Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii

Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

DUMINICA ÎNTÂIA DUPĂ RUSALII

Evanghelia urmării lui Hristos

Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde ?

Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug şi fără boi ?

Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme ?

Nu.

Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe oştenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători şi mai milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, şi ca obârşie şi ca stare, lipsiţi de orice avere, vază şi putere lumească, au ieşit din casa şi din rudenia lor şi au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun şi vrednic de dorit!

Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?

Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.

Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.

Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelşugare îi hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi înzestrează şi îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorîrea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune că Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi şi „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10, 1). Apoi le-a spus să meargă şi să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).

Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis să lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare şi de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fără nicio grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.

După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie şi după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile şi durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30).

Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă ? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi şi care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”, întâi răsplata pentru luptătorii drepţi si credincioşi, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi şi laşi, care şovăie, dau înapoi şi se predau vrăjmaşului.

Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Însuşi Domnul Iisus Hristos în împărăţia cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc şi înaintea oştirilor îngereşti fără de număr, drept al Său? Decât să fie scris de El în Cartea Vieţii? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă şi aşezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri?

Şi poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât ca Însuşi Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toţi îngerii şi a toate neamurile laolaltă şi în faţa Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu eşti al Meu; nu eşti scris în Cartea vieţii. Pleacă!” Iar că mărturisirea deschisă şi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esenţială, aşa cum este şi credinţa în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9).

Înseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup şi suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa
noastră decât înşişi tatăl şi mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi înşine în stare să-i iubim.

Tatăl şi mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere întru viaţa veşnică. Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre veşnică bucurie şi slavă. Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă? Mâncarea sau răsuflarea? Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.

Ce-i mai de seamă: haina sau inima? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi? Cel care ne aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm?

Domnul, fireşte, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinţilor şi tuturor celor de aproape ai noştri; doar El Însuşi ne-a poruncit această dragoste! El Însuşi Şi-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbeşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe apostolii Săi.

Tatăl şi mama se vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă! Fii ca toată lumea, lasă credinţa asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte! Ce-o să ne facem noi atunci? Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrâneţe”.

Fiul si fiica îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la urmă. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toţii în pace.” În astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.

Hristos sau părinţii?

Hristos sau copiii?

De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.

Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!

Şi n-o poţi lua acum pe un drum, şi maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.

Dacă te închini lui Hristos, îi scapi şi pe ai tăi şi te scapi şi pe tine.

Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i
pierzi şi ei şi pe tine. Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa lumii, îl va tăgădui şi pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.

[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru că nu izbutise să
intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viaţa aceasta e mai
neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşartă ca visul; ridică-ţi aşadar
mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău
suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă
dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, şi anume pe cea cerească. Aşadar,
dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate să-ţi
vină apoi şi cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]

Domnul le-a spus pe faţă apostolilor că este grea clipa hotărârii. Şi a adăugat: „Duşmanii omului, casnicii lui”.

Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe
ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.

Cu adevărat, nu vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noştri.

Ca să facă mai uşoară clipa despărţirii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.

Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrăni şi-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte şi îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi fără voia cerescului nostru Tată. „La voi însă”, şi la ai voştri, „şi perii capului, toţi sunt număraţi”.

Lăsaţi-i aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.

Însă „tată şi mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns. Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei. Aceştia ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.

Câtă vreme nu Îl cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

Prin „fii” şi „fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre,
lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos? Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iubeşte pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

A spus mai departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.

Prin „cruce”, trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte: despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea doare.

Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.

Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.

Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie — şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Încă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerea ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul şi durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.

Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).

Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate şi sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el şi îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou — îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi.

Şi tot astfel, cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.

Prin „cruce” mai trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă, pentru curăţarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică.

Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu întru lume” (Galateni 6, 14).

Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).

Oamenii cu suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Împăratul unei Împărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.

„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-şi vândă averile, să le dea la săraci, şi să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuţii multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.

„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.

Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar
printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O să stea şi el pe un tron ? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Îl va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condiţionând răsplata. N-a spus: „voi toţi”, ci: „voi cei ce Mi-aţi urmat Mie”.

Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.

Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt coborâtori.

Neamul care i-a judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când toate neamurile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veşnică osândă.

Atunci, la acea a doua naştere, vor şedea cei doisprezece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvite, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.

Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apostoli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate
timpurile: „Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

Şi cu adevărat, n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume însutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos? Nu s-au ridicat sute şi mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii? Şi, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!

Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?

Nu se află şi în zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti? Lăsându-şi casele şi ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile credincioşilor ?

Renunţând la puţin — încă de la începutul lucrării lor apostolice— au primit, cu toţii,
mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovniceşti sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câştigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

În înţeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi şi surori, tată, mamă şi
soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufletului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar ţarini înseamnă întreaga lume a simţurilor, cu tot cu trupurile noastre.

Cine lasă toate acestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte. Şi, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

Domnul foloseşte numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate şi au primit totul. Tuturor acestora şi celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinţilor.

Unii din aceşti sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu şi lui
Dumnezeu Atotştiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei străluceşte Domnul ca soarele între stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).

Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Şi sunt aproape şi de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu necazurile, ne ajută cu puterea şi cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).

Sunt mucenicii şi muceniţele lui Hristos, sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori şi învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătese care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit, mântuindu-se şi pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.

Ei ne ajută şi pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află într-ânşii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să ajungă la slava de care ei înşişi se bucură. Ei toţi sunt „biruitori prin credinţă”.

Ei toţi au stins văpaia patimilor care făceau scrum firea omenească cea slabă. Mulţi au îndurat batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu. Mulţi din aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în pustii şi în munţi si în peşteri şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).

Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută şi nouă, ca să nu fim ruşinaţi ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăţia lui Dumnezeu.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Biserica prăznuieşte anume această Duminică a tuturor Sfinţilor în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne înveţe: că apostolii, ca şi toţi sfinţii, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecuvântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au înarmat cu armele lui Dumnezeu. Numai aşa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul şi să biruiască în toate.

[Sfântul Macarie Egipteanul ne învaţă, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie şi hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine şi se sălăşluieşte in el, şi el în Domnul, şi Domnul Însuşi seamănă într-ânsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovniceşti” (Omilia 19)]

Ca şi pilda apostolilor, pilda tuturor sfinţilor ne înfăţişează preadulcele şi marele adevăr că Dumnezeu nu-Şi trimite slujitorii la păşune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldaţii la bătalie fără arme.

Slavă fie Domnului preaînalt, care slăveşte pe sfintii Săi întru biruinţă şi Se slăveşte
într-ânşii!

„Si mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a împlinit şi se
împlineşte până astăzi, având însă a-şi primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviţi ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii şi toţi făţarnicii prigonitori ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).

Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, şi în cer si pe pământ. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulţi sfinţi erau socotiţi codaşi, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii şi batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii şi sunt ultimii înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, la Înfricoşatul Judeţ, se va descoperi că foarte, foarte mulţi care sunt astăzi priviţi ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulţi din cei ce singuri se socotesc şi sunt socotiţi şi de lume a fi ultimii, se vor înălţa şi vor fi cei dintâi.

Cuvântul acesta are şi un înţeles lăuntric.

În noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos şi cel de sus. Când în noi stăpâneşte ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.

Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se căieşte si primeşte împărtăşire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade şi este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.

Şi, dimpotrivă, când în noi domneşte frumuseţea şi înălţimea lui Hristos, în smerenie şi ascultare către Domnul, în credinţă şi fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietăţii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.

Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun şi evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proţăpeşte iarăşi deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. şi aşa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.

Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, şi să nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoarele Sale arme de har.

„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.

Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine şi prin puterea Ta dăinuitoare în noi.

Nu putem nimic de la noi înşine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi şi neînarmaţi fără Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate şi putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.

Cu mulţumită pentru toate, ne rugăm Ţie: nu ne trece cu vederea, nu-Ţi întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ţie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://www.voscreasna.com

Predica a patra la Cincizecime a Sfântului Iustin Popovici: NAŞTEREA BISERICII LUI HRISTOS

–preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Predica a patra la Cincizecime a Sfântului Iustin Popovici: NAŞTEREA BISERICII LUI HRISTOS

Nașterea Bisericii lui Hristos

*

 

 

Predica a patra la Cincizecime (1977)

                  

        Iată fraților, praznicul ce ne spune ce este acela omul: ce este acela sufletul omului, ce este aceea mintea omului, ce este aceea inima omului, ce este acela rostul omului.

        Marele praznic de astăzi ne spune această taină. Domnul, creându-ne ca oameni, pentru ce ne-a dăruit Duh Sfânt? Ne spune praznicul de astăzi: pentru aceea ca noi să ne desăvârșim sufletul prin Sfântul Duh, să creștem în Duh Sfânt, să mergem cu Sfântul Duh prin această lume și prin toată veșnicia. Bre, omule, nu este o glumă! Dumnezeu nu a glumit atunci când a creat omul. Omul este o taină profundă și măreață, cea mai mare taină dumnezeiască în această lume.

         La Înălțare, ce am proslăvit? Am proslăvit pe Domnul Hristos, Care cu trupul S-a urcat și S-a înălțat la Ceruri (Luca 24,51). Ce a spus prin aceasta Domnul? Domnul a spus că trupurile noastre, al meu și al tău și al fiecăruia, voi învia din morți și se vor înălța deasupra tuturor Cerurilor. Domnul a devenit om ca să arate calea omului prin această lume. Și ceea ce s-a întâmplat cu trupul Său, se va întâmpla cu trupul fiecăruia, cu trupul fiecărui om.

         Și astăzi, de ziua Pogorârii Sfântului Duh, de ziua Sfintei Treimi – ce slăvim? Slăvim cea mai mare minune a acestei lumi, fraților. Slăvim nașterea Bisericii lui Dumnezeu. Ce reprezintă această naștere a Bisericii lui Dumnezeu? Pogorârea Sfântului Duh asupra Sfinților Apostoli, asupra Bisericii lui Hristos, și călăuzirea Bisericii de către Sfântul Duh prin această lume, și prin toate lumile. Sfântul praznic de astăzi arată care este puterea și tăria Domnului Hristos și în ce constă credința noastră. Pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciunea acestui veac, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2,5) – cum spune Sfântul Apostol. În Puteri și în Duhul Sfânt.

         Iată, doisprezece pescari din Galileea, doisprezece țărani simpli pleacă în lume după Ziua de astăzi să propovăduiască cea mai mare minune, cea mai dragă minune – pe Domnul Hristos, Cel Înviat din morți! Și cu puterea Sa, cu puterea Sfântului Duh, fac minuni pe care oamenii niciodată nu le-ar putea face fără puterile dumnezeiești ale lui Dumnezeu. După acest mare și slăvit praznic doisprezece pescari simpli au plecat în lume. De ce? Să-L propovăduiască pe Domnul Hristos Cel Înviat. Pe Domnul Hristos Cel Înviat! Aceasta înseamnă să-L propovăduiască pe Biruitorul morții, pe Biruitorul păcatului, pe Biruitorul diavolului. Ei nu s-au temut de nimeni în această lume. Întregul Imperiu Roman de atunci, întreaga Împărăție romană s-a ridicat împotriva lor. Ei au devenit făclii, ce i-au ars pe păgâni. Până în anul trei sute treisprezece, adepții lui Hristos au fost permanent prigoniți întru numele lui Hristos. Și cine a biruit? Oare, armele Imperiului Roman? Nu, nu, nu! Au biruit doisprezece pescari simpli din Galileea. Cu ce? Cu puterea lui Hristos! Au tămăduit bolnavi, au înviat morți, au făcut nenumărate minuni, au alungat diavoli. Lumea a fost uluită și stupefiată, i-au prigonit, i-au constrâns să se lepede de aceasta. Nu! Nimeni dintre ei nu s-a lepădat de Domnul Hristos, toți au mers cu bucurie la moarte, toți au mers la pierzanie pentru Domnul Hristos.

        De aceea, noi, creștinii, nu ne temem de moarte, nu ne temem de prigonitorii noștri. Să știe, noi avem armă sigură pentru biruință, iar aceasta este moartea pentru Domnul Hristos. Noi prin aceasta biruim! Atunci când marele Sfânt al lui Dumnezeu, Grigorie Teologul s-a adresat creștinilor în veacul al patrulea, a spus: Știți că noi, creștinii, avem arma sigură a biruinței, și aceasta este moartea pentru Domnul. Noi cu bucurie mergem să murim pentru Domnul Iisus, căci înaintea noastră este deschisă Veșnicia, înaintea noastră este deschisă Viața veșnică, înaintea noastră este deschisă Împărăția Cerurilor. Ce ne vor face oamenii, ce ne vor face prigonitorii de astăzi? Chinuri, chinuri… Țânțari care scuipă la soare și scuipatul se întoarce asupra lor înșile.

       Da, noi, ca creștini, suntem chemați ca să ne desăvârșim prin Sfântul Duh, prin Duhul Care i-a făcut pe Apostoli Mucenici, și pe toți, pe nenumărați Mucenici, și pe nenumărate milioane de Mărturisitori ai Domnului Hristos, și astăzi și ieri și în toate veacurile. Ce trebuie să facem cu sufletele noastre? Ceea ce au făcut Sfinții Apostoli cu sufletele tuturor credincioșilor; să ne umplem de credința în Domnul Hristos, de credință neclintită; să ne umplem de dragoste față de Domnul Hristos și față de frații noștri; să ne umplem de rugăciune, de post, de toate virtuțile evanghelice: și, astfel, dobândim Sfântul Duh, astfel, creștem în duh, propriul suflet îl înălțăm la Cer, îl facem nemuritor și veșnic, Îl aducem pe Sfântul Duh întru el.

      Care este scopul viețuirii noastre? Scopul viețuirii noastre este să dobândim cât mai mult* Duh Sfânt, ca să putem birui orice păcat, orice rău, orice diavol în această lume. Și aceasta se realizează, frații mei, cu ajutorul rugăciunii, postului, milosteniei, milei și a tuturor celorlalte virtuți evanghelice. Scopul viețuirii noastre este dobândirea Sfântului Duh. Dacă Îl vom dobândi, ce ne vor mai putea face oamenii? Bucuria noastră constă în aceea că noi suntem mai puternici decât moartea, nu numai decât moartea, ci mai puternici decât diavolul, decât orice păcat. De aceea, ați auzit la Sfânta Liturghie: Sus să avem inimile! Nu ne temem de prigonitorii noștri, nu ne temem de aceia care vor să ne ia sufletele, ci cu credință în Domnul Hristos îi vom birui pe toți vrăjmașii credinței noastre. Și cu moartea noastră, dacă este nevoie.

* Aici “cât mai mult” are sens adverbial — altfel s-ar putea înţelege că Duhul Sfânt se dă la cantitate.  Sensul este de a dobândi, de a fi părtaşi Duhului Sfânt într-o măsură cât mai mare.  Lucrarea Harului Duhului Sfânt asupra noastră este mai întâi curăţitoare (ne curăţeşte de patimi), apoi luminătoare şi îndumnezeitoare.  Mai este şi aspectul că noi ne împotrivim acestei lucrări prin egoism, trufie şi iubirea de păcat, astfel încât Harul Duhului Sfânt lucrează în noi pe măsura pocăinţei noastre, adică a voinţei de a părăsi păcatul şi de a ne uni cu Hristos. (Ana Elisabeta — “Dragostea se bucură de adevăr”)

        Fie ca Bunul Dumnezeu în Ziua de astăzi, să ne dăruiască puterea și tăria să ne naștem duhovnicește, fiindcă în ziua de astăzi este născută Biserica lui Dumnezeu, și pentru că astăzi este ziua ei de naștere, astăzi este și ziua de naștere a fiecărui creștin, a tuturor creștinilor îndeobște. Ziua de naștere în Domnul Hristos, ziua de naștere în veșnicia noastră, ziua de naștere pentru tot ceea ce este Ceresc și mai presus de Ceruri.

       Astăzi, așa cum se spune în minunatele cântări bisericești, s-a împlinit praznicul, s-a plinit mântuirea. Dumnezeu și Domnul Hristos a spus omului pentru ce este omul în această lume. I-a dăruit toate mijloacele pentru îndumnezeire, i-a dăruit toate mijloacele pentru Viața veșnică. De aceea nu încetăm, fraților, să-L mărturisim pe Domnul Hristos cu îndrăzneală și cu bărbăție, cu curaj – pe Singurul Biruitor al păcatului, al morții și al diavolului. Și Lui să I ne închinăm, întru El să viețuim, și în lumea aceasta și în cealaltă. Amin.

Sf. Nicolae Velimirovici: Predică la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencei)

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Sf. Nicolae Velimirovici: Predică la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencei)

Sf.  Nicolae Velimirovici:

Predică la Duminica a V-a după Paşti

EVANGHELIA DESPRE DĂTĂTORUL DE APĂ VIE ŞI FEMEIA SAMARINEANCĂ

din “Predici“ , Sfantul Nicolae Velimirovici

“În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
(Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta cea lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor.

Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii, şi puternic în tăria şi lucrările voii sale.

Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el.

Atunci El S-a simţit în această lume, „în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”

Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul.

Trupul primeşte hrană în chip nemijlocit, care este în esenţă de acelaşi fel cu trupul. Trupul este din ţărână, şi hrana pentru trup este tot din ţărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui.

Dar sufletul se află în suferinţă; el este îngreţoşat şi se împotriveşte ca să primească hrană în chip mijlocit, şi această hrană este diferită de suflet. De aceea, sufletul se simte în această lume ca într-o ţară străină, printre străini.

Faptul că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea cea fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora.

Şi chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli ci ar spori cu siguranţă. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă.

Sufletul omului este viu; viu şi veşnic însetat de viaţă; şi nimic nu-i poate astâmpăra setea decât viaţa: viaţa cea dintâi, nemijlocită. Dar asemenea viaţă se află în Dumnezeu, în Dumnezeul Cel viu, numai în El. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!”

Acesta nu este numai un psalm, ci este un simplu fapt, precum gâtul uscat al leului însetat care rage în deşert, şi al cărui răget poate să pară păsărilor din oaze ca un cântec, deşi pentru leu nu este cântec ci strigăt de ajutor.

“Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acestea nu sunt cuvintele poetului ci ale călătorului însetat „în pământ gol şi uscat, unde nu se află apă”; nu cântăreţul este cel care îşi potriveşte cuvintele acestea, ci omul care este poate cel mai pătrunzător, şi cu putere de înţelegere a sufletului omenesc în istoria lumii.

Omule, dacă te gândeşti vreodată că hrana şi băutura trupească pot să-ţi hrănească şi învioreze sufletul, te vei afla atunci pe treapta pe care se găsesc animalele de casă şi cele sălbatice de pe dealuri.

Dacă ai trecut de această treaptă, şi nădăjduieşti ca sufletul tău să poată fi hrănit şi înviorat de înţelepciunea omului şi de frumuseţea acestei lumi, atunci te vei afla pe treapta omului cu experienţa şi întregimea înjumătăţită. Aşa cum socoteala cea dintâi era prostească, tot la fel această nădejde este neroditoare. Căci pe treapta a doua, socotiţi răgetele şi strigătele lumii însetate ca fiind cântece şi veselie, o silire de potolire a setei cuiva prin însetarea altora.

Dacă ai trecut de cea de a doua treaptă, şi ai simţit o sete de negrăit, pe care nu o poate stăvili nici un lac din lume – care nu se poate stinge nici de către întregul ocean al lumii – atunci eşti cu adevărat un om călit şi pregătit, eşti un om adevărat. Numai la această treaptă  de sete duhovnicească nepotolită, vei înţelege deplin Evanghelia de astăzi.

„Deci a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său”.

Întreaga regiune dintre Iudeea şi Galileea era numită Samaria, luându-şi numele de la dealul Samariei. Drumul dintre dintre Ierusalim şi Galileea trece încă prin Sihar (numită acum Askar), lângă Sichem (Nablus). Iată, era o parte de câmp pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, înălţând acolo un jertfelnic şi i-a pus numele El-Elohe-Israel (Dumnezeul cel Puternic al Israelului) (Facerea 33:19-20).

Mai târziu, Iacov a lăsat această parte de câmp fiului său Iosif, care, a fost îngropat aici (Iosua 24:32). Este cetatea care dă însemnătate satului din apropiere, dar în cazul acesta este invers: satul lui Iosif este mai cunoscut decât cetatea Sihar – şi de aceea Evanghelistul spune că cetatea se afla lângă sat.

„Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas”.

Pentru că strămoşul nostru Iacov trăia împreună cu vitele sale lângă această fântână – tocmai pentru că el însuşi a săpat-o şi a zidit-o – aşa şi-a aflat fântâna numele. Ostenit de urcuşul dinspre Ierusalimul râpos şi neroditor, Domnul S-a aşezat lângă această fântână ca să se odihnească.

Ceasul al şaselea, în răsărit, este mijlocul zilei. Domnul ostenit fiind, a ajuns în locul acela, în cea mai mare căldură a zilei. El era „ostenit de călătorie”, săvârşind mântuirea noastră, căci mai târziu S-a aflat pe Cruce, plin de sânge de la rănile Sale, şi încovoiat de durere – tot pentru mântuirea noastră.

Dar de ce nu a călătorit El noaptea, pe răcoare?

Pentru El, nopţile erau pentru rugăciune.

Şi dacă cu acest prilej El ar fi călătorit noaptea, Evanghelia ar fi fost mai scurtă cu o întâmplare fără de asemănare, şi cu descoperirea cea mai plină de învăţăminte, şi mai mântuitoare.

El a călătorit ziua, pe jos, urcând poteci râpoase, în vremea arşiţei, obosit şi însetat, pentru că se grăbea să folosească fiecare clipă a vieţii Sale pe pământ, atât din zi cât şi din noapte, pentru binele şi mântuirea noastră.

„Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau”.

Se observă mai ales că femeia era samarineancă, căci iudeii îi socoteau pe samarineni păgâni.

“Dă-Mi să beau”, îi spune Domnul. El era obosit şi însetat, de unde înţelegem limpede că trupul Său era trup real omenesc, iar nu cum gândeau oarecari eretici. Aşa cum din trupul Său se vărsau lacrimi de durere pentru oameni, şi aşa cum suferea durere pe Cruce, tot aşa simţea nevoia să mănânce şi să bea.

Este adevărat că El putea, dacă dorea, să biruiască şi să se lepede de această nevoie, prin puterea Sa Dumnezeiască, pentru lungime de vreme mai îndelungată, şi chiar pentru vremea întreagă a vieţii Sale pământeşti; dar atunci, cum putea fi văzut El ca fiind om adevărat; „cum să fie El întru toate … să Se asemene fraţilor, şi cum îi putea numi El fraţi” (Evrei 2:17)?

Cum ne putea învăţa El suferinţa şi îndurarea răbdătoare dacă nu ar fi suferit şi îndurat El Însuşi?

Şi apoi, biruinţa Lui de la urmă ar fi avut acea strălucire care ne întăreşte şi ne luminează în durerile vieţii, dacă nu le-ar fi îndurat El pe toate, şi toate acestea întru cea mai mare măsură?

Desigur că vine întrebarea: “Cum se face că El, care era în stare să înmulţească pâinea şi să meargă pe apă ca pe pământ, nu putea în această călătorie lungă, cu un singur cuvânt întru tărie – da, chiar un gând – să scoată izvor de apă din stâncă sau din nisip, şi să-Şi potolească setea?” Cu adevărat Îi stătea Lui aceasta în putere.

Moise a făcut aceasta în pustie; mulţi sfinţi au făcut aceasta în numele Lui de-a lungul istoriei Bisericii; atunci, cum nu este aceasta cu putinţă la El? El putea aceasta dar nu a voit.

El nu a săvârşit niciodată nici măcar o singură minune pentru El – să Se hrănească, să Se odihnească sau să Se îmbrace. Toate minunile Sale erau pentru alţii.

În viaţa Sa nu se află nici un pic de umbră de iubire de Sine.

Chiar pe vremea când era Prunc, a fugit dinaintea sabiei lui Irod, dar aceasta nu a fost pentru El, ci pentru oameni. Vremea Lui nu venise. Cu toate acestea, când Îşi terminase lucrarea printre oameni, El nu a fugit de moarte, ci a mers ca să o întâmpine.

Iubirea fără margini pentru oameni, nedespărţită de înţelepciunea fără margini, a insuflat şi a îndrumat toate cuvintele Domnului Iisus, toată lucrarea Lui şi fiecare faptă a Lui din viaţa Sa pământească.

“Dă-Mi să beau.” Ziditorul cercetează aceasta la zidirea Sa. Aceste cuvinte răsună de-a lungul celor două mii de ani; pentru că El nu a spus aceste cuvinte numai pentru femeia samarineancă, ci tuturor neamurilor până la sfârşitul veacurilor.

“Dă-Mi să beau”, ne spune El astăzi fiecăruia dintre noi. El – Făcătorul apei şi Orânduitorul mărilor şi oceanelor, râurilor şi izvoarelor – nu spune aceasta pentru că El este însetat de apă, ci pentru că El însetează după voirea şi iubirea noastră cea bună.

Dăruind Lui, noi nu dăruim din ceea ce este al nostru, ci din al Lui.

Fiecare pahar cu apă de pe pământ este al Lui, căci El l-a făcut; şi fiecare pahar cu apă bună, pe care noi îl dăm unuia dintre fraţii Săi mai mici, El l-a plătit cu sângele Său de mare preţ.

Totuşi, în smerenia Sa neasemuită, El nu cere apă de la femeie precum Plăsmuitorul de la plăsmuire, ci aşa cum cere un om de la altul, arătându-Şi smerenia şi fiind mărturisitor în chipul acesta pentru firea Sa omenească strâmtorată şi săracă. În sfârşit, El face aceasta ca să ne înveţe pe noi ca să slujim cu milă. Omul are dreptul să ceară de la altul, dar are şi datoria de a-l sluji pe altul şi de a avea milă de acela.

„Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde”.

Atunci, Domnul nu era numai obosit şi însetat ci şi flămând, ca şi ucenicii Săi.

Aceasta este încă o dovadă a adevăratei Sale umanităţi şi a păzirii Sale înţelepte de a face minuni într-o împrejurare în care minunea nu ar fi fost de vreun ajutor în lucrarea de mântuire. Evanghelistul vorbeşte despre lipsa ucenicilor pentru a lămuri de ce Domnul a cerut femeii apă. Fiindcă, dacă ucenicii ar fi fost acolo, ar fi adus ei apă şi nu s-ar mai fi pomenit de femeie.

Totuşi, Dumnezeu a voit să rânduiască această împrejurare pentru a ne învăţa pe noi, aşa încât atunci când vedem pe vrăjmaşul nostru, la nevoie, să-l ajutăm. Şi atunci când poporul nostru se află în vrăjmăşie cu popoarele vecine, noi să nu lărgim această vrăjmăşie la fiecare om al acelui popor, ci, este de datoria noastră ca, într-o anumită împrejurare, să ajutăm pe fiecare om care se află în nevoie, fără să ne intereseze dacă omul acela face parte din poporul nostru sau nu.

„Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”.

Această femeie avea în vedere ceea ce  era obişnuit pe vremea aceea, că omul trebuie să urască nu numai poporul vrăjmaş ci şi pe fiecare om al acelui popor. În pilda samarineanului celui bun, Domnul a arătat ura iudeilor faţă de samarineni, şi această împrejurare lămureşte ura samarinenilor faţă de iudei.

Pentru a rupe hotarele urii dintre un popor şi altul, trebuie mai întâi să rupem hotarele urii dintre un om şi altul.

Aceasta este singura cale cu dreaptă judecată pentru tămăduirea oamenilor de marea boală a urii unora faţă de alţii.

„Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”.

“Darul lui Dumnezeu” se poate înţelege în sens materialnic şi duhovnicesc.

În sens materialnic, prin “darul lui Dumnezeu”, trebuie să se înţeleagă tot ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, a făcut şi a dat omului pentru ajutor şi folos. Dacă tu, femeie, ai şti că această apă nu este samarineancă sau evreiască, ci a lui Dumnezeu; şi că, atunci când Dumnezeu a făcut această apă, El nu a numit-o “pentru samarineni” sau “pentru iudei”, ci “pentru oameni”, tu scoţi această apă – cu înfiorare – ca pe darul lui Dumnezeu, şi o dai unui om însetat ca să bea – cu şi mai mare înfiorare – ca pe zidirea lui Dumnezeu.

Întrucât lumea întreagă este darul lui Dumnezeu pentru om, şi omul este darul lui Dumnezeu pentru lume.

În sens duhovnicesc, “darul lui Dumnezeu” este Însuşi Domnul Hristos.

Dând toată această lume văzută omului, Dumnezeu, în iubirea Sa, El Se dăruieşte pe Sine. Dacă tu, femeie, ai şti ce dar de mare preţ a dat Dumnezeu iudeilor şi samarinenilor, şi toate celelalte popoare fără excepţie, ţi s-ar cutremura sufletul, ai plânge de bucurie, ai rămâne fără grai la pilda cea vie, şi nu ai cuteza să te gândeşti la răutatea şi ura dintre iudei şi samarineni.

Mai mult, dacă trebuia să ţi se descopere toate tainele cele ascunse ale Celui care vorbeşte cu tine, pe care tu Îl socoteşti, pe dinafară, după înfăţişarea trupească, un om obişnuit şi, după îmbrăcămintea şi vorba Sa, ca pe un iudeu, “tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”.

Prin “apă vie”, Domnul vrea să spună puterea harică şi dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, pe care L-a promis El credincioşilor. “Cel ce crede în Mine, … râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El) (Ioan 7:38-39). Neînţelegând nimic din aceasta, femeia spune:

“Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov,care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?”

Tu nu ai slujitori; tu nu ai găleată – şi fântâna e adâncă; cum vei scoate Tu apa cea vie? Sub haina trupului omenesc, Domnul i Se arăta femeii ca un om obişnuit, lipsit de ajutor. “Apa cea vie”, atunci ca şi acum, era numele dat apei de izvor, spre deosebire de apa de ploaie, strânsă în puţuri şi cisterne.

Dar există apă în fântână care se mai poate numi şi “apă vie”, dacă fântâna primeşte apă de un izvor. Acesta se află la fundul fântânii, acolo unde curge apa ca să umple fântâna. La început femeia se gândeşte la fundul fântânii, acolo unde curge apa. Dar, într-o clipă i-a venit gândul care a îndemnat-o să întrebe: “Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?” Cu alte cuvinte: poţi face Tu un alt izvor de apă, pe lângă acesta? Strămoşul nostru Iacov nu a făcut această fântână, ci numai a zidit-o şi a îngrădit-o. Dacă Tu ai putea face un izvor, o apă curgătoare, aceea ar fi “apă vie” cu totul, şi atunci Tu ai fi mai mare decât părintele nostru Iacov. Eşti Tu mai mare decât el? Fântâna lui Iacov are atât de multă apă că el însuşi a băut din ea “şi fiii lui şi turmele lui“, şi noi toţi care locuim prin împrejurimi, şi toţi călătorii şi vizitatorii, şi aceasta este de multe veacuri. Şi apa din această fântână nu a secat niciodată. Poţi face Tu un lucru mai mare decât acesta?

În aceste cuvinte ale femeii samarinence se arată pe de o parte, mândria pentru strămoşul lor Iacov; şi pe de altă parte, ceva mai mult decât îndoială, chiar batjocură faţă de Domnul Iisus.

Batjocura nu era atât de grosolană şi de largă ca la învierea fiicei lui Iair – “când ei râdeau de El “ (Matei 9:24) – dar totuşi era o batjocură mijlocită şi ascunsă cu dibăcie.

Dar Domnul, care Se pune pe Sine pentru a scoate pe oameni din murdăria păcatului, este pregătit să rabde batjocură atât de la oameni cât şi de la draci. El nu mustră femeia pentru această batjocură usturătoare, ci merge mai departe pentru mântuirea sufletului ei.

“Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“.

Domnul nu-i răspunde femeii aşa cum se aşteaptă ea. El nu îi spune ei cu cât este mai mare decât Iacov. El vede pricina înţelegerii greşite dintre El şi femeie, pe care femeia nu o vede. Această înţelegere greşită vine din aceea că El vorbeşte despre apa duhovnicească, dătătoare de viaţă, pe când femeia, învăţată să gândească numai cu înţelegerea cea pământească, a simţurilor, are în mintea ei numai apa pe care o poate vedea, menită de Dumnezeu pentru potolirea vremelnică a setei celei trupeşti.

Apa cea vie despre care vorbeşte Domnul este dătătoare de viaţă, har sfânt şi înviorează sufletul, ducând către viaţa veşnică, încă de aici de pe pământ. Când acest har dătător de viaţă intră în om şi îl face de mare preţ, deschide în el un izvor nesecat de viaţă, bucurie şi tărie mare.

“Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot“.

Femeia încă nu înţelege bine, gândindu-se la izvorul de apă pământească. În cel mai bun caz, ea s-ar fi putut gândi la Hristos ca la un vrăjitor, putând face o minune prin vrăjitorie. Pentru a-i strica această socotinţă omenească a femeii, Domnul îndreaptă îndată discuţia către altceva cu totul diferit.

“Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus“.

El spune aceasta pentru a o învăţa pe femeie să-şi facă socotinţă duhovnicească, nu trupească; Domnul crede că este înţelept să nu facă nici o minune în faţa femeii, ci ca să Se arate ca înainte văzător şi prooroc – acest lucru având acelaşi lucrare mare ca şi facerea de minuni. “Mergi şi cheamă pe bărbatul tău.” Domnul ştie că ea nu are bărbat, dar vrea să audă răspunsul ei, pregătind-o pentru o zdruncinătură neaşteptată prin atotcunoaşterea şi dreapta socoteală a Lui.

“Cinci bărbaţi ai avut” – această grăire este destul de uimitoare pentru femeie, dar când aude taina ei plină de vinovăţie, pe care voia să o ţină ascunsă: “şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” – aceasta trebuie să lucreze asupra ei precum trăsnetul din senin. Dar nu mustra pe femeia samarineancă,

O, suflet Creştin; nu o mustra pe ea, ci întreabă-te pe tine: “Cine este bărbatul meu?” Nu ai avut deja cinci sute de bărbaţi? Bărbatul tău de acum nu este altul decât bărbatul tău în lege?

Sufletul este biserică, şi capul Bisericii este Domnul Hristos; cu alte cuvinte, mirele sufletului Creştin este Domnul Însuşi.

Dacă te ţii numai în această lume a simţurilor, logodindu-te şi însoţindu-te cu aceasta prin cele cinci simţuri ale tale, atunci, o, suflete, te afli cu adevărat în aceeaşi stare de păcat şi de nepizmuit ca aceea în care se afla femeia samarineancă. Dacă ai primit înşelare de la simţurile tale, de la bucuria dată de simţuri, te-ai lepădat întru adevăr de simţurile tale. Atunci, simţurile tale s-au făcut precum sunt cinci bărbaţi morţi, în vreme ce ai plecat să trăieşti împreună cu cel de al şaselea bărbat care nu-ţi este bărbat întru lege, următorul celorlalţi cinci care cuprind înţelegerea simţurilor tale. Aceasta este toată minciuna şi murdăria pe care simţurile tale le-a adunat în tine, le-a strâns ca pe o grămadă de gunoi.

Vorbirea dintre Domnul şi femeia samarineancă este o vorbire între Dumnezeu, care are credinţă, şi sufletul care este fără credinţă. Această vorbire are pentru tine un înţeles.

Este vorbirea între Mirele Cel ceresc şi mireasa Sa, sufletul omului.

Nu vezi că tocmai pentru aceasta a avut Domnul vorbirea cu femeia samarineancă despre bărbatul ei? El putea să aibă cu ea o altă vorbire şi S-ar fi putut arăta ei ca înainte văzător şi prooroc, prin alte căi. El putea descoperi alte ascunzişuri ale ei, sau vreun lucru ascuns sau altul al părinţilor ei, sau al celor din preajma ei din Sihar, cunoaşterea acestora ar fi surprins-o şi uimit-o pe femeie în acelaşi chip.

Dar El dinadins a avut această vorbire cu femeia despre bărbatul ei, pentru că această vorbire îţi este spusă şi ţie, suflete Creştin; ţie şi tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru începuturi, şi pe care le va zidi până la sfârşitul veacurilor.

O, suflete, întrebarea despre bărbatul tău este cea mai însemnată pentru tine, cea mai însemnată şi cea mai hotărâtoare prin urmări.

Cu oricare te însoţeşti, tu te faci una cu acela. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este lumea, tu vei fi dus la pierzare de lume. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este păcatul, împreună cu păcatul vei muri. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este diavolul, vei fi împreună cu el toată veşnicia. În toate aceste cazuri, zi şi noapte, tu vei bea apa care te va face şi mai însetată.

Numai dacă Îl recunoşti pe Domnul Hristos ca pe Bărbatul tău întru lege, şi te logodeşti cu El cu credinţă şi iubire, vei bea apa cea vie, de la care nu vei mai înseta şi pe care vei pluti în Împărăţia cea cerească şi în viaţa cea veşnică.

Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Domnul dinadins urmăreşte să atingă o coardă duhovnicească din sufletul femeii samarinence. El izbuteşte aceasta, atingând trecutul ei.

În femeia în care mai înainte fusese lucrătoare numai înţelegerea pământească, prin simţuri, care, până acum, fusese adormită de narcoza înţelegerii prin ajutorul simţurilor ei, începe de îndată să se trezească. Şi astfel ea mai întâi Îl recunoaşte pe Hristos ca prooroc. Asta este destul pentru început. Îndată după asta, interesul ei pentru lucruri duhovniceşti sporeşte foarte grabnic. Ea pune o întrebare Domnului, care era de mare interes în acea vreme. Neînţelegerile neschimbate dintre samarineni şi iudei cu privire la locul în care trebuie să I se dea slavă lui Dumnezeu.

Care loc de închinăciune este mai bine plăcut lui Dumnezeu, unde oamenii să-I aducă Lui slavă: pe muntele Samariei sau în Ierusalim?

Cine este adevărat măritor şi adevărat om al rugăciunii: cel care face închinăciuni şi se roagă aici sau cel care face închinăciuni şi se roagă acolo? “Părinţii noştri se închinau în acest munte.” Femeia nu spune “noi”, ci “părinţii noştri”, pentru a da preţuire mai mare acestui munte, şi îndreptăţire mai mare samarinenilor din vremea ei. E ca şi cum vrea să spună: noi nu am ales acest loc de închinăciune către Dumnezeu, ci părinţii noştri, şi ei erau mai mari şi mai aproape de Dumnezeu decât noi. Şi acum, ca şi atunci, Domnul nu răspunde femeii cu “da” sau “nu”.

El lucrează spre trezirea şi aprinderea sufletului ei. “Femeie, crede-Mă …”. Crede-Mă pe Mine, nu pe cei care îţi vorbesc despre slăvirea fie pe acest munte fie în Ierusalim. Domnul foloseşte dinadins cuvântul “Tată”, în loc de “Dumnezeu”, ori “zei” (samarinenii se închinau atât lui Dumnezeu cât şi zeilor) pentru ca femeia să ştie că, începând cu această înţelegere nouă a lui Dumnezeu ca Tată, va fi şi o slăvire nouă.

Mărirea Tatălui nu depinde de un anume loc, şi astfel, va trebui să se lepede de această întregime crâncenă atât din partea iudeilor cât şi din partea samarinenilor. În felul acesta, Domnul prooroceşte ceva ce se va împlini foarte curând, prin venirea Sa în lume.

Chiar şi aşa El socotesc la fel de primejdioase ambele chipuri de întregime, şi prooroceşte sfârşitul ambelor, dând o anumită întâietate iudeilor faţă de samarineni privitor la cunoaşterea lui Dumnezeu. “Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim.”

Domnul este conştient că femeia Îl priveşte ca pe un iudeu, şi astfel El vorbeşte ca un iudeu. Voi samarinenii nu ştiţi cui vă închinaţi, pentru că voi vă închinaţi multor zei şi idoli; voi recunoaşteţi Dumnezeirea Dumnezeului lui Avraam şi al lui Iacov, dar pe lângă aceasta voi aduceţi jertfă multor idoli asirieni şi babiloneni. Cel puţin iudeii ştiu că există un singur Dumnezeu, chiar dacă aceştia Îi slujesc Lui, ca şi tine, cu inimile învârtoşate, cu minţile întunecate şi cu obiceiuri care nu mai sunt bune. Totuşi, “mântuirea din iudei este”; cu alte cuvinte, Mesia Se va naşte din iudei, şi prin El va veni mântuirea lumii. Aceasta s-a făgăduit strămoşilor şi s-a spus mai dinainte de către prooroci, şi aceasta a pregătit Rânduiala lui Dumnezeu – şi aşa a ajuns să se împlinească.

“Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr.”

Închinăciunea samarinenilor către Dumnezeu este mincinoasă, pentru că ei nu ştiu cui să se închine. Cu toate acestea, închinăciunea din Ierusalim este numai o umbră a adevăratei slăviri a lui Dumnezeu, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10:1). Dar minciuna şi umbra vor dispărea în curând, şi în locul lor se va aşeza adevărata slăvire a lui Dumnezeu.

S-a născut Soarele zilei celei noi, şi această nouă zi se iveşte mai desluşit, alungând întunericul şi umbrele. Trece multă vreme şi încă mai sunt zorii. Când lumina zilei celei noi se va răspândi pretutindeni, oamenii Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată, şi atunci Îl vor slăvi ca fii, nu ca robi: ei nu Îl vor preamări cu cuvinte deşarte şi cu jertfe deşarte, ci “în duh şi în adevăr”, cu trup şi cu suflet, cu credinţă şi cu faptă, cu înţelepciune şi cu iubire.

Omul, în plinătatea sa, Îl va slăvi pe Dumnezeu, în plinătatea Sa. Alcătuit din suflet şi din trup, omul va închina lui Dumnezeu şi unul şi altul, şi Îl va sluji pe Dumnezeu cu suflet şi cu trup. Adevăraţii închinători nu se vor închina zidirilor ci Ziditorului, nu dracilor celor răi sub chipul înşelător al zeilor, ci Celui Unuia Tatălui Atotmilostiv al luminii şi al adevărului. Asemenea închinători Îl caută pe Tatăl cel ceresc. Dumnezeu este duh iar nu trup, statuie, cuvânt deşert, un loc sau altul. De aceea cei care se închină Lui trebuie să I se închine “în duh şi în adevăr”. Vorbind cu lumea muritoare din jurul lui, omul se arată înaintea muritorilor cu lumea sa cea muritoare; dar vorbind cu Dumnezeul Cel nemuritor, omul trebuie să vină înaintea Celui Unuia Fără de Moarte cu ceea ce este în el fără de moarte. Aşa cum spune Apostolul: “nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Corinteni 12:14).

Lumea veche a slujit pe Dumnezeu cu chip de lege, şi a adus capre şi berbeci ca jertfă lui Dumnezeu, şi sărbătorea ziua de sâmbătă, săvârşind ca nişte robi spălările şi curăţirile cele ce erau învăţate, dar uitând mila şi iubirea. Se citeau cuvintele: “Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită” (Psalm 50:18), dar nici nu au fost înţelese nici nu s-au împlinit acestea.

De acum înainte, vor sluji pe Dumnezeu “în duh şi în adevăr”, deoarece Domnul Însuşi a a pogorât între oameni ca să dea pildă de astfel de slujire şi astfel de slăvire. Duhoarea caprelor şi berbecilor jertfiţi, aduşi Lui de către oamenii cei cu inimile învârtoşate şi cu sufletele înnegrite, erau batjocoritoare pentru El.

Odinioară, când asemenea jertfe erau aduse de către Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Moise, nu era duhoare ci mireasmă. Totuşi, această mireasmă nu venea de la sânge şi de la carnea animalelor, ci de la sufletele cu frică de Dumnezeu şi de la inimile iubitoare de Dumnezeu ale slujitorilor Săi credincioşi.

Mai târziu, când sufletele jertfitorilor de animale se uscaseră şi inimile lor se învârtoşaseră, nu mai era nimic care să aducă mireasmă înaintea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu caută miros de sânge şi carne ci acela al sufletelor şi inimilor oamenilor.

Şi întreaga mireasmă de pe altarul jertfei s-a schimbat în duhoare înaintea Domnului; aceasta s-a întâmplat cu toate altarele de jertfă atât în Samaria cât şi în Ierusalim. Pe grămada de murdărie a lumii, acolo unde stăpânea moartea şi duhoarea, a venit Domnul Cel viu ca să semene florile duhului şi ale adevărului, care vor birui moartea şi vor alunga duhoarea, astfel încât lumea cea nouă să se arate înaintea lui Dumnezeu ca o mireasă, curată şi împodobită.

”I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus”.

Ce dramă uimitoare! Ce curgere uimitoare de împrejurări şi întâmplări! Domnul stă singur în mijloc, fără mişcare, ca veşnicia. Încurajată de cuvintele duhovniceşti ale Domnului Iisus, femeia se gândeşte îndată la Mesia cel făgăduit, pe care Îl aşteptau samarinenii ca şi iudeii. “Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”, spune femeia.

Pentru ea, ca şi pentru oricine altcineva, ideea despre Mesia este ceva foarte îndepărtat, ceva şi mai îndepărtat decât linia de ceaţă de la orizont. Spre uimirea ei, Domnul dă la iveală că El este Mesia cel aşteptat – “Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.” Rămânând fără grai de uimire, femeia nu-I dă nici un răspuns. Atunci se întorc Apostolii din cetate şi se miră că Învăţătorul lor vorbeşte cu femeia – necredincioasă, samarineancă. Şi ei rămân fără glas de uimire.

Femeia, neştiind ce să mai întrebe sau să vorbească, îşi lasă găleata şi se grăbeşte spre cetate, ca să spună ce aflase. Ce privelişte fără de glas, dar mai grăitoare decât toate cuvintele omeneşti! Totuşi, femeia, grăbindu-se, ajunge la cetate şi spune tuturor despre omul cel uimitor de la fântâna lui Iacov.

“Nu cumva Acesta este Hristosul?” Ea nu îndrăzneşte să spună: “Acesta este Hristosul” cu toate că ea s-a lămurit despre înţelepciunea duhovnicească rară a Lui, ci, întreabă: “Nu cumva Acesta este Hristosul?”, ca şi cum ar vrea să spună: Eu sunt femeie străină, şi nu pot spune cu siguranţă; dar voi sunteţi bărbaţi cu judecată mai multă şi sunteţi mai atenţi decât mine. Atunci, “veniţi şi vedeţi”. Atât prin îndemânarea ei aleasă cât şi prin modestia ei, femeia atrage atenţia tuturor cetăţenilor Siharului, “ care au ieşit din cetate şi veneau către El “.

Tocmai atunci începe vorbirea dintre Învăţător şi ucenicii Săi. Ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă, deoarece ei cumpăraseră merinde din cetate şi I-a adus Lui să mănânce. Fără îndoială că El este flămând; dar, în loc să ia să mănânce, El continuă menirea Dumnezeiască pentru care a venit în lume, neîngrijindu-se de foamea trupească. Este o clipă de foarte mare însemnătate, şi El nu vrea să o lase să treacă. El nu va da nevoia sufletului pe o porţie de mâncare. El răspunde ucenicilor Săi:

“Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”

Domnul vorbeşte despre hrana cea duhovnicească, iar ucenicii despre hrana trupească. Se repetă aproape aceeaşi împrejurare ca ceva mai devreme cu femeia, când El vorbea de apa cea duhovnicească iar femeia de apa de fântână. Aşadar acum, El vorbeşte despre hrana duhovnicească pe când ucenicii se gândesc la hrănirea trupului.

“Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. “

Voia Tatălui este Voia Fiului, căci Tatăl şi Fiul împărtăşesc o singură existenţă de bază. Atunci, de ce vorbeşte Domnul despre Voia Tatălui, şi nu de Voia Sa proprie; şi despre lucrările Tatălui, iar nu despre lucrările Sale proprii? Nu este acelaşi lucru să vorbim despre Voia Tatălui şi Voia Fiului; despre lucrările Tatălui şi cele ale Fiului? Nu este cu totul o singură Voie? Şi nu este toată o singură lucrare? Da; într-adevăr aşa este.

Dar El numeşte Voia prin care este călăuzit El: Voia Tatălui; şi lucrarea pe care El trebuie să o săvârşească: a Tatălui – pentru noi, ca să ne înveţe pe noi ascultarea şi smerenia, noi cei care suntem neascultători şi mândri.

Dar iată ce bucurie Îi este Lui Voia Tatălui: Fiul nu vede în Voia Tatălui datoria Sa, ci ca hrana Sa! “Mâncarea Mea este să fac voia“ Tatălui.

O, ce pildă Dumnezeiască şi ce mustrare blândă pentru noi toţi, care vorbim în fiecare zi despre datoria noastră ca despre o povară! Într-adevăr, uitându-ne la Domnul şi la bucuria Lui de a-Şi împlini datoria grea printre oameni, trebuie să spunem cu dreaptă socoteală că nimeni din lumea asta nu-şi poate împlini datoria faţă de Dumnezeu dacă nu I s-a făcut lui atât de scumpă şi bine plăcută precum pâinea cea de toate zilele. Domnul Iisus spune: că El face Voia Tatălui iar nu Voia Lui – după cum mai spune şi în alt loc: “Pentru că … nu ca să fac voia Mea, ci … a Tatălui” (Ioan 6:38-39) – asta nu înseamnă că Fiul este mai mic decât Tatăl, ci arată iubirea cea mare pe care o are Fiul pentru Tatăl.

Acelaşi Evanghelist mai spune că Tatăl întotdeauna Îl ascultă pe Fiul: “Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:42).

Ascultarea desăvârşită a Tatălui vine ca răspuns la ascultarea desăvârşită a Fiului, şi ascultarea desăvârşită a Duhului Sfânt vine ca răspuns la ascultarea Tatălui şi a Fiului. Şi ascultarea desăvârşită domneşte în uniune numai cu iubirea desăvârşită. De aceea, facerea Voii Tatălui este adevărata hrană a Fiului; facerea Voii Fiului este adevărata hrană a Tatălui; şi facerea Voii Tatălui şi a Fiului este adevărata hrană a Duhului Sfânt.

Domnul continuă: “Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.”

Puţin mai devreme, El le vorbea despre hrana duhovnicească, şi acum El vorbeşte despre secerişul duhovnicesc. Se vede că secerişul duhovnicesc este aproape, aşa cum este şi cel pământesc. Când spicul se îngălbeneşte sau se albeşte, toată lumea ştie că secerişul este aproape.

Când mulţimile de oameni se apropie de Hristos, nu este limpede că roadele duhovniceşti sunt coapte? Auzind despre Hristos de la femeie, samarinenii nu spun că aceasta a înnebunit, ci cu toţii îşi lasă lucrul degrabă şi pornesc în mulţime mare ca să-L vadă.

“Ridicaţi ochii voştri şi priviţi”, şi vedeţi această mulţime de oameni care se grăbesc spre noi! Acesta este câmpul lui Dumnezeu. Aceasta este recolta cea coaptă care îşi aşteaptă secerătorii. Cu adevărat, “Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini” (Luca 10:2).

Voi sunteţi aceşti ostenitori, voi sunteţi secerătorii din câmpul lui Dumnezeu. De ce îmi daţi voi Mie hrană trupească, stricăcioasă împotriva unei asemenea recolte minunate şi bogate? Nu uită bunul gospodar atât de masa de prânz cât şi de cină când este hrănit de bucuria priveliştii unei asemenea recolte şi când, foarte bucuros şi recunoscător lui Dumnezeu, el se grăbeşte să strângă recolta şi să o adăpostească în hambarele sale cât mai degrabă cu putinţă, înainte ca furtuna să strice recolta?

Atunci, nu vă faceţi griji prea mari pentru hrana cea trupească, nici pentru voi înşivă nici pentru Mine, ci grăbiţi-vă la seceriş, ca să nu pierdeţi răsplata, pentru că:

“Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.”

În câmpul larg al lui Dumnezeu, aceiaşi ostenitori nu izbutesc nici la semănat, nici la secerat, din pricina scurtimii vieţii omului. Unii seamănă, şi nu mai au zile ca să vadă roada trudei lor; alţii se nasc mai apoi, când sămânţa a crescut şi s-a copt, făcându-se aurie ca pentru seceriş; şi aşa aceştia ajung să fie secerătorii, strângând grânele coapte pe care nu le-au semănat ei.

Câmpul lui Dumnezeu a fost semănat de la începutul vieţii pe pământ, semănătorii noştri, oamenii lui Dumnezeu, bărbaţi drepţi şi prooroci – mai ales prooroci. Ei au semănat, dar nu au văzut această sămânţă să crească şi să se coacă. Cu toţii trăiau întru credinţă mare, şi au murit întru credinţă, nevăzând roadele făgăduite în vremea vieţii lor, ci “văzându-le de departe“ (Evrei 11:13) cu vederea lor cea duhovnicească.

Iar Domnul Iisus spusese odinioară ucenicilor: “Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut“ (Matei 13:17)

Semănătorii nu au văzut ceea ce au văzut secerătorii: roadele şi recolta. Dar şi unul şi celălalt vor primi plata pentru osteneala lor, pentru că amândoi sunt ostenitorii lui Dumnezeu întru câmpul Lui, şi astfel “să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră”.

În felul acesta, Domnul aduce laudă ostenelilor proorocilor şi drepţilor Vechiului Testament, şi încurajează Apostolii în munca lor de strângere a recoltei, ca şi cum ar fi vrut să spună: ei s-au ostenit mai mult decât voi, căci, cu adevărat este mai greu să fii semănătorul, şi să nu vezi roadele pe câmp, decât să fii secerătorul recoltei celei coapte.

Voi aţi intrat în ostenelile lor. Ei au trudit şi au murit ca ticăloşi şi slujitori, fără să-L vadă pe Stăpânul câmpului în mijlocul lor; dar voi Îl aveţi pe Stăpânul în mijlocul vostru, şi osteniţi-vă ca fii, nu ca ticăloşi sau robi. De fapt, Stăpânul Însuşi trudeşte, iar voi sunteţi împreună ostenitori cu El. De aceea, bucuraţi-vă şi grăbiţi-vă cu bucurie ca să culegeţi recolta coaptă.

“Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut“.

Iată cât de coaptă este recolta! Pământul uscat a supt apa cu grabă mare. Mulţi samarineni au crezut în Hristos chiar înainte de a-L vedea, la cuvântul femeii. Ea nu a făcut nici o minune; ea nu era apostol. Dimpotrivă, ea era femeie păcătoasă, dar chiar şi aşa cuvintele ei au adus recoltă mare printre aceşti păgâni.

Ce ruşine şi strâmtorare pentru iudei, Poporul Ales, care, rămase mut şi orb, nepocăit şi cu inima învârtoşată, cu toată puterea cuvintelor Lui, trimise în urechile lor! Femeia samarineancă nu a ţinut pentru ea vestea cea bună pe care o auzise de la Domnul, ci s-a grăbit să o vestească şi altora spre lauda cea mai mare. Ea este întocmai ca şi femeia care aflase banul pierdut, şi, găsindu-l, adună prietenele şi vecinele sale, spunându-le: “Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem!” (Luca 15:9).

“Deci după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui“.

Nazarinenii au căutat să-L arunce pe Domnul de pe sprinceana muntelui în prăpastie “pentru cuvintele Sale“ (Luca 4:29); gadarenii L-au rugat să plece de la ei (Luca 8:37); cu toate acestea, aceşti samarineni “Îl rugau să rămână la ei“.

Domnul a răspuns cereririi lor şi a rămas la ei două zile. Şi recolta a fost cu adevărat bogată, căci, ca şi cei care au crezut în El pentru cuvintele femeii, cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui din preacuratele Sale buze.

Şi ei au spus femeii: “Acum credem; nu pentru spusele tale, căci noi înşine L-am auzit pe El, şi ştim că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” Nu se ştie ce a vorbit Domnul în timpul celor două zile, celor cu sufletele flămânde şi însetate, că nu stă scris. Dar fără nici o îndoială că vorbele Sale erau “apă vie”, din care bând, omul nu mai însetează în veci. Mai întâi aceasta se vede din numărul mare al celor care au ajuns să creadă în Domnul şi, în al doilea rând, din dreapta lor mărturisire a credinţei lor în El: “Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”

Printre zeii cei mulţi în care credeau samarinenii, ei aveau o oarecare credinţă în Dumnezeul lui Israel. Ei ţineau această credinţă, nu pentru că Îl cunoşteau pe El, ci din respect pentru Israel (Iacov), care trăise odinioară printre ei.

Femeia samarineancă vorbeşte despre “părintele nostru Iacov”. Este neîndoios faptul că samarinenii auziseră despre proorocire, legată de numele lui Iacov, despre steaua “care răsare din Iacov“ (Numerii 24:17).

Când, odinioară, împăratul Balac din Moab a pornit război împotriva evreilor, el l-a chemat pe Valaam, un ghicitor, ca să proorocească izbânda asupra Israelului, şi astfel să-şi încurajeze armata. Balac i-a făgăduit lui Valaam daruri mari pentru slujba sa, şi Valaam a venit într-adevăr în tabăra lui Balac.

Dar când acesta a încercat să săvârşească proorocirea pentru Balac, râvnită de inima lui de împărat, îndată a venit peste dânsul duhul lui Dumnezeu, şi a început să proorocească, dar nu după voia lui Balac, ci după Voia lui Dumnezeu, zicând: “Cât sunt de frumoase sălaşurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!”

Când a auzit Balac aceste cuvinte, a început să se mânie pe Valaam, dar Valaam nu s-a înfricoşat şi a continuat: “Aşa zice Valaam, fiul lui Beor; aşa grăieşte bărbatul care îşi are ochii deschişi: Îl văd, dar acum nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numerii 24).

Şi iată, a venit Cel pe care Valaam L-a văzut de departe. Steaua din Iacov strălucea, mai luminoasă decât soarele şi mai frumoasă decât visul cel mai frumos. Şi samarimemii au văzut steaua şi s-au bucurat. Ei au băut din plin apă vie şi au căpătat viaţa cea veşnică.

Dar Mântuitorul Hristos nu a dat apa cea vie numai samarinenilor şi iudeilor. El a dat-o şi o mai dă şi astăzi fiecăruia, care este conştient de setea sa duhovnicească, în deşertul vieţii acesteia. Cu un prilej oarecare, Domnul se afla în Ierusalim “şi a strigat, zicând: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37). Auzi bine cum se spune: “El a strigat“?

Păstorul cel bun nu vorbeşte pe şoptite; El strigă, chemându-Şi turma la apă. Din iubirea Sa de oameni, El şade în dogoarea arşiţei acestei lumi şi strigă tuturor călătorilor sfârşiţi de sete. Binecuvântaţi sunt cei ce aud glasul Său şi se apropie de El cu credinţă.

El nu-i întreabă pe ei ce limbă vorbesc sau din ce popor fac parte, nici ce vârstă au, nici despre bogăţiile lor, ci le va da “apa vie”, ca să-i întărească, să-i întinerească, să-i înnoiască, să-i aducă din nou la viaţă şi să-i reînsufleţească, şi să-i primească ca fii, îndrumându-i să iasă din focul înfricoşător de ispite al lumii acesteia, îndreptându-se către Grădina Raiului.

O, Băutură Dumnezeiască, ce minunată eşti Tu!

O, dulce Mântuitorule, Tu răcoreşti şi împrospătezi Fântâna, cât eşti de luminos, îndestulător şi dătător de viaţă!

Duhule Sfânt, Mângâietorule, apropie de Domnul Iisus pe toţi cei ale căror suflete tânjesc după viaţa veşnică, şi care strigă de sete: “Sufletul meu este însetat după Dumnezeu; după Dumnezeul Cel viu!”

Slavă şi laudă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sursa:http://www.voscreasna.com

Pr. Mihai-Andrei Aldea: Răspuns Răspunsului Patriarhiei Ruse

Am primit prin poşta electronică de la pr. Mihai-Andrei Aldea:

Hristos a înviat!

Faţă de “Răspunsul Patriarhiei Ruse” pentru cei care şi-au exprimat îndoielile faţă de pregătirile, organizarea, desfăşurarea şi existenţa “Sinodului Panortodox” din Creta, am simţit datoria de a răspunde şi eu.

Am pus în anexă acest răspuns.

Mă rog lui Dumnezeu să ne fie de folos şi spre mântuire!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

PATRIARHIA RUSĂ RECUNOAŞTE PUBLIC EREZIILE AŞA-NUMITULUI „SINOD PANORTODOX DIN CRETA”!

De foarte multă vreme unele comisii teologice ale Bisericilor ortodoxe locale – alcătuite cel mai adesea din aceleaşi persoane implicate în mişcarea ecumenistă – pregătesc un aşa-numit „sinod panortodox”. Denumire nemaiîntâlnită în Tradiţia Bisericii, amintind supărător de Comisia „panortodoxă” din 1921 care a provocat tulburări şi schisme fără precedent în Biserică. Atât denumirea aceasta, cu dublă conotaţie negativă, cât şi apartenenţa masivă la ideologia sincretistă a ecumenismului a pregătitorilor sinodului au îngrijorat şi îngrijorează pe mulţi.
De-a lungul timpului au fost mulţi teologi care au observat alunecările din Ortodoxie atât din domeniul participările unora la mişcările, acţiunile şi organizaţiile ecumeniste, cât şi din textele care pregăteau „Sinodul panortodox”. De fiecare dată s-a răspuns, în cel mai bun caz „se va îndrepta”, „sunt doar pregătiri”, „nu este nimic permanent”, „vom verifica şi vom îndrepta”. Cel mai adesea însă, nu s-a răspuns decât prin tăcere sau prin ascunderea conţinutului documentelor.
În acest an, la câteva luni înainte de programarea întrunirii din Creta denumită de organizatori „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”, documentele, finale, au devenit în sfârşit accesibile publicului larg.
Citirea lor a provocat îngrijorări largi.
Episcopi şi teologi, preoţi şi călugări din toată Ortodoxia au observat o mulţime de încălcări ale Sfintei Scripturi, ale Sfintei Tradiţii, ale Sfintelor Canoane, ale hotărârilor Sinoadelor Ecumenice şi aşezămintelor Sfinţilor Părinţi.
Glasurile lor au răsunat pe diferite tonuri, mai blânde ori mai aspre, mai diplomatice sau mai directe, dar, zguduitor, cu exact aceleaşi obiecţii şi observaţii teologice. Fără să se cunoască între ei, aflaţi la sute, mii şi multe mii de kilometri depărtare, dar legaţi de aceeaşi Învăţătură a Bisericii, dată sfinţilor odată pentru totdeauna, ei au observat aceleaşi abateri de la Ortodoxie în documentele, regulamentul, denumirea şi atribuţiile aşa numitului „Sinod Panortodox”.
După o vreme de tăcere, au început să apară primele răspunsuri din partea organizatorilor. Aici vom analiza primul asemenea răspuns ce a ajuns la noi.
Îl vom analiza paragraf cu paragraf, rând cu rând, de la început până la sfârşit. Rugându-L pe Dumnezeu să ne lumineze ca să vedem şi înfăţişăm totul după Învăţătura Sa, pecetluită cu Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia este slava în veci!

*

Am aflat cu bucurie că Patriarhia Rusă, îngrijorată de tulburarea clericilor şi poporului pravoslavnic faţă de aşa-zisul „Sinod Panortodox din Creta”, a publicat un răspuns  oficial. Apărut pe site-ul oficial al Patriarhiei Ruse, patriarchia.ru [1], el vine din partea „Departamentului pentru relaţiile externe bisericeşti”.
Dar bucuria nu a ţinut mult!
Speranţa mea că Patriarhia Rusă va ţine seama de glasurile a mii de preoţi şi teologi din Rusia, Ucraina, Republica Moldova, SUA, Grecia şi multe alte ţări a fost înşelată. Prin documentul răspuns Patriarhia Rusă încearcă să îndreptăţească pregătirea, organizarea, documentele şi proiectata desfăşurare a întrunirii din Creta denumită „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Fără a ţine seama de nici una dintre observaţiile teologice fundamentale aduse, într-o conglăsuire tipică Bisericii lui Hristos, de glasuri din toate bisericile locale.
Însă, ca să nu anticipăm, vom prezenta afirmaţiile fundamentale ale acestui document, astfel încât oricine să poată vedea ceea ce Patriarhia Rusă a mărturisit şi recunoscut public.

1. „Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] al Bisericii Ortodoxe, a cărui desfăşurare pe insula Creta este planificată în perioada 18-27 iunie 2016, nu va lua în discuţie probleme dogmatice, pentru că acestea au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice.”

(a) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că la întrunirea din Creta nu se vor discuta probleme dogmatice! Este o mărturisire asupra căreia vom reveni repetat, deoarece este de cea mai mare însemnătate şi este legată de o serie de alte afirmaţii ale aceluiaşi document.
(Afirmaţia este, de altfel, reluată. Se poate vedea aceasta şi în prezentarea noastră, la pct. 5.c.)
(b) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că după Sinoadele Ecumenice nu au apărut noi probleme dogmatice. Este evident că dacă „problemele dogmatice” au fost discutate deja la amintitele sinoade, nu aveau cum să apară după sinoade.
Ceea ce înseamnă că Patriarhia Rusă mărturiseşte public următoarele:
– disputa dintre Ortodoxie şi Catolicism privitoare la energiile dumnezeieşti necreate (respectiv create) nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică privind „imaculata concepţie” nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică privind „infailibilitatea papală” nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică prin care papa este socotit „Biserica” nu este problemă dogmatică;
– apariţia protestantismului, şi a tuturor grupărilor ieşite din el, nu este problemă dogmatică;
– ivirea unor forme noi ale dochetismului, teologiei iudaizante şi altor asemenea concepţii (neo)protestante nu este problemă dogmatică;
– apariţia feminismului nu este problemă dogmatică;
– problema apariţiei lumii, cu disputele teiste, evoluţioniste, creaţioniste etc. nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei privitoare la hirotonirea femeilor nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei care declară normale perversiunile sexuale, începând cu sodomia, nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei care prevede hirotonirea homosexualilor şi altor adepţi a felurite perversiuni sexuale nu este problemă dogmatică;
etc., etc., etc.
Această mărturisire publică a Patriarhiei Ruse vine în directă contradicţie cu Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, care mărturiseşte toate problemele morale, toate problemele privind structura ierarhică şi harică a Bisericii, toată învăţătura despre Dumnezeu ca Revelată. Adică dogmatică, de vreme ce este descoperită de Dumnezeu şi nu aşezată după pofta oamenilor.
Prin urmare, avem o mărturisire publică eretică a Patriarhiei Ruse.
Să spunem că este trist e mult prea puţin.

2. „Convocarea Soborului [Sinodului] Panortodox nu este cauzată de influenţa unor anumite forţe politice sau procese în plan mondial, deoarece pregătirea lui, care continuă din anul 1961, a început şi a evoluat în cu totul alte condiţii istorice şi politice.”

(a) Din această frază se vede limpede că pentru Patriarhia Rusă anul minim al începerii pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox” este 1961. Vom vedea mai târziu importanţa recunoaşterii publice a acestei vechimi de 55 de ani de pregătire.
(b) Această frază este o insultă la adresa logicii. În primul rând, se pretinde că actuala convocare nu este cauzată de „forţe politice sau procese în plan mondial”, deoarece în trecutul pregătirilor au existat… „cu totul alte condiţii istorice şi politice”. Lipsa de coerenţă a afirmaţiei este zguduitoare, mai ales pentru un document patriarhal. Este ca şi cum cineva ar nega semnarea unui act pe motiv că atunci când s-a născut şi mulţi ani după aceea nu a ştiut să scrie. Adevărul este că indiferent de condiţiile iniţiale şi de parcurs „forţe politice” sau „procese în plan mondial” pot influenţa acum pe oricine sau orice. Chiar dacă în trecut nu au făcut-o. Ca urmare, afirmaţiile iniţiale ale frazei nu sunt cu nimic justificate de ultima parte a ei. Dimpotrivă.
Evident, această flagrantă lipsă de coerenţă nu este pe un subiect dogmatic sau canonic. Dar am prezentat-o deoarece, după cum se va vedea, constituie prima prezenţă clară a unui anumit stil de prezentare – şi, se pare, de gândire. Un stil ilogic, în care anumite afirmaţii categorice sunt justificate prin afirmaţii care nu au nicio legătură cu subiectul.

3. „Soborul [Sinodul] ce urmează a fi convocat nu poate fi „Cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic”.”

Reţinem afirmaţia ca atare, alături de cea de la punctul 1.a („Sinodul… nu va lua în discuţie probleme dogmatice”).

4. „Mulţi scriitori bisericeşti din vechime, inclusiv cei care sunt veneraţi în ceata sfinţilor, numeau cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic pe cel care a avut loc în Constantinopol în anii 879-880, la care au fost discutate adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul].”

(a) Trebuie să observăm ambiguitatea totală a frazelor de aici. Faptul că „mulţi scriitori bisericeşti” au numit sau nu ceva este un fapt istoric. Dar poziţia Patriarhiei Ruse faţă de această numire (sau nu), care este? Nu există!
Practic a doua frază (numerotată aici „4.”) ar trebui să fie o justificare a celei dinainte (numerotată de noi „3.”). Doar că nu justifică nimic, de vreme ce nu afirmă că Sinodul din 879-880 chiar a fost al optulea Sinod Ecumenic. Dacă mulţi scriitori bisericeşti, inclusiv sfinţi, au socotit aşa, dar Biserica, în întregul ei, are altă părere, atunci ei au greşit şi gata. Dacă au dreptate, atunci Sinodul din 879-880 chiar este al optulea Sinod Ecumenic. Şi, în acest ultim caz, şi doar în el, „Sinodul Panortodox” nu poate fi al optulea. Dar, dacă e sinod ecumenic, poate fi al nouălea!
Vi se pare că e ceva neclar? Ei bine, acesta este felul în care înţelege să vorbească, într-un document de maximă importanţă, Patriarhia Rusă: neclar, neasumat, ambiguu, ilogic.
(b) De vreme ce nu recunoaşte deschis faptul că Sinodul din 879-880 a fost al optulea Sinod Ecumenic, Patriarhia Rusă intră într-o auto-contrazicere flagrantă: vedem că la 1.b tot ea spunea că după Sinoadele Ecumenice nu au mai apărut probleme dogmatice, dar aici arată că au fost discutate „adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul]”, adică exact la mărturisirea dogmatică fundamentală a Bisericii!
(Este vorba, de fapt, despre doctrina catolică „Filioque”, o doctrină esenţială pentru concepţia asupra Dumnezeirii în Catolicism, aflată în radicală opoziţie cu dogmatica ortodoxă.)
Neclaritatea documentului – care, probabil, s-ar fi voit a fi „iscusinţă diplomatică” – duce la contradicţii grave, ba chiar la erezii (una dintre cele trei variante logice la aceste fraze ar fi că Patriarhia Rusă nu consideră cunoaşterea lui Dumnezeu drept problemă dogmatică).

5. „Referitor la Soborul [Sinodul] care se va întruni în Creta, după cum a declarat cu certitudine Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Chiril, la Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2 februarie 2016, pe acesta „… Noi nu îl numim Ecumenic. Spre deosebire de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice vechi, el nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă, pentru că acestea au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri.”

(a) Afirmaţia de la punctul 3. este reluată mult mai general – „nu îl numim ecumenic” – dar tot neclar, de vreme ce faptul că „îl numim sau nu” este prea puţin lămuritor asupra întrebării dacă „este [ecumenic] dar nu îl numim, sau nu îl numim [ecumenic] pentru că nu este?”
Şi aici, ca şi în fraza despre Sinodul din 879-880, documentul este extrem de neclar exact acolo unde era nevoie de cea mai mare precizie a exprimării.
(b) Cu ambiguitatea deja observată, Patriarhia Rusă face un primejdios joc de cuvinte. Atunci când vorbeşte despre „Sinoadele Ecumenice vechi”, ea naşte concluzia logică a existenţei unor „Sinoade Ecumenice noi”. Sau, cel puţin, a faptului că acest „Sinod Panortodox” este un „Sinod Ecumenic nou”. Convocat „nu pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură a Credinţei”… ci pentru altceva. Pentru ce? Vom vedea prezentarea Patriarhiei Ruse mai jos.
Merită însă observat felul în care Patriarhia Rusă încearcă să strecoare noţiuni străine Tradiţiei Bisericeşti şi Învăţăturii de Credinţă. Dacă tot ni se prezintă un nou tip de sinod ar trebui să ni se spună pe ce temei canonic, dogmatic şi istoric a fost creat, de către cine şi cu ce drept. Asupra acestei probleme grave o să revenim.
(c) Patriarhia Rusă afirmă în această frază din nou, tare şi răspicat, faptul că „Sinodul Panortodox” „nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă”.
Desigur, afirmaţia ar trebui să fie liniştitoare.
Dar, în contextul în care deja Patriarhia s-a contrazis pe temă (pct. 4.b), iar inexactităţile abundă, devine mai curând îngrijorătoare.
(d) Patriarhia Rusă afirmă iarăşi faptul că pe teme de Învăţătură de Credinţă decizii „au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri”.
Deşi nu explică şi aici cam care ar fi acest „mult timp”, prezenţa câteva fraze mai sus a afirmaţiei că „problemele dogmatice” „au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice” constituie un reper clar. Şi întăreşte observaţiile prezentate la pct. 1.b.

6. „El nu este convocat nici pentru a introduce inovaţii în viaţa liturgică a Bisericii şi în ordinea sa canonică.”

Afirmaţia este fundamentală. Se leagă direct de 1.a şi 5.c, indirect de pct. 3.
Am trece în această clipă mai departe, dacă nu ar exista ambiguitatea de la 5.a, ambiguitate prin care se introduce, de fapt, o inovaţie: un nou tip de sinod!
Fie el ecumenic sau nu!
Ceea ce face ca, de fapt, această frază să vină în directă contradicţie cu cea dinainte.
Căci ori avem un tip vechi şi unul nou de Sinoade Ecumenice, deci avem inovaţie; ori nu avem un tip nou de sinod – deşi un „Sinod Panortodox” este ceva unic în Istoria Bisericii, deci este inovaţie –, şi atunci nu ar fi trebuit să se discute despre tipul „vechi” de sinod.

7. „Obiectul discuţiilor în cadrul Soborului [Sinodului] Panortodox vor fi doar acele probleme care din pricina unor cauze de ordin istoric nu au căpătat o soluţionare în dreptul bisericesc, ca, de pildă, problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale.”

Fraza aceasta este stupefiantă.
(a) Patriarhia Rusiei mărturiseşte public, oficial, faptul că Dreptul Bisericesc, mai numit şi Drept Canonic nu este întemeiat dogmatic. Ceea ce îl face nul, pentru că în Biserica lui Hristos este lipsit de autoritate ceea ce nu vine din Descoperirea Dumnezeiască (numită şi Revelaţie şi din care sunt desprinse, ca descrieri ale unor realităţi revelate, dogmele).
De fapt, însă, chiar Dreptul Canonic prevede faptul că este întemeiat pe Dogmele Bisericii lui Hristos, adică pe Dumnezeiasca Revelaţie! Ceea ce face ca fraza aceasta a Patriarhiei Ruse fie să stea împotriva Dreptului Canonic, fie să mărturisească deschis faptul că la „Sinodul Panortodox” se vor aborda, de fapt, teme canonice şi dogmatice! [2]
(b) Că ultima variantă este cea adevărată se vede categoric din exemplul dat, socotit probabil extrem de neutru de întocmitorul actului, şi anume
„problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale”.
Iată încă un motiv, în afară de alineatul (a), pentru care această frază este, teologic vorbind, stupefiantă!
Cum poţi să defineşti altfel o frază care vrea să dovedească faptul că nu se atinge „ordinea canonică a Bisericii” (pct. 6, dar şi 5.c, 1.a etc.), pentru ca apoi să vorbească despre goluri ce trebuie completate în Dreptul Bisericesc (Dreptul Canonic), precum cele privitoare la „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe locale”???
(c) Deci, în realitate, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că la „Sinodul Panortodox din Creta” se va interveni asupra Dreptului Bisericesc, deci asupra canoanelor.
(d) Totodată, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că se va discuta despre „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi”, ceea ce constituie fără îndoială o problemă de Învăţătură de Credinţă, şi încă una fundamentală. Discuţii pe temă există în Noul Testament, din Evanghelii până în Epistolele soborniceşti, au existat şi la felurite sinoade locale şi, de asemenea, la Sinoadele Ecumenice. Învăţătura Bisericii pe această temă apare în nenumărate documente dogmatice ale Bisericii, inclusiv în cele mai vechi tratate dogmatice. Acest lucru atestă dincolo de orice îndoială faptul că, după declaraţiile publice ale Patriarhiei Ruse, la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice, se vor lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă!
Nu putem să nu mulţumim, deşi cu adâncă tristeţe, Patriarhiei Ruse pentru această recunoaştere care, deşi evident involuntară, este repetată şi categorică. Prin ea se împlineşte cuvântul lui Dumnezeu, „că nu este nimic acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12.2), dar şi acela care spune „din cuvintele tale te voi judeca” (Luca 19.22).

8. „Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] este chemat, de asemenea, să-şi exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe cu privire la unele probleme actuale ale lumii contemporane.”

Şi această frază este cel puţin stupefiantă.
Pentru că, păstrând tot respectul faţă de autoritatea care a aprobat-o spre publicare, trebuie să spunem că este eretică!
(a) În Biserica lui Hristos, relaţiile atât cu cei din lăuntrul Bisericii, Trupul lui Hristos, cât şi cu cei din afara Bisericii – chemaţi şi ei la mântuire, chiar dacă încă nu au răspuns chemării – sunt călăuzite de un singur criteriu fundamental: Învăţătura de Credinţă. Ca urmare, opinia Bisericii Ortodoxe faţă de oricare probleme interne sau externe, ale sale sau ale lumii, trebuie, la nivel absolut, să fie întemeiată pe Învăţătura de Credinţă.
Ceea ce înseamnă că fie Patriarhia Rusă – şi oricine aprobă acest punct de vedere – s-a lepădat de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, fie că toate afirmaţiile privitoare la faptul că nu se vor discuta şi nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă este o minciună.
Vom vedea mai jos faptul că oricare dintre aceste două posibilităţi – dacă nu chiar amândouă – sunt întărite de alte afirmaţii ale Patriarhiei Ruse.
(b) Patriarhia Rusiei şi celelalte patriarhii îşi atribuie, prin această frază, o autoritate de tip catolic-papist asupra Bisericii Ortodoxe. Ceea ce, evident, este o inovaţie dogmatică (erezie) şi o inovaţie în ordinea canonică a Bisericii. Exact ceea ce se afirma cu două fraze mai înainte că nu va exista!
Niciodată în Istoria Bisericii nimeni, repetăm, nimeni nu a avut dreptul de a vorbi în numele întregii Biserici, coordonat şi autoritar, cu excepţia Sinoadelor Ecumenice!
Or Patriarhia Rusă a recunoscut repetat în acest document că „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic!
Ceea ce înseamnă că „Sinodul Panortodox” nu poate, canonic, dogmatic şi istoric, să ia hotărâri ori să vorbească în numele Bisericii Ortodoxe! Ceea ce însă, iată, vrea să facă! „Coordonat şi autoritar”!

Pentru prima dată, vom face o paranteză, pentru a preciza cititorilor care nu cunosc acest lucru câteva fapte fundamentale:
– Biserica lui Hristos a fost aşezată de Acesta pe rânduieli de sobornicitate sau sinodalitate, fără a se accepta autoritatea unui apostol asupra altora, a unui episcop asupra altora, a unor preoţi asupra altora; aceasta este Învăţătura Ortodoxă de la începuturi şi până astăzi; amintim doar că Sfântul Grigorie cel Mare, Patriarh al Romei, spunea că acel episcop ce se face mai mare decât ceilalţi este rătăcit şi „premergătorul lui Antihrist”.
– Biserica a avut în toată istoria sa două tipuri de sinoade, pe acelea locale şi respectiv pe acelea ecumenice (adică a toată Biserica); orice cleric al Bisericii, orice teolog recunoscut de o Biserică locală, odată primit/adus la sinod de episcopul său, a avut dreptul să ia parte la aceste sinoade, ca şi, evident, orice episcop din Biserica locală (la sinoadele locale) sau orice episcop ortodox de oriunde ar fi fost (la Sinoadele Ecumenice); singurele sinoade ce au forţat limitarea participării episcopilor au fost acelea denumite „sinoade tâlhăreşti”, care nu au fost recunoscute de Biserică, ci osândite.
– „Panortodox” înseamnă „A toată Ortodoxia”; deci un „Sinod Panortodox” este un sinod – sobor sau adunare – a toată Ortodoxia; „Sinod Ecumenic” înseamnă sinod „A toată Biserica”; practic cele două nume sunt sinonime, unul raportându-se la toţi cei care ţin de Credinţa Ortodoxă, iar celălalt la toţi cei care aparţin Bisericii Ortodoxe, ceea ce înseamnă de fapt acelaşi lucru.
– Un Sinod Ecumenic nu este recunoscut cu adevărat ca atare până când pliroma Bisericii [întreaga Biserică, mireni, călugări şi clerici] nu-l confirmă, recunoscând deplina conformitate a deciziilor lui cu Învăţătura lui Hristos şi a Bisericii. Au existat Sinoade convocate ca ecumenice, cu sute de episcopi participanţi, care apoi au fost denunţate de Biserică ca tâlhăreşti. Iar altele au fost declarate ecumenice post-factum pentru că stabileau dogme de importanţă ecumenică.

Biserica are astăzi numai în SUA cca. 50 de episcopi (canonici) [3]; Biserica Ortodoxă Română are peste 42 de episcopi doar în teritoriile istorice (Republica România, Republica Moldova, Ungaria şi Voievodina); Biserica Ortodoxă Rusă are peste 260 de eparhii în lume [4] cu un număr corespunzător de episcopi etc.; conform Legii Ortodoxe (Învăţăturii de Credinţă Creştină Ortodoxă), la un sinod ecumenic – adică a toată Biserica – iau parte liber, după voia lor, toţi aceşti episcopi, şi orice alţi clerici sau teologi vor să aducă ei.
Cei care au organizat aşa-numitul „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox” au impus prezenţa cu drept de vot a… 14 de episcopi! Numai 14 de episcopi din multele sute de episcopi ai Bisericii Ortodoxe. Tuturor celorlalţi li s-au interzis participarea sau votul.
Tuturor Bisericile locale care nu sunt autocefale – statut fundamental administrativ, nu haric – li s-a interzis participarea.
Acest sinod restrâns, dominat de patriarhii ortodocşi, pretinde să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, în ciuda Scripturii, Tradiţiei, canoanelor, Sinoadelor Ecumenice şi locale şi întregii Istorii a Bisericii care exclud o asemenea structură elitistă şi dictatorială, călcătoare a fundamentului sobornicesc, ecumenic, sinodal al Bisericii Ortodoxe.
Evident, un asemenea sinod nu este mare, nu este panortodox şi nu este sfânt.

Atâta vreme cât organizatorii „Sinodului Panortodox” – printre care şi Biserica Rusiei – ar fi limitat activitatea şi atribuţiile „sinodului” la cele ale unei „Sinaxe a Întâistătătorilor ai Bisericilor Autocefale” – denumirea cinstită şi ortodoxă a întrunirii din Creta – întrunirea ar fi putut fi canonică. Însă din clipa în care îşi atribuie denumirea de „Panortodox” şi dreptul să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, loveşte în principiile fundamentale ale Bisericii şi încearcă să preia controlul asupra Trupului lui Hristos. Ceea ce – cu toată durerea, trebuie să spunem acest adevăr – înseamnă uzurpare şi erezie.
Ca să dăm un exemplu din viaţa de toate zilele, este ca şi cum am avea un parlament cu mai multe camere – a Senatului, a Deputaţilor, a Stărilor, a Minorităţilor etc. – iar preşedinţii camerelor s-ar hotărî să se întrunească în Creta, denumind adunarea lor „Marele Parlament” şi atribuindu-şi dreptul de a da legi în numele întregului parlament. În viaţa de toate zilele aceasta s-ar numi lovitură de stat. În Biserică se numeşte încercarea de a uzurpa sinodalitatea, de a instaura dictatura câtorva episcopi – dându-le atribuţii papiste – şi de a călca în picioare Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Trebuie să mulţumim iar Bisericii Ruse, cu profundă tristeţe, pentru recunoaşterea publică a acestei lovituri anti-ortodoxe pe care o constituie „Sinodul Panortodox”.

9. „La Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe care a avut loc în perioada 21-28 ianuarie anul curent, a fost adoptată o hotărâre privind discutarea a șase documente ce urmează a fi prezentate la Sobor. La insistența Bisericii Ortodoxe Ruse toate aceste proiecte au fost publicate, inclusiv pe site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei (www.patriarchia.ru/db/document/4361821/) și pe cel al Departamentului pentru relațiile externe bisericești al Patriarhiei Moscovei (www.mospat.ru).”

Gravitatea acestei afirmaţii este foarte mare, confirmând toate îngrijorările şi observaţiile triste de mai sus. Revenim aici asupra anului dat de Patriarhia Rusă ca început al pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”: 1961 (pct. 2.a în răspunsul nostru). Avem, prin urmare, cca. 55 de ani în care s-a negociat în fel şi chip această întrunire, acest sinod, dacă vreţi, fără ca documentele să fie făcute publice, fără ca, după Învăţătura Bisericii, validitatea documentelor să fie supusă întregii Biserici – mireni, călugări, clerici!
După cca. 55 de ani, în 21-28 ianuarie 2016, la insistenţele Bisericii Ortodoxe Ruse, se fac în sfârşit publice unele documente… Care, de altfel, pe unele site-uri patriarhale, nu dăm nume, sunt publicate şi retrase după cine ştie ce chefuri sau idei.
Această secretomanie – tipică regimurilor dictatoriale – stă cu totul împotriva Ortodoxiei. Menţiunea Patriarhiei Ruse că a fost silită la insistenţe pentru a se accepta publicarea acestor documente este doar ultima picătură în paharul prea-plin al peste cinci decenii de negocieri secrete, din care majoritatea episcopilor, gigantica majoritate a preoţilor şi aproape toţi mirenii au fost sistematic excluşi.
Dacă ne uităm în „Regulamentele bisericeşti” ale celor mai multe Biserici locale o să vedem că se impune, fundamental, „mărturisirea publică a Credinţei”. Ceea ce face din ţinerea secretă – sau, după unii, „discretă” [5] – a documentelor teologice o încălcare a regulamentelor bisericeşti. Şi, mai mult, o încălcare a întregii Învăţături a Bisericii, o abordare de tip organizaţie ocultă, cu totul străină Bisericii lui Hristos.
A interzice vreme de peste cinci decenii dezbaterile cinstite, ortodoxe, publice, ale documentelor teologice pregătitoare „Sinodului Panortodox” este un act de o gravitate şi de o imoralitate uriaşă. Aflat, de altfel, pe linia tipică a purtării ecumeniste [6] şi filetiste. [7]
Să mai amintim de dumnezeiescul cuvânt care spune: „oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească, dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3.20-21).
Iarăşi, cu multă întristare, trebuie să mulţumim Patriarhiei Ruse faptul că a confirmat oficial, din poziţia proeminentă pe care o deţine, existenţa acestei intenţionate „conspiraţii a tăcerii” în jurul aşa-zisului „Sinod Panortodox”.

10. „Luând cunoștință de proiectele publicate ale deciziilor sobornicești, orice membru interesat al Bisericii are posibilitatea să se convingă că îngrijorările privind schimbarea la Sobor a regulilor bisericești, cum ar fi: abolirea monahismului, adoptarea căsătoriei la episcopat și a doua căsătorie la clerici, micșorarea sau eliminarea posturilor, trecerea tuturor Bisericilor Locale la noul calendar, precum și semnarea uniei cu Biserica Romano-Catolică și unirea cu confesiunile eterodoxe – sunt nefondate.”

Luăm afirmaţia ca atare, vom vedea mai jos în ce măsură este justificată.
Subliniem doar cât de târziu există posibilitatea de a „lua la cunoştinţă”, dar şi cât de mică este libertatea de opinie pe care Patriarhia Rusă o vede ca normală în Biserică. Dreptul firesc la altă părere sau la nuanţare nu există în această kilometrică frază.

11. „Astfel, de exemplu, în documentul „Importanța postului și respectarea lui astăzi” nu numai că nu sunt lichidate posturile existente în Biserica Ortodoxă, dar pentru prima dată (!) este proclamat caracterul general-obligatoriu al posturilor de Crăciun, al sfinților apostoli Petru și Pavel și al Adormirii Maicii Domnului, care, spre deosebire de postul Sfintei Patruzecimi, nu erau incluse în canoanele sfinte în epoca veche.”

Semnul de exclamare aparţine Patriarhiei Ruse. Îi mulţumim şi de această dată pentru precizare. Şi consemnăm faptul că în ciuda afirmaţiei că „nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu se vor atinge probleme canonice, de fapt exact asta se va face la Sinodul Panortodox. Semnul de exclamare subliniază inovaţia care se pretindea mai devreme că nu va exista!
Posturile sunt, evident, acte liturgice şi de credinţă, acte prin care se trăieşte şi se exprimă Credinţa, acte rânduite canonic. Unele posturi sunt obligatorii – ca cele de miercuri şi vineri, ca cel al Paştilor –, altele sunt aşezate după tradiţii locale. Tot canonice, dar de o validitate mai mică. Locală. Trecerea unor tradiţii, acte liturgice etc. din tradiţia locală în tradiţia universală a Bisericii se face, după Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, în două feluri: prin Sinoade Ecumenice sau prin acceptarea firească de către întreaga Biserică. Nu prin alte mijloace. Şi, cu siguranţă, nu printr-un „sinod” care neagă sinodalitatea Bisericii, organizat „discret”, necanonic, împotriva rânduielilor bisericeşti, împotriva Sfintei Tradiţii şi a Sfintei Scripturi. Nu printr-un „sinod” despre care unul dintre principalii organizatori declară că „nu va lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu va introduce schimbări în viaţa liturgică şi rânduiala canonică a Bisericii. Pentru că, evident, a introduce sau a scoate posturi din Sfintele Canoane este o schimbare în Sfintele Canoane. O schimbare având clare consecinţe liturgice şi necesitând vaste dezbateri – publice, deschise, ortodoxe – pe temele de Credinţă care definesc posturile şi viaţa duhovnicească a creştinilor. O schimbare care poate fi benefică dacă este prin acordul sobornicesc al Bisericii, dar cu siguranţă este rea dacă vine ca pretext pentru negarea sinodalităţii Bisericii.

Uluitor este felul în care se contrazic aceste intenţii cu afirmaţiile de „neschimbare”, de lipsă a deciziilor pe temă de Credinţă etc.
Pentru că, după cum am arătat şi la pct. 8.a, o asemenea poziţie înseamnă fie negarea Învăţăturii de Credinţă – în care, evident, intră şi Sfintele Canoane, şi posturile, şi tot ceea ce ţine de viaţa Bisericii – fie arogarea unor puteri şi drepturi care nu există decât pentru Sinoadele Ecumenice. Însă ca un grup de episcopi – maximum 14 – să îşi atribuie o asemenea putere este, după cum am mai spus, echivalentul unei lovituri de stat, echivalentul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă „Biserică Papistă”, doar că având mai mulţi papi în loc de unul.

12. „Documentul cu genericul „Autonomia și modalitatea proclamării ei” este chemat să completeze normele insuficiente ale dreptului bisericesc. Proiectul dat legiferează canonic dreptul fiecărei Bisericii autocefale să confere în mod independent un anumit grad de autonomie unei părți a ei.”

Poate părea obositor şi chiar inutil să ne uimim la fiecare frază de lipsa de Ortodoxie, de contradicţia cu Învăţătura de Credinţă a conţinutului. Este însă necesar! Pentru că ne dezvăluie toată gravitatea clipei şi toată rătăcirea din spatele pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”.
Şi în această frază avem aceeaşi concepţie atee a separării dintre viaţa şi administarea Bisericii şi, respectiv, Învăţătura de Credinţă. Şi aici avem schimbări în Dreptul Bisericesc – declarat insuficient –, deşi ni s-a promis că nu vor exista inovaţii canonice. Şi aici dezbaterile publice lipsesc. Ceea ce vedem aici se completează desăvârşit cu ceea ce vedem la punctul 14, acestea două fiind, în fapt, strâns legate între ele.

13. „Proiectul documentului „Taina căsătoriei și impedimentele pentru încheierea ei” afirmă, în special, imposibilitatea încheierii căsătoriei pentru persoanele care sunt hirotonite sau au primit tunderea în monahism.”

Mulţumim Patriarhiei Ruse pentru faptul că a mărturisit public faptul că ea şi ceilalţi organizatori ai „Sinodului Panortodox” cred că Taina Căsătoriei şi feluritele ei aspecte şi implicaţii nu ţin de Învăţătura de Credinţă, nu ţin de Sfintele Canoane, nu au implicaţii liturgice etc.
Sau am putea să-i mulţumim pentru felul în care dovedeşte că „Sinodul Panortodox” are de gând să intervină despotic, ne-sinodal, anti-ortodox, în probleme de Credinţă, în probleme canonice, dogmatice şi liturgice. Asta în ciuda declaraţiilor repetate că nu va face acest lucru, declaraţii contrazise la mai fiecare paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

14. „Problema situației canonice a diasporei ortodoxe, adică a credincioșilor care locuiesc în afara hotarelor geografice ale unei anumite Biserici Ortodoxe Locale, reflectată în proiectul încă a unui document sobornicesc, nu a avut soluționare până la momentul de azi, deoarece a apărut în starea ei actuală abia în secolul al XX-lea. Proiectul deciziei Soborului Panortodox cu privire la problema dată este orientat sper întărirea ajutorului reciproc al ortodocșilor prin crearea în diverse regiuni ale lumii a Adunărilor episcopale, în care cu drepturi egale intră episcopi canonici care își duc slujirea în aceste regiuni.”

Sfinţii Apostoli au vestit Evanghelia din Ierusalim până la marginile lumii, cel puţin cât era cunoscută atunci evreilor. Din Spania şi Africa până în Sciţia, la hotarele Hiperboreii, sau până în India. De atunci, veac de veac, Biserica a trecut prin nenumărate creşteri şi descreşteri, persecuţii şi epoci de linişte, vremi de înălţare duhovnicească şi vremuri de decădere sufletească. Au apărut şi au dispărut parohii şi biserici, mânăstiri şi schituri, episcopii şi chiar Biserici locale întinse – ca cea din Persia. Totuşi, cu aceeaşi uşurătate ca în afirmaţiile de la pct. 12, şi aici se afirmă, cu totul neadevărat, că „problema este nouă” şi că nu a avut soluţionare, că Dreptul Bisericesc este incomplet şi are goluri.
(a) Admiţând, de dragul discuţiei, validitatea unor asemenea idei, ele nu înseamnă altceva decât faptul că există probleme dogmatice şi canonice noi, adică tocmai ceea ce Patriarhia Rusă spunea, la pct. 1.b – şi în alte locuri – că nu există! De asemenea, că la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice şi canonice, în ciuda afirmaţiilor de la pct. 1.a şi din multe alte locuri că „Sinodul Panortodox” nu va atinge asemenea teme.
(b) Cred că este necesar să precizez aici faptul că în Învăţătura Bisericii problema punctelor 12 şi 14 este reglementată deja!
Ceea ce împiedică aplicarea Învăţăturii lui Hristos nu sunt „normele insuficiente ale Dreptului Bisericesc”, ci filetismul şi lăcomia papistă de putere (clericalismul [8]) care domină conducerea multor Biserici locale. Agăţarea disperată, ruşinoasă şi ne-ortodoxă, de ţări şi teritorii invadate într-o epocă sau alta; efortul ruşinos, eretic, blestemat, de a folosi Biserica şi Credinţa ca mijloc de deznaţionalizare; nedemna respingere a dreptului biblic la slujbă şi rugăciune în limba proprie; dorinţa ruşinoasă, pătimaşă, anti-ortodoxă, de influenţă religios-politică – iată câteva din adevăratele motive ale disputelor de acest fel!
Uitându-ne în Istoria Bisericii, în practica Bisericii de-a lungul veacurilor, în Sfintele Canoane, găsim răspunsurile. De foarte multă vreme s-ar fi cuvenit ca Bisericile locale din state independente, cu o populaţie ortodoxă semnificativă, având cel puţin trei episcopi, să fi căpătat autonomia sau chiar autocefalia. Ucraina, Republica Moldova, Bielorusia, Kazahstanul, Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA şi multe alte ţări sunt în această situaţie. Soluţia ortodoxă, simplă şi străveche, stă în constituirea unor sinoade locale, cu toţi episcopii de acolo, indiferent de naţionalitate. Căci în Hristos toţi suntem una, indiferent de naţionalitate sau alte deosebiri (Galateni 3.28-29 şi 4.6-7; Romani 3.22-24; Ioan 17.20-21; I Corinteni 12.4-27 etc.).
Se văd aici unirea dintre rătăcirea filetistă şi rătăcirea ecumenistă care, alături de clericalism, au influenţat radical pregătirea aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi nesinceritatea interioară a celor care au desfăşurat pregătirile. Căci, pe de-o parte, în discuţiile ecumeniste purtate cu cei de altă religie s-au prevalat de textul de la Ioan 17.21, „ca toţi să fie una”, răstălmăcindu-l. [9] Dar când este vorba de fraţii lor ortodocşi îl uită cu totul, îl înlătură cu desăvârşire, spre a putea să-şi impună voinţa şi puterea cu orice preţ.
(c) Şi în locul fireştii uniri a Bisericii locale dintr-o ţară – fie ea Franţa sau Australia sau oricare alta – aceştia au introdus o altă inovaţie canonică şi dogmatică, aşa numitele „Adunări episcopale” amintite în răspunsul Patriarhiei Ruse. Adunări prin care se strâmbă iarăşi sinodalitatea Bisericii, prin care se inventează iar „noi tipuri de sinoade”, alături de cel „panortodox” şi de „noile sinoade ecumenice” prezumate de Patriarhia Rusiei la pct. 5.b.
Încălcarea promisiunii de a nu se dezbate sau hotărî pe teme de Învăţătură de Credinţă, canoane sau viaţă liturgică este evidentă. Din nou.

15. „Documentul cu tema „Problema calendarului”, la inițiativa Bisericii Ortodoxe Ruse și în corespundere cu decizia Sinaxei deja menționate a Întâistătătorilor, este eliminat din ordinea de zi a Soborului Panortodox.”

Pe linia răspunsului nostru putem doar să observăm că, punând pe agenda „Sinodului Panortodox” – de fapt „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor locale autocefale” – problema calendarului organizatorii au încălcat iar Tradiţia şi rânduielile Bisericii. La fel cum s-a întâmplat şi în 1923, cu aşa-zisa „Conferinţă pan-ortodoxă de la Constantinopol”, o adunare aproape la fel de necanonică şi dăunătoare Bisericii ca cea din Creta. Din păcate, scoaterea acestei probleme din dezbatere nu rezolvă adevărata problemă, adică înlocuirea Sinoadelor Ortodoxe prin sinaxe restrânse, abuzive, dictatoriale, ce iau hotărâri cu încălcarea totală a sobornicităţii Bisericii lui Hristos. Totuşi este bine de observat cum clericalismul ce a impus fără sobornicitate şi fără dragoste schimbarea calendarului în 1924 în România a determinat cumplite dureri şi schisme ale căror răni se tot înnoiesc. Ceea ce, ca istoric şi cu adâncă tristeţe spun, prefigurează roadele aşa-zisului „Sinod Panortodox” din Creta.

16. „Documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” adresat nu doar către copiii Bisericii, dar și către lumea exterioară, descoperă cauzele duhovnicești ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societăți contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului.”

(a) Aflăm că există o categorie mai mult decât interesantă teologic, numită „copiii Bisericii”. (Termenul original, rusesc, „чадам церковным”, a fost corect tradus în română.)
În Sfânta Scriptură, la Romani 9.8, de pildă, se vede faptul că prin „copii ai lui Dumnezeu” se înţeleg toţi cei care cred în El, toţi cei care sunt în Biserică. La II Corinteni 12.14 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „copiii săi”, cei pe care i-a adus la Credinţă, cei pe care i-a născut pentru Dumnezeu. După cum se vede şi la Galateni 4.19, loc în care, puţin mai apoi, se arată că toţi cei care cred sunt, împreună, soborniceşte, apostoli şi mireni, copiii sau fiii Bisericii. Nu stărui mai mult în această prezentare, mai ales că mi se pare limpede că nu există alţi copii sau fii ai Bisericii în afara tuturor celor ce L-au primit pe Hristos, indiferent că sunt episcopi sau mireni, preoţi, diaconi, catehumeni sau călugări.
Totuşi, în felul în care este folosit aici termenul pare – şi subliniez, pare – să denote un clericalism puternic, o nepotrivită aşezare a alcătuitorilor în poziţia necuvenită de „Părinţi ai Bisericii”, titlu ce nu se poate căpăta de către cel care încă nu a cucerit Cerurile. Doar aceia sunt numiţi „Părinţi ai Bisericii”, şi nu găsim la ei paternalismul fals pe care îl propagă clericalismul. Sper însă ca, în ciuda numeroaselor contraziceri, fracturi logice, abateri de la ortodoxie etc. din „Răspunsul Patriarhiei Ruse” această expresie să fie, dincolo de părerea mea, ortodoxă.
(b) Totuşi, este categoric neortodox a presupune că fără Învăţătura de Credinţă poţi să descoperi „cauzele duhovniceşti ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societății contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului”.
Nu negăm adevărul cauzelor duhovniceşti ale amintitei crize, dimpotrivă, îl mărturisim cu tărie. Căci ţine de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă. Cea pe temele căreia se făgăduia a nu se lua hotărâri în Creta. Se făgăduia asta chiar la începutul documentului pe care îl analizăm. Pentru ca, iată, să vedem că fiecare dintre documente atinge teme – şi chiar de mare însemnătate – din Învăţătura de Credinţă, din Sfintele Canoane, din Tradiţia Bisericii etc.
Contradicţiile acestea, care apar la fiecare paragraf şi, pe alocuri, chiar la fiecare frază, sunt mai mult decât dureroase. Şi, cu siguranţă, nu sunt întâmplătoare. Ele arată un dispreţ total al Patriarhiei Ruse pentru capacitatea de înţelegere şi cunoştinţele teologice ale cititorilor. Sau, la fel de rău, o atât de profundă abatere de la Ortodoxie a alcătuitorilor încât şi-au pierdut şi capacitatea de a gândi logic.

17. „În pofida vorbelor răspândite cu rea voință, în documentul „Relața Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine” în nici un fel nu se afirmă unia cu romano-catolicii, iar comunitățile eterodoxe nu sunt numite în aceeași măsură drepte sau mântuitoare alături de Biserica Ortodoxă.”

(a) Nu se poate ignora aici premiza radicală de „rea voinţă” de la care porneşte Patriarhia Rusă faţă de cei care au îndoieli sau ridică întrebări privitoare la ortodoxia aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Vom vedea mai jos contrastul cu îngăduinţa faţă de altă religie, contrast izbitor, pe care l-am notat şi la pct. 14.b, alin. 4.
(b) Deşi documentul „Relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” nu afirmă unia cu „romano-catolicii”, aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituie – baza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!
(c) Mulţumim din nou Patriarhiei Ruse pentru dezvăluirile sale publice! Iată, ea afirmă aici, oficial şi autoritar, faptul că recunoaşte comunităţile eterodoxe „drepte sau mântuitoare”, deşi „nu în aceeaşi măsură” cu Biserica Ortodoxă. Şi ea, şi toţi ceilalţi semnatari. Rătăcirea acestor afirmaţii este evidentă pentru orice teolog. Pentru cei care nu sunt teologi, să punem o întrebare simplă: ce înseamnă că nu sunt mântuitoare „în aceeaşi măsură” cu Biserica lui Dumnezeu? Câţi centimetri din trupul unui om, ce procent din sufletul unui om se mântuieşte în comunitatea eterodocă X sau Y? Înţelegem aici ideea că sunt mântuitoare într-o măsură mai mică – deşi, la imprecizia exprimării, s-ar putea bănui şi că ar fi mai mare. Dar cu cât mai mică? Rămân doar călcâiele în Iad sau şi ţurloaiele? Ori se ajunge în Rai doar de la brâu în sus? Ori poate intră doar partea dreaptă, sau chiar doar cea stângă? Pe cei „parţial mântuiţi” de (şi din) aceste comunităţi eterodoxe, îi răcoreşte Raiul doar pe creştet sau până la piept? Sau văd Lumina lui Dumnezeu doar cu un ochi, sau cu trei sferturi de ochi?
Dacă asemenea întrebări vi se par absurde, ridicole sau chiar prosteşti aveţi dreptate. Pentru că sunt întrebări pe care le ridică o concepţie absurdă, ridicolă, prostească. Aceea a faptului că există „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare dar nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Prin fraza aceasta Patriarhia Rusă a mărturisit public şi deschis una din marile erezii ale aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Mulţumim, din nou, cu aceeaşi tristeţe adâncă.

18. „Îngrijorările privitor la faptul că scopul documentului constă, cică, în afirmarea ecumenismului ca a unei învățături, obligatorii pentru toți ortodocșii, nu au nici un temei. Însăși expresia „mișcarea ecumenică” este folosită în document exclusiv în context istoric pentru descrierea realității din trecut. Totodată în proiectul documentului Soborului Panortodox sunt fără echivoc trasate criteriile de participare a Bisericii Ortodoxe la relațiile intercreștine.”

(a) După cum se poate vedea, o frază mai devreme Patriarhia Rusă a recunoscut public o concepţie anti-ortodoxă, care prin aprobarea la acel aşa-numit „Sinod Panortodox” ar deveni obligatorie pentru toţi ortodocşii (după atribuţiile arogate uzurpator de organizatori). Ca urmare, părerea că nu există niciun temei pentru o asemenea îngrijorare este contrazisă direct chiar de Patriarhia Rusiei. Repetăm îngrijorarea noastră faţă de confuzia între erezie şi ortodoxie ce domneşte peste cei care au conceput „Răspunsul” pe care îl analizăm.
(b) Despre „misiunea ecumenică” (corect în context, „ecumenistă”) a Bisericii (Art. 3), dar şi despre actualitatea şi chiar permanenţa participării Bisericii la Mişcarea Ecumenistă (Art. 4) se vorbeşte foarte clar în documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creştină”. A pretinde că în document se foloseşte expresia „mişcarea ecumenică” „exclusiv în context istoric pentru descrierea realităţii din trecut” este o minciună directă şi ruşinoasă. A spune că o asemenea abordare înşelătoare este total neortodoxă devine inutil. Menţionăm, doar, pe lângă articolele amintite mai sus şi Articolul 5, în care se afirmă că participarea Bisericii Ortodoxe la „dialogurile teologice bilaterale actuale” şi alte manifestări ecumeniste (în text, „ecumenice”)
„se bazează pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul său ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi tradiţiei Bisericii primare, a celor şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor”.
În acest text, iată, nu doar că apare o „Biserică primară” deosebită de „Biserica Ortodoxă” a „sinodalilor panortodocşi”, nu doar că se vorbeşte despre o „unitate pierdută a creştinilor” – un refren ecumenist tipic –, dar se şi prezintă participarea Bisericii la mişcările şi activităţile ecumeniste actuale, repetăm, actuale, ca un element esenţial al Credinţei Ortodoxe. Adică exact îngrijorarea definită ca „lipsită de temei” de Patriarhia Rusă ceva mai devreme este confirmată de documentul luat de ea ca martor!

(c) Vedem, prin urmare, că departe de a fi trasate „fără echivoc”, criteriile de participare la relaţiile „intercreştine” – exprimare invalidă teologic – sunt, dimpotrivă, cel puţin ambigue dacă nu direct ne-ortodoxe.

19. „Astfel, se spune direct că relațiile Bisericii Ortodoxe cu comunitățile eterodoxe „trebuie să fie fondate pe clarificarea cât mai grabnică și mai dreaptă de către ele a tuturor temelor ecleziologice, în special în domeniul învățăturii despre taine, har, preoție și succesiunea apostolică în genere”.”

(a) Merită reţinută expresia „clarificarea cât mai grabnică”. Vom reveni asupra ei.
(b) Este revelatoare expresia „clarificarea cât mai dreaptă”, deoarece este direct legată de pct. 17.c, de acele „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Se vede prin repetata întrebuinţare a unor asemenea expresii faptul că „mântuirea parţială” şi „dreptatea parţială” – după Învăţătura Bisericii, rătăciri amândouă – au devenit parte integrantă a gândirii unora. Aşa cum sunt cei care au conceput „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm. De fapt, din punct de vedere teologic ortodox, există Învăţătură Dreaptă, care aduce Dreapta Slăvire a lui Dumnezeu (Ortodoxia sau Pravoslovia), sau învăţătură greşită. Evident, să spună cineva „clarificare cât mai dreaptă” ar putea să pară doar o exprimare diplomatică sau îngăduitoare. Dar la un asemenea nivel teologic – aşa cum este cel al sinoadelor sau dialogurilor cu cei de altă credinţă – o asemenea exprimare, bună cel mult pentru încurajarea unui penitent lovit de desnădejde, este categoric greşită. Atunci când vine, însă, pe fondul unor altor expresii care o completează şi întăresc, arătând credinţa rătăcită în existenţa unor semi-biserici în afara Bisericii lui Dumnezeu, avem de-a face cu ceva mult mai grav.
(c) Iarăşi este revelatoare lista de „interes maxim” pe care o oferă Patriarhia Rusiei. Căreia i se cuvin iarăşi triste mulţumiri pentru dezvăluirea oficială şi clară a unor fundamentale rătăciri, inclusiv în domeniul aşa-zisului „dialog teologic intercreştin”. Căci se vede şi aici – ca şi la pct. 1.b şi în alte părţi – că nu Dumnezeirea şi descrierea ei, nu Revelaţia şi primirea ei, nu lucrarea Dumnezeirii şi primirea ei interesează pe ecumeniştii (zis) ortodocşi. Pe ei îi preocupă autoritatea ierarhică şi „spectacolul” liturgic.
Pentru că, dacă lucrurile ar fi stat altfel, s-ar fi preocupat ca acele comunităţi eterodoxe să clarifice „în special” aceste aspecte: cunoaşterea şi înţelegerea Dumnezeirii, a Revelaţiei, a lucrării lui Dumnezeu. Din care decurg toate celelalte aspecte ale vieţii Bisericii lui Hristos.
Desigur, într-o „Biserică”-instituţie, într-o „Biserică”-asociaţie religioasă, într-o „Biserică” – prestatoare de servicii religioase, importante sunt autoritatea şi spectacolul liturgic prin care se prestează aceste servicii. Dar aceasta este o pseudo-biserică, nu Biserica lui Dumnezeu.
Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun – căci nu este vorba despre o gândire comună între Ortodoxie şi eterodocşi, ci doar despre un limbaj cât mai ambiguu, care să pară comun. Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun câtă vreme conceptele fundamentale sunt radical diferite. Câtă vreme „comunităţile eterodoxe” dispreţuiesc vremea înfiinţării Bisericii de către Iisus Hristos şi faptul că aceasta este Trupul lui Hristos, câtă vreme ele nu înţeleg Istoria Mântuirii, unitatea dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, câtă vreme ele nu Îl înţeleg pe Dumnezeu, descriindu-L în cele mai diferite şi absurde chipuri, aspectele de „maxim interes” menţionate de Patriarhia Rusă ţin de un compromis ne-ortodox.
(d) Şi vedem astfel că acele „criterii de participare a Bisericii Ortodoxe la relaţiile intercreştine [sic! n.n.]” pot fi, eventual, „fără echivoc” – deşi nu sunt – dar categoric nu sunt ortodoxe.
(e) Aşa-zisul „Sinod Panortodox” – de 14 de episcopi cu drept de vot! – pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa „clarificării temelor eclesiologice” de către eterodocşi; pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa acceptării sau respingerii viziunii acestora asupra Sfintelor Taine, Harului şi altor asemenea domenii. În acelaşi timp recunoaşte că nu este sinod ecumenic – singurul care poate face aşa ceva. Şi, mai mult, afirmă că nu va discuta şi nu va lua hotărâri în teme de Învăţătură de Credinţă, dogme, canoane.
Contrazicerile sunt atât de evidente, încât depăşesc hotarele ridicolului.
Teologic însă, nu este vorba despre ridicol sau haz, este vorba despre o tragedie.

20. „Referitor la Consiliul mondial al Bisericilor, în document se menționează că Biserica Ortodoxă „nu acceptă ideea «egalității confesiunilor» și nu poate percepe unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional”.”

Fraza ar fi fost frumoasă şi adevărată în alt context, dar în contextul documentului este înecată în atâtea afirmaţii compromiţătoare, încât devine o vorbă goală.
(a) După cum s-a văzut, chiar Patriarhia Rusiei recunoaşte că documentul despre care vorbeşte tratează „comunităţile eterodoxe” drept „parţial drepte” şi „parţial mântuitoare”. Ceea ce este o învăţătură eterodoxă – neoprotestantă, mai exact [10] – şi care transformă afirmaţia „nu acceptă ideea «egalităţii confesiunilor»” într-o afirmaţie eterodoxă. Pentru că cei care alcătuiesc asemenea documente nu acceptă „egalitatea confesiunilor” dar acceptă, de exemplu, o „capacitate parţial mântuitoare” a acestora… dar şi alte asemenea învăţături greşite.
(b) Expresia „un anume compromis interconfesional” este un strălucit exemplu al limbajului eterodox creat de aşa-zisele „dialoguri teologice bilaterale actuale”. În originalul rus este folosită expresia „как некий межконфессиональный компромисс”, unde „некий” înseamnă, întradevăr, „unul”, „un anume”, „un oarecare [Vasile, Gheorghe etc.]”. Traducerea în limba română este şi aici foarte corectă. Şi am fost silit să verific aceasta deoarece nu îmi venea să cred că un document oficial ortodox, emis de cea mai mare – numeric, cel puţin – patriarhie ortodoxă, poate conţine o asemenea exprimare. Căci a nu accepta „unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional” deschide, în fapt, posibilitatea de a o accepta ca alt compromis interconfesional.
Desigur, s-ar putea spune că o asemenea atenţie acordată fiecărui cuvânt este exagerată.
Dar aşa ceva poate fi spus doar de către cineva care nu cunoaşte Istoria şi Învăţătura Bisericii. Deci nici greutatea fiecărui cuvânt folosit în Credinţă.
Nu doar că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12.36). Dar şi la toate Sinoadele Ecumenice, şi în multe întâmplări din Istoria Bisericii, s-a dovedit foarte limpede cum un singur cuvânt poate duce la rătăcire mulţimi de oameni, cum un singur cuvânt nepotrivit schimbă adevărul în minciună.
Iar când avem de-a face cu un document plin de (auto-)contraziceri, fracturi de logică, mărturisiri de credinţă eterodoxă etc., este firesc să privim cu prudenţă orice cuvânt nepotrivit.
(c) A vorbi despre unitatea Bisericii înseamnă a trata teme fundamentale ale Învăţăturii de Credinţă, ale dogmelor şi canoanelor ortodoxe. Iarăşi afirmaţiile care pretind că nu se vor discuta asemenea lucruri şi nu se vor lua asemenea hotărâri sunt direct contrazise chiar de către cei care au făcut afirmaţiile.

21. „De asemenea este necesar de menționat că intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în organizația intercreștină dată a fost posibilă doar după adoptarea de către ea în anul 1950 a „Declarației de la Toronto” care până în ziua de azi rămâne a fi unul din documentele de bază ale ei. Declarația subliniază că și „Consiliul mondial al Bisericilor nu este și niciodată nu trebuie să devină o super-Biserică”, că scopul său este de „a contribui la studierea și discutarea problemelor unității Bisericii”. După cum a fost menționat în mod special, „calitatea de membru al Consiliului Mondial nu presupune ca fiecare Biserică să considere alte Biserici-membre ca fiind Biserici în sensul adevărat și deplin al acestui cuvânt… Nici o Biserică datorită statutului său de membru nu este obligată să treacă sub tăcere, să micșoreze sau să schimbe mărturisirea sa a adevărului în plinătatea lui”. Adoptarea acestor principii de către Consiliul mondial al Bisericilor i-a dat posibilitate Bisericii Ortodoxe, fără a păcătui în vreun anumit mod împotriva învățăturii sale de credință, să mărturisească fără impedimente creștinilor eterodocși despre adevărul lui Hristos, despre faptul că restabilirea unității lăsate ca moștenire de Dumnezeu este posibilă doar în sânul Bisericii care este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, aceasta fiind anume Biserica Ortodoxă (ceea ce este clar arătat în proiectul pregătit).”

Tot acest text constituie o justificare a participării ierarhilor de vârf din unele Biserici locale – şi a oamenilor lor – la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) şi alte asemenea mişcări.
Justificarea se face pe câteva citate scoase din context şi pe afirmaţii lipsite de orice dovadă.
Dată fiind lipsa de legătură a paragrafului cu subiectul propriu-zis, am fi putut să-l ignorăm.
Dar socotim că el nu a fost pus aici inutil!
După cum se va vedea, această pseudo-justificare este (re)deschiderea unui atac împotriva ortodocşilor!
Notăm aici doar câteva aspecte:
– documentele respective nu au fost discutate ortodox în Bisericile locale înainte de a fi adoptate, astfel încât adoptarea lor este ne-ortodoxă dintru început;
– documentele respective au un conţinut mult mai bogat, care face din paragrafele citate de Patriarhia Rusă vorbe goale;
– pretinsa mărturisire făcută „creştinilor eterodocşi” poate fi făcută foarte bine în afara CMB şi altor asemenea grupări, în mod direct, aşa cum făceau Sfinţii Apostoli, Părinţii Apostolici, Sfinţii Părinţi şi ucenicii tuturor acestora;
– roadele participării la CMB sunt rele şi otrăvite, de la introducerea în Bisericile locale a unui limbaj neortodox şi până la permanenta avansare în rătăcire a „creştinilor eterodocşi” din 1950 încoace, ajungându-se la numirea drept „pastori” şi „episcopi” a femeilor, homosexualilor, transsexualilor etc., avansându-se în felurite absurdităţi etologice ş.a.m.d.; ceea ce ar fi trebuit să ducă de mult la părăsirea acestei participări şi să înlăture orice justificare a ei.

Paragraful acesta este în contradicţie cu realitatea cea mai concretă şi practică. Este o încercare de manipulare a cititorilor, pe baza neştiinţei lor în privinţa documentelor CMB şi a roadelor otrăvite a participării ortodoxe la acesta.

22. „Tezele redate în „Declarația de la Toronto” satisfac și cerințele care, conform documentului „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse față de confesiunile eterodoxe”, adoptat la Soborul Arhieresc în anul 2000, sunt necesare pentru statutul de membru al Bisericii Ruse în diverse organizații intercreștine. În corespundere cu documentul dat, Patriarhia Moscovei nu poate fi membrul organizațiilor în care „statutul, regulamentul sau procedura cer lepădarea de învățătura de credință sau tradițiile Bisericii Ortodoxe”, iar „Biserica Ortodoxă nu are posibilitate să mărturisească despre sine ca despre Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică” (punctul 5.2).”

Acest paragraf continuă o discuţie în afara subiectului direct, completând încercarea de justificare a participării Patriarhiei Rusiei la CMB şi alte manifestări ecumeniste.
Una din fracturile logice ale prezentării este confuzia între lege şi aplicarea ei.
Da, există prevederile respective în documentul „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de confesiunile eterodoxe”. Da, teoretic sunt obligatorii. Dar chiar „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm încalcă aceste prevederi! [11] Pentru că, din nefericire, cuprinde o mulţime de abateri radicale de la Învăţătura de Credinţă şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe!
Ceea ce transformă acest paragraf într-o avocăţească înşiruire de vorbe goale. Menite să acopere o realitate clară şi tristă: organizarea şi documentele, ba chiar şi numele aşa-zisului „Sinod Panortodox” sunt anti-ortodoxe! Iar îngrijorările creştinilor faţă de ele nu doar că sunt perfect îndreptăţite, ci sunt chiar prea mici faţă de gravitatea căderii!

23. „În conformitate cu același document, „mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Evident că un astfel de dialog va fi imposibil, dacă una din părți va numi pe cealaltă parte că este o comunitate eretică. Despre același lucru Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a vorbit în predica sa recentă ținută în Duminica Triumfului Ortodoxiei: „De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă”.”

(a) Reţinem din acest paragraf, în primul rând, afirmaţia că „mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Vom reveni şi mai jos asupra ei, dar acum ridicăm o problemă evidentă, pe care Patriarhia Rusiei o ignoră:
(b) În ce constă deschiderea „creştinilor eterodocşi” faţă de comunicarea şi înţelegerea cu Biserica Ortodoxă?
Din 1950 şi până în prezentă evoluţia teologică a „creştinilor eterodocşi” este masiv negativă. Tot felul de grave abateri de la Învăţătura lui Hristos au apărut şi s-au impus în „comunităţile eterodoxe”, îndepărtându-le sistematic de Credinţa Bisericii. Asemenea învăţături s-au strecurat şi în Biserică – foarte des exact prin mijlocirea ortodocşilor implicaţi în „dialogurile teologice actuale cu eterodocşii” – ducând la probleme pastorale grave şi chiar la căderea unor grupuri de ortodocşi din Credinţă.
(c) Există nenumărate cazuri în care Sfinţii Părinţi folosesc deschis şi limpede termeni de „rătăcire”, „erezie”, „înşelare”, „schismă” şi, respectiv, „rătăciţi”, „eretici”, „înşelaţi”, „schismatici”. Mai mult decât atât, asemenea cuvinte sunt folosite de către „creştinii eterodocşi” la adresa ortodocşilor extrem de des, fără a fi dezavuate de conducătorii eterodocşilor (ba chiar aceştia fiind, de multe ori, folositori ai unor asemenea termeni). Ceea ce ne arată şi la eterodocşi chiar deosebirea dintre limbajul folosit într-o situaţie şi cel folosit în alte situaţii. Adică un discernământ care, din câte se pare, este interzis de Patriarhia Rusiei.
Altfel spus, eterodocşii le pot spune „eretici” sau „rătăciţi” ortodocşilor în textele lor, însă nouă ne este interzisă folosirea unor asemenea cuvinte, chiar dacă sunt evident adevărate. Şi asta în ciuda faptului că „deschiderea” către „înţelegere” din partea eterodocşilor lipseşte la nivel teologic real cu desăvârşire. Pentru că a confunda înţelegerile materiale şi materialiste, înţelegerile de politici sociale sau pe alte asemenea dimensiuni lumeşti cu dialogul teologic este complet greşit.
(d) Folosirea termenului de „eretic” atunci când încerci să converteşti pe cineva din afara Bisericii este, cel mai adesea, nepotrivită şi contraproductivă. Dar folosirea lui în documentele interne ale Bisericii, acolo unde reflectă adevărul, este obligatorie! Aşa procedează şi catolicii, şi adventiştii, şi baptiştii şi toate celelalte „comunităţi eterodoxe”! A considera că documentele interne ale Bisericii, fie ele chiar şi privitoare la relaţiile externe, trebuie să fie supuse exigenţelor eterodocşilor este deja „lepădarea de învăţătura de credinţă sau tradiţiile Bisericii Ortodoxe” (pct. 22).

24. „Sfântul ierarh Marcu al Efesului, care a vorbit la Soborul de la Ferrara-Florenţa, demascând rătăcirile latinilor, adresându-se către Papa de la Roma, îl numea „Sanctitatea Sa Părintele” și „Preafericitul Papă al Romei Vechi”, iar disputele din timpul Soborului cu catolicii le descria în următoarele cuvinte: „Astăzi membrii Trupului Domnului, anterior scindați și separați pe parcursul a multor veacuri, se grăbesc spre unirea reciprocă!” Pentru a afla cum gândea și proceda cu adevărat sfântul ierarh, trebuie de luat cunoștință de cartea arhimandritului Amvrosie (Pogodin) „Sfântul ierarh Marcu al Efesului și unia de la Florența”, în care sunt aduse în original cuvântările lui în cadrul Soborului de la Ferrara-Florenţa, precum și cele de după Sobor. Sfântul ierarh a făcut tot posibilul ca într-un dialog reciproc respectuos să îi încline pe oponenții săi spre întoarcerea pe calea cea dreaptă. Iar când a devenit clar că este cu neputință, el s-a opus cu bărbăție latinilor, apărând puritatea Ortodoxiei.”

Vedem reluate, iar şi iar, aceleaşi încercări de îndreptăţire a participării la CMB şi la alte manifestări ecumeniste.
(a) Despre folosirea unui limbaj diplomatic potrivit misiunii creştine de convertire şi respectiv renunţarea la el atunci când riscă să afecteze Învăţătura de Credinţă – sau eterodocşii resping repetat adevărul – am vorbit mai sus (pct. 23.b, c şi d).
(b) Însă invocarea – parţială şi părtinitoare – a Sfântului Marcu al Efesului ne dă posibilitatea să amintim că el, în scrierile de după întrunirea de la Ferrara-Florenţa i-a numit clar şi deschis „eretici” pe adepţii papismului.
(c) Şi, de asemenea, că Sfântul Marcu al Efesului nu a avut nevoie de o jumătate de secol ca să vadă că nu are cu cine dialoga! Pentru că din 1950 şi până acum Patriarhia Rusiei – şi ceilalţi participanţi ortodocşi – la dialogurile ecumeniste au obţinut chiar mai puţin decât Marcu al Efesului la Ferrara-Florenţa! Şi atunci, dacă tot invocaţi numele şi exemplul lui, de ce nu urmaţi acest exemplu părăsind un „dialog” mincinos, care nu a adus nicio roadă bună? Dacă îl recunoaşteţi pe Sfântul Marcu ale Efesului drept sfânt, de ce nu aplicaţi măsurile sale ortodoxe, nu doar într-un limbaj diplomatic atunci când există speranţa dialogului, ci şi în închiderea discuţiilor atunci când se dovedeşte lipsa speranţei? Din 1950 şi până în 2016 nu au renunţat eterodocşii, în temeiul „dialogurilor” ecumeniste, la niciuna dintre învăţăturile lor rătăcite! Câte zeci sau sute de ani ar mai fi necesari pentru a se înţelege că „deschiderea faţă de comunicare, hotărârea pentru înţelegere” nu există în CMB?
(d) Dacă tot aminteşte de bărbăţia Sfântului Marcu al Efesului, unde şi când se va opune, în sfârşit, Patriarhia Rusiei, rătăcirilor CMB? Sunt multe documente anti-ortodoxe emise de acest organism trecute sub tăcere în „Răspunsul” său de către Patriarhia Rusiei – sau, mai bine zis, de către Departamentul ce l-a întocmit.
De fapt, într-un stil neoprotestant sau ecumenist (acelaşi lucru), cel care a întocmit
documentul a luat fragmentele care i-au convenit din spusele Sfântului Marcu, ascunzându-le pe cele care le aşează pe acestea în întregul ortodox pe care îl constituie opera şi viaţa sfântului.

25. „Anume așa procedează Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril, apărând cu râvnă credința ortodoxă și prezentând interesele Bisericii Ortodoxe Ruse în dialogul purtat cu persoanele creștine eterodoxe, cu persoanele de alte confesiuni și cu ateii. Evitarea unui astfel de dialog ar fi o crimă în fața Domnului, Care a poruncit apostolilor Săi – mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Mt. 28:19-20). Dacă apostolii ar fi șezut închiși, ocolind orice fel de contact cu cei de alte confesiuni, propovăduirea Evangheliei lui Hristos niciodată nu ar fi ieșit peste hotarele foișorului din Sion. Disprețul față de persoanele de altă religie sau de alte concepții aseamănă pe acel om cu fariseii, a căror precauție principală era să nu se spurce de la atingerea de cei care credeau incorect din punctul lor de vedere.”

(a) Se poate vedea, din întinderea paragrafelor pe temă, cât de mult se preocupă Patriarhia Rusiei de îndreptăţirea participării la mişcările şi activităţile ecumeniste.
(b) Acest lucru ne arată şi intensitatea opoziţiei ruşilor ortodocşi faţă de această participare. Dar şi încrâncenarea unor oameni din cadrul Patriarhiei Rusiei din a hotărî unilateral, dictatorial, prin monolog şi lipsă de comunicare şi deschidere, liniile de lucru ale Bisericii Ortodoxe Ruse.
S-a amintit mai sus (pct. 23.a) despre dialog, comunicare, dorinţă de înţelegere etc. în relaţia cu eterodocşii. Dar de ce lipsesc acestea exact acolo unde sunt mai importante, în relaţiile interne ale Bisericii? Am văzut mai sus premiza de „rea voinţă” de la care pleacă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” faţă de cei care au îngrijorări sau obiecţii faţă de documentele aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi faptul că din 1961 până astăzi nu a existat deschidere, nu a existat dialog, nu a existat comunicare, nu a existat dorinţă de înţelegere a Patriarhiei Rusiei şi altor organisme ortodoxe similare… faţă de ortodocşii preocupaţi de pregătirea „Sinodului Panortodox”! De ce nu s-au publicat şi nu s-au discutat deschis documentele vreme de peste 50 de ani? O jumătate de secol! O jumătate de secol de pregătiri ascunse, într-un stil cu totul neortodox, o jumătate de secol de lipsă de dialog cu ierarhii ortodocşi, cu preoţii ortodocşi, cu teologii ortodocşi! O jumătate de secol în care o adevărată conspiraţie ecumenistă a anulat dreptul la cuvânt al imensei majorităţi a Bisericii! Sub cuvânt că „sunt prea proşti/înapoiaţi/bigoţi/fanatici ca să înţeleagă”. Poate că suntem aşa, poate că nu. Dar Învăţătura de Credinţă a Bisericii este întemeiată pe propovăduire deschisă, nu pe înţelegeri „între deştepţi”. Cine a fost împiedicat să ia parte ori să vorbească la Sinodul din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15.4-31)? Cine a fost oprit să ia parte ori să vorbească la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)? Sau la celelalte sinoade ecumenice? Când s-a mai văzut ca Biserica lui Hristos să pună eterodocşii mai presus de ortodocşi?
Răspunsurile sunt simple şi clare: nimeni, niciodată.
Cei care pun cele din afara Bisericii mai presus de cele ale Bisericii au căzut din Ortodoxie.
Aşa este filetismul, care pune naţionalismul mai presus de Biserică, transformându-l în fanatism şi xenofobie.
Aşa este clericalismul, care pune o parte a Trupului lui Hristos mai presus de celelalte părţi, ca şi cum ar putea trăi fără ele (I Corinteni 12.4-27).
Aşa este ecumenismul, noul chip al vechii rătăciri a sincretismului, care pune „înţelegerea” lumească cu eterodocşii mai presus de Biserică, renunţând la Iubirea în Adevăr, adică la Dumnezeu.
(c) Cum a fost „contactul cu alte cei de alte confesiuni” al Sfinţilor Apostoli?
De pe poziţia ortodoxă „noi avem Calea, Adevărul şi Viaţa şi vrem să vi le împărtăşim”, sau de pe poziţia ecumenistă „voi sunteţi drepţi şi mântuiţi deşi nu în aceeaşi măsură cu Biserica”?
Ce mărturiseşte Sfântul Ioan Evanghelistul că a spus Domnul? „Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat.” (Ioan 10.8). Şi, iarăşi, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14.6). Şi, iarăşi, „Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” (Ioan 1.17). Şi, iarăşi, „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8.32). Şi multe altele asemenea!
Dar şi mai în contradicţie cu concepţiile ecumeniste ale acestui „Răspuns al Patriarhiei Ruse” sunt cuvintele pe care Hristos le spune celor care aveau Cuvântul lui Dumnezeu – adică Sfintele Scripturi – dar nu Îl respectau.
Ceea ce face ca invocarea Sfinţilor Apostoli în acest context să se întoarcă, de fapt, chiar împotriva textului emis de Patriarhia Rusiei.
(d) Atacul împotriva ortodocşilor – atacul Patriarhiei Rusiei împotriva ortodocşilor – pregătit încă din paragrafele dinainte (pct. 21, dar şi 17.a) începe de acum!
Şi începe printr-un sofism avocăţesc: refuzul de a accepta schimbarea Credinţei Ortodoxe şi validitatea altor religii este denumit, incorect şi absurd, „dispreţ faţă de persoanele de altă religie sau de alte concepţii”. Ori este evident că între dezacordul faţă de părerile cuiva şi dispreţul faţă de acea persoană este o deosebire uriaşă! Un părinte poate să fie în dezacord cu copilul său, o soţie poate să fie în dezacord cu soţul ei, un om poate să fie în dezacord cu prietenul său păstrând neştirbită dragostea şi respectul.
Dacă ar fi să luăm în serios această frază a Patriarhiei Rusiei ar însemna că ea dispreţuieşte pe toţi cei care au altă părere decât ea şi se socoteşte dispreţuită de toţi cei care nu au părerile ei.
Sau, repet, putem vedea o încercare jalnică de a transforma dezvinovăţirile incoerente pentru greşita participare la acţiunile şi activităţile ecumeniste în acuzaţii faţă de cei care văd greşeala.

25. „Anume cu fariseii se aseamănă acei „râvnitori ai Ortodoxiei” care duc azi în eroare poporul lui Dumnezeu cu povestiri false despre chipurile pregătirea unui sobor atihrist, dar nu cu apostolii și nu cu sfântul ierarh Marcu al Efesului. Pe când cauza apostolilor și a sfântului ierarh Marcu al Efesului o continuă acei care fără de frică intră în dialog cu creștinii eterodocși – nu de dragul dobândirii unor compromisuri în învățătura de credință, dar de dragul mărturisirii despre puritatea și adevărul credinței ortodoxe, de dragul găsirii unor forme acceptabile de coexistență reciprocă, de dragul salvării vieților creștinilor prigoniți, de dragul apărării comune a familiei ca a unei uniuni sfințite de Dumnezeu dintre un bărbat și o femeie, de dragul apărării vieții pruncilor nenăscuți, de dragul păcii pe pământ.”

(a) Iată că dacă nu putem spune „eretici” eterodocşilor care duc în eroare poporul cu învăţăturile lor, putem în schimb să-i facem „farisei” pe cei care contestă aşa-zisul „Sinod Panortodox”!
Se spusese mai sus, pentru relaţiile ortodocşilor cu eterodocşii (pct. 23),

„De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă”

Cum ar trebui, atunci, să privim această categorisire pe care o face chiar ortodocşilor Patriarhia Rusiei?
După vorbele ei, ca pe o încercare de a închide dialogul cu ortodocşii care contestă în vreun fel „Sinodul Panortodox”, cu o încercare de a-i transforma în duşmani şi de a-i ofensa. Este o agresiune conştientă, de vreme ce este precedată de acest pasaj!
Sau Patriarhia Rusiei are impresia că faţă de ortodocşi poate folosi liber acuzaţii şi insulte?
Este ruşinos şi neortodox acest stil în care o patriarhie ortodoxă îi cocoloşeşte în fel şi chip pe eterodocşi, dar loveşte fără şovăire în ortodocşii care nu i se supun orbeşte.
(b) Dreptul părerii personale, nedumeririi sau îndoielii faţă de o afirmaţie teologică a existat întotdeauna în Biserică, fiind punctul din care se deschide dialogul ortodox. Şi a fost izvor de predici şi cateheze, de tratate teologice, de opere de mare valoare.
Patriarhia Rusiei neagă repetat ortodocşilor acest drept, deşi îl recunoaşte eterodocşilor. Încă o mărturisire publică şi clară pentru care, adânc întristaţi, iarăşi mulţumim.
(c) Mărturisirea „purităţii şi adevărului credinţei ortodoxe” am făcut-o şi eu în parohie, fără să simt nevoia de CMB sau alte organizaţii ecumeniste. Am avut şi bucuria venirii la Credinţă a unor atei, catolici, adventişti, musulmani etc., ca roade concrete ale acestei mărturisiri. Mai mult decât mine au făcut mulţi alţi preoţi, tot fără a avea vreun amestec în CMB sau alte organizaţii şi activităţi ecumeniste. Ce roade a adus pretinsa mărturisire făcută de Patriarhia Rusă şi alte instituţii similare în CMB şi alte asemenea medii? Răspunsul real este că în cel mai bun caz nu a adus niciun rod, pentru că în multe alte cazuri a însemnat doar infiltrarea în Biserică a unor idei eterodoxe şi chiar căderea din Credinţă a multor ortodocşi.
(d) Găsirea „unor forme acceptabile de coexistență reciprocă” s-a realizat în vechea Romanie – adică Imperiul Roman – încă din Antichitate. În vremea Sfântului Constantin cel Mare şi altor împăraţi creştini, mergând până la sfinţi ca Ştefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu, atât statul cât şi clerul, călugării şi mirenii – uniţi atunci toţi patru într-o simphonie de multe veacuri nerepetată – au găsit asemenea forme. În secolul al XVII-lea Transilvania era răvăşită de prigoanele violente ale protestanţilor împotriva ortodocşilor. În acelaşi timp, în Ţările Române surori şi vecine, adică în Moldova şi Muntenia, convieţuiau paşnic majoritatea ortodoxă şi minorităţile catolică, armeană, calvină, musulmană, mozaică etc. Cum? După vechile aşezări creştine care transformaseră pax romana într-o mai profundă şi mai dreaptă pax christiana. Fără să fie nevoie de asociaţii, mişcări sau consilii ecumeniste.
(e) Salvarea „vieților creștinilor prigoniți” nu s-a făcut şi nu se face prin mişcarea ecumenistă. O asemenea scuză este mai mult decât jalnică. Atunci când domnitorii români au ocrotit ortodocşii, monofiziţii sau catolicii din Imperiul Otoman sau Hanatul Crimeii nu au avut nevoie de ecumenism spre a face aşa ceva! A-i ajuta pe ceilalţi şi a colabora cu alţii, ortodocşi sau nu, la salvarea celor ameninţaţi – fie ei creştini sau necreştini! – nu ţine de ecumenism, ci de o datorie creştină fundamentală! Iar realizarea colaborărilor pe temă nu depinde în niciun fel de ecumenism, ci de omenia nostră a tuturor.
(f) Apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi şi a păcii se poate face uşor prin colaborare directă între toţi cei care vor aceste lucruri. Nu necesită nici discuţii şi nici concesii teologice, nici născocirea de noi sinoade, nici desfiinţarea sinodalităţii Bisericii. Nu este nevoie pentru apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi sau a păcii de CMB, de mişcări ecumeniste şi altele asemenea.
(g) Vedem ca urmare că toate aceste aşa-zise „argumente” nu au de fapt nicio legătură cu realitatea. Nu justifică nici implicarea în mişcările ecumeniste, nici documentele pline de erori teologice ale întrunirii din Creta, nici uzurparea sinodalităţii Bisericii de un grup de 14 episcopi, nu justifică nimic din toate greşelile – sau răutăţile – pe care pretind a le argumenta.

26. „Trebuie să menționăm de asemenea că Regulamentul de lucru al Soborului [Sinodului] Panortodox, adoptat la Sinaxa Întâistătătorilor, exclude posibilitatea discutării altor documente decât cele șase, menționate mai sus.”

Mulţumim cu tristeţe Patriarhiei Ruse pentru această mărturie a încălcării rânduielilor sinodale de către „Regulamentul de lucru al Sinodului Panortodox”.
Într-adevăr, toată Istoria Bisericii ne arată că orice sinod, chiar dacă se întruneşte pe o anume temă, este deschis oricăror alte probleme pe care le ridică participanţii. Căci, infailibil fiind socotit în Ortodoxie doar Dumnezeu, se recunoaşte că teme de maximă importanţă se pot ivi oricând şi oricine este îndreptăţit să le aducă înaintea sinodului. Avem aici însă o anulare a acestor străvechi rânduieli ortodoxe! Se pare că „Sinaxa Întâistătătorilor” se socoate pe sine infailibilă, uzurpând chiar şi dreptul Bisericii ca întreg de a pecetlui sau a respinge până şi un sinod presupus universal.

27. „Mai mult ca atât, în corespundere cu Regulamentul, toate amendamentele la documentele indicate – dacă va apărea o astfel de necesitate – pot fi adoptate în exclusivitate cu decizia unanimă a tuturor Bisericilor Locale, ceea ce înseamnă că nici un amendament nu poate fi acceptat, dacă măcar una din Bisericile Locale care participă la lucrările Soborului va declara dezacordul său. O atare ordine de luare a deciziilor permite Bisericii Ortodoxe Ruse să participe liber la lucrările Soborului Panortodox, fără a avea temeri că Bisericile Locale vor fi impuse să adopte vreo decizie în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii.”

(a) Dacă am fi spus noi că aşa-zisul „Sinod Panortodox” nimiceşte rânduielile canonice ale sinodalităţii Bisericii, de bună seamă că mulţi n-ar fi crezut. Dar iată cum Patriarhia Rusiei recunoaşte oficial acest lucru, ba chiar îl declară a fi ceva bun! Nu există în toată Istoria Bisericii, nu există în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie rânduieli ca cele pe care se bazează pregătirea, organizarea şi funcţionarea „Sinodului Panortodox”!
(b) În toată Istoria Bisericii în orice sinod ortodox ce a existat vreodată au fost primiţi toţi episcopii ortodocşi şi cei aduşi de ei (clerici, călugări sau mireni teologi);
(c) şi, de asemenea, fiecare a avut vot individual! Pentru că fiecare episcop este egal cu oricare alt episcop. Pentru că patriarhul nu este mai mare decât oricare episcop vicar! Pentru că atribuţiile administrative nu au voie în Ortodoxie să atingă atribuţiile duhovniceşti!
(d) De asemenea nu a existat vreodată dreptul de veto în Ortodoxie! Nu a existat niciodată un sinod ortodox care să poată fi blocat în luarea unei hotărâri de veto-ul unei Biserici locale, fie ea chiar a Romei vechi sau Romei noi!
(e) Toate acestea sunt deja cu totul „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”! Adică deja au fost luate hotărâri, de către „Bisericile Locale”, „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”!
Acestea sunt exact hotărârile privitoare la aşa-zisul „Sinod Panortodox”!

28. „În baza celor menționate, Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse care și-a ținut lucrările în perioada 2-3 februarie a aprobat participarea delegației Patriarhiei Moscovei la Soborul Panortodox ce urmează să fie convocat, chemând pe toți copiii Bisericii noastre la o rugăciune stăruitoare, ca lucrările lui „să servească binelui Bisericii lui Hristos”.”

(a) Este bine că Patriarhia Rusiei nu (mai) afirmă că Sinodul din 2-3 februarie a aprobat participarea în unanimitate, ceea ce ar fi fost un mare neadevăr. Dar ceea ce nu spune aici este faptul că nu a adus la cunoştinţă dosarul participării din vreme, ci doar cu câteva minute înainte de votare. De asemenea, nu spune că s-a interzis ridicarea de obiecţiuni atât faţă de faptul că nu s-a putut citi dosarul, cât şi faţă de conţinutul său. Nu se spune că s-a impus votarea pentru participare, cei câţiva care au avut curajul să se opună fiind ameninţaţi şi insultaţi.
Toate aceste fapte ascunse de către Patriarhie au fost atestate de mai mulţi martori – participanţi direcţi sau privitori – şi transformă „Sinodul din 2-3 februarie 2016” într-un adevărat sinod tâlhăresc, în care prin silnicie s-a impus o hotărâre neortodoxă.
Dacă Patriarhia Rusiei ar fi vrut un sinod ortodox pe tema participării ar fi trebuit să dezbată public documentele pregătitoare, luni de zile înainte de sinod, iar apoi să-l ţină deschis şi limpede, lăsând pe fiecare să argumenteze pro sau contra.
Este limpede că oricât de bine-intenţionaţi ar fi teologii Patriarhiei Ruse, oricât de bine-intenţionat ar fi Sanctitatea Sa Chiril sau oricare altul dintre noi, suntem cu toţii oameni supuşi greşelii. De aceea şi Dumnezeu a rânduit Bisericii sobornicitatea drept temei fundamental de lucru, dialog şi hotărâre, astfel încât om pe om să se îndrepte, în lumina Duhului Sfânt. Rânduială călcată în picioare şi de documentele pregătitoare şi regulamentul aşa-numitului „Sinod Panortodox”, şi de pseudo-sinoadele prin care se impune în Bisericile locale acceptarea lor şi a participării unor delegaţii la întrunirea din Creta.
(b) Revine aici expresia paternalist-clericalistă „copiii Bisericii”, ca formă blândă de a-i pune la punct pe credincioşi, ca mijloc de manipulare prin care „supuşii” să fie deosebiţi de cei care ridică obiecţii, declaraţi mai sus „oameni de rea voinţă” şi „farisei”.
(c) În ce fel ar putea să servească „binelui Bisericii lui Hristos” o adunare care încă din pregătirile ei neagă sinodalitatea Bisericii, uzurpă atribuţiile Sinoadelor Ecumenice, anulează dogme şi canoane, născoceşte noi canoane, insultă ortodocşii, promovează doctrine eterodoxe? Cel mult, prin faptul că scoate la iveală toată această lucrare întunecată, desfăşurată până acum pe ascuns. Acesta este singurul bine care există aici.

29. „Afirmația difuzată în ultimul timp că Soborul Arhieresc nu ar fi avut suficiente împuterniciri de a adopta astfel de decizii, trebuie să fie recunoscută nu drept eronată, dar cea care răstoarnă însăși temeliile existenței Bisericii Ortodoxe, pe care din vremurile apostolicești o caracterizează structura sa ierarhică.”

(a) Se poate observa, iar şi iar, limbajul neclar al Patriarhiei Rusiei în locuri esenţiale ale acestui document. În ce constă afirmaţia, nu ni se spune. Am prezentat mai devreme (pct. 28.a) unele din faptele care anulează validitatea aşa-zisei „hotărâri sinodale”, impusă prin forţă de administraţia bisericească rusă. Chiar şi dacă s-ar încerca negarea unora dintre ele, simplul fapt că nu a existat o pregătire publică, o dezbatere a întregii Biserici Ruse, pe seama documentelor pregătitoare, regulamentului şi participării la aşa-zisul „Sinod Panortodox” este de ajuns să anuleze ortodoxia „hotărârii” amintite.
(b) A pretinde că o asemenea afirmaţie „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” este o pretenţie de o excepţională gravitate şi care ar trebui să fie argumentată extrem de serios.
La prima vedere ea ar părea doar un nou atac împotriva ortodocşilor care, după rânduielile Bisericii din vremea lui Hristos şi până astăzi, îşi exprimă nedumeririle şi îngrijorările. Un mijloc de a le pune pumnul în gură, de a-i reduce la tăcere. Şi de a-i despărţi de Biserică.
Din păcate, este mai mult decât atât!
Nu că şi atât nu ar fi fost, oricum, prea mult şi prea rău.
(c) Dar se vede imediat că afirmaţia este consecinţa directă a unei concepţii eterodoxe, eretice, papiste!
Ideea că Biserica Ortodoxă, „din vremurile arhiereşti” este caracterizată de „structura sa ierarhică” este străină Ortodoxiei şi extrem de gravă. Este o mărturisire directă a Patriarhiei Rusiei, o mărturisire autoritară, categorică şi clară, a unei învăţături categoric străine şi care schimbă radical Învăţătura de Credinţă.
În Sfintele Scripturi vedem Biserica definită drept Trupul lui Hristos, toată arhieria şi preoţia fiind a Lui şi izvorând din El către cei pe care îi alege ca mădulare ale Trupului Său. Apostoli sau prooroci, învăţători sau taumaturgi [12], vindecători sau orice altceva, toţi erau văzuţi ca parte organică a Bisericii. Mai mult, nu existau apostoli care să-i comande pe ceilalţi apostoli, nici episcopi care să-i comande pe ceilalţi episcopi. Ierarhia Bisericii este o ierarhie a harului, în care aspectul administrativ a fost şi rămâne secundar; în care libertatea gândirii şi a vorbirii este neştirbită, în care discernământul cel mai profund poate să aparţină celui mai mic dintre mireni. Sclav era Onisim, dar liber în Hristos şi chiar episcop, iar dacă lumeşte era mai mic decât Filimon duhovniceşte era, cum ştie orice ortodox, mult mai sus.
De aceea a şi existat totdeauna dreptul de a nega, argumentat şi cuviincios, ortodoxia unei păreri sau opere, indiferent de autor, a unei hotărâri sinodale sau episcopale etc.
Conform acestei afirmaţii a Patriarhiei Rusiei sunt eretici, ca unii care nu au respectat asemenea principii, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi Sfântul Marcu ale Efesului – care nu a respectat hotărârile ierarhiei cu privire la unirea cu Catolicismul –, şi Sfântul Teodor Studitul şi nenumăraţi alţii. Toţi aceştia au pus Adevărul de Credinţă mai presus de toate, atrăgând atenţia preoţilor şi episcopilor, patriarhilor şi sinoadelor, atunci când se abăteau de la ele.
Este cumplit de grav a pretinde că acest lucru „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe”, a insinua printr-o asemenea frază că „temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” constau în ierarhie, când ştim că „piatra cea din capul unghiului” este Hristos!
Duhul Sfânt spune:
„nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3.11)
Patriarhia Rusiei contrazice Duhul Sfânt şi zice că temelia este ierarhia!
Această concepţie este o altă formă de catolicism!
Doar că în vreme ce în catolicismul clasic Papalitatea a înlocuit pe Hristos ca temelie a Bisericii, aici se încearcă înlocuirea ei cu o aşa-zisă „ierarhie”. Care ar fi, după documentele aşa-zisului „Sinod Panortodox”, alcătuită din… 14 de episcopi cu putere absolută asupra întregii Biserici!

30. „Arhipăstorii Bisericii Ortodoxe Ruse în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril, care urmează să participe la lucrările Soborului [Sinodului] Panortodox, vor contribui prin toate forțele la faptul ca Sfântul și Marele Sobor [Sinod] să adopte decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție.”

(a) Dacă ne încredem în această afirmaţie, rezultă că într-adevăr delegaţia rusă va încerca din toate puterile să contribuie la adoptarea unor „decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție”. Dar faţă de nenumăratele abateri de la Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură din „Răspunsul Patriarhiei Ruse”, faţă de nenumăratele contraziceri şi fracturi logice ale aceluiaşi document, faţă de atitudinea agresivă împotriva ortodocşilor şi excesiv de îngăduitoare faţă de ortodocşi… nu putem să nu vedem că „toate puterile” delegaţiei sunt, de fapt, extrem de slabe.
(b) În această frază se recunoaşte faptul că deciziile care vor fi luate ţin de Învăţătura de Credinţă a Bisericii, de vreme ce ţin de Sfânta Tradiţie. Ceea ce contrazice, iarăşi, toate afirmaţiile despre lipsa unor asemenea decizii la acest sinod.
(c) Iarăşi „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor autocefale” care urmează a se aduna în Creta este denumită, incorect, neortodox şi neadevărat „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Deşi este, în fapt, un mini-sinod de 14 de ierarhi cu drept de vot, alcătuit după criterii nemaivăzute în Istoria Bisericii, cu încălcarea rânduielilor sinodale, cu încălcarea regulamentelor bisericeşti, cu încălcarea Sfintelor Canoane, cu încălcarea dogmelor ortodoxe, cu pretenţia unor drepturi şi atribuţii de sinod ecumenic, deşi recunoaşte că nu este unul.

31. „În corespundere cu Hotărârea Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse chemăm la rugăciunea stăruitoare, „ca Domnul să-și arate voia Sa membrilor Sfântului și Marelui Sobor al Bisericii Ortodoxe ce urmează să își țină lucrările și ca desfășurarea lui să întărească unitatea Ortodoxiei, să servească întru binele Bisericii lui Hristos, la slava lui Dumnezeu, la păstrarea credinței ortodoxe intacte”.”

(a) A cere ca Domnul să îşi arate voia Sa unor oameni care în măsura în care o ştiu o încalcă direct este destul de puţin eficient. Desigur, este bine să ne rugăm, şi în acest ceas poate mai mult ca niciodată. Dar este firesc să ne îndoim că cei care încalcă liniştiţi Învăţătura Bisericii, care exprimă voia lui Dumnezeu, ar putea fi mişcaţi de rugăciunile noastre. Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, de Sfinţii Apostoli şi de Sinoadele Ecumenice, cât putem să sperăm că rugăciunile noastre le vor deschide sufletele, inimile şi minţile?
(b) A spune că lucrările aşa-zisului „Sinod Panortodox” pot servi unităţii Ortodoxiei, binelui Bisericii lui Hristos, slavei lui Dumnezeu şi păstrării intacte a Credinţei Ortodoxe înseamnă a recunoaşte public faptul că se poate şi invers. Practic Patriarhia Rusă recunoaşte aici faptul că aceste lucrări pot să dezbine Ortodoxia, pot să facă rău Bisericii lui Hristos, pot să aducă hulă lui Dumnezeu, pot afecta Credinţa Ortodoxă. Adică recunoaşte toate îngrijorările ortodocşilor pe care mai devreme i-a insultat exact pentru aceste îngrijorări!

CONCLUZII

„Răspunsul Patriarhiei Ruse” este un act oficial al acestui înalt for administrativ al Bisericii Ortodoxe Ruse.
L-am parcurs paragraf cu paragraf, pagină cu pagină şi cuvânt cu cuvânt.
Am putut găsi în el o declarată dorinţă, posibil sinceră, de a păstra Ortodoxia, dar anulată de o viziune profund eterodoxă asupra Bisericii şi Ortodoxiei, asupra Sfintelor Canoane, asupra Dogmaticii Ortodoxe şi a Învăţăturii de Credinţă în general.
Este evident că relele consecinţe ale aşa-zisei „Conferinţe panortodoxe” din 1921 nu au fost înţelese cu adevărat, de vreme ce greşeala se repetă mai puternic, mai adânc.

Contrazicându-se singură în mod repetat Patriarhia Rusă a dovedit în acest document o incorerenţă rară, cu totul străină teologiei ortodoxe adevărate.
Limbajul şi gândirea acestui document amintesc de textele catolice de Ev Mediu, mai ales de cele adresate ortodocşilor în încercarea de a argumenta inovaţiile teologice apusene sau de a-i aduce la Uniaţie. Şi acolo se ocoleau problemele teologice, se pretindea că nu există schimbări dogmatice chiar şi acolo unde erau evidente, se ocolea răspunsul la întrebările fundamentale şi/sau directe. Şi în acele texte găsim aceeaşi acceptare a oricărei rătăciri dacă este însoţită de recunoaşterea autorităţii centrale – acolo, a Papalităţii, aici, a Patriarhiei Ruse –, aceleaşi răstălmăciri şi trunchieri ale spuselor şi vieţilor Sfinţilor Părinţi, aceleaşi atacuri la adresa apărătorilor Învăţăturii Ortodoxe. Toate aceste puncte comune transformă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” într-un text profund neortodox, plin de incoerenţă şi subiectivism, lipsit de limbajul şi gândirea ortodoxă ce ar fi trebuit să-l caracterizeze.
În acelaşi timp, Patriarhia Rusă a recunoscut public prin acest document o serie de concepte teologice pe care se bazează organizarea, documentele, denumirea şi participarea la întrunirea din Creta, botezată „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Toate fiind neortodoxe.
Enumerăm aici câteva din conceptele teologice neortodoxe asumate public, autoritar şi clar de Patriarhia Rusiei prin acest document:

A. Ignorarea insistentă a tuturor problemelor dogmatice apărute în Apus, ori chiar în inima Ortodoxiei, după Sinoadele Ecumenice.

Teologia catolică şi protestantă a energiilor create, teologia catolică a infailibilităţii papale, teologia catolică mariană (ce schimbă radical învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului), teologia sexualităţii perverse şi nenumărate alte asemenea rătăcite învăţături apusene sunt cu totul trecute cu vederea, sunt declarate a nu fi „probleme dogmatice”. Nu se aminteşte nimic de filetism – deşi condamnat ca erezie în secolul al XIX-lea –, despre clericalismul de inspiraţie catolică, despre ecumenismul osândit de mari sfinţi şi teologi ai secolului XX (precum Părinţii Iustin Popovici, Serafim Rose, Dumitru Stăniloaie, Daniel Sâsoev, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Justin Pârvu etc., etc., etc.). Ba, dimpotrivă, în ciuda evidenţelor zdrobitoare, ce arată că ecumenismul nu a adus absolut nimic bun, acesta este apărat direct şi insistent.

B. Socotirea opiniei divergente a ortodocşilor faţă de ierarhie ca o cădere din Ortodoxie, mai gravă decât orice teologie eterodoxă. Asta chiar şi atunci când încălcarea Învăţăturii Bisericii de către ierarhie este izbitoare. În acelaşi timp, toate divergenţele cu cei din afara Bisericii sunt ignorate, acceptate, îmbrăţişate şi scuzate de aceiaşi oameni care acuză ortodocşii pentru opiniile lor.

Paralelismul cu afirmaţia papistă „La Tradizione sono io” („Eu sunt Tradiţia”) se impune de la sine.

C. Teologia – neortodoxă – a ierarhiei ca temelie a Bisericii Ortodoxe.

Parte a unei noi teologii, de tip catolic, în care sobornicitatea Bisericii este înlocuită de autoritatea dictatorială a câtorva ierarhi, această teologie impune supunere oarbă nu doar din partea mirenilor, ci şi a diaconilor, clericilor şi chiar episcopilor „mici” – concept inexistent până acum în Ortodoxie –, faţă de câţiva „episcopi mari” (preconizaţi a fi în număr de 14). Tiparul catolic este atât de evident, abaterea de la sinodalitatea şi organicitatea ortodoxă este atât de clară, încât nu ar mai fi nevoie de alte cuvinte spre a arăta căderea din Ortodoxie.

D. Declararea ierarhiei drept Biserică şi a celorlalţi drept „copii ai Bisericii”.

Şi aici paralelismul cu altă afirmaţie papistă – „Io sono la Chiesa” („Eu sunt Biserica”) – este mai mult decât evidentă.

E. Alcătuirea unei structuri episcopale noi, străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Adunare episcopală”, contrară principiilor sinodale ortodoxe.

Rod al ereziei filetiste, această structură neagă dreptul la sinodalitate al episcopilor dintr-o anumită ţară şi blochează fireasca apariţie a Bisericilor locale noi (sau fireasca refacere a Bisericilor locale vechi, distruse de persecuţii). Milioanele de ortodocşi din Franţa, Germania, Ţările de Jos, Italia, Spania, Elveţia şi Marea Britanie, deşi urmaşi peste timp ai unor Biserici locale apostolice, sunt blocaţi în dezvoltarea lor creştină de ambiţiile clericaliste şi filetiste. „Adunarea episcopală” are scopul de a înveşnici această blocare. Acelaşi blocaj există şi faţă de Bisericile locale din Canda, Australia, SUA, China, Japonia etc., peste tot existând lupte pentru putere şi influenţă, dar şi ruşinoase presiuni filetiste.

F. Alcătuirea unei alte structuri episcopale noi, de asemenea străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Sinod Panortodox” ori, mai pe larg, „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”.

F.1. „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic, dar capătă toate atribuţiile şi puterile acestuia, inclusiv pe aceea de a hotărî şi vorbi în numele întregii Biserici,
precum şi una în plus:

F.2. Spre deosebire de sinoadele ecumenice, „Sinodul Panortodox” nu are nevoie de recunoaşterea întregii Bisericii pentru validarea sa şi a hotărârilor sale.

F.3. Spre deosebire de sinoadele ortodoxe, „Sinodul Panortodox” este închis episcopilor ortodocşi şi ortodocşilor în general, având o structură închisă, hotărâtă şi impusă de Întâistătătorii Bisericilor autocefale.

Ceea ce observăm, pe scurt, este faptul că după cinci decenii de pregătire, în care s-a lucrat pe ascuns, au fost puse bazele unei noi teologii, neortodoxe, care urmează ca prin Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale din Creta, iunie 2016, să fie impusă întregii Biserici.
Aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituie – baza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!
Este limpede că acceptarea existenţei şi validităţii aşa-zisului „Sinod Panortodox” este cheia prin care va fi supusă Biserica unui număr de 14 de papi şi cardinali care vor prelua astfel puterea pe care Hristos a lăsat-o sobornicităţii sau sinodalităţii. Şi care, astfel, vor distruge Biserica.

Practic, suntem în faţa unui prag istoric.
Acesta va marca fie o cădere masivă din Dreapta Credinţă a Bisericilor locale – toate cele care vor accepta „Sinodul Panortodox” – fie, prin respingerea lui, o revenire la Ortodoxia din care mulţi au alunecat în multele decenii de ecumenism, în multele veacuri de clericalism şi filetism.
Socotim şi mărturisim public faptul că aceste trei rătăciri – clericalismul, filetismul şi ecumenismul – sunt cele care stau la baza documentelor neortodoxe pregătitoare ale neortodoxului, restrânsului şi nereprezentativului „Sinod Panortodox”.

Ne rugăm cu adâncă durere şi nesfârşită dragoste pentru Biserica lui Hristos ca mila şi harul lui Dumnezeu să-i trezească pe cei care dorm – patriarhi sau episcopi vicari, mireni sau diaconi, călugări sau preoţi, profesori de teologie şi oricare alte mădulare ale Bisericii. Pentru ca această alunecare să fie oprită înainte de a aduce consecinţe cumplite.
Ne rugăm lui Dumnezeu să vadă susţinătorii acestui „Sinod Panortodox” cum, prin Duhul Sfânt, ortodocşi din toată lumea, episcopi, mireni, preoţi şi călugări, fără să se cunoască între ei, s-au ridicat arătând într-o unire deplină aceleaşi greşeli, aceleaşi rătăciri, aceleaşi încălcări ale Dreptei Credinţe. O minune îndeajuns de mare pentru a fi răspunsul cerut de la Dumnezeu de Patriarhia Rusiei spre a cunoaşte voia Acestuia!

Dumnezeu este lumină, şi niciun întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. [13] Să umblăm, deci, ca fii ai luminii, în lumină, [14] răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. [15]
Iar Celui Celui ce poate să ne păzească pe noi de orice cădere şi să ne pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin! [16]

Cu durere şi nădejde,
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Note:

[1] Actul a fost publicat în 15 aprilie 2016, pagina având adresa http://www.patriarchia.ru/md/db/text/4431313.html (10 mai 2016 ultima accesare a mea). În rusă la http://www.patriarchia.ru/db/text/4431309.html (aceleaşi date).

[2] Articolul 4 al Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse prevede, paradoxal, următoarele:
„Biserica Ortodoxă Rusă, cu respectarea legislației existente în fiecare stat, își desfășoară activitatea pe baza:a) Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; b) Canoanele și rânduielile Sfinților Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice şi locale, și ale Sfinților Părinți; c) rezoluțiile Consiliilor episcopale și Sfântului Sinod și Decretelor Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii și; d) din prezentul document [Statutul]. ”
(conform http://www.patriarchia.ru/md/db/text/1564231.html)
După cum se vede, cel care a întocmit „Răspunsul” la care răspundem ignoră chiar baza existenţei şi activităţii Bisericii Ortodoxe Ruse… ca să nu mai subliniem faptul că toate Bisericile locale îşi întemeiază Dreptul Canonic pe exact aceleaşi temeiuri: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, canoanele şi rânduielile Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi ale sinoadelor locale şi ale Sfinţilor Părinţi pecetluite de amintitele Sinoade Ecumenice. Adică pe ceea ce constituie întregul izvor al Dogmaticii Ortodoxe.

[3] Cf. http://hirr.hartsem.edu/research/MapUSBishopsAndParishesInEachCounty.pdf

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Russian_Orthodox_Church#Structure_and_organization13 I Ioan 1.4-5

[5] Cei care au folosit acest termen probabil nu au sesizat identitatea cu limbajul masonic. Şi Masoneria se declară, de câteva decenii încoace, organizaţie „discretă, nu ocultă”.

[6] Prin ecumenism se înţelege rătăcirea – erezia – care anulează Revelaţia şi Jertfa lui Hristos, valoarea Învăţăturii lui Hristos şi a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, punând în locul lor sincretismul, adică declararea drept adevărate şi sfinte a oricăror afirmaţii şi manifestări religioase, oricât de contradictorii, dăunătoare şi false ar fi.

[7] Prin filetism se înţelege rătăcirea – erezia – care pune iubirea de neam (naţiune) sau patrie mai presus de iubirea de Dumnezeu, mai presus de iubirea Adevărului, mai presus de iubirea Credinţei Adevărate, a Bisericii, a Mântuitorului etc. Subordonarea Bisericilor locale şi a Bisericii ca întreg unor interese lumeşti este una din lucrările în care filetismul şi ecumenismul se întâlnesc.

[8] Prin clericalism se înţelege înclinaţia rătăcită – eretică – a unor grupuri de clerici de a se transforma din parte a Bisericii în „Biserica” însăşi (cum a făcut şi Papalitatea în Catolicism), sau într-o parte superioară, dictatorială, a Bisericii. Este o formă extrem de gravă a trufiei şi lăcomiei (mai ales de putere).

[9] Căci este scris „să fie una precum suntem şi Noi [Tatăl, Duhul şi Fiul]”, adică una în Adevăr şi Har, nu în minciună, nu socotind răul drept bine, minciuna egală cu adevărul, păcatul totuna cu virtutea etc. cum face ecumenismul.

[10] Deşi, trebuie spus, cu origine în rătăcirea catolică numită „Purgatoriu”. Concepţie pe care se bazează şi acceptarea de către Catolicism a oricărei grupări religioase ce îl recunoaşte pe Papă drept „Cap al Bisericii”, chiar dacă în rest acea grupare este satanistă (aşa cum sunt felurite grupări catolice din America Latină).

[11] A se vedea şi pct. 23.d, care arată o asemenea încălcare în chiar următorul paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

[12] Taumaturg înseamnă „făcător de minuni”. Aceşti oameni erau creştini – mireni sau clerici – care primiseră acest dar al facerii de minuni ca sprijin pentru cei ai Bisericii şi sprijin în convertirea celor din afară.

[13] I Ioan 1.4-5

[14] Efeseni 5.8; I Tesaloniceni 5.5

[15] Efeseni 5.8-17

[16] Iuda 1.24-25

Textul este disponibil şi la:

http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/257-patriarhia-rusa-recunoaste-public-ereziile-asa-numitului-qsinod-panortodox-din-cretaq.html

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

— preluare de site-ul “Pelerin ortodox” —

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea 

Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

Contribuţia oferită umanităţii de Constantin cel Mare 

– 21 mai –

       Iubiţii mei, o zi luminoasă şi plină de bucurie a răsărit astăzi, sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi a mamei lui, Elena. Constantin şi Elena sunt două nume cunoscute şi populare nu doar naţiunii eline, ci întregii lumi ortodoxe. O mulţime de bărbaţi şi de femei poartă numele lor. Şi nu doar oameni simpli, ci şi principi şi regi, şi împăraţi, şi generali. De asemenea, multe biserici de la oraşe şi sate, capele şi paraclise au ca hram numele lor şi astăzi sărbătoresc. Sărbătoreşte şi frumoasa biserică a lor în Aminteos din Mitropolia Florinei, care a fost construită într-o perioadă de timp scurtă.

***

         Sfântul Constantin a fost numit de istorie „Mare”. Şi acest epitet, care rar se conferă, nu este gratuit; nu este un titlu de nobil ca unele titluri ale împăraţilor din Occident. Corespunde realităţii, precum vom vedea.
Mare a fost numit şi la fel de demn şi slăvitul fiu al Makedoniei noastre, Alexandru. Şi a fost într-adevăr mare, pentru că prin relativ mica oştire macedoneană a reuşit să ajungă până în adâncurile Asiei, până la râul Gange, şi să întemeieze propriul imperiu, un imperiu care a răspândit sămânţa elinismului la marginile lumii şi a pregătit terenul pentru semănarea Evangheliei lui Hristos.
Dar opera Marelui Constantin este superioară operei marelui Alexandru. Pentru că marele Constantin a insuflat crearea unei civilizaţii creştine. Şi nu doar a zămislit ideea, ci s-a şi luptat neabătut pentru materializarea ei. Aşa a luat naştere statul său creştin, cunoscut în istoria universală cu numele de „Imperiul bizantin”. Imperiul bizantin este un stat excepţional şi unic; unic în ceea ce priveşte scopul, unic în ceea ce priveşte durata.
În ceea ce priveşte scopul mai întâi. Care stat de astăzi mai are idealurile, pe care le-a avut Bizanţul? Există vreo 160 de state, ale căror steaguri flutură în curtea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Care din aceste state are idealurile cu care a trăit şi s-a dezvoltat Bizanţul? Care este scopul acestor state astăzi? Dacă scopul omului nu este „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32), cu atât mai mult scopul unui stat nu trebuie să fie material. Aşadar, scopul statului bizantin nu a fost materia (prosperitatea materială, dezvoltarea materială, exploatarea materială a resurselor profitabile, a apelor şi a solului, impunerea prin forţă, cuceririle). Scopul Bizanţului a fost înalt, ceresc, superior şi celui imaginat în Statul (Πολιτεία) lui Platon, care a încercat să-l materializeze, dar a eşuat. Scopul Bizanţului a fost aplicarea, propovăduirea şi răspândirea Sfintei Evanghelii, creştinarea şi civilizarea popoarelor barbare.
Aşadar, Bizanţul a fost centrul, din care a iradiat credinţa creştină în Răsărit şi Apus. Unicul stat în ceea ce priveşte scopul pe care şi l-a impus. Însă unicul şi în ceea ce priveşte durata pe care a avut-o. Deschideţi istoria. Câţi ani au durat regimurile acestei lumi? Cât a durat democraţia lui Pericle în Atena? Cât a ţinut regimul oligarhic al lui Lycurgos în Sparta? Câte zile a avut regatul marelui Alexandru? Cât a durat împărăţia perşilor, a asirienilor, a babilonienilor şi a altor neamuri? Cel mult 4-5 secole. În timp ce Imperiul bizantin, fenomen unic, a ţinut 1100 de ani. Şi a fost centrul întregii lumi, farul, campionul, avangarda care s-a luptat pentru idealurile creştine.
Constantinopolul, în care marele Constantin şi-a mutat reşedinţa dinadins, a devenit noua capitală. În el cea mai înaltă construcţie era o coloană, deasupra căreia iradia o cruce mare. Marele Constantin, cu dumnezeiască insuflare, şi-a dat seama că este o nedreptate să fie prigoniţi creştinii, care nu sunt elemente răufăcătoare, vrednice de nimicire. S-a convins că creştinii, oriunde s-ar afla, fie ca soldaţi şi ofiţeri, fie ca funcţionari, fie ca simpli cetăţeni, sunt sarea şi lumina lumii. Şi în timp ce Roma decădea, noua Romă, Constantinopolul, înflorea cu elementul creştin.
Pe acest nou element înfloritor, pe acest teren solid, şi-a întemeiat statul său marele Constantin, stat cu o unică orientare: să trăiască el însuşi, dar să răspândească şi altora Evanghelia. Şi în asta constă marea lui contribuţie. Şi nu doar Constantinopolul, ci şi Tesalonicul, a doua cetate a imperiului, a fost un centru misionar. Din Tesalonic şi din Constantinopol au pornit vulturii Duhului, marii misionari şi apostoli ai neamurilor. Au pornit Chiril şi Metodie şi au propovăduit sârbilor, bulgarilor, românilor; au ajuns până nordul extrem semănând sămânţa Evangheliei şi educaţia elină şi botezând.
Tot pe terenul Bizanţului s-au întrunit Sinoadele Ecumenice şi Locale. Marele Constantin a făcut începutul. În 325 d.Hr. a invitat la Niceea Bitiniei 318 Părinţi purtători de Dumnezeu la primul Sinod Ecumenic, care a alcătuit cel mai important text după Sfânta Scriptură. Nu există, subliniez asta, o filozofie mai mare în lume decât adevărurile care sunt cuprinse în cuvintele scurte ale Simbolului de Credinţă, ale Crezului. Crezul este scris nu doar cu creionul şi cu cerneală; este scris cu sângele eroilor credinţei noastre. Pe terenul Bizanţului s-au întrunit şi toate celelalte sinoade ecumenice ulterioare.
În hotarele statului bizantin au luat fiinţă şi faimoasele mănăstiri. Mănăstirile nu au fost, cum calomniază ateii şi necredincioşii, focare ale trândăviei, indolenţei şi lenevirii, ci au fost universităţi ale epocii; graţie acelor mănăstiri, şi în principal Sfântului Munte, a fost salvată bogăţia filozofiei, istoriei şi poeziei eline.
Aşadar, Constantinopolul a ţinut 1100 de ani. Şi apoi? O, nenorocire! Pe 29 mai – comemorarea anuală la care trebuie să plângă întregul neam, iar clopotele să bată funebru în tot elenismul – , pe 29 mai 1453 mulţimi barbare, asiatici neciopliţi împinşi de mania distrugerii au intrat în Cetate prin foc şi fier. Şi atunci, pe meterezele ei, a căzut ultimul împărat care a purtat acelaşi nume cu primul, acel Constantin I (324-337), şi iarăşi, acest Constantin al XI – lea Paleologul (1449-1453). Şi prima faptă a ocupanţilor care a fost? Un barbar s-a urcat pe turla Sfintei Sofia, a smuls Cinstita Cruce şi în locul ei a înălţat semiluna, simbolul întunericului şi al barbariei. De atunci s-a stins capodopera Bizanţului, a murit Imperiul bizantin.

***

        A murit? Nu, nu! Oamenii mor, ideile nu mor. Ideea Imperiului bizantin trăieşte în inimile elinilor. Trăieşte ca un rai, ca o legendă, ca o istorie. Trăieşte! Eu cred neclintit şi în ciuda păcătoşeniei mele proorocesc, întemeindu-mă pe cuvintele Sfântului Cosma Etolianul că – nu neamul nostru, nu generaţia noastră, pentru că a păcătuit mult şi etnic, şi politic, şi religios – o nouă generaţie, care vine, va vedea împlinindu-se cuvintele „Din nou, cu ani şi vremi, iarăşi ale noastre vor fi”. Aceştia, cred asta şi o strig, se vor învrednici să prăznuiască şi să liturghisească în biserica Sfintei Sofia.
Acest vis va deveni realitate cu o condiţie. Dacă statul nostru, ca urmaş al Bizanţului, insuflat de idealurile marelui Constantin, dacă vom avea ca emblemă a noastră „În acest semn vei învinge” („En touto nika”). Celelalte state pe steagurile lor au alte simboluri. Elada are Cinstita Cruce. Prin „En touto nika” vom merge înainte. Şi cu toate piedicile sunt sigur că neamul acesta, mic în întindere, dar mare în idealuri, va trăi în Hristos Iisus, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin 

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin, în Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena în Aminteos, 21-5-1976, într-o zi de vineri)

Sursa:  Ne vorbeşte Părintele Augustin… (vol. II)

Intervenţia Arhiepiscopului Marcu al Berlinului şi Germaniei (ROCOR) la simpozionul organizat la Universitatea Sf. Tihon din Moscova cu privire la Sinodul panortodox

Sursa în limba franceză: http://orthodoxie.com/intervention-de-larcheveque-de-berlin-et-dallemagne-eglise-orthodoxe-russe-hors-frontieres-au-colloque-organise-a-luniversite-saint-tikhon-de-moscou-au-sujet-du-concile-pa/

Sursa originală în limba rusă: http://radonezh.ru/analytics/ob-obraschenii-sinoda-rptsz-k-kliru-i-pastve-v-svyazi-s-publikatsiey-dokumentov-vsepravoslavnogo-157058.html

Traducere din franceză: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)

Cu ocazia simpozionului organizat la 19 aprilie la Universitatea Sfântul Tihon din Moscova cu privire la Sinodul panortodox, Arhiepiscopul Berlinului şi Germaniei Marcu a comentat mesajul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei (ROCOR) cu privire la documentele preliminare presinodale destinate a fi supuse dezbaterii viitorului Sinod Panortodox:

Înalt Prea Sfinţia voastră, Prea Sfinţiile voastre, cucernici părinţi, cuvioşi fraţi şi surori,

Aşa cum am înţeles din conferinţa ÎPS Mitropolit Ilarion [de Volokolamsk, n.tr.fr.], documentele care au fost publicate au trecut prin perioade de elaborare, de discuţii, de finalizare care au durat mulţi ani, câteodată chiar multe decenii, şi aceasta se resimte foarte puternic în anumite documente, în timp ce în altele, acest lucru este atenuat, probabil pentru că temele erau mai simple. Însă rămâne faptul că, în opinia mea, ca şi a multora dintre arhipăstorii şi păstorii noştri, două dintre aceste documente provoacă o anumită îngrijorare. Aceasta este legată de absenţa clarităţii cu care cititorul se întâlneşte în ele, o absenţă a clarităţii înainte de toate terminologică, care poate da loc la interpretări eronate. Aceasta priveşte documentele «Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine» şi «Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană». Există anumite temeri şi în ce priveşte regulamentul Sinodului, dar ÎPS Mitropolit Ilarion a răspuns deja în parte la acelea. Înainte de toate, voi aborda documentul numit «Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine». La noi, acest document suscită o deosebită vigilenţă în ce priveşte eclesiologia ortodoxă. Terminologia este confuză în acest document, nu este clară şi poate da loc la tot felul de interpretări eronate. Cu toate că la începutul acestui document se găseşte o frază foarte clară, şi încurajatoare pentru mine personal precum şi pentru mulţi episcopi, după care Biserica ortodoxă este definită ca Biserica Una, Sfântă, Catolicească/Sobornicească şi Apostolicească, care îşi fundamentează unitatea, cum se spune acolo, pe faptul că a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi pe comuniunea în Sfânta Treime şi în sfintele taine. În acelaşi timp, din nefericire, o asemenea terminologie clară, non ambiguă, este departe de a fi păstrată în restul documentului, unde se spune, citez: «Biserica ortodoxă recunoaşte existenţa istorică a altor biserici şi confesiuni creştine care nu se află în comuniune cu ea». Aceasta, sub o formă diferită, sub un aspect diferit, ne face să ne reamintim de multe ori chestiunea celorlalte «Biserici». Pentru noi, o asemenea terminologie este inacceptabilă. Poate că trebuie să spun că simt adesea că, în Rusia, arhipăstorii şi păstorii noştri au o atitudine mai favorabilă către celelalte «Biserici», celelalte confesiuni, decât noi în străinătate, pentru că noi ne confruntăm cu acestea zi de zi, ştim despre ce este vorba, şi pentru că, în parte, provenim din aceste comunităţi. Din acest motiv, avem, poate, o percepţie mai acută a acestei teme însă ştiu, cu toate acestea, că aceasta îngrijorează numeroase persoane, şi aceasta nu doar în Biserica noastră. De fapt, cei care au protestat primii împotriva acestei formulări au fost grecii. Iar aceasta mă bucură fiindcă grecii constantinopolitani, în mod evident, consideră adesea că noi, Biserica rusă, am fost întotdeauna împotriva propunerilor lor. În acest caz, chiar grecii înşişi din Bisericile Greciei şi Ciprului care au adus o contribuţie foarte interesantă la această discuţie. Atunci când se spune că Biserica este întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, se uită în mod evident că ea constituie de asemenea Trupul Lui tainic/mistic, ceea ce noi nu putem omite. Dacă o asemenea întemeiere a Trupului lui Hristos este clară pentru noi, atunci nu se poate pune problema multitudinii Bisericilor. Despre aceasta, nu putem să vorbim decât într-o discuţie privată, personală, dar nu la nivelul unei conferinţe panortodoxe. Unitatea Bisericii, în opinia noastră, poate fi pusă la îndoială. Nu se spune nicăieri în text că dezbinarea care există în epoca noastră s-a produs ca urmare a schismelor şi ereziilor. Desigur, în viaţa de zi cu zi, nu putem să întâmpinăm fiecare protestant spunându-i «tu eşti un eretic». Însă atunci când sunt întrebat: «Mă consideraţi un eretic?», trebuie să spun. Trebuie să înţeleg că, la baza acestor pretinse «Biserici» care există acum, se găseşte erezia sau schisma. Însă, în acest document, se vorbeşte constant de o misterioasă unitate creştină. Nu se spune nicăieri despre ce este vorba. Este un oarecare talmeş-balmeş? Dacă vorbim despre superioritatea Bisericii ortodoxe, despre unitatea credincioşilor în Hristos, despre Biserica cea una, sfântă, catolicească/sobornicească şi apostolicească etc., atunci nu putem în acelaşi timp, în acelaşi document, despre multitudinea Bisericilor. A vorbi despre unitatea creştină pierdută şi despre restabilirea acesteia este  minunat, mulţumim lui Dumnezeu că se vorbeşte. Însă restabilirea unităţii nu se poate produce pe căi nebuloase. În text, nimic nu se spune despre cei toţi cei care au părăsit această unitate cu Biserica ortodoxă, pe care îi invităm să se întoarcă, nu se spune că noi suntem martori, fără nicio trufie din partea noastră (nu nouă ne revine meritul pentru că suntem ortodocşi, ci Domnul ne-a chemat în Biserica cea Una) şi din acest motiv, noi trebuie să mărturisim acest adevăr, şi nu să-l ascundem, cum se face aici. Reiese din acest text că Biserica ortodoxă este o oarecare mică parte dintr-un întreg, că este un fel de fragment, ca toate celelalte. Şi nu se spune că pierderea unităţii eterodocşilor este chiar pierderea unităţii lor cu Biserica ortodoxă. Încă o dată, într-o conversaţie privată, putem să permitem anumite lucruri, însă nu într-un document panortodox, în opinia mea, acest lucru este inacceptabil. Mai există încă un lucru periculos, care este declaraţia acestui document cu privire la practica prozelitismului. După o frază din document, orice practică a prozelitismului este exclusă la fel ca alte acţiuni care provoacă manifestări de antagonism interconfesional. Nu trebuie confundate aceste două lucruri, scuzaţi-mă. Nu le putem lăsa la egalitate într-o frază. Una este prozelitismul la care Domnul pe toţi ne-a chemat şi trimis, şi alta este efectiv manifestarea nesănătoasă a antagonismului interconfesional, ceea ce noi toţi dorim să evităm. Aici, trebuie să distingem net aceste două lucruri. Deoarece dacă noi le confundăm, se ajunge din nou la o oarecare egalitate între confesiuni, noi suntem atunci toţi egali şi trebuie să revenim toţi undeva, nu se ştie unde…

Un alt document care suscită, poate, o vigilenţă şi mai mare este documentul despre misiunea Bisericii în lumea contemporană. Acolo, în opinia mea, există erori care ţin de antropologie. Pasajul cheie din acest document este acela unde există chestiunea persoanei umane. Or, aşa cum noi am indicat deja, trebuie să vorbim aici deespre om! «Persoana umană» este o expresie nouă, non-patristică şi non-liturgică. Astfel stând lucrurile, această problemă este identică în toate variantele lingvistice ale acestui text. Aceasta este cea mai flagrantă în textul grec. Nu ştiu care text s-a găsit la originea acestui document, însă textul grec este absolut absurd, aşa cum au arătat episcopii greci, deoarece în el se utilizează cuvântul «persoană», care este în general folosit numai pentru Persoanele Sfintei Treimi, şi grecii înşişi au relevat aceasta. Există, în traducerea rusă, cea mai bună variantă, dat fiind că în numeroase locuri, se utilizează cu toate acestea cuvântul «om», şi nu «persoană umană». Iar în textele francez, grec englez, există această terminologie inacceptabilă. Ar trebui, în textul rus, să se procedeze consecvent, şi să se utilizeze în tot textul cuvântul «om», în loc de «persoană umană», care creează aici o confuzie între ceea ce este necreat –- Sfânta Treime –- şi ceea ce este creat –- omul.

Acestea sunt aşadar elementele care, în opinia noastră, cer corecturi şi definiţii precise. Multe lucruri importante se spun în aceste texte, îndeosebi în acest text în care este vorba despre locul Bisericii în lumea contemporană. Nu ar trebui, fireşte, să îl înlăturăm cu totul ci, în opinia mea, trebuie să clarificăm şi să evităm, adică să îndepărtăm toate aceste contradicţii inutile, care sunt prezente în acest text.

Încă un element important: pentru care motive se vorbeşte despre «genuri», acolo unde se are în vedere pur şi simplu sexul [adică cele două sexe — n.tr.rom.]. De ce trebuie să introducem un oarecare «gen»? Este de neînţeles.

În ceea ce priveşte procedura Sinodului, există un pasaj îngrijorător, care se referă la faptul că duhul sinodal sau insituţia sinodală în Biserică a păstrat întotdeauna adevărul credinţei.  Este pur şi simplu fals. Sinoadele numai au transmis ceea ce au moştenit de la Domnul, revelează voia dumnezeiască, însă nu o stabilesc ele singure. Mitropolitul Ilarion a vorbit deja despre subiectul deciziei sinodale, îi sunt recunoscător pentru această clarificare. Bineînţeles, ţinând cont de toate acestea, ar fi cel mai bine, în funcţie de toate aceste lacune, iar aceasta ar uşura mult lucrurile, dacă am folosi nu cuvântul «Sinod», ci «Conferinţă panortodoxă». Aceasta ar face să dispară toată tensiunea care există în popor şi care, poate, este întemeiată, însă aici este o neînţelegere, pentru că plecăm aici de la limba greacă în care de fapt nu există nicio diferenţă fundamentală între cuvintele «Sinod», «Reuniune» şi conferinţă sau consultaţie. Dacă am utiliza cuvântul «conferinţă»,  am face să dispară această mare tensiune.

Sursa originală în limba rusă

Scrisoarea a 8 mănăstiri din Rep. Moldova şi răspunsul PS Petru de Ungheni şi Nisporeni: «Sunt împotriva ereziei ecumenismului cu toate manifestările sale»

8 mănăstiri din Rep. Moldova declară că vor ÎNTRERUPE POMENIREA PATRIARHULUI ȘI A EPISCOPULUI locului dacă până pe 4 aprilie nu se va lua atitudine de osândire a textelor pentru ”Sfântul și Marele Sinod”

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/01/8-manastiri-din-rep-moldova-declara-ca-vor-intrerupe-pomenirea-patriarhului-si-a-episcopului-locului-daca-pana-pe-4-aprilie-nu-se-va-lua-atitudine-de-osandire-a-textelor-pentru-sfantul-si/

8 mănăstiri din Rep. Moldova declară că

vor întrerupe pomenirea patriarhului și episcopului locului

dacă până pe 4 aprilie nu se va lua atitudine de osândire a textelor pentru ”Sfântul și Marele Sinod”

Pe data de 31 martie 2016, 8 egumeni şi egumene din cuprinsul episcopiei de Ungheni și Nisporeni (Mitropolia Moldovei, Patriarhia Moscovei) au depus o adresare din numele obştilor acestor mănăstiri către episcopul locului, PS Petru. Este vorba de mănăstirile Hârjauca, Veveriţa, Hârbovăţ, Hâncu, Vărzăreşti, Frumoasa, Sf. Mc. Gheorghe (Ungheni) şi Sf. Bin. Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (Nisporeni). În adresare obştile monahale îşi exprimă protestul faţă de textele proiectelor de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod şi, în special, faţă de adoptarea acestor texte de către Soborul Arhieresc al BORu şi cer condamnarea pan-ereziei ecumenismului şi a celor ce o susţin. Dacă până pe 4 aprilie curent ierarhia nu va lua o asemenea poziţie, egumenii declară că vor aplica îngrădirea canonică de întrerupere a pomenirii ierarhiei la sfintele slujbe, aplicând canonul 15 de la Sinodul I-II de la Constantinopol. Amintim că în luna februarie alţi 12 clerici şi 2 mănăstiri din Rep. Moldova au întrerupt pomenirea ierarhului locului şi a patriarhului Kirill pe motiv de propovăduire a ereziei ecumeniste, aplicând acelaşi canon 15. Iar în Eparhia Cernăuţi a Mitropoliei Ucrainei (Patriarhia Moscovei), episcopul vicar PS Longhin (Jar) de Bănceni a încetat pomenirea Patriarhului Kirill la sfintele slujbe de la începutul lunii martie 2016 din aceleaşi motive menționate mai sus.

Mai jos puteți citi textul integral al declaraţiei celor 8 mănăstiri.

Episcopia de Ungheni și Nisporeni anunță: 

http://episcopia-ungheni.md/index.php/main/article/10596/ro

ADRESAREA EGUMENILOR ȘI EGUMENELOR DIN CUPRINSUL EPISCOPIEI DE UNGHENI ȘI NISPORENI, CĂTRE CHIRIARHUL LOCULUI, PREASFINȚITUL EPISCOP PETRU

Preasfinției sale,

Preasfințitului PETRU,

Episcop de Ungheni și Nisporeni,

Preasfințite stăpâne,

Cunoscându-vă ca pe un adevărat arhipăstor care, în duhul dragostei și al jertfirii, în multe trude râvnește pentru Biserică, pentru vechile așezăminte monahale și pentru toți dreptslăvitorii creștini care se află sub oblăduirea Preasfinției Voastre, cu durere în suflet noi, stareții și starețele mănăstirilor din cuprinsul Episcopiei de Ungheni și Nisporeni, dimpreună cu obștile monahale pe care le reprezentăm, ca niște fii duhovnicești și mădulare vii ale Bisericii, ne expunem profunda îngrijorare față de provocările parvenite în adresa Bisericii și a Sfintei noastre Credințe Ortodoxe. Fiind îngrijorați de cele ce se întâmplă în sânul credinței noastre ortodoxe, dar în mod deosebit de desfășurarea Sfântului şi Marelui Sinod, care va avea loc la Academia Ortodoxă din Creta în perioada 16 – 27 iunie 2016; la data de 31 ianuarie 2016 am intervenit cu o adresare către Preasfinția voastră însoțită de o rezoluție cu semnăturile Stareților și Starețelor astfel atenționând despre eventualele pericole la care suntem expuși.

Acum suntem nevoiți să constatăm că temerile noastre expuse în adresarea sus menționată prin care am susținut rezoluția simpozionului internațional teologic cu tema „Sincretismul inter religios” ce s-a desfășurat în municipiul Chișinău în perioada 21-22 ianuarie 2016 care este și raportul Protopresbiterului Theodoros Zissis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic, s-au adeverit pe deplin, iar glasurile ortodocșilor care au încercat să avertizeze pe mai marii bisericii despre pericolul lepădării credinței, au fost nesocotite și marginalizate. În cadrul rezoluției pomenite s-a vorbit inclusiv despre faptul că ”din scurta prezentare a evoluției pe care a parcurs-o pregătirea Sfântului și Marelui Sinod se vede foarte clar că metodologia și ordinea de zi a acestuia nu numai că sunt străine de Tradiția Ortodoxă, ci se fac chiar demersuri conștiente pentru a o altera și distruge” [1] și că ”în momentul de față nu avem motive să sperăm că Sinodul va constitui o continuare autoritativă și autentică a sinoadelor precedente și că va hotărî patristic și în Duhul Sfânt, ci în spirit ecumenist și secular” [2]. Cu părere de rău aceste lucruri și-au păstrat valabilitatea și după ce au fost făcute publice documentele pregătitoare [3] pentru așa numitul ”Sfântul și Marele Sinod”, chiar dacă în adresa ierarhilor, cu suficient timp înainte, au fost făcute multe avertizări și rugăminți pentru a nu primi învățăturile ecumeniste.

Este de lăudat faptul că prin poziția și acțiunile Bisericii Ortodoxe Ruse, au fost scoase de pe ordinea de zi teme ca ”Calendarul Ortodox și sărbătorirea datei Paştelui”, nu se schimbă învățătura despre post, nu se schimbă rânduiala Sfintei slujbe, însă se adoptă la nivel sinodal învățăturile eretice despre ecumenism, care ”În loc să fie condamnat, Sinodul îl adoptă indirect și îi consolidează pozițiile, de altfel, se vede că acesta este și scopul principal al Sinodului, toate celelalte subiecte sunt pretexte și umplutură.” [4]. Noi însă mărturisim împreună cu Sf. Maxim Mărturisitorul că ”nu există compromis și iconomie în chestiunile de credință, de care depinde mântuirea veșnică a sufletelor oamenilor” și nu primim sub nici o formă erezia ecumenistă care vatămă conștiințe și se răspândește tot mai mult printre clerici și mireni.               Când vorbim de adeverirea temerilor noastre ne referim în special la proiectele de documente pregătitoare pentru Sinodul Panortodox care au fost adoptate de Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse prin cuvintele „Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc că în forma lor actuală, proiectele de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod nu încalcă curăția credinței ortodoxe şi nu contravin predaniei canonice a Bisericii” [5]. Alăturându-ne analizelor teologice făcute de unele personalități de vază ale Ortodoxiei, cum ar fi mitr. Serafim de Pireu, mitr. Anastasie de Limassol, mitr. Hieroteos (Vlachos) de Nafpaktos, protopresbiter Theodoros Zissis, prof. Dimitrios Tselenghidis, precum şi scrisorii adresate patriarhului Neofit al Bulgariei de către clericii şi mirenii Bisericii Ortodoxe Bulgare şi hotărârii sinodale a vrednicei de laudă Biserici Georgiene, ținem să mărturisim că în textele proiectelor de documente pentru „Sfântul şi Marele Sinod” se conține un şir de încălcări grave ale învățăturii bisericești.

Considerăm ca fiind inadmisibile pentru un text sinodal pan-ortodox ideile de „restabilire a unității creștine”, „căutarea unității pierdute” sau „recunoașterea altor biserici creștine” care sunt adesea menționate în paragrafele 4, 5, 6, 7, 12 etc. Noi, însă, știm că, după cuvântul Sf. Fotie cel Mare, „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, Apostolească şi Sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două, iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiților” [6]. În afară de aceasta documentele introduc o învățătura nouă despre sistemul sinodal, anume că acesta „constituie judecătorul desemnat şi ultim în materie de credință”, fapt ce contravine însușirii sobornicești a Bisericii. În plus în documente este lăudată şi încurajată participarea Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenistă şi, în particular, în Consiliul Mondial al bisericilor – un adevărat izvor de erezii. La Adunarea generală a preoților din cadrul Episcopiei de Ungheni și Nisporeni din luna ianuarie curent, ne-ați reamintit cu tristețe faptul că ați moștenit 160 de Biserici Ortodoxe și peste 84 case sectare la o populație de 320.000 de oameni. Oare participarea Bisericii Ortodoxe Ruse la Consiliul Mondial al Bisericilor nu va deschide acestora mai larg calea? Ce foloase am obținut noi până acum de la aceste întruniri și dialoguri inter-religioase unde se interzice prozelitismul? Prin ce a fost întărită dreapta și măritoarea noastră credință? Câți s-au întors din rătăcirea lor?

Preasfințite stăpâne, pe lângă dovezile teologice pe care le-am amintit mai sus, aceste proiecte de documente încalcă însăși conștiința noastră creștină, însăși dragostea pentru Adevăr, pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru Biserică-mamă, care este adevăratul trup al lui Hristos. Noi mărturisim în fiecare zi că Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi de acest Crez vrem să ne ținem cât ne va da Domnul suflare, ca nu cumva să ne aflăm străini de El. Ne doare, vlădica, faptul că s-au luat asemenea hotărâri la Soborul Arhieresc, de aceea ne punem nădejdea în rugăciunile Maicii Domnului, care varsă lacrimi neîncetate pentru păcatele noastre, din cauza cărora îngăduie Dumnezeu răspândirea fărădelegilor şi a învățăturilor mincinoase. Credem, stăpâne, că adevărul nu poate fi trecut sub tăcere, căci după cuvântul Sf. Teodor Studitul: „porunca Domnului grăiește să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credință, căci zice să vorbești şi să nu taci, şi „De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Evrei 10:38) şi „Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Fiindcă atunci când este vorba de credință, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaș? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-şi hrana de pe o zi pe alta. Nu mă privește pe mine treaba asta şi nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, şi tu vei rămâne mut şi fără grijă? […] Căci şi acest sărac, dacă acum nu vorbește, în ziua judecății va fi fără de răspuns şi vrednic de osândă fie şi numai din pricina aceasta” [7]. Mai credem că prin mărturia vie a Preasfinției Voastre va străluci lumina adevărului înaintea oamenilor, iar poporul va fi călăuzit pe căile cele binecuvântate ale Sfinților Părinți: „Întrebându-l pe Petru dacă-L iubește mai mult decât ceilalți, şi auzind ceea ce știa mai dinainte de a-I spune Petru: „Doamne Tu știi că Te iubesc”, i-a arătat cum poate să-L slujească mai mult; că zice: „De Mă iubești, păstorește oile Mele şi mielușeii Mei”. Aceasta se cuvine să faci şi tu, Părinte; că oile se primejduiesc a fi sfâșiate de lupi, şi Cel iubit de tine le iubește pe ele foarte – iar cei ce iubesc cu adevărat fac cele ce îi desfată pe cei iubiți. De altfel, nu mică e primejdia să pierzi răsplata multelor şi marilor tale osteneli, dacă vei sta nepăsător atunci când se poartă război cumplit împotriva adevărului şi cinstitorii lui sunt vânați” [8].

Preasfințite stăpâne, luând în considerație argumentele prezentate în această adresare, cerem să luați atitudine, până luni, 4 aprilie 2016, să înălțați glasul întru apărarea dreptei credințe, care să fie auzit de întreaga noastră Biserică şi să condamnați hotărârile nelegiuite ale Soborului Arhieresc și să osândiți pan-erezia ecumenismului, precum și pe persoanele care îl susțin sau l-au susținut și încă nu s-au pocăit pentru acest lucru. În caz contrar, vă aducem la cunoștință că împreună cu obștile ce le reprezentăm nu vom pomeni arhiereul locului și patriarhul, aplicând canonul 15 Sinodul I-II Constantinopol.

Cu adâncă smerenie cerem părinteştile voastre rugăciuni şi binecuvântări arhierești. Să vă întărească Domnul Dumnezeu în toată mărturia cea dreaptă şi toată lucrarea cea bună şi mântuitoare de suflet.

Ale Prea Sfinției Voastre smeriți ascultători,

[1] Din lucrarea Protopresbiterului Theodoros Zissis: ”SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE. Se cuvine să sperăm sau să fim neliniștiți?”

[2] ibidem, p. 7.

[3] http://www.patriarchia.ru/db/document/page3.html

[4] Din lucrarea Protopresbiterului Theodoros Zissis: ”SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE. Se cuvine să sperăm sau să fim neliniștiți?”

[5] http://sobor.patriarchia.ru/db/text/4367700.html

[6] Sf. Fotie cel Mare – Epistola I către papa Nicolae

[7] Epistola 81, cartea a doua, P.G. 99, 1321A-C

[8] Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 29

Sursa: http://lumea-ortodoxa.ro/8-manastiri-din-rep-moldova-declara-ca-vor-intrerupe-pomenirea-patriarhului-si-episcopului-locului-daca-nu-se-va-lua-atitudine-de-osandire-textelor-pentru-sfantul-si-marele-sinod/

————————————

«Sunt împotriva ereziei ecumenismului cu toate manifestările sale» – răspunsul Episcopului Petru la declaraţia celor 8 mănăstiri din eparhia sa

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/01/sunt-impotriva-ereziei-ecumenismului-cu-toate-manifestarile-sale-raspunsul-episcopului-petru-la-declaratia-celor-8-manastiri-din-eparhia-sa/

«Sunt împotriva ereziei ecumenismului cu toate manifestările sale»

– răspunsul Episcopului Petru la declaraţia celor 8 mănăstiri din eparhia sa

 

Textul de faţă reprezintă răspunsul episcopului Petru de Ungheni şi Nisporeni (Mitropolia Moldovei, Patriarhia Moscovei) la declaraţia a 8 mănăstiri din Rep. Moldova care declară că vor ÎNTRERUPE POMENIREA PATRIARHULUI ȘI A EPISCOPULUI locului dacă până pe 4 aprilie nu se va lua atitudine de osândire a textelor pentru ”Sfântul și Marele Sinod”,

Către stareţii şi stareţele de mănăstiri

din cuprinsul Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni

“Nimic nu este mai puternic

decât conştiinţa care te mustră

şi nimic nu este mai încurajator

 decât conştiinţa împăcata”

Sf . Maxim Mărturisitorul

Trecem toţi printr-o perioadă grea în care Biserica lui Hristos este primejduită din pricina multor provocări, dar mai ales din cauza celei mai periculoase erezii ale vremurilor noastre, anume ecumenismul, care încearcă să altereze concepţia despre Biserică, atentând la Dogma despre Biserica cea Una, Sfântă Sobornicească şi Apostolească. Nu în zădar Cuviosul Părinte Iustin Popovici, Sfântul dogmatist al veacului al XX-lea , o numeşte ”Panerezie a secolului”.

Luând cunoştinţă cu adresarea stareţilor şi stareţelor de mănăstiri cu obştile lor monahale (în număr de peste 260 de persoane) privind dezacordul legat de „Sfântul şi Marele Sinod” din iunie 2016 şi de textele proiectelor de documente pentru acest „Sinod” precum şi analizele teologice indicate în adresare, cu regret am constatat că textele documentelor pentru acest Sinod, conţin ambiguităţi şi contradicţii grave (Biserica e Una şi în acelaş timp sunt şi „alte Biserici”). O altă problemă majoră a acestui „Sinod Panortodox” este faptul că nu e numit „Ecumenic” aşa cum ar trebui să se numească un Sinod a Toată Ortodoxia, care mai are şi pretenţia de a se numi „ultimul criteriu de judecată în probleme de credinţă”, dar în acelaşi timp nerecunoscând aşa cum era firesc să o facă, Sinoadele de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare şi Sfântului Grigorie Palama ca ecumenice (Sinoade ce au anatematizat erezia papistă – Filioque şi primatul papal şi graţia creată) , prin care ar fi arătat că e continuator al Tradiţiei Sinodale a Bisericii şi ar fi putut fi receptat ca Ecumenic.

Vă confirm că sunt împotriva ereziei ecumenismului cu toate manifestările sale şi mărturisesc că textele documentelor pentru Soborul Panortodox în forma lor actuală sunt inadmisibile şi necesită să fie revizuite în duhul patristic şi al tradiţiei bisericeşti în vederea condamnării ecumenismului, iar dacă acest Sinod nu va condamna ecumenismul şi „Consilul Mondial al Bisericilor” ci din contra, îl va lăuda, consider că nu trebuie (ca Biserica Autocefală) să participăm la un astfel de Sobor. Unitatea Bisericii stă în pazirea întreagă şi nevătămată a învăţăturilor Dreptei Credinţe Ortodoxe lăsate nouă de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, deci dezbinaţi de Biserică (schismaticii) sunt toţi care cugetă osebit de Sfinţii Bisericii, ne spune Sfântul Teodor Studitul. Hristos a numit Sobornicească Biserica Sa deoarece numai Ea păstrează Adevărul şi Mărturisirea de Credinţă, fără de care nimeni nu se poate mântui. Multi spun ca acest Sinod nu se va ocupa de Dogme, ca nu va schimba Calendarul, nici postul, nici monahismul şi nici rânduiala Slujbelor Bisericii, lăsându-ne sa dormim liniştiţi. Dar aceştia nu ne spun că se schimbă însăşi Dogma (Adevărul veşnic descoperit de Dumnezeu absolut necesar pentru mântuirea oamenilor) despre ce înseamnă Biserica, inducandu-ne ideea cum că Biserica ar cuprinde toate confesiunile despărţite de Ea, numindu-le „Biserici nedepline” cu Har, Taine, Succesiune Apostolica şi Mântuire.

Si pe plan local, sunt pentru retragerea din aşa numitul Consiliul Mondial al Bisericilor şi folosirea unei terminologii strict teologice şi bisericeşti precum şi condamnarea oricărui alt document ecumenist din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Menţiunea sfinţiilor voastre despre trista moştenire a multitudinii grupărilor (caselor) sectare în cuprinsul Episcopiei, reconfirmă greaua povară pe care o avem. Iată că interzicerea oricărei practici de prozelitism în cadrul dialogurilor interreligioase şi a Consiliului Mondial al Bisericilor, nu facilitează în nici un fel reîntoarcerea la adevar a sufletelor rătacite. Iar întîlnirile şi rugaciunile comune între ortodocşi şi alţi reprezentanţi ai aşa zisei lumi creştine, cum ar fi, spre exemplu luterani, protestanţi, papistaşi şi alţi eretici, debusolează definitiv conştiinţa ortodoxă a creştinilor. Ne rugăm să ne întărească Bunul Dumnezeu să aducem lumina credinţei în inimile însetate pentru ca toată suflarea să laude pe Domnul în Duh şi Adevăr. Desigur, tot mai greu e să facem acest lucru, deoarece mişcarea ecumenistă nivelează Biserica Ortodoxă cu toate rătăcirile şi ereziile şi nu mai discern oamenii unde este adevărul, învinuind Biserica Ortodoxă de relaţii fraterne cu alte culte aşa zis creştine. În afară de adresarea mănăstirilor, alţi parohi de biserici şi grupuri întregi de creştini au venit la Episcopie cu aceleaşi temeri şi îngrijorări privind Soborul Panortodox. Am discutat cu fiecare în parte câte, 3-4 chiar şi până la 5 ore despre problema ecumenismului şi efectele devastatoare ale acestuia.

Ne aflăm iubiţii mei în perioada Postului Învierii de aceea vă îndemn prin cuvintele Sfântul Antim din Chios „Rugăciunea nu-i un lucru greu. Este o lucrare interioară, o puternică concentrare a sufletului. Rugăciunea are nevoie, în acelaşi timp, de post şi de priveghere. Postul slăbeşte patimile, iar privegherea le omoară. Rugăciunea îi dă aripi omului, îl face să urce spre ceruri şi-i daruieşte harisme dumnezeieşti” la post şi rugăciune, pentru ca înfrînându-ne trupurile şi patimile cu smerenie să ne rugăm Atotmilostivului Dumnezeu care este Dătătorul a tot binenele să nu ne lase pe noi fiii Săi pradă vrajmaşului. Domnul nostru cel în Treime Sfânt, Slăvit şi Închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt cu nemăsurata lui Înţelepciune le veghează şi le îndreaptă pe toate şi ne învaţă că ”Fără Mine nu puteți face nimic.” (In 15-5).

În urma întîlnirii cu stareţii şi stareţele de mănăstiri din cuprinsul episcopiei, s-a hotărît de a pomeni în continuare ierarhia Bisericii, iar ca protest faţă de prevederile din textele documentelor pentru Soborul panortodox, până la acesta, se binecuvinteaza stare de rugăciune pe întreg cuprinsul episcopiei. Textele documentelor nu sînt în varianta sa finala, deci avem nădejde că vor suferi modificări în duh patristic. În fiece parohie s-a desemnat câte o persoană şi după un grafic stabilit va citi câte o oră, zilnic, psaltirea.

Iar cinului monahal se binecuvinteză zilnic pînă la asa zisul Soborul din iunie să rostească trei sute de ori rugaciunea lui Iisus, o sută de ori către Maica Domnului, cinci zeci de ori către toţi Sfinţii şi cinci zeci de ori către Îngerul păzitor; miezonoptica şi utrenia să se săvîrşească zilnic la orele 24.00; psaltirea neadormită, astfel încât, neâncetat să se înalţe sfinte rugăciuni punând nădejdea în cuvintele Mântuitorului ”Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte întru marturisirea Credinţei Dreptslăvitoare!

+ Petru

EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI

Sursa: episcopia-ungheni.md via http://lumea-ortodoxa.ro/sunt-impotriva-ereziei-ecumenismului-cu-toate-manifestarile-sale-raspunsul-ps-petru-la-declaratia-celor-8-manastiri-din-eparhia-sa/

Sf. Ignatie Briancianinov: Predică La Duminica Tomii – DESPRE CREŞTINISM

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

Sf.Ignatie Briancianinov: Predică La Duminica Tomii – DESPRE CREŞTINISM

Sf.Ignatie Briancianinov

Predică La Duminica Tomii

*

din “Predici la Triod şi Penticostar”, Sfântul Ignatie Briancianinov

Despre creştinism

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.

“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.

Cămara era zăvorîtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.

“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristos omenirea a înviat.

Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.

Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stând înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea învierii.

Toma dorea să se încredinţeze de înviere: el primeşte o încredinţare neasemuit mai înaltă, înaintea căreia nici n-o mai bagă în seamă pe cea a învierii. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” – strigă Toma. „încredinţându-mă de Dumnezeirea Ta, nu mai caut să mă încredinţez de înviere. Ţie, Atotputernicului Dumnezeu, îţi sunt cu putinţă toate lucrările, care sunt mai presus de înţelegerea omenească”.

Ca răspuns la mărturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”. Şi pe noi ne-a pomenit Domnul, i-a pomenit pe toţi cei care nu L-au văzut cu ochii trupeşti! A făcut această pomenire în timp ce stătea în mijlocul Sfinţilor Săi Apostoli cu omenitatea luată asupra Sa, adusă jertfă pentru omenire şi deja proslăvită cu slava învierii!

N-am fost uitaţi de Domnul nici noi, cei ce suntem de faţă aici, în sfânta Lui biserică, pomenind această întâmplare de care ne despart optsprezece veacuri. Fericiţi suntem noi, cei care nu L-am văzut, însă credem în El!

Fericiţi sunt aceia dintre noi care cred în El! Miezul faptei este credinţa. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu şi îl face pe om al lui Dumnezeu; ea îl aduce pe om înaintea feţei lui Dumnezeu, şi în ultima zi a vieţii acestei lumi, la începutul zilei veşnice, îl va aşeza de-a dreapta tronului lui Dumnezeu ca să îl vadă în veci pe Dumnezeu, ca să se desfăteze în veci de Dumnezeu, ca să împărătească în veci împreună cu Dumnezeu.

“Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”. Prin aceste cuvinte, Domnul i-a unit cu Apostolii pe toţi credincioşii de pe tot pământul şi din toate timpurile. Când a adus rugăciune pentru Apostoli Tatălui Său, înainte de a merge la patimile cele mântuitoare pentru noi, i-a unit cu Apostolii pe toţi creştinii adevăraţi.

“Nu numai pentru aceştia mă rog”, a zis El, nu numai pentru Apostoli, “ci şi pentru cei care vor crede prin cuvântul lor întru Mine” (Ioan 17,20). Aşa şi aici: El îi face părtaşi ai fericirii Apostolilor pe toţi fiii Bisericii. “Iar ochii voştri fericiţi sunt că văd şi urechile voastre că aud. Că amin grăiesc vouă: că mulţi proroci şi drepţi ai Vechiului Legământ au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi şi n-au auzit” (Matei 13, 16-17).

Fericiţii înşişi-văzători şi slujitori ai Cuvântului ne-au predanisit nouă cele văzute şi auzite de către ei (Luca l, 3) când “Cuvântul trup S-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi, şi am văzut”, spune unul dintre aceşti înşişi-văzători ai Cuvântului, “slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr” (Ioan l, 14).

Mărturia cât se poate de limpede a Apostolilor ne face, parcă, privitori ai întâmplărilor pe care le-au văzut cu ochii lor Apostolii. Prin Tainele Bisericii intrăm în împărtăşire fiinţială cu Domnul şi rămânem în această împărtăşire prin Taine. Pe Dumnezeu, Care este nevăzut ochilor trupeşti, credinţa vie îl face văzut pentru ochiul sufletesc, al minţii (Evr. 11, 27).

Vieţuirea după poruncile Domnului ne aduce arătarea de taină a Domnului. El se arată duhovniceşte în inimă, când ucenicii Domnului – vederile ce au luat naştere în minte şi s-au împropriat ei din Evanghelie – se adună în inimă şi zăvorăsc uşile ei, ca să nu intre acolo iudeii – gândurile vrăjmaşe Domnului, care leapădă atotsfânta Lui învăţătură.

Fiind sub har, precum Apostolii, cutezăm a spune că starea noastră e mult mai fericită decât a fost cea a drepţilor Vechiului Legământ. Aceia au crezut în Răscumpărătorul Care avea să vină: noi credem în Cel ce a venit şi a săvârşit răscumpărarea. Acelora le-au fost făgăduite darurile harice: noi am primit din belşug darurile, le avem în mâini, ne folosim de ele după voia noastră.

Dăruitorul este nesfârşit de bogat şi darnic. Dacă simţim vreo neîndestulare, de aceasta vinovaţi suntem noi, numai noi. Lipsa simţirii darurilor harice este pricinuită de slăbiciunea noastră în credinţă, sau ca s-o spun mai pe şleau, de lepădarea ei.

De ce n-avem credinţă?

Fiindcă nu ne-am dat, nu am vrut să ne dăm nici o osteneală pentru studierea creştinismului, pentru dobândirea credinţei din auzire (Romani 10, 17), prin care se capătă cunoaşterea teoretică limpede a creştinismului, spre agonisirea credinţei din fapte (Iac. 2, 18), care aduce cunoaşterea făptuitoare a creştinismului.

Din aceste două cunoaşteri cel ce le-a dobândit, ca unul care şi-a dovedit nefăţărnicia dorinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin toate dovezile ce depindeau de el şi îi stăteau în puteri, este înălţat de Dumnezeu însuşi la tainica, adevărata cunoaştere duhovnicească, ce totdeauna este unită cu credinţa vie.

“Cela ce are poruncile Mele şi le păzeşte, a grăit Domnul, acela este cel ce Mă iubeşte: iar cel ce Mă iubeşte iubit va fi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Creştinismul poate fi asemuit unui minunat şi cât se poate de cuprinzător liman, în care pot trage cu aceeaşi uşurinţă corăbii de toate mărimile şi toate felurile. Să-şi afle adăpost în acest liman poate şi umila luntre a pescarului, şi corabia uriaşă a negustorului, încărcată cu marfă de multe feluri, şi uriaşul cuirasat, înarmat cu nenumărate mijloace de nimicire şi omorâre, şi iahtul împodobit al împăratului şi al oamenilor de seamă, menit pentru călătorii sărbătoreşti şi înveselitoare.

Creştinismul primeşte în sanurile sale oameni de toată vârsta, de toată starea şi de tot rangul, cu orice înzestrare, cu orice treaptă de învăţătură: îi primeşte şi îi mântuieşte.

“De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 9-10).

Cine primeşte creştinismul, cu inimă nefăţarnică pe de-a-ntregul, în sânul Bisericii Ortodoxe – singura în care este păstrat adevăratul creştinism – acela se va mântui.

Toţi oamenii au fost răscumpăraţi cu un singur preţ – Hristos: şi în răscumpărare are însemnătate numai preţul plătit. El este dat fără deosebire şi fără părtinire pentru fiecare om care doreşte să fie răscumpărat, care crede în însemnătatea preţului şi mărturiseşte această însemnătate.

Mărturisirea însemnătăţii preţului de răscumpărare e, totodată, şi lepădare a oricărei însemnătăţi şi vrednicii proprii. Preţul de răscumpărare este dat cu condiţia lepădării de sine. Şi cel mai simplu om, care nu judecând după stihiile acestei lumi n-are nici o sporire, se mântuieşte prin mijlocirea creştinismului deopotrivă cu învăţatul şi înţeleptul.

Creştinismul, ca dar al Atotdesăvârşitului Dumnezeu, îndestulează pe toţi cu îmbelşugare: credinţa din nefăţărnicia inimii înlocuieşte pentru prunc şi omul simplu înţelegerea, iar înţeleptul care se apropie de creştinism în chipul legiuit (I Cor. 3, 18) află în el un nesecat adânc, o neajunsă înălţime a înţelepciunii, în creştinism este ascunsă şi adevărata teologie, şi psihologia şi metafizica cele nemăsluite.

Numai creştinul poate dobândi adevărata cunoaştere – pe cât stă în puterile omeneşti – în privinţa omului, a duhurilor sfinte şi a celor lepădate, a lumii nevăzute cu ochii cei trupeşti. Din luminarea la care se ajunge prin creştinism ia naştere în om acea vedere asupra cărturăriei omeneşti pe care o are asupra acesteia Dumnezeu, “înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, gânduri din care este alcătuită cărturăria lor, că sunt deşarte” (I Cor. 3, 19, 20).

Aceste gânduri sau cunoştinţe privesc numai cele vremelnice şi deşarte, îl duc pe cel care le are la slavă deşartă, la trufie, la amăgire de sine, la irosirea vieţii numai în griji pentru ceea ce este stricăcios şi trecător, la viaţa păcătoasă, la lepădarea şi uitarea lui Dumnezeu şi a veşniciei.

Iar când omul neluminat cu lumina lui Hristos cutează să facă judecăţi cu privire la lucrurile duhovniceşti, mintea lui rătăceşte ca într-o pustie întunecată, fără hotare, şi în locul adevăratelor cunoştinţe – de a căror dobândire nu este nicidecum în stare – alcătuieşte păreri şi închipuiri, le îmbracă în cuvinte întunecoase şi viclean alcătuite, amăgind cu ele pe sine şi pe aproapele, văzând înţelepciune acolo unde cu toată dreptatea trebuie văzută numai vătămare de minte şi aiurare.

Ciudată, izbitoare este orbirea şi învârtoşarea acelor oameni din vremea lui Hristos care L-au văzut, au auzit atotsfânta Lui învăţătură, au fost înşişi-văzători ai uimitoarelor Lui semne – şi n-au crezut în El. Stând la depărtarea a şapte veacuri ca pe înălţimea unui munte îndepărtat, Proorocul a strigat, mirându-se de nesimţirea omenească, acestei numeroase gloate de morţi vii: “Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi privind veţi privi şi nu veţi vedea” (Matei 13, 14).

Tot atât de ciudată este şi necredinţa multora faţă de creştinism, care străluceşte cu razele celui mai limpede adevăr. Scriptura lămureşte pricina acestei necredinţe zicând: “că s-a îngroşat inima norodului acestuia” (Matei 13, 15).

Ea s-a făcut trupească, groasă din pricina vieţii trupeşti; ea s-a făcut oarbă şi surdă, s-a făcut moartă faţă de tot ce este duhovnicesc, faţă de ceea ce este veşnic şi dumnezeiesc.

Studierea creştinismului dovedeşte în chip cât se poate de limpede şi de hotărâtor adevărul lui. Convingerea dobândită prin studierea corectă a creştinismului, credinţa în toate lucrurile nevăzute propovăduite de creştinism, este mult mai puternică decât credinţa în cele văzute, dobândită prin simţuri.

Aşa neîndoielnică este convingerea aceasta, că milioane de oameni au lăsat cele văzute pentru a dobândi cele nevăzute, nu s-au dat în lături a-şi pecetlui cu sângele lor convingerea, nu s-au temut de cele mai cumplite cazne, prin care nebunia şi încrâncenarea s-a străduit să le smulgă lepădarea de crezul lor.

Chiar şi privirea cea mai superficială asupra întemeierii şi răspândirii creştinismului este uluitoare. Ea vesteşte în auzul întregii lumi că întemeierea creştinismului nu este nicidecum un aşezământ omenesc, ci este un aşezământ dumnezeiesc.

Domnul, luând omenitatea, a binevoit a Se arăta nu întru strălucirea măririi pământeşti, ci în starea înjosirii pământeşti. El se trăgea după trup din neam împărătesc; seminţia Lui însă coborâse de mult de pe înălţimea tronului împărătesc, se mutase din cămările împărăteşti într-o colibă, intrase în numărul şi în starea oamenilor de rând, care îşi dobândeau hrana prin osteneala braţelor. Neluând nimic din puterea şi slava omenească, Dumnezeu-Omul n-a luat nimic nici din înţelepciunea omenească. El nu avea ştiinţă de carte (Ioan 7, 15).

Ieşind să propovăduiască la vârsta de treizeci de ani, El şi-a ales doisprezece ucenici tot dintre oamenii de rând, din care făcea parte şi El însuşi. Ucenicii aceştia erau oameni cât se poate de simpli, fără învăţătură, fără ştiinţă de carte, prunci – aşa cum îi numeşte Evanghelia în privinţa sporirii după temeiurile firii căzute (Fapte 4, 13): aşa se înfăţişează cei care trebuiau să fie întemeietorii creştinismului.

Ce a poruncit şi ce porunceşte acest învăţător acestor ucenici? El le porunceşte să recunoască în El pe Dumnezeu întrupat, să încredinţeze de aceasta întreaga lume, să întoarcă întreaga lume la slujirea şi închinarea Lui, dărâmând toate religiile lumii. El le porunceşte lor şi tuturor celor care vor crede în El să se lepede de plăcerile lumii şi de ei înşişi pentru credinţa în El şi pentru a deveni ai Lui. Despre Sine, El spune că va fi omorât cu moartea de ocară a nelegiuiţilor, şi atunci îi va trage pe toţi la Sine.

Despre ei, El spune că vor fi urâţi de toţi, prigoniţi, omorâţi, că vor vâna cu învăţătura lor pe toţi oamenii, biruind şi călcând pe cei puternici şi înţelepţi ai pământului, că sunt trimişi ca nişte oi la lupi (Matei 10, 16), că din această luptă oile vor ieşi neîndoielnic biruitoare.

După înţelegerea lumii, aşezământul creştinismului este lipsit de noimă; planurile întemeietorului său sunt un vis de neîmplinit al închipuirii prea aprinse şi al iubirii de slavă; mijloacele şi uneltele împlinirii sunt de nimic, ciudate, caraghioase; chiar din faptul că această întreprindere este afară de cale în toate privinţele se vede că ea este cu neputinţă, se vede prăbuşirea ei chiar de la început.

Numai trei ani şi-a format ucenicii învăţătorul; nu S-a îngrijit deloc nici măcar să-i înveţe cartea neapărat trebuincioasă pentru citirea Sfintei Scripturi, nu le-a fost asigurat cu nimic traiul: dimpotrivă, li s-a poruncit neagonisirea, iar în locul mijloacelor băneşti de întreţinere li s-a dat făgăduinţa că Pronia lui Dumnezeu le va da toate cele de trebuinţă pentru viaţa pământească.

Iată ce privelişte cu neputinţă de lămurit pentru înţelegerea omenească se vede chiar la întemeierea creştinismului! După aceea, întâmplările care au urmat îndată după acesta înfăţişează o privelişte tot atât de minunată. Aceste întâmplări au început în Ierusalim şi au cuprins în cea mai scurtă vreme întreaga lume. Dumnezeu-Omul fusese răstignit pe lemnul crucii. Moartea pe cruce avea în acele vremuri acelaşi înţeles ca spânzurătoarea. Sunt omorâţi prin spânzurătoare acei criminali pe care legea vrea să îi necinstească prin însuşi felul morţii lor.

Spânzurând pe cruce, despuiat, acoperit de batjocuri, Dumnezeu-Omul a început supunerea oamenilor, pe care o prezisese: “Dacă Eu voi fi înălţat de la pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32).

În timp ce spânzura pe cruce, un tâlhar răstignit asemeni Lui L-a mărturisit ca Domn, iar sutaşul care îl străjuia L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu. După ce au trecut zece zile de la înălţarea Domnului la cer, s-a săvârşit pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor: ei s-au umplut de înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu; cei care nu ştiau bine nici limba lor, oameni necărturari, au început să vorbească în toate limbile pământului, au prins a săvârşi cele mai uimitoare minuni, au început să tâlcuiască Scriptura, pe care nu o citiseră niciodată.

Mii de iudei au primit creştinismul. Tulburat de izbânzile Apostolilor, Sinedriul, alcătuit din arhierei şi alte fete de mare cinste şi preaînvăţate ale poporului iudeu, îi cheamă înaintea sa pe necărturarii Apostoli, îi ia la întrebări, ascultă răspunsuri şi o învăţătură în faţa căreia nu are ce să spună. Negăsind cuvinte pentru a se împotrivi spuselor prin care se arăta adevărul, Sinedriul foloseşte ameninţările, bătăile, închisoarea, bătaia cu pietre, dând prin aceasta în vileag slăbiciunea sa şi puterea potrivnicilor săi.

În urma Sinedriului se scoală asupra Apostolilor Irod şi, spre marea bucurie a Sinedriului (Fapte 12, 3), taie capul unuia dintre Apostoli. Prigoana din Ierusalim îi face să plece din el pe mulţi ucenici ai lui Hristos.

Aceştia s-au răspândit prin lume şi au semănat pretutindeni creştinismul, udând cu sângele lor seminţele. Într-un răstimp de douăzeci de ani, creştinismul a cuprins lumea. La cincizeci de ani după învierea lui Hristos, creştinii erau atât de numeroşi că numai în armata de răsărit a împăratului Traian s-au aflat unsprezece mii de creştini, împăratul i-a dat pe toţi până la unul morţii, spre uimirea celor cu judecată sănătoasă, ce socoteau drept cea mai mare nechibzuinţă nimicirea propriei oştiri. Romil, căpetenia unei cete de ostaşi creştini, a fost la început bătut crunt, după care i s-a tăiat capul. Zece mii de ostaşi au fost răstigniţi în pustia de lângă Ararat; ceilalţi au fost ucişi în fel şi chip.

Fapta lui Traian şi-a aflat următori şi mai târziu, împăraţii romani, stăpânii lumii, s-au înarmat cu ură şi tiranie neîmpăcată împotriva creştinismului. Nici celţii, nici marcomanii, nici Attila, nici Genserich n-au omorât atâţia oameni din Imperiul Roman câţi au omorât împăraţii prigonitori ai creştinismului.

Trei veacuri s-a prelungit sângeroasa luptă dintre lupi şi miei. Unii lucrau cu sabia, focul, fiarele, închisoarea, înfometarea şi setea, cu toate mijloacele de chinuire şi de ucidere; ceilalţi luptau cu puterea duhului, puterea credinţei, puterea lui Dumnezeu, răbdând cele mai cumplite chinuri, murind cu mărime de suflet pentru credinţă. Lupta de trei veacuri a creştinilor a fost încununată de biruinţă, şi la începutul veacului al patrulea creştinismul a devenit religia stăpânitoare în lume.

S-au plecat înaintea învăţăturii necărturarilor pescari şi puternicii, şi înţelepţii pământului; s-au plecat înaintea ei toate neamurile. Crucea, până atunci semn al morţii de ocară, a devenit semn al celei mai înalte cinstiri: o poartă pe capete şi umeri împăraţii şi arhiereii; ea încununează bisericile Adevăratului Dumnezeu; ea slujeşte drept semn al fiecărui creştin adevărat, semn al credinţei lui, al nădejdii lui, al dragostei lui.

Cine nu recunoaşte în aşezământul creştinismului voia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea şi puterile omeneşti? S-a săvârşit ceea ce era cu neputinţă şi mai presus de fire; s-a săvârşit planul şi lucrarea lui Dumnezeu.

Astfel se înfăţişează creştinismul când îl priveşte cineva în mare. O cercetare mai amănunţită a lui duce la o încredinţare mai limpede că firea lui este dumnezeiască. Cea mai puternică încredinţare apare din vieţuirea după poruncile evanghelice, precum a zis şi Prorocul: “Din poruncile Tale am cunoscut” (Ps. 118, 104).

Încredinţarea care vine din împlinirea poruncilor este încredinţare care lucrează chiar în sufletul omului: ea este mai puternică decât orice încredinţare ce vine dinafară.

Poruncile evanghelice liniştesc, viază, întăresc sufletul. Cel care a simţit în sine lucrarea lor dobândeşte credinţă vie în Domnul Iisus Hristos, şi ea arată înaintea Domnului aşezarea inimii celui care o are prin mărturisirea limpede şi hotărâtă: “Cuvinte ale vieţii veşnice ai, şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69).

“Adu-ţi degetul tău încoace”, spune Mântuitorul ucenicului care se clatină în credinţă, ucenicului lovit de nedumerire înaintea măreţiei lucrurilor lui Dumnezeu –“ şi adu mâna ta, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). “Pipăiţi-Mă şi vedeţi” (Luca 24, 39): începeţi să lucraţi după îndreptarul poruncilor Mele, pipăiţi-mă prin viaţa cea după voia Mea, şi Mă veţi vedea pe Mine, Cel nevăzut, Mă veţi vedea cu simţirea duhovnicească a sufletului vostru: oricine Mă pipăie în acest chip se va încredinţa cu privire la Mine, şi întru răpire că M-a aflat va striga împreună cu iubitul Meu Apostol: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Amin.

Sursa: http://www.voscreasna.com

Sfântul Sinod al ROCOR despre textele pentru Sinodul Pan-Ortodox

Sfântul Sinod al ROCOR* despre textele pentru Sinodul Pan-Ortodox:

* ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia — Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor Rusiei) a reintrat în comuniune cu Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) în anul 2007, având acum statut semi-autonom faţă de aceasta.

NEW YORK: Comunicat al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei către clerici şi credincioşi — 13 Aprilie 2016.

Către Prea Sfinţiţii şi Sfinţiţii Clerici, Cuvioşii Monahi şi Evlavioşii Credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei:

În Numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh !

În lumina bine-venitei publicări a documentelor pregătite pentru apropiatul Sinod Pan-Ortodox, programat să aibă loc în Creta în perioada 16-27 iunie 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara graniţelor Rusiei a avut iniţiativa de a examina aceste texte, împreună cu o mulţime de alţi ierahi, clerici şi mireni care fac acelaşi lucru în timp ce pregătirile pentru Sinod continuă, şi de a comunica cu turma noastră de-Dumnezeu-păzită şi cu alţii cu privire la tipul de sugestii pe care le propunem, de vreme ce documentele Sinodului sunt un motiv de interes şi de întrebări pentru foarte mulţi. Ni se reaminteşte, în aceasta ca şi în toate, de cuvintele Domnului către Sfântul Apostol Petru, când El a afirmat că lucrarea viitorului păstor va fi să pască oile Mele (Ioan 21, 17); şi de asemenea că mâncarea celor care îl iubesc pe El este să păstreze cu osârdie ceea ce Hristos i-a învăţat: De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele (Ioan 14, 15), şi Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu (Ioan 14, 23).
Cu această râvnă pentru asemenea porunci dumnezeieşti, întreaga Ierarhie a Bisericii Ortodoxe Ruse caută să urmeze sfatul Dreptului Solomon: pleacă-ţi urechea ta spre înţelepciune şi înclină-ţi inima ta spre bună chibzuială (Pilde 2, 2), cercetând documentele care ne-au fost puse la dispoziţie cu smerenie, sârguinţă şi ascultare. Această sarcină este asumată într-un duh lipsit de frică sau îngrijorare lumească, de vreme ce credem fierbinte că Dumnezeu Însuşi este de-a pururi cârmaciul Bisericii, astfel încât El va continua să ne călăuzească şi să ne păzească acum şi până la a doua Lui Venire. Mai degrabă, ne oferim reflecţiile asupra câtorva dintre texte ca un mijloc spre unirea gândurilor noastre cu cele ale multor altora care lucrează spre binele tuturor demersurilor noastre inter-ortodoxe, inclusiv Prea Fericirea Sa Patriarhul şi acei membri ai Bisericii noastre Ortodoxe Ruse care lucrează cu el la aceste pregătiri.
În timp ce unele dintre documente — care au fost pregătite de Conferinţele Pre-Sinodale pentru deliberarea Sinodului, dar care desigur nu sunt texte finale şi sunt în mod necesar preliminare  — nu oferă cauză pentru îngrijorare în lectura [interpretarea] noastră, şi într-adevăr conţin elemente de clarificare folositoare (de exemplu, documentul “Autonomia şi mijloacele de proclamare a ei”), folosirea în alte texte a unei terminologii ambigue, a unei lipse de precizie teologică, şi a unui limbaj eclesiologic străin de Sfânta Tradiţie a Bisericii, necesită comentarii care pot conduce la  îndreptarea lor. Acesta este cazul mai ales în ce priveşte două documente: “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, şi “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de azi”; şi câteva probleme ridică de asemenea şi textul procedural intitulat “Organizarea şi procedura de lucru a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.”

Documentul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”

Nu putem citi documentul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” fără a remarca pronunţatul grad de inconsistenţă [contradicţie] — atât din punct de vedere al limbajului, cât şi din punct de vedere conceptual — care îl caracterizează; dar de asemenea, mai dureros, eşecul documentului de a-şi însuşi eclesiologia ortodoxă curată în maniera necesară pentru proclamarea deplină a Adevărului lui Hristos într-o lume dezbinată. După socotinţa noastră, acesta este cel mai problematic dintre documentele Pre-Sinodale, şi unul care va avea nevoie de revizuiri şi amendamente substanţiale în timpul sesiunilor Sinodului în sine, dacă este să atingă o formă corespunzătoare pentru aprobare.
Inconsecvenţele în terminologia eclesiologică sunt uşor de observat, şi au fost deja remarcate de mulţi (Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de Nafpaktos şi Sf. Vlasie, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de Limassol, precum şi de alţi diferiţi erudiţi clerici şi cărturari ortodocşi). În timp ce documentul începe prin a identifica Biserica Ortodoxă ca “una, sfântă, sobornicească şi apostolească biserică” (art. 1), care “îşi întemeiază unitatea pe faptul că a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi pe comuniunea/părtăşia în Sfânta Treime şi în Sfintele Taine” (art. 2), terminologia folosită de-a lungul restului textului face ambigue aceste fraze, altfel, limpezi şi adevărate. Nu numai că este făcută neclară proclamarea Bisericii Ortodoxe ca Biserica cea “una” prin afirmaţia că “Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa în istorie a altor Biserici şi confesiuni creştine care nu sunt în comuniune cu ea” (art. 6) şi referirile repetate la “diferite Biserici şi confesiuni creştine” (art 6, art. 20); documentul de asemenea omite orice referire la faptul că Biserica nu este numai “întemeiată de” Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos (cf. art. 2), ci este de-a pururi Trupul Lui tainic, mereu unul şi neîmpărţit (cf. Efeseni 5, 30; Coloseni 1, 24). Deşi desigur toţi recunosc existenţa în istorie a grupurilor care caută să-L urmeze pe Mântuitorul în afara Bisericii Ortodoxe, şi care pot prin auto-definiţie să se refere la ele însele ca “biserici”, eclesiologia ortodoxă nu permite nicio trecere la plural a ceea ce este, şi trebuie să fie întotdeauna, Una: însuşi Trupul lui Hristos. Într-o utilizare neoficială o asemenea terminologie (adică de “alte biserici”) poate fi uneori fi folosită din comoditate, dar ea nu poate să-şi găsească locul într-un document oficial al Bisericii, care trebuie să fie precis cu scrupulozitate şi să dea glas cu claritate şi fără ambiguitate predaniilor pe care le-am primit de la Părinţii noştri, care le-au primit de la Domnul.
Şi mai grave sunt deficienţele din acest text privind distincţia esenţială la care caută să se refere: adică, Biserica şi relaţiile ei cu cei din afara ei. În timp ce inimile noastre rezonează cu sentimentul Sfântului Sfinţit Mucenic Ilarion (Troitsky) care remarca cu privire la fractura din lumea creştină: “Ce creştin trezvitor nu se îndurerează în suflet când vede vrăjmăşia şi dezbinarea dintre oamenii care ar trebui să-şi unească credinţa lor, printre care ar trebui să domnească pacea lăsată şi dată de Hristos ucenicilor Lui, şi dragostea revărsată în inimile creştinilor de Sfântul Duh!” — recunoaştem în acelaşi timp că venirea acestei păci la cei care sunt dezbinaţi poate să aibă loc doar prin proclamarea unicei căi adevărate spre unitate: viaţa mântuirii oferite în Biserică; şi că a înţelege întoarcerea la Biserica cea neîmpărţită începe cu a înţelege corect despărţirea. Aici documentul atinge maximum de neclaritate. Nicăieri textul nu ţine seama de exemplul Sfinţilor Părinţi, Sfintelor Sinoade şi Canoane ale Bisericii în identificarea dezbinării dintre popoarele creştine ca provocată de schismă şi erezie (termeni care, cel mai surprinzător, nu apar în text deloc); adică, în termeni de grade crescătoare de despărţire şi îndepărtare de Trupul şi Adevărul lui Hristos. [1] În loc de aceasta, documentul alege demersul para-eclesiologic de a localiza dezbinarea în cadrul unui concept, definit în mare, de “unitate creştină” (cf. art. 4), care el însuşi devine o frază ambiguă folosită pentru a sugera o supremă “unitate a credincioşilor în Hristos” (ibid.) care se extinde dincolo de “una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică” şi încorporează multe alte confesiuni. [2]
În chiar acest context ale unei para-eclesiologii heterodoxe, documentul continuă prin a vorbi despre unitatea creştină ca ceva care a fost “pierdut” (art. 5), şi despre “restaurarea unităţii creştine”ca unul din scopurile permanente ale Bisericii (art. 4, 5, 12, 24). Asemenea afirmaţii contrazic proclamaţia altfel validă că “unitatea prin care Biserica se distinge în natura ei ontologică este imposibil de sfărâmat” (art. 6). Mai mult, amestecarea proclamaţiei corecte că Biserica dă mărturie “celor care sunt în afara ei” (ibid.), cu sugestia că ea interacţionează cu asemenea corpuri cu scopul de a căuta “unitatea creştină pierdută pe baza credinţei şi tradiţiei Bisericii primare a celor Şapte Sinoade Ecumenice” (art. 5), lămureşte că “unitatea” despre care se vorbeşte este una în care Sfânta Biserică Ortodoxă a acelor Sinoade nu este decât o parte sau componentă, mai degrabă decât întregul neîmpărţit pe care Hristos l-a păstrat pururea ca pe propria Lui Mireasă  (cf. Efeseni 5, 25-26, 32). În toate acestea, nu doar că o eclesiologie heterodoxă este sugerată în redactarea preliminară a unui document potenţial pan-ortodox, ci se şi neglijează o puternică oportunitate pastorală. Adevărata dezbinară prezentă între popoarele creştine astăzi este pierderea unităţii creştinilor heterodocşi cu Biserica Ortodoxă; şi calea vindecării care poate să facă omenirea dezbinată cu adevărat unită este îndepărtarea în pocăinţă de schismă şi erezie, şi întoarcerea la Biserica cea una a cărei unitate niciodată nu a fost ruptă. [3] Tocmai pentru dumnezeiasca păzire a acestei unităţi interioare ne rugăm când cerem “unirea tuturor” în Sfintele Liturghii, în acelaşi timp purtând în inimile noastre nădejdea că aceia care sunt despărţiţi de ea se pot întoarce. Un document pan-ortodox care omite să proclame această nădejde evanghelică în lume ratează o oportunitate de a transmite corect vestea cea bună a mântuirii.
Acelaşi document conţine şi alte erori care nu pot fi trecute cu vederea. Cel de-al douăzeci şi treilea articol al lui se referă la necesitatea dialogului teologic inter-creştin (în sine un demers bun şi potenţial rodnic) “excluzând orice practică de prozelitism sau orice manifestări scandaloase de antagonism inter-confesional” (art. 23). Asocierea laxă a termenului “prozelitism” cu “antagonism inter-confesional” este problematică, deoarece Domnul nu numai porunceşte propovăduirea activă (conducând la botez) a “tuturor neamurilor” (cf. Matei 28, 19-20), ci şi asigură Biserica de paza Lui specială pentru prozeliţi — o realitate pe care o cântăm în Psalmii Tipiconali ai Dumnezeieştii Liturghii (Κύριος φυλάσσει τοὺς προσηλύτους, Psalm 145, 9). A interzice categoric “prozelitismul”, corect înţeles, al heterodocşilor de către ortodocşi este o acceptare tacită a unei “egalităţi a confesiunilor” (ceva ce documentul însuşi spune corect că nu poate fi acceptat; cf. art. 18), de vreme ce echivalează cu o recunoaştere a ideii că heterodocşii sunt deja uniţi cu Trupul lui Hristos (Biserica) şi deci nu au nevoie să fie atraşi către o convertire în pocăinţă la ea.
Presupunem că această interdicţie evident anti-evanghelică nu este ceea ce se intenţionează prin acest text, care asociază “prozelitism” cu “manifestări scandaloase de antagonism inter-confesional”; şi că în schimb se foloseşte termenul într-un jargon vernacular recunoscut în uzul comun pentru a se referi la tacticile necinstite şi adesea perfide folosite în propovăduirea Evangheliei, mai degrabă decât propovăduirea Evangheliei în sine (care este şi modul în care interpretăm de asemenea utilizarea termenului în recenta declaraţie comună a Prea Fericitului Patriarh al Moscovei şi a Papei Romano-Catolic al Romei [4]). Totuşi, în vreme ce utilizarea neprotocolară a termenului pentru a se referi la conduite corupte poate fi admisibilă în documente neoficială, aceasta nu poate fi permisă în cazul unei declaraţii eclesiologice oficiale.

Documentul “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de azi”

Problemele cuprinse în documentul “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea de azi” sunt mai subtile şi teologice în caracter faţă de acelea din textul despre relaţiile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine, însă chiar pentru acest motiv merită o atenţie deosebită. Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de Nafpaktos şi Sf. Vlasios a expus deja cu atenţie elementele de bază ale erorilor antropologice care susţin acest text în ansamblu, care fac ca centrarea lui altfel nobilă pe lucrarea Ortodoxiei de a ocroti pacea, prevenirea războiului, lupta contra discriminării, etc., să fie profund problematică până când vor fi corectate.
Miezul problemei stă în utilizarea repetată în document a termenului “persoană umană” unde ar trebui să folosească “om”, şi în fundamentarea discuţiei umanitare din el pe variaţiuni asupra acestei fraze. [5] Utilizarea termenului “persoană” pentru om apare în cadrul discursului ortodox într-o manieră notabilă doar din vremea lui V. Lossky, care recunoştea el însuşi noutatea utilizării acestuia de către el; şi în vreme ce a devenit aproape absolut normativ în discuţiile contemporane, Sfinţii Părinţi sunt consecvenţi în folosirea cuvântului scriptural şi liturgic de “om”. Termenul “persoană” (Rus. лицо, Gr. πρόσωπον) [6] este folosit în primul rând în limbajul ortodox cu referire la Persoanele Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, în mărturisirea fiinţei ipostatice unice a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, precum şi a realităţii ipostatice singulare a Fiului Unul în Care amândouă naturile, dumnezeiască şi umană, coexistă “neamestecate, neschimbate, neîmpărţite, nedespărţite” (Definiţia celui de-al patrulea Sinod Ecumenic). Aproape niciodată nu se aplică termenul la făptura omenească (în care asemenea distincţii nu există), tocmai ca un mod de a marca distincţia absolută între ceea ce este creat şi ceea ce este Increat — căci în vreme ce omul este “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, el nu este în niciun fel comparabil, în calitatea lui de creatură, cu Cel Care nu are niciun început.
Această clarificare, care la prima vedere poate să pară excesiv de nuanţată sau chiar pedantă, este de o importanţă fundamentală pentru teologia şi antropologia ortodoxă, şi demonstrează nevoia pentru cea mai riguroasă când se examinează documente de largă circulaţie (chiar şi într-un caz ca acesta, în care textul nu îşi propune să se refere deloc la dogma Treimică, şi totuşi neintenţionat avansează teme problematice din punct de vedere dogmatic). Înmulţirea întrebuinţărilor greşite ale termenului “persoană” pentru om de-a lungul ultimilor 75 de ani a dus la numeroase pervertiri ale limbajului teologic în domeniul reflecţiei dogmatice, dintre care una din cele mai notabile, conceptul că există o “comuniune de Persoane Dumnezeieşti în Sfânta Treime”, este afirmat ca atare în document (art. 2.i). [7] Discuţiile teologice exacte din secolele al patrulea şi al cincilea au clarificat că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt uniţi într-o comuniune veşnică după fiinţă (în naşterea Fiului, purcederea Duhului şi monarhia Tatălui), şi nu într-o comuniune de Persoane. Folosirea greşită a termenului “persoană” pentru om a condus, cu toate acestei, la aplicarea unor consideraţii asupra comunităţii neamului omenesc la natura Sfintei Treimi într-o manieră care contrazice învăţătura limpede a Părinţilor şi a Sinoadelor Ecumenice. Mai mult, o asemenea exprimare nepotrivită cu privire la Sfânta Treime produce noi probleme antropologice care rezultă din înţelegerea “persoanei omeneşti” ca “o comunitate de persoane în unitatea neamului omenesc oglindind viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti în Sfânta Treime” (art. 2.i — una din cele mai problematice expresii din document). [8] În timp ce e adevărat că libertatea omului (subiectul Articolului 2) este un dar provenind din crearea lui “după chipul” lui Dumnezeu, nici viaţa lui în larga comunitate a neamului omenesc, nici libertatea pe care o exercită în cadrul ei, nu sunt comparabile cu libertatea Persoanelor Dumnezeieşti exprimată în veşnica lor împreună-locuire/perihoreză.
În numeroase locuri de-a lungul documentului sunt prezente semne ale acestei antropologii eronate, rezumate în dorinţa de a promova “recunoaşterea generală a înaltei valori a persoanei omeneşti” (art. 1.iii) [9] ca sursă pentru limbajul său misionar. the source for its language of mission. Totuşi, când omul este identificat incorect ca persoană umană, reflectând o concepţie improprie a unei “comuniuni de Persoane Dumnezeieşti” în Sfânta Treime, “înalta valoare” a sa este exprimată în termeni inevitabil eronaţi. Valoarea omuluie este într-adevăr înaltă, dar temeiul cotect al valorii sale stă tocmai în distincţia sa ca creatură de Persoanele Treimii, în a Cărei viaţă el este cu toate acestea chemat şi al Cărei chip totuşi îl poartă tainic/mistic, făcându-l unic în toată făptură în aceea că poate atinge asemănarea lui Dumnezeu prin îndumnezeirea firii sale.
În rezumat, dorim să accentuăm că acest document despre misiunea Bisericii spune multe care sunt bune: sublinierea exercitării corecte a libertăţii umane, urmărirea păcii şi a dreptăţii, lupta împotriva discriminării, identificarea multiplelor probleme legate de ideologiile seculare şi consumeriste ale culturii noastre actuale, şi aşa mai departe — toate acestea sunt scopuri lăudabile şi plăcute lui Dumnezeu. Însă nu trebuie să fie atinse prin aplicarea unor concepte antropologice şi teologice eronate. Expresia “persoană umană” ar trebui înlocuită peste tot cu mai potrivitul “om”, mai ales în expresii cheie ca “valoarea persoanei umane” (art. 1.iii). Similar, alţi termeni antropologici ambigui sau incorect aplicaţi ar trebui cercetaţi cu atenţie şi corectaţi (precum utilizarea lui “gen”, când de fapt se denotă “sex”; cf. Prefaţă, art. 5[ii, iii]).

Un cuvânt despre preocedurile şi autoritatea Sinodului

În sfârşit, un cuvânt trebuie spus despre procedurile operaţionale stabilite pentru Sinod, cu referire la autoritatea pe care orice documente pe care le-ar putea aproba o vor avea în lumea ortodoxă.
Nu suntem primii care să remarce afirmaţia eclesiologică eronată prezentă în Articolul 22 al documentului “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, care susţine că “păstrarea adevăratei credinţe ortodoxe este posibilă numai mulţumită structurii sinodale care din cele mai vechi timpuri a fost pentru Biserică criteriul puternic şi final în probleme de credinţă”. Sfintele Sinoade ale Bisericii, chiar şi acelea considerate Ecumenice în conştiinţa Bisericii, nu au fost niciodată “criteriul puternic şi final în probleme de credinţă,” ci mai degrabă confirmarea în Duhul Sfânt a unicului criteriu de credinţă care este Voinţa expresă a lui Hristos. Adevărata credinţă ortodoxă nu este păstrată “numai … mulţumită structurii sinodale” a Bisericii, ci prin conducerea statornică şi activă a lui Hristos asupra Trupului Lui, pe care Sinoadele corect constituite şi reunite prin rugăciune o exprimă mai degrabă decât o determină.
Aceasta se îndeplineşte prin harul apostolic, harismatic conferit Ierarhilor Bisericii, care în rugăciune şi cugetare sobornicească dezvăluie tainic/mistic Voinţa lui Dumnezeu Care vorbeşte în şi prin slujitorii Lui. Pentru acest motiv, acele sinoade care au putut fi judecate de Biserică ca având autoritate incontestabilă asupra lucrării şi vieţii ei sunt acelea în care libertatea deplină a acestui har episcopal este păstrată. Fiecare episcop manifestă în mod egal harul apostolic, şi în sinod fiecare episcop poate în libertate să-şi ridice glasul în ansamblul acelei adunări. Doar într-o asemenea manieră au putut sinoadele să spună Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă (Fapte 15, 28) şi să proclame cu autoritate Voinţa Domnului.
Precizările făcute prin procesul Pre-Sinodal şi decizia Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale, explicate în Articolele 3, 12 şi 13 din documentul “Organizarea şi procedura de lucru a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii ortodoxe”, fac evident că adunarea pan-ortodoxă care va avea loc în acest an nu va fi un sinod de această natură. Ne grăbim să adăugăm, într-un duh de deplină credinţă şi dragoste, că acest lucru în niciun sens nu înseamnă că nu poate fi valoros şi important, şi într-adevăr ne rugăm pentru o întrunire rodnică care să permită o nouă măsură a dialogului şi lucrării comune inter-ortodoxe. Totuşi, un sinod care include doar un număr fix de episcopi reprezentanţi (art. 3.i), în care votarea pentru adoptarea textelor se face după un nou model, “o Biserică, un vot” în care votarea “se va efectua de către Bisericile Ortodoxe Autocefale, nu de fiecare membru în parte al delegaţiilor reprezentate la Sinod” (art. 12.i), în care se afirmă explicit că “the votarea de către o Biserică la Sinod, nu de către un membru al unei delegaţii, nu exclude posibilitatea ca unul sau mai mulţi ierarhi din delegaţia unei anumite Biserici autocefale să adopte o poziţie negativă faţă de amendamentele introduse sau faţă de un text în general” (art. 12.ii) şi care relegă orice asemenea opinie separată ca “o afacere internă a acelei Biserici de care aparţin ierarhii” (art. 12.iii) — toate aceste lucruri înseamnă că orice documente care sunt aprobate la acest sinod pot într-adevăr să aibă “o autoritate pan-ortodoxă” (art. 13.ii), însă această autoritate nu poate fi nici dogmatică nici doctrinară, ci va reprezenta numai autoritatea vocilor acelor ierarhi cărora asemenea reguli le-au permis să fie prezenţi, să vorbească, şi să voteze. În vreme ce suntem satisfăcuţi că insistenţa asupra consensului unanim pentru orice amendamente (art. 11.ii), precum şi pentru adoptarea textelor în sine (art. 13.i), protejează adecvat contra posibilităţii impunerii oricărui text prin “votul majorităţii”, rămâne faptul că chiar şi în asemenea cazuri în care deciziile sunt luate la acest sinod prin consensul unanim al celor prezenţi, asemenea decizii nu pot niciodată considerate ca mărturisind consensul plinătăţii/pliromei Bisericii, şi prin urmare autoritatea pe care o au trebuie atribuită în consecinţă.

Concluzie

Scriem cele de mai sus atât pentru a oferi câteva corecturi critice documentelor înfăţişate dezbatere de cătree viitorul Sinod, în duhul conlucrării frăţeşti, bunei înţelegeri şi sprijinului pentru fraţii noştri ierarhi şi clerici ai celorlalte Biserici Ortodoxe Locale, precum acelea menţionate anterior în această scrisoare; şi de asemenea cu scopul de a asigura turma de credincioşi încredinţată nouă de către Hristos de grija atentă acordată sarcinii examinării acestor documente de către păstorii lor. Procesul de abordare a nevoilor pastorale din oricare epocă este unul care cere atât rugăciune cu putere şi nevoinţă jertfitoare de la toţi creştinii, cât şi lucrarea devotată, deliberată de a daranta, în orice document pe care Biserica l-ar putea pune în discuţie, credincioşia Evangheliei pe care am moştenit-o. Orice asemenea texte, acum ca şi de-a lungul istoriei, trec prin multe etape de pregătire şi revizuire; şi faptul că noi, împreună cu alţii, am identificat probleme grave la unele din documentele care aşteaptă să fie dezbătute de către viitorul Sinod ar trebui să nu fie un motiv nici de teamă, nici de nelinişte. Sfântul Duh, Care întotdeauna călăuzeşte Biserica în iubire, nu este departe de noi astăzi; iar Biserica nu este în timpurile noastre, şi nici n-a fost vreodată, lipsită de conducerea activă a Adevăratului ei Cap, Hristos Dumnezeu nostru, în Care ne încredem cu credinţă deplină că va călăuzi Trupul Lui la tot adevărul.
Cerem fierbinte rugăciunile întregii noastre turme de credincioşi, ca rămânând neclintiţi pe piatra/stânca Bisericii, rugăciunile lor să poată susţine pe toţi acei ierarhi care vor lucra pentru binele acestui dialog şi al acestei adunări.

Semnat,
SFÂNTUL SINOD AL EPISCOPILOR
BISERICII ORTODOXE RUSE DIN AFARA GRANIŢELOR RUSIEI

NOTE:

[1] Ca, de exemplu, în exprimarea limpede a Sf. Vasile cel Mare în prima sa Epistolă Canonică (Epistola 188), precum şi în Primul Canon al aceluiaşi Părinte şi în comentariul Sf. Nicodim Aghioritul asupra aceluiaşi; şi în multe ale elemente ale predaniei Bisericii.
[2] În această privinţă suntem cu deosebire recunoscători pentru clarificare Înalt Prea Sfinţiei sale Mitropolitul Ierotheos de Nafpaktos şi Sf. Vlasie, în a sa Scrisoare către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei (18 ianuarie 2016), în care atrage atenţia asupra prezenţei implicite a aşa-numitei “teologii baptismale” evocate prin referirea documentului la al 7-lea Canon al celui de-a doilea Sinod Ecumenic, şi la al 95-lea Canon al Sinodului Quinisext; iar ceea ce Înalt Prea Sfinţia sa de asemenea remarcă pare să pună decizia Patriarhilor din 1756, după care botezul unul al Bisericii Ortodoxe este înţeles ca neavând corespondent în celelalte confesiuni.
[3] Suntem recunoscători pentru claritatea acestor argumente oferite în recenta scrisoare a Înalt Prea Sfinţiei Sale Atanasie, Mitropolitul de Limassol (datată 11 februarie 2016), cu ale cărui opinii judicioase suntem de acord.
[4] A se vedea Declaraţia Comună a Patriarhului Chiril şi a Papei Francisc, 12 februarie 2016, secţiunea 24.
[5] Remarcăm precizia atentă care trebuie aplicată acestui subiect, de vreme de documentul foloseşte atât referiri corecte la “om” (человек, ὁ ἄνθρωπος), cât şi referiri incorecte la “persoana umană/omenească” (человеческая личность, τόν ἀνθρώπινον πρόσωπον). Ultimele, care sunt miezul problemelor teologice ale acestui document, se găsesc la: Art.1 Titlu; 1.i, iii; 2.i, iii; 3.i; şi 6.v).
Pentru aceia care citesc textele în alte traduceri, problema este uneori amplificată (de exemplu, traducerea engleză în largă circulaţie, care nu este propriu-zis o traducere oficială a Conferinţelor Pre-Sinodale, cu regularitate încurcă lucrurile şi mai mult omiţând să distingă între termenii diferiţi din textul oficial, redând în aproape toate locurile chiar şi pe человек, ὁ ἄνθρωπος ca “human person”. Cf. Pref. paras. 2, 4; art. 1.i; multiple locuri în 2.i; 6.iii, x; multiple locuri în 6.xii, 6.xv).
[6] Observăm aici o importantă distincţie între uzanţa teologică în limbile rusă şi greacă: rusa face o distincţie între Лицо (folosit cu referire la Persoanele Dumnezeieşti, Лицы, ale Sfintei Treimi) şi личность, care se foloseşte uneori cu privire la om, dat fiind că reţine o distincţie între tipul de Persoane identificate în Sfânta Treime, şi fiinţa făpturii omeneşti. Astfel în versiunea oficială rusă a acestui document, expresia în chestiune este întotdeauna redată человеческая личность şi nu человеческое лицо; în vreme ce în greacă o asemenea distincţie de limbaj nu există şi aşadar expresia este întotdeauna redată cu complet inacceptabilul ἀνθρώπινον πρόσωπον.
Pe lângă problemele de acrivie teologică, aceasta introduce şi o problemă procedurală în documentele Sinodului, de vreme ce versiunea oficială a textului rus utilizează o diferenţiere de vocabular care nu este utilizată în cea greacă. Şi mai multe inconsecvenţe există în versiunea oficială franceză a documentului, care utilizează “la personne humaine” (sau o variantă) de circa 12 ori, spre deosebire de 7 în versiunile rusă şi greacă, adesea folosind-o acolo unde textul grecesc spune ὁ ἄνθρωπος iar cel rusesc spune человек (de ex. în Prefaţă; art. 1.ii.). Aşadar avem trei documente diferite, folosind distincţii şi nuanţe de vocabular diferite, mai degrabă decât o prezentare triplă a unui singur text în traducere.
În vreme ce distincţia rusă лицо/личность poate fi mai puţin problematică decât atribuirea directă a titlului de “persoană” (лицо) omului, este cu toate acestea o inovaţie teologică pe care acest document nu este cazul s-o încurajeze. Ni se pare că acrivia teologică este păstrată cel mai bine prin evitarea ei, şi utilizarea cuvenitului человек, ὁ ἄνθρωπος, l’homme pentru om în toate locurile.
[7] Atât versiunea oficială rusă, cât şi cea greacă includ această afirmaţie teologică nepotrivită, descriind Sfânta Treime ca: « общение Божественных Лиц », « κοινωνίαν τῶν θείων προσώπων ».
[8] Rus. « и как члену сообщества личностей, в единстве человеческого рода по благодати отражающих жизнь и общение Божественных Лиц в Святой Троице ». Gr. « καί ὡς κοινωνίαν προσώπων ἀντανακλώντων κατά χάριν διά τῆς ἑνότητος τοῦ ἀνθρωπίνου γένους τήν ἐν τῇ Ἁγίᾳ Τριάδι ζωήν καί κοινωνίαν τῶν θείων προσώπων ». Încă o dată vedem aici diferenţa dintre uzanţa rusă, care distinge în această propoziţie între лиц şi личность, şi cea greacă care foloseşte πρόσωπον în ambele locuri.
[9] « Всеобщее признание высокой ценности человеческой личности »; « ἡ κοινή ἀποδοχή τῆς ὑψίστης ἀξίας τοῦ ἀνθρωπίνου προσώπου ». Cf. art. 6.v, unde un sentiment este exprimat, folosind din nou termenii incorecţi.

Sursa:

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=245970622418485&id=100010166475870&comment_id=246043359077878&notif_t=mentions_comment&notif_id=1460610602322887

Traducere: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)

Textul în limba engleză:

ROCOR HOLY SYNOD on Pan-Orthodox Council Texts:

NEW YORK: Communication of the Holy Synod of the Russian Orthodox Church Outside of Russia to the Clerics and Faithful — 13 April 2016.

To the Very Reverend and Reverend Clergy, Venerable Monastics and Pious Faithful of the Russian Orthodox Church Outside of Russia:

In the Name of the Father, the Son, and the Holy Spirit!

In light of the welcome publication of the documents to be considered by the forthcoming Pan-Orthodox Council, scheduled to take place on Crete from 16-27 June 2016, the Holy Synod of the Russian Orthodox Church Outside of Russia has undertaken to examine these texts, together with a multitude of other Hierarchs, clergy and laity who are doing the same as preparations for the Council continue, and to communicate with our God-preserved flock and others the manner of suggestions we are proposing, since the documents of the Council are the cause of interest and questioning to very many. We are reminded, in this as in all things, of the words of the Lord to the Holy Apostle St. Peter, when He pronounced that the future shepherd’s work would be to feed My sheep (John 21.17); and likewise that the food for those who love Him is to diligently preserve what Christ has taught them: If ye love me, keep my commandments (John 14.15), and If a man love me, he will keep my words (John 14.23).

It is with zeal for such divine commandments that the whole plenitude of the Hierarchy of the Russian Orthodox Church seeks to apply the counsel of the Righteous Solomon: incline thine ear unto wisdom, and apply thine heart to understanding (Proverbs 2.2), scrutinizing the documents that have been made available to us with humility, diligence and obedience. This task is undertaken in a spirit free from fear or worldly worry, since we fervently trust that God Himself is ever the helmsman of the Church, and as He has guided her through the many centuries to our day, so He will continue to guide and preserve us now and until He comes again. Rather, we offer reflections on a few of the texts as a means of conjoining our thoughts to those of many others who are working for the good of all our inter-Orthodox endeavours, including His Holiness the Patriarch and those members of our Russian Orthodox Church who labour with him in these preparations.

While certain of the documents — which have been prepared by the Pre-Conciliar Conferences for the Council’s consideration, but which are of course not final texts and are necessarily preliminary — do not give rise for concern in our reading, and indeed contain elements of useful clarification (for example, the document “Autonomy and the Means of Proclaiming It”), the employment in others of ambiguous terminology, a lack of theological precision, and ecclesiological language foreign to the sacred tradition of the Church, demand commentary that may lead to their correction. This is most notably the case in two documents: “Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World”, and “The Mission of the Orthodox Church in Today’s World”; and a few issues arise also with the procedural text entitled “Organisation and Working Procedure of the Holy and Great Council of the Orthodox Church.”

~ The Document “Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World”

We cannot read the document “Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World” without noting the pronounced measure of inconsistency — both in terms of language as well as conceptuality — that marks it out; but also, more painfully, the failure of the document to espouse proper Orthodox ecclesiology in the manner necessary for the full proclamation of Christ’s Truth in a divided world. In our estimation this is the most problematic of the Pre-Conciliar documents, and one which will require substantial revision and amendment during the sessions of the Council itself, if it is to attain a form suitable for adoption.

The inconsistencies in ecclesiological terminology are readily apparent, and have already been noted by many (the Most Reverend Metropolitan of Nafpaktos and St. Vlasios, the Most Reverend Metropolitan of Limassol, as well as various learned Orthodox clergy and scholars). While the document opens by identifying the Orthodox Church as “the One, Holy Catholic and Apostolic Church” (art. 1), which “grounds her unity on the fact that she was founded by Our Lord Jesus Christ, as well as on the communion in the Holy Trinity and in the Sacraments” (art. 2), the terminology used throughout the remainder of the text renders ambiguous these otherwise clear and true phrases. Not only is proclamation of the Orthodox Church as “the One” Church befuddled by the statement that “the Orthodox Church acknowledges the existence in history of other Christian Churches and confessions which are not in communion with her” (art. 6) and the repeated references to “various Christian Churches and confessions” (art 6, art. 20); the document also lacks any reference to the fact that the Church is not only “founded by” our Lord and God and Saviour Jesus Christ (cf. art. 2), but is ever His mystical Body, always one and indivisible (cf. Ephesians 5.30; Colossians 1.24). Though of course all acknowledge the existence in history of groups who seek to follow the Saviour apart from the Orthodox Church, and which may by self-definition refer to themselves as ‘churches’, Orthodox ecclesiology permits of no pluralization of what is, and must always be, One: Christ’s Body itself. In casual usage such terminology (i.e. of ‘other churches’) may at times be employed out of convenience, but it can have no place in a formal document of the Church, which must be scrupulously precise and give clear, unequivocal voice to the traditions we have received from our Fathers, which they received from the Lord.

More serious are the deficiencies in this text regarding the essential distinction it seeks to address: namely, the Church and her relations to those outside her. While our hearts echo the sentiment of the holy Hieromartyr Hilarion (Troitsky) who observed of the fracture in the Christian world: “What conscious Christian does not sorrow in soul when he sees the enmity and division among people who should be uniting their faith, among whom should be reigning the peace left and given by Christ to His disciples, and love poured into the hearts of Christians by the Holy Spirit!” — we acknowledge at the same time that the advent of such peace to those who are divided can come only through the proclamation of the one true path towards unity: the life of salvation offered in the Church; and that understanding how to return to the indivisible Church begins with a right understanding of separation. Here the document is at its most unclear. At no point does the text heed the example of the Holy Fathers, Councils and Canons of the Church in identifying the division between Christian peoples as arising from schism and heresy (terms which, most surprisingly, do not appear in the text at all); that is, in terms of increasing degrees of severance and departure from Christ’s Body and Truth. [1] Instead, the document takes the para-ecclesiological approach of locating division within a broadly-defined concept of “Christian unity” (cf. art. 4), which itself becomes an ambiguous phrase used to imply a paramount “unity of believers in Christ” (ibid.) that extends beyond the “One, Holy Catholic and Apostolic Church” and incorporates many other confessions.[2]

It is in this context of a heterodox para-ecclesiology that the document goes on to speak of Christian unity as something that has been “lost” (art. 5), and “the restoration of Christian unity” as one of the Church’s persistent aims (art. 4, 5, 12, 24). Such statements contradict the otherwise valid proclamation that “the unity by which the Church is distinguished in her ontological nature is impossible to shatter” (art. 6). Moreover, intermingling the right proclamation that the Church bears witness “to those who are external to her” (ibid.), with the suggestion that she engages with such bodies in order to seek “lost Christian unity on the basis of the faith and tradition of the ancient Church of the Seven Ecumenical Councils” (art. 5), makes clear that the “unity” being spoken of is one in which the Holy Orthodox Church of those Councils is but a part or component, rather than the undivided whole which Christ has ever preserved as His own Bride (cf. Ephesians 5.25-26, 32). In all this, not only is a heterodox ecclesiology implicated in the draft of a potentially pan-Orthodox statement, but a powerful pastoral opportunity is neglected. The true disunity present among Christian peoples today is the loss of unity of heterodox Christians with the Orthodox Church; and the path of healing that can render divided humanity truly united is the repentant departure from schism and heresy, and the return to the One Church whose unity has never been broken.[3] It is for the divine preservation of this interior unity that we pray when we petition for “the union of all” in the Divine Services, while at the same time bearing in our hearts the hope that those who are parted from it may return. A pan-Orthodox statement that fails to proclaim this Gospel hope into the world misses an opportunity rightly to bear the message of salvation.

The same document contains other errors which cannot be passed over. Its twenty-third article comments on the necessity of inter-Christian theological dialogue (itself a good and potentially fruitful endeavour) “excluding any practice of proselytism or any outrageous manifestations of inter-confessional antagonism” (art. 23). The loose association of the term “proselytism” with “inter-confessional antagonism” is problematic, for the Lord commands both the active preaching (leading to baptism) of “all nations” (cf. Matthew 28.19, 20) and assures the Church of His special preservation of those being proselytised — a reality we hymn in the Typical Psalms of the Divine Liturgy (κύριος φυλάσσει τοὺς προσηλύτους, Psalm 145.9). To categorically forbid “proselytism”, properly understood, by Orthodox towards the heterodox is a tacit acceptance of an “equality of confessions” (something the document itself rightly says cannot be accepted; cf. art. 18), since it amounts to an avowal of the idea that the heterodox are already united to the Body of Christ (the Church) and therefore need not be drawn towards repentant conversion into it.

We presume this clearly anti-Evangelical prohibition is not what is intended by the text, which pairs “proselytism” with “outrageous manifestations of inter-confessional antagonism”; and instead that it is using the term in a commonly-acknowledged vernacular to refer to devious and often underhanded tactics employed in preaching the Gospel, rather than the preaching of the Gospel itself (which is how we likewise interpret the employment of the term in the recent joint declaration of His Holiness the Patriarch of Moscow and the Roman Catholic Pope of Rome [4] ). However, while informal usage of the term to refer to perversions of behaviour may be permissible in unbinding documents, it cannot be permitted of a formal ecclesiological statement.

~ The Document “The Mission of the Orthodox Church in Today’s World”

The problems contained in the document “The Mission of the Orthodox Church in Today’s World” are more subtle and theological in character than those in the text on the relations of the Orthodox Church with the rest of the Christian world, but for precisely this reason deserve special attention. His Eminence the Metropolitan of Nafpaktos and St. Vlasios has already carefully laid out the basics of the anthropological flaws that undergird the whole of this text, which render its otherwise noble focus on the work of Orthodoxy to foster peace, the aversion of war, the fight against discrimination, etc., deeply problematic until they are corrected.

The heart of the problem lies in the document’s persistent use of the term “human person” where it ought to use “man”, and grounding its humanitarian discussion in elaborations on this phrase. [5] Usage of the term “person” for man emerges within Orthodox discussion in a notable way only from the time of V. Lossky, who himself acknowledged the novelty of his employment of it; and while it has become almost normative in contemporary discussions, the Holy Fathers are consistent in employing the Scriptural and liturgical language of “man”. The term “person” (Rus. лицо, Gr. πρόσωπον) [6] is chiefly used in Orthodox language in reference to the Divine Persons of the Holy Trinity, in confessing the unique hypostatic being of Father, Son and Holy Spirit, as well as the singular hypostatic reality of the One Son in Whom both the divine and human natures co-exist “unconfusedly, unchangeably, indivisibly, inseparably” (Definition of the Fourth Ecumenical Council). Almost never is the term applied to the human creature (in whom such distinctions do not exist), precisely as a way of noting the absolute distinction between that which is created and that which is Uncreated — for while man is “in the image and likeness of God”, he is in no wise comparable, in his createdness, to Him Who has no beginning.

This clarification, which may at first strike as overly nuanced or even pedantic, is of fundamental importance to Orthodox theology and anthropology, and demonstrates the need for the most exacting attention when considering documents for widespread circulation (even in a case such as this, where the text does not purport to be about Trinitarian doctrine at all, yet inadvertently puts forward doctrinally problematic themes). The rise in misapplication of the term “person” to man over the past 75 years has resulted in numerous perversions of theological language in the realm of doctrinal reflection, one of the most notable of which, the concept that there is a “communion of Divine Persons in the Holy Trinity”, is directly stated in the document (art. 2.i). [7] The precise theological discussions of the fourth and fifth centuries clarified that the Father, Son and Spirit are united in an eternal communion of essence (in the begottenness of the Son, the procession of the Spirit and the monarchia of the Father), but not a communion of Persons. Misapplication of the term “person” to man has led, however, to considerations of the community of the human race being applied to the nature of the Holy Trinity in a manner that contradicts the clear teaching of the Fathers and Ecumenical Councils. Furthermore, such improper language of Trinity creates new anthropological problems that arise from seeing “the human person” as “a community of persons in the unity of the human race reflecting the life and communion of the Divine Persons in the Holy Trinity” (art. 2.i — one of the most problematic phrases in the document). [8] While it is true that man’s freedom (the subject of Article 2) is a gift arising from his being created “in the image” of God, neither his life in the broad community of the race of men, nor the freedom he exercises within it, are comparable to the freedom of the Divine Persons expressed in their eternal, mutual indwelling.

In numerous places throughout the document signs of this flawed anthropology are present, summed up in its desire to advance “the general recognition of the lofty value of the human person” (art. 1.iii) [9] as the source for its language of mission. Yet when man is identified improperly as a human person reflecting an improper conception of a “communion of Divine Persons” in the Trinity, his “lofty value” is elaborated in necessarily inaccurate terms. Man’s value is indeed lofty, but the right foundation of his value lies precisely in his created distinction from the Persons of the Trinity, into Whose life he is nonetheless called and Whose image he yet mystically bears, rendering him unique among all creation in that he can attain the likeness of God through the deification of his nature.

In summary, we wish to stress that this document on the mission of the Church says much that is good: its emphasis on the proper exercise of human freedom, the pursuit of peace and justice, the struggles against discrimination, the identification of multitudinous problems with the secular and consumerist ideologies of our present culture, and so forth — these are all laudable and God-pleasing aims. But they must not be met through the application of flawed anthropological and theological concepts. The phrase “human person” should be replaced throughout with the more satisfactory “man”, especially in key phrases like “the value of the human person” (art. 1.iii). Similarly, other ambiguous or improperly-applied anthropological terms should be carefully scrutinized and corrected (such as the use of “gender”, when in fact “sex” is meant; cf. Preface, art. 5[ii, iii]).

~ A Word on the Procedures and Authority of the Council

Finally, a word must be said on the operational procedures established for the Council, with reference to the authority any documents it may approve will have within the Orthodox world.
We are not the first to note the flawed ecclesiological statement present in Article 22 of the document “Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World”, which claims that “the preservation of the true Orthodox faith is only possible thanks to the conciliar structure which since ancient times has been for the Church the strong and final criterion in matters of faith”. The Holy Councils of the Church, even those deemed Ecumenical in the consciousness of the Church, have never been “the strong and final criterion in matters of faith,” but rather the Spirit-led confirmation of the one criterion of faith which is the express Will of Christ. The true Orthodox faith is not preserved “only … thanks to the conciliar structure” of the Church, but through the unwavering, active headship of Christ over His Body, which properly constituted and prayerfully unified Councils manifest rather than determine.
This is accomplished through the charismatic, Apostolic grace bestowed upon the Hierarchs of the Church, which in conciliar prayer and reflection mystically discloses the Will of God Who speaks in and through His ministers. For this reason, those councils which have been assessed by the Church as having binding authority on her work and life are those in which the full freedom of this episcopal grace is preserved. Each bishop equally manifests the Apostolic charism, and in council each bishop is freely able to raise his voice in the plenitude of that assembly. Only in such a manner have councils been able to say It seemed good to the Holy Spirit and to us (Acts 15.28) and proclaim authoritatively the Will of the Lord.

The determinations made through the Pre-Conciliar process and the decision of the Primates of the Autocephalous Churches, spelled out in Articles 3, 12 and 13 of the “Organisation and Working Procedure of the Holy and Great Council of the Orthodox Church” document, make clear that the Pan-Orthodox gathering to take place this year will not be a council of this nature. We hasten to add, in a spirit of full faith and love, that this in no wise means it cannot be of value and importance, and indeed we pray for a fruitful meeting that permits a new degree of inter-Orthodox dialogue and common work. However, a council that includes only a fixed number of representative bishops (art. 3.i), in which voting on the adoption of texts is done on a novel “one Church, one vote” model in which voting “shall be effected by autocephalous Orthodox Churches, not each particular member of the delegations represented at the Council” (art. 12.i), in which it is explicitly asserted that “the voting of a Church at the Council, not a member of a delegation, does not exclude the possibility for one or a few hierarchs in the delegation of a particular autocephalous Church to take a negative position towards introduced amendments or a text in general” (art. 12.ii) and which relegates any such dissenting voice to “an internal affair of that Church to which the hierarchs belong” (art. 12.iii) — all these things mean that any documents which are approved at this council may indeed have “a pan-Orthodox authority” (art. 13.ii), but this authority can be neither dogmatic nor doctrinal, but will represent only the authority of the voices of those hierarchs permitted by such regulations to be present, speak, and have a vote. While we are satisfied that the insistence upon unanimous consensus for any amendments (art. 11.ii), as well as the adoption of texts themselves (art. 13.i), adequately safeguards against the possibility of the imposition of any text by “majority vote”, the fact remains that even in such cases where decisions are taken at this council by the unanimous consensus of those present, such decisions can never be considered to bear witness to the consensus of the plenitude of the Church, and therefore the authority they bear shall be adjudged accordingly.

Conclusion

We write the above both to offer a few critical corrections to the documents set forward for consideration by the forthcoming Council, in the spirit of fraternal co-operation, agreement and support of our brother Hierarchs and clergy of the other Local Orthodox Churches, such as those previously mentioned in this letter, who are contributing in like manner; and also in order to reassure the faithful flock entrusted to us by Christ of the careful attention being laid upon the task of examining these documents by their pastors. The process of addressing the pastoral needs of any given age is one which requires both tremendous prayer and ascetical devotion from all Christians, but also the dedicated, deliberate work to ensure, in any document the Church may put forward, the faithfulness to the Gospel we have inherited. All such texts, now as throughout history, go through many stages of preparation and revision; and the fact that we, together with others, have identified serious problems with some of the documents pending consideration by the forthcoming Council should be a cause for neither fear nor anxiety. The Holy Spirit Who always guides the Church in love, is not far from us today; and the Church is not in our times, nor has she ever been, without the active headship of her True Head, Christ our God, Whom we trust with full faith will guide His Body in all truth.

We fervently implore the prayers of all our faithful flock, that standing fast upon the rock of the Church, their prayers may uphold all those Hierarchs who will work for the good of this dialogue and assembly.

Signed,
THE HOLY SYNOD OF BISHOPS
OF THE RUSSIAN ORTHODOX CHURCH OUTSIDE OF RUSSIA
——————————————————————————–
FOOTNOTES:

[1] As, for example, in the clear language of St. Basil the Great in his First Canonical Epistle (Epistle 188), as well as the First Canon of the same Father and the commentary of St. Nicodemus of the Holy Mountain on the same; and in many other elements of the Church’s tradition.
[2] In this regard we are particularly grateful for the elucidation of His Eminence Metropolitan Hierotheos of Nafpaktos and St. Vlasios, in his Letter to the Holy Synod of the Church of Greece (18th January 2016), in which he draws attention to the implicit presence of so-called “Baptismal Theology” raised through the document’s reference to the 7th Canon of the Second Ecumenical Council, and the 95th Canon of the Quinisext Council; and which His Eminence also notes appears to call into question the decision of the Patriarchs of 1756, by which the one baptism of the Orthodox Church is understood to have no parallel in other confessions.
[3] We are grateful for the clarity on these points offered in the recent letter of His Eminence Athanasius, Metropolitan of Limassol (dated 11th February 2016), with whose considered opinions we are in agreement.
[4] See the Joint Declaration of Patriarch Kyrill and Pope Francis, 12th February 2016, section 24.
[5] We note the careful precision that must be applied in this matter, as the document employs both correct references to “man” (человек, ὁ ἄνθρωπος), as well as incorrect references to the “human person” (человеческая личность, τόν ἀνθρώπινον πρόσωπον). The latter, which are the core of the theological problems with this document, are located at: Art.1 Title; 1.i, iii; 2.i, iii; 3.i; and 6.v).
For the sake of those reading the texts in other translations, the problem is at times compounded (for example, the English translation in wide circulation, which is not itself an official translation of the Pre-Conciliar Conferences, regularly confuses the matter further by failing to distinguish between the different terms in the official text, rendering almost all instances even of человек, ὁ ἄνθρωπος as “human person”. Cf. Pref. paras. 2, 4; art. 1.i; multiple instances in 2.i; 6.iii, x; multiple instances in 6.xii, 6.xv).
[6] We note here an important distinction between theological usage in the Russian and Greek languages: Russian makes a distinction between Лицо (used in reference to the Divine Persons, Лицы, of the Holy Trinity) and личность, which is sometimes used of man, given that it retains a distinction between the type of Persons identified in the Trinity, and the being of the human creature. Thus in the official Russian edition of the present document, the phrase in question is always rendered человеческая личность and not человеческое лицо; while in Greek such a linguistic distinction does not exist and therefore the phrase is always rendered as the entirely unacceptable ἀνθρώπινον πρόσωπον.
In addition to matters of theological accuracy, this also introduces a procedural problem to the Council’s documents, since the official version of the Russian text employs a differentiation of vocabulary that is not employed in the Greek. Further inconsistency exists in the official French version of the document, which employs “la personne humaine” (or a variation) some 12 times, as opposed to 7 in the Russian and Greek versions, often using it where the Greek text reads ὁ ἄνθρωπος and the Russian reads человек (e.g. in the Preface; art. 1.ii.). Thus we have three different documents, using different distinctions and nuances of vocabulary, rather than a threefold presentation of a single text in translation.
While the Russian distinction of лицо/личность may be less problematic than attributing the direct title of “person” (лицо) to man, it is nevertheless a theological innovation that this document need not foster. It seems to us that theological precision is best maintained by avoiding it, and using the proper человек, ὁ ἄνθρωπος, l’homme for man in all instances.
[7] Both the official Russian and Greek versions include this improper theological statement, describing the Holy Trinity as: « общение Божественных Лиц », « κοινωνίαν τῶν θείων προσώπων ».
[8] Rus. « и как члену сообщества личностей, в единстве человеческого рода по благодати отражающих жизнь и общение Божественных Лиц в Святой Троице ». Gr. « καί ὡς κοινωνίαν προσώπων ἀντανακλώντων κατά χάριν διά τῆς ἑνότητος τοῦ ἀνθρωπίνου γένους τήν ἐν τῇ Ἁγίᾳ Τριάδι ζωήν καί κοινωνίαν τῶν θείων προσώπων ». Once again we see here the difference in Russian usage, which distinguishes in this sentence between лиц and личность, and the Greek which uses πρόσωπον in each instance.
[9] « Всеобщее признание высокой ценности человеческой личности »; « ἡ κοινή ἀποδοχή τῆς ὑψίστης ἀξίας τοῦ ἀνθρωπίνου προσώπου ». Cf. art. 6.v, where a similar sentiment is expressed, again using the improper terms.

ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS de Pr. Marcu Manolis

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!