Fericitul Iacov Tsalikis: „Nu deznădăjduiți, Hristos nu este un procuror”

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/din-cuvintele-parintelui-iacob-tsalikis

Când Îl pui pe Hristos hrană și pază vieții tale, optimismul și nădejdea cea bună sălășluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputințelor și nenumăratelor noastre păcate.

Zicea gheronda:

Credinciosul să se ferească să facă oamenilor cunoscute amănunte despre viața lui duhovnicească.

Norocos nu este cel ce câștigă la loterie, ci acela care primește în viața lui pe Duhul Sfânt.

Postul este voia lui Dumnezeu. Am șaptezeci de ani și postul nu m-a păgubit cu nimic. Mama mea m-a învățat să postesc încă de pe când eram copil. În ciuda bolii mele, m-am folosit de post.

Banul este viclean. Când îl ții prima dată în mână, este foarte dulce, dar după aceea devine foarte amar, produce tulburări și durere. Creștinul trebuie să se teamă de bani și să-L iubească pe Hristos. Hristos este îngrășământ pentru viață, în timp ce banul este cursă.

Copiii mei, viața fără Dumnezeu este osândă, tiranie de neridicat. Cel care trăiește cu Dumnezeu este viu și va avea sfârșit bun.

În general, omul de astăzi s-a înstrăinat de tradițiile trecutului. Poate că tineretul nici nu mai înțelege limba clericilor. Din păcate, pentru tineri, noi clericii semănăm cu niște ființe de pe altă planetă.

Când Îl pui pe Hristos hrană și pază vieții tale, optimismul și nădejdea cea bună sălășluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputințelor și nenumăratelor noastre păcate.

Minuni se întâmplă în fiecare zi, dar noi nu le vedem, nu le acordăm importanță. Faptul că Dumnezeu, în ciuda tuturor petelor noastre și a păcatelor nu Se mânie și nu întrerupe legăturile Lui cu noi, asta nu este o mare minune?

Zicea bătrânul către închinătorii care întrebau la ce oră să se trezească dimineața pentru Sfânta Liturghie : „Cel care poate, să vină la Utrenie. Cei care se simt obosiți, să vină la Binecuvântată este Împărăția…Iar cel care nu poate veni așa de devreme, să nu piardă Apostolul și Evanghelia, Crezul și Tatăl nostru. Dar și cel care va veni în ceasul al doisprezecelea, cu puțin înainte de Pentru rugăciunile, să nu se teamă de întârziere, nu-l va certa nimeni. Stăpânul Hristos este bun și blând.

Nu deznădăjduiți, Hristos nu este un procuror. Nu vă primejduiți cu exilul sau închisoarea pentru greșelile voastre. Roagă-te, încearcă, postește, pregătește-te să te împărtășești, pleacă-te să-ți citesc rugăciunea de dezlegare.

Un bărbat și o femeie este bine să se gândească la căsătorie numai când se simt copți și siguri că între ei există o relație strânsă, adică au multe elemente în comun în modul de a gândi și de a percepe viața.

Advertisements

SFÂNTUL IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE: PREDICĂ LA DUMINICA A PATRA DIN POST (A SFÂNTULUI IOAN SCĂRARUL)

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sfantul-iustin-cel-nou-de-la-celie-predica-la-duminica-a-patra-din-post-a-sfantului-ioan-scararul1_1/

De ce Biserica îl aşează pe acest sfânt în mijlocul Postului, ca pe cea mai sfântă icoană, ca să privească toţi la el? Sfântul Ioan Scărarul. Cine este acesta?

Este omul care a trăit şi a scris „Scara Raiului”, care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris. Om foarte învăţat, foarte citit. Om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a ndus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.

Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea. Te luptă cu orice păcat. Nu rătăci, nu te înşela! Nu crede că vreo putere mică se aruncă asupra ta. Nu! El te atacă, el se aruncă asupra ta! Chiar dacă este doar un gând necurat, doar un gând, să ştii că el se năpusteşte asupra ta. Gând de mândrie, de poftă rea, de iubire de argint… O mulţime nenumărată de gânduri vin asupra ta din toate părţile. Şi tu, ce eşti tu?

O, Scară a Raiului! Cum, părinte Ioane, ai putut să aşezi această Scară a Raiului între pământ şi cer? Demonii nu au rupt-o, nu au tăiat-o, nu au spart-o? Nu!… Postul lui era o flacără, un foc, un incendiu. Ce diavol l-ar fi răbdat? Toţi fugeau panicaţi, toţi demonii fugeau vânaţi de slăvita şi dumnezeiasca lui rugăciune, toţi demonii fugeau de postul lui, toţi demonii dispăreau la rugăciunea lui înflăcărată.

Scara Raiului!

Ce înseamnă ea? Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi altele multe sfinte virtuţi nou-testamentare. Fiecare poruncă a lui Hristos, fraţii mei; aceasta este virtutea. O păzeşti? O împlineşti? De pildă, porunca lui despre post o păzeşti, o împlineşti? Postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer.

Fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.

Da! Scara Raiului. Depinde de tine. Spui că postesc cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. După aceea însă le părăsesc. Iată, am început să construiesc Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Tu iarăşi, tu posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar iată, în vremea postirii laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De tine ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu rugăciunea, cu plânsul, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu în timp ce posteşti îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, iată!, tu, deşi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, tu însuţi iarăşi le dărâmi, le distrugi.

Postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe! Toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele zidar, arhitectul, marele meşter al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Rugăciunea deţine primul loc. Când rugăciunea se va sălăşlui în inima ta şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci  prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi. Atunci, meşterul (rugăciunea) are cei mai buni zidari. Zideşte repede-repede minunate scări de pe pământ la cer, scările urcuşurilor tale treptate către Dumnezeu, către desăvârşirea Lui. Când ai putere, rugăciune puternică, atunci nici un post nu-ţi va fi greu, nici o iubire nu-ţi va fi cu neputinţă. Sfântă iubire evanghelică! Rugăciunea sfinţeşte toate înlăuntrul tău, fiecare nevoinţă a ta, fiecare gând al tău, fiecare simţământ al tău, fiecare dispoziţie a ta. Rugăciunea! Puterea dumnezeiască  pe care ne-a dat-o Domnul spre a ne sfinţi orice este înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Rugăciunea te uneşte cu Domnul cel Atotîndurător şi El varsă în inima ta împreună-pătimirea pentru tot omul, pentru păcătos, pentru fratele care este neputincios ca şi tine, care cade ca şi tine, dar care se poate scula ca şi tine; care are nevoie însă de ajutorul tău frăţesc, de ajutorul tău în rugăciune, de ajutorul tău bisericesc. Atunci, când dai un ajutor, fără îndoială îţi vei zidi Scara ta, Scara care te duce din iadul tău în raiul tău. Atunci, cu siguranţă, în inimă vei urca din treaptă în treaptă, din virtute în virtute şi vei ajunge astfel în vârful scării, în cer, te vei muta în cer, te vei muta în raiul ceresc.

Toate le avem! Şi tu, şi eu: nouă Fericiri, nouă Sfinte Virtuţi evanghelice. Aceasta este Evanghelia Postului, Evanghelia Sfântului Ioan Scărarul. Virtuţi, fraţilor, mari virtuţi. Nevoinţele grele ale postirii, rugăciunii, smereniei, Domnul le-a prezentat ca fericiri. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. (Matei 5, 3).

Smerenia! Aceasta este începutul vieţii creştine, aceasta este începutul credinţei noastre, aceasta este începutul virtuţii noastre, aceasta este începutul ridicării noastre la cer, aceasta este temelia Scării noastre. Doamne, eu sunt un nimic, Tu eşti Totul! Eu nimic, Tu totul! Mintea mea este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea… O! nimic, nimic înaintea cunoaşterii Tale, Doamne! Eu, nimic, nimic… Şi după aceste nenumărate nimicuri, alte nimicuri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne!

Smerenia! Aceasta este prima sfântă virtute, prima virtute creştină! Toate încep de la ea…

Dar noi, creştinii lumii acesteia,care construim Scara mântuirii noastre, întotdeauna suntem în pericol din partea puterilor necurate. Cine sunt acestea? Păcatele, păcatele noastre, patimile noastre. Şi în spatele acestora, diavolul… După cum sfintele virtuţi zidesc Scara cerească între cer şi pământ, aşa şi păcatele noastre fac o Scară către iad. Fiecare păcat. Dacă există păcat în sufletul tău, ia aminte! Dacă ţii ură în sufletul tău una, două, cincizeci de zile, ia aminte pentru a vedea în ce iad s-a transformat sufletul tău. La fel dacă ţii mânie, iubire de arginţi, vreo dorinţă ruşinoasă. Şi tu… Ce faci? Într-adevăr, singur îţi pregăteşti o Scară către iad.

Dar Domnul nostru Cel Bun ne dăruieşte un exemplu minunat. Iată, în mijlocul Postului, ne pune înainte pe minunatul Sfânt Ioan Scărarul, cel cu nume mare. În întregime străluceşte de sfintele virtuţi evanghelice. Îl vedem cum se urcă repede şi cu înţelepciune pe Scara Raiului, pe care a pus-o între cer şi pământ. Ca dascăl, ca sfânt călăuzitor, ne dăruieşte Scara lui nouă, creştinilor, pentru a urca de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de pe pământ la cer.

Doresc ca milostivul şi marele Sfânt al nostru, Ioan Scărarul, să ne ducă de mână în luptele noastre împotriva păcatelor noastre, având ca ţintă sfintele virtuţi. Să zidim şi noi, cu ajutorul său, Scara noastră proprie şi urmându-l, să ajungem în Împărăţia Cerurilor, în Rai, unde există toate odihnele cele cereşti, toate bucuriile cele veşnice, unde împreună cu el, acolo,  Îl vom slăvi pe Împăratul tuturor acelor bunătăţi, pe Împăratul Cel veşnic al Împărăţiei cereşti, pe Domnul Iisus Hristos, Căruia slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Pr. Iustin Popovici

(traducere din elină: M.L.

sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/03/blog-post_6645.html)

PREDICA EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI LA DUMINICA A 4-A DIN POST – POSTUL DEPLIN ŞI RUGǍCIUNEA ADEVǍRATǍ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-episcopului-sebastian-al-slatinei-la-duminica-a-4-a-din-post-postul-deplin-si-rugaciunea-adevarata1_1/

ORNAM1

ORNAM1

Vindecarea fiului demonizat – Mc. 9, 17 – 32 

POSTUL DEPLIN ŞI RUGǍCIUNEA  ADEVǍRATǍ

„Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post!” (Mc.9, 29)

            Dreptmăritori creştini,

            În pericopa evanghelică pe care am citit-o astăzi aţi putut auzi cu toţii cum un om a venit la Mântuitorul, rugându-L să-i vindece copilul demonizat care cădea deseori la pământ, zbătându-se şi făcând spume la gură, căci diavolul care sălăşluise în el de multe ori încercase să-l omoare.

            S-a apropiat, aşadar, omul acesta de Domnul Hristos cu durere, zicând: „Doamne, de poţi face ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi! Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede!” Iar acela a dat un răspuns cât se poate de interesant: ,,Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”

            Aparent este vorba de o exprimare greşită, sau un răspuns lipsit de logică, dacă nu cumva cuvintele acestea antinomice ale bietului om, simplu dealtfel, ascund altceva!… Şi ce ar putea ascunde oare? Ei bine, ascund credinţa, pentru că a zis : „Cred Doamne”, şi mai ascund smerenia, pentru că a adăugat:”…ajută necredinţei mele!” Este, dacă vreţi, o prezentare a credinţei în haina smereniei. Şi-a îmbrăcat omul nostru credinţa în veşmântul umil al smereniei.

            Impresionat de acest răspuns al omului, Mântuitorul Hristos S-a apropiat de copil şi a poruncit diavolului care se sălăşluise în el:  „Duh surd şi mut, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el!” Şi îndată a început diavolul să-l zguduie cu putere şi să-l trântească la pământ, după care ieşind, a rămas copilul ca mort, încât toţi credeau că a murit. Domnul însă, apucându-l de mână, l-a ridicat sănătos. Iar în acest timp ucenicii ardeau de nerăbdare să-L întrebe pe Domnul: „Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?” Iar El le-a răspuns: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post!”

            Iubiţi credincioşi,

            Nu era prima dată când ucenicii erau chemaţi să săvârşească o vindecare. Mai făcuseră minuni până atunci. Făcuseră şi vindecări de bolnavi, poate că vindecaseră şi demonizaţi, dar iată că de data aceasta, pe copilul acesta demonizat nu a putut să-l vindece. De ce? Pentru că acest soi de diavoli cerea o pregătire specială; demonii care se sălăşluiesc în oameni cer din partea noastră o atenţie deosebită: cer un post special şi o rugăciune sporită.

            Haideţi, dar, să ne referim la postul şi rugăciunea pe care Mântuitorul le-a cerut expres ucenicilor astăzi. Ce este postul, ştim cu toţii. Simplu, abţinerea de la mâncărurile de carne, lactate, ouă şi peşte. Dar mi se pare că nu numai la acest fel de post s-a referit Hristos. Vom vedea în continuare!

            Ce este rugăciunea, iarăşi ştim prea bine! Ne spunem dimineaţa şi seara rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, îngenunchind în faţa icoanei, şi rugându-L să ne ierte păcatele şi să ne ajute în viaţa noastră de zi cu zi. Dar mi se pare că nu doar această simplă rugăciune a fost vizată de Mântuitorul Hristos astăzi, când a reproşat ucenicilor că nu ţin destul post, şi că nu se roagă îndeajuns.

            Ce vreau să spun? Postul nu este doar de bucate, ci şi de păcate, căci căderea primilor oameni din rai nu a fost numai mâncare, ci şi neascultarea de Dumnezeu este călcare a postului. Neînfrânarea şi călcarea poruncilor lui Dumnezeu constituie nepostire, pentru că postul este şi reprimarea dorinţelor noastre neîngăduite. Nu au putut Adam şi Eva în rai să se abţină de la călcarea poruncii şi nu au postit. Nu postim nici noi atunci când nu  ne putem înfrâna de la mâncărurile pe care le-am amintit mai sus, dar, mai ales, atunci când nu ne înfrânăm de la păcate, petrecând în neascultare faţă de Dumnezeu. Această dimensiune a postului cred că a fost vizată astăzi de Domnul, şi anume că, dincolo de abţinerea de la bucate, este necesară şi abţinerea de la păcate. Acesta este postul cel adevărat!

            Ce fel de rugăciune a avut în vedere Hristos astăzi, când le-a atras atenţia ucenicilor că acest soi de demoni necesită şi rugăciune? S-a referit la rugăciunea de zece minute dimineaţa, pe care o facem de multe ori îngrabă şi cu gândul la problemele care ne aşteaptă? A avut în vedere celelalte zece minute de seara când, dacă mai apucăm, îngenuchem înaintea Lui şi spunem câteva rugăciuni mecanic ori pe jumătate adormiţi?… Nu! Dincolo de rugăciunea pe care ne străduim fiecare dintre noi, dimineaţa şi seara, s-o aducem înaintea lui Dumnezeu, a vrut Mântuitorul să sublinieze o dimensiune mult mai largă a rugăciunii, aşa cum şi postului am arătat ce dimensiune extinsă i-a dat astăzi prin cuvintele Sale.

            Ce este rugăciunea? Este comunicarea şi comuniunea omului cu Dumnezeu. Şi nu este vorba numai de scurtul program de dimineaţa şi seara, ci, adevărata rugăciune este gândul îndreptat permanent  către Dumnezeu, convorbirea şi comuniunea neîntreruptă cu El, raportându-ne în fiecare clipă a vieţii noastre, pe cât putem, la Dumnezeu şi voia Sa. Toate gândurile noastre, toate faptele, hotărârile, toate cuvintele noastre să le raportăm la El! Să ne întrebăm întotdeauna: oare cu această hotărâre pe care o iau acum, cu gândul sau cu cuvântul acesta, cu fapta aceasta, mai rămân eu în legătură cu Dumnezeu? Este pe placul Lui această hotărâre a mea? Şi aceasta este o ,,rugăciune” continuă! De ce? Pentru că este o permanentă raportare la El. Acestea mi se par adevăratele dimensiuni pe care a vrut Hristos să le dea rugăciunii şi postului pe care, iată şi noi ne străduim în această perioadă să ni le agonisim drept virtuţi! A vrut să ceară ucenicilor Săi,cu alte cuvinte, că întrega lor petrecere să fie în legătură cu Dumnezeu; întreaga lor viaţă să fie pusă în slujba Lui, pentru că altfel nu vor putea scoate răul nici din ceilalţi şi, cu atât mai puţin din ei înşişi.

            Dragii mei,

            Fiecare avem de scos mici demoni din noi, pentru că fiecare gând murdar, fiecare cuvânt urât, fiecare faptă rea, fiecare lucru neîngăduit de Dumnezeu constituie mici demoni care se sălăşluiesc în noi. Şi iată, Mântuitorul ne arată astăzi cum putem scăpa de aceste rele pentru totdeauna: prin post şi rugăciune. Acestea însă nu limitate la sensul lor strict, precum am văzut, ci în sensul lor larg şi complet. Acestea sunt mijloacele prin care putem scoate din noi înşine proprii demoni care ne chinuiesc!

            Vin adeseori la noi credincioşi care solicită, dintr-o răsuflare, să le facem dezlegări de farmece, de descâtece, de vrăji etc. Pe aceştia îi întrebăm mai întâi: „De ce crezi că cineva ţi-ar fi făcut vrăji? Bănuieşti pe cineva? Sunt în sat la tine vrăjitoare?” Şi foarte mulţi recunosc: “Nu părinte, dar întrucât îmi merge rău tot timpul în familie, cred că mi-a făcut cineva ceva.” “Bine, dar cine ţi-a făcut?” “Cred că mi-a făcut… nu ştiu…” Şi atunci, îi luăm pe oamenii aceştia deoparte şi îi sfătuim să se spovedească, pentru ca să constatăm că, de fapt, ei nu postesc, nu se roagă, nu merg la biserică şi, pe scurt, nu sunt în niciun fel pregătiţi să renunţe la adevăraţii ,,demoni” din ei. Vin la noi cu ,,demoni” imaginari, acuzând vrăjitoare şi descântătoare închipuite! Plasează automat răul care-i chinuie (păcatul, boala, suferinţa, insuccesele etc.), în afara lor, undeva pe seama unor persoane care, până la urmă, nici nu există!…

            Ce vreau să spun? Haideţi să vedem răul din noi şi să nu-l plasăm cu iresponsabilitatea în afara noastră! Haideţi să fim conştienţi că de cele mai multe ori noi suntem cauza răului nostru! Am citit acum două duminici o frumoasă pericopă evanghelică, în care patru inşi au adus un om paralizat la Mântuitorul, ca să-L vindece. Vă amintiţi ce i-a zis Hristos bolnavului? “Iertate îţi sunt păcatele tale!”(Mc.2, 5) Şi s-a vindecat. Aţi văzut de unde trebuie luat răul? Problemele noastre, gândurile noastre apăsătoare, insuccesele, tot ceea ce ne chinuie, nu cumva se întâmplă pentru păcatele noastre? Nu, cumva sunt din cauza nepregătirii noastre de a le ,,scoate” din noi? Nu cumva nu postim şi nu ne rugăm cum trebuie? Pentru că ne încredinţează Mântuitorul astăzi că ,,toate sunt cu putinţă celui ce crede” şi, de asemenea, prin post şi prin rugăciune pot fi scoşi demonii aceştia din noi.

            Foarte mulţi dintre dumneavoastră se plâng că nu li se împlinesc cererile încredinţate nouă spre rugăciune şi mijlocire la Dumnezeu. Sigur că, în ceea ce ne priveşte, ne rugăm după putinţă, după timpul pe care îl avem şi după felul în care ne putem şi noi interioriza la rugăciune. Se întâmplă însă, în unele cazuri, să nu ni se împlinească nicicum rugăciunile. Ce facem atunci? Ne pierdem pentru totdeauna credinţa? Punem ,,cruce” uşii bisericii şi nu mai călcăm acolo niciodată? Avem noi dreptul să ne supărăm pe Dumnezeu? Haideţi să vă spun de ce se întâmplă să nu ne asculte Dumnezeu rugăciunea. Trei motive ar putea fi acelea pentru care să nu ni se împlinească rugăciunea:

  • întâi, pentru că nu ne-am rugat cum trebuie,
  • al doilea, pentru că nu ne-am rugat cât trebuie, şi
  • al treilea, pentru că nu am cerut în rugăciunea noastră ce trebuie.

            Nu ne -am rugat cum trebuie, adică aşa cum vrea Dumnezeu, cu post, cu nădejde, cu smerenie şi cu credinţă tare că El poate, într-adevăr, să răspundă cererii noastre. Nu ne- am rugat cât trebuie, înseamnă că nu a considerat Dumnezeu că este momentul, deocamdată, să ne împlinească rugăciunea. Consideră El că mâine va fi mai potrivit, sau poimâine, sau la anul, ori către bătrâneţe, când ne vom fi înţelepţit mai mult. Al treilea motiv, însă, este şi mai interesant:”nu ştiţi ce cereţi!” I-a certat Mântuitorul pe doi dintre ucenicii Săi la un moment dat, cu asprime, atunci când ei I-au cerut un lucru cu adevărat ridicol. Atât au putut ei la vremea aceea…

            Vă amintiţi când Iacob şi Ioan L-au tras deoparte şi I-au zis: ,,Dă-ne să stăm unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta întru Împărăţia Ta”? Adică, să fie ei întâi, iar nu ceilalţi zece. Iar Hristos i-a certat, zicându-le: “Nu ştiţi ce cereţi!” (Mt.20, 22) Ei bine, mi se pare că e înţelept să avem această ,,rezervă” atunci când Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea.

            Haideţi să avem şi noi înşine şi acest gând: nu cumva nu am ştiut ce cer? Sau, nu cumva nu-mi era de nici un folos? Nu cumva Dumnezeu, atât de înţelept fiind, a ştiut că nu-mi este de folos să mă asculte şi de aceea nu a împlinit rugăciunea mea? Nu cerem noi, de multe ori, de la El, lucruri pe care nu le primim, iar după o vreme, gândindu-ne şi privind retrospective la momentele acelea, suntem siliţi să recunoaştem că, fie că ne-ar fi împlinit sau nu Dumnezeu cererea, totuna ar fi fost, ori poate mai rău?! Dumnezeu a cunoscut, aşadar, în înţelepciunea Sa, că nu trebuia să ne asculte rugăciunea aceea.

            Şi, aş vrea să vă exemplific toate acestea printr-o frumoasă întâmplare din viaţa unui naufragiat care, spărgându-se corabia cu el, toţi tovarăşii săi de drum au pierit, iar el, rămânând singur, a luat o barcă şi s-a salvat pe o insulă nelocuită. Acolo şi-a făcut o colibă şi, pentru că era credincios, trăia cu speranţa şi rugăciunea că Dumnezeu nu-l va lăsa să moară acolo, părăsit şi singur, ci într-o zi îl va ajuta, va fi găsit de alţi navigatori şi va fi salvat. Cu puţinele chibrituri pe care le avea la el a făcut foc şi purta mare grijă să întreţină focul să nu se stingă şi să rămână astfel în imposibilitatea de aş mai pregăti hrana.

            S-a întâmplat însă într-o noapte, din cauza vântului, i-a luat foc coliba şi i-a ars tot ceea ce avea. Apoi s-a pornit o ploaie torenţială şi se afla omul nostru în pericolul de a i se stinge şi focul şi a pierde, astfel, pentru totdeauna speranţa de aş mai putea găti ceva de mâncare ori de a mai putea face lumină pe timp de noapte. S-a rugat lui Dumnezeu cum numai el, un om părăsit şi singur, putea să o facă, să-l ajute şi să poată păstra undeva, acoperită fie şi doar o scânteie, ca să aibă a doua zi cu ce încropi iarăşi un foc să-şi poată pregăti hrana şi, astfel, să-şi poată duce viaţa mai departe. S-a rugat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu i-a ascultat rugăciunea. I s-a stins focul şi a adormit plângând şi zicând: ”Doamne, nu mi-ai ascultat rugăciunea!… Şi cât de mult Te-am rugat! Cât de mult m-am încrezut în Tine aici, în singurătatea mea, şi nu mi-ai ascultat rugăciunea, rămânând acum fără salvare!…”

            Ei bine, întristarea şi plânsul lui n-au fost de lungă durată, pentru că a doua zi l-au trezit nişte voci. Pe când îi ardea lui coliba, şi pe când el se străduia să salveze ce mai putea din ea, focul acela mare a fost văzut de nişte corăbieri care treceau pe acolo şi care, luând o barcă, au acostat pe insulă, căutând să vadă cine ar putea să fie locuitorul acela misterios.

            Este, dragii mei, un mic exemplu din care putem înţelege de ce Dumnezeu uneori întârzie ori chiar refuză să ne asculte rugăciunea. Ştie El de ce! Pentru noi, important este să continuăm să ne rugăm şi să sperăm, să continuăm să ,,batem” la uşa Lui… Nu va veni astăzi, dar, poate va veni mâine, iar dacă nu va veni mâine, va veni poimâine sau mai târziu, dar este destul de puternic şi de bun că nu întârzie pentru totdeauna, cu condiţia, însă, ,,să ştim ce cerem”. El va veni, dacă vom posti şi ne vom ruga ,,cu adevărat”, şi va tămădui în noi micile suferinţe, slăbiciuni, insuccese etc.; va scoate micii demoni care ne chinuiesc şi ne împiedică să-I slujim Lui, făcând adevărate minuni şi în viaţa noastră, ca cea cu care Hristos a uimit astăzi până şi pe ucenicii Săi, Amin.

SURSA: Predici la Duminicile de peste an

Sfântul Cuvios Grigorie Sinaitul: Câștigăm războiul cu gândurile chemându-L pe Hristos în rugăciune

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/despre-alungarea-gindurilor

Putem câștiga războiul cu gândurile numai dacă Îl chemăm pe Hristos în ajutor, căci nerăbdând căldura inimii izvorâtă din rugăciune, gândurile fug ca arse de foc.

Nici un începător nu poate alunga vreodată vreun gând, dacă nu-l alungă Dumnezeu. Căci numai cei puternici pot război şi alunga gândurile. Dar şi aceştia nu de la ei alungă gândurile, ci împreună cu Dumnezeu poartă războiul împotriva lor, ca unii ce au îmbrăcat toate armele Lui.

Iar tu, venind gândurile, cheamă pe Domnul Iisus des şi cu stăruinţă, şi vor fugi. Căci nerăbdând căldura inimii izvorâtă din rugăciune, gândurile fug ca arse de foc. „Bate pe cei ce te războiesc cu numele lui Iisus”, zice Scărarul, fiindcă Dumnezeul nostru este foc ce mistuie toată răutatea (Deuteronom 4, 24). Domnul cel grabnic la ajutor „va face îndată dreptate celor ce strigă din tot sufletul către El, ziua şi noaptea” (Luca 8, 7).

(Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre liniştire şi despre cele două feluri ale rugăciuni în Filocalia VII, Bucureşti, 1977)

Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: Sfântul Grigorie Palama, reprezentant al vieții aghiorite – partea I

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2013/11/sfantul-grigorie-palama-reprezentant-al-vietii-aghiorite-partea-i/

palamas in

Există multe chipuri de a tâlcui învățătura Sfântului Grigorie Palama, se pot folosi criterii filosofice, scolastice, istorice, moraliste etc. Cred însă că fiecare dintre acestea îl trunchiază și îl răstălmăcește. Eu, unul, prefer să îl interpretez din perspectiva mediului său duhovnicesc firesc, în care a trăit și a crescut duhovnicește, adică din perspectiva Sfântului Munte[1].

Subiectul acesta, ”Sfântul Grigorie Palama ca aghiorit”, a fost pentru mine totdeauna o provocare, întrucât am priceput că numai cu această premisă se poate interpreta autentic persoana, opera și învățătura Sfântului Grigorie. De aceea, am și scris o carte pe această temă[2].

Am avut binecuvântarea excepțională de la Dumnezeu de a începe să studiez învățătura Sfântului Grigorie pe durata șederii mele în Sfântul Munte și să o înțeleg din lăuntrul tradiției vii pe care am întâlnit-o în acest loc sfânt. Strânsa mea legătură cu monahii pustnici și chinoviali, care trăiau la diferite trepte tradiția isihastă și de-Dumnezeu-văzătoare a Bisericii, mi-a dat posibilitatea să confrunt cele ce vedeam la ei cu cele ce citeam la Sfântul Grigorie Palama și constatam asemănarea dintre ele.

Socotesc că este un principiu fundamental, științific chiar, ca studiul unei opere să se facă în mediul viu în care a trăit și s-a format autorul ei. Astfel, subiectul acesta, ”Sfântul Grigorie Palama, reprezentant al vieții aghiorite”, este deosebit de însemnat și arată care este condiția preliminară a erminiei întregii sale opere.

S-au formulat diferite teorii despre învățătura Sfântului Grigorie Palama, anume că ar fi fost un filosof biblic, un filosof nominalist, un mesalianist etc. Consider că Sfântul Grigorie Palama a fost un aghiorit autentic și din această perspectivă trebuie interpretată personalitatea sa, învățătura și opera sa.

1. Cu inima a fost aghiorit încă dinainte de a deveni monah aghiorit

Sfântul Munte, în epoca Sfântului Grigorie, exercita o mare înrâurire asupra vieții bisericești a Constantinopolului, unde s-a născut Sfântul, căci adesea veneau în Împărăteasca cetate monahi aghioriți. Împărați și Episcopi se nevoiau ca monahi în Sfântul Munte, prin urmare și întreaga atmosferă a sfintelor mănăstiri ale cetății împărătești, dar și viața locuitorilor acesteia erau înrâurită de viața care predomina în Sfântul Munte.

Primul Părinte Duhovnicesc care a avut o influență asupra micului Grigorie a fost Theolipt al Filadelfiei, care, înainte de a fi așezat episcop, se nevoia cu isihia în Sfântul Munte. Theolipt, potrivit Sfântului Filotei Kókkinos, a devenit pentru Sfântul Grigorie ”părinte și inițiator în cele mai bune, în cele de sus, predate nouă de Părinți”, fiind desăvârșit inițiat de acest aghiorit ”în sfânta trezvie și în rugăciunea minții, …, deși petrecea în zgomote și în mijlocul lumii”[3].

Cuvintele lui Theolipt al Filadelfiei îl vădesc pe acesta adevărat învățător al vieții isihaste, căci vorbește despre ”lucrarea cea tainică întru Hristos” și reîntoarcerea minții întru sine. Îndeobște, în scrierile sale învață despre noblețea și luminarea pe care le primește omul prin Botez, dar pe care apoi le leapădă pentru prietenia cu lumea, despre înnegrirea părții lăuntrice a sufletului prin păcat și pervertirea dumnezeieștilor însușiri pe care le-a primit prin Sfântul Botez, despre întoarcerea omului prin lucrare și vedere dumnezeiască, despre pomenirea lui Dumnezeu, care se numește vederea lui Dumnezeu și care atrage vederea și chemarea minții-nous către sine și vederea Luminii, despre neînchipuirea minții-nous și lucrarea dragostei pe care se cuvine a o avea mintea-nous, despre strădania pe care trebuie să o facă monahul pentru a crește această lucrare ascunsă etc. Este semnificativ cuvântul lui Theolipt: ”Mintea caută întâi și află; apoi se unește cu ceea ce a aflat. Căutarea o face prin rațiune, iar unirea, prin dragoste. Și căutarea prin rațiune se face pentru adevăr, iar unirea prin iubire, pentru bine”[4].

Cel care este obișnuit cu scrierile Sfântului Grigorie Palama, citind scrierile lui Theolipt, înțelege cât de mult l-au înrâurit acestea pe Sfântul Grigorie nu doar în a trăi ca aghiorit încă din tinerețe, înainte de a intra în Sfântul Munte, dar și în terminologia pe care o folosește în scrierile sale. Este vorba de aceeași teologie, chiar și la nivel verbal. Se pare că învățătura ulterioară a Sfântului Grigorie Palama despre lucrarea noetică este o dezvoltare – întemeiată și pe propria lui experiență – a învățăturii primului său Părinte Duhovnicesc, Theolipt al Filadelfiei, care a exercitat o mare influență asupra sufletului ușor de plămădit al tânărului Grigorie.

Astfel, Sfântul Grigorie a fost după duh aghiorit încă înainte de a intra în Sfântul Munte. Grigorie însuși îl pomenește pe Theolipt în scrierile sale: ”Îl auzi pe acel Theolipt cu nume mare, pe întâi-stătătorul Filadelfiei, pe cel care de acolo a luminat lumea ca dintr-o făclie”[5].

2. Temeiurile vieții aghiorite

În analiza oricărui subiect se impun condiții preliminare și o abordare după legile jocului, pentru a ajunge la un rezultat valabil. Nu poate fi examinată pregătirea științifică a unui ermineut, dacă nu se examinează mai întâi centrele unde a studiat și a lucrat, dar și modul și metoda pe care le aplică în erminia sa. Același lucru este valabil și în cazul nostru. Sfântul Grigorie Palama nu poate fi examinat ca teolog academic, ci ca unul empiric. Și acest lucru va trebui cercetat din perspectiva tradiției isihaste aghiorite contemporane. Sfântul Filothei Kókkinos, biograful său autentic, ne oferă multe date asupra acestui subiect, pe care îl vom aborda în continuare.

Cine vrea să se facă monah în Sfântul Munte trebuie să își aleagă Părintele Duhovnicesc, la care să facă ascultare desăvârșită și necondiționată, ca să fie ajutat să-și curețe mintea de gânduri și de închipuire, să i se transfigureze partea pătimitoare a sufletului și să fie îndreptată deplin către Dumnezeu. Experiența duhovnicească a călăuzitorului duhovnicesc și ascultarea necondiționată a ascultătorului sunt esențiale pentru inițierea în tainele vieții duhovnicești.

Această cale a urmat-o Sfântul Grigorie Palama. Potrivit Sfântului Filothei Kókkinos, Grigorie și l-a ales ca îndrumător duhovnicesc pe monahul Nicodim, care ”îl crește minunat, atât în practică, cât și în învățătură pe acest brav bărbat”, care este sărbătorit ca sfânt, cunoscut aproape tuturor monahilor Sfântului Munte. Sfântul Grigorie ”este tuns de acesta și se predă desăvârșit spre ascultare acestuia”. Prin făgăduințele monahale și prin lepădarea de lume s-a făcut ”minunat” și ”în cuvânt și faptă și în vederile dumnezeiești ale minții-nous[6]. Lepădarea, desăvârșita ascultare, ținerea făgăduințelor pe care le-a dat la tunderea în monahism au fost premise necesare ale urcușului duhovnicesc până la vederea Luminii, prin curățirea și luminarea minții.

Sfântul Grigorie îl pomenește și pe Nichifor mărturisitorul, care era de origine italian și care, după ce a osândit pe față erezia papistașă, a venit la Biserica Ortodoxă. S-a dus în Sfântul Munte, a ales ”viața cea mai aspră, anume viața pustnicească”, a primit prin ascultare ”experiența isihiei” de la Părinți cercați și s-a făcut el însuși călăuză celor care se luptă prin lucrarea minții (noetică) împotriva puterilor duhovnicești ale vicleniei. Nichifor a întocmit o antologie de învățături patristice și a propus un chip aparte de nevoință, așa încât începătorii, care nu puteau să țină în frâu ”nestatornicia minții”, să restrângă moderat ”[pornirea] ei cea spre multă rătăcire și închipuire”[7].

Este vorba despre cuvântul ”Despre trezvie și paza inimii”, care este ”plin nu de folosul cel întâmplător”. În introducere, cei care doresc să dobândească experiența duhovnicească a comuniunii lor cu Dumnezeu sunt îndemnați să găsească comoara în lăuntrul lor, să primească focul cel mai presus de ceruri în simțire și să ajungă la dumnezeiasca arătare a Luminii. Apoi, sunt citate scrieri ale Părinților care se referă la Rugăciunea minții (noetică). Și la sfârșit este descrisă metoda prin care mintea-nous va intra ”în locul inimii”. Prin rugăciunea ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” care se face cu bună așezare, așa cum scrie Nichifor, ”vei cunoaște neîndoielnic și intrarea în inimă, după cum ți-am scris; după cum și noi prin experiență am cunoscut”. Și odată cu această deschidere a inimii vine și ceata virtuților[8]. Cuvântul și modul de săvârșire a Rugăciunii minții sunt adeverite de experiența personală, nu constituie o viață teoretică, închipuită.

Nichifor întemeiase în Athon ”școală” isihastă, în care avea ucenici dăruiți deplin acestei lucrări și cărora le-a lăsat și moștenirea lui teologică[9]. Învățătura lui Nichifor isihastul a influențat nu doar pe monahii contemporani lui, ci și întreaga tradiție filocalică și neptică ulterioară. Lucrarea sa empirică, care se păstrează în Filocalia, a marcat viața următoarelor generații.

Sfântul Nicodim Aghioritul scrie în introducerea sa că ”Preacuviosul Nichifor, Părintele nostru… s-a făcut pentru Grigorie al Thesalonicului învățător și inițiator al învățăturilor înalte ale filosofiei ascetice”[10].

Sfântul Grigorie Palama a primit această metodă a Cuviosului Nichifor. De aceea cred că nu doar a primit această lucrare, dar cele ce scrie în volumul Pentru cei care se liniștesc cu evlavie despre întoarcerea minții în inimă, despre lucrările-energiile comune sufletului și trupului, despre însemnătatea trupului în tradiția isihastă, vederea Luminii necreate, sunt dezvoltări mai pe larg ale celor învățate de la Părinții săi Duhovnicești: Theolipt al Filadelfiei, Cuviosul Nicodim și Nichifor cel din singurătate. De fapt, Sfântul Grigorie a tâlcuit teologic esența și metoda isihasmului, potrivit învățăturii Părinților și a consacrat-o sinodal. Am încredințarea, după cum de altfel se vede și din biografia Sfântului Filotei Kókkinos, că Sfântul Grigorie a dobândit și experiența personală a Rugăciunii minții și a Luminii dumnezeiești, care era aceeași cu experiența Cuviosului Nichifor și de aceea a și afirmat-o teologic, combătând învățătura contrară a lui Varlaam.

Sfântul Grigorie, după moartea Părintelui său Duhovnicesc Nicodim, a ieșit în pustia Sfântului Munte și a trăit întru totul isihast. Cred că în scrierea pe care a alcătuit-o despre Cuviosul Petru Athonitul, și care a fost primul text al său, a consemnat în realitate experiențele vieții sale duhovnicești, pe care le-a trăit în Sfântul Munte și anume în pustia Sfântului Munte. Este firesc ca, atunci când cineva interpretează un eveniment, să exprime cea mai adâncă experiență a sa personală. Astfel, citind cuvântul acesta despre Cuviosul Nicodim simt că e vorba de fapt de o autobiografie a Sfântului Grigorie Palama, în care vorbește despre propria sa dragostea față de Sfântul Munte, despre nevoința și isihia în pustie, despre întoarcerea minții în inimă, despre viața paradisiacă din pustie, despre ispitele pe care le-a înfruntat și multe altele.

Ceea ce îl exprimă cu deosebire pe Sfântul Grigorie și reprezintă experiența sa de căpetenie sunt cele descrise despre întoarcerea minții în omul lăuntric al inimii din rătăcirea în simțuri, când mintea-nous vede ”masca hidoasă crescută peste chip din pricina rătăcirilor în cele de jos”. Acest acoperământ, care împiedică venirea minții-nous în inimă, se înlătură prin plâns, și astfel nevoitorul dobândește pace și cunoaștere a lui Dumnezeu[11].

3. Tainele Bisericii și isihasmul

Monahul aghiorit este organic integrat în viața Sfintei Mănăstiri sau a unei comunități monahale din care face parte, țintind să ajungă la îndumnezeirea sa, pentru că acesta este de fapt rostul vieții monahale. Viața cotidiană a mănăstirii este alcătuită din slujbele de multe ore, din rugăciunea neîncetată, cercetarea Sfintei Scripturi și a textelor patristice și participarea zilnică la dumnezeiasca Liturghie. În acest chip omul înaintează în viața duhovnicească.

Această cale, care constă din împletirea Dumnezeieștii Liturghii cu viața isihastă, a urmat-o și Sfântul Grigorie Palama. Nu stăruia asupra Dumnezeieștii Euharistii în defavoarea vieții isihaste, așa cum făceau cei cu cuget apusean, papistaș, după cum nici nu stăruia asupra vieții isihaste în defavoarea dumnezeieștii Liturghii, așa cum făceau mesalienii.

Este semnificativă descrierea pe care o face Sfântul Filotei Kókkinos perioadei în care Sfântul Grigorie Palama a fost egumen la Sfânta Mănăstire Esfigmenu din Sfântul Munte, unde îmbina slujbele în biserică, taina Dumnezeieștii Euharistii și îndrumarea duhovnicească.

Despre felul cum participa la slujbe și la dumnezeiasca Liturghie Sfântul Grigorie Palama scrie Filothei Kókkinos: ”iar despre cei împreună-slujitori preoți cu el, ce se cuvine a spune? Căci era de ajuns să îl vadă în timpul săvârșirii minunate a celor dumnezeiești și mistice, ca să dobândească ardoare și dragoste pentru dumnezeiescul lăcaș și pentru slujitorii și cântăreții acestuia, pentru ierurgiile și slujbele tainice ale celor mai presus de fire și prea înalte, încă și bună rânduială a sfântului altar”[12]. Săvârșirea dumnezeieștii Liturghii într-o asemenea stare, încât să îi însufle pe cei împreună liturghisitori cu sine numai prin faptul că îl vedeau, era rezultatul și rodul vieții isihaste și al Rugăciunii minții (noetice), cu care se nevoia, dar și al experiențelor de-Dumnezeu-văzătoare, pe care se învrednicise să le cunoască.

În paralel îi învăța pe monahi. Scrie Sfântul Filotei Kókkinos: ”Și acele omilii și învățături neîncetate și de multe feluri, și acea nestăvilită curgere a aurului, care era cuvântul său… ce se cuvine a le numi?”[13]. Învățătura lui este rod al Duhului Sfânt – ”curgerea nestăvilită a cuvântului” – se întemeiază pe viața sa lăuntrică, de vreme ce Sfântul a primit harisma exprima cuvântul moral prin cuvânt teologic, rod al rugăciunii și al comuniunii cu Dumnezeu.

Săvârșirea cu acrivie a slujbelor și a Dumnezeieștii Liturghii și învățătura sa ortodoxă sunt rodul vieții isihaste, pe care o trăiește monahul în chilia sa, dar și pe întreaga durată a zilei și a nopții. Strădania sa de a scoate mintea-nous din alipirea ei de rațiune (logikí), de patimi și de mediul înconjurător și de a o întoarce în inimă se vădea în chip deosebit pe durata Dumnezeieștii Euharistii care se săvârșea în chip neptic și mistagogic.

Viața pe care a trăit-o în Sfântul Munte a exprimat-o în multe scrieri ale sale. De altfel, orice scriere a sa ai citi constați îndată duhul aghiorit și faptul că este o biografie duhovnicească a sa. Voi da trei exemple în acest sens.

Primul este a doua omilie a sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică, în care descrie viața Maicii Domnului în Sfânta Sfintelor înfățișând-o ca model de isihast. Aici pune teologic în cuvinte propria sa experiență isihastă. Consider că este o autobiografie a însuși Sfântului Grigorie Palama, în care arată cum trăia el în pustia Sfântului Munte. Omul este alcătuit din minte-nous și simțire și între acestea două există închipuirea, judecata/opinia (dóxa) și intelectul. Acestea trei (închipuirea, judecata/opinia, intelectul) sunt legate de simțire și sunt puteri iraționale ale sufletului. ”Unirea” (synousía) omului cu Dumnezeu nu se face prin simțire, închipuire, judecată/opinie (dóxa) și intelect, ci doar prin minte-nous. Așadar, mintea-nous trebuie să se curățească, să fie pusă în lucrare, ca să fie proslăvită de către Lumină. Această punere în lucrare se face prin liniștirea (isihia) simțurilor. Trebuie să preceadă uitarea celor de jos, lepădarea tuturor înțelesurilor și imitarea celor de sus. Atunci mintea-nous se întoarce întru sine prin trezvie și dumnezeiasca rugăciune neîncetată, când și ”slava lui Dumnezeu o vede și este cercetată de dumnezeiescul har”[14].

Al doilea exemplu este scrierea sa intitulată Pentru cei ce se liniștesc în evlavie, cunoscutele triade, care în realitate arată caracterul triadic al parcursului vieții duhovnicești, anume curățirea prin nevoință, luminarea prin rugăciune, și îndumnezeirea prin vederea Luminii necreate. Acesta este conținutul celor trei triade. În același timp, în această scriere a sa arată și care este modul apusean de viață monahală și creștină, care nu se întemeiază pe metoda patristică adeverită prin experiență, ci pe filosofie, pe gândire, rațiune și morală.

Al treilea exemplu este tâlcuirea diferitelor pasaje ale Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți pe care Sfântul Grigorie Palama o face din perspectiva experienței pe care a dobândit-o în Sfântul Munte și a trăirii Părinților Aghioriți. Acest lucru, mai cu seamă, trebuie avut în vedere și din punct de vedere științific. Menționez, de pildă, analiza ermineutică a pildei vameșului și a fariseului (Luca 18:10-14) în care îl înfățișează pe vameș ca model al isihastului[15]; de asemenea, binecunoscuta pildă a fiului risipitor (Luca 15:11-32), în care fiul risipitor este mintea-nous care pleacă din inimă și apoi se întoarce la aceasta[16]; de asemenea tâlcuirea repausului și a odihnei de sabat (Evrei 4:9-11) ca trăire a sfântului isihasm[17]. De asemenea, în tâlcuirea pericopei evanghelice de la a doua Duminică a Postului Mare, în care Sfântul Grigorie tâlcuiește vindecarea paraliticului din Capernaum, exprimă foarte inspirat legătura indisolubilă dintre viața isihastă și cea liturgică[18].

Prin cele scrise în această unitate a textului se arată limpede strânsa legătură care există între sfânta isihie, cult și scrierile biblice și patristice. Unitatea Bisericii nu se întemeiază doar în Dumnezeiasca Liturghie, ci și în sfânta isihie, în Sfânta Scriptură și în scrierile patristice și aceasta constituite viața aghiorită.

Continuare: Sfântul Grigorie Palama, reprezentant al vieții aghiorite – partea a II-a

Sursa: Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos, Teologie postpatristică și experiență patristică ecclesială, Sfânta Mănăstire a Nașterii Maicii Domnului (Pelaghia), 2012, pp. 347-365.


[1] Comunicare susținută la Congresul Internațional despre Sfântul Grigorie Palama, organizat de Institutul de Studii Ortodoxe de la Cambridge, la Tesalonic-Veria, la data de 9 martie 2012.

[2] Vezi Mitropolitul de Nafpaktos Agios Vlasios, Ierótheos, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, Editura Bunavestire, Bacău 2000.

[3] Filotei Kókkinos, Viața Sfântului Grigorie Palama, EPE, Tesalonic 1984, p. 56.

[4] Teolipt al Filadelfiei, Filocalia Sfinților Niptici, volumul IV, ed. Papadimitriou, pp. 4-15.

[5] Γρηγορίου Παλαμᾶ, Ἔργα, vol. 2, EPE, p. 142 și 352.

[6] Φιλοθέου Κοκκίνου, ibidem, pp. 78-80.

[7] Γρηγορίου Παλαμᾶ, Ἔργα, vol. 2, ΕΠΕ, Θεσσαλονίκη 1982, pp. 350-352.

[8] Φιλοκαλία τῶν ἱερῶν Νηπτικῶν, vol. IV, editura Papadimitríou, Atena, 1961, pp. 18-28.

[9] Κωδ. Λαύρας 1626 φφ 149-153, βλ. Παναγιώτου Χρήστου, Εἰσαγωγή, εἰς Γρηγορίου Παλαμᾶ, Ἔργα, vol. 2, ΕΠΕ, Θεσσαλονίκη 1982, p. 24.

[10] Φιλοκαλία ταῶν ἱερῶν Νηπτικῶν, vol. 4, editura Papadimitríou, p. 17.

[11] Γρηρορίου Παλαμᾶ, Ἕργα, vol. 8, EPE, Tesalonic 1994, pp. 274-344.

[12] Φιλοθέου Κοκκίνου, Βίος Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ, ΕΠΕ, Θεσσαλονίκη 1984, p. 150.

[13] Ibidem, p. 150.

[14] Γρηγορίου Παλαμᾶ, Ἔργα, vol. 11, ΕΠΕ, p. 322 și urm.

[15] Γρηγορίου Παλαμᾶ, Ἔργα, vol. 9, ΕΠΕ, p. 62-66.

[16] Ibidem, pp. 90-94.

[17] Ibidem, pp. 494-498.

[18] Ibidem, pp. 270-278.

Parintele Mihail Stanciu despre VIATA SI INVATATURA SFANTULUI GRIGORIE PALAMA: “Lipsa durerii, impietrirea e cea care opreste rugaciunea”

— preluare de pe site-ul”Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/03/19/parintele-mihail-stanciu-despre-viata-si-invatatura-sfantului-grigorie-palama-lipsa-durerii-impietrirea-e-cea-care-opreste-rugaciunea/

Rugăciunea și foloasele ei la Sfântul Grigorie Palama

“Pentru cel ce se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică.”

(Ava Siluan)

“Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.

Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (isihia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” rostită neîncetat. 

1. Viaţa Sfântului Grigorie Palama

Născut în 1296, tânărul Grigorie a fost de mic în cercul familiei imperiale dat fiind că tatăl său, Constantin, era consilier intim al lui Andronic II (1282-1328) şi pedagog al nepotului acestuia, Andronic III. Când avea 7 ani, tatăl său muri, iar el fu educat şi instruit în ştiinţele vremii de celebrul învăţat Teodor Metochites, agonisindu-şi o solidă bază culturală. Contactul strâns cu monahi de la Athos l-au făcut pe Grigorie să ţină încă din adolescenţă un regim de asceză aspră, cu post şi veghere multă, hrănindu-se numai cu pâine şi apă. Primul învăţător în viaţa sa de rugăciune i-a fost Teolept, care mai târziu ajunge mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei şi a rugăciunii minţii încă de când era în lume.

Lepădând atracţiile lumii, în toamna anului 1317, cu cei doi fraţi ai săi, plecă spre Muntele Athos. Lângă mănăstirea Vatopedu, sub conducerea bătrânului Nicodim, duse o viaţă de post, de veghe şi rugăciune neîntreruptă, ziua şi noaptea. Se ruga cu multă stăruință și evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: ”Maica Domnului, luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!” După trei ani, în 1321, monahul Grigorie s-a nevoit în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alţi trei ani, s-a distins prin practica virtuţilor, înţelepciune şi cuvânt, înfrânându-şi chiar şi trebuinţele cele mai naturale, “luptând parcă cu trupul ca să ajungă fără de trup”. În decurs de trei luni nu dormea nici o noapte, ci numai puţin după prânz. Apoi se retrage doi ani la Glosia, şi în 1326, după ce e hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă oraşul Bereea (Veria) din Macedonia greacă. Aici trăieşte o viaţă duhovnicească intensă. Cinci zile pe săptămână sta izolat de toţi şi nu vorbea cu nimeni, iar sâmbăta şi duminica se aduna cu ceilalţi monahi la Sfânta Liturghie şi la convorbiri. Era în al treizecilea an al vieţii, sănătos la trup, neatins încă de nici o boală. Intensifică postul şi vegherea, iar prin lacrimi multe îşi curăţă ochiul sufletului. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, faţa îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt. Începe să predice, apoi să scrie despre viaţa Maicii Domnului şi a unor cuvioşi părinţi atoniţi.

Când Varlaam de Calabria, din 1334 încă, dar mai ales după 1337, începe să defaime practica şi învăţătura isihastă, atunci ieromonahul Grigorie devine purtătorul de cuvânt al monahismului atonit şi al întregii Biserici Ortodoxe. El precizează în două triade (1338, 1339) doctrina isihastă, redactând-o şi pe a treia (în 1341), când Varlaam, în 1340, atacă mai înverşunat mistica răsăriteană şi Ortodoxia însăşi.

Crescând polemica, s-a întrunit un sinod la 11 iunie 1341 care a dat dreptate isihaştilor, condamnându-l pe Varlaam; acesta fuge definitiv în occident, fiind nu doar bineprimit în Biserica Romano-Catolică, ci şi promovat episcop în Gerace (sudul Italiei). La scurtă vreme, în 1343, bănuit de complot de Ioan Cantacuzino, Palama e aruncat în închisoare, până-n 1347. Patriarhul Ioan Colescas convoacă în 1345 un sinod care-l anatemizează pe Palama, susţinând pe Achindin, care preia rolul de batjocoritor al isihasmului. Împărăteasa Ana de Savoia, la 2 februarie 1347, adună episcopii care-l repun în cinste pe Palama. Grigorie Achindin fuge, dar în locul lui vine Nichifor Gregoras. Contra lui Achindin, Grigorie Palama scrie Antiereticele I-VII şi câteva epistole către alţi monahi isihaşti (până-n 1345). Urcat în 1347 pe tron, Ioan Cantacuzino convocă în 27 mai 1351 un sinod care decretă isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învăţăturile lui Varlaam şi Achindin. Gregoras fu închis în mănăstirea Hora. Deşi ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama ajunse acolo abia în 1352. În 1354, vrând să vină în Constantinopol, este luat prizonier de turci, un an de zile. Între 1358-1359, Palama a mai scris patru tratate despre isihasm, contra lui Gregoras. Anunţându-şi ziua morţii înainte, Sfântul Grigorie Palama trecu la Domnul la 13 noiembrie 1359. Gregoras reveni şi el la ortodoxie, murind în anul următor. Ucenicul Sfântului, patriarhul Filotei Kokinos, în 1368, convocă un sinod care-l declară, pe baza mărturiilor multor monahi şi episcopi şi a minunilor din biserica lui, Sfânt pe Grigorie Palama, hotărând ca zile de prăznuire a lui, ziua de 14 noiembrie şi a doua duminică din Postul Mare.

2. Opera şi doctrina Sfântului Grigorie Palama

Întreaga operă a Sfântului Grigorie Palama e centrată pe rugăciunea neîncetată a minţii în inimă; viaţa însăşi a lui a fost o rugăciune neîncetată. Sfântul Grigorie Palama a experiat pe viu isihia şi cunoaşterea lui Dumnezeu ce vin prin rugăciunea lui Iisus, şi de aceea triadele I şi II poartă un titlu comun, ele fiind adresate celor “ce se dedică cu evlavie isihiei” (îl omitem în expunerea de mai jos a operei), a treia triadă conţinând lucrările în care sunt “respinse” (tratatul I) şi enumerate “absurdităţile ce provin din premisele (tratatul II) şi concluziile (tratatul III) filosofului Varlaam”.

Problema rugăciunii neîncetate este abordată în toate scrierile palamite, căci rugăciunea e izvorul vieţii veşnice, al cunoaşterii lui Dumnezeu, care sporeşte în om odată cu eliberarea lui de patimi prin lucrarea Duhului Sfânt.

Iată mai jos, o parte din lucrările Sfântului Grigorie Palama, consultate în redactarea acestei mici expuneri a noastră:

Triada I (1338)

1. Spre ce şi până la ce grad e folositoare îndeletnicirea cu ştiinţele

2. Pentru cei ce voiesc să se concentreze asupra lor în isihie, nu e fără folos să încerce a-şi ţine mintea înăuntrul trupului.

3. Despre lumina şi luminarea dumnezeiască, despre fericirea sfântă şi despre desăvârşirea cea întru Hristos.

Triada II (1339)

1. Care este cunoştinţa cu adevărat mântuitoare şi căutată cu mult interes de monahii adevăraţi; sau împotriva celor ce zic că cunoştinţa ce provine din ştiinţele din afară e cea cu adevărat mântuitoare.

2. Despre rugăciune

3. Despre lumina sfântă

Triada III (1341)

1. Despre îndumnezeire

Tomul aghioritic (1341)

Antiereticele I-VII contra lui Achindin (1342-1344)

Doctrina palamită susţine cunoaşterea lui Dumnezeu, experierea vieţii veşnice prin comuniunea directă cu El în Biserică. Ea este o trăire dată potenţial tuturor creştinilor prin Taina Botezului şi prin participarea la viaţa lui Hristos prin împărtăşirea Lui la Sfânta Liturghie. Dar actul împărtăşirii euharistice cu Hristos trebuie prelungit şi actualizat în om prin rugăciune neîncetată; astfel dialogul omului cu Hristos este continuu şi într-o sporire neîntreruptă, omul ajungând “părtaş dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4) prin umplerea lui de harul necreat și îndumnezeitor al Duhului Sfânt.

1. Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu e absolut necesară ştiinţa profană, cum susținea Varlaam, ci păzirea poruncilor Lui. Înţelepciunea dată prin Duhul Sfânt profeţilor, apostolilor şi tuturor creştinilor lucrători, îndeamnă pe tot omul să cunoască şi să împlinească voia lui Dumnezeu, luminându-l şi în înţelegerea raţiunilor cauzale ale lucrurilor; ea este un dar duhovnicesc care-l purifică pe om de patimi. Iar apropierea de Dumnezeu vine prin neîncetata rugăciune care încălzeşte inima omului cu focul iubirii lui Dumnezeu şi a semenilor.

2. Rugăciunea săvârşită de minte în inimă întăreşte gândul omului permanent la Iisus Hristos, mărind comuniunea cu El, şi sfinţind întreaga fiinţă a omului, întărind cugetele şi simţurile în frica de Dumnezeu. Însă rugăciunea trebuie ajutată şi prin asceză şi prin ascultare de duhovnic. Palama arată că, prin rugăciune neîncetată, mintea devine receptivă harului Duhului Sfânt unindu-se cu inima, revărsând bucuria sfântă a contemplaţiei duhovniceşti şi peste trup, nu omorând partea pasională (cum zicea Varlaam), ci purificând-o prin străpungerea şi plânsul mântuitor de urmele păcatelor. Rugăciunea şi asceza nu înăbuşă puterile firii umane ci le ridică peste fire, pe măsura unirii cu Hristos. Îndumnezeirea prin har a omului înseamnă sublimaţia continuă a lui în Hristos.

3. Mintea curăţită de patimi şi luminată de harul dumnezeiesc se depăşeşte pe sine şi devine capabilă de vederea lui Dumnezeu în Duh; isihaştii sporiţi în virtute văd slava necreată a lui Dumnezeu, slavă luminoasă pe care au văzut-o şi Sfinţii Apostoli pe muntele Tabor când Mântuitorul S-a schimbat la faţă. Această lumină taborică nu este fiinţa (ousia) lui Dumnezeu ci slava naturii dumnezeieşti, a întregii Sfintei Treimi, şi nu se poate vedea nici prin putere omenească oricât de mare, nici prin ajutor îngeresc, ci numai prin putere dumnezeiască. Şi Sfântul Ştefan a văzut-o “fiind plin de Duhul Sfânt” (Fapte 7, 55). Deci numai unindu-se cu Dumnezeu prin har, omul poate vedea acea lumină care este frumuseţea şi substanţa veacului ce va să fie. Este singura lumină adevărată, eternă şi necreată, prin care şi noi devenim lumină ca nişte fii ai luminii. Vederea lui Dumnezeu în lumină e mai presus de cugetare, ea e nelimitată de conceptele raţionale, ea e  trăită prin credinţă. Credinţa face nebună toată ştiinţa lumii, căci nu cel ce are ştiinţă ci cel ce are în inimă credinţa lucrătoare prin iubire are în el pe Iisus Hristos. Aceasta este cunoştinţa adevărată de Dumnezeu, mai presus de minte şi de simţuri, când se face unirea cu Dumnezeu în lumină prin harul Duhului Sfânt.

4. Cei ce se împărtăşesc de el trăiesc într-un mod dumnezeiesc, primind viaţă dumnezeiască şi cerească, şi astfel ei devin “părtaşi dumnezeieştii firi” (II. Petru 1.4). Harul Sfântului Duh este numit şi “îndumnezeire” (theosis) sau “principiul îndumnezeirii” (thearhia), este lucrarea (energhia) lui Dumnezeu care se revarsă oamenilor împărtăşindu-le viaţa şi cunoştinţa dumnezeiască printr-o iluminare negrăită. Lumina de pe Tabor a fost însăşi dumnezeirea, însă nu în fiinţă ci în lucrare. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă oamenilor şi îngerilor, dar ea este nedespărţită de lucrările sau energiile ei necreate, comune Sfintei Treimi, prin care Dumnezeu ţine lumea şi o îndumnezeieşte. Fiinţa (natura) dumnezeiască nu are nume care să o exprime. Toate numirile sunt ale lucrărilor, prin ele cunoaştem pe Dumnezeu şi ne unim cu El, direct, pe măsura receptivităţii firii noastre la ele.

Pentru Varlaam şi adepţii săi, Dumnezeu nu poate fi cunoscut direct, întrucât El se face cunoscut şi intră în relaţie cu omul prin intermediul harului creat. Câtă vreme există un intermediar – harul creat (gratia creata) -, nu poate fi vorba de o unire directă a omului cu Dumnezeu, nici de sfințire, nici de viață veșnică.

Sfântul Grigorie vorbeşte, așadar, de posibilitatea cunoaşterii şi a unirii nemijlocite cu Dumnezeu. El spune că nu există natură (fiinţă) nelucrătoare, care să nu se manifeste în afară prin energii. Numai inexistenţa este nelucrătoare şi neenergetică. Orice persoană care are natură proprie poate fi cunoscută prin manifestările ei. Dumnezeu, fiind necreat, se manifestă prin energii necreate (harul lui Dumnezeu); pe când omul şi întreaga creaţie au energii create, corespunzătoare naturii lor. Energiile – necreate sau create – sunt distincte de persoana care le generează, dar nu sunt diferite sau separate de aceasta. Astfel, ele fac cunoscută persoana, însă esenţa persoanei nu se epuizează în manifestările ei, rămânând întotdeauna dincolo de acestea.

Pentru a ilustra cele două concepţii diferite, ne-am putea folosi de imaginea soarelui (exemplu ce trebuie primit, desigur, păstrând proporţiile): pentru adepţii lui Varlaam și ai teologiei catolice, Dumnezeu este ca şi discul solar lipsit de raze (situaţie în care lipseşte şi lumina şi căldura), în vreme ce pentru Sfântul Grigorie Palama El este ca soarele care încălzeşte şi luminează pământul, graţie razelor sale care umplu pământul de lumină și viață.

Cele două perspective au şi consecinţe diferite: în relaţia prin energii dintre Dumnezeu şi lume, păcatele sunt considerate boli, iar calea spre mântuire presupune pocăinţa şi vindecarea prin unirea cu Dumnezeu şi sălăşluirea harului Său în om; în relaţia indirectă cu Dumnezeu – prin harul creat -, avem de-a face cu o religie morală (legalist-juridică) în care păcatele sunt considerate încălcări ale legii, ceea ce face ca în îndreptare să predomine pedeapsa şi se minimalizează iubirea. Din contră, învăţătura despre mântuirea ca vindecare accentuează foarte mult iubirea, iar libertatea dobândeşte un loc important.

Învăţătura palamită nu este ceva nou în teologia răsăriteană, ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi e prezentă în toată patristica ortodoxă. Sistematizarea ei aparţine Sfântului Grigorie Palama, care a adâncit şi dezvoltat teologia izvorâtă din rugăciunea şi Euharistia continuă cu Iisus Hristos.

3. Rugăciunea la Sfântul Grigorie Palama

Întreaga învățătură isihastă e centrată pe rugăciunea minţii, sau a inimii, sau a minţii coborâte în inimă; ea este rostită neîncetat şi adunând mintea de sub presiunea simţurilor o înalţă către Dumnezeu în cuvintele: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Rugăciunea neîncetată face (ca) pe cei ce se gândesc tot timpul la Dumnezeu să fie pătrunşi tot mai mult de prezenţa Lui, de lucrarea Lui; ei Îl înscriu tot mai adânc pe Dumnezeu în conştiinţa lor, înscriindu-se şi ei tot mai mult în conştiinţa (cartea) lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama abordează cu toată atenţia problema rugăciunii personale, intime; puţine referiri face la rugăciunea comunitară, liturgică. Pentru el e mai importantă actualizarea harului dumnezeiesc, primit în Sfintele Taine (Botez, Mirungere şi Euharistia în special) ale rugăciunii comunitare a Bisericii, prin rugăciune personală neîncetată, decât îndesirea participărilor la slujbele liturgice în detrimentul scăderii dialogului intim, personal cu Dumnezeu.

Tratatele al doilea din primele două triade contra lui Varlaam cuprind cele mai bogate învăţături despre rugăciunea minţii, atât practice cât şi teoretice.

Astfel, ca toţi Părinţii Bisericii, Sfântul Grigorie Palama susţine că rugăciunea trebuie ajutată cu asceza trupului, cu mortificarea senzaţiilor de plăcere care ispitesc sufletul să încline spre cele ale lumii şi ale trupului, îndepărtându-l de rugăciune. Eroismul acceptării durerii e un efort al voinţei care, prin osteneală, ne descoperă marginile puterilor şi ale vieţii noastre aflate sub păcat şi ne fac să strigăm pe Dumnezeu în ajutor. Împreună lucrarea sufletului şi a trupului este esenţială în progresul duhovnicesc, căci durerea ostenelii aduce înmuierea sufletului, iar aceasta naşte rugăciunea, uneori rugăciunea cu lacrimi.

“Până ce ne stăpâneşte împătimirea (de plăcere) nu putem gusta rugăciunea minţii nici măcar cu cuvântul de pe vârful buzelor, şi avem nevoie să simţim prin simţul pipăitului numaidecât durerea postului, a privegherii şi a altora ca acestea, dacă vrem să ne îngrijim de rugăciune. Căci numai prin ea se mortifică pornirea păcătoasă a trupului şi gândurile care mişcă patimile animalice se fac mai cumpătate şi mai slabe. Ba nu numai atâta, ci aceasta aduce şi începutul sfinţitei străpungeri a inimii, prin care se şterg şi întinăciunile necurate de mai înainte şi care face pe Dumnezeu mai presus de toate milostiv şi înduplecat de rugăciune.”

Pentru Palama, “lipsa durerii, pe care părinţii o numesc şi împietrire, e deci cea care opreşte rugăciunea”, căci durerea trăită cu trupul nu numai că nu se face o piedică rugăciunii, ci conlucrează cu ea întărind-o. “Rugăciunea e maica şi totodată fiica lacrimilor”, căci din lacrimi de durere pentru păcate iese rugăciunea, iar rugăciunea, ca expresie a simţirii puternice a micimii şi a păcătoşeniei faţă de Dumnezeu, naşte lacrimile. Acestea merg împreună şi numai însoţirea lor măreşte calitatea rugăciunii şi calitatea fiinţei fiecăruia, scoţând sufletul din împietrire. Lacrimile sunt semn că Dumnezeu s-a atins de inima celui ce se roagă, înmuind-o, căci atingerea ei de Dumnezeu e plină de milă şi iubire. Iar aceasta îl face pe om să înţeleagă că pentru unirea în iubire cu Dumnezeu trebuie întreţinută starea de disponibilitate interioară pentru El, de smerenie receptivă la harul Lui.

Rugăciunea minţii are nevoie de urcuşul plin de osteneală al faptelor virtuţii, de asceză şi ascultare faţă de duhovnic, cerând şi trupului să-şi depăşească hotarele limitate prin patimi şi transfigurându-l odată cu sufletul. Faptele bune, virtuţile, făcute prin trup sunt expresia clară a dorinţei de îndreptare, sunt “roadele vrednice de pocăinţă” a minţii; ele arată efectul adânc al rugăciunii, al îndreptării cugetului spre Dumnezeu. Adică asceza este nedezlipită de rugăciune, ba ea arată tensiunea rugăciunii către Dumnezeu, făcând şi trupul sensibil la lucrarea Duhului Sfânt şi transparent ei, prin despătimire.

“Căci sfinţii spun că este o lucrare comună a sufletului şi a trupului, dar cu adevărat şi dumnezeiască, care pricinuieşte sufletului iluminarea dumnezeiască, izbăvindu-le pe amândouă de patimile rele şi aducându-le în schimb tot corul sfânt al virtuţilor.”

Ortodoxia susţine mântuirea şi desăvârşirea integrală a omului, şi cu sufletul şi cu trupul, căci trupul e destinat să devină “templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19). De aceea trupul, prin virtuţi, trebuie să devină străveziu pentru Duhul Sfânt, şi opac faţă de pornirile inferioare ale patimilor. Palama dă mare importanţă demersului ascetic de sfinţire a trupului, faţă de Varlaam care, cu toată teologia apuseană, vede pe Dumnezeu ca o ghicitoare, ca o impersonalitate filosofică abstractă, accesibilă doar intelectualilor. Dumnezeu, ca Persoana deplină, este mereu disponibilă dialogului şi relaţiei de iubire cu omul, ridicându-l şi pe acesta, prin harul Lui, la o asemănare tot mai mare cu El printr-o unire tot mai mare cu El.

“Dar noi nu am învăţat o filosofie (Varlaam), că nepătimirea e omorârea laturii pătimitoare (pasionale), ci mutarea ei de la cele mai rele la cele mai bune şi lucrarea ei îndreptată, prin deprindere, spre cele dumnezeieşti după ce s-a întors cu totul de la cele rele şi s-a îndreptat spre cele bune. Şi pentru noi nepătimaş este cel ce a pierdut deprinderile rele şi s-a îmbogăţit în cele bune, <<cel ce s-a întipărit de virtuţi, ca cei împătimiţi de plăcerile rele>>, cel ce şi-a supus iuţimea şi pofta – care alcătuiesc împreună latura pătimitoare a sufletului – puterii cunoscătoare, judecătoare şi raţionale a sufletului, aşa cum cei împătimiţi şi-au supus puterea raţională laturii pasionale. Căci reaua întrebuinţare a puterilor sufletului e cea care dă naştere patimilor vrednice de dezaprobare, aşa după cum reaua întrebuinţare a cunoaşterii lucrurilor dă naştere înţelepciunii celei nebune.“

Prin întrebuinţarea cea bună a poftei se dobândeşte iubirea de Dumnezeu, iar prin buna întrebuinţare a iuţimii se dobândeşte răbdarea. Iar ele sunt bine întrebuinţate când se supun minţii. Mintea pomenind neîncetat pe Dumnezeu, iar pofta însoţind mintea în această lucrare, ajung împreună la deprinderea iubirii de Dumnezeu. Iar împlinind poruncile Lui cu răbdare, se ajunge la iubirea aproapelui, care implică şi o mare trăire spirituală. Aceasta nu există însă fără nepătimire, adică fără renunţarea la iubirea egoistă de sine şi de plăcerile inferioare ale sale. Iubirea care implică nepătimirea e insuflată de un elan al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, de iubirea a tot ce e bun, de un elan opus oricărui egoism.

“Această cale spre desăvârşita iubire prin nepătimire se deschide liber şi urcă spre cele de sus şi se potriveşte cu deosebire celor ce s-au retras din lume. Căci odată ce s-au dedicat lui Dumnezeu şi stăruiesc cu minte netulburată în convorbirea cu El, prin această împreună petrecere, leapădă uşor povara patimilor rele şi-şi adună comoara iubirii. […] Această forţare (la fapte bune, după poruncile lui Dumnezeu), prelungindu-se prin obişnuinţă, produce o dulce afecţiune faţă de poruncile dumnezeieşti şi preface în deprindere dispoziţia plăcută faţă de ele. Aceasta, la rândul ei, pricinuieşte o ură statornică faţă de deprinderile şi afecţiunile rele. Iar această ură contra deprinderilor rele rodeşte nepătimirea din care se naşte iubirea faţă de Cel-singur-bun.

Deci, faptele bune înfăţişează (lui Dumnezeu) latura pătimitoare a sufletului ca “jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12, 1), când ochii noştri văd lucruri netede, când limba, mâinile şi picioarele slujesc voii dumnezeieşti.

“Oare lucrarea aceasta nu e comună trupului şi laturii pătimitoare a sufletului? De fapt ea este semnul sigur că cineva iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi.”

Faptele bune sunt expresia iubirii aproapelui, ele actualizează şi sporesc potenţele rugăciunii, transformând “fericita durere din osteneala trupului” în odihna (bucuria) nepătimaşă a comuniunii cu aproapele şi, prin el, cu Dumnezeu. Fapta şi rugăciunea făcută pentru altul, unite la Sfântul Apostol Pavel şi cu întristarea (durerea compătimitoare) pentru el (Rom. 9, 2), arată că latura pătimitoare mijloceşte între minte şi trup. Trupul e condus spre sfinţire de către minte prin latura pătimitoare, dar şi mintea îşi actualizează puterile ei de spiritualizare a trupului prin latura pătimitoare. “Căci trupul e unit prin mijlocirea acesteia cu mintea.”

De aceea Sfântul Grigorie Palama afirmă că nepătimitor nu înseamnă amorţit şi nepăsător, ci nepăsător spre cele rele; căci nu lucrările Duhului săvârşite prin trup, nici pătimirile (afectele) dumnezeieşti şi fericite, nici puterile sufletului create în vederea acestora trebuie mortificate, ci faptele pătimaşe, rele. Iubirea de Dumnezeu şi ura faţă de cele rele sunt lucrări ale laturii pătimitoare, iar isihastul, “care se ocupă cu contemplaţiile dumnezeieşti şi înalţă Lui cântare şi mulţumită şi se lipeşte de El printr-o pomenire neîncetată […] îşi mută toată aplecarea spre cele rele a puterii acesteia spre dragostea de Dumnezeu, potrivit celei dintâi şi mai mari porunci <<Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată tăria ta>>, adică din toată puterea ta. […] Primind ea (latura pătimitoare – care e puterea iubitoare a sufletului) această aplecare, procură rugăciunii sinceritatea”, desfăcând şi celelalte puteri ale sufletului de la cele pământeşti, înălţându-le spre Dumnezeu. Căci prin latura pătimitoare; isihastul, mistuit la culme de dragostea de Dumnezeu şi înstrăinat de trup, se împărtăşeşte de Duhul dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie Palama consideră trupul unit cu sufletul prin latura pătimitoare. De aceea la actul rugăciunii trebuie să participe şi trupul, odată cu sufletul, cumva într-o susţinere reciprocă. Actul respiraţiei, care e ritmic, şi alimentează trupul cu aerul absolut necesar vieţii, poate fi reglat sincron cu rugăciunea. Astfel, şi mintea este silită să se adune din răspândirea simţurilor şi “să intre cu aerul respirat în inimă” (după Sfântul Macarie cel Mare), adică să privească cele din inimă, stăpânind peste toate gândurile şi mădularele. Căci în rugăciune, nu numai trupul trebuie strunit, ci şi gândurile. Poziţia adunată a trupului, privirea îndreptată spre inimă (sau buric), împreună şi respiraţia încetinită în ritmul rugăciunii, favorizează prin această dispoziţie şi o “întoarcere înăuntru inimii a puterii minţii ce se revarsă prin ochi afară”.

“Cine deci, având minte sănătoasă, va socoti trupul nevrednic să locuiască în el propria sa minte, odată ce s-a învrednicit să devină locuinţă a lui Dumnezeu însuşi (I Cor. 6, 19)? N-a aşezat însuşi Dumnezeu, la început, mintea în trup?”

Deşi apără aceste metode auxiliare de ajutare a rugăciunii, practicate fie după Sfinţii Simeon Noul Teolog, Nichifor Monahul şi Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama le socoteşte folositoare doar pentru începători, “până ce, înaintând cu ajutorul lui Dumnezeu şi făcându-şi mintea în stare să nu mai simtă cele din jurul ei şi să nu se mai amestece cu ele, vor putea să o concentreze în chip sigur asupra unei gândiri unitare”.

Cămara cugetărilor este inima; în ea trebuie să privim dacă şi-a înscris harul legile Duhului. Aici, în tronul harului e mintea, în partea cea mai dinăuntru a trupului; aici are loc întâlnirea cu Dumnezeu şi unirea cu El.

“Dacă, după cuvântul apostolului, Dumnezeu în inimile noastre a dat Duhul Său care strigă <<Avva, Părinte!>> (Rom. 8, 16), nu în inimile noastre ne vom întâlni cu Duhul? Dacă, în sfârşit, după Domnul profeţilor şi al apostolilor, <<împărăţia cerurilor e înăuntru nostru>> (Luca 17, 21), nu va fi în afară şi de împărăţia cerurilor cel ce se sileşte să-şi scoată mintea din cele dinăuntru ale sale?”

Pentru apropierea de Dumnezeu, mintea omului trebuie să stăpânească trupul, supunându-şi simţurile raţiunii aprinse de dumnezeiescul dor. Iar pe măsura ridicării la nepătimire, mintea, curăţită de nălucirile plăcerilor, înalţă o rugăciune tot mai curată, tot mai luminoasă. Mintea însăşi vede în inimă lumina dumnezeiască, slava lui Hristos Care Se dezvăluie pe Sine, în lumină.

“Când văd cuvioşii bărbaţi în ei înşişi acea lumină dumnezeiască – şi o văd când se învrednicesc de împărtăşirea îndumnezeitoare a Duhului Sfânt, când îi cercetează negrăit razele desăvârşitoare – atunci văd însuşi veşmântul îndumnezeirii lor, mintea lor fiind umplută de slavă şi de strălucirea nespus de frumoasă ce izvorăşte din harul Cuvântului, aşa precum trupul Cuvântului s-a umplut de slavă pe munte prin lumina dumnezeiască ce izvora din dumnezeirea Lui. Căci slava pe care a dat-o Tatăl Lui, a dat-o şi El celor ce ascultă de El, cum spune cuvântul Evangheliei; şi a voit ca să fie aceştia cu El şi să vadă slava Lui (Ioan 17, 22-24).”

Mintea însăşi, eliberată de patimi, se vede pe sine ca lumină în timpul rugăciunii şi e înconjurată de lumina dumnezeiască. Harul Duhului Sfânt inundă mintea, luminându-o, şi ridicând-o deasupra firii, îi descoperă frumuseţea Mirelui Ceresc, într-o pace şi bucurie negrăită. Lumina aceasta nu este a cunoştinţei raţionale, mărginită în concepte, ci e mai presus de orice mărginire intelectuală; ea dă o cunoştinţă a lui Dumnezeu directă, faţă către faţă, odată ce încetează orice rugăciune sau cugetare.

“Există o puritate a minţii peste care străluceşte în timpul rugăciunii lumina Sfintei Treimi; atunci mintea se înalţă mai presus de rugăciune; de aceea nu trebuie să mai numim această stare rugăciune, ci produs al rugăciunii curate, trimis prin Duhul. Atunci mintea nu se mai roagă prin rugăciune, ci, ajunsă în extaz, pătrunde lucrurile neînţelese. Aceasta este neştiinţa, care e mai presus de cunoştinţă.”

Această vedere a lui Dumnezeu în lumină, această răpire a minţii la Dumnezeu, este produsul rugăciunii curate, este “arvuna Duhului” care aprinde inima cu iubirea negrăită a lui Dumnezeu. Aşa are loc unirea cu Dumnezeu prin har, participarea prin har a omului la viaţa dumnezeiască şi primirea darurilor Duhului Sfânt potrivit cu credinţa lui.

“Sfinţii, având de mai înainte ca bază firea cea creată, dobândesc ca adaos la ea împărtăşirea mai presus de fire şi dumnezeiască. E însuşi harul şi puterea îndumnezeitoare, Însuşi Duhul Sfânt, vărsat în cel botezat, nu după fiinţă, ci după harul care porneşte din El, prin harul sfinţeniei, aflat prin fire în El.”

Aşadar, îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, unirea şi asemănarea treptată cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a înviat din moarte firea omenească, înălţând-o la cer, în sânul Sfintei Treimi.

Această îmbogăţire continuă a existenţei omului în Dumnezeu, nu înseamnă însă absorbţia firii umane în cea divină, ci sporirea marginilor ei prin harul îndumnezeitor, creşterea puterii sale de a primi şi de a folosi în tot mai largă măsură energiile divine necreate. Iar îndumnezeirea nu se opreşte niciodată, ea continuă la infinit, într-o comuniune de iubire tot mai luminoasă, mai fericită, cu Dumnezeu.

“De aceea cuvântătorii de Dumnezeu numesc nesfârşită şi lumina aceasta. Prin ea, când încetează orice putere de cunoaştere, Dumnezeu se face văzut sfinţilor, unindu-se prin puterea Duhului, ca Dumnezeu cu dumnezei şi fiind văzut de aceştia; căci prin împărtăşirea de Cel mai înalt se preschimbă şi ei spre ceea ce e mai înalt şi, ca să spunem cu Proorocul, <<mutându-şi tăria>>, opresc orice lucrare a sufletului şi a trupului în aşa fel că nu se mai arată şi nu se mai vede prin ei decât numai Acela, fiind biruite însuşirile naturale de prisosinţa slavei; <<ca să fie Dumnezeu totul în toate>> cum zice Apostolul (I Cor. 15, 28). Căci fiind fii ai mângâierii, vom fi şi fii ai lui Dumnezeu; <<şi ca îngerii lui Dumnezeu în cer, care pururea văd faţa Tatălui nostru cel din ceruri>> (Matei 18, 10; 22, 30), cum zice Domnul.”

4. Foloasele rugăciunii

Rugăciunea, în învăţătura Sfântului Grigorie Palama, ca în întreaga tradiţie ortodoxă, este cea dintâi între faptele bune săvârşite de om spre mântuire. Prin rugăciunea neîncetată gândul omului rămâne statornic în prezenţa şi comuniunea  lui Dumnezeu. Rugăciunea este măsura vieţii duhovniceşti; ea este începutul vieţuirii virtuoase şi izvorul tuturor faptelor bune; ea este calea vieţii veşnice, a cunoaşterii lui Dumnezeu, căci prin ea vine harul Sfântului Duh care curăţă şi sfinţeşte toate cugetările şi simţurile spre împlinirea poruncilor lui Hristos.

Rugăciunea totuşi este un dar pe care Dumnezeu îl dă celui ce se roagă; Duhul Sfânt se face simţit în inima celui ce se roagă cu smerenie şi trezvie, în deplină ascultare faţă de un povăţuitor duhovnicesc, şi Duhul însuşi îl învaţă pe om rugăciunea neîncetată.

1. Rugăciunea este născută din iubirea lui Dumnezeu şi duce la o mai mare sporire şi spiritualizare a iubirii. Despătimirea, iluminarea şi îndumnezeirea sunt treptele desăvârşirii vieţii duhovniceşti în care rugăciunea neîncetată este polul principal. Ea susţine întreg efortul ascetic în vederea pocăinţei curate şi a stăpânirii simţurilor de către raţiune. Ea curăţă şi mintea de nălucirile pătimaşe şi o face receptivă iluminării și vederii dumnezeieşti.

Cel ce îşi curăţă trupul său prin înfrânare, îşi face din mânie şi poftă izvor de virtuţi prin iubire dumnezeiască şi îşi prezintă mintea lui Dumnezeu, purificată prin rugăciune, acela dobândeşte şi vede în sine harul promis celor curaţi cu inima.”

2. De asemenea, sfinţirea trupului este tot efectul rugăciunii neîncetate care atrage pe Duhul Sfânt să Se sălăşluiască în întreaga fiinţă a omului.

“La cei ce şi-au înălţat mintea la Dumnezeu şi sufletul la poftirea Lui, se transferă şi trupul, se înalţă şi se bucură şi el de comuniunea cu Dumnezeu; devine şi el posesiune şi locaş al lui Dumnezeu.”

3. Dar rugăciunea sporeşte frica de Dumnezeu, păzindu-l pe om de păcat, şi progresiv se intensifică şi rugăciunea continuă şi îndurerată; din aceasta vine împăcarea cu Dumnezeu, iar frica se preface în iubire şi durerea rugăciunii în bucurie, răsărind în noi floarea iluminării din care răzbate ca un miros contemplarea tainelor lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

4. Însă pe măsura iluminării minţii în har şi a cunoaşterii prin vedere directă a slavei lui Hristos, dragostea şi căldura inimii cresc odată cu bucuria unirii cu Hristos în lumină. Rugăciunea devine curată şi simplă, plină de iubire şi de smerenie, şi urcă până la tronul lui Dumnezeu, păstrându-se în cupe de aur ca să fie tămâiat cu ea Domnul. Ea este retezată brusc sub lumina harului dumnezeiesc ce inundă mintea şi-o uneşte cu Dumnezeu în iubire deplină.

5. Foloasele rugăciunii nu sunt însă numai acestea: nepătimirea, vederea slavei dumnezeieşti şi îndumnezeirea omului, ci şi celelalte daruri şi harisme ale Duhului Sfânt prin care Dumnezeu lucrează în Biserică pentru întărirea comuniunii de iubire între credincioşi. Rugăciunea intimă personală este, astfel, creatoare de comuniune în Hristos între cei ce se roagă şi se bucură împreună cu El. În rugăciunea minţii se trăieşte comuniunea şi cu ceilalţi semeni; rugăciunea însăşi ne face transparenţi lui Dumnezeu şi semenilor prin fericitele ei roade: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Acestea sunt mărturiile rugăciunii neîncetate, ale liniştii şi ale odihnei în Hristos. Acestea sunt roadele Duhului Sfânt şi arvuna vieţii celei veşnice.

5. Concluzii

Din secolul al IV-lea până în prezent, tradiţia rugăciunii curate a făcut dovada unei continuităţi uimitoare în Răsăritul creştin. Biserica însăşi e într-o rugăciune neîncetată de la întemeierea ei, şi prin aceasta e unită cu Hristos, Capul şi Mirele ei. Practica isihastă nu e decât o trăire la scară personală a acestei uniri. Hristos, pe Care Îl caută înlăutrul inimii sale acela care se roagă, nu poate fi cu adevărat înlăuntrul lui decât în măsura în care, prin Sfintele Taine, el rămâne integrat în Trupul Bisericii. Rugăciunea lui Iisus, aşa cum a fost înţeleasă de sfinţii părinţi, nu înlocuieşte deci niciodată harul mântuitor al Sfintelor Taine; ea nu face decât să-l actualizeze în lucrare, printr-o relaţie tot mai conştientă cu Iisus Hristos, în lumina şi iubirea Lui.

  • Sfântul Grigorie Palama a dezvoltat în scrierile sale învăţătura isihastă susţinând că rugăciunea curată şi neîncetată este calea unirii cu Dumnezeu, a cunoaşterii şi iubirii Lui. Unirea omului cu Dumnezeu îl ridică pe om din hotarele firii căzute mai presus de fire şi-l face “părtaş dumnezeieştii firi” încă din această viaţă, într-un progres nesfârşit în Hristos. Lumina învierii lui Hristos se revarsă mereu mai bogat în inimile rugătoare, aducând bucuria duhovnicească a restaurării firii umane şi a îndumnezeirii ei.

Sfântul Grigorie Palama a combătut învăţăturile greşite ale catolicismului, conform cărora Dumnezeu ar fi inaccesibil omului, retras într-o transcendenţă abstractă; el a confirmat prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume şi în om prin energiile Sale necreate, posibilitatea unirii cu Dumnezeu prin rugăciune neîncetată şi iubire, accesibilă oricărui om. Rugăciunea însăşi, ca experiență neîncetată a Bisericii și a creștinului, asigură și va mărturisi continuitatea trăirii Evangheliei lui Hristos în Biserică și în spiritualitatea ortodoxă şi astăzi și totdeauna.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

[1] Pr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993

[2] Filocalia, vol. 7, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, trad. Pr. D. Stăniloae

[3] J. Meyendorff, Sfântul Grigorie Palama şi mistica ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995

[4] J. Meyendorff, Teologia Bizantină, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996

[5] Pr. D. Stăniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993

Arhimandrit Mihail Stanciu

Viaţa şi călătoriile Sfântului Grigorie Sinaitul – 6 aprilie

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2014/04/viata-si-calatoriile-sfantului-grigorie-sinaitul-6-aprilie/

grigorie sinaitul, icoana de ecaterina ilinskoi, Rusia s 20 in

De-a lungul întregii sale vieţi, Sfântul Grigorie Sinaitul a fost un călător neobosit. Născut în jurul anului 1255 la Kukulos, lângă Clazomenae, pe ţărmurile de apus ale Asiei Mici, a fost luat prizonier în timpul domniei lui Andronicus II (adică după 1282), în cursul unui raid al turcilor, şi dus la Laodiceea, pe coasta siriacă. Răscumpărat de creştinii din acea regiune, a reuşit să ajungă în Cipru, unde a fost primit în prima treaptă a vieţuirii monahale, devenind „rasofor”[i]. A călătorit apoi la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, Muntele Sinai, iar aici a fost tuns în monahism. Din Sinai a călătorit la Ierusalim, iar de aici în Creta. Pe când se afla în această insulă, a întâlnit un monah vârstnic, Arsenie, care l-a învăţat despre „păzirea minţii, adevărata trezvie şi rugăciunea curată” (περί τε φυλακής νοός, περί νήψεως ειλικρινούς καὶ καθαράς προσευχής)[ii]. Această întâlnire a reprezentat un punct de cotitură pentru urcuşul duhovnicesc al lui Grigorie. Până în acel moment, rugăciunea şi asceza sa se aflau pe treapta „vieţii practice” (πράξις πρακτική); acum el începea să urce la nivelul „contemplaţiei” (θεωρία)[iii]. De vreme ce Grigorie a fost uneori considerat ca fiind reprezentant al unei spiritualităţi „sinaite” specifice, ar trebui să se reţină că el a învăţat despre rugăciunea lăuntrică în timp ce se afla în Creta, iar nu în Sinai[iv].

Din Creta, Grigorie a călătorit în Athos şi, fără zăbavă, a traversat întregul munte într-o încercare de a descoperi alţi monahi care să cunoască învăţătura duhovnicească împărtăşită lui de Arsenie. La început a fost dezamăgit. „Am văzut nu puţini”, îl consemnează ca spunând biograful său Calist, „împodobiţi foarte cu cărunteţe, înţelegere şi având toate virtuţile firii. Însă aceştia îşi puneau întreaga râvnă numai în viaţa practică. Întrebaţi fiind despre liniştire (hesychia) sau păzirea minţii şi contemplaţie, ei răspundeau că nici măcar după nume nu au auzit de aşa ceva.”[v] După o lungă căutare, Grigorie a aflat în cele din urmă trei monahi la Schitul Magoula, nu departe de Mănăstirea Filoteu, care aveau o oarecare cunoaştere despre contemplare şi rugăciunea lăuntrică; toţi ceilalţi pe care-i întâlnise erau preocupaţi exclusiv de viaţa activă[vi]. S-a aşezat aici, la Magoula.

Dacă este adevărată, această mărturie ne oferă un tablou lămuritor despre starea duhovnicească a Athosului în preajma începutului de secol XIV. Se poate ca patriarhul Calist, urmând obişnuinţa biografilor, să fi exagerat oarecum faptul că rugăciunea lăuntrică fusese până atunci neglijată în Sfântul Munte, pentru a scoate în evidenţă influenţa personală a eroului său; totuşi mărturia sa nu poate fi nesocotită cu totul. Se pare că atunci când a ajuns Grigorie în Athos, accentul era pus aproape exclusiv pe lucrarea exterioară: pe rucodelie şi ascultare strictă, pe postire şi alte lucrări ascetice asemănătoare, pe rânduiala exactă a rugăciunii liturgice. Viaţa lăuntrică era trecută cu vederea. Această necunoaştere răspândită în privinţa contemplaţiei şi „păzirea minţii” este cu totul remarcabilă, ţinând cont de faptul că este posibil ca Nichifor Isihastul să fi fost încă în viaţă atunci când Grigorie a venit pentru prima oară în Athos; oricum, moartea sa nu se petrecuse cu mult timp înainte[vii]. Ucenicii lui Nichifor trebuie să fi dus o viaţă atât de tăinuită în regiunile retrase ale Muntelui, încât Grigorie nu a putut să intre în legătură cu ei.

Pe când se afla în Athos, Sfântul Grigorie Sinaitul a ales să trăiască nu într-o coenobia mare, ci în mediul „semi-eremitic” al unui skete retras, în tovărăşia unui cerc restrâns de ucenici aleşi. Acesta a fost, de asemenea, chipul de vieţuire monahală aleasă de Sfântul Grigorie Palama în cea mai mare parte a timpului pe care l-a petrecut în Sfântul Munte. Totodată, în secolele XIV şi XVIII, ca şi în zilele noastre, tradiţia isihastă athonită a înflorit mai degrabă în sketes, decât în mănăstirile mari. „Iubitor al tăcerii, dacă putem vorbi despre un astfel de om”[viii], Grigorie Sinaitul a căutat mereu să ducă o viaţă de tăcere şi singurătate, ascuns de lume. Constrâns să locuiască un timp între zidurile Marii Lavre, el descoperă că „legătura directă cu monahii îl lipseau de hesychia după care tânjea”[ix]. În această privinţă, el aparţine mai degrabă liniei lui Evagrie Ponticul şi Sfântul Isaac Sirul, decât căii chinoviale a Sfinţilor Vasile cel Mare, Teodor Studitul şi Simeon Noul Teolog.

Dar în acelaşi timp, calea isihiei – era de părere Grigorie Sinaitul – nu era deloc monopolul pustnicilor, ci putea fi urmată în aceeaşi măsură de monahii din coenobia[x]. În cazul unuia dintre ucenicii săi, Isidor (ulterior patriarh), în loc să-l tundă în monahism, l-a sfătuit să se întoarcă în Tesalonic şi să urmeze acolo vieţuirea de „isihast urban”, lucrând ca pildă şi călăuză pentru un cerc de mireni: „Nu vreau ca să trăieşti aici în sălbăticie sau în munţi – de ce ai face asta? –, ci mai degrabă în lume, printre monahi şi mirenii care locuiesc acolo, ca să le slujeşti drept pildă pentru toţi… şi prin tăcerea ta, şi prin cuvântul tău”[xi].

Astfel de cuvinte implică faptul că rugăciunea lăuntrică este la fel de posibilă în oraş, pe cât este în pustie; mistica şi societatea nu sunt în mod necesar incompatibile şi nici nu se exclud reciproc. De asemenea, aceasta era convingerea neclintită şi a lui Grigorie Palama. Pe când se afla lângă Verea, a întâlnit un ascet pe nume Iov, care susţinea că rugăciunea neîncetată nu este cu putinţă decât pentru monahi. Palama a susţinut cu tărie părerea contrară, susţinând că porunca Sfântului Pavel „rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17) este valabilă pentru toţi creştinii, fără excepţie[xii].

grigorie sinaitul fresca de la Man Bussy, France 2007

În jurul anilor 1325-1328, tulburat de incursiunile turcilor – în faţa cărora monahii din schiturile împrăştiate din Athos, lipsiţi fiind de zidurile protectoare ale marilor chinovii, erau deosebit de vulnerabili – Sfântul Grigorie Sinaitul şi ucenicii săi au părăsit Sfântul Munte. A plecat la Tesalonic, iar de aici în Chios, cu intenţia de a se întoarce în Sinai. Dar la Chios şi-a schimbat planurile, plecând în Mitilene, iar de aici la Constantinopol. După şase luni în capitală, a purces la drum către Paroria, în Munţii Strandja, la graniţa dintre Imperiul Bizantin şi Bulgaria. Prima sa şedere aici a fost de scurtă durată. S-a reîntors pentru o vreme la Constantinopol şi apoi în Athos, însă, în cele din urmă, s-a stabilit în Muntele Katakryomenos (Paroria), probabil în timpul anului 1335 sau puţin mai târziu. A murit aici pe data de 27 noiembrie 1346.

În această regiune sălbatică şi nepopulată, Sfântul Grigorie Sinaitul a întemeiat un veritabil „atelier duhovnicesc”, în cuvintele biograful său[xiii]. În timpul ultimilor săi ani el a adunat sub grija sa o obşte considerabilă de monahi, nu doar greci, ci şi bulgari şi sârbi. S-a bucurat de sprijinul şi protecţia ţarului Ioan Alexandru al Bulgariei[xiv]. Obştea sa din Paroria a slujit ca legătură între lumea greacă şi cea slavă, ocupând astfel o poziţie cheie în ceea ce a fost iscusit denumit „isihasmul internaţional”. Monahii din Paroria sau ucenicii lor direcţi – bărbaţi precum Sfântul Teodosie din Trnovo, Sfântul Romil (Roman) din Vidin, patriarhul Eftimie al Bulgariei şi mitropolitul Ciprian al Kievului – au fost cei responsabili de marea renaştere a monahismului contemplativ care a cuprins întreaga creştinătate slavă în Evul Mediu târziu[xv].

Călătoriile pe mari distanţe ale lui Sfântului Grigorie Sinaitul pot părea ca o surpriză celor familiarizaţi cu principiul benedictin al stabilităţii. Multe paralele pot însă fi citate din tradiţia monahală răsăriteană. Dacă Grigorie s-a mutat din loc în loc, aceasta s-a datorat nu unei nelinişti inerente unei instabilităţi de caracter sau spirituale, ci mai degrabă altor trei factori. În primul rând, în această perioadă, Imperiul Bizantin traversa o perioadă de mare nesiguranţă, aşa cum era expus atacurilor neîncetate din afară.

În al doilea rând, fiind iubitor de tăcere, Grigorie pare să fi simţit şi el chemarea de a acţiona ca „misionar” al isihasmului şi a dorit să răspândească pe cât de departe posibil învăţătura despre rugăciunea lăuntrică.

Kallistos-Ware_Rugaciunea-lui-Iisus-la-Grigorie-Sinaitul-smallÎn al treilea rând, şi cel mai important, el tânjea după izolare şi se temea că, dacă va sta prea mult într-un singur loc, va deveni o celebritate: faimos, cinstit şi „recunoscut” [ca autoritate spirituală][xvi]. În biografia sa, patriarhul Calist evidenţiază căldura personalităţii Sfântului Grigorie, blândeţea sa şi sentimentul de bucurie paşnică pe care-l insufla: „L-am văzut ieşind din chilia sa cu faţa strălucind şi, de parcă ar fi zâmbit, mă privea cu bucurie… Mi-a răspuns cu multă blândeţe şi delicateţe, aşa cum obişnuia… În privirea sa era bucurie, iar în suflet blândeţe…”[xvii]. Iar acest sentiment de bucurie, aşa cum vom afla în scurt timp, este viu zugrăvit în învăţătura lui Grigorie despre rugăciune.

Sursa: Mitropolitul Kallistos al Diokleei (Ware), Rugăciunea lui Iisus în scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul, Ed. Doxologia, 2014.


[i] Acesta pare să fie înţelesul pentru Calist, Viaţa, 4 (5, 5), „purta veşmintele monahale”, fără să facă până aici vreo referinţă la tunderea în monahism. Când Calist vorbeşte despre sosirea lui Grigorie în Sinai, el spune clar că „părul capului său era tuns” (5, 8).

[ii] Calist, Viaţa, 5 (9, 3-4).

[iii] Termenii „viaţă activă/practică” şi „viaţă contemplativă” sunt, desigur, întrebuinţaţi aici conform sensului lor patristic original, şi nu conform conotaţiei lor moderne occidentale. „Viaţa activă” nu semnifică viaţa de slujire efectivă în lume – propovăduire, învăţare, viaţă socială şi celelalte asemenea –, ci strădania de a dezrădăcina patimile şi de a dobândi virtuţile. Dacă înţelegem astfel termenul, se poate spune că mulţi pustnici şi mulţi monahi şi monahii care trăiesc într-o retragere deplină sunt cu totul absorbiţi de „viaţa activă”. Pe baza aceluiaşi model, sunt bărbaţi şi femei dedicaţi în lume unei vieţi de slujire, care au rugăciunea autentică a inimii; iar despre aceştia se poate spune în mod justificat că duc o „viaţă contemplativă”. Ceea ce contează nu este starea exterioară, ci realitatea lăuntrică.

[iv] Despre conceptul de spiritualitate „sinaită”, vezi I. Hausherr, SJ, La Méthode d’Oraison Hésychaste (Orientalia Christiana, ix, 2 [36]: Roma, 1927), pp. 118-129, 134-142, în special p. 125. O întrebuinţare masivă a acestui concept o întâlnim în „Un Moine de l’Église d’Orient”, La Prière de Jèsus (a treia ediţie, Chevrogne, 1959), pp. 24-57. Monahul anonim care a scris aceste rânduri consideră că Grigorie Sinaitul reprezintă „sfârşitul fazei sinaite şi începutul celei athonite” (p. 44); el se înşală însă atunci când spune că Grigorie l-a întâlnit pe Arsenie în Sinei (ibidem). Pr. Hausherr, ulterior, a retras sau a restrâns multe din cele scrise de el în 1927 despre spiritualitatea sinaită: vezi „Le Traité d’Oraison d’Evagre le Pontique”, Revue d’Ascétique et de Mystique, xv (1934), pp. 169-170; Noms du Christ et voies d’oraison (Orientalia Christiana Analecta 157: Roma, 1960), pp. 247-248.

[v] Calist, Viaţa, 6 (10, 12-16).

[vi] Viaţa, 7 (10, 17-23).

[vii] Despre Nichifor Athonitul sau Isihastul, vezi Grigorie Palama, Triade în apărarea Sfinţilor Isihaşti, I, 2, 12 (ed. J. Meyendorff [Louvain, 1959], 99, 5-11) şi II, 2, 2-3 (321, 10-323, 22). Mărturia lui Palama implică faptul că Nichifor era binecunoscut ca îndrumător duhovnicesc în Muntele Athos, lăsând în urma sa o moştenire influentă – iată o concluzie care nu transpare şi din Viaţa lui Grigorie Sinaitul scrisă de Calist.

[viii] Calist, Viaţa, 15 (33, 7-8).

[ix] Viaţa, 16 (38, 28-29).

[x] Viaţa, 14 (31, 20-23).

[xi] Patriarhul Filoteu, Viaţa lui Isidor, 22 (ed. A. Papadopoulos-Keramevs, Zapiski Istoriko-Filologicheskago Fakul’teta Imperatorskago S. – Peterburgskago Universiteta, lxxvi [St. Petersburg, 1905], 77, 21-26). A se compara Meyendorff, Introduction á l’étude de Grégoire Palamas, p. 54: „Odată în plus, vedem aici o trăsătură caracteristică a isihasmului din secolele XIII şi XIV, pe care căuta să-l promoveze un Teolipt al Filadelfiei: monahismul văzut ca misiune profetică în şi pentru lume, şi nu doar ca metodă de mântuire personală”.

[xii] Patriarhul Filoteu, Encomium S. Gregorii Thesalonicensis (MPG cli, cols 573B-574B). A se compara cu textul din Filocalia, vol. v (Atena, 1963), pp. 107-112; de asemenea, Egumenul Hariton de la Valaam, The Art of Prayer, traducere de E. Kadloubovsky şi E.M. Palmer (Londra, 1966), pp. 87-88.

[xiii] Viaţa, 19 (43, 24-25).

[xiv] Viaţa, 17 (40, 12-41, 30).

[xv] Despre influenţa Sfântului Grigorie Sinaitul în teritoriilor slave, vezi A. A-N. Tachiaos, Epidraseis tou Hesychasmou eis tin Ekklisiastikin Politikin en Rosia 1328-1406 (Tesalonic, 1962), în special, pp. 65-68; D. Obolensky, The Byzantine Commonwealth: Eastern Europe, 500-1453 (Londra, 1971), pp. 301-305 şi p. 404 (bibliografie).

[xvi] Totuşi în ceea ce priveşte dorul de singurătate, Grigorie a fost mai puţin dispus la compromisuri decât prietenul său Maxim Kavsokalivitul, care – pentru a se feri de ispita dorinţei de stăpânire – îşi ardea în mod regulat chilia şi pleca într-un alt loc.

[xvii] Viaţa, 8 (12, 9-10 şi 29-30); 10 (18, 29-30).