

Afirmaţia este fundamentală. Se leagă direct de 1.a şi 5.c, indirect de pct. 3.
Am trece în această clipă mai departe, dacă nu ar exista ambiguitatea de la 5.a, ambiguitate prin care se introduce, de fapt, o inovaţie: un nou tip de sinod!
Fie el ecumenic sau nu!
Ceea ce face ca, de fapt, această frază să vină în directă contradicţie cu cea dinainte.
Căci ori avem un tip vechi şi unul nou de Sinoade Ecumenice, deci avem inovaţie; ori nu avem un tip nou de sinod – deşi un „Sinod Panortodox” este ceva unic în Istoria Bisericii, deci este inovaţie –, şi atunci nu ar fi trebuit să se discute despre tipul „vechi” de sinod.

7. „Obiectul discuţiilor în cadrul Soborului [Sinodului] Panortodox vor fi doar acele probleme care din pricina unor cauze de ordin istoric nu au căpătat o soluţionare în dreptul bisericesc, ca, de pildă, problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale.

Fraza aceasta este stupefiantă.
(a) Patriarhia Rusiei mărturiseşte public, oficial, faptul că Dreptul Bisericesc, mai numit şi Drept Canonic nu este întemeiat dogmatic. Ceea ce îl face nul, pentru că în Biserica lui Hristos este lipsit de autoritate ceea ce nu vine din Descoperirea Dumnezeiască (numită şi Revelaţie şi din care sunt desprinse, ca descrieri ale unor realităţi revelate, dogmele).
De fapt, însă, chiar Dreptul Canonic prevede faptul că este întemeiat pe Dogmele Bisericii lui Hristos, adică pe Dumnezeiasca Revelaţie! Ceea ce face ca fraza aceasta a Patriarhiei Ruse fie să stea împotriva Dreptului Canonic, fie să mărturisească deschis faptul că la „Sinodul Panortodox” se vor aborda, de fapt, teme canonice şi dogmatice! [2]
(b) Că ultima variantă este cea adevărată se vede categoric din exemplul dat, socotit probabil extrem de neutru de întocmitorul actului, şi anume
problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale”.
Iată încă un motiv, în afară de alineatul (a), pentru care această frază este, teologic vorbind, stupefiantă!
Cum poţi să defineşti altfel o frază care vrea să dovedească faptul că nu se atinge „ordinea canonică a Bisericii” (pct. 6, dar şi 5.c, 1.a etc.), pentru ca apoi să vorbească despre goluri ce trebuie completate în Dreptul Bisericesc (Dreptul Canonic), precum cele privitoare la „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe locale”???
(c) Deci, în realitate, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că la „Sinodul Panortodox din Creta” se va interveni asupra Dreptului Bisericesc, deci asupra canoanelor.
(d) Totodată, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că se va discuta despre „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi”, ceea ce constituie fără îndoială o problemă de Învăţătură de Credinţă, şi încă una fundamentală. Discuţii pe temă există în Noul Testament, din Evanghelii până în Epistolele soborniceşti, au existat şi la felurite sinoade locale şi, de asemenea, la Sinoadele Ecumenice. Învăţătura Bisericii pe această temă apare în nenumărate documente dogmatice ale Bisericii, inclusiv în cele mai vechi tratate dogmatice. Acest lucru atestă dincolo de orice îndoială faptul că, după declaraţiile publice ale Patriarhiei Ruse, la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice, se vor lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă!
Nu putem să nu mulţumim, deşi cu adâncă tristeţe, Patriarhiei Ruse pentru această recunoaştere care, deşi evident involuntară, este repetată şi categorică. Prin ea se împlineşte cuvântul lui Dumnezeu, „că nu este nimic acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12.2), dar şi acela care spune „din cuvintele tale te voi judeca” (Luca 19.22).

8. „Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] este chemat, de asemenea, să-şi exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe cu privire la unele probleme actuale ale lumii contemporane.

Şi această frază este cel puţin stupefiantă.
Pentru că, păstrând tot respectul faţă de autoritatea care a aprobat-o spre publicare, trebuie să spunem că este eretică!
(a) În Biserica lui Hristos, relaţiile atât cu cei din lăuntrul Bisericii, Trupul lui Hristos, cât şi cu cei din afara Bisericii – chemaţi şi ei la mântuire, chiar dacă încă nu au răspuns chemării – sunt călăuzite de un singur criteriu fundamental: Învăţătura de Credinţă. Ca urmare, opinia Bisericii Ortodoxe faţă de oricare probleme interne sau externe, ale sale sau ale lumii, trebuie, la nivel absolut, să fie întemeiată pe Învăţătura de Credinţă.
Ceea ce înseamnă că fie Patriarhia Rusă – şi oricine aprobă acest punct de vedere – s-a lepădat de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, fie că toate afirmaţiile privitoare la faptul că nu se vor discuta şi nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă este o minciună.
Vom vedea mai jos faptul că oricare dintre aceste două posibilităţi – dacă nu chiar amândouă – sunt întărite de alte afirmaţii ale Patriarhiei Ruse.
(b) Patriarhia Rusiei şi celelalte patriarhii îşi atribuie, prin această frază, o autoritate de tip catolic-papist asupra Bisericii Ortodoxe. Ceea ce, evident, este o inovaţie dogmatică (erezie) şi o inovaţie în ordinea canonică a Bisericii. Exact ceea ce se afirma cu două fraze mai înainte că nu va exista!
Niciodată în Istoria Bisericii nimeni, repetăm, nimeni nu a avut dreptul de a vorbi în numele întregii Biserici, coordonat şi autoritar, cu excepţia Sinoadelor Ecumenice!
Or Patriarhia Rusă a recunoscut repetat în acest document că „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic!
Ceea ce înseamnă că „Sinodul Panortodox” nu poate, canonic, dogmatic şi istoric, să ia hotărâri ori să vorbească în numele Bisericii Ortodoxe! Ceea ce însă, iată, vrea să facă! „Coordonat şi autoritar”!

Pentru prima dată, vom face o paranteză, pentru a preciza cititorilor care nu cunosc acest lucru câteva fapte fundamentale:
– Biserica lui Hristos a fost aşezată de Acesta pe rânduieli de sobornicitate sau sinodalitate, fără a se accepta autoritatea unui apostol asupra altora, a unui episcop asupra altora, a unor preoţi asupra altora; aceasta este Învăţătura Ortodoxă de la începuturi şi până astăzi; amintim doar că Sfântul Grigorie cel Mare, Patriarh al Romei, spunea că acel episcop ce se face mai mare decât ceilalţi este rătăcit şi „premergătorul lui Antihrist”.
– Biserica a avut în toată istoria sa două tipuri de sinoade, pe acelea locale şi respectiv pe acelea ecumenice (adică a toată Biserica); orice cleric al Bisericii, orice teolog recunoscut de o Biserică locală, odată primit/adus la sinod de episcopul său, a avut dreptul să ia parte la aceste sinoade, ca şi, evident, orice episcop din Biserica locală (la sinoadele locale) sau orice episcop ortodox de oriunde ar fi fost (la Sinoadele Ecumenice); singurele sinoade ce au forţat limitarea participării episcopilor au fost acelea denumite „sinoade tâlhăreşti”, care nu au fost recunoscute de Biserică, ci osândite.
– „Panortodox” înseamnă „A toată Ortodoxia”; deci un „Sinod Panortodox” este un sinod – sobor sau adunare – a toată Ortodoxia; „Sinod Ecumenic” înseamnă sinod „A toată Biserica”; practic cele două nume sunt sinonime, unul raportându-se la toţi cei care ţin de Credinţa Ortodoxă, iar celălalt la toţi cei care aparţin Bisericii Ortodoxe, ceea ce înseamnă de fapt acelaşi lucru.
– Un Sinod Ecumenic nu este recunoscut cu adevărat ca atare până când pliroma Bisericii [întreaga Biserică, mireni, călugări şi clerici] nu-l confirmă, recunoscând deplina conformitate a deciziilor lui cu Învăţătura lui Hristos şi a Bisericii. Au existat Sinoade convocate ca ecumenice, cu sute de episcopi participanţi, care apoi au fost denunţate de Biserică ca tâlhăreşti. Iar altele au fost declarate ecumenice post-factum pentru că stabileau dogme de importanţă ecumenică.

Biserica are astăzi numai în SUA cca. 50 de episcopi (canonici) [3]; Biserica Ortodoxă Română are peste 42 de episcopi doar în teritoriile istorice (Republica România, Republica Moldova, Ungaria şi Voievodina); Biserica Ortodoxă Rusă are peste 260 de eparhii în lume [4] cu un număr corespunzător de episcopi etc.; conform Legii Ortodoxe (Învăţăturii de Credinţă Creştină Ortodoxă), la un sinod ecumenic – adică a toată Biserica – iau parte liber, după voia lor, toţi aceşti episcopi, şi orice alţi clerici sau teologi vor să aducă ei.
Cei care au organizat aşa-numitul „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox” au impus prezenţa cu drept de vot a… 14 de episcopi! Numai 14 de episcopi din multele sute de episcopi ai Bisericii Ortodoxe. Tuturor celorlalţi li s-au interzis participarea sau votul.
Tuturor Bisericile locale care nu sunt autocefale – statut fundamental administrativ, nu haric – li s-a interzis participarea.
Acest sinod restrâns, dominat de patriarhii ortodocşi, pretinde să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, în ciuda Scripturii, Tradiţiei, canoanelor, Sinoadelor Ecumenice şi locale şi întregii Istorii a Bisericii care exclud o asemenea structură elitistă şi dictatorială, călcătoare a fundamentului sobornicesc, ecumenic, sinodal al Bisericii Ortodoxe.
Evident, un asemenea sinod nu este mare, nu este panortodox şi nu este sfânt.

Atâta vreme cât organizatorii „Sinodului Panortodox” – printre care şi Biserica Rusiei – ar fi limitat activitatea şi atribuţiile „sinodului” la cele ale unei „Sinaxe a Întâistătătorilor ai Bisericilor Autocefale” – denumirea cinstită şi ortodoxă a întrunirii din Creta – întrunirea ar fi putut fi canonică. Însă din clipa în care îşi atribuie denumirea de „Panortodox” şi dreptul să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, loveşte în principiile fundamentale ale Bisericii şi încearcă să preia controlul asupra Trupului lui Hristos. Ceea ce – cu toată durerea, trebuie să spunem acest adevăr – înseamnă uzurpare şi erezie.
Ca să dăm un exemplu din viaţa de toate zilele, este ca şi cum am avea un parlament cu mai multe camere – a Senatului, a Deputaţilor, a Stărilor, a Minorităţilor etc. – iar preşedinţii camerelor s-ar hotărî să se întrunească în Creta, denumind adunarea lor „Marele Parlament” şi atribuindu-şi dreptul de a da legi în numele întregului parlament. În viaţa de toate zilele aceasta s-ar numi lovitură de stat. În Biserică se numeşte încercarea de a uzurpa sinodalitatea, de a instaura dictatura câtorva episcopi – dându-le atribuţii papiste – şi de a călca în picioare Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Trebuie să mulţumim iar Bisericii Ruse, cu profundă tristeţe, pentru recunoaşterea publică a acestei lovituri anti-ortodoxe pe care o constituie „Sinodul Panortodox”.

9. „La Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe care a avut loc în perioada 21-28 ianuarie anul curent, a fost adoptată o hotărâre privind discutarea a șase documente ce urmează a fi prezentate la Sobor. La insistența Bisericii Ortodoxe Ruse toate aceste proiecte au fost publicate, inclusiv pe site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei (www.patriarchia.ru/db/document/4361821/) și pe cel al Departamentului pentru relațiile externe bisericești al Patriarhiei Moscovei (www.mospat.ru).

Gravitatea acestei afirmaţii este foarte mare, confirmând toate îngrijorările şi observaţiile triste de mai sus. Revenim aici asupra anului dat de Patriarhia Rusă ca început al pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”: 1961 (pct. 2.a în răspunsul nostru). Avem, prin urmare, cca. 55 de ani în care s-a negociat în fel şi chip această întrunire, acest sinod, dacă vreţi, fără ca documentele să fie făcute publice, fără ca, după Învăţătura Bisericii, validitatea documentelor să fie supusă întregii Biserici – mireni, călugări, clerici!
După cca. 55 de ani, în 21-28 ianuarie 2016, la insistenţele Bisericii Ortodoxe Ruse, se fac în sfârşit publice unele documente… Care, de altfel, pe unele site-uri patriarhale, nu dăm nume, sunt publicate şi retrase după cine ştie ce chefuri sau idei.
Această secretomanie – tipică regimurilor dictatoriale – stă cu totul împotriva Ortodoxiei. Menţiunea Patriarhiei Ruse că a fost silită la insistenţe pentru a se accepta publicarea acestor documente este doar ultima picătură în paharul prea-plin al peste cinci decenii de negocieri secrete, din care majoritatea episcopilor, gigantica majoritate a preoţilor şi aproape toţi mirenii au fost sistematic excluşi.
Dacă ne uităm în „Regulamentele bisericeşti” ale celor mai multe Biserici locale o să vedem că se impune, fundamental, „mărturisirea publică a Credinţei”. Ceea ce face din ţinerea secretă – sau, după unii, „discretă” [5] – a documentelor teologice o încălcare a regulamentelor bisericeşti. Şi, mai mult, o încălcare a întregii Învăţături a Bisericii, o abordare de tip organizaţie ocultă, cu totul străină Bisericii lui Hristos.
A interzice vreme de peste cinci decenii dezbaterile cinstite, ortodoxe, publice, ale documentelor teologice pregătitoare „Sinodului Panortodox” este un act de o gravitate şi de o imoralitate uriaşă. Aflat, de altfel, pe linia tipică a purtării ecumeniste [6] şi filetiste. [7]
Să mai amintim de dumnezeiescul cuvânt care spune: „oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească, dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3.20-21).
Iarăşi, cu multă întristare, trebuie să mulţumim Patriarhiei Ruse faptul că a confirmat oficial, din poziţia proeminentă pe care o deţine, existenţa acestei intenţionate „conspiraţii a tăcerii” în jurul aşa-zisului „Sinod Panortodox”.

10. „Luând cunoștință de proiectele publicate ale deciziilor sobornicești, orice membru interesat al Bisericii are posibilitatea să se convingă că îngrijorările privind schimbarea la Sobor a regulilor bisericești, cum ar fi: abolirea monahismului, adoptarea căsătoriei la episcopat și a doua căsătorie la clerici, micșorarea sau eliminarea posturilor, trecerea tuturor Bisericilor Locale la noul calendar, precum și semnarea uniei cu Biserica Romano-Catolică și unirea cu confesiunile eterodoxe – sunt nefondate.

Luăm afirmaţia ca atare, vom vedea mai jos în ce măsură este justificată.
Subliniem doar cât de târziu există posibilitatea de a „lua la cunoştinţă”, dar şi cât de mică este libertatea de opinie pe care Patriarhia Rusă o vede ca normală în Biserică. Dreptul firesc la altă părere sau la nuanţare nu există în această kilometrică frază.

11. „Astfel, de exemplu, în documentul „Importanța postului și respectarea lui astăzi” nu numai că nu sunt lichidate posturile existente în Biserica Ortodoxă, dar pentru prima dată (!) este proclamat caracterul general-obligatoriu al posturilor de Crăciun, al sfinților apostoli Petru și Pavel și al Adormirii Maicii Domnului, care, spre deosebire de postul Sfintei Patruzecimi, nu erau incluse în canoanele sfinte în epoca veche.

Semnul de exclamare aparţine Patriarhiei Ruse. Îi mulţumim şi de această dată pentru precizare. Şi consemnăm faptul că în ciuda afirmaţiei că „nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu se vor atinge probleme canonice, de fapt exact asta se va face la Sinodul Panortodox. Semnul de exclamare subliniază inovaţia care se pretindea mai devreme că nu va exista!
Posturile sunt, evident, acte liturgice şi de credinţă, acte prin care se trăieşte şi se exprimă Credinţa, acte rânduite canonic. Unele posturi sunt obligatorii – ca cele de miercuri şi vineri, ca cel al Paştilor –, altele sunt aşezate după tradiţii locale. Tot canonice, dar de o validitate mai mică. Locală. Trecerea unor tradiţii, acte liturgice etc. din tradiţia locală în tradiţia universală a Bisericii se face, după Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, în două feluri: prin Sinoade Ecumenice sau prin acceptarea firească de către întreaga Biserică. Nu prin alte mijloace. Şi, cu siguranţă, nu printr-un „sinod” care neagă sinodalitatea Bisericii, organizat „discret”, necanonic, împotriva rânduielilor bisericeşti, împotriva Sfintei Tradiţii şi a Sfintei Scripturi. Nu printr-un „sinod” despre care unul dintre principalii organizatori declară că „nu va lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu va introduce schimbări în viaţa liturgică şi rânduiala canonică a Bisericii. Pentru că, evident, a introduce sau a scoate posturi din Sfintele Canoane este o schimbare în Sfintele Canoane. O schimbare având clare consecinţe liturgice şi necesitând vaste dezbateri – publice, deschise, ortodoxe – pe temele de Credinţă care definesc posturile şi viaţa duhovnicească a creştinilor. O schimbare care poate fi benefică dacă este prin acordul sobornicesc al Bisericii, dar cu siguranţă este rea dacă vine ca pretext pentru negarea sinodalităţii Bisericii.

Uluitor este felul în care se contrazic aceste intenţii cu afirmaţiile de „neschimbare”, de lipsă a deciziilor pe temă de Credinţă etc.
Pentru că, după cum am arătat şi la pct. 8.a, o asemenea poziţie înseamnă fie negarea Învăţăturii de Credinţă – în care, evident, intră şi Sfintele Canoane, şi posturile, şi tot ceea ce ţine de viaţa Bisericii – fie arogarea unor puteri şi drepturi care nu există decât pentru Sinoadele Ecumenice. Însă ca un grup de episcopi – maximum 14 – să îşi atribuie o asemenea putere este, după cum am mai spus, echivalentul unei lovituri de stat, echivalentul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă „Biserică Papistă”, doar că având mai mulţi papi în loc de unul.

12. „Documentul cu genericul „Autonomia și modalitatea proclamării ei” este chemat să completeze normele insuficiente ale dreptului bisericesc. Proiectul dat legiferează canonic dreptul fiecărei Bisericii autocefale să confere în mod independent un anumit grad de autonomie unei părți a ei.

Poate părea obositor şi chiar inutil să ne uimim la fiecare frază de lipsa de Ortodoxie, de contradicţia cu Învăţătura de Credinţă a conţinutului. Este însă necesar! Pentru că ne dezvăluie toată gravitatea clipei şi toată rătăcirea din spatele pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”.
Şi în această frază avem aceeaşi concepţie atee a separării dintre viaţa şi administarea Bisericii şi, respectiv, Învăţătura de Credinţă. Şi aici avem schimbări în Dreptul Bisericesc – declarat insuficient –, deşi ni s-a promis că nu vor exista inovaţii canonice. Şi aici dezbaterile publice lipsesc. Ceea ce vedem aici se completează desăvârşit cu ceea ce vedem la punctul 14, acestea două fiind, în fapt, strâns legate între ele.

13. „Proiectul documentului „Taina căsătoriei și impedimentele pentru încheierea ei” afirmă, în special, imposibilitatea încheierii căsătoriei pentru persoanele care sunt hirotonite sau au primit tunderea în monahism.

Mulţumim Patriarhiei Ruse pentru faptul că a mărturisit public faptul că ea şi ceilalţi organizatori ai „Sinodului Panortodox” cred că Taina Căsătoriei şi feluritele ei aspecte şi implicaţii nu ţin de Învăţătura de Credinţă, nu ţin de Sfintele Canoane, nu au implicaţii liturgice etc.
Sau am putea să-i mulţumim pentru felul în care dovedeşte că „Sinodul Panortodox” are de gând să intervină despotic, ne-sinodal, anti-ortodox, în probleme de Credinţă, în probleme canonice, dogmatice şi liturgice. Asta în ciuda declaraţiilor repetate că nu va face acest lucru, declaraţii contrazise la mai fiecare paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

14. „Problema situației canonice a diasporei ortodoxe, adică a credincioșilor care locuiesc în afara hotarelor geografice ale unei anumite Biserici Ortodoxe Locale, reflectată în proiectul încă a unui document sobornicesc, nu a avut soluționare până la momentul de azi, deoarece a apărut în starea ei actuală abia în secolul al XX-lea. Proiectul deciziei Soborului Panortodox cu privire la problema dată este orientat sper întărirea ajutorului reciproc al ortodocșilor prin crearea în diverse regiuni ale lumii a Adunărilor episcopale, în care cu drepturi egale intră episcopi canonici care își duc slujirea în aceste regiuni.

Sfinţii Apostoli au vestit Evanghelia din Ierusalim până la marginile lumii, cel puţin cât era cunoscută atunci evreilor. Din Spania şi Africa până în Sciţia, la hotarele Hiperboreii, sau până în India. De atunci, veac de veac, Biserica a trecut prin nenumărate creşteri şi descreşteri, persecuţii şi epoci de linişte, vremi de înălţare duhovnicească şi vremuri de decădere sufletească. Au apărut şi au dispărut parohii şi biserici, mânăstiri şi schituri, episcopii şi chiar Biserici locale întinse – ca cea din Persia. Totuşi, cu aceeaşi uşurătate ca în afirmaţiile de la pct. 12, şi aici se afirmă, cu totul neadevărat, că „problema este nouă” şi că nu a avut soluţionare, că Dreptul Bisericesc este incomplet şi are goluri.
(a) Admiţând, de dragul discuţiei, validitatea unor asemenea idei, ele nu înseamnă altceva decât faptul că există probleme dogmatice şi canonice noi, adică tocmai ceea ce Patriarhia Rusă spunea, la pct. 1.b – şi în alte locuri – că nu există! De asemenea, că la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice şi canonice, în ciuda afirmaţiilor de la pct. 1.a şi din multe alte locuri că „Sinodul Panortodox” nu va atinge asemenea teme.
(b) Cred că este necesar să precizez aici faptul că în Învăţătura Bisericii problema punctelor 12 şi 14 este reglementată deja!
Ceea ce împiedică aplicarea Învăţăturii lui Hristos nu sunt „normele insuficiente ale Dreptului Bisericesc”, ci filetismul şi lăcomia papistă de putere (clericalismul [8]) care domină conducerea multor Biserici locale. Agăţarea disperată, ruşinoasă şi ne-ortodoxă, de ţări şi teritorii invadate într-o epocă sau alta; efortul ruşinos, eretic, blestemat, de a folosi Biserica şi Credinţa ca mijloc de deznaţionalizare; nedemna respingere a dreptului biblic la slujbă şi rugăciune în limba proprie; dorinţa ruşinoasă, pătimaşă, anti-ortodoxă, de influenţă religios-politică – iată câteva din adevăratele motive ale disputelor de acest fel!
Uitându-ne în Istoria Bisericii, în practica Bisericii de-a lungul veacurilor, în Sfintele Canoane, găsim răspunsurile. De foarte multă vreme s-ar fi cuvenit ca Bisericile locale din state independente, cu o populaţie ortodoxă semnificativă, având cel puţin trei episcopi, să fi căpătat autonomia sau chiar autocefalia. Ucraina, Republica Moldova, Bielorusia, Kazahstanul, Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA şi multe alte ţări sunt în această situaţie. Soluţia ortodoxă, simplă şi străveche, stă în constituirea unor sinoade locale, cu toţi episcopii de acolo, indiferent de naţionalitate. Căci în Hristos toţi suntem una, indiferent de naţionalitate sau alte deosebiri (Galateni 3.28-29 şi 4.6-7; Romani 3.22-24; Ioan 17.20-21; I Corinteni 12.4-27 etc.).
Se văd aici unirea dintre rătăcirea filetistă şi rătăcirea ecumenistă care, alături de clericalism, au influenţat radical pregătirea aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi nesinceritatea interioară a celor care au desfăşurat pregătirile. Căci, pe de-o parte, în discuţiile ecumeniste purtate cu cei de altă religie s-au prevalat de textul de la Ioan 17.21, „ca toţi să fie una”, răstălmăcindu-l. [9] Dar când este vorba de fraţii lor ortodocşi îl uită cu totul, îl înlătură cu desăvârşire, spre a putea să-şi impună voinţa şi puterea cu orice preţ.
(c) Şi în locul fireştii uniri a Bisericii locale dintr-o ţară – fie ea Franţa sau Australia sau oricare alta – aceştia au introdus o altă inovaţie canonică şi dogmatică, aşa numitele „Adunări episcopale” amintite în răspunsul Patriarhiei Ruse. Adunări prin care se strâmbă iarăşi sinodalitatea Bisericii, prin care se inventează iar „noi tipuri de sinoade”, alături de cel „panortodox” şi de „noile sinoade ecumenice” prezumate de Patriarhia Rusiei la pct. 5.b.
Încălcarea promisiunii de a nu se dezbate sau hotărî pe teme de Învăţătură de Credinţă, canoane sau viaţă liturgică este evidentă. Din nou.

15. „Documentul cu tema „Problema calendarului”, la inițiativa Bisericii Ortodoxe Ruse și în corespundere cu decizia Sinaxei deja menționate a Întâistătătorilor, este eliminat din ordinea de zi a Soborului Panortodox.”

Pe linia răspunsului nostru putem doar să observăm că, punând pe agenda „Sinodului Panortodox” – de fapt „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor locale autocefale” – problema calendarului organizatorii au încălcat iar Tradiţia şi rânduielile Bisericii. La fel cum s-a întâmplat şi în 1923, cu aşa-zisa „Conferinţă pan-ortodoxă de la Constantinopol”, o adunare aproape la fel de necanonică şi dăunătoare Bisericii ca cea din Creta. Din păcate, scoaterea acestei probleme din dezbatere nu rezolvă adevărata problemă, adică înlocuirea Sinoadelor Ortodoxe prin sinaxe restrânse, abuzive, dictatoriale, ce iau hotărâri cu încălcarea totală a sobornicităţii Bisericii lui Hristos. Totuşi este bine de observat cum clericalismul ce a impus fără sobornicitate şi fără dragoste schimbarea calendarului în 1924 în România a determinat cumplite dureri şi schisme ale căror răni se tot înnoiesc. Ceea ce, ca istoric şi cu adâncă tristeţe spun, prefigurează roadele aşa-zisului „Sinod Panortodox” din Creta.

16. „Documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” adresat nu doar către copiii Bisericii, dar și către lumea exterioară, descoperă cauzele duhovnicești ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societăți contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului.”

(a) Aflăm că există o categorie mai mult decât interesantă teologic, numită „copiii Bisericii”. (Termenul original, rusesc, „чадам церковным”, a fost corect tradus în română.)
În Sfânta Scriptură, la Romani 9.8, de pildă, se vede faptul că prin „copii ai lui Dumnezeu” se înţeleg toţi cei care cred în El, toţi cei care sunt în Biserică. La II Corinteni 12.14 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „copiii săi”, cei pe care i-a adus la Credinţă, cei pe care i-a născut pentru Dumnezeu. După cum se vede şi la Galateni 4.19, loc în care, puţin mai apoi, se arată că toţi cei care cred sunt, împreună, soborniceşte, apostoli şi mireni, copiii sau fiii Bisericii. Nu stărui mai mult în această prezentare, mai ales că mi se pare limpede că nu există alţi copii sau fii ai Bisericii în afara tuturor celor ce L-au primit pe Hristos, indiferent că sunt episcopi sau mireni, preoţi, diaconi, catehumeni sau călugări.
Totuşi, în felul în care este folosit aici termenul pare – şi subliniez, pare – să denote un clericalism puternic, o nepotrivită aşezare a alcătuitorilor în poziţia necuvenită de „Părinţi ai Bisericii”, titlu ce nu se poate căpăta de către cel care încă nu a cucerit Cerurile. Doar aceia sunt numiţi „Părinţi ai Bisericii”, şi nu găsim la ei paternalismul fals pe care îl propagă clericalismul. Sper însă ca, în ciuda numeroaselor contraziceri, fracturi logice, abateri de la ortodoxie etc. din „Răspunsul Patriarhiei Ruse” această expresie să fie, dincolo de părerea mea, ortodoxă.
(b) Totuşi, este categoric neortodox a presupune că fără Învăţătura de Credinţă poţi să descoperi „cauzele duhovniceşti ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societății contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului”.
Nu negăm adevărul cauzelor duhovniceşti ale amintitei crize, dimpotrivă, îl mărturisim cu tărie. Căci ţine de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă. Cea pe temele căreia se făgăduia a nu se lua hotărâri în Creta. Se făgăduia asta chiar la începutul documentului pe care îl analizăm. Pentru ca, iată, să vedem că fiecare dintre documente atinge teme – şi chiar de mare însemnătate – din Învăţătura de Credinţă, din Sfintele Canoane, din Tradiţia Bisericii etc.
Contradicţiile acestea, care apar la fiecare paragraf şi, pe alocuri, chiar la fiecare frază, sunt mai mult decât dureroase. Şi, cu siguranţă, nu sunt întâmplătoare. Ele arată un dispreţ total al Patriarhiei Ruse pentru capacitatea de înţelegere şi cunoştinţele teologice ale cititorilor. Sau, la fel de rău, o atât de profundă abatere de la Ortodoxie a alcătuitorilor încât şi-au pierdut şi capacitatea de a gândi logic.

17. „În pofida vorbelor răspândite cu rea voință, în documentul „Relața Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine” în nici un fel nu se afirmă unia cu romano-catolicii, iar comunitățile eterodoxe nu sunt numite în aceeași măsură drepte sau mântuitoare alături de Biserica Ortodoxă.”

(a) Nu se poate ignora aici premiza radicală de „rea voinţă” de la care porneşte Patriarhia Rusă faţă de cei care au îndoieli sau ridică întrebări privitoare la ortodoxia aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Vom vedea mai jos contrastul cu îngăduinţa faţă de altă religie, contrast izbitor, pe care l-am notat şi la pct. 14.b, alin. 4.
(b) Deşi documentul „Relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” nu afirmă unia cu „romano-catolicii”, aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituiebaza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!
(c) Mulţumim din nou Patriarhiei Ruse pentru dezvăluirile sale publice! Iată, ea afirmă aici, oficial şi autoritar, faptul că recunoaşte comunităţile eterodoxe „drepte sau mântuitoare”, deşi „nu în aceeaşi măsură” cu Biserica Ortodoxă. Şi ea, şi toţi ceilalţi semnatari. Rătăcirea acestor afirmaţii este evidentă pentru orice teolog. Pentru cei care nu sunt teologi, să punem o întrebare simplă: ce înseamnă că nu sunt mântuitoare „în aceeaşi măsură” cu Biserica lui Dumnezeu? Câţi centimetri din trupul unui om, ce procent din sufletul unui om se mântuieşte în comunitatea eterodocă X sau Y? Înţelegem aici ideea că sunt mântuitoare într-o măsură mai mică – deşi, la imprecizia exprimării, s-ar putea bănui şi că ar fi mai mare. Dar cu cât mai mică? Rămân doar călcâiele în Iad sau şi ţurloaiele? Ori se ajunge în Rai doar de la brâu în sus? Ori poate intră doar partea dreaptă, sau chiar doar cea stângă? Pe cei „parţial mântuiţi” de (şi din) aceste comunităţi eterodoxe, îi răcoreşte Raiul doar pe creştet sau până la piept? Sau văd Lumina lui Dumnezeu doar cu un ochi, sau cu trei sferturi de ochi?
Dacă asemenea întrebări vi se par absurde, ridicole sau chiar prosteşti aveţi dreptate. Pentru că sunt întrebări pe care le ridică o concepţie absurdă, ridicolă, prostească. Aceea a faptului că există „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare dar nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Prin fraza aceasta Patriarhia Rusă a mărturisit public şi deschis una din marile erezii ale aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Mulţumim, din nou, cu aceeaşi tristeţe adâncă.

18. „Îngrijorările privitor la faptul că scopul documentului constă, cică, în afirmarea ecumenismului ca a unei învățături, obligatorii pentru toți ortodocșii, nu au nici un temei. Însăși expresia „mișcarea ecumenică” este folosită în document exclusiv în context istoric pentru descrierea realității din trecut. Totodată în proiectul documentului Soborului Panortodox sunt fără echivoc trasate criteriile de participare a Bisericii Ortodoxe la relațiile intercreștine.

(a) După cum se poate vedea, o frază mai devreme Patriarhia Rusă a recunoscut public o concepţie anti-ortodoxă, care prin aprobarea la acel aşa-numit „Sinod Panortodox” ar deveni obligatorie pentru toţi ortodocşii (după atribuţiile arogate uzurpator de organizatori). Ca urmare, părerea că nu există niciun temei pentru o asemenea îngrijorare este contrazisă direct chiar de Patriarhia Rusiei. Repetăm îngrijorarea noastră faţă de confuzia între erezie şi ortodoxie ce domneşte peste cei care au conceput „Răspunsul” pe care îl analizăm.
(b) Despre „misiunea ecumenică” (corect în context, „ecumenistă”) a Bisericii (Art. 3), dar şi despre actualitatea şi chiar permanenţa participării Bisericii la Mişcarea Ecumenistă (Art. 4) se vorbeşte foarte clar în documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creştină”. A pretinde că în document se foloseşte expresia „mişcarea ecumenică” „exclusiv în context istoric pentru descrierea realităţii din trecut” este o minciună directă şi ruşinoasă. A spune că o asemenea abordare înşelătoare este total neortodoxă devine inutil. Menţionăm, doar, pe lângă articolele amintite mai sus şi Articolul 5, în care se afirmă că participarea Bisericii Ortodoxe la „dialogurile teologice bilaterale actuale” şi alte manifestări ecumeniste (în text, „ecumenice”)
se bazează pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul său ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi tradiţiei Bisericii primare, a celor şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor”.
În acest text, iată, nu doar că apare o „Biserică primară” deosebită de „Biserica Ortodoxă” a „sinodalilor panortodocşi”, nu doar că se vorbeşte despre o „unitate pierdută a creştinilor” – un refren ecumenist tipic –, dar se şi prezintă participarea Bisericii la mişcările şi activităţile ecumeniste actuale, repetăm, actuale, ca un element esenţial al Credinţei Ortodoxe. Adică exact îngrijorarea definită ca „lipsită de temei” de Patriarhia Rusă ceva mai devreme este confirmată de documentul luat de ea ca martor!

(c) Vedem, prin urmare, că departe de a fi trasate „fără echivoc”, criteriile de participare la relaţiile „intercreştine” – exprimare invalidă teologic – sunt, dimpotrivă, cel puţin ambigue dacă nu direct ne-ortodoxe.

19. „Astfel, se spune direct că relațiile Bisericii Ortodoxe cu comunitățile eterodoxe „trebuie să fie fondate pe clarificarea cât mai grabnică și mai dreaptă de către ele a tuturor temelor ecleziologice, în special în domeniul învățăturii despre taine, har, preoție și succesiunea apostolică în genere”.

(a) Merită reţinută expresia „clarificarea cât mai grabnică”. Vom reveni asupra ei.
(b) Este revelatoare expresia „clarificarea cât mai dreaptă”, deoarece este direct legată de pct. 17.c, de acele „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Se vede prin repetata întrebuinţare a unor asemenea expresii faptul că „mântuirea parţială” şi „dreptatea parţială” – după Învăţătura Bisericii, rătăciri amândouă – au devenit parte integrantă a gândirii unora. Aşa cum sunt cei care au conceput „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm. De fapt, din punct de vedere teologic ortodox, există Învăţătură Dreaptă, care aduce Dreapta Slăvire a lui Dumnezeu (Ortodoxia sau Pravoslovia), sau învăţătură greşită. Evident, să spună cineva „clarificare cât mai dreaptă” ar putea să pară doar o exprimare diplomatică sau îngăduitoare. Dar la un asemenea nivel teologic – aşa cum este cel al sinoadelor sau dialogurilor cu cei de altă credinţă – o asemenea exprimare, bună cel mult pentru încurajarea unui penitent lovit de desnădejde, este categoric greşită. Atunci când vine, însă, pe fondul unor altor expresii care o completează şi întăresc, arătând credinţa rătăcită în existenţa unor semi-biserici în afara Bisericii lui Dumnezeu, avem de-a face cu ceva mult mai grav.
(c) Iarăşi este revelatoare lista de „interes maxim” pe care o oferă Patriarhia Rusiei. Căreia i se cuvin iarăşi triste mulţumiri pentru dezvăluirea oficială şi clară a unor fundamentale rătăciri, inclusiv în domeniul aşa-zisului „dialog teologic intercreştin”. Căci se vede şi aici – ca şi la pct. 1.b şi în alte părţi – că nu Dumnezeirea şi descrierea ei, nu Revelaţia şi primirea ei, nu lucrarea Dumnezeirii şi primirea ei interesează pe ecumeniştii (zis) ortodocşi. Pe ei îi preocupă autoritatea ierarhică şi „spectacolul” liturgic.
Pentru că, dacă lucrurile ar fi stat altfel, s-ar fi preocupat ca acele comunităţi eterodoxe să clarifice „în special” aceste aspecte: cunoaşterea şi înţelegerea Dumnezeirii, a Revelaţiei, a lucrării lui Dumnezeu. Din care decurg toate celelalte aspecte ale vieţii Bisericii lui Hristos.
Desigur, într-o „Biserică”-instituţie, într-o „Biserică”-asociaţie religioasă, într-o „Biserică” – prestatoare de servicii religioase, importante sunt autoritatea şi spectacolul liturgic prin care se prestează aceste servicii. Dar aceasta este o pseudo-biserică, nu Biserica lui Dumnezeu.
Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun – căci nu este vorba despre o gândire comună între Ortodoxie şi eterodocşi, ci doar despre un limbaj cât mai ambiguu, care să pară comun. Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun câtă vreme conceptele fundamentale sunt radical diferite. Câtă vreme „comunităţile eterodoxe” dispreţuiesc vremea înfiinţării Bisericii de către Iisus Hristos şi faptul că aceasta este Trupul lui Hristos, câtă vreme ele nu înţeleg Istoria Mântuirii, unitatea dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, câtă vreme ele nu Îl înţeleg pe Dumnezeu, descriindu-L în cele mai diferite şi absurde chipuri, aspectele de „maxim interes” menţionate de Patriarhia Rusă ţin de un compromis ne-ortodox.
(d) Şi vedem astfel că acele „criterii de participare a Bisericii Ortodoxe la relaţiile intercreştine [sic! n.n.]” pot fi, eventual, „fără echivoc” – deşi nu sunt – dar categoric nu sunt ortodoxe.
(e) Aşa-zisul „Sinod Panortodox” – de 14 de episcopi cu drept de vot! – pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa „clarificării temelor eclesiologice” de către eterodocşi; pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa acceptării sau respingerii viziunii acestora asupra Sfintelor Taine, Harului şi altor asemenea domenii. În acelaşi timp recunoaşte că nu este sinod ecumenic – singurul care poate face aşa ceva. Şi, mai mult, afirmă că nu va discuta şi nu va lua hotărâri în teme de Învăţătură de Credinţă, dogme, canoane.
Contrazicerile sunt atât de evidente, încât depăşesc hotarele ridicolului.
Teologic însă, nu este vorba despre ridicol sau haz, este vorba despre o tragedie.

20. „Referitor la Consiliul mondial al Bisericilor, în document se menționează că Biserica Ortodoxă „nu acceptă ideea «egalității confesiunilor» și nu poate percepe unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional”.

Fraza ar fi fost frumoasă şi adevărată în alt context, dar în contextul documentului este înecată în atâtea afirmaţii compromiţătoare, încât devine o vorbă goală.
(a) După cum s-a văzut, chiar Patriarhia Rusiei recunoaşte că documentul despre care vorbeşte tratează „comunităţile eterodoxe” drept „parţial drepte” şi „parţial mântuitoare”. Ceea ce este o învăţătură eterodoxă – neoprotestantă, mai exact [10] – şi care transformă afirmaţia „nu acceptă ideea «egalităţii confesiunilor»” într-o afirmaţie eterodoxă. Pentru că cei care alcătuiesc asemenea documente nu acceptă „egalitatea confesiunilor” dar acceptă, de exemplu, o „capacitate parţial mântuitoare” a acestora… dar şi alte asemenea învăţături greşite.
(b) Expresia „un anume compromis interconfesional” este un strălucit exemplu al limbajului eterodox creat de aşa-zisele „dialoguri teologice bilaterale actuale”. În originalul rus este folosită expresia „как некий межконфессиональный компромисс”, unde „некий” înseamnă, întradevăr, „unul”, „un anume”, „un oarecare [Vasile, Gheorghe etc.]”. Traducerea în limba română este şi aici foarte corectă. Şi am fost silit să verific aceasta deoarece nu îmi venea să cred că un document oficial ortodox, emis de cea mai mare – numeric, cel puţin – patriarhie ortodoxă, poate conţine o asemenea exprimare. Căci a nu accepta „unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional” deschide, în fapt, posibilitatea de a o accepta ca alt compromis interconfesional.
Desigur, s-ar putea spune că o asemenea atenţie acordată fiecărui cuvânt este exagerată.
Dar aşa ceva poate fi spus doar de către cineva care nu cunoaşte Istoria şi Învăţătura Bisericii. Deci nici greutatea fiecărui cuvânt folosit în Credinţă.
Nu doar că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12.36). Dar şi la toate Sinoadele Ecumenice, şi în multe întâmplări din Istoria Bisericii, s-a dovedit foarte limpede cum un singur cuvânt poate duce la rătăcire mulţimi de oameni, cum un singur cuvânt nepotrivit schimbă adevărul în minciună.
Iar când avem de-a face cu un document plin de (auto-)contraziceri, fracturi de logică, mărturisiri de credinţă eterodoxă etc., este firesc să privim cu prudenţă orice cuvânt nepotrivit.
(c) A vorbi despre unitatea Bisericii înseamnă a trata teme fundamentale ale Învăţăturii de Credinţă, ale dogmelor şi canoanelor ortodoxe. Iarăşi afirmaţiile care pretind că nu se vor discuta asemenea lucruri şi nu se vor lua asemenea hotărâri sunt direct contrazise chiar de către cei care au făcut afirmaţiile.

21. „De asemenea este necesar de menționat că intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în organizația intercreștină dată a fost posibilă doar după adoptarea de către ea în anul 1950 a „Declarației de la Toronto” care până în ziua de azi rămâne a fi unul din documentele de bază ale ei. Declarația subliniază că și „Consiliul mondial al Bisericilor nu este și niciodată nu trebuie să devină o super-Biserică”, că scopul său este de „a contribui la studierea și discutarea problemelor unității Bisericii”. După cum a fost menționat în mod special, „calitatea de membru al Consiliului Mondial nu presupune ca fiecare Biserică să considere alte Biserici-membre ca fiind Biserici în sensul adevărat și deplin al acestui cuvânt… Nici o Biserică datorită statutului său de membru nu este obligată să treacă sub tăcere, să micșoreze sau să schimbe mărturisirea sa a adevărului în plinătatea lui”. Adoptarea acestor principii de către Consiliul mondial al Bisericilor i-a dat posibilitate Bisericii Ortodoxe, fără a păcătui în vreun anumit mod împotriva învățăturii sale de credință, să mărturisească fără impedimente creștinilor eterodocși despre adevărul lui Hristos, despre faptul că restabilirea unității lăsate ca moștenire de Dumnezeu este posibilă doar în sânul Bisericii care este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, aceasta fiind anume Biserica Ortodoxă (ceea ce este clar arătat în proiectul pregătit).”

Tot acest text constituie o justificare a participării ierarhilor de vârf din unele Biserici locale – şi a oamenilor lor – la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) şi alte asemenea mişcări.
Justificarea se face pe câteva citate scoase din context şi pe afirmaţii lipsite de orice dovadă.
Dată fiind lipsa de legătură a paragrafului cu subiectul propriu-zis, am fi putut să-l ignorăm.
Dar socotim că el nu a fost pus aici inutil!
După cum se va vedea, această pseudo-justificare este (re)deschiderea unui atac împotriva ortodocşilor!
Notăm aici doar câteva aspecte:
– documentele respective nu au fost discutate ortodox în Bisericile locale înainte de a fi adoptate, astfel încât adoptarea lor este ne-ortodoxă dintru început;
– documentele respective au un conţinut mult mai bogat, care face din paragrafele citate de Patriarhia Rusă vorbe goale;
– pretinsa mărturisire făcută „creştinilor eterodocşi” poate fi făcută foarte bine în afara CMB şi altor asemenea grupări, în mod direct, aşa cum făceau Sfinţii Apostoli, Părinţii Apostolici, Sfinţii Părinţi şi ucenicii tuturor acestora;
– roadele participării la CMB sunt rele şi otrăvite, de la introducerea în Bisericile locale a unui limbaj neortodox şi până la permanenta avansare în rătăcire a „creştinilor eterodocşi” din 1950 încoace, ajungându-se la numirea drept „pastori” şi „episcopi” a femeilor, homosexualilor, transsexualilor etc., avansându-se în felurite absurdităţi etologice ş.a.m.d.; ceea ce ar fi trebuit să ducă de mult la părăsirea acestei participări şi să înlăture orice justificare a ei.

Paragraful acesta este în contradicţie cu realitatea cea mai concretă şi practică. Este o încercare de manipulare a cititorilor, pe baza neştiinţei lor în privinţa documentelor CMB şi a roadelor otrăvite a participării ortodoxe la acesta.

22. „Tezele redate în „Declarația de la Toronto” satisfac și cerințele care, conform documentului „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse față de confesiunile eterodoxe”, adoptat la Soborul Arhieresc în anul 2000, sunt necesare pentru statutul de membru al Bisericii Ruse în diverse organizații intercreștine. În corespundere cu documentul dat, Patriarhia Moscovei nu poate fi membrul organizațiilor în care „statutul, regulamentul sau procedura cer lepădarea de învățătura de credință sau tradițiile Bisericii Ortodoxe”, iar „Biserica Ortodoxă nu are posibilitate să mărturisească despre sine ca despre Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică” (punctul 5.2).”

Acest paragraf continuă o discuţie în afara subiectului direct, completând încercarea de justificare a participării Patriarhiei Rusiei la CMB şi alte manifestări ecumeniste.
Una din fracturile logice ale prezentării este confuzia între lege şi aplicarea ei.
Da, există prevederile respective în documentul „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de confesiunile eterodoxe”. Da, teoretic sunt obligatorii. Dar chiar „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm încalcă aceste prevederi! [11] Pentru că, din nefericire, cuprinde o mulţime de abateri radicale de la Învăţătura de Credinţă şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe!
Ceea ce transformă acest paragraf într-o avocăţească înşiruire de vorbe goale. Menite să acopere o realitate clară şi tristă: organizarea şi documentele, ba chiar şi numele aşa-zisului „Sinod Panortodox” sunt anti-ortodoxe! Iar îngrijorările creştinilor faţă de ele nu doar că sunt perfect îndreptăţite, ci sunt chiar prea mici faţă de gravitatea căderii!

23. „În conformitate cu același document, „mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Evident că un astfel de dialog va fi imposibil, dacă una din părți va numi pe cealaltă parte că este o comunitate eretică. Despre același lucru Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a vorbit în predica sa recentă ținută în Duminica Triumfului Ortodoxiei: „De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă”.

(a) Reţinem din acest paragraf, în primul rând, afirmaţia că „mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Vom reveni şi mai jos asupra ei, dar acum ridicăm o problemă evidentă, pe care Patriarhia Rusiei o ignoră:
(b) În ce constă deschiderea „creştinilor eterodocşi” faţă de comunicarea şi înţelegerea cu Biserica Ortodoxă?
Din 1950 şi până în prezentă evoluţia teologică a „creştinilor eterodocşi” este masiv negativă. Tot felul de grave abateri de la Învăţătura lui Hristos au apărut şi s-au impus în „comunităţile eterodoxe”, îndepărtându-le sistematic de Credinţa Bisericii. Asemenea învăţături s-au strecurat şi în Biserică – foarte des exact prin mijlocirea ortodocşilor implicaţi în „dialogurile teologice actuale cu eterodocşii” – ducând la probleme pastorale grave şi chiar la căderea unor grupuri de ortodocşi din Credinţă.
(c) Există nenumărate cazuri în care Sfinţii Părinţi folosesc deschis şi limpede termeni de „rătăcire”, „erezie”, „înşelare”, „schismă” şi, respectiv, „rătăciţi”, „eretici”, „înşelaţi”, „schismatici”. Mai mult decât atât, asemenea cuvinte sunt folosite de către „creştinii eterodocşi” la adresa ortodocşilor extrem de des, fără a fi dezavuate de conducătorii eterodocşilor (ba chiar aceştia fiind, de multe ori, folositori ai unor asemenea termeni). Ceea ce ne arată şi la eterodocşi chiar deosebirea dintre limbajul folosit într-o situaţie şi cel folosit în alte situaţii. Adică un discernământ care, din câte se pare, este interzis de Patriarhia Rusiei.
Altfel spus, eterodocşii le pot spune „eretici” sau „rătăciţi” ortodocşilor în textele lor, însă nouă ne este interzisă folosirea unor asemenea cuvinte, chiar dacă sunt evident adevărate. Şi asta în ciuda faptului că „deschiderea” către „înţelegere” din partea eterodocşilor lipseşte la nivel teologic real cu desăvârşire. Pentru că a confunda înţelegerile materiale şi materialiste, înţelegerile de politici sociale sau pe alte asemenea dimensiuni lumeşti cu dialogul teologic este complet greşit.
(d) Folosirea termenului de „eretic” atunci când încerci să converteşti pe cineva din afara Bisericii este, cel mai adesea, nepotrivită şi contraproductivă. Dar folosirea lui în documentele interne ale Bisericii, acolo unde reflectă adevărul, este obligatorie! Aşa procedează şi catolicii, şi adventiştii, şi baptiştii şi toate celelalte „comunităţi eterodoxe”! A considera că documentele interne ale Bisericii, fie ele chiar şi privitoare la relaţiile externe, trebuie să fie supuse exigenţelor eterodocşilor este deja „lepădarea de învăţătura de credinţă sau tradiţiile Bisericii Ortodoxe” (pct. 22).

24. „Sfântul ierarh Marcu al Efesului, care a vorbit la Soborul de la Ferrara-Florenţa, demascând rătăcirile latinilor, adresându-se către Papa de la Roma, îl numea „Sanctitatea Sa Părintele” și „Preafericitul Papă al Romei Vechi”, iar disputele din timpul Soborului cu catolicii le descria în următoarele cuvinte: „Astăzi membrii Trupului Domnului, anterior scindați și separați pe parcursul a multor veacuri, se grăbesc spre unirea reciprocă!” Pentru a afla cum gândea și proceda cu adevărat sfântul ierarh, trebuie de luat cunoștință de cartea arhimandritului Amvrosie (Pogodin) „Sfântul ierarh Marcu al Efesului și unia de la Florența”, în care sunt aduse în original cuvântările lui în cadrul Soborului de la Ferrara-Florenţa, precum și cele de după Sobor. Sfântul ierarh a făcut tot posibilul ca într-un dialog reciproc respectuos să îi încline pe oponenții săi spre întoarcerea pe calea cea dreaptă. Iar când a devenit clar că este cu neputință, el s-a opus cu bărbăție latinilor, apărând puritatea Ortodoxiei.

Vedem reluate, iar şi iar, aceleaşi încercări de îndreptăţire a participării la CMB şi la alte manifestări ecumeniste.
(a) Despre folosirea unui limbaj diplomatic potrivit misiunii creştine de convertire şi respectiv renunţarea la el atunci când riscă să afecteze Învăţătura de Credinţă – sau eterodocşii resping repetat adevărul – am vorbit mai sus (pct. 23.b, c şi d).
(b) Însă invocarea – parţială şi părtinitoare – a Sfântului Marcu al Efesului ne dă posibilitatea să amintim că el, în scrierile de după întrunirea de la Ferrara-Florenţa i-a numit clar şi deschis „eretici” pe adepţii papismului.
(c) Şi, de asemenea, că Sfântul Marcu al Efesului nu a avut nevoie de o jumătate de secol ca să vadă că nu are cu cine dialoga! Pentru că din 1950 şi până acum Patriarhia Rusiei – şi ceilalţi participanţi ortodocşi – la dialogurile ecumeniste au obţinut chiar mai puţin decât Marcu al Efesului la Ferrara-Florenţa! Şi atunci, dacă tot invocaţi numele şi exemplul lui, de ce nu urmaţi acest exemplu părăsind un „dialog” mincinos, care nu a adus nicio roadă bună? Dacă îl recunoaşteţi pe Sfântul Marcu ale Efesului drept sfânt, de ce nu aplicaţi măsurile sale ortodoxe, nu doar într-un limbaj diplomatic atunci când există speranţa dialogului, ci şi în închiderea discuţiilor atunci când se dovedeşte lipsa speranţei? Din 1950 şi până în 2016 nu au renunţat eterodocşii, în temeiul „dialogurilor” ecumeniste, la niciuna dintre învăţăturile lor rătăcite! Câte zeci sau sute de ani ar mai fi necesari pentru a se înţelege că „deschiderea faţă de comunicare, hotărârea pentru înţelegerenu există în CMB?
(d) Dacă tot aminteşte de bărbăţia Sfântului Marcu al Efesului, unde şi când se va opune, în sfârşit, Patriarhia Rusiei, rătăcirilor CMB? Sunt multe documente anti-ortodoxe emise de acest organism trecute sub tăcere în „Răspunsul” său de către Patriarhia Rusiei – sau, mai bine zis, de către Departamentul ce l-a întocmit.
De fapt, într-un stil neoprotestant sau ecumenist (acelaşi lucru), cel care a întocmit
documentul a luat fragmentele care i-au convenit din spusele Sfântului Marcu, ascunzându-le pe cele care le aşează pe acestea în întregul ortodox pe care îl constituie opera şi viaţa sfântului.

25. „Anume așa procedează Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril, apărând cu râvnă credința ortodoxă și prezentând interesele Bisericii Ortodoxe Ruse în dialogul purtat cu persoanele creștine eterodoxe, cu persoanele de alte confesiuni și cu ateii. Evitarea unui astfel de dialog ar fi o crimă în fața Domnului, Care a poruncit apostolilor Săi – mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Mt. 28:19-20). Dacă apostolii ar fi șezut închiși, ocolind orice fel de contact cu cei de alte confesiuni, propovăduirea Evangheliei lui Hristos niciodată nu ar fi ieșit peste hotarele foișorului din Sion. Disprețul față de persoanele de altă religie sau de alte concepții aseamănă pe acel om cu fariseii, a căror precauție principală era să nu se spurce de la atingerea de cei care credeau incorect din punctul lor de vedere.

(a) Se poate vedea, din întinderea paragrafelor pe temă, cât de mult se preocupă Patriarhia Rusiei de îndreptăţirea participării la mişcările şi activităţile ecumeniste.
(b) Acest lucru ne arată şi intensitatea opoziţiei ruşilor ortodocşi faţă de această participare. Dar şi încrâncenarea unor oameni din cadrul Patriarhiei Rusiei din a hotărî unilateral, dictatorial, prin monolog şi lipsă de comunicare şi deschidere, liniile de lucru ale Bisericii Ortodoxe Ruse.
S-a amintit mai sus (pct. 23.a) despre dialog, comunicare, dorinţă de înţelegere etc. în relaţia cu eterodocşii. Dar de ce lipsesc acestea exact acolo unde sunt mai importante, în relaţiile interne ale Bisericii? Am văzut mai sus premiza de „rea voinţă” de la care pleacă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” faţă de cei care au îngrijorări sau obiecţii faţă de documentele aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi faptul că din 1961 până astăzi nu a existat deschidere, nu a existat dialog, nu a existat comunicare, nu a existat dorinţă de înţelegere a Patriarhiei Rusiei şi altor organisme ortodoxe similare… faţă de ortodocşii preocupaţi de pregătirea „Sinodului Panortodox”! De ce nu s-au publicat şi nu s-au discutat deschis documentele vreme de peste 50 de ani? O jumătate de secol! O jumătate de secol de pregătiri ascunse, într-un stil cu totul neortodox, o jumătate de secol de lipsă de dialog cu ierarhii ortodocşi, cu preoţii ortodocşi, cu teologii ortodocşi! O jumătate de secol în care o adevărată conspiraţie ecumenistă a anulat dreptul la cuvânt al imensei majorităţi a Bisericii! Sub cuvânt că „sunt prea proşti/înapoiaţi/bigoţi/fanatici ca să înţeleagă”. Poate că suntem aşa, poate că nu. Dar Învăţătura de Credinţă a Bisericii este întemeiată pe propovăduire deschisă, nu pe înţelegeri „între deştepţi”. Cine a fost împiedicat să ia parte ori să vorbească la Sinodul din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15.4-31)? Cine a fost oprit să ia parte ori să vorbească la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)? Sau la celelalte sinoade ecumenice? Când s-a mai văzut ca Biserica lui Hristos să pună eterodocşii mai presus de ortodocşi?
Răspunsurile sunt simple şi clare: nimeni, niciodată.
Cei care pun cele din afara Bisericii mai presus de cele ale Bisericii au căzut din Ortodoxie.
Aşa este filetismul, care pune naţionalismul mai presus de Biserică, transformându-l în fanatism şi xenofobie.
Aşa este clericalismul, care pune o parte a Trupului lui Hristos mai presus de celelalte părţi, ca şi cum ar putea trăi fără ele (I Corinteni 12.4-27).
Aşa este ecumenismul, noul chip al vechii rătăciri a sincretismului, care pune „înţelegerea” lumească cu eterodocşii mai presus de Biserică, renunţând la Iubirea în Adevăr, adică la Dumnezeu.
(c) Cum a fost „contactul cu alte cei de alte confesiuni” al Sfinţilor Apostoli?
De pe poziţia ortodoxă „noi avem Calea, Adevărul şi Viaţa şi vrem să vi le împărtăşim”, sau de pe poziţia ecumenistă „voi sunteţi drepţi şi mântuiţi deşi nu în aceeaşi măsură cu Biserica”?
Ce mărturiseşte Sfântul Ioan Evanghelistul că a spus Domnul? „Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat.” (Ioan 10.8). Şi, iarăşi, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14.6). Şi, iarăşi, „Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” (Ioan 1.17). Şi, iarăşi, „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8.32). Şi multe altele asemenea!
Dar şi mai în contradicţie cu concepţiile ecumeniste ale acestui „Răspuns al Patriarhiei Ruse” sunt cuvintele pe care Hristos le spune celor care aveau Cuvântul lui Dumnezeu – adică Sfintele Scripturi – dar nu Îl respectau.
Ceea ce face ca invocarea Sfinţilor Apostoli în acest context să se întoarcă, de fapt, chiar împotriva textului emis de Patriarhia Rusiei.
(d) Atacul împotriva ortodocşilor – atacul Patriarhiei Rusiei împotriva ortodocşilor – pregătit încă din paragrafele dinainte (pct. 21, dar şi 17.a) începe de acum!
Şi începe printr-un sofism avocăţesc: refuzul de a accepta schimbarea Credinţei Ortodoxe şi validitatea altor religii este denumit, incorect şi absurd, „dispreţ faţă de persoanele de altă religie sau de alte concepţii”. Ori este evident că între dezacordul faţă de părerile cuiva şi dispreţul faţă de acea persoană este o deosebire uriaşă! Un părinte poate să fie în dezacord cu copilul său, o soţie poate să fie în dezacord cu soţul ei, un om poate să fie în dezacord cu prietenul său păstrând neştirbită dragostea şi respectul.
Dacă ar fi să luăm în serios această frază a Patriarhiei Rusiei ar însemna că ea dispreţuieşte pe toţi cei care au altă părere decât ea şi se socoteşte dispreţuită de toţi cei care nu au părerile ei.
Sau, repet, putem vedea o încercare jalnică de a transforma dezvinovăţirile incoerente pentru greşita participare la acţiunile şi activităţile ecumeniste în acuzaţii faţă de cei care văd greşeala.

25. „Anume cu fariseii se aseamănă acei „râvnitori ai Ortodoxiei” care duc azi în eroare poporul lui Dumnezeu cu povestiri false despre chipurile pregătirea unui sobor atihrist, dar nu cu apostolii și nu cu sfântul ierarh Marcu al Efesului. Pe când cauza apostolilor și a sfântului ierarh Marcu al Efesului o continuă acei care fără de frică intră în dialog cu creștinii eterodocși – nu de dragul dobândirii unor compromisuri în învățătura de credință, dar de dragul mărturisirii despre puritatea și adevărul credinței ortodoxe, de dragul găsirii unor forme acceptabile de coexistență reciprocă, de dragul salvării vieților creștinilor prigoniți, de dragul apărării comune a familiei ca a unei uniuni sfințite de Dumnezeu dintre un bărbat și o femeie, de dragul apărării vieții pruncilor nenăscuți, de dragul păcii pe pământ.

(a) Iată că dacă nu putem spune „eretici” eterodocşilor care duc în eroare poporul cu învăţăturile lor, putem în schimb să-i facem „farisei” pe cei care contestă aşa-zisul „Sinod Panortodox”!
Se spusese mai sus, pentru relaţiile ortodocşilor cu eterodocşii (pct. 23),

„De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă”

Cum ar trebui, atunci, să privim această categorisire pe care o face chiar ortodocşilor Patriarhia Rusiei?
După vorbele ei, ca pe o încercare de a închide dialogul cu ortodocşii care contestă în vreun fel „Sinodul Panortodox”, cu o încercare de a-i transforma în duşmani şi de a-i ofensa. Este o agresiune conştientă, de vreme ce este precedată de acest pasaj!
Sau Patriarhia Rusiei are impresia că faţă de ortodocşi poate folosi liber acuzaţii şi insulte?
Este ruşinos şi neortodox acest stil în care o patriarhie ortodoxă îi cocoloşeşte în fel şi chip pe eterodocşi, dar loveşte fără şovăire în ortodocşii care nu i se supun orbeşte.
(b) Dreptul părerii personale, nedumeririi sau îndoielii faţă de o afirmaţie teologică a existat întotdeauna în Biserică, fiind punctul din care se deschide dialogul ortodox. Şi a fost izvor de predici şi cateheze, de tratate teologice, de opere de mare valoare.
Patriarhia Rusiei neagă repetat ortodocşilor acest drept, deşi îl recunoaşte eterodocşilor. Încă o mărturisire publică şi clară pentru care, adânc întristaţi, iarăşi mulţumim.
(c) Mărturisirea „purităţii şi adevărului credinţei ortodoxe” am făcut-o şi eu în parohie, fără să simt nevoia de CMB sau alte organizaţii ecumeniste. Am avut şi bucuria venirii la Credinţă a unor atei, catolici, adventişti, musulmani etc., ca roade concrete ale acestei mărturisiri. Mai mult decât mine au făcut mulţi alţi preoţi, tot fără a avea vreun amestec în CMB sau alte organizaţii şi activităţi ecumeniste. Ce roade a adus pretinsa mărturisire făcută de Patriarhia Rusă şi alte instituţii similare în CMB şi alte asemenea medii? Răspunsul real este că în cel mai bun caz nu a adus niciun rod, pentru că în multe alte cazuri a însemnat doar infiltrarea în Biserică a unor idei eterodoxe şi chiar căderea din Credinţă a multor ortodocşi.
(d) Găsirea „unor forme acceptabile de coexistență reciprocă” s-a realizat în vechea Romanie – adică Imperiul Roman – încă din Antichitate. În vremea Sfântului Constantin cel Mare şi altor împăraţi creştini, mergând până la sfinţi ca Ştefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu, atât statul cât şi clerul, călugării şi mirenii – uniţi atunci toţi patru într-o simphonie de multe veacuri nerepetată – au găsit asemenea forme. În secolul al XVII-lea Transilvania era răvăşită de prigoanele violente ale protestanţilor împotriva ortodocşilor. În acelaşi timp, în Ţările Române surori şi vecine, adică în Moldova şi Muntenia, convieţuiau paşnic majoritatea ortodoxă şi minorităţile catolică, armeană, calvină, musulmană, mozaică etc. Cum? După vechile aşezări creştine care transformaseră pax romana într-o mai profundă şi mai dreaptă pax christiana. Fără să fie nevoie de asociaţii, mişcări sau consilii ecumeniste.
(e) Salvarea „vieților creștinilor prigoniți” nu s-a făcut şi nu se face prin mişcarea ecumenistă. O asemenea scuză este mai mult decât jalnică. Atunci când domnitorii români au ocrotit ortodocşii, monofiziţii sau catolicii din Imperiul Otoman sau Hanatul Crimeii nu au avut nevoie de ecumenism spre a face aşa ceva! A-i ajuta pe ceilalţi şi a colabora cu alţii, ortodocşi sau nu, la salvarea celor ameninţaţi – fie ei creştini sau necreştini! – nu ţine de ecumenism, ci de o datorie creştină fundamentală! Iar realizarea colaborărilor pe temă nu depinde în niciun fel de ecumenism, ci de omenia nostră a tuturor.
(f) Apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi şi a păcii se poate face uşor prin colaborare directă între toţi cei care vor aceste lucruri. Nu necesită nici discuţii şi nici concesii teologice, nici născocirea de noi sinoade, nici desfiinţarea sinodalităţii Bisericii. Nu este nevoie pentru apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi sau a păcii de CMB, de mişcări ecumeniste şi altele asemenea.
(g) Vedem ca urmare că toate aceste aşa-zise „argumente” nu au de fapt nicio legătură cu realitatea. Nu justifică nici implicarea în mişcările ecumeniste, nici documentele pline de erori teologice ale întrunirii din Creta, nici uzurparea sinodalităţii Bisericii de un grup de 14 episcopi, nu justifică nimic din toate greşelile – sau răutăţile – pe care pretind a le argumenta.

26. „Trebuie să menționăm de asemenea că Regulamentul de lucru al Soborului [Sinodului] Panortodox, adoptat la Sinaxa Întâistătătorilor, exclude posibilitatea discutării altor documente decât cele șase, menționate mai sus.

Mulţumim cu tristeţe Patriarhiei Ruse pentru această mărturie a încălcării rânduielilor sinodale de către „Regulamentul de lucru al Sinodului Panortodox”.
Într-adevăr, toată Istoria Bisericii ne arată că orice sinod, chiar dacă se întruneşte pe o anume temă, este deschis oricăror alte probleme pe care le ridică participanţii. Căci, infailibil fiind socotit în Ortodoxie doar Dumnezeu, se recunoaşte că teme de maximă importanţă se pot ivi oricând şi oricine este îndreptăţit să le aducă înaintea sinodului. Avem aici însă o anulare a acestor străvechi rânduieli ortodoxe! Se pare că „Sinaxa Întâistătătorilor” se socoate pe sine infailibilă, uzurpând chiar şi dreptul Bisericii ca întreg de a pecetlui sau a respinge până şi un sinod presupus universal.

27. „Mai mult ca atât, în corespundere cu Regulamentul, toate amendamentele la documentele indicate – dacă va apărea o astfel de necesitate – pot fi adoptate în exclusivitate cu decizia unanimă a tuturor Bisericilor Locale, ceea ce înseamnă că nici un amendament nu poate fi acceptat, dacă măcar una din Bisericile Locale care participă la lucrările Soborului va declara dezacordul său. O atare ordine de luare a deciziilor permite Bisericii Ortodoxe Ruse să participe liber la lucrările Soborului Panortodox, fără a avea temeri că Bisericile Locale vor fi impuse să adopte vreo decizie în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii.

(a) Dacă am fi spus noi că aşa-zisul „Sinod Panortodox” nimiceşte rânduielile canonice ale sinodalităţii Bisericii, de bună seamă că mulţi n-ar fi crezut. Dar iată cum Patriarhia Rusiei recunoaşte oficial acest lucru, ba chiar îl declară a fi ceva bun! Nu există în toată Istoria Bisericii, nu există în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie rânduieli ca cele pe care se bazează pregătirea, organizarea şi funcţionarea „Sinodului Panortodox”!
(b) În toată Istoria Bisericii în orice sinod ortodox ce a existat vreodată au fost primiţi toţi episcopii ortodocşi şi cei aduşi de ei (clerici, călugări sau mireni teologi);
(c) şi, de asemenea, fiecare a avut vot individual! Pentru că fiecare episcop este egal cu oricare alt episcop. Pentru că patriarhul nu este mai mare decât oricare episcop vicar! Pentru că atribuţiile administrative nu au voie în Ortodoxie să atingă atribuţiile duhovniceşti!
(d) De asemenea nu a existat vreodată dreptul de veto în Ortodoxie! Nu a existat niciodată un sinod ortodox care să poată fi blocat în luarea unei hotărâri de veto-ul unei Biserici locale, fie ea chiar a Romei vechi sau Romei noi!
(e) Toate acestea sunt deja cu totul „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”! Adică deja au fost luate hotărâri, de către „Bisericile Locale”, „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”!
Acestea sunt exact hotărârile privitoare la aşa-zisul „Sinod Panortodox”!

28. „În baza celor menționate, Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse care și-a ținut lucrările în perioada 2-3 februarie a aprobat participarea delegației Patriarhiei Moscovei la Soborul Panortodox ce urmează să fie convocat, chemând pe toți copiii Bisericii noastre la o rugăciune stăruitoare, ca lucrările lui „să servească binelui Bisericii lui Hristos”.

(a) Este bine că Patriarhia Rusiei nu (mai) afirmă că Sinodul din 2-3 februarie a aprobat participarea în unanimitate, ceea ce ar fi fost un mare neadevăr. Dar ceea ce nu spune aici este faptul că nu a adus la cunoştinţă dosarul participării din vreme, ci doar cu câteva minute înainte de votare. De asemenea, nu spune că s-a interzis ridicarea de obiecţiuni atât faţă de faptul că nu s-a putut citi dosarul, cât şi faţă de conţinutul său. Nu se spune că s-a impus votarea pentru participare, cei câţiva care au avut curajul să se opună fiind ameninţaţi şi insultaţi.
Toate aceste fapte ascunse de către Patriarhie au fost atestate de mai mulţi martori – participanţi direcţi sau privitori – şi transformă „Sinodul din 2-3 februarie 2016” într-un adevărat sinod tâlhăresc, în care prin silnicie s-a impus o hotărâre neortodoxă.
Dacă Patriarhia Rusiei ar fi vrut un sinod ortodox pe tema participării ar fi trebuit să dezbată public documentele pregătitoare, luni de zile înainte de sinod, iar apoi să-l ţină deschis şi limpede, lăsând pe fiecare să argumenteze pro sau contra.
Este limpede că oricât de bine-intenţionaţi ar fi teologii Patriarhiei Ruse, oricât de bine-intenţionat ar fi Sanctitatea Sa Chiril sau oricare altul dintre noi, suntem cu toţii oameni supuşi greşelii. De aceea şi Dumnezeu a rânduit Bisericii sobornicitatea drept temei fundamental de lucru, dialog şi hotărâre, astfel încât om pe om să se îndrepte, în lumina Duhului Sfânt. Rânduială călcată în picioare şi de documentele pregătitoare şi regulamentul aşa-numitului „Sinod Panortodox”, şi de pseudo-sinoadele prin care se impune în Bisericile locale acceptarea lor şi a participării unor delegaţii la întrunirea din Creta.
(b) Revine aici expresia paternalist-clericalistă „copiii Bisericii”, ca formă blândă de a-i pune la punct pe credincioşi, ca mijloc de manipulare prin care „supuşii” să fie deosebiţi de cei care ridică obiecţii, declaraţi mai sus „oameni de rea voinţă” şi „farisei”.
(c) În ce fel ar putea să servească „binelui Bisericii lui Hristos” o adunare care încă din pregătirile ei neagă sinodalitatea Bisericii, uzurpă atribuţiile Sinoadelor Ecumenice, anulează dogme şi canoane, născoceşte noi canoane, insultă ortodocşii, promovează doctrine eterodoxe? Cel mult, prin faptul că scoate la iveală toată această lucrare întunecată, desfăşurată până acum pe ascuns. Acesta este singurul bine care există aici.

29. „Afirmația difuzată în ultimul timp că Soborul Arhieresc nu ar fi avut suficiente împuterniciri de a adopta astfel de decizii, trebuie să fie recunoscută nu drept eronată, dar cea care răstoarnă însăși temeliile existenței Bisericii Ortodoxe, pe care din vremurile apostolicești o caracterizează structura sa ierarhică.

(a) Se poate observa, iar şi iar, limbajul neclar al Patriarhiei Rusiei în locuri esenţiale ale acestui document. În ce constă afirmaţia, nu ni se spune. Am prezentat mai devreme (pct. 28.a) unele din faptele care anulează validitatea aşa-zisei „hotărâri sinodale”, impusă prin forţă de administraţia bisericească rusă. Chiar şi dacă s-ar încerca negarea unora dintre ele, simplul fapt că nu a existat o pregătire publică, o dezbatere a întregii Biserici Ruse, pe seama documentelor pregătitoare, regulamentului şi participării la aşa-zisul „Sinod Panortodox” este de ajuns să anuleze ortodoxia „hotărârii” amintite.
(b) A pretinde că o asemenea afirmaţie „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” este o pretenţie de o excepţională gravitate şi care ar trebui să fie argumentată extrem de serios.
La prima vedere ea ar părea doar un nou atac împotriva ortodocşilor care, după rânduielile Bisericii din vremea lui Hristos şi până astăzi, îşi exprimă nedumeririle şi îngrijorările. Un mijloc de a le pune pumnul în gură, de a-i reduce la tăcere. Şi de a-i despărţi de Biserică.
Din păcate, este mai mult decât atât!
Nu că şi atât nu ar fi fost, oricum, prea mult şi prea rău.
(c) Dar se vede imediat că afirmaţia este consecinţa directă a unei concepţii eterodoxe, eretice, papiste!
Ideea că Biserica Ortodoxă, „din vremurile arhiereşti” este caracterizată de „structura sa ierarhică” este străină Ortodoxiei şi extrem de gravă. Este o mărturisire directă a Patriarhiei Rusiei, o mărturisire autoritară, categorică şi clară, a unei învăţături categoric străine şi care schimbă radical Învăţătura de Credinţă.
În Sfintele Scripturi vedem Biserica definită drept Trupul lui Hristos, toată arhieria şi preoţia fiind a Lui şi izvorând din El către cei pe care îi alege ca mădulare ale Trupului Său. Apostoli sau prooroci, învăţători sau taumaturgi [12], vindecători sau orice altceva, toţi erau văzuţi ca parte organică a Bisericii. Mai mult, nu existau apostoli care să-i comande pe ceilalţi apostoli, nici episcopi care să-i comande pe ceilalţi episcopi. Ierarhia Bisericii este o ierarhie a harului, în care aspectul administrativ a fost şi rămâne secundar; în care libertatea gândirii şi a vorbirii este neştirbită, în care discernământul cel mai profund poate să aparţină celui mai mic dintre mireni. Sclav era Onisim, dar liber în Hristos şi chiar episcop, iar dacă lumeşte era mai mic decât Filimon duhovniceşte era, cum ştie orice ortodox, mult mai sus.
De aceea a şi existat totdeauna dreptul de a nega, argumentat şi cuviincios, ortodoxia unei păreri sau opere, indiferent de autor, a unei hotărâri sinodale sau episcopale etc.
Conform acestei afirmaţii a Patriarhiei Rusiei sunt eretici, ca unii care nu au respectat asemenea principii, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi Sfântul Marcu ale Efesului – care nu a respectat hotărârile ierarhiei cu privire la unirea cu Catolicismul –, şi Sfântul Teodor Studitul şi nenumăraţi alţii. Toţi aceştia au pus Adevărul de Credinţă mai presus de toate, atrăgând atenţia preoţilor şi episcopilor, patriarhilor şi sinoadelor, atunci când se abăteau de la ele.
Este cumplit de grav a pretinde că acest lucru „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe”, a insinua printr-o asemenea frază că „temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” constau în ierarhie, când ştim că „piatra cea din capul unghiului” este Hristos!
Duhul Sfânt spune:
nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3.11)
Patriarhia Rusiei contrazice Duhul Sfânt şi zice că temelia este ierarhia!
Această concepţie este o altă formă de catolicism!
Doar că în vreme ce în catolicismul clasic Papalitatea a înlocuit pe Hristos ca temelie a Bisericii, aici se încearcă înlocuirea ei cu o aşa-zisă „ierarhie”. Care ar fi, după documentele aşa-zisului „Sinod Panortodox”, alcătuită din… 14 de episcopi cu putere absolută asupra întregii Biserici!

30. „Arhipăstorii Bisericii Ortodoxe Ruse în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril, care urmează să participe la lucrările Soborului [Sinodului] Panortodox, vor contribui prin toate forțele la faptul ca Sfântul și Marele Sobor [Sinod] să adopte decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție.

(a) Dacă ne încredem în această afirmaţie, rezultă că într-adevăr delegaţia rusă va încerca din toate puterile să contribuie la adoptarea unor „decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție”. Dar faţă de nenumăratele abateri de la Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură din „Răspunsul Patriarhiei Ruse”, faţă de nenumăratele contraziceri şi fracturi logice ale aceluiaşi document, faţă de atitudinea agresivă împotriva ortodocşilor şi excesiv de îngăduitoare faţă de ortodocşi… nu putem să nu vedem că „toate puterile” delegaţiei sunt, de fapt, extrem de slabe.
(b) În această frază se recunoaşte faptul că deciziile care vor fi luate ţin de Învăţătura de Credinţă a Bisericii, de vreme ce ţin de Sfânta Tradiţie. Ceea ce contrazice, iarăşi, toate afirmaţiile despre lipsa unor asemenea decizii la acest sinod.
(c) Iarăşi „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor autocefale” care urmează a se aduna în Creta este denumită, incorect, neortodox şi neadevărat „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Deşi este, în fapt, un mini-sinod de 14 de ierarhi cu drept de vot, alcătuit după criterii nemaivăzute în Istoria Bisericii, cu încălcarea rânduielilor sinodale, cu încălcarea regulamentelor bisericeşti, cu încălcarea Sfintelor Canoane, cu încălcarea dogmelor ortodoxe, cu pretenţia unor drepturi şi atribuţii de sinod ecumenic, deşi recunoaşte că nu este unul.

31. „În corespundere cu Hotărârea Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse chemăm la rugăciunea stăruitoare, „ca Domnul să-și arate voia Sa membrilor Sfântului și Marelui Sobor al Bisericii Ortodoxe ce urmează să își țină lucrările și ca desfășurarea lui să întărească unitatea Ortodoxiei, să servească întru binele Bisericii lui Hristos, la slava lui Dumnezeu, la păstrarea credinței ortodoxe intacte”.

(a) A cere ca Domnul să îşi arate voia Sa unor oameni care în măsura în care o ştiu o încalcă direct este destul de puţin eficient. Desigur, este bine să ne rugăm, şi în acest ceas poate mai mult ca niciodată. Dar este firesc să ne îndoim că cei care încalcă liniştiţi Învăţătura Bisericii, care exprimă voia lui Dumnezeu, ar putea fi mişcaţi de rugăciunile noastre. Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, de Sfinţii Apostoli şi de Sinoadele Ecumenice, cât putem să sperăm că rugăciunile noastre le vor deschide sufletele, inimile şi minţile?
(b) A spune că lucrările aşa-zisului „Sinod Panortodox” pot servi unităţii Ortodoxiei, binelui Bisericii lui Hristos, slavei lui Dumnezeu şi păstrării intacte a Credinţei Ortodoxe înseamnă a recunoaşte public faptul că se poate şi invers. Practic Patriarhia Rusă recunoaşte aici faptul că aceste lucrări pot să dezbine Ortodoxia, pot să facă rău Bisericii lui Hristos, pot să aducă hulă lui Dumnezeu, pot afecta Credinţa Ortodoxă. Adică recunoaşte toate îngrijorările ortodocşilor pe care mai devreme i-a insultat exact pentru aceste îngrijorări!

CONCLUZII

„Răspunsul Patriarhiei Ruse” este un act oficial al acestui înalt for administrativ al Bisericii Ortodoxe Ruse.
L-am parcurs paragraf cu paragraf, pagină cu pagină şi cuvânt cu cuvânt.
Am putut găsi în el o declarată dorinţă, posibil sinceră, de a păstra Ortodoxia, dar anulată de o viziune profund eterodoxă asupra Bisericii şi Ortodoxiei, asupra Sfintelor Canoane, asupra Dogmaticii Ortodoxe şi a Învăţăturii de Credinţă în general.
Este evident că relele consecinţe ale aşa-zisei „Conferinţe panortodoxe” din 1921 nu au fost înţelese cu adevărat, de vreme ce greşeala se repetă mai puternic, mai adânc.

Contrazicându-se singură în mod repetat Patriarhia Rusă a dovedit în acest document o incorerenţă rară, cu totul străină teologiei ortodoxe adevărate.
Limbajul şi gândirea acestui document amintesc de textele catolice de Ev Mediu, mai ales de cele adresate ortodocşilor în încercarea de a argumenta inovaţiile teologice apusene sau de a-i aduce la Uniaţie. Şi acolo se ocoleau problemele teologice, se pretindea că nu există schimbări dogmatice chiar şi acolo unde erau evidente, se ocolea răspunsul la întrebările fundamentale şi/sau directe. Şi în acele texte găsim aceeaşi acceptare a oricărei rătăciri dacă este însoţită de recunoaşterea autorităţii centrale – acolo, a Papalităţii, aici, a Patriarhiei Ruse –, aceleaşi răstălmăciri şi trunchieri ale spuselor şi vieţilor Sfinţilor Părinţi, aceleaşi atacuri la adresa apărătorilor Învăţăturii Ortodoxe. Toate aceste puncte comune transformă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” într-un text profund neortodox, plin de incoerenţă şi subiectivism, lipsit de limbajul şi gândirea ortodoxă ce ar fi trebuit să-l caracterizeze.
În acelaşi timp, Patriarhia Rusă a recunoscut public prin acest document o serie de concepte teologice pe care se bazează organizarea, documentele, denumirea şi participarea la întrunirea din Creta, botezată „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Toate fiind neortodoxe.
Enumerăm aici câteva din conceptele teologice neortodoxe asumate public, autoritar şi clar de Patriarhia Rusiei prin acest document:

A. Ignorarea insistentă a tuturor problemelor dogmatice apărute în Apus, ori chiar în inima Ortodoxiei, după Sinoadele Ecumenice.

Teologia catolică şi protestantă a energiilor create, teologia catolică a infailibilităţii papale, teologia catolică mariană (ce schimbă radical învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului), teologia sexualităţii perverse şi nenumărate alte asemenea rătăcite învăţături apusene sunt cu totul trecute cu vederea, sunt declarate a nu fi „probleme dogmatice”. Nu se aminteşte nimic de filetism – deşi condamnat ca erezie în secolul al XIX-lea –, despre clericalismul de inspiraţie catolică, despre ecumenismul osândit de mari sfinţi şi teologi ai secolului XX (precum Părinţii Iustin Popovici, Serafim Rose, Dumitru Stăniloaie, Daniel Sâsoev, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Justin Pârvu etc., etc., etc.). Ba, dimpotrivă, în ciuda evidenţelor zdrobitoare, ce arată că ecumenismul nu a adus absolut nimic bun, acesta este apărat direct şi insistent.

B. Socotirea opiniei divergente a ortodocşilor faţă de ierarhie ca o cădere din Ortodoxie, mai gravă decât orice teologie eterodoxă. Asta chiar şi atunci când încălcarea Învăţăturii Bisericii de către ierarhie este izbitoare. În acelaşi timp, toate divergenţele cu cei din afara Bisericii sunt ignorate, acceptate, îmbrăţişate şi scuzate de aceiaşi oameni care acuză ortodocşii pentru opiniile lor.

Paralelismul cu afirmaţia papistă „La Tradizione sono io” („Eu sunt Tradiţia”) se impune de la sine.

C. Teologia – neortodoxă – a ierarhiei ca temelie a Bisericii Ortodoxe.

Parte a unei noi teologii, de tip catolic, în care sobornicitatea Bisericii este înlocuită de autoritatea dictatorială a câtorva ierarhi, această teologie impune supunere oarbă nu doar din partea mirenilor, ci şi a diaconilor, clericilor şi chiar episcopilor „mici” – concept inexistent până acum în Ortodoxie –, faţă de câţiva „episcopi mari” (preconizaţi a fi în număr de 14). Tiparul catolic este atât de evident, abaterea de la sinodalitatea şi organicitatea ortodoxă este atât de clară, încât nu ar mai fi nevoie de alte cuvinte spre a arăta căderea din Ortodoxie.

D. Declararea ierarhiei drept Biserică şi a celorlalţi drept „copii ai Bisericii”.

Şi aici paralelismul cu altă afirmaţie papistă – „Io sono la Chiesa” („Eu sunt Biserica”) – este mai mult decât evidentă.

E. Alcătuirea unei structuri episcopale noi, străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Adunare episcopală”, contrară principiilor sinodale ortodoxe.

Rod al ereziei filetiste, această structură neagă dreptul la sinodalitate al episcopilor dintr-o anumită ţară şi blochează fireasca apariţie a Bisericilor locale noi (sau fireasca refacere a Bisericilor locale vechi, distruse de persecuţii). Milioanele de ortodocşi din Franţa, Germania, Ţările de Jos, Italia, Spania, Elveţia şi Marea Britanie, deşi urmaşi peste timp ai unor Biserici locale apostolice, sunt blocaţi în dezvoltarea lor creştină de ambiţiile clericaliste şi filetiste. „Adunarea episcopală” are scopul de a înveşnici această blocare. Acelaşi blocaj există şi faţă de Bisericile locale din Canda, Australia, SUA, China, Japonia etc., peste tot existând lupte pentru putere şi influenţă, dar şi ruşinoase presiuni filetiste.

F. Alcătuirea unei alte structuri episcopale noi, de asemenea străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Sinod Panortodox” ori, mai pe larg, „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”.

F.1. „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic, dar capătă toate atribuţiile şi puterile acestuia, inclusiv pe aceea de a hotărî şi vorbi în numele întregii Biserici,
precum şi una în plus:

F.2. Spre deosebire de sinoadele ecumenice, „Sinodul Panortodox” nu are nevoie de recunoaşterea întregii Bisericii pentru validarea sa şi a hotărârilor sale.

F.3. Spre deosebire de sinoadele ortodoxe, „Sinodul Panortodox” este închis episcopilor ortodocşi şi ortodocşilor în general, având o structură închisă, hotărâtă şi impusă de Întâistătătorii Bisericilor autocefale.

Ceea ce observăm, pe scurt, este faptul că după cinci decenii de pregătire, în care s-a lucrat pe ascuns, au fost puse bazele unei noi teologii, neortodoxe, care urmează ca prin Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale din Creta, iunie 2016, să fie impusă întregii Biserici.
Aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituiebaza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!
Este limpede că acceptarea existenţei şi validităţii aşa-zisului „Sinod Panortodox” este cheia prin care va fi supusă Biserica unui număr de 14 de papi şi cardinali care vor prelua astfel puterea pe care Hristos a lăsat-o sobornicităţii sau sinodalităţii. Şi care, astfel, vor distruge Biserica.

Practic, suntem în faţa unui prag istoric.
Acesta va marca fie o cădere masivă din Dreapta Credinţă a Bisericilor locale – toate cele care vor accepta „Sinodul Panortodox” – fie, prin respingerea lui, o revenire la Ortodoxia din care mulţi au alunecat în multele decenii de ecumenism, în multele veacuri de clericalism şi filetism.
Socotim şi mărturisim public faptul că aceste trei rătăciri – clericalismul, filetismul şi ecumenismul – sunt cele care stau la baza documentelor neortodoxe pregătitoare ale neortodoxului, restrânsului şi nereprezentativului „Sinod Panortodox”.

Ne rugăm cu adâncă durere şi nesfârşită dragoste pentru Biserica lui Hristos ca mila şi harul lui Dumnezeu să-i trezească pe cei care dorm – patriarhi sau episcopi vicari, mireni sau diaconi, călugări sau preoţi, profesori de teologie şi oricare alte mădulare ale Bisericii. Pentru ca această alunecare să fie oprită înainte de a aduce consecinţe cumplite.
Ne rugăm lui Dumnezeu să vadă susţinătorii acestui „Sinod Panortodox” cum, prin Duhul Sfânt, ortodocşi din toată lumea, episcopi, mireni, preoţi şi călugări, fără să se cunoască între ei, s-au ridicat arătând într-o unire deplină aceleaşi greşeli, aceleaşi rătăciri, aceleaşi încălcări ale Dreptei Credinţe. O minune îndeajuns de mare pentru a fi răspunsul cerut de la Dumnezeu de Patriarhia Rusiei spre a cunoaşte voia Acestuia!

Dumnezeu este lumină, şi niciun întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. [13] Să umblăm, deci, ca fii ai luminii, în lumină, [14] răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. [15]
Iar Celui Celui ce poate să ne păzească pe noi de orice cădere şi să ne pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin! [16]

Cu durere şi nădejde,
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Note:

[1] Actul a fost publicat în 15 aprilie 2016, pagina având adresa http://www.patriarchia.ru/md/db/text/4431313.html (10 mai 2016 ultima accesare a mea). În rusă la http://www.patriarchia.ru/db/text/4431309.html (aceleaşi date).

[2] Articolul 4 al Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse prevede, paradoxal, următoarele:
„Biserica Ortodoxă Rusă, cu respectarea legislației existente în fiecare stat, își desfășoară activitatea pe baza:a) Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; b) Canoanele și rânduielile Sfinților Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice şi locale, și ale Sfinților Părinți; c) rezoluțiile Consiliilor episcopale și Sfântului Sinod și Decretelor Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii și; d) din prezentul document [Statutul]. ”
(conform http://www.patriarchia.ru/md/db/text/1564231.html)
După cum se vede, cel care a întocmit „Răspunsul” la care răspundem ignoră chiar baza existenţei şi activităţii Bisericii Ortodoxe Ruse… ca să nu mai subliniem faptul că toate Bisericile locale îşi întemeiază Dreptul Canonic pe exact aceleaşi temeiuri: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, canoanele şi rânduielile Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi ale sinoadelor locale şi ale Sfinţilor Părinţi pecetluite de amintitele Sinoade Ecumenice. Adică pe ceea ce constituie întregul izvor al Dogmaticii Ortodoxe.

[3] Cf. http://hirr.hartsem.edu/research/MapUSBishopsAndParishesInEachCounty.pdf

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Russian_Orthodox_Church#Structure_and_organization13 I Ioan 1.4-5

[5] Cei care au folosit acest termen probabil nu au sesizat identitatea cu limbajul masonic. Şi Masoneria se declară, de câteva decenii încoace, organizaţie „discretă, nu ocultă”.

[6] Prin ecumenism se înţelege rătăcirea – erezia – care anulează Revelaţia şi Jertfa lui Hristos, valoarea Învăţăturii lui Hristos şi a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, punând în locul lor sincretismul, adică declararea drept adevărate şi sfinte a oricăror afirmaţii şi manifestări religioase, oricât de contradictorii, dăunătoare şi false ar fi.

[7] Prin filetism se înţelege rătăcirea – erezia – care pune iubirea de neam (naţiune) sau patrie mai presus de iubirea de Dumnezeu, mai presus de iubirea Adevărului, mai presus de iubirea Credinţei Adevărate, a Bisericii, a Mântuitorului etc. Subordonarea Bisericilor locale şi a Bisericii ca întreg unor interese lumeşti este una din lucrările în care filetismul şi ecumenismul se întâlnesc.

[8] Prin clericalism se înţelege înclinaţia rătăcită – eretică – a unor grupuri de clerici de a se transforma din parte a Bisericii în „Biserica” însăşi (cum a făcut şi Papalitatea în Catolicism), sau într-o parte superioară, dictatorială, a Bisericii. Este o formă extrem de gravă a trufiei şi lăcomiei (mai ales de putere).

[9] Căci este scris „să fie una precum suntem şi Noi [Tatăl, Duhul şi Fiul]”, adică una în Adevăr şi Har, nu în minciună, nu socotind răul drept bine, minciuna egală cu adevărul, păcatul totuna cu virtutea etc. cum face ecumenismul.

[10] Deşi, trebuie spus, cu origine în rătăcirea catolică numită „Purgatoriu”. Concepţie pe care se bazează şi acceptarea de către Catolicism a oricărei grupări religioase ce îl recunoaşte pe Papă drept „Cap al Bisericii”, chiar dacă în rest acea grupare este satanistă (aşa cum sunt felurite grupări catolice din America Latină).

[11] A se vedea şi pct. 23.d, care arată o asemenea încălcare în chiar următorul paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

[12] Taumaturg înseamnă „făcător de minuni”. Aceşti oameni erau creştini – mireni sau clerici – care primiseră acest dar al facerii de minuni ca sprijin pentru cei ai Bisericii şi sprijin în convertirea celor din afară.

[13] I Ioan 1.4-5

[14] Efeseni 5.8; I Tesaloniceni 5.5

[15] Efeseni 5.8-17

[16] Iuda 1.24-25

Textul este disponibil şi la:

http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/257-patriarhia-rusa-recunoaste-public-ereziile-asa-numitului-qsinod-panortodox-din-cretaq.html

Scrisoarea Egumenului Sfintei Mănăstiri Dohiariu adresată Egumenului Patmosului

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/scrisoarea-egumenului-sfintei-manastiri-dohiariu-adresata-egumenului-patmosului/

grigorios patmos

Joi, 12 mai 2016

 

O scrisoare către Egumenul Mănăstirii Patmos, Arhim. Chiril, legată de ştirea cedării unei biserici către papistaşi, a trimis Egumenul Sfintei Mănăstiri Dohiariu din Sfântul Munte, Gheronda Grigorie.

 

Scrisoarea Egumenului este următoarea:

 

Iubite în Hristos sfinţite Egumene şi Exarh patriarhal al străvechii Mănăstiri a Evanghelistului Ioan, mintea mea rămâne încă neclintită la privegherea Teologului şi la Dumnezeiasca Liturghie din biserica mare a Mănăstirii.

Îţi scriu această mică scrisoare, ca să îmi exprim tristeţea şi durerea inimii mele pentru faptul că arhiepiscopul nostru (Bartolomeu, patriarhul ecumenic – n.tr.) insistă ca şi catolicii să aibă biserică în Patmos, fără ca să existe o pleromă (credincioşi) de confesiune papistaşă (romano-catolică). Vai de noi, dacă unde sunt câțiva franci, le îngăduim să ridice şi altare.

Neamul rob, în pofida dificultăţilor pe care le-a avut, nu a îngăduit să se construiască altare ale eterodocşilor.

Şi unde au reuşit şi au ridicat altare, este astăzi o mare rană pentru regiunea aceea. Talpa papei este foarte mare. Vă rog să nu îngăduiţi ca nici măcar cu degetul mic al piciorului să nu calce papa în Patmos.

Țineţi… mărturisirea Teologului, a Cuviosului Hristodul şi a tuturor sfinţilor din veac şi a părinţilor adormiţi în Domnul din Sfânta Mănăstire a Teologului. Nu în Patmos parastasului papei în biserică, oricare ar fi aceasta. 

Daţi o mărturie întregii Ortodoxii că Hristos este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu şi nu-l primește pe ereziarhul bandei de tâlhari din Apus – deoarece este greu să o numim Biserică.

Şi încă ceva mi-a rănit inima, faptul că aţi deschis uşa din partea de jos a Așezământului Sfintei Peşteri, pentru a înlesni accesul oamenilor. Două peşteri avem în Biserica Ortodoxă: peştera Naşterii lui Hristos în Betleem şi peştera Teologului în Patmos.

Când coboram scările, toţi trăiam sentimentul că mergem în Peşteră. Acum, intrând acolo prin uşa de jos, toţi vor simţi că intră într-o gaură din pământ.

Nu contează dacă unora le va fi imposibil să coboare treptele înalte. Mântuirea nimănui nu este în pericol, dacă nu se va închina la peştera Teologului.

Restrângeţi turismul de la locurile sfinte, deoarece în final nu va rămâne monah nici măcar ca să aprindă candelele Teologului.

Cu amărăciune îţi scriu şi să nu mă răstălmăcești, deoarece eu mă simt monah din Patmos, nu mă simt aghiorit şi tot ceea ce am primit din monahismul latrin (de pe lângă Muntele Latros) încă mai păstrez şi am asta ca steguleţ.

 

 

Cu iubire în  Domnul,

Egumenul Mănăstirii Dohiariu,

Grigorie.

 

 

Traducere: http://acvila30.ro/ , sursa: romfea.gr

Copyright
Această traducere ne aparţine şi este protejată de Legea Drepturilor de Autor, legea nr. 8/1996. Ea poate fi citată parţial [fragmentar] pe alte bloguri sau site-uri cu precizarea sursei sau link către pagina de unde provine [ http://acvila30.ro ], dar nu poate fi preluată de mass-media fără un acord scris.
Nu aveţi voie să copiaţi această traducere fără voia sau ştirea http://acvila30.ro.
Dacă aveţi nevoie sau vreţi să folosiţi în scopuri proprii această traducere, vă rugăm să ne contactaţi şi vom stabili atunci condiţiile.

Alte amănunte aici:

https://theologiepatristica.wordpress.com/2016/05/15/patriarhul-ecumenic-face-presiuni-asupra-manastirii-din-patmos-pentru-a-oferi-o-biserica-papistasilor/