STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS: DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/dogma-sfintei-treimi-are-legatura-cu-viata-noastra/

STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS:

DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

Cunosc un om în Hristos

ÎPS I. Vlachos

,,Dogma Sfintei Treimi are legătură cu viaţa noastră, de vreme ce omul este zidit după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu. Care este legătura noastră cu Dumnezeu? Persoana ipostas. Tatăl trăieşte în Fiul şi întru Duhul Sfânt, Fiul trăieşte întru Tatăl şi întru Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt trăieşte întru Tatăl şi întru Fiul. Această unime nu anulează atributele ipostatice speciale ale persoanelor.”

,,Şi noi am fost zidiţi ca persoane pentru a avea comuniune cu Dumnezeu treimic. Înăuntrul nostru există principiul personal. După păcat am devenit indivizi, entităţi egoiste, dar acum, uniţi de Hristos, Cel ce lucrează şi activează în noi principiul ipostatic, devenim iarăşi persoane adevărate. Dumnezeu trăieşte în noi şi noi în El. Noi Îl iubim pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii. Expresia persoanei lui Dumnezeu este dragostea Sa care a coborât până la iad, iar expresia persoanei noastre este dragostea noastră, care iarăşi coboară până la iad prin micşorarea de sine şi prin lepădarea de sine.”

,,Şi noi, creştinii, devenim persoane atunci când ne unim între noi în Hristos şi trăim unul faţă de ceilalţi în mod personal prin dragoste. Astfel, trăim în mod treimic.”

,,Creştinul ortodox este cel care are slăvire dreaptă, adică crede drept, slăveşte şi se roagă drept, leagă credinţa de rugăciune şi de cult.

Fiind creştini ortodocşi, credem şi slăvim pe Dumnezeu treimic şi Îl iubim pe Dumnezeu Cel din Treime. Aceasta este diferenţa noastră faţă de alte credinţe care au doar un dumnezeu uniipostatic.

Dragostea noastră către Dumnezeu şi către fratele nostru este mărturisirea credinţei, prin urmare atunci când Îl iubim pe Dumnezeu Îl şi mărturisim.”

,,De obicei celelalte religii, celelalte sisteme, compun şi înţelesul lui Dumnezeu din trăirile omului. În Biserica Ortodoxă îl înţelegem pe om din trăirea şi prezenţa lui Dumnezeu. De vreme ce omul este creat după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu, prin urmare cunoaşterea dreaptă a lui Dumnezeu este o condiţie a cunoaşterii omului şi a rezolvării problemelor sale.”

,,Fiecare se mântuieşte într-un fel propriu. Predica în biserică este generală, fiecare însă ia ceea ce îi foloseşte şi continuă cu asceza, cu ascultarea, adică cu împlinirea poruncilor lui Hristos.”

,,Îi vom iubi pe ceilalţi atunci când ne rugăm pentru ei. Pentru a înţelege ceea ce îl preocupă pe celălalt trebuie să ne rugăm din inimă pentru el.Atunci vedem nevoile pe care le are şi ne îngrijim de rezolvarea lor.”

,,Dacă inima nu simte nimic, nu trebuie să vorbească.”

,,Când cineva vorbeşte monahilor, singura temă stabilă este tema ascultării. Ascultarea este fundamentul vieţii monahale. Când cineva face ascultare, atunci inima lui devine mult mai sensibilă şi cuprinde problemele ce îi preocupă şi pe ceilalţi şi îi ajută. Făcând ascultare de părintele, oricine primeşte viaţa – experienţă a aceluia. Ascultarea are multe aspecte, multe laturi. Există ascultare de tradiţia Bisericii, există ascultare de un episcop, ascultare de duhovnic şi apoi ascultare de toţi atunci când se poate supune voinţei celuilalt în experienţe care nu contravin poruncilor lui Dumnezeu.”

,,Unii consideră că monahii nu fac nimic. Aşa pare, deoarece monahii fac ceea ce nu fac ceilalţi, dar monahii au o taină, adică adâncul vieţii lor, care este nevăzut, este Dumnezeu. Ei se unesc cu Dumnezeu, Care este centrul lumii, şi astfel se fac şi ei în Hristos stăpâni ai lumii acesteia. Monahul este creştinul desăvârşit.”

Advertisements

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Pafos, insula Cipru: Credința dreaptă are nevoie de o viață dreaptă

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/credinta-dreapta-are-nevoie-de-o-viata-dreapta

Când avem credință dreaptă, dar viață întinată, atunci ne asemănăm unui om nebun care a înjugat porcul cu boul și se îndârjește să semene și să are și să se hrănească de aici și să trăiască și să se izbăvească de moarte.

Traducere și adaptare: Laura Enache
Sursa:

SFÂNTUL IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE: PREDICĂ LA DUMINICA A PATRA DIN POST (A SFÂNTULUI IOAN SCĂRARUL)

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sfantul-iustin-cel-nou-de-la-celie-predica-la-duminica-a-patra-din-post-a-sfantului-ioan-scararul1_1/

De ce Biserica îl aşează pe acest sfânt în mijlocul Postului, ca pe cea mai sfântă icoană, ca să privească toţi la el? Sfântul Ioan Scărarul. Cine este acesta?

Este omul care a trăit şi a scris „Scara Raiului”, care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris. Om foarte învăţat, foarte citit. Om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a ndus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.

Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea. Te luptă cu orice păcat. Nu rătăci, nu te înşela! Nu crede că vreo putere mică se aruncă asupra ta. Nu! El te atacă, el se aruncă asupra ta! Chiar dacă este doar un gând necurat, doar un gând, să ştii că el se năpusteşte asupra ta. Gând de mândrie, de poftă rea, de iubire de argint… O mulţime nenumărată de gânduri vin asupra ta din toate părţile. Şi tu, ce eşti tu?

O, Scară a Raiului! Cum, părinte Ioane, ai putut să aşezi această Scară a Raiului între pământ şi cer? Demonii nu au rupt-o, nu au tăiat-o, nu au spart-o? Nu!… Postul lui era o flacără, un foc, un incendiu. Ce diavol l-ar fi răbdat? Toţi fugeau panicaţi, toţi demonii fugeau vânaţi de slăvita şi dumnezeiasca lui rugăciune, toţi demonii fugeau de postul lui, toţi demonii dispăreau la rugăciunea lui înflăcărată.

Scara Raiului!

Ce înseamnă ea? Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi altele multe sfinte virtuţi nou-testamentare. Fiecare poruncă a lui Hristos, fraţii mei; aceasta este virtutea. O păzeşti? O împlineşti? De pildă, porunca lui despre post o păzeşti, o împlineşti? Postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer.

Fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.

Da! Scara Raiului. Depinde de tine. Spui că postesc cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. După aceea însă le părăsesc. Iată, am început să construiesc Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Tu iarăşi, tu posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar iată, în vremea postirii laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De tine ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu rugăciunea, cu plânsul, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu în timp ce posteşti îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, iată!, tu, deşi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, tu însuţi iarăşi le dărâmi, le distrugi.

Postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe! Toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele zidar, arhitectul, marele meşter al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Rugăciunea deţine primul loc. Când rugăciunea se va sălăşlui în inima ta şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci  prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi. Atunci, meşterul (rugăciunea) are cei mai buni zidari. Zideşte repede-repede minunate scări de pe pământ la cer, scările urcuşurilor tale treptate către Dumnezeu, către desăvârşirea Lui. Când ai putere, rugăciune puternică, atunci nici un post nu-ţi va fi greu, nici o iubire nu-ţi va fi cu neputinţă. Sfântă iubire evanghelică! Rugăciunea sfinţeşte toate înlăuntrul tău, fiecare nevoinţă a ta, fiecare gând al tău, fiecare simţământ al tău, fiecare dispoziţie a ta. Rugăciunea! Puterea dumnezeiască  pe care ne-a dat-o Domnul spre a ne sfinţi orice este înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Rugăciunea te uneşte cu Domnul cel Atotîndurător şi El varsă în inima ta împreună-pătimirea pentru tot omul, pentru păcătos, pentru fratele care este neputincios ca şi tine, care cade ca şi tine, dar care se poate scula ca şi tine; care are nevoie însă de ajutorul tău frăţesc, de ajutorul tău în rugăciune, de ajutorul tău bisericesc. Atunci, când dai un ajutor, fără îndoială îţi vei zidi Scara ta, Scara care te duce din iadul tău în raiul tău. Atunci, cu siguranţă, în inimă vei urca din treaptă în treaptă, din virtute în virtute şi vei ajunge astfel în vârful scării, în cer, te vei muta în cer, te vei muta în raiul ceresc.

Toate le avem! Şi tu, şi eu: nouă Fericiri, nouă Sfinte Virtuţi evanghelice. Aceasta este Evanghelia Postului, Evanghelia Sfântului Ioan Scărarul. Virtuţi, fraţilor, mari virtuţi. Nevoinţele grele ale postirii, rugăciunii, smereniei, Domnul le-a prezentat ca fericiri. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. (Matei 5, 3).

Smerenia! Aceasta este începutul vieţii creştine, aceasta este începutul credinţei noastre, aceasta este începutul virtuţii noastre, aceasta este începutul ridicării noastre la cer, aceasta este temelia Scării noastre. Doamne, eu sunt un nimic, Tu eşti Totul! Eu nimic, Tu totul! Mintea mea este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea… O! nimic, nimic înaintea cunoaşterii Tale, Doamne! Eu, nimic, nimic… Şi după aceste nenumărate nimicuri, alte nimicuri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne!

Smerenia! Aceasta este prima sfântă virtute, prima virtute creştină! Toate încep de la ea…

Dar noi, creştinii lumii acesteia,care construim Scara mântuirii noastre, întotdeauna suntem în pericol din partea puterilor necurate. Cine sunt acestea? Păcatele, păcatele noastre, patimile noastre. Şi în spatele acestora, diavolul… După cum sfintele virtuţi zidesc Scara cerească între cer şi pământ, aşa şi păcatele noastre fac o Scară către iad. Fiecare păcat. Dacă există păcat în sufletul tău, ia aminte! Dacă ţii ură în sufletul tău una, două, cincizeci de zile, ia aminte pentru a vedea în ce iad s-a transformat sufletul tău. La fel dacă ţii mânie, iubire de arginţi, vreo dorinţă ruşinoasă. Şi tu… Ce faci? Într-adevăr, singur îţi pregăteşti o Scară către iad.

Dar Domnul nostru Cel Bun ne dăruieşte un exemplu minunat. Iată, în mijlocul Postului, ne pune înainte pe minunatul Sfânt Ioan Scărarul, cel cu nume mare. În întregime străluceşte de sfintele virtuţi evanghelice. Îl vedem cum se urcă repede şi cu înţelepciune pe Scara Raiului, pe care a pus-o între cer şi pământ. Ca dascăl, ca sfânt călăuzitor, ne dăruieşte Scara lui nouă, creştinilor, pentru a urca de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de pe pământ la cer.

Doresc ca milostivul şi marele Sfânt al nostru, Ioan Scărarul, să ne ducă de mână în luptele noastre împotriva păcatelor noastre, având ca ţintă sfintele virtuţi. Să zidim şi noi, cu ajutorul său, Scara noastră proprie şi urmându-l, să ajungem în Împărăţia Cerurilor, în Rai, unde există toate odihnele cele cereşti, toate bucuriile cele veşnice, unde împreună cu el, acolo,  Îl vom slăvi pe Împăratul tuturor acelor bunătăţi, pe Împăratul Cel veşnic al Împărăţiei cereşti, pe Domnul Iisus Hristos, Căruia slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Pr. Iustin Popovici

(traducere din elină: M.L.

sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/03/blog-post_6645.html)

Sfântul Cuvios Nil Pustnicul: Să fii totdeauna simplu şi fără de răutate

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/sa-fii-totdeauna-simplu-fara-de-rautate

Să ştii că dracii se tem de post, de priveghere, de înfrânare, de smerenie, de rugăciune, de lacrimi şi de celelalte fapte bune. Dacă voieşti să-ţi dăruiască Dumnezeu lacrimi şi umilinţă, şi nepătimire, adu-ţi aminte de moarte totdeauna şi de mormântul tău şi vei ajunge la aceasta. 

Sârguieşte-te, fiule, ca să fii totdeauna simplu şi fără de răutate și să nu ai unele gânduri în inima ta şi altele în gura ta, pentru că aceasta este vicleşug şi înşelare. Să fii adevărat, iar nu mincinos, fiindcă minciuna este de la cel viclean. Niciodată să nu răsplăteşti răul cu rău şi, măcar de ţi-ar face cineva rău vreodată, iartă-l, ca şi pe tine să te ierte Dumnezeu. Dacă te-ar lupta gândul rău, roagă-te din tot sufletul pentru fratele acela şi va fugi gândul rău de la tine. Vezi, să nu primeşti patima pizmei, ca să nu te înghită diavolul de viu. Ci mai mult mărturiseşte-ţi gândurile şi roagă-te lui Dumnezeu să te izbăvească de o primejdie ca aceea. De ai vedea pe cineva greşind, să nu-i zici, nici să-l osândeşti, nici să-l urăşti, ca să nu cazi şi tu în acelaşi păcat. Ci mai bine, să zici: „Eu mai rău sunt şi azi e rândul aceluia, iar mâine, al meu.”

Să ştii că dracii se tem de post, de priveghere, de înfrânare, de smerenie, de rugăciune, de lacrimi şi de celelalte fapte bune. Dacă voieşti să-ţi dăruiască Dumnezeu lacrimi şi umilinţă, şi nepătimire, adu-ţi aminte de moarte totdeauna şi de mormântul tău şi vei ajunge la aceasta. De vei fi înşelat de diavol şi vei cădea într-un păcat, mic sau mare, să nu cazi în deznădăjduire, ca să nu pieri, ci să alergi la mărturisire şi pocăinţă şi să pui iarăşi început bun şi Dumnezeu te va ierta şi nu Se va întoarce de la tine. Înfrânarea limbii stă în a nu răspunde, a nu grăi lucruri spurcate, a nu ocărî, a nu osândi, a nu blestema, a nu minţi, a nu grăi de rău pe cineva, nici a judeca pe altul. Înfrânarea ochilor stă în a nu privi fără de ruşine la faţă străină, nici a căuta la faţa frumoasă şi cu bun chip. Înfrânarea gândului se arată atunci când vine gândul cel rău, fără de ruşine, în a nu te supune lui, nici să te împaci cu el, nici să-l primeşti. Ci, mai mult, să te scârbeşti şi să te lepezi de el. Loveşte-ţi faţa ta şi pieptul şi cu suspine şi cu lacrimi să strigi către Stăpânul Hristos şi să zici: „Miluieşte-mă, Doamne, şi nu mă lăsa să pier. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt. Ruşinează, Doamne al meu, pe dracul cel ce-mi fură nădejdea mea. Umbreşte capul meu cu darul Tău în ziua războiului diavolesc. Pe vrăjmaşul care mă biruieşte biruieşte-l, Doamne. Gândul cel ce mă înfricoşează, alină-l cu mângâierea Ta, Cuvinte al lui Dumnezeu.” Înfrânarea pântecelui stă în a nu te sătura niciodată de bucate, nici de băutură, nici să doreşti, nici să cauţi bucate şi de mult preţ. Dacă vrei să te mântuieşti, fă-te înfrânat, smerit la minte, îndelung răbdător şi niciodată să nu deznădăjduieşti de pocăinţă. Dacă vrei să înaintezi, mai degrabă primeşte-ţi rugăciunea, înfrânarea şi dragostea. Şi aşa îţi vei mântui sufletul tău de toate ispitele vrăjmaşului. Dumnezeului nostru slavă!

(Sfântul Nil PustniculDin cuvintele duhovnicești ale Sfinților Părinți, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, pp. 305-306)

 

PREDICĂ LA DUMINICA SFINTEI CRUCI A CUVIOSULUI JUSTIN POPOVICI (1967)

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-la-duminica-sfintei-cruci-a-cuviosului-justin-popovici-1967/

Predica la Duminica Sfintei Cruci a Cuviosului Justin Popovici

     ”Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34)

ORNAM1

ORNAM1

Luându-ne crucea, bineplăcem Domnului Iisus Hristos, Îl urmăm. Dacă ne urmăm pe noi înşine, nu putem să-L urmăm pe El. Cine nu se leapădă de el însuşi, nu poate să vină după Mine şi să-Mi urmeze (Matei 10:38).

Dacă-ţi urmezi mintea ta şi nu mintea lui Hristos, dacă-ţi urmezi voinţa ta şi nu voinţa lui Hristos, după cum se menţionează în Sfânta Evanghelie, sufletul tău nu este curat, nu este sfinţit, este pierdut în jungla rătăcirilor stricătoare de suflet şi înfiorătoare. Pentru că păcatul, răul,  a reuşit să zidească înăuntrul nostru, alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc pe care l-am primit de la Dumnezeu, propriul lui suflet. Dacă păcatul nostru devine urmare, creează înăuntrul nostru  propriul lui suflet. Dacă înfăptuim păcatul, acesta, etapizat, ia chip în sufletul nostru. Alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc, pe care Dumezeu ţi l-a dat, tu aduci un străin care te robeşte.

Acesta stăpâneşte, pe când tot ceea ce este dumnezeiesc înăuntrul tău este ca şi adormit, ca şi înţepenit. L-ai dipreţuit, şi acela nu mai trăieşte în tine, moare.

Păcatul creează în noi lumea lui proprie, creează înauntrul nostru propria lui filosofie, propria lui concepţie despre lume. Păcatul urmăreşte să ia locul lui Dumnezeu în sufletul tău, locul Persoanei (Feţei) lui Dumnezeu. Aceasta vrea să o facă păcatul. Păcatul, în realitate, vrea să-l lipsească pe om de acele frumuseţi dumnezeieşti pe care le are în sufletul său. Dar însuşi diavolul se luptă prin intermediul păcatului să făurească înăuntrul tău şi înăuntrul meu propria lui icoană. Pentru că păcatul întotdeauna se aseamănă cu diavolul. Întotdeauna, atunci când îl îmbrăţişăm, întipăreşte încet-înet în sufletul nostru propriul lui chip întunecat. Astfel, prin păcat, prin urmarea păcatului, ia chip înăuntrul nostru un alt eu, un alt suflet, un alt sine, acel sine de care Domnul cere să ne lepădăm: “Căci nu fac binele pe care voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc“(Romani 6:19).

Răul l-am creat noi înşine, pe când binele este de la Dumnezeu, zice apostolul Pavel (I Timotei 4:4). Eu vreau să trăiesc corect, dar nu am puterea să o fac. Nu găsesc putere pentru aceasta, nu găsesc putere înăuntrul meu.

Iată, Evanghelia de azi ne descoperă modul pentru a realiza în viaţa noastră binele pe care-l dorim. Acesta este lepădarea de tine însuţi, de păcatul tău, de acest suflet păcătos care s-a creat, s-a zidit, a luat chip înăuntrul tău. Prin post, în realitate îndepărtăm păcătoşenia care este înăuntrul nostru. Înlocuim treptat sinele nostru cu Hristos, până când ajungem la desăvârşirea la care a ajuns apostolul Pavel, care zice: “De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Iată ce înseamnă “să se lepede de sine însuşi“: înseamnă să izgonim toate dorinţele noastre (rele), tot ce este omenesc, tot ce induce la păcat, şi să le înlocuim cu Hristos. Să se schimbe, toate să devină Hristos.

”Căci dacă va vrea cineva să-şi mântuiască sufletul său, îl va pierde pe el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, îl va mântui pe el”(Marcu 8:35). Dacă, desigur, lepădăm orice păcat al nostru, orice patimă a noastră; şi dacă ştim, dacă simţim şi dacă vrem ca Hristos să devină suflet în sufletul nostru, inimă în inima noastră, să înlocuiască sinele nostru, ego-ul nostru cu Sinele Său. Aceasta este calea unică ca să păzim, eu şi tu şi orice om, sufletul nostru de iad, de distrugere, de diavol, de orice rău, de veşnicele chinuri, să găsim înăuntrul nostru acel suflet cu chip dumnezeiesc, acel suflet dumnezeiesc pe care Dumnezeu ni l-a dat.

Suflet cu chip dumnezeiesc! – Unde este oare? – La Hristos. Hristos S-a făcut om ca să ne spună: Iată, aşa trebuie să fie omul. El, Dumnezeu, S-a făcut om. El, Dumnezeu, a arătat în Sinele Său Persoana (Faţa) lui Dumnezeu. Noi suntem creaţi după Chipul (Icoana) lui Dumnezeu. Suntem datori să trăim conform cu Acesta. Ce este mintea noastră? Icoana minţii lui Hristos, a minţii lui Dumnezeu. Obligaţia noastră este să facem mintea noastră asemănătoare cu mintea lui Hristos, adică să hristificăm mintea noastră întreagă şi să putem spune cu apostolul Pavel : “Noi avem mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2:16). Dar până să identificăm voinţa noastră cu voinţa lui Hristos, a lui Dumnezeu, propria noastră vointă mereu rătăceşte, este mereu neputincioasă, mereu se împiedică şi se adânceşte în păcat. Dacă Îl avem pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca pe veşnicul nostru model, veşnicul nostru  vis, atunci ne identificăm sinele nostru cu propria lui voinţă. Atunci spunem: nu vreau să se facă voia mea, ci a Ta (Doamne). Tatăl nostru care eşti în ceruri, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.

Atunci când noi păzim poruncile lui Dumnezeu, vrem să vindecăm voinţa noastră de toate neputinţele ei, de toate bolile ei, de toată moartea ei, în realitate ne vindecăm sinele nostru de orice păcat şi surghiunim din sinele nostru tot ceea ce induce la păcat. Da! Cu cât omul întreg Îl iubeşte pe Dumnezeu, cu cât întru adevăr se nevoieşte să se lepede de sinele său şi să-L urmeze pe Hristos, să ridice Crucea lui Hristos, atunci într-adevăr primeşte de la Domnul Iisus Hristos putere dumnezeiască. Pentru că, după cum s-a spus, Crucea “nouă, celor ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu“(1 Corinteni 1:18). Nouă, pentru mine şi pentru tine şi pentru orice om, când te hotărăşti să-ţi sileşti sinele tău, să ridici crucea ta, iată! Tu în aceeaşi clipă primeşti putere dumnezeiască. Această putere o dă Domnul, ca să poţi să învingi orice păcat înăuntrul tău, orice rău, orice rea obişnuinţă, să poţi să-ţi educi limba să nu spună cuvinte necuviincioase, să-ţi educi ochiul să nu privească cele care nu se cuvine a fi privite. Întreagă viaţa ta să devină hristoformă (cu chipul lui Hristos). Pentru cine? Pentru Hristos. Pentru a-L sălăşlui pe Hristos înăuntrul tău. Iată, acesta este scopul nostru, acesta este visul nostru, acesta este odihna şi pacea şi Raiul cel veşnic al sufletului nostru, al oricărui suflet omenesc. Fără Hristos, sufletul nostru nu dobândeşte pace…

Propria noastră cale, calea Sfinţilor şi a postului este străduinţa (zorul) asupra sinelui nostru de a făptui orice bun, continua străduinţă a sinelui nostru  către orice lucru bun. Pentru că firea noastră nu vrea binele. Ea înclină spre rău. Tu, însă, zoreşte-ţi sinele tău ca să-ţi înnăbuşi orice rău care există înăuntrul tău. Domnul îţi va da puterea Învierii ca să înfăptuieşti binele. Să ne ridicăm crucea noastră, să hristificăm sufletul nostru.

Să fim atenţi că postul nu este altceva decât a înlocui sinele nostru cu Hristos, cu Dumnezeul nostru. Prin orice virtute, omul trebuie să înlocuiască sinele său cu Dumnezeu, cu Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că “Dumnezeu este virtutea“, după cum zice Sfântul Maxim. Şi această putere dumnezeiască este mai puternică decât această lume de aici. Această putere ne-a fost dăruită ca să învingem orice rău, orice păcat, orice putere diavolească. Zoreşte-ţi sinele la tot lucrul bun, iar Domnul cel Bun Îţi va da puterea Învierii. Aşa încât să mergi de la necazul mai mare la cel mai mic şi de la cea mai mică bucurie la cea mai mare bucurie. Să păşim toţi spre Împărăţia cerurilor până când vom putea să spunem şi noi prin harul lui Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, de acum nu mai trăiesc eu. Tu trăieşti în mine, prin Sfintele Taine şi prin sfintele virtuţi. Ţie se cuvine slava şi mulţumirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Traducere acvila30.ro; sursa: http://www.imkby.gr/greek/sarakosti/week/c_week/cweek_5.htm)

 

Părintele Efrem Filotheitul: Ortodoxia – credință pecetluită cu sânge

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-este-ortodoxia-0

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi, în general, nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci, purtătorii de Dumnezeu părinţi, „înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc”, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.

Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

(Părintele Efrem Athonitul (Filotheitul), Despre credinţă şi mântuire, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 5-9)

28 martie: Maica Gavrilia, nevoitoarea dragostei

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2012/11/nevoitoarea-dragostei-%E2%80%93-maica-gavrilia-%E2%80%A0-28-martie-1992/

„Multe suflete sfinte se depărtează de la noi fără să lase în lume vreo urmă, căci iubesc să se ascundă în veşmântul smereniei. Dacă nu se găseşte vreun iubitor de Hristos care să le pună în sfeşnic, spre luminarea şi folosul tuturor, acestea ar alege tăcerea, potrivit îndemnului apostolesc: „viaţa voastră – ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Gherontissa Gavrilia (Papagiannis) a fost un astfel de suflet, care a trăit cu un singur ţel: să se facă următoare Căii Domnului – a jertfei, a slujirii şi a dragostei fără sfârşit.

S-a născut la sfârşitul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din vechiul Constantinopol şi, în urma tragicului „schimb de populaţie” din 1923, a fost nevoită să se mute la Thessalonic. Deşi i se aşterne înainte o cale a slavei lumeşti (era a doua femeie admisă, în acele vremuri, la o universitate grecească), ea alege, răspunzând unui lămurit imbold lăuntric, să slujească lui Hristos şi oamenilor: înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pleacă în Anglia cu doar o liră în buzunar, pentru a studia pedologia şi psihoterapia. În 1947, îşi deschide un cabinet, unde îi tratează gratuit pe cei săraci şi le dăruieşte o bună parte din banii câştigaţi de la ceilalţi pacienţi. În timpul şedinţelor, obişnuia să rostească neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar mulţi se vindecau prin rugăciunile sale — adesea, procedurile medicale erau doar o „acoperire” pentru acestea.

După război, se întoarce în Grecia şi deschide un cabinet la Atena. Însă, în anul 1954, iubita sa mamă moare. Acesta a fost momentul unei schimbări radicale în viaţa sa. „Moartea mamei mi-a retezat ultima legătură care mă mai ţinea înlănţuita de viaţa obişnuită, materială, a acestei lumi. Dintr-o dată, eram moartă – moartă faţă de lume”, scria ea mai târziu. A privegheat întreaga noapte. Lângă ea, icoana lui Hristos răspândea o strălucire orbitoare, care umplea camera de Lumină. Şi-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India, urmând şi de această dată unui puternic simţământ că Hristos o cheamă acolo.

În India a ajuns doar cu haină de pe ea şi cu o Scriptură, și a început să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri. În tot acest timp, deşi s-a confruntat de nenumărate ori cu guruşii hinduşi şi misionarii protestanţi, n-a încetat să-şi păzească credinţa ortodoxă, ferindu-se de sincretisme – ţinea cu mare băgare de seamă toate posturile Bisericii şi, când era chemată să se roage împreună cu neortodocşii sau necreştinii, evita cu delicateţe să vină, spunând:

Nu mă rog cu glas tare şi niciodată în tovărăşia altcuiva. Mă rog singură, sau în biserică… dar puteţi veni la mine şi să-mi spuneţi ce mai e nou la o ceaşcă cu ceai!”.

După cinci ani petrecuţi în India, acelaşi Glas care a chemat-o să slujească săracilor a condus-o să vieţuiască asemeni unei pustnice unsprezece luni în Himalaya.

În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Bethania (Palestina). Aici, Părintele Ioan i-a dat, în primul an, rânduiala de a citi doar Evangheliile şi „Scara” Sfântului Ioan, lucru pe care îl face în original, cunoscând foarte bine limba greacă veche. Sora Gavrilia primeşte schima mică patru ani mai târziu, de la Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie.

În cele două decenii ce vor urma, Maica va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteana şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici [de la Essex], dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită.

Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi nevoindu-se într-un mic apartament din „pustia” Atenei (unde petrecea jumătate de zi în rugăciune, iar cealaltă jumătate povăţuind şi tămăduind mulţimile de suflete care-o cercetau), apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Aici primeşte în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Anna Mică, şi adoarme în pace anul următor.

Deşi obişnuia să le treacă sub tăcere, Maica Gavrilia a trăit multe întâmplări minunate, printre care o tămăduire deplină din ultimele stadii ale bolii Hodkin (cancer limfatic), după patruzeci de zile petrecute în spital şi regenerarea ochilor după o operaţie de cataractă – dar cea mai mare minune, după cum o mărturisesc cei care au cunoscut-o, era însăşi prezenţa ei şi dragostea sa atotcuprinzătoare, o ardere-de-tot înaintea Domnului.

Delicateţea şi deschiderea Maicii Gavrilia se hrăneau din nevoinţa sa tăcută dar neîncetată, şi din supunerea faţă de poruncile lui Hristos. Deşi se dăruia cu totul celorlalţi, socotea slujirea sa un lucru neînsemnat.

Nu vă puteţi închipui ce bucurie am că-i pot îngriji pe aceşti bătrâni… Glumesc şi râd cu ei — şi văd cum feţele lor posomorâte se înseninează. Ce păcat că-i doar ceva trecător! Dacă Bucuria nu vine din lăuntru — adică de la Izvorul ei — nu poate dăinui. De îndată ce-i părăsesc, e ca şi cum n-aş fi împărtăşit niciodată cu ei bucuria Sa. Acum înţeleg cuvintele lui Hristos: «Bucuria mea să fie în voi… nu precum dă lumea vă dau Eu» Ioan 15:11; 14:27”.

Maica n-a teoretizat niciodată Biserica, viaţa creştină, societatea; n-a făcut niciodată diferenţe academice între rugăciune şi slujire, contemplaţie şi făptuire. Ea doar iubea cu dragostea ce vine din lepădarea deplină pentru Hristos şi lucra potrivit acestei iubiri, uneori în „activităţi sociale”, alteori în isihie singuratică. Aceasta, pentru că Izvorul dragostei sale era unul şi acelaşi — Dumnezeu, Cel ce „dragoste este” (1 Ioan 4, 8) şi singur cunoaşte mulţimea vieţilor pe care le-a atins şi schimbat prin roaba Sa.

Cuvintele Gherontissei Gavrilia ne descoperă într-o măsură viaţa să duhovnicească, care rămâne învăluită în taina tăcută a veacului ce va să vie — smerenia şi dragostea întrupate.

„Cineva mai puternic mă ocrotea”

Într-o noapte, pe când era în camera ei (dintr-un aşram) şi se ruga, şi-a deschis pentru o clipă ochii, şi ce a văzut? Patul nu era la locul său! Şi-a închis ochii la loc şi a continuat să se roage. I-a deschis din nou după o vreme, şi s-a uitat pe geam. Nu mai putea vedea luna.

Orbisem”, a povestit ea mai târziu. „Tulburată, am continuat să mă rog şi mai puternic. În cele din urmă, am adormit… când m-am sculat dimineaţa, puteam să văd din nou! Mi-am dat seama că gurușii îmi făcuseră ceva, atunci când m-am întâlnit cu Shivananda în holul mare şi el m-a întrebat dacă am dormit bine. «Da», i-am spus, «foarte bine!» Mi-a aruncat o privire nedumerită, s-a dus şi a vorbit cu o discipolă care bătea ceva la o maşină de scris, apoi s-a întors şi m-a întrebat iarăşi, aruncându-i yoghinului de lângă mine o privire ciudată… I-am spus din nou: «Da, foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu». M-a studiat încă o dată, fără să mai spună nimic…

Câteva luni mai târziu, am aflat că făcuseră toate acestea prin chemarea duhurilor rele, cu scopul de a-i speria pe străinii deveniţi incomozi sau de a-i «fermeca» să rămână acolo pe veci. Cunosc o nemţoaică care a înnebunit după tot ce i-au făcut… După câteva zile, Shivananda în persoană a venit şi mi-a sugerat să mă mut la etajul superior, fiindcă mă cazaseră… în camera greşită! Am păstrat însă camera. După aceasta, toţi au început să se uite la mine uimiţi… Simţeau că Cineva mai puternic mă ocrotea, iar eu am simţit că era timpul să plec de acolo”.

„Ortodoxia este lauda mea”

Maică Gavrilia, aţi călătorit prin toată lumea. Cunoaşteţi îndeaproape foarte multe ordine monahale: romano-catolice, buddhiste, hinduse. Aţi văzut organizaţii şi misionari protestanţi. Aţi văzut cum lucrarea lor misionara era finanţată cu generozitate… iar dumneavoastră, o biată maică ortodoxă, aveaţi mijloace materiale foarte limitate, atât pentru folosul propriu, cât şi pentru a-i ajuta pe alţii. V-aţi gândit vreodată că ar fi fost mai bine dacă aţi fi fost altceva în loc de ortodoxă?

– Doamne fereşte! Nu! Niciodată nu mi-a trecut aşa ceva prin minte, nici pentru o clipă, fiindcă tocmai Ortodoxia este lauda mea! Îmi aduc aminte că odată mă aflam în biroul Indirei Gandhi (în perioada primei sale călătorii în India, când încă nu intrase în monahism, n.red.) şi discutam despre un proiect al ei. Chiar atunci s-a întâmplat să vină o femeie şi să-i spună, cu mine de faţă: „Cea cu care vorbeşti e cumva vreo călugăriță catolică?”, iar Gandhi i-a răspuns: „Nu, e din Biserică Ortodoxă. N-ai auzit de ea, fiindcă nu există în India, însă e o Biserică complet diferită”… Iar când am ajuns la Ierusalim, în 1959, în Mănăstirea noastră extrem de smerită, au venit la noi nişte călugăriţe catolice, care mi-au spus: „Asta-i adevărata cale de viaţă a lui Hristos, fiindcă aici sunteţi lipsite de toate… noi, însă, avem tot confortul”… Înţelegeţi ce zic?

40 de capete ale Maicii Gavrilia

1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăieşti smerenia lui Hristos.

2. Nu o cunoaştere pe care s-o dobândeşti, ci o cunoaştere pe care s-o pătimeşti – asta-i spiritualitatea ortodoxă.

3. Există o singură educaţie: să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu.

4. Mai bine iadul aici decât în lumea cealaltă.

5. Nu-i important ceea ce zicem, ci ceea ce trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem.

6. Dacă ai dragoste pentru întreaga lume, atunci întreaga lume e frumoasă.

7. Cel ce  iubeşte nu bagă de seamă c-o face, aşa cum nu bagă de seamă nici că respiră.

8. Când mintea nu este risipită în lucruri lumeşti şi este unită cu Dumnezeu, atunci şi un „Bună ziua” pe care îl zicem devine o binecuvântare.

9. Doar când cineva încetează să mai citească alte cărţi în afara Evangheliei începe să sporească lăuntric cu adevărat. Doar atunci, unit cu Dumnezeu prin Rugăciune, poate auzi voia lui Dumnezeu.

10. Adesea, Dumnezeu nu doreşte fapta, ci intenţia. E de ajuns să vadă că eşti gata să-I împlineşti porunca.

11. Când Dumnezeu ne-a făcut, El ne-a dat viaţă şi a suflat în noi Duhul Său. Duhul acesta este Dragoste. Când nu avem dragoste, devenim cadavre şi suntem cu totul morţi.

12. Nu-ţi dori nimic altceva decât voia lui Dumnezeu şi primeşte cu dragoste relele care vin asupra ta.

13. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ţi l-a făcut, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.

14. Să nu spui niciodată: „De ce mi s-a întâmplat asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi „De ce i s-a întâmplat asta?” Cere-i lui Dumnezeu să-ţi arate celălalt mal al râului. Atunci vei vedea, împreună cu îngerii cum stau lucrurile: toate sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Toate!

15. Dacă ai gânduri de judecată împotriva altcuiva, cere-I lui Dumnezeu să se îngrijească de tine în acel ceas, ca să-l poţi iubi pe acel om aşa cum îl iubeşte El. Atunci Dumnezeu te va ajuta să-ţi vezi starea. Dacă L-ai vedea pe Hristos, ai mai judeca?

16. Tot ce spunem rămâne în veşnicie.

17. Când avem nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Toţi suntem împreună-călători.

18. Cei ce trăiesc în trecut sunt ca morţi. Cei ce trăiesc în viitor, în închipuirile lor, sunt naivi, pentru că viitorul e doar al lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găseşte doar în clipa de faţă, în Prezentul veşnic al lui Dumnezeu.

19. Mai bine să rosteşti Rugăciunea lui Iisus cu glas tare, decât deloc.

20. Tulburarea şi grija sunt pentru cei ce n-au credinţă.

21. Dragostea este doar pe Cruce.

22. Aşa cum Dumnezeu te iubeşte pe tine, la fel îl iubeşte şi pe duşmanul tău.

23. Ar trebui să facem în aşa fel încât să trăim în lume ca uleiul şi apa din candelă, care nu se amestecă şi altfel sunt întru şi pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.

24. Toţi suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.

25. Ca să se săvârşească o minune, e de ajuns să iubim. Nici rugăciunea, nici metania n-au aşa putere!

26. Experienţa m-a învăţat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni, oricât de mult şi-ar dori, din dragoste, s-o facă. Singurul ajutor vine doar de la Dumnezeu, când e vremea Sa.

27. Dacă-L avem pururea pe Dumnezeu în minte, şi Dumnezeu ne are pururea în minte.

28. Nu trebuie să hotărâm pentru alţii. Să-i lăsăm în seama îngerilor şi vor găsi cea mai bună soluţie.

29. Când vorbim şi cineva ne întrerupe, să nu continuăm. Înseamnă că nu va auzi ce avem de spus. Îngerii fac aşa.

30. Tot ce ni se întâmplă este doar din vina noastră.

31. În fiecare dimineaţă, deschide o pagină nouă, iscăleşte-o în alb și lasă-L pe Dumnezeu să scrie ce voieşte.

32. De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.

33. Precum Simon Kirineul, să fim gata să sărim în ajutorul aproapelui nostru.

34. Singura bucurie adevărată este eliberarea de grijă.

35. Cea mai puternică rugăciune este Epicleza (pogorârea Sfântului Duh) de la Dumnezeiasca Liturghie.

36. Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.

37. Unii vor să ajungă la Înviere fără să treacă pe calea Golgotei.

38. Zi şi noapte binecuvânta-vom pe Domnul pentru darurile ce ni le dă!

39. Puţine cuvinte, multă dragoste. Pentru toţi. Oricine ar fi ei.

40. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este de mulţumire. Ce altceva să cer, dacă am totul?