SFÂNTUL IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE: OMILIE LA DUMINICA A V-A DIN MARELE POST (1965) – SFÂNTA MARIA EGIPTEANCA – POCĂINŢA CARE PRESCHIMBĂ IADUL ÎN RAI

SFÂNTA MARIA EGIPTEANCA:
POCĂINŢA CARE PRESCHIMBĂ IADUL ÎN RAI

Părintele Iustin Popovici
Omilie la Duminica a V-a din Marele Post
(1965)
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iată a V – a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [care pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…
Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: “Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.
Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: “Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului… Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.
Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.
De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi. Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci…, se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: “Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.
“Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi… fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: “Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.
Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post…! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.

Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.
Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.
De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fi sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: “Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: “Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…
Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…
De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: “Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Sursa: ruga.ro

Preluat de la: http://acvila30.ro/sfantul-iustin-cel-nou-de-la-celie-omilie-la-duminica-a-v-a-din-marele-post-1965-sfanta-maria-egipteanca-pocainta-care-preschimba-iadul-in-rai_2/

SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI: DESPRE RUGĂCIUNE

Atunci când nu e împreună cu Dumnezeu, omul este tot­deauna jucărie a diavolului. Şi diavolul se distrează cu el: fie îi umple sufletul cu gânduri necurate, fie îi aşază în ini­mă dorinţe rele, fie îi aprinde limba de vorbe murdare, fie îl predispune spre clevetire, bârfe, tâlhărie, desfrânare şi orice altă faptă rea. Şi în acest fel se continuă până când omul îşi va aminti de Dumnezeu, va veni la biserica lui Dumnezeu şi va cădea înaintea lui Dumnezeu. Atunci el este în întregi­me în cer, nu-l pot ajunge nici păcatele, nici dracii, nici răul omenesc pământesc. Atunci este apărat de către îngeri, de către Sfinţii lui Dumnezeu, care prin focul rugăciunilor lor ard tot răul care se ridică împotriva lui din lume şi din iad, de la oameni şi de diavol.
Ştiţi oare, fraţilor, care este cea mai înfricoşătoare ar­mă omenească pe pământ, armă nebiruită şi atotbiruitoare? Rugăciunea! Căci prin rugăciune omul îşi încredinţează lui Dumnezeu întregul suflet, toată inima, toată viaţa, şi Dumnezeu devine Apărătorul şi Purtătorul lui de grijă. Ce pot face atunci oamenii sau dracii? Nimic! De aceea Domnul ne-a şi poruncit: „Rugaţi-vă neîncetat”.
În biserică, în biserica lui Hristos ne încredinţăm pe noi înşine prin rugăciune lui Dumnezeu şi El ne învaţă Adevă­rul Său Dumnezeiesc veşnic, Binele Său Dumnezeiesc veşnic… Şi cu cât mai mult se roagă omul lui Dumnezeu, cu atât mai mult simte în sine puterea de a se opune oricărui rău, oricărui păcat, oricărui demon. Iar aceasta se întâmplă din cauză că prin rugăciune omul creşte tot mai mult în tot bi­nele Dumnezeiesc, în tot adevărul şi dreptatea Dumnezeias­că. Şi în toată bucuria duhovnicească. Şi nimeni nu-i poate lua această bucurie şi fericire, nici pe pământ, nici în cer.
În această lume suntem la război: ne luptăm pentru via­ţa veşnică prin sfintele virtuţi, îndeosebi prin rugăciune şi răbdare. De aceea sarcina noastră principală este să ne în­armăm cu rugăciunea neîncetată. Iar aceasta se obţine prin silinţa noastră continuă către rugăciunea neîncetată, prin si­linţa întregii noastre puteri duhovniceşti, până când rugă­ciunea va deveni respiraţia de fiecare clipă (secundă) a su­fletului nostru. Să transformăm fiecare clipă liberă a vieţii noastre măcar într-un suspin de rugăciune, într-un strigăt de rugăciune, într-un plâns de rugăciune. Porunca atotmântuitoare a Evangheliei este să ne rugăm neîncetat. Vrei ca gân­durile tale să fie curate şi sfinte? Încheie fiecare gând prin rugăciune.
Pentru voi cel mai important este să vă umpleţi mintea de rugăciune, astfel încât fiecare gând să se verse de la sine în rugăciune, să se încheie cu rugăciunea. Din mintea unită, împletită şi contopită cu rugăciunea, ca dintr-un izvor curat şi luminos totdeauna vor ieşi şi se vor revărsa gânduri cu­rate şi sfinte: ea va gândi cu Hristos Dumnezeu. Pentru nevoitorul iubitor de Hristos idealul este atins deja pe pământ: fiecare gând să-l închei cu Domnul Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om. În acest scop se cuvine să ne rugăm la început cu rugăciuni scurte, ca acestea: „Doamne Atotmilostive, învaţă-mă să mă rog”, „Doamne, dă-mi să privesc lumea prin rugăciune”. Rugăciuni de acest fel trebuie să înălţăm către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, către marii sfinţi, îndeosebi către Sf. Ioan Gură de Aur. Cel mai adesea însă se cuvine să te rogi cu acea rugăciune care se va lipi de inimă sau o va încălzi.
Sfântul Iustin Popovici
Sursa: “Cum să te mântuieşti în lumea contemporană”, Editura Platytera, Bucureşti, 2007
Preluare:BibliaZilnic.ro via http://acvila30.ro/sfantul-iustin-popovici-despre-rugaciune/

Despre necazuri, ascultare și osândire – Starețul Efrem Athonitul

https://www.impantokratoros.gr/despre-necazuri.ro.aspx

Despre necazuri, ascultare și osândire

Starețul Efrem Athonitul

Despre necazuri

Când aveţi un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă să se facă voia lui Dumnezeu şi nu a voastră… Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului şi mijlocul prin care să o depăşească.

În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile şi nu vărsăm lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează… Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.

Dacă suntem nepăsători şi trândavi în înfruntarea ispitelor, acestea se întăresc, devin mai ameninţătoare, şi păcatul devine mai primejdios.

Rugăciunile pe care le facem cu căldură, de bunăvoie, cu durere şi lacrimi vor fi ascultate.

E cu neputinţă ca Dumnezeu să-l lase să piară pe omul pocăinţei şi al rugăciunii; e imposibil.

Ceea ce vrea Hristos de la noi e să înţelegem păcătoşenia noastră, să avem cunoaştere de sine, să cerem iertare şi să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol şi ne ducem în iad.

Dumnezeu nu va nesocoti rugăciunea smerită în duhul adevărului, ci se va îngriji şi o va răsplăti. Când rugăciunea noastră este smerită, când este însoţită de faptele iubirii şi milosteniei, Dumnezeu o va asculta şi va răspunde.

Prin ispitele de folos trebuie să trecem ca să ne mântuim, dar să ne rugăm la Dumnezeu să nu ne lase să trecem prin cele fără de folos şi primejdioase.

Despre ascultare

Ascultarea dăruieşte lipsa de griji, căci grija este o tuberculoză duhovnicească, care încet-încet, precum microbul tuberculozei otrăveşte viaţa omului, sufletul şi trupul, şi treptat aduce moartea. Aşa face grija vieţii, îl macină pe om ca microbul şi îi ucide sufletul.

Ascultarea se raportează la Hristos şi nu la omul de care ascultă cineva. Şi când ucenicul ascultă fără gânduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasă înaintea lui Hristos. Să ascultăm doar din iubire pentru Hristos, şi astfel drumul nostru către Hristos va deveni statornic şi fără povârnişuri.

Care om de pe pământ nu a făcut greşeli şi nu a fost rănit în lupta cu diavolii, cu patimile şi cu lumea? Nu e vorba despre aceste răni, ci despre faptul că trebuie să vedem încontinuu locul unde trebuie să ajungem. Cu cele două virtuţi, ascultarea din iubire pentru Hristos şi rugăciunea, vom reuşi să dobândim iubirea lui Hristos. Şi când iubirea lui Dumnezeu va veni în sufletul nostru, atunci vom primi lumină pe drumul nostru. Atunci dragostea lui Hristos îndepărtează orice greutate şi simţim că suntem foarte fericiţi în viaţă.

Ascultarea îl smereşte pe om şi smerenia alungă orice lucrare ispititoare. Unde este smerenie, diavolul piere. Unde este mândrie şi egoism, acolo îşi face apariţia diavolul, ispitele şi patimile. Ascultarea este o virtute foarte frumoasă, deoarece îl înarmează pe om cu multă smerenie atunci când ascultă din iubire pentru Hristos, cu luare-aminte.

Despre judecare

Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, şi Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul şi ia judecata lui Dumnezeu şi judecă. Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!

Rădăcina păcatului judecării începe din egoism şi mândrie, care sunt mari boli duhovniceşti. Toate patimile, păcatele şi căderile îşi au punctul de plecare în egoism.

Să nu judecăm şi să nu osândim, căci acesta este păcat înfricoşător. Avem atâtea păcate asupra noastră, suntem atât de împovăraţi, avem atâtea greşeli personale, şi nu trebuie ca din cea mai mică pricină, când auzim ceva, să începem să bârfim, şi în felul acesta să-i dăm diavolului dreptul de a scrie învinuiri în catastiful greşelilor noastre. Să nu judecăm lesne. Părintele meu Iosif spunea: “Omul care nu-l judecă pe fratele său se va mântui. Căci dacă îşi cârmuieşte cum se cuvine limba sa, înseamnă că se cârmuieşte pe sine după voia lui Dumnezeu“.

Mântuirea noastră este foarte importantă şi este o lucrare plină de primejdii.

Sursa: DESPRE CREDINŢĂ ŞI MÂNTUIRE, Părintele Efrem Athonitul

 

Părintele Filothei Zervakos: CÂND NU AVEŢI DUHOVNIC LÂNGĂ VOI

Părintele Filothei Zervakos:
CÂND NU AVEŢI DUHOVNIC LÂNGĂ VOI

Vrăjmaşul nevăzut se războieşte mereu cu creştinul. Se poate ca creştinul să nu aibă lângă el un doctor duhovnicesc, căruia să-şi deschidă inima, să-şi spună durerile, să-şi arate rănile provocate de vrăjmaş, încât să primească de la acesta tratamentul potrivit (leacuri, poveţe, mângâiere, încurajare). În cazul acesta, adică dacă nu are doctor duhovnicesc, este în primejdie de a pieri, mai ales dacă este şi lipsit de experienţă. Eu, ca părinte şi doctor duhovnicesc, deşi sunt nevrednic, vă voi arăta o cale care, dacă nu aveţi un duhovnic lângă voi, vă va face să aflaţi uşurare durerilor voastre, vindecare rănilor şi ajutorare în vreme de primejdie.
Calea aceasta este să alergaţi prin rugăciune la Domnul Iisus Hristos, Izbăvitorul şi Mântuitorul nostru, care a fost răstignit şi a pătimit pentru noi. Să fiți încredinţaţi că orice veți cere cu credinţă fierbinte, cu inimă zdrobită şi smerită, veţi primi; fiindcă Acesta spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Şi dacă vreodată Domnul va întârzia să ne dea ceea ce cerem, va fi ori din pricina puţinei noastre credinţe, ori pentru că inima noastră nu este foarte curată, ori pentru că suntem mândri, ori din vreun motiv pe care Domnul îl cunoaşte şi care este spre folosul nostru. Duhul Sfânt ne spune că inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Oricum, atunci când afli un duhovnic, să te duci să-ţi mărturiseşti sincer păcatele.
(Părintele Filothei Zervakos, Ne vorbește Părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 284-285)
Sursa: http://acvila30.ro/parintele-filothei-zervakos-cand-nu-aveti-duhovnic-langa-voi/

Sursa originală: https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cand-nu-aveti-duhovnic-langa-voi

Cu Dumnezeu nu e nevoie să fii politicos

Ce să facem ca să ne mântuim?
Pr. Rafail Noica

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-sa-facem-ca-sa-ne-mantuim

Cu Dumnezeu nu e nevoie să fii politicos. Toarnă înaintea Domnului ceea ce este în inima ta, aşa cum este!

Ce să facem ca să ne mântuim?
Îmi amintesc de cuvântul pe care l-am auzit de curând de la Avva Paisie Olaru, pe patul de moarte. I s-a cerut să dea un cuvânt poporului român. Şi el, în ultima lui suflare, a spus: „Cuvântul Domnului: «Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvântul Domnului nu va trece»”. Căutaţi către fiecare cuvânt din sfintele rugăciuni, în biserică, şi închinaţi şi cuvântul vostru lui Dumne­zeu.
Pentru aceasta v-aş cita un cuvânt pe care Părin­tele Sofronie l-a spus unui suflet aflat în căutarea rugăciunii. O doamnă anglicană se afla în pragul lepădării de rugăciune şi de Dumnezeu, căci la întrebarea sa: „Cum să găsesc rugăciunea?”, pusă mai multora, primise numai răspunsuri stereotipe. Auzind de un oarecare Arhimandrit Sofronie, în Franţa, l-a căutat şi l-a întrebat şi pe acesta. Părintele Sofronie i-a răspuns: „Cu Dumnezeu nu e nevoie să fii politicos. Toarnă înaintea Domnului ceea ce este în inima ta, aşa cum este!” Şi a găsit o rugăciune aşa puternică, încât, spunea Părintele Sofronie, ceasuri întregi se ruga cu ca­pul plecat la pământ. Aceasta nu este puţin lucru pentru un apusean. Doamna aceea este, de mult timp, ortodoxă.
(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica, însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a IV-a, Editura Anastasia, 2004, p. 59)

“Înainte de toate, roagă-te neîncetat şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate câte ţi se întâmplă” — Emilianos Simonopetritul

“Înainte de toate, roagă-te neîncetat şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate câte ţi se întâmplă”

Emilianos Simonopetritul

Sursa:

“Înainte de toate, roagă-te neîncetat şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate câte ţi se întâmplă”

Emilianos Simonopetritul

Sfântul Antonie cel Mare este realist. Canoanele sale nu sunt o formulă pe care el a găsit-o şi pe care apoi ne-a servit-o şi nouă. Fiecare canon cuprinde ceva unic pentru viaţa monahului, un singur canon dacă este eliminat, se distruge tot întregul. Trebuie, spune el, să ne rugăm neîncetat, dar în acelaşi timp să Îi şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă. Sfântul foloseşte aici coordonarea copulativă, pentru că acestea două, adică rugăciunea neîncetată şi mulţumirea, nu se despart una de alta, ci merg împreună. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru cele plăcute, dar mai cu seamă pentru altceva: în viaţa noastră lucrurile nu merg aşa cum le vrem noi. Ne rugăm, de pildă, şi ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă. Cerem să fim sănătoşi, dar boala ni se înrăutăţeşte. Cerem de la Dumnezeu anumite daruri şi El nu ne dă nimic. Lucrurile ne vin tocmai pe dos [faţă de cum am fi dorit].

Cel care nu va învăţa să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate şi mai vârtos pentru cele care îi vin tocmai pe dos [de cum ar dori], nu va înainta nici un milimetru mai departe de acolo de unde l-a născut maica sa. Nu va cunoaşte nici un urcuş. Iar când l-a născut maică-sa era un prunc nevinovat, avea o sfinţenie firească, noi însă acum avem o împietrire [a inimii] şi o cunoaştere care ne învinovăţesc. Trebuie aşadar să învăţăm să îi mulţumim lui Dumnezeu. Când avem gânduri viclene, când fratele nostru ne spune ceva şi în lăuntrul nostru simţim ură, în acel ceas trebuie să Îi mulţumim lui Dumnezeu şi să îi zâmbim fratelui nostru. Dacă nu facem aşa, este cu neputinţă să înaintăm chiar şi un pas mai departe, pentru că toate ni se vor întâmpla tocmai pe dos. Ceilalţi şi diferitele situaţii prin care vom trece ne vor provoca mai cu seamă gânduri (logismoi), ispite, patimi şi greutăţi.
Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă sunt premisele vieţii fireşti. Dacă omul nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru fiecare lucru, nu poate nici să se roage, nici să trăiască viaţa monahicească. Omul trebuie să fie mulţumit cu ceea ce i se întâmplă în mănăstire, fie că îi vine din lumea sa lăuntrică, fie de la fraţi, fie de la duşmani sau de la demoni. Cutare monah, de pildă, are gânduri care îl necăjesc. Nu trebuie să se mâhnească, ci să se bucure şi să îi mulţumească lui Dumnezeu. Demonului trebuie să îi spună: „înapoia mea, satano” şi să îl alunge şi, atunci când nu pleacă, să fie în stare să îi spună: „ne încape pe amândoi patul, dormi cu mine, doar întoarce-te pe partea ailaltă, ca să nu simt duhoarea răsuflării tale”. Atunci demonul va dispărea ca un fulger.
Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea pentru toate au o legătură directă şi cu canonul nostru personal. Cu alte cuvinte, omul îşi poate face canonul, atunci când obişnuieşte să se roage neîncetat. Şi rugăciune neîncetată poate să aibă doar cel care îşi face canonul. Dacă doreşte să despartă rugăciunea neîncetată de canon, le va pierde pe amândouă. Acest lucru este fundamental şi trebuie să ni-l amintim. Abandonează-ţi două zile canonul tău şi vei vedea că nu îţi vei mai aminti nici măcar o dată pe zi să spui „slavă Ţie, Doamne!”. Asta e lege.
Sursa: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, , ed. Indiktos, Atena 2011, pp. 5-6

Cuviosul Paisie Aghioritul: Hristos ne dă posibilitatea să vorbim cu El

Staretul Paisie Aghioratul: Hristos ne dă posibilitatea să vorbim cu El

http://www.impantokratoros.gr/E94022B1.ro.aspx

 

– Gheronda, suferinţa şi durerea mea este în legătură cu rugăciunea. Mă găsesc mult înapoi. Ce să fac?

– Să vorbeşti spontan lui Hristos, Maicii Domnului, îngerilor, sfinţilor, oriunde te vei afla şi să le spui ce vrei. „Hristoase al meu, să zici, Preasfânta mea, ştii dispoziţia mea sufletească. Ajută-mă!”. În felul acesta, simplu şi smerit să le vorbeşti continuu despre tot ce te preocupă şi apoi să zici rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

 

– Gheronda, nu mă rog adunat.

– Când te rogi, să te gândeşti cu cine vorbeşti. Vorbeşti cu Dumnezeu! Mic este lucrul acesta? Unei persoane oficiale cu câtă atenţie îi vorbeşte cineva! E atent să nu spună vreo prostie. Din când în când i se încurcă şi limba de timiditate, de reţinere. Ei bine, din moment ce omul e atât de atent când vorbeşte cu un om, cu cât mai atent trebuie să fie atunci când vorbeşte cu Dumnezeu? Uite, chiar şi un copilaş, când se duce să vorbească tatălui său sau unui vârstnic, se duce cu timiditate, cu reţinere. Dacă trebuie să-i vorbească învăţătorului său, de care se şi teme puţin, se apropie cu mai mare timiditate, cu mai mare reţinere. Şi noi acum vorbim cu Însuşi Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii şi să nu înţelegem asta?

 

– Gheronda, înainte de a veni la mănăstire, vedeam monahismul unit cu rugăciunea. Acum însă mă îngreunez la rugăciune şi o consider cea mai dificilă şi obositoare lucrare.

– Tu nu eşti filolog? Îţi place să vorbeşti şi nu oboseşti discutând cu oamenii. Cu Hristos însă, Care acceptă să discutăm cu El, oboseşti să vorbeşti şi ţi se pare greu. Nu este grav lucrul acesta? Ca şi cum ar zice cineva: „Oh, acum trebuie să merg să vorbesc cu împăratul. N-am nici un chef, dar ce să fac? Voi merge”. Hristos ne dă posibilitatea să vorbim continuu cu El prin rugăciune, iar noi să nu vrem? Este înfricoşător! Şi ceea ce e ciudat e că El vrea să vorbim cu El, ca să ne ajute, iar noi ne îngreunăm!

 

– Gheronda, cad adesea în flecăreală şi apoi mă întristez.

– Nu-i mai bine să vorbeşti cu Hristos? Cine vorbeşte cu Hristos, niciodată nu se va căi de asta. Sigur, flecăreala este o patimă, dar, dacă o pui în valoare duhovniceşte, poate deveni o condiţie prealabilă pentru rugăciune. Unora le e greu şi să vorbească. Tu ai o putere în tine şi un elan să vorbeşti. Dacă vei valorifica duhovniceşte lucrul acesta, ţi se va sfinţi sufletul. Încearcă să spui doar cele neapărat necesare oamenilor şi să vorbeşti continuu cu Hristos. Când vei începe un dialog smerit cu El, nu vei mai şti ce se întâmplă în jurul tău. Atât de interesant şi atât de preadulce va fi. Pe mine chiar şi discuţiile duhovniceşti mă obosesc, în schimb în rugăciune simt o mare odihnă.

Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Îi fericesc câteodată pe cei care au trăit pe vremea lui Hristos, deoarece L-au privit şi L-au auzit pe Însuşi Hristos şi au putut să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem într-o situaţie mai bună, deoarece aceia nu puteau să se folosească mult de Hristos [stând lângă El], însă noi, prin rugăciune, putem să vorbim continuu cu El.

traducere: http://acvila30.ro,
sursa: ”Despre rugăciune” – vol. 6 din seria “Cuvinte duhovniceşti”

 

 

Pentru cei cu un serviciu solicitant. Sfatul lui Gheronda Efrem Katunakiotul

Pentru cei cu un serviciu solicitant

Sfatul lui Gheronda Efrem Katunakiotul

Cu puţin timp înainte de 1980, l-a vizitat pe Stareţul Efrem Katunakiotul un tânăr judecător stagiar. L-a găsit în bucătărie făcându-şi rucodelia. Lua peceţi dintr-o oală cu apă caldă, care fierbea încet deasupra focului, pe vatră şi le sculpta.
A pus metanie şi s-a aşezat lângă el pe o ladă.
– Pentru ce ai venit, fiule? l-a întrebat Stareţul fixându-l pe tânăr cu privirea lui pătrunzătoare.
– Am probleme, Părinte, diferite probleme.
– Cât de des te mărturiseşti?
– Părinte, răspunse şovăielnic tânărul, nu mă mărturisesc.
– Ei, atunci, este firesc să apară probleme.
– Dar nu am ce să mărturisesc!
– Îți voi spune eu ce să mărturiseşti. Dar apoi vei merge la duhovnic? Ai văzut trecând pe drum o fată şi ai gândit ceva rău. Ce spui de aceasta?
– Bine, Părinte, voi merge să mă mărturisesc. Apoi a plecat, iar după câteva luni a venit din nou.
– Bine ai venit, Eftimie! Aşadar, te-ai mărturisit?
– Da, Părinte.
– Ţi-a dat duhovnicul dezlegare să te împărtăşeşti?
– Mi-a spus să mă împărtăşesc o dată la cincisprezece zile.
– E bine, a spus Stareţul mulţumit. Apoi ne spunea: „Mi-am dat seama că nu avea probleme mari”. Însă tânărul a continuat convorbirea, spunându-şi necazul său, şi anume că nu are timp să se roage din pricina serviciului, care îi răpeşte chiar şi orele libere. Atunci Stareţul zâmbind i-a spus:
– Îţi voi arăta eu cum să te rogi, iar tu să-mi spui dacă poţi sau nu.
Apoi Părintele Efrem şi-a lăsat alături rucodelia, s-a ridicat în picioare şi apropiindu-se de chiuvetă a spus:
– Este dimineaţă şi te-ai trezit din somn.
După aceasta Stareţul a dat drumul la apă şi cu mişcări simple a început să-şi spele mâinile şi faţa, repetând cu o voce dulce şi rugătoare: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Apoi s-a şters cu prosopul, continuând rugăciuneaşi cu chipul său luminos, s-a întors către tânăr, întrebându-l:
– Aceasta poţi să o faci?
– Ei, Părinte, cum să nu pot, a mărturisit acela dezarmat.
– Însă fii atent, a continuat Stareţul. Să o faci în fiecare zi, iar nu o zi da şi una nu, căci Sfântul Isaac Sirul spune: „E o mare putere în mica faptă bună, ce stăruie mereu”[1].
– Şi încă ceva, a adăugat Stareţul, după ce s-a aşezat pe scaun şi se pregătea să-şi continue rucodelia. În sala de procese, unde eşti judecător, se află vreo icoană a Mântuitorului Hristos sau a Maicii Domnului?
– Da, se află.
– Aşadar, înainte de începerea procesului să te întorci către icoană şi să spui: „Hristoase al meu, luminează-mă să nu nedreptăţesc pe nici unul dintre aceşti oameni”. Poţi să faci şi aceasta?
– Da, Părinte, pot să o fac.
– Eftimie, nu trebuie să devii judecător plin ca să te poţi ruga lui Dumnezeu, i-a spus Stareţul zâmbind.
Dar şi altora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu în liniştea Katunakiei spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.
L-am întrebat apoi dacă nu cumva acest număr de rugăciuni este prea mic, chiar şi pentru mireni. Iar Stareţul ne-a răspuns: dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult.
Acest sfat l-a auzit şi tânărul judecător şi treptat a ajuns să iubească atât de mult rugăciunea, încât într-o zi a venit la Stareţ ca să-i ceară binecuvântarea pentru a se face monah în Sfântul Munte, lucru care s-a şi întâmplat, spre bucuria noastră a tuturor.
[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Filocalia X, Cuvântul 73.

Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 143-146
Sursa originală: Doxologia.ro

Preluat de pe: acvila30.ro/pentru-cei-cu-un-serviciu-solicitant-sfatul-lui-gheronda-efrem-katunakiotul/

Fericitul Iacov Tsalikis: „Nu deznădăjduiți, Hristos nu este un procuror”

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/din-cuvintele-parintelui-iacob-tsalikis

Când Îl pui pe Hristos hrană și pază vieții tale, optimismul și nădejdea cea bună sălășluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputințelor și nenumăratelor noastre păcate.

Traducere și adaptare: Laura Enache

Sursa:

http://www.pigizois.net/pneumatikoi_logoi/pdf_arxeia/logoi_ger_iakovou_tsaliki.pdf

Zicea gheronda:

Credinciosul să se ferească să facă oamenilor cunoscute amănunte despre viața lui duhovnicească.

Norocos nu este cel ce câștigă la loterie, ci acela care primește în viața lui pe Duhul Sfânt.

Postul este voia lui Dumnezeu. Am șaptezeci de ani și postul nu m-a păgubit cu nimic. Mama mea m-a învățat să postesc încă de pe când eram copil. În ciuda bolii mele, m-am folosit de post.

Banul este viclean. Când îl ții prima dată în mână, este foarte dulce, dar după aceea devine foarte amar, produce tulburări și durere. Creștinul trebuie să se teamă de bani și să-L iubească pe Hristos. Hristos este îngrășământ pentru viață, în timp ce banul este cursă.

Copiii mei, viața fără Dumnezeu este osândă, tiranie de neridicat. Cel care trăiește cu Dumnezeu este viu și va avea sfârșit bun.

În general, omul de astăzi s-a înstrăinat de tradițiile trecutului. Poate că tineretul nici nu mai înțelege limba clericilor. Din păcate, pentru tineri, noi clericii semănăm cu niște ființe de pe altă planetă.

Când Îl pui pe Hristos hrană și pază vieții tale, optimismul și nădejdea cea bună sălășluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputințelor și nenumăratelor noastre păcate.

Minuni se întâmplă în fiecare zi, dar noi nu le vedem, nu le acordăm importanță. Faptul că Dumnezeu, în ciuda tuturor petelor noastre și a păcatelor nu Se mânie și nu întrerupe legăturile Lui cu noi, asta nu este o mare minune?

Zicea bătrânul către închinătorii care întrebau la ce oră să se trezească dimineața pentru Sfânta Liturghie : „Cel care poate, să vină la Utrenie. Cei care se simt obosiți, să vină la Binecuvântată este Împărăția…Iar cel care nu poate veni așa de devreme, să nu piardă Apostolul și Evanghelia, Crezul și Tatăl nostru. Dar și cel care va veni în ceasul al doisprezecelea, cu puțin înainte de Pentru rugăciunile, să nu se teamă de întârziere, nu-l va certa nimeni. Stăpânul Hristos este bun și blând.

Nu deznădăjduiți, Hristos nu este un procuror. Nu vă primejduiți cu exilul sau închisoarea pentru greșelile voastre. Roagă-te, încearcă, postește, pregătește-te să te împărtășești, pleacă-te să-ți citesc rugăciunea de dezlegare.

Un bărbat și o femeie este bine să se gândească la căsătorie numai când se simt copți și siguri că între ei există o relație strânsă, adică au multe elemente în comun în modul de a gândi și de a percepe viața.

SFÂNTUL IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE: PREDICĂ LA DUMINICA A PATRA DIN POST (A SFÂNTULUI IOAN SCĂRARUL)

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sfantul-iustin-cel-nou-de-la-celie-predica-la-duminica-a-patra-din-post-a-sfantului-ioan-scararul1_1/

De ce Biserica îl aşează pe acest sfânt în mijlocul Postului, ca pe cea mai sfântă icoană, ca să privească toţi la el? Sfântul Ioan Scărarul. Cine este acesta?

Este omul care a trăit şi a scris „Scara Raiului”, care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris. Om foarte învăţat, foarte citit. Om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a ndus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.

Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea. Te luptă cu orice păcat. Nu rătăci, nu te înşela! Nu crede că vreo putere mică se aruncă asupra ta. Nu! El te atacă, el se aruncă asupra ta! Chiar dacă este doar un gând necurat, doar un gând, să ştii că el se năpusteşte asupra ta. Gând de mândrie, de poftă rea, de iubire de argint… O mulţime nenumărată de gânduri vin asupra ta din toate părţile. Şi tu, ce eşti tu?

O, Scară a Raiului! Cum, părinte Ioane, ai putut să aşezi această Scară a Raiului între pământ şi cer? Demonii nu au rupt-o, nu au tăiat-o, nu au spart-o? Nu!… Postul lui era o flacără, un foc, un incendiu. Ce diavol l-ar fi răbdat? Toţi fugeau panicaţi, toţi demonii fugeau vânaţi de slăvita şi dumnezeiasca lui rugăciune, toţi demonii fugeau de postul lui, toţi demonii dispăreau la rugăciunea lui înflăcărată.

Scara Raiului!

Ce înseamnă ea? Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi altele multe sfinte virtuţi nou-testamentare. Fiecare poruncă a lui Hristos, fraţii mei; aceasta este virtutea. O păzeşti? O împlineşti? De pildă, porunca lui despre post o păzeşti, o împlineşti? Postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer.

Fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.

Da! Scara Raiului. Depinde de tine. Spui că postesc cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. După aceea însă le părăsesc. Iată, am început să construiesc Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Tu iarăşi, tu posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar iată, în vremea postirii laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De tine ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu rugăciunea, cu plânsul, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu în timp ce posteşti îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, iată!, tu, deşi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, tu însuţi iarăşi le dărâmi, le distrugi.

Postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe! Toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele zidar, arhitectul, marele meşter al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Rugăciunea deţine primul loc. Când rugăciunea se va sălăşlui în inima ta şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci  prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi. Atunci, meşterul (rugăciunea) are cei mai buni zidari. Zideşte repede-repede minunate scări de pe pământ la cer, scările urcuşurilor tale treptate către Dumnezeu, către desăvârşirea Lui. Când ai putere, rugăciune puternică, atunci nici un post nu-ţi va fi greu, nici o iubire nu-ţi va fi cu neputinţă. Sfântă iubire evanghelică! Rugăciunea sfinţeşte toate înlăuntrul tău, fiecare nevoinţă a ta, fiecare gând al tău, fiecare simţământ al tău, fiecare dispoziţie a ta. Rugăciunea! Puterea dumnezeiască  pe care ne-a dat-o Domnul spre a ne sfinţi orice este înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Rugăciunea te uneşte cu Domnul cel Atotîndurător şi El varsă în inima ta împreună-pătimirea pentru tot omul, pentru păcătos, pentru fratele care este neputincios ca şi tine, care cade ca şi tine, dar care se poate scula ca şi tine; care are nevoie însă de ajutorul tău frăţesc, de ajutorul tău în rugăciune, de ajutorul tău bisericesc. Atunci, când dai un ajutor, fără îndoială îţi vei zidi Scara ta, Scara care te duce din iadul tău în raiul tău. Atunci, cu siguranţă, în inimă vei urca din treaptă în treaptă, din virtute în virtute şi vei ajunge astfel în vârful scării, în cer, te vei muta în cer, te vei muta în raiul ceresc.

Toate le avem! Şi tu, şi eu: nouă Fericiri, nouă Sfinte Virtuţi evanghelice. Aceasta este Evanghelia Postului, Evanghelia Sfântului Ioan Scărarul. Virtuţi, fraţilor, mari virtuţi. Nevoinţele grele ale postirii, rugăciunii, smereniei, Domnul le-a prezentat ca fericiri. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. (Matei 5, 3).

Smerenia! Aceasta este începutul vieţii creştine, aceasta este începutul credinţei noastre, aceasta este începutul virtuţii noastre, aceasta este începutul ridicării noastre la cer, aceasta este temelia Scării noastre. Doamne, eu sunt un nimic, Tu eşti Totul! Eu nimic, Tu totul! Mintea mea este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea… O! nimic, nimic înaintea cunoaşterii Tale, Doamne! Eu, nimic, nimic… Şi după aceste nenumărate nimicuri, alte nimicuri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne!

Smerenia! Aceasta este prima sfântă virtute, prima virtute creştină! Toate încep de la ea…

Dar noi, creştinii lumii acesteia,care construim Scara mântuirii noastre, întotdeauna suntem în pericol din partea puterilor necurate. Cine sunt acestea? Păcatele, păcatele noastre, patimile noastre. Şi în spatele acestora, diavolul… După cum sfintele virtuţi zidesc Scara cerească între cer şi pământ, aşa şi păcatele noastre fac o Scară către iad. Fiecare păcat. Dacă există păcat în sufletul tău, ia aminte! Dacă ţii ură în sufletul tău una, două, cincizeci de zile, ia aminte pentru a vedea în ce iad s-a transformat sufletul tău. La fel dacă ţii mânie, iubire de arginţi, vreo dorinţă ruşinoasă. Şi tu… Ce faci? Într-adevăr, singur îţi pregăteşti o Scară către iad.

Dar Domnul nostru Cel Bun ne dăruieşte un exemplu minunat. Iată, în mijlocul Postului, ne pune înainte pe minunatul Sfânt Ioan Scărarul, cel cu nume mare. În întregime străluceşte de sfintele virtuţi evanghelice. Îl vedem cum se urcă repede şi cu înţelepciune pe Scara Raiului, pe care a pus-o între cer şi pământ. Ca dascăl, ca sfânt călăuzitor, ne dăruieşte Scara lui nouă, creştinilor, pentru a urca de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de pe pământ la cer.

Doresc ca milostivul şi marele Sfânt al nostru, Ioan Scărarul, să ne ducă de mână în luptele noastre împotriva păcatelor noastre, având ca ţintă sfintele virtuţi. Să zidim şi noi, cu ajutorul său, Scara noastră proprie şi urmându-l, să ajungem în Împărăţia Cerurilor, în Rai, unde există toate odihnele cele cereşti, toate bucuriile cele veşnice, unde împreună cu el, acolo,  Îl vom slăvi pe Împăratul tuturor acelor bunătăţi, pe Împăratul Cel veşnic al Împărăţiei cereşti, pe Domnul Iisus Hristos, Căruia slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Pr. Iustin Popovici

(traducere din elină: M.L.

sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/03/blog-post_6645.html)