MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA DESPRE SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL -„Vai, dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac!”

Azi fiind 13 august, prăznuim mutarea moaștelor Sfântului Maxim Mărturisitorul.  Sfântul Maxim nu a fost nici episcop, nici cleric, însă și-a asumat mărturisirea Ortodoxiei atunci când toți episcopii și clericii se temeau și tăceau.

Sursa: Cartea „FLORI ÎNMIRESMATE” – Episcopul Augustin Kandiotis, fost Mitropolit de Florina (52 de predici la pomenirea unor sfinți)

Via: http://acvila30.ro/mitropolitul-augustin-de-florina-despre-sfantul-maxim-marturisitorul-vai-daca-cei-care-trebuie-sa-vorbeasca-si-sa-sustina-ortodoxia-tac1_2/

Sfântul Maxim a trăit în veacul al VII-lea d.Hr.  S-a născut în Constantinopol. A iubit cartea de mic. A studiat filosofia şi teologia şi era renumit pentru educaţia sa. Datorită calităţilor sale a fost luat funcţionar superior la Curtea Împăratului şi imediat a devenit mare secretar. O mare cinste. Împărat era atunci Heraclie, cel care i-a biruit pe perşi şi a adus înapoi Cinstita Cruce pe care o răpiseră barbarii. În zilele lui, Cetatea a fost salvată de asediu avarilor, iar locuitorii au cântat pentru prima oară Imnul Acatist. Heraclie a fost un împărat credincios şi evlavios. Dar asupra unei teme serioase, asupra temei ereticilor, a arătat o oarecare cedare, care nu a plăcut deloc lui Maxim. Maxim îi considera pe eretici foarte periculoşi şi voia ca Biserica şi statul să păstreze faţă de ei o poziţie strictă. Ereticii erau atât de obraznici, încât dacă erau lăsaţi liberi exista teama ca o mare parte din mulţime să cadă în erezie. Iar în acea vreme erezia ce era în mare acţiune era monotelismul.

Să spunem în două cuvinte ce înseamnă monotelism. Hristos, Începătorul credinţei noastre şi Întemeitorul sfintei noastre religii, este Dumnezeu şi Om, este Dumnezeu-Om. Are două voinţe. Ca om are o voinţă, însă curată de întinăciunea păcatului. Ca Dumnezeu are o voinţă sfântă şi atotputernică. Aceste două voinţe se unesc în Hristos. Voinţa omenească se supune voinţei lui Dumnezeu şi există o armonie a voinţelor în persoana lui Hristos. Nu se întâmplă nicio ciocnire în Hristos între voinţa dumnezeiască şi cea omenească. Însă cum are loc unirea celor două firi şi armonia celor două voinţe, aceasta este o taină. Părinţii Bisericii ne spun că aşa cum fierul când îl băgăm în foc se încălzeşte şi devine roşu, adică se uneşte cu focul fără să-şi piardă nimic din firea lui, aşa şi Hristos ca Om s-a unit cu Dumnezeiasca Fire şi, fără ca firea omenească să piardă ceva, a primit strălucirea Dumnezeirii, a iradiat şi a devenit şi ea slăvită şi a urcat şi ea în ceruri. Şi la această mare înălţime, pe care nu poate limba omenească să o descrie, este chemat omul să ajungă. Şi ajunge prin credinţa care îl face pe omul neputincios să se unească împreună cu Hristos şi să devină şi el într-un fel oarecare dumnezeu-om următor al Dumnezeului-Om.

Aceste lucruri le învaţă dascălii ortodocşi despre cele două firi şi despre cele două voinţe ale lui Hristos. Dar ereticii monoteliţi credeau că dacă spunem că Hristos are două voinţe, dumnezeiască şi omenească, Îl subestimăm. Şi de aceea spuneau că doar o singură voinţă există în Hristos, voinţa lui Dumnezeu , care a absorbit voinţa omenească.
Poate că par grele cele pe care le spunem aici. Dar această învăţătură eretică a tulburat mult lumea creştină, iar monoteliţii prin îngăduinţa şi chiar şi cu sprijinul împăraţilor s-au întins mult. Heraclie nu era monotelit, dar încerca să reconcilieze lucrurile şi să aducă o oarecare pace între adversari. Dar în chestiunile credinţei nu e nevoie de diplomaţie; în chestiunile credinţei e valabil ori „da”, ori „nu”; cale de mijloc nu există. Şi pentru că Maxim nu era de acord cu linia pe care o urma Heraclie în această chestiune, a considerat că se cuvine să renunţe la responsabilităţile sale faţă de împărat şi să înceteze să-i ofere serviciile de mare secretar. Pentru credinţă şi-a sacrificat poziţia strălucită, bani şi salarii şi s-a retras într-un loc pustiu, la o oarecare mănăstire. Purta rasa de monah, începuse să se înăsprească faţă de sine, să se roage, să studieze şi să se pregătească pentru lupte dure pentru Ortodoxie.

Pentru Maxim ar fi fost plăcut să rămână întotdeauna în mănăstire. Dar cu cât auzea că ereticii, lupi groaznici, năvăleau în sfântul staul al Bisericii şi răpeau oile lui Hristos, nu a putut să se liniştească. A hotărât să-şi părăsească viaţa monahală liniştită şi să se arunce în marile lupte pentru Ortodoxie. A fost în epoca sa un al doilea Atanasie cel Mare. S-a luptat cu toată puterea sufletului său. Armele sale au fost cunoştinţele şi înţelepciunea lui şi mai ales viaţa lui ascetică şi sfântă. Pretutindeni a alergat. Nu doar în Constantinopol, ci şi în Alexandria şi în alte părţi ale Africii şi până în Italia şi la Roma, ca să ajute şi să întărească pe episcopii ortodocşi în lupta împotriva ereticilor. A contribuit mult pentru condamnarea ereziei monoteliţilor.

Împăratul Constas, susţinător al ereticilor, s-a mâniat pe Maxim pentru lupta lui curajoasă şi i-a poruncit să înceteze să vorbească şi să tulbure liniştea imperiului său. Dar tăcerea lui ar fi însemnat trădarea Ortodoxiei. Vai! dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac. Ereticii, pentru că nu întâlnesc împotriviri, vor merge mai departe şi vor cuceri teren. Sfântul Maxim nu s-a supus poruncii împăratului; acum, cu mai mare putere propovăduia măreţiile Ortodoxiei. Duşmanii Ortodoxiei l-au persecutat, l-au depus şi l-au exilat în diferite părţi ale imperiului. Dar oriunde îl trimiteau, Sfântul Maxim nu înceta să predice cuvântul Ortodoxiei. În sfârşit, l-au adus în Constantinopol ca să-l judece din nou. Au încercat să-l descurajeze, dar a fost imposibil. Împăratul s-a sălbăticit şi s-a făcut ca o fiară şi a poruncit să i se taie limba şi mâna dreaptă a Sfântului Maxim; să i se taie limba, ca să nu mai poată să vorbească şi să propovăduiască Ortodoxia, şi să i se taie şi mâna, ca să nu mai poată scrie. Şi aspra şi inumana poruncă a fost executată. I s-a tăiat limba şi mâna dreaptă. Sfântul Maxim nu mai putea să vorbească şi să scrie. Dar aşa cum era, nu înceta să fie un protest viu împotriva ereticilor. În cele din urmă, l-au exilat în Lazikia Pontului şi acolo, în anul 662, Sfântul Maxim şi-a dat duhul său Domnului.

***
Iubiţii mei! Evanghelia zice că atunci când, odată, de departe, zece oameni leproşi L-au văzut pe Hristos, au început să strige: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). Şi Domnul i-a vindecat. Dar nici noi, câţi credem în Hristos, nu trebuie să ne ascundem sentimentele şi credinţa noastră, ci să ne înălţăm glasul nostru şi să-L mărturisim pe Hristos; nicio putere să nu poată să ne închidă gura; pretutindeni şi întotdeauna să propovăduim şi să-L mărturisim pe Hristos şi Credinţa Ortodoxă. Aşa se va vindeca lumea de lepra păcatului şi de rătăcire. Cuvântul lui Hristos este un medic atotputernic. Acest cuvânt a lui Hristos l-a propovăduit şi Sfântul Maxim cu un curaj neabătut. A fost unul din cei mai curajoşi propovăduitori şi mărturisitori ai Ortodoxiei. Pe el să-l imităm şi noi în aceşti ani grei în care trăim.
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”)

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Stâlpii cei sfinţi ai Bisericii – 29 iunie (Mitropolitul Augustin al Florinei)

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Stâlpii cei sfinţi ai Bisericii – 29 iunie

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

Astăzi, Sfânta noastră Biserică pomeneşte cu evlavie pătimirile sfinţilor, slăviţilor şi întrutot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Sfântul Apostol Petru, ucenicul înflăcărat al lui Iisus Hristos, mărturisind din suflet Dumnezeirea Sa: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, a fost  găsit vrednic de către Mântuitorul de a auzi răspunsul: „Fericit eşti Simone. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru (Petrus) şi pe această piatră (petra) voi zidi Biserica Mea” (Mt 16,16-18). Această „piatră” (petra) este cea despre care ai spus „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, pe aceasta, pe mărturisirea ta, voi zidi Biserica mea. Aşadar, „tu eşti Petru”: de la cuvântul piatră vine numele Petru şi nu piatră vine de la Petru, la fel cum creştin vine de la numele lui Hristos şi nu Hristos de la creştin. Vrei să ştii despre ce fel de piatră vorbea Mântuitorul când l-a numit pe Petru astfel? Ascultă pe Apostolul Pavel: „Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi”, spune Apostolul lui Hristos, „că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; Şi toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos” (1 Cor 10, 1-4). Iată ce fel de piatră este Petru.

Domnul nostru Iisus Hristos, în ultimele zile ale vieţii Sale pământeşti, în vremea împlinirii misiunii sale în neamul omenesc, a ales dintre ucenicii Săi pe cei doisprezece Apostoli pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu. Printre aceştia, Apostolul Petru, prin felul său de-a fi plin de entuziasm, a fost ales să ocupe primul loc şi să devină într-un fel cel care reprezintă Biserica. De atunci, lui i s-a spus, în mod special, după mărturisirea sa: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt. 16, 19). De atunci n-a mai fost omul, ci mai degrabă întreaga Biserică Una şi Universală, care a primit cheile şi acest drept de a „lega şi a dezlega”. Faptul că aici este vorba, de fapt, despre Biserică şi nu exclusiv despre o singură persoană, se poate vedea dintr-un loc anume din Scripturi. Fiţi, deci, atenţi atunci când Domnul le spune tuturor Apostolilor Săi: „Luaţi Duh Sfânt”, şi îndată după aceea, „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23); sau „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18).

Biserica este, deci, cea care leagă şi dezleagă, întemeiată fiind pe piatra cea din capul unghiului, Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20). Biserica leagă şi dezleagă. Să ne temem, deci, de „legare” şi „dezlegare”: de dezlegare, pentru a nu mai cădea din nou în cele de dinainte, iar de legare, pentru a nu rămâne pentru totdeauna în această stare. De atunci, „Cel fără de lege este prins în laţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat (Pilde 5, 22); şi în afara sfintei Biserici, nicăieri altundeva nu putem fi dezlegaţi.

După Învierea Sa, Domnul a încredinţat Apostolului Petru păstorirea turmei Sale duhovniceşti nu pentru că, printre ucenici, singur Petru ar fi meritat să păstorească turma lui Hristos. Hristos Se adresează în primul rând lui Petru, fiindcă Petru era întâiul dintre Apostoli şi ca atare, reprezentantul Bisericii. În plus, întorcându-Se, în această situaţie precisă, numai către Petru, ca spre conducătorul Apostolilor, prin aceasta Hristos a confirmat unitatea Bisericii. „Simone, fiul lui Iona” — îi spune Domnul lui Petru — „Mă iubeşti tu? ” — iar Apostolul răspunde: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. La fel răspunde când e întrebat a doua oară. Întrebat a treia oară şi văzând că nu e crezut, s-a întristat. Cum era posibil să nu-l creadă Acela care-i cunoştea inima? Prin urmare, Petru răspunde: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”. Iar Iisus îi răspunde de fiecare dată: „Paşte oile Mele” (Io. 21, 15-27).

Pe lângă aceasta, întreita chemare a Mântuitorului adresată lui Petru şi întreita mărturisire a acestuia în faţa Mântuitorului au avut un scop favorabil pentru Apostol. Acesta, căruia îi fuseseră încredinţate „cheile Împărăţiei” şi dreptul de „a lega şi a dezlega”, legat de sine însuşi întru teamă şi laşitate (Mt. 26, 69-75), a fost eliberat de trei ori de Domnul, prin întreita întrebare şi întreitul răspuns, cel plin de adâncă dragoste.

Şi, într-adevăr, păstorirea turmei lui Hristos a fost dobândită de către toţi Apostolii şi urmaşii lor. Iată de ce Apostolul Pavel sfătuieşte pe prezbiterii Bisericii: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28); iar Apostolul Petru, pe preoţi: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (1 Petru 5, 2-4).

Este vrednic de remarcat faptul că Mântuitorul, spunând lui Petru: „Paște oile Mele”, nu a spus „Paște oile tale”, ci, mai degrabă, “hrăneşte, slugă bună, oile Domnului”. „Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? ” (1 Cor. 1, 13). „Paște oile Mele”. Prin urmare, aceşti furi lacomi, asupritori sălbatici, învăţători mincinoşi şi slugi plătite cărora nu le pasă de turmă (Mt 7,15; Fapte 20,29; 2 Petru 2,1; Ioan 10,12), au furat o turmă străină şi, risipind-o, ca şi cum ar fi fost propriul lor câştig, cugetă că pasc propria turmă. Aceia nu sunt buni păstori, aşa cum sunt păstorii Domnului. „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Io. 10, 11), care i-au fost încredinţate de către Însuşi Mai-marele păstorilor (1 Petru 5, 4). Şi Apostolul Petru, răspunzând chemării Sale, şi-a pus sufletul pentru adevărata turmă a lui Hristos, pecetluindu-şi apostolatul prin moartea sa mucenicească şi este şi astăzi cinstit în lumea întreagă.

Apostolul Pavel, care mai înainte se numea Saul, a fost făcut din lup lacom, miel blând. La început duşman al Bisericii, a acţionat apoi ca Apostol al lui Hristos. Deşi la început a prigonit-o, a devenit mai apoi propovăduitor al cuvântului Evangheliei. Primind de la marii preoţi [ai Sinedriului] autoritatea de a pune în lanţuri pe creştinii de pretutindeni, pentru a-i executa, şi fiind deja pe drum, „suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” (Fapte 9,1), însetat de sânge, acesta a uitat, însă, cuvântul psalmistului care zice: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps 2, 4). Atunci când Saul, prigonind şi hărţuind într-o asemenea măsură „Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor 15, 9), a ajuns în apropierea Damascului, iar Domnul Cerurilor l-a chemat, zicând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Eu sunt aici, Eu sunt pretutindeni: iată capul Meu, iată trupul Meu. Nu e nimic surprinzător în asta, căci noi înşine suntem mădulare ale Trupului lui Hristos. „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Fapte 9, 4-5). Saul, însă, „tremurând şi înspăimântat fiind”, a strigat: „Cine eşti, Doamne?” iar Domnul i-a răspuns: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti”.

Şi dintr-odată în Saul se produce o schimbare: „Doamne, ce voieşti să fac?”, strigă el. Şi Vocea îi răspunde direct: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci” (Fapte 9, 6). Acolo, Domnul îl trimite pe Anania: „Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă”, către un om „cu numele Saul” şi botează-l „fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel” (Fapte 9, 11, 15, 18). Acest vas trebuie să se umple de harul Meu. Anania, însă, a răspuns: „Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. Şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău” (Fapte 9, 13-14).

Dar Domnul îi porunceşte lui Anania cu nerăbdare: Caută-l şi adu-l, „fiindcă acesta Îmi este vas ales”, „căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu” (Fapte 9, 11, 15-16).

De fapt, Domnul îi va arăta lui Pavel suferințele pe care le va avea de îndurat pentru numele Său. Îi va arăta cele viitoare; nu se va opri la lanțuri, închisoare și naufragii; El Însuși îi va purta suferințele, Îl va călăuzi către ziua aceasta.

În această zi prăznuim patimile acestor doi Apostoli. Chiar dacă ei au suferit mucenicia în zile (și locuri) diferite, sunt uniți prin spiritul și apropierea suferințelor lor. Petru a plecat primul iar Pavel l-a urmat curând după aceea. Mai înainte s-a numit Saul, iar apoi Pavel, schimbând mândria în smerenie. Adevăratul său nume va arăta acest lucru, căci Paulus însemnând „mic, puțin, mai puțin”. Ce va deveni Apostolul Pavel după aceea? Întrebați-l și vă va răspunde: „Căci eu sunt, spune Sfântul Apostol Petru, cel mai mic dintre apostoli… dar m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (1 Corinteni 15, 9-10).

Și astfel, fraților, prăznuind acum amintirea sfinților Apostoli Petru și Pavel, amintindu-ne de cinstitele lor patimi, luând aminte la credința lor cea adevărată și la viața lor cea sfântă, cinstim nevinovăția în suferințe şi credința lor cea adevărată. Iubind în ei cea mai înaltă virtute și imitându-i prin fapte deosebite, prin care ne putem asemăna lor (2 Tesaloniceni 3, 5-9), așteptăm fericirea cea veșnică care este pregătită tuturor sfinților. Calea vieții noastre de dinainte a fost mai rea, mai spinoasă, mai grea, dar avem împrejurul nostru atâta nor de mărturii (Evr. 12, 1), care au fost împlinite înaintea noastră şi care ne-au făcut drumul mult mai simplu şi mai uşor de străbătut. În primul rând, această cale a fost deschisă de „începătorul şi plinitorul credinţei”, de Însuşi Domnul Iisus Hristos (Evr. 12, 2).

Curajoşii Săi Apostoli, apoi mucenicii, copii, femei, fecioare, şi o mare mulţime de martori nu au făcut decât să-L urmeze pe Hristos, Cel care a lucrat în ei şi a fost alături de ei pe această cale, Cel care a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii

Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

DUMINICA ÎNTÂIA DUPĂ RUSALII

Evanghelia urmării lui Hristos

Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde ?

Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug şi fără boi ?

Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme ?

Nu.

Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe oştenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători şi mai milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, şi ca obârşie şi ca stare, lipsiţi de orice avere, vază şi putere lumească, au ieşit din casa şi din rudenia lor şi au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun şi vrednic de dorit!

Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?

Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.

Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.

Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelşugare îi hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi înzestrează şi îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorîrea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune că Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi şi „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10, 1). Apoi le-a spus să meargă şi să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).

Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis să lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare şi de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fără nicio grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.

După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie şi după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile şi durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30).

Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă ? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi şi care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”, întâi răsplata pentru luptătorii drepţi si credincioşi, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi şi laşi, care şovăie, dau înapoi şi se predau vrăjmaşului.

Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Însuşi Domnul Iisus Hristos în împărăţia cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc şi înaintea oştirilor îngereşti fără de număr, drept al Său? Decât să fie scris de El în Cartea Vieţii? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă şi aşezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri?

Şi poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât ca Însuşi Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toţi îngerii şi a toate neamurile laolaltă şi în faţa Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu eşti al Meu; nu eşti scris în Cartea vieţii. Pleacă!” Iar că mărturisirea deschisă şi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esenţială, aşa cum este şi credinţa în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9).

Înseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup şi suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa
noastră decât înşişi tatăl şi mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi înşine în stare să-i iubim.

Tatăl şi mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere întru viaţa veşnică. Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre veşnică bucurie şi slavă. Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă? Mâncarea sau răsuflarea? Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.

Ce-i mai de seamă: haina sau inima? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi? Cel care ne aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm?

Domnul, fireşte, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinţilor şi tuturor celor de aproape ai noştri; doar El Însuşi ne-a poruncit această dragoste! El Însuşi Şi-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbeşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe apostolii Săi.

Tatăl şi mama se vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă! Fii ca toată lumea, lasă credinţa asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte! Ce-o să ne facem noi atunci? Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrâneţe”.

Fiul si fiica îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la urmă. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toţii în pace.” În astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.

Hristos sau părinţii?

Hristos sau copiii?

De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.

Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!

Şi n-o poţi lua acum pe un drum, şi maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.

Dacă te închini lui Hristos, îi scapi şi pe ai tăi şi te scapi şi pe tine.

Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i
pierzi şi ei şi pe tine. Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa lumii, îl va tăgădui şi pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.

[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru că nu izbutise să
intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viaţa aceasta e mai
neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşartă ca visul; ridică-ţi aşadar
mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău
suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă
dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, şi anume pe cea cerească. Aşadar,
dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate să-ţi
vină apoi şi cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]

Domnul le-a spus pe faţă apostolilor că este grea clipa hotărârii. Şi a adăugat: „Duşmanii omului, casnicii lui”.

Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe
ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.

Cu adevărat, nu vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noştri.

Ca să facă mai uşoară clipa despărţirii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.

Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrăni şi-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte şi îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi fără voia cerescului nostru Tată. „La voi însă”, şi la ai voştri, „şi perii capului, toţi sunt număraţi”.

Lăsaţi-i aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.

Însă „tată şi mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns. Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei. Aceştia ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.

Câtă vreme nu Îl cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

Prin „fii” şi „fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre,
lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos? Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iubeşte pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

A spus mai departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.

Prin „cruce”, trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte: despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea doare.

Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.

Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.

Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie — şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Încă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerea ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul şi durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.

Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).

Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate şi sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el şi îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou — îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi.

Şi tot astfel, cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.

Prin „cruce” mai trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă, pentru curăţarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică.

Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu întru lume” (Galateni 6, 14).

Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).

Oamenii cu suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Împăratul unei Împărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.

„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-şi vândă averile, să le dea la săraci, şi să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuţii multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.

„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.

Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar
printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O să stea şi el pe un tron ? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Îl va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condiţionând răsplata. N-a spus: „voi toţi”, ci: „voi cei ce Mi-aţi urmat Mie”.

Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.

Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt coborâtori.

Neamul care i-a judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când toate neamurile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veşnică osândă.

Atunci, la acea a doua naştere, vor şedea cei doisprezece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvite, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.

Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apostoli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate
timpurile: „Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

Şi cu adevărat, n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume însutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos? Nu s-au ridicat sute şi mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii? Şi, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!

Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?

Nu se află şi în zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti? Lăsându-şi casele şi ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile credincioşilor ?

Renunţând la puţin — încă de la începutul lucrării lor apostolice— au primit, cu toţii,
mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovniceşti sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câştigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

În înţeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi şi surori, tată, mamă şi
soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufletului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar ţarini înseamnă întreaga lume a simţurilor, cu tot cu trupurile noastre.

Cine lasă toate acestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte. Şi, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

Domnul foloseşte numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate şi au primit totul. Tuturor acestora şi celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinţilor.

Unii din aceşti sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu şi lui
Dumnezeu Atotştiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei străluceşte Domnul ca soarele între stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).

Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Şi sunt aproape şi de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu necazurile, ne ajută cu puterea şi cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).

Sunt mucenicii şi muceniţele lui Hristos, sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori şi învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătese care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit, mântuindu-se şi pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.

Ei ne ajută şi pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află într-ânşii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să ajungă la slava de care ei înşişi se bucură. Ei toţi sunt „biruitori prin credinţă”.

Ei toţi au stins văpaia patimilor care făceau scrum firea omenească cea slabă. Mulţi au îndurat batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu. Mulţi din aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în pustii şi în munţi si în peşteri şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).

Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută şi nouă, ca să nu fim ruşinaţi ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăţia lui Dumnezeu.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Biserica prăznuieşte anume această Duminică a tuturor Sfinţilor în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne înveţe: că apostolii, ca şi toţi sfinţii, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecuvântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au înarmat cu armele lui Dumnezeu. Numai aşa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul şi să biruiască în toate.

[Sfântul Macarie Egipteanul ne învaţă, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie şi hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine şi se sălăşluieşte in el, şi el în Domnul, şi Domnul Însuşi seamănă într-ânsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovniceşti” (Omilia 19)]

Ca şi pilda apostolilor, pilda tuturor sfinţilor ne înfăţişează preadulcele şi marele adevăr că Dumnezeu nu-Şi trimite slujitorii la păşune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldaţii la bătalie fără arme.

Slavă fie Domnului preaînalt, care slăveşte pe sfintii Săi întru biruinţă şi Se slăveşte
într-ânşii!

„Si mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a împlinit şi se
împlineşte până astăzi, având însă a-şi primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviţi ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii şi toţi făţarnicii prigonitori ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).

Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, şi în cer si pe pământ. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulţi sfinţi erau socotiţi codaşi, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii şi batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii şi sunt ultimii înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, la Înfricoşatul Judeţ, se va descoperi că foarte, foarte mulţi care sunt astăzi priviţi ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulţi din cei ce singuri se socotesc şi sunt socotiţi şi de lume a fi ultimii, se vor înălţa şi vor fi cei dintâi.

Cuvântul acesta are şi un înţeles lăuntric.

În noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos şi cel de sus. Când în noi stăpâneşte ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.

Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se căieşte si primeşte împărtăşire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade şi este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.

Şi, dimpotrivă, când în noi domneşte frumuseţea şi înălţimea lui Hristos, în smerenie şi ascultare către Domnul, în credinţă şi fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietăţii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.

Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun şi evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proţăpeşte iarăşi deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. şi aşa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.

Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, şi să nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoarele Sale arme de har.

„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.

Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine şi prin puterea Ta dăinuitoare în noi.

Nu putem nimic de la noi înşine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi şi neînarmaţi fără Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate şi putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.

Cu mulţumită pentru toate, ne rugăm Ţie: nu ne trece cu vederea, nu-Ţi întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ţie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://www.voscreasna.com

Predica a patra la Cincizecime a Sfântului Iustin Popovici: NAŞTEREA BISERICII LUI HRISTOS

–preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Predica a patra la Cincizecime a Sfântului Iustin Popovici: NAŞTEREA BISERICII LUI HRISTOS

Nașterea Bisericii lui Hristos

*

 

 

Predica a patra la Cincizecime (1977)

                  

        Iată fraților, praznicul ce ne spune ce este acela omul: ce este acela sufletul omului, ce este aceea mintea omului, ce este aceea inima omului, ce este acela rostul omului.

        Marele praznic de astăzi ne spune această taină. Domnul, creându-ne ca oameni, pentru ce ne-a dăruit Duh Sfânt? Ne spune praznicul de astăzi: pentru aceea ca noi să ne desăvârșim sufletul prin Sfântul Duh, să creștem în Duh Sfânt, să mergem cu Sfântul Duh prin această lume și prin toată veșnicia. Bre, omule, nu este o glumă! Dumnezeu nu a glumit atunci când a creat omul. Omul este o taină profundă și măreață, cea mai mare taină dumnezeiască în această lume.

         La Înălțare, ce am proslăvit? Am proslăvit pe Domnul Hristos, Care cu trupul S-a urcat și S-a înălțat la Ceruri (Luca 24,51). Ce a spus prin aceasta Domnul? Domnul a spus că trupurile noastre, al meu și al tău și al fiecăruia, voi învia din morți și se vor înălța deasupra tuturor Cerurilor. Domnul a devenit om ca să arate calea omului prin această lume. Și ceea ce s-a întâmplat cu trupul Său, se va întâmpla cu trupul fiecăruia, cu trupul fiecărui om.

         Și astăzi, de ziua Pogorârii Sfântului Duh, de ziua Sfintei Treimi – ce slăvim? Slăvim cea mai mare minune a acestei lumi, fraților. Slăvim nașterea Bisericii lui Dumnezeu. Ce reprezintă această naștere a Bisericii lui Dumnezeu? Pogorârea Sfântului Duh asupra Sfinților Apostoli, asupra Bisericii lui Hristos, și călăuzirea Bisericii de către Sfântul Duh prin această lume, și prin toate lumile. Sfântul praznic de astăzi arată care este puterea și tăria Domnului Hristos și în ce constă credința noastră. Pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciunea acestui veac, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2,5) – cum spune Sfântul Apostol. În Puteri și în Duhul Sfânt.

         Iată, doisprezece pescari din Galileea, doisprezece țărani simpli pleacă în lume după Ziua de astăzi să propovăduiască cea mai mare minune, cea mai dragă minune – pe Domnul Hristos, Cel Înviat din morți! Și cu puterea Sa, cu puterea Sfântului Duh, fac minuni pe care oamenii niciodată nu le-ar putea face fără puterile dumnezeiești ale lui Dumnezeu. După acest mare și slăvit praznic doisprezece pescari simpli au plecat în lume. De ce? Să-L propovăduiască pe Domnul Hristos Cel Înviat. Pe Domnul Hristos Cel Înviat! Aceasta înseamnă să-L propovăduiască pe Biruitorul morții, pe Biruitorul păcatului, pe Biruitorul diavolului. Ei nu s-au temut de nimeni în această lume. Întregul Imperiu Roman de atunci, întreaga Împărăție romană s-a ridicat împotriva lor. Ei au devenit făclii, ce i-au ars pe păgâni. Până în anul trei sute treisprezece, adepții lui Hristos au fost permanent prigoniți întru numele lui Hristos. Și cine a biruit? Oare, armele Imperiului Roman? Nu, nu, nu! Au biruit doisprezece pescari simpli din Galileea. Cu ce? Cu puterea lui Hristos! Au tămăduit bolnavi, au înviat morți, au făcut nenumărate minuni, au alungat diavoli. Lumea a fost uluită și stupefiată, i-au prigonit, i-au constrâns să se lepede de aceasta. Nu! Nimeni dintre ei nu s-a lepădat de Domnul Hristos, toți au mers cu bucurie la moarte, toți au mers la pierzanie pentru Domnul Hristos.

        De aceea, noi, creștinii, nu ne temem de moarte, nu ne temem de prigonitorii noștri. Să știe, noi avem armă sigură pentru biruință, iar aceasta este moartea pentru Domnul Hristos. Noi prin aceasta biruim! Atunci când marele Sfânt al lui Dumnezeu, Grigorie Teologul s-a adresat creștinilor în veacul al patrulea, a spus: Știți că noi, creștinii, avem arma sigură a biruinței, și aceasta este moartea pentru Domnul. Noi cu bucurie mergem să murim pentru Domnul Iisus, căci înaintea noastră este deschisă Veșnicia, înaintea noastră este deschisă Viața veșnică, înaintea noastră este deschisă Împărăția Cerurilor. Ce ne vor face oamenii, ce ne vor face prigonitorii de astăzi? Chinuri, chinuri… Țânțari care scuipă la soare și scuipatul se întoarce asupra lor înșile.

       Da, noi, ca creștini, suntem chemați ca să ne desăvârșim prin Sfântul Duh, prin Duhul Care i-a făcut pe Apostoli Mucenici, și pe toți, pe nenumărați Mucenici, și pe nenumărate milioane de Mărturisitori ai Domnului Hristos, și astăzi și ieri și în toate veacurile. Ce trebuie să facem cu sufletele noastre? Ceea ce au făcut Sfinții Apostoli cu sufletele tuturor credincioșilor; să ne umplem de credința în Domnul Hristos, de credință neclintită; să ne umplem de dragoste față de Domnul Hristos și față de frații noștri; să ne umplem de rugăciune, de post, de toate virtuțile evanghelice: și, astfel, dobândim Sfântul Duh, astfel, creștem în duh, propriul suflet îl înălțăm la Cer, îl facem nemuritor și veșnic, Îl aducem pe Sfântul Duh întru el.

      Care este scopul viețuirii noastre? Scopul viețuirii noastre este să dobândim cât mai mult* Duh Sfânt, ca să putem birui orice păcat, orice rău, orice diavol în această lume. Și aceasta se realizează, frații mei, cu ajutorul rugăciunii, postului, milosteniei, milei și a tuturor celorlalte virtuți evanghelice. Scopul viețuirii noastre este dobândirea Sfântului Duh. Dacă Îl vom dobândi, ce ne vor mai putea face oamenii? Bucuria noastră constă în aceea că noi suntem mai puternici decât moartea, nu numai decât moartea, ci mai puternici decât diavolul, decât orice păcat. De aceea, ați auzit la Sfânta Liturghie: Sus să avem inimile! Nu ne temem de prigonitorii noștri, nu ne temem de aceia care vor să ne ia sufletele, ci cu credință în Domnul Hristos îi vom birui pe toți vrăjmașii credinței noastre. Și cu moartea noastră, dacă este nevoie.

* Aici “cât mai mult” are sens adverbial — altfel s-ar putea înţelege că Duhul Sfânt se dă la cantitate.  Sensul este de a dobândi, de a fi părtaşi Duhului Sfânt într-o măsură cât mai mare.  Lucrarea Harului Duhului Sfânt asupra noastră este mai întâi curăţitoare (ne curăţeşte de patimi), apoi luminătoare şi îndumnezeitoare.  Mai este şi aspectul că noi ne împotrivim acestei lucrări prin egoism, trufie şi iubirea de păcat, astfel încât Harul Duhului Sfânt lucrează în noi pe măsura pocăinţei noastre, adică a voinţei de a părăsi păcatul şi de a ne uni cu Hristos. (Ana Elisabeta — “Dragostea se bucură de adevăr”)

        Fie ca Bunul Dumnezeu în Ziua de astăzi, să ne dăruiască puterea și tăria să ne naștem duhovnicește, fiindcă în ziua de astăzi este născută Biserica lui Dumnezeu, și pentru că astăzi este ziua ei de naștere, astăzi este și ziua de naștere a fiecărui creștin, a tuturor creștinilor îndeobște. Ziua de naștere în Domnul Hristos, ziua de naștere în veșnicia noastră, ziua de naștere pentru tot ceea ce este Ceresc și mai presus de Ceruri.

       Astăzi, așa cum se spune în minunatele cântări bisericești, s-a împlinit praznicul, s-a plinit mântuirea. Dumnezeu și Domnul Hristos a spus omului pentru ce este omul în această lume. I-a dăruit toate mijloacele pentru îndumnezeire, i-a dăruit toate mijloacele pentru Viața veșnică. De aceea nu încetăm, fraților, să-L mărturisim pe Domnul Hristos cu îndrăzneală și cu bărbăție, cu curaj – pe Singurul Biruitor al păcatului, al morții și al diavolului. Și Lui să I ne închinăm, întru El să viețuim, și în lumea aceasta și în cealaltă. Amin.

P.S. Longhin de Bănceni: Mesaj de durere pentru poporul meu ortodox – Poporul lui Dumnezeu

— preluare de pe “Pelerin ortodox” / “Atitudini” —

P.S. Longhin de Bănceni: Mesaj de durere pentru poporul meu ortodox – Poporul lui Dumnezeu

Sursa originală: http://www.atitudini.com/2016/06/p-s-longhin-de-banceni-mesaj-de-durere-pentru-poporul-meu-ortodox-poporul-lui-dumnezeu/

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl, și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți.

Te îmbrățișez întru Hristos, iubită Românie, preacuvioși, preacucernici părinți, preacuvioase maici și iubit popor ortodox, în aceste vremuri „ale durerii” și „ale zdrobirii sufletești” atât de tulburătoare pentru Sfânta noastră Ortodoxie. Mai întâi de toate aș vrea să mulțumesc tuturor celor ce mai doresc să facă ceva pentru Sfânta noastră Credință Ortodoxă singura mântuitoare, pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos, una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Aceasta este Biserica, ce nici porțile iadului nu o vor sfărâma și al cărei cap este Domnul nostru Iisus Hristos. Alte biserici nu mai recunoaștem, pentru că sunt rupturi și erezii, grupări drăcești, care de-a lungul vremurilor au luptat și luptă împotriva adevăratei credințe și împotriva lui Dumnezeu, ca să atragă cât mai mult popor spre pierzare și spre iad.

Dragi ortodocși, dacă vom pierde curăția Sfintei Ortodoxii, noi îl vom pierde pe Sfântul Duh, care este în Biserica noastră, iar asta înseamnă că vom pieri.

De la începutul veacurilor au fost lupte și loviri contra Bisericii adevărate a lui Hristos. De mii de ani s-au străduit să dărâme Biserica Lui, dar a rămas nevătămată, pentru că Hristos a fost, este și va fi Conducătorul Ei, având oameni Sfinți ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care au stat de strajă și au păstrat Dogmele, Canoanele și Sfânta Tradiție a credinței noastre ortodoxe. Însă astăzi stăm în fața unui mare pericol de a deveni vânzători și trădători de Dumnezeu și Adevăr. De aceea vă spunem cu durere în suflet, că a venit vremea mărturisirii de a apăra Sfântul Adevăr a scumpei noastre Ortodoxii.

Știm că Biserica lui Hristos a fost întemeiată în ziua Cincizecimii și de atunci până astăzi este condusă de Duhul Sfânt. Ceea ce este de mirare, este că în aceeași perioadă a Cincizecimii Întâistătătorii Bisericii, plecați acum în Creta, doresc să „dez-întemeieze” Adevărul lui Hristos și să-i dea chipul lumii acesteia, adică să o „dez-bisericească”. Ei apoi doresc să „îmblânzească și să domesticească” Evanghelia lui Hristos, „dată sfinților o dată pentru totdeauna”. (Iuda 1,3) Acum, în aceste vremuri, noi ca oameni vrem să devenim conducătorii acestei Biserici. Nu s-a pomenit niciodată ca un singur ierarh al Bisericii Ortodoxe să ia hotărârea pentru întreaga Biserică cu un singur vot și dacă totuși acest Sinod se numește Panortodox, atunci unde este deplinătatea Bisericii?

În primul rând considerăm că denumirea de Sinod Panortodox este neortodoxă, eretică, deoarece Panortodox înseamnă a tot ce este ortodox. De asemenea, Sinodul nu poate fi numit Panortodox, deoarece cele mai multe Biserici nu sunt de acord și nu iau parte la acest Sinod înșelător. Cum se poate numi un Sinod Panortodox fără deplinătatea întregii Biserici? Întrucât nu toți arhiereii sunt invitați să participe, ci doar câțiva desemnați. Cum poate un Întâistătător să convoace un Sinod în numele Episcopatului și să ia decizia fără participarea și acordul arhiereilor? În Biserica Ortodoxă toți episcopii sunt egali. Conform acestui așa-zis regulament, patriarhii sunt mai mari decât ceilalți episcopi, devenind papi și cardinali catolici. Primejdia foarte mare în această situație este catolicizarea, alunecarea spre papalitate a Bisericii Ortodoxe și de a îmbrățișa orice erezie. Se încalcă condițiile fundamentale ale unui Sinod și anume libertatea de a participa la el, pentru că nu votează toți arhiereii din Sinod, ci doar bisericile autocefale prin Întâistătătorii lor, ceea ce contravine eclesiologiei ortodoxe și dreptului Canonic Ortodox.

Din câte știm nu ar fi fost nicio urgență de a convoca un Sinod în Biserica Ortodoxă, neavând probleme urgente, pentru că ne bazăm pe cele șapte Sinoade Ecumenice. Acest Sinod al fărădelegii, viclean și tâlhăresc se adună doar pentru erezia ecumenismului, de a distruge Sfânta noastră Ortodoxie, Dogmele, Canoanele și Tradiția ei, și a tuturor Sfinților Părinți care au mărturisit chiar cu prețul vieții lor curăția Credinței Ortodoxe.

Nu ar trebui nimeni să ne convingă că tot ce se face acum este bun pentru vremurile și modernismul lumii de astăzi, căci noi avem Canoanele, Dogmele și Învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii noastre dreptmăritoare. Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să rămânem statornici, să nu ne vindem și să nu trădăm Ortodoxia.

Acum când se desfășoară așa numitul Sinod Panortodox, care l-au lucrat în ascuns cu minciuni și viclenii spre a aduce această amăgire peste toată lumea ortodoxă, credem că stăpânul acestui Sinod este tatăl minciunii, diavolul, pentru aceasta nu îl vom recunoaște, ci vom rămâne statornici în Sfânta noastră Biserică Dreptmăritoare, în învățătura sănătoasă și credința ce a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna. (Iuda 1,3)

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemă! (Galateni 1,8).

Noi recunoaștem o singură Credință Ortodoxă mântuitoare, și tot ce s-a rupt din ea sunt erezii. Acest Sinod și ecumenismul este o capcană pentru ortodocși. Nu putem spune că acestea sunt vremurile de pe urmă dar sunt unele semne care ne arată pericolul în care putem cădeadacă nu vom lua în considerație profețiile și învățăturile Sfinților Părinți.

Sfântul Cucșa al Odesei (1875-1964) a făcut următoarea profeție „Nu peste mult timp va avea loc Sinodul Ecumenic numit „SFÂNT”. Acest sinod va fi cel de-al optulea, fiind o adunătură de necredincioși. În cadrul lui toate credințele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria anulată, călugărilor și episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoților, să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptăm aceste schimbări.

Sfântul Efrem Sirul spune: „Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieștile Scripturi! Vai de câți murdăresc Sfânta Credință cu eresuri sau încheie vreo înțelegere cu ereticii”

Sfântul Paisie de la Neamț (1794): „Oare ereticii sunt râmlenii (romano-catolicii) cu al lor papă? Bine știu că vei zice că sunt eretici. Și de vreme ce sunt eretici, precum și cu adevărat sunt, atunci Sfânta noastră Biserică îi afurisește pe dânșii. Și pe care Sfânta Biserică îi afurisește, și eu, împreună cu Biserica, fiul ei fiind, îi afurisesc.”

Sfântul Ioan de Kronstadt (1908): „Care dintre ortodocși nu ar dori unirea cu toți catolicii sau luteranii și să fie una cu ei în Hristos, o singură Biserică, o singură obște a celor credincioși! Care însă din aceste zise biserici, mai ales dintre întâistătătorii numiți papi, patriarhi, mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi, xiondzi sau pateri se va învoi să se lepede de rătăcirile sale? Niciunul. Iar noi nu putem să ne învoim la învățătura lor eretică fără să aducem vătămare mântuirii sufletului nostru. Oare se pot uni cele de ne unit – minciuna cu adevărul?”

Preacuvioșiile voastre, preacucernici părinți, cuvioase măicuțe, vă rog și vă îndemn: să păstrați în curăție adevărata Credință Ortodoxă cu tot ceea ce am primit de la Mântuitorul Hristos prin Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți și cele șapte Sinoade Ecumenice netrădând adevărul, chiar dacă va trebui să suferim mult, ori va trebui să plătim chiar cu prețul vieții noastre. Nu avem de pierdut ci numai de câștigat dacă vom rămâne credincioși Domnului până la sfârșit.

Iubită țara noastră, România, deoarece am fost despărțiți unii de alții trupește, sufletește rămânem legați unii de alții. Așa v-am cunoscut, țară creștină Ortodoxă și așa să rămâneți, cei care ați fost botezați în cristelniță Ortodoxă, mângâiați și legănați în leagănul Ortodoxiei și pe un pământ sfânt unde au suferit atâția martiri și sfinți din toate veacurile și mai ales în anii grei de ateism și comunism. Unde au suferit mii de martiri în chin, bătăi, închisori și mucenicie, omorându-le trupurile, dar nu au putut să le omoare credința și sufletele lor. Privind la sfârșitul lor de viețuire le vom urma credința.

Aceasta este durerea mărturisirii noastre din vremea de astăzi, pe care dorim să ne-o asculte Întâistătătorii noștri nu ca o răzbunare și o schismă în Biserica Noastră, ci pentru că vrem să ne păstrăm una singură mântuitoare, credința Ortodoxă. Amin.

Episcopul Longhin- Mănăstirea Bănceni.

Sursa: atitudini.com

Ortodoxia în fața provocării ,,religiei universale”, Stavros Bozovítis teolog – filolog (din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/08/ortodoxia-in-fata-provocarii-religiei-universale-destavros-bozovitis-teolog-filolog/

Ortodoxia în fața provocării ,,religiei universale”

 de Stavros Bozovítis (teolog – filolog)

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 de Stavros Bozovítis (teolog – filolog)

,,Cine va putea să găsească apă,

Izvoarele de apă ale ochilor să le deschidă?

Cine, cu lacrimi negre va jeli,

Pe cei răniți, pe cei morți,

Pe cei îndurerați din poporul meu?”

Astfel, în urmă cu 27 de secole, prinse a jeli profetul pe cei ai săi: ,,Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea pe cei loviţi ai fiicei poporului meu?”.

,,De ce te jelești, pe cine plângi, Ieremia? Plâng pe fiicele și fiii poporului meu”.

Vedea profetul cum poporul său cel ce l-a părăsit pe Dumnezeu era dus în robie în pământ străin, în Babilon, și se tânguia…și căuta un loc îndepărtat unde să plece: ,,O, de mi-ar da cineva un adăpost de călători în pustiu, aş părăsi pe poporul meu şi m-aş duce de la ei, căci cu toţii sunt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători!” (Ieremia 9, 2).

Astfel se jeleau, astfel plângeau profeții. Plângeau pentru păcatele poporului, îl mustrau și îl îndrumau pe calea Legii lui Dumnezeu. Când poporul păcătuia, profeții îl mustrau foarte tare. Iar atunci când poporul se abătea de la Domnul și cădea în idolatrie, atunci cuvântul profeților era ca o sabie: ,,Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea” (Isaia 1, 2). Atunci, în acele situații când poporul cădea în idolatrie, profeții îl mustrau, în principal cu două cuvinte: Desfrânaților și adulterilor! De aceea, profeții strigau în Ierusalim: ,,Desfrânato, ascultă cuvântul Domnului” (Iezechiel 16, 35). Și, din vremurile acelea, străbătând veacurile și timpul, privirea și strigătul lor ajung până astăzi la noi și veghează asupra noului popor al lui Dumnezeu, Biserica, Mireasa lui Hristos, care astăzi este atrasă și forțată să se scufunde în această mocirlă a ,,religiei universale și să-și piardă conștiința de sine că ea reprezintă Adevărul: Împărăteasă și nu țiitoare, Lumină a lumii și Mireasă! La fel se întâmpla în urmă cu trei mii de ani, când slăvitul împărat era uimit la vederea iubitei sale: ,,Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zorii străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută?” (Cântarea Cântărilor, 6, 10). Biserica, în toată slava sa, în autentica sa prezență! Zorii zilei care aduc bucuria în lume. Lună cu frumusețea mistică a vieții interioare. Soare care luminează toate. Falange inexpugnabilă, pregătită de război.

La fel se arată ea, slăvită, și în capitolul XII din Apocalipsă: ,,…femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apocalipsa, 12, 1). Așadar, ea nu este femeia beată din capitolul XVII, călare pe o fiară roșie, având scris pe frunte numele ei: ,, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (Apocalipsa, 17, 5).

Să vorbim, așadar, în cele ce urmează, despre această bețivă desfrânată. Ea nu este altceva decât biserica decăzută ce aderă, încet, încet la această mișcare, la urâciunea care se numește ,,religia universală”. Nu cred că aderă conștient, ci se lasă înșelată și atrasă în această mocirlă. Iar propaganda o face un fals ,,broscoi” ce pare a fi fiu al Bisericii. În capitolul XVI din Apocalipsă, versetul 13 citim: ,,Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului celui mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte”. Interpreții textului sfânt spun că cel de-al treilea duh necurat care are chipul unei broaște este profetul mincinos care promovează în lume religia universală. Și, fără tăgadă, în zilele noastre, acest rol este interpretat de liderul religios mondial de la Vatican. Acest respingător orăcăit al broaștei celei necurate îndeamnă în mod insidios și metodic Biserica să se lepede de soarele ce o înveșmântează, de veșmântul de nuntă al lui Hristos și să adere la ,,religia universală” cea imorală și urâtă de Dumnezeu.

1. Adevărul de veacuri al Ortodoxiei

În cei două mii de ani de existență, în unele momente grele, Biserica a acceptat să piardă câteodată aproape tot ce avea: poziția ei, liniștea, proprietățile ori banii. Un singur lucru nu a pierdut: Adevărul!

Din momentul când au fost rostite cuvintele ,,Eu sunt lumina lumii” (Ioan 10, 12), și ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(Ioan 14, 6), Biserica a păstrat ca pe o comoară de neprețuit certitudinea că doar Hristos este Adevărul. Doar Hristos! Autonom, veșnic, infinit! Toți ceilalți și fiecare dintre cei ce trăiesc în lume primesc existența de la Hristos, fiindcă ,,El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Coloseni 1, 17). Așadar, El este totul. El este ,,Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22, 13). Acest Adevăr l-au apărat dintotdeauna Părinții Bisericii și Sinoadele. Ei nu au lăsat să fie schimbată nici ,,o cirtă din Lege” (Matei 5, 18). Ei nu au făcut nici cel mai mic compromis. S-au luptat până la moarte pentru o ,,iotă”. ,,De o ființă cu Tatăl” (omoousios), nu ,,asemănător după ființă cu Tatăl” (omiousios). Războiul împotriva ereziilor a fost titanic iar prețul a fost foarte mare. Sângele mucenicilor a curs din belșug precum șuvoaiele râurilor iar diavolul turba de furie. Dar nu a putut să supună Biserica. Dimpotrivă, nu a făcut decât s-o întărească. Credința s-a întărit iar adevărul ei a fost fixat în cele mai mici detalii: credința că doar Hristos este Dumnezeu-Adevărat. Toți ceilalți așa-ziși dumnezei nu sunt decât creații și plăsmuiri ale închipuirii, demoni: ,,Iar toți dumnezeii neamurilor demoni sunt” (Psalm 95, 5).

1. Metamorfozarea înșelătoare a ,,religiei universale”

Toate acestea expuse mai sus s-au întâmplat până la începutul secolului al XX-lea, atunci când și-a făcut apariția tumoarea scârnavă a ecumenismului, aducând drept argument unirea tuturor creștinilor. Acesta a fost, însă, doar un pretext. Scopul final real era, de fapt, acela de a conduce lumea spre o unire religioasă sub forma acestei urâciuni în fața lui Dumnezeu care se numește ,,religie universală”. O astfel de formă a ,,religiei universale” și-a făcut apariția odată cu prima conferință a ,,Parlamentului Religiilor Lumii” ce s-a ținut în 1893 la Chicago. Peste 100 de ani a avut loc ce-a de-a doua conferință, tot la Chicago, iar de atunci, au avut loc astfel de întruniri la fiecare 5 ani, astfel: în 1999 la Cape Town, în 2004 la Barcelona, în 2009 la Melbourne, în 2015 la Salt Lake City.

Ce este, însă această ,,religie universală”?

Este o concepție total greșită că toate religiile sunt bune, ,,corecte” și că fiecare religie ne arată un drum diferit pe care putem ajunge la același Dumnezeu. Așadar, toți ,,liderii” religioși ne îndeamnă să colaborăm pentru crearea unei singure religii, universale, care să ne unească pe toți în fața Tatălui nostru comun, Dumnezeu.

Aceste idei au fost răspândite în Europa Apuseană de către diferiți ,,guru” hinduși care împărtășesc exact aceste idei. La prima conferință ținută la Chicago în 1893, guru Swami Vivekananda spunea: ,,Dacă o anumită religie este adevărată, atunci și toate celelalte sunt adevărate. Noi, hindușii, nu doar tolerăm toate religiile ci și ne unim cu acestea rugându-ne cu mahomedanul în geamie, închinându-ne în fața flăcării lui Zoroastru și îngenunchind în fața crucii Creștinismului”. Astăzi, aceste idei s-au răspândit destul de periculos în Creștinism și în toată lumea în baza ideilor de mai jos ale lui Vivekananda: ,,Dacă cineva din acest auditoriu crede că această unire se va înfăptui prin triumful unei anumite religii și prin dispariția celorlalte, eu nu am să spun decât atât: Fratele meu, speranțele tale sunt deșarte. Nu cumva ar vrea creștinii să devină hinduși? Pentru numele lui Dumnezeu! Sau nu cumva vor vrea hindușii și budiștii să devină creștini? Nu! Creștinii nu trebuie să devină budiști ori hinduși, și, nici aceștia din urmă nu trebuie să devină creștini, ci fiecare religie trebuie să-și însușească spiritualitatea celorlalte păstrând, în același timp, particularitățile proprii, și urmărind să se dezvolte în acord cu propriile legi”. Pentru a-și susține mai bine propaganda unirii tuturor religiilor, Vivekananda a folosit următoarea analogie: ,,Diferitele concepții religioase sunt asemenea unor oameni orbi care încearcă să descrie un elefant. Unul descrie trompa, altul apucă piciorul, celălalt urechea etc. Toți tind să se contrazică până când părerile lor se combină într-un tot și abia atunci vedem elefantul întreg”.

Plecând de la această concepție au apărut de-a lungul vremii, precum ciupercile după ploaie, o mulțime de organizații asemănătoare ,,Parlamentului Religiilor Lumii”: ,,Congresul Religios Internațional” (WCF, www.worldfaiths.org), ,,Inițiativa Religiilor Unite” (URI, www.uri.org), ,,Consiliul Mondial al Liderilor Religioși” (www.millenniumpeacesummit.org), ,,Inițiativa Femeilor lideri religioși și spirituali pentru pacea mondială” (www.gpiw.org), ,,Conferința Mondială a Religiilor pentru pace” (WCRP, www.wcrp.org).

Nu cred că mai este nevoie să menționez că toate aceste întâlniri interreligioase organizate de-a lungul vremii – la unele participând și Papa care, din inițiativa lui, la Assisi s-a rugat împreună cu toți ceilalți lideri și reprezentanți ai diferitelor mișcări religioase – slujesc și cultivă aceeași concepție demonică. Vorbim, într-adevăr de o gândire satanică ce pune semnul egal între adevăr și minciună, amestecă autenticul cu înșelarea și confundă lumina cu întunericul.

Mulți consideră, poate, că toată această evoluție este un proces firesc ce se datorează globalizării. Fără îndoială că globalizarea favorizează o astfel de evoluție. Se cuvine, însă, să subliniem aici factorul principal care pregătește terenul dar și finanțează din umbră, acesta nefiind altcineva decât Sionismul internațional al cărui plan nu este decât omogenizarea și uniformizarea lumii la toate palierele pentru ca aceasta să fie mai ușor de condus și a ușura ducerea la îndeplinire a planurilor perfide de impunere a unei Ordini Mondiale.

Celor care au și cea mai mică umbră de îndoială despre acest lucru le reamintim declarațiile pe care președintele de atunci al Israelului, Shimon Peres, le-a făcut la 4 septembrie 2014 în cadrul întâlniri cu Papa Francisc. Peres propunea în mod insistent ca Papa să ia inițiativa creării unei Organizații a Religiilor Unite, asemănătoare ,,Organizației Națiunilor Unite”, adică o formă oficială a ,,religiei universale”. Această propunere a fost discutată amănunțit și, după cum a declarat reprezentantul Vaticanului, cardinalul Federico Lombardi, ,,este o propunere care va fi analizată de către Vatican”. Planurile pe care Sionismul urmărește să le pună în aplicare sunt favorizate și de confuzia fără limite în care se găsește Protestantismul, dar și de trădarea tragică și căderea Papismului. Iar aceste lucruri nu sunt câtuși de puțin exagerate. Este de ajuns să reamintim de teatrul interreligios de prost gust de la Assisi, dar și de ultima vizită a papei în Constantinopol, la 20 noiembrie 2014. Odată ajuns acolo, înainte de a ajunge la Patriarhia Ecumenică, papa a mers la celebra ,,Moschee Albastră” și a simțit nevoia să se roage. ,,Putem să ne rugăm?, l-a întrebat el pe marele muftiu al Constantinopolului, Rahmi Yaran, care îl însoțea. Și s-au întors amândoi către Mecca și au început să se roage. Dar, oare cărui Dumnezeu s-au rugat…?

În acest sens, amintim și discuțiile teologice interreligioase care au avut loc între 24 și 26 noiembrie 2014 la Salerno (Italia) între teologi catolici și rabini ai cultului iudaic. Dintre declarațiile oferite o reținem pe cea a cardinalului Cocopalmerio care a spus: ,,Biserica este noul popor al lui Dumnezeu. Dar, la fel și Israil a fost, este și va fi întotdeauna poporul lui Dumnezeu, lucru confirmat și de Pavel. În acest sens, orice dorință, sau, mai rău, orice încercare de aducere a evreilor la credința creștină este absurdă și inacceptabilă”.

Sigur! Absurdă și inacceptabilă! O altă formă de trădare a Evangheliei nu cred că ar fi putut să conceapă cineva. Astfel, ne amintim cuvintele Sfântului Iustin Popovici, care, la prima vedere pot părea dure dar ele exprimă cât se poate de clar situația în care ne găsim astăzi. Sfântul Iustin a spus că, ,,în istoria neamului omenesc există trei mari căderi: a lui Adam, a lui Iuda și a Papei”. Și pentru a arăta și mai clar decăderea papismului, să vedem care au fost concluziile conferinței amintite mai sus. Rabinul Greenberg a ținut să-și încheie discursul său cu o glumă: ,,Atunci când Mesia a venit, în cele din urmă, a avut loc o conferință de presă. La un moment dat a fost întrebat dacă aceasta a fost prima sau ce-a de-a Doua venire a Sa. Care a fost răspunsul Său? No comment”. (http://vaticaninsider.lastampa.it/en/news/detail/articolo/rabbi-cocopalmerio-cei-unedi-37881/).

Evreii au prevestit cu deosebită precizie forma și lucrarea Antihristului și a falsei sale biserici pe care, cu multă sârguință o pregătește Papismul, cu largul concurs și al unor episcopi ortodocși. În ce hal am ajuns!

Iar lucrul cel mai rău este că toate aceste acțiuni și declarații au afectat și conștiința mărturisitoare a ortodocșilor. În unele cazuri, într-un asemenea grad, încât veșnicul de pomenire Sávvas Agourídis, profesor la Facultatea de Teologie din Atena, să-și asume rolul principal în editarea ,,Sfintei Scripturi Universale” editată cu recomandarea escrocului spiritual sud-coreean Mun și care este folosită acum de toate mișcările religioase pentru a-și susține ideile rătăcite. Însă această așa-zisă ,,Scriptură” nu este singurul rău care se răspândește, pentru că suntem martorii unei avalanșe de astfel de fenomene. Peste tot încep să se ridice ,,biserici” în care să se roage toți cei care ,,cred” în Dumnezeu. Așa este, de exemplu, ,,Biserica Unicului (Dumnezeu)” ce se ridică la Berlin. Astfel, în cartierul Petriplatz se ridică o biserică în care să se poată ruga laolaltă creștinii, musulmanii și evreii. Este vorba de un lăcaș denumit ,,Casa Unicului”. Aceasta va fi biserică, sinagogă și moschee, toate trei într-un singur spațiu. Planurile construcției au fost deja aprobate și, în curând, această biserică, ce nu este decât un afront la adresa creștinismului, va fi gata. Rabinii, imamii și pastorii se declară cu toții entuziasmați de această lucrare inovatoare unică!…

O altă asemenea monstruoasă ,,biserică” ridicată în numele ,,religiei universale” se găsește în orașul Kazan din Rusia. La 10 km de depărtare de orașul Kazan, în orășelul Staroye Arakchino a fost ridicată o ,,biserică” în numele ,,religiei universale” unde sunt reprezentate cele mai importante 12 religii ale lumii. Artizanul acestei ,,realizări” este Ildar Khanov, un tătar musulman care susține că în 1994 i s-a arătat Iisus Hristos pe țărmul Volgăi și i-a poruncit să ridice o biserică pentru toate religiile. După spusele, lui Hristos i-ar fi spus: ,,Ildar, trezește-te mâine la ora 6 dimineața, ia un ciocan și începe să zidești temelia unui lăcaș unde să fie cinstite toate religiile”. Astfel a fost ridicată această construcție monstruoasă, ridicată după planurile catedralei ,,Sfântul Vasile” din Moscova. Această ,,biserică universală” are turlă asemeni unei biserici ortodoxe, clopotniță, minaret, turlă de geamie, turlă de sinagogă, piramidă, o stupă budistă ș.a. care reprezintă cele 12 cele mai importante religii ale lumii. Cu toate acestea, Ildar s-a declarant parţial mulțumit pentru că el ar fi dorit să reprezinte 16 religii, nu doar 12! În interiorul construcției se găsesc tot felul de reprezentări: Cruci, semiluni, Steaua lui David, dragoni, şi, de asemenea, ,,altare” pentru toate cele 12 religii. Prefectura din Cazan a numit această construcție monstruoasă ,,Biserica tuturor religiilor”.

Cel mai rău exemplu la care ne vom referi este biserica ,,ortodoxă” a Sfântului Nicolae ridicată lângă Turnurile Gemene din New York  și care a pierit împreună cu acestea. După 11 septembrie, autoritățile nu au mai dorit să acorde autorizația de reconstrucție a acesteia. După mai multe procese, însă, autoritățile au cedat, cu condiția, însă, ca acest locaș să fie al poporului american și care să aibă spații de rugăciune pentru toate cultele religioase. Și, din păcate, din pricina presiunilor autorităților, o astfel de ,,biserică” a început deja să se ridice.

În Grecia, invazia ,,religiei universale” și-a făcut debutul prin așa-zisul ,,Nou program de studii al orei de religie” pe care Ministrul Învățământului se arată hotărât să-l impună, și care nu este unul de predare al religiei (ortodoxe) ci al religiilor. Iar aceasta este o oarecare diferență…

Aici, însă, apare o întrebare chinuitoare:

• Cum am ajuns aici?

La această întrebare cât se poate de îndreptățită vom încerca să răspundem prin 2 exemple. Primul se referă la conducătorii noștri bisericești iar celălalt la fiecare dintre noi.

Primul exemplu l-am luat din povestea cu Cloșca cu pui și Luceafărul, poveste pe care mi-aduc aminte că am auzit-o de foarte multe ori din gura mamei mele când eram copil. Să ascultăm povestea, așadar.

Cloșca a rămas orfană de mamă. Tatăl său s-a recăsătorit atunci iar Cloșca a mai avut un frățior, pe Luceafăr. Cei doi frățiori se iubea foarte mult, însă mama vitregă nu o iubea pe Cloșcă, ci o ura din tot sufletul. Atunci, cei doi copii s-au înțeles și au fugit amândoi de-acasă. Pe drum, însă, Luceafărului i s-a făcut sete. A găsit puțină apă într-o urmă de copită de miel și a băut de-acolo și s-a transformat și el în miel. Mergând, au ajuns la grădină mare care avea în mijloc un palat. Atunci a apărut fiul de împărat iar Cloșca a vrut să se ascundă într-o scorbură de copac. Prințul a văzut-o la timp, însă, și i-a spus să coboare din copac. Ea nu vroia să coboare cu nici un chip. Atunci, o vrăjitoare bătrână a pus prinsoare cu fiul de împărat că ea va reuși s-o facă să coboare din copac. Bătrâna a cerut doar o copaie, un sac de făină, un ciur, un purcel și o nuielușă. S-a dus și s-a așezat sub copac. A întors copaia cu scobitura în jos, a întors ciurul invers, a pus făină deasupra și a început să cearnă. În mod firesc, făina s-a împrăștiat peste tot. Purcelușul a venit imediat și a început să mănânce. Cloșca, de sus vedea toate acestea. A strigat la bătrână:

• Hei, bătrâno, nu ții bine ciurul și copaia ai așezat-o invers. Fii atentă și la purcel că îți mănâncă făina!

Bătrâna vrăjitoare se făcea că nu aude:

• Nu aud bine, fato, coboară de acolo.

Cloșca a coborât mai jos și i-a spus iar bătrânei:

• Hei, bătrâno, nu ții bine ciurul și copaia ai așezat-o invers. Fii atentă și la purcel că îți mănâncă făina!

Bătrâna, la fel:

• Nu aud bine, fata mea, vino aici, jos!

Atunci, Cloșca s-a văzut nevoită să coboare. Prințul, însă, care se înțelesese cu bătrâna, se găsea ascuns în apropiere. Cum a coborât, el a alergat în grabă și a prins-o.

Aceasta este povestea al cărei sfârșit îl vom afla mai jos.

Așa s-a întâmplat și cu Ortodoxia noastră. S-a lăsat înșelată de vrăjitoarea cea rea, care este lumea aceasta decăzută, și a coborât de la înălțimea măreției ei, din slava ei dumnezeiască, fiind în primejdie să devină la fel ca lumea aceasta ce se află sub stăpânirea Satanei și să fie atrasă precum o desfrânată să se închine altui dumnezeu. S-a lăsat amăgită atunci când a auzit îndemnul ,,coboară jos”. Au fost amăgiți conducătorii noștri bisericești, nu doar atunci când au purtat dialoguri cu eterodocșii, dar mai ales când au început să îi frecventeze pe aceștia, și, deși la nivel de discuții lucrurile nu au avansat în nici un fel, ei au continuat să meargă înainte, să se înfățișeze împreună cu aceștia și să vorbească despre unire. O unire forțată, o unire imposibilă în fapt.

Iar lucrurile stau cu atât mai rău cu cât toate aceste evenimente se desfășoară la nivel interreligios și, astfel, nu facem decât să ne îndreptăm cu pași repezi spre instaurarea ,,religiei universale”. Noi, cum am acceptat așa ceva?

Putem găsi răspunsul în povestea lui Olivier Clerc cu broscuța.

Olivier Clerc, scriitor franco-elvețian, cunoscut în special pentru faptul că a militat pentru pacea și înțelegerea în relațiile interumane, prin povestioara care urmează, înfățișează rezultatele catastrofale ale lipsei conștientizării schimbărilor care influențează defavorabil societatea noastră.

Broscuța care nu știa că o să fiarbă…

,,Imaginați-vă, spune Clerc, o oală plină cu apă rece în care înoată nestingherită o broscuță. Veți pune apoi oala să fiarbă la foc mic. Apa începe să se încălzească. Broscuța simte apa călduță și se simte din ce în ce mai bine. Însă, temperatura apei continuă să crească. Broscuța simte acest lucru, se simte puțin obosită, dar, cu toate acestea nu o cuprinde frica. Acum apa este foarte fierbinte iar broscuța nu se mai simte la fel de comod dar este epuizată. Din acest motiv rabdă și nu reacționează. Temperatura apei continuă să crească, broasca începe să fiarbă în apa clocotită și, până la urmă moare.

Dacă aceeași broscuță ar fi fost aruncată direct în apă fiartă la 50 de grade, dintr-o singură săritură, ar fi reușit să iasă din oală și nu ar fi murit”.

Povestioara de mai sus ne demonstrează faptul că, atunci când o schimbare se produce într-un mod suficient de lent, atunci conștiința nu mai este la fel de vigilentă, și, în cea mai mare parte a situațiilor, nu provoacă nici o reacție, nici o rezistență, nici un fel de împotrivire.

Dacă am fi observat ceea ce se întâmplă în societatea noastră de câteva decenii încoace, am fi putut să înțelegem că am început să ne abatem de la calea cea dreaptă, lucru care se întâmplă până astăzi. Situații care, în urmă cu 20, 30 ori 40 de ani ne-ar fi făcut să ne înfiorăm, încet, încet au devenit lucruri comune și trec absolut neobservate pentru cei mai mulți dintre noi.

În numele progresului, al științei și al câștigului, au loc tot timpul abuzuri împotriva libertății personale a fiecăruia, a valorii umane, a integrității naturii, a frumuseții și a bucuriei de a trăi, într-un ritm lent dar continuu, cu complicitatea continuă a unor victime ignorante, care, poate că, între timp își pierd capacitatea și dorința de a se apăra.

Toate aceste avertismente cu privire la viitorul nostru, în loc să provoace reacții și măsuri de prevenire, nu fac altceva decât să pregătească psihologic lumea cu privire la ceea ce urmează, astfel încât să primească și să accepte condițiile dramatice inumane de viață ce vor fi impuse. Insistența cu care mass-media bombardează continuu, asemenea unor lovituri de ciocan, cu informații în fiecare zi, nu fac decât să obosească creierul și îl fac să-și piardă capacitatea de a distinge și deosebi în diferite situații.

Când am început să vorbesc despre aceste lucruri, avertizam cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Acum vorbesc despre ceea ce se întâmplă deja! Trebuie să înțelegem că, în acest moment suntem în oala cu apă care fierbe. Trebuie să alegeți! Așadar, dacă încă nu sunteți deja fierți pe jumătate, asemenea broscuței, adunați-vă puterile, faceți un salt și săriți din această oală care fierbe înainte de a fi prea târziu! Deja suntem pe jumătate fierți! Sau nu? Întrebarea este adresată fiecăruia dintre noi.

1. ,,Religia viitorului” și Marele Sinod.

Această mare problemă, vitală și extrem de periculoasă ar fi trebuie să fie prima, sau printre primele pe care ar trebui să le ia în discuție Marele Sinod. Pentru că astfel se pregătește terenul pentru impunerea religiei lui Antihrist. Iar această ,,religie” va fi susținută de ,,falsul profet” despre care se vorbește în cartea Apocalipsei. Iar ceea ce spun nu este câtuși de puțin exagerat.

Antioh al IV-lea Epifanul, care nu este decât o preînchipuire a Antihristului, este cel care a impus la vremea sa un unic sistem religios. Citim în Cartea I a Macabeilor: ,, Şi a scris regele Antioh la toată împărăţia sa să fie toţi un popor şi să părăsească fiecare legea sa. Şi au primit toate neamurile cuvântul regelui”. (I Macabei 1, 43-44). Ei, această urâciune a pustiirii, Marele Sinod o ignoră ca și cum ar fi un lucru neînsemnat, fără valoare, o problemă inexistentă. În tot acest timp, fenomenul mătură totul în cale și pregătește tronul fiarei iadului din noul Babilon care întruchipează taina înfricoșătoare a fărădelegii.

1. Datoria noastră, a Ortodocșilor

În aceste condiții, este cât se poate de clar ce au de făcut toți cei care mărturisesc cu adevărat credința ortodoxă. Pentru că răsuflarea cea urât mirositoare a Antihristului se simte tot mai aproape, este nevoie ca în acest aluat să fie așezat fermentul viu al Ortodoxiei pentru ca aluatul să dospească, mesajul Evangheliei să ajungă la toate neamurile, la toate limbile, la toate popoarele iar Crucea Ortodoxiei să lumineze de la un capăt la altul al pământului. Iar sfârșitul va fi triumfător, asemenea poveștii cu Cloșca și Luceafărul:

Atunci când fiul de împărat a prins-o, Cloșca a început să plângă. El i-a spus, însă, că o iubește și că vrea s-o facă soția sa. Ea a primit, însă i-a cerut să-i dea voie să-l ia cu ea la palat și pe Luceafăr, cel prefăcut în mielușel, pe prietenul ei. Prințul a primit, iar peste câteva zile a avut loc și nunta. Cloșca strălucea în rochia de mireasă și toți se minunau de frumusețea ei. Soacra sa, însă, o invidia în ascuns. Ca să-i facă rău, a poruncit ca mielul să fie înjunghiat și pus la frigare, lucru care s-a și întâmplat. Mielul a fost adus mesenilor dar Cloșca nu s-a atins de el. A cerut doar să primească oasele ce vor rămâne după ospăț. Le-a luat și le-a îngropat într-un colț al grădinii. Pe locul acela a răsărit un portocal care avea o portocală de aur tocmai în vârf. Din pizmă, soacra ei a cerut ca portocalul să fie tăiat. Au încercat în zadar slujitorii să taie portocalul dar nu au reușit: de câte ori se apropiau, crengile îi loveau fără milă. Atunci a încercat și Cloșca să ia portocala. Portocalul s-a aplecat iar portocala cea de aur s-a lăsat singură în mâna întină a copilei. Imediat ce a ajuns în mâna ei, Cloșca a auzit o voce:

• Ține-te, copilă, o să te iau să plecăm din lumea aceasta rea.

Portocalul a început să crească, să se înalțe, din ce în ce mai mult. Cloșca a prins a striga:

• Rămâi cu bine, prințule! Rămâi cu bine, tată socrule! Liniște în această lume nu am găsit: din mâinile mamei vitrege celei rele am căzut în mâinile soacrei neiubitoare.

Copacul s-a înălțat din ce în ce mai mult până ce a atins cu vârful său cerul iar cei doi frați s-au prefăcut în stele: Cloșca cu pui și Luceafărul.

Oricâte ar născoci instrumentele satanice ale totalitarismului noii ordini mondiale, oricât ar încerca să atragă Ortodoxia în mrejele lor, ea nu se va pierde. O pot înjunghia, o pot schingiui înfricoșător, o pot îngropa. La sfârșit, însă, va străluci plină de lumină precum ,,Cloșca cu pui” și ,,Luceafărul”: ,,Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută?” (Cântarea Cântărilor 6, 10).

Epilog

Acesta va fi sfârșitul basmului despre ,,religia universală” și ecumenism. Pentru că despre un basm este vorba,despre minciuni și înșelare.

Căci singurul Adevăr este Hristos, după cum mărturisește fiecare suflet ortodox în toate timpurile prin cuvinte ca acelea ale marelui teolog și părinte al nostru, cuviosul Iustin Popovici: ,,Oprește-te, universule, toată lumea văzută și toate cele ce există! Plecați-vă la pământ, inimi și minte, toate cele ce viețuiesc, cele nemuritoare și cele veșnice! Pentru că, fără Hristos, toate acestea sunt iad: un iad lângă alt iad. Toate nu sunt decât iaduri fără de număr și nesfârșite peste tot, și în sus, și în adâncuri și de-a latul pământului. Viața fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul fără Hristos, soarele fără Hristos și toate fără El nu este decât nerozie, o durere de nesuportat, un chin sisific, un iad nesfârșit! Nu vreau nici viața și nici moartea fără Tine, Dulce Iisuse Hristoase! Nu vreau nici adevărul, nici dreptatea, nici raiul, nici veșnicia! Nu, nu! Doar pe Tine te vreau, Tu să fii în tot, în toate și mai presus de toate! Adevărul, dacă nu este Hristos, nu am nevoie de el, pentru mine este doar iad. La fel este iad și dreptatea, și dragostea, binele, bucuria: iar Dumnezeu, dacă nu este Hristos, pentru mine este doar iad. Nu vreau nici adevărul fără Hristos, nici dreptatea fără Hristos, nici dragostea fără Hristos, nici (pe) Dumnezeu fără Hristos. Nu vreau toate acestea în nici un fel! Voi primi orice fel de moarte: să mă osândiți la moarte așa cum veți voi, dar fără Hristos nu vreau nimic altceva. Nici pe mine însumi, nici Însuși pe Dumnezeu, nici altceva între acestea două: nu vreau, nu vreau, nu vreau”.

Sursa: http://epomeni-tois-agioispatrasi.blogspot.gr/2016/03/blog-post_85.html

Traducere: Viorel Iosif (G.O.)

Graiul Ortodox

Tăcerea – al treilea tip de ateism. Th. Zisis despre arhierei ai Eladei şi terorizarea preoţilor şi luptătorilor pentru Ortodoxie

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Tăcerea – al treilea tip de ateism. Th. Zisis despre arhierei ai Eladei şi terorizarea preoţilor şi luptătorilor pentru Ortodoxie

PROTOPREZBITERUL THEODOROS ZISIS:

ARHIEREI DIN MAKEDONIA (ELADA)

 ÎI TERORIZEAZĂ PE PREOŢI

ŞI ÎI CALOMNIAZĂ PE LUPTĂTORII PENTRU ORTODOXIE

1. Filocatolicii nu se neliniştesc. Planul se aplică.

Toţi aceia care au planificat şi aplică subjugarea ortodocşilor faţă de papa aveau până acum toate motivele să fie mulţumiţi, pentru că vedeau că, în ciuda existenţei anumitor reacţii, planul înainta şi sperau că la o nouă Ferrara-Florenţa vor reuşi acceptarea şi semnarea unui nou „horos” (hotărâre) unionist, a unei noi uniaţii.

Comparativ cu vechiul sinod de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), acum condiţiile sunt mai prielnice. Multă lume necatehizată şi neinformată în temele credinţei a fost narcotizată de agapologhia [iubirologia] ipocrită şi mincinoasă, care se potriveşte spiritului globalizării şi ştergerii diferenţelor şi particularităţilor. În biserici, predicile te sufocă prin analize sociale şi exaltări patriotice sau cu pietisme superficiale şi ipocrite. Rar se dezvoltă temele credinţei cu referire la erezii şi la eretici, în mod deosebit la erezia papismului şi la panerezia ecumenismului. Prin urmare, nu există teama dezaprobării şi reacţiei poporului la cele uneltite, cum s-a întâmplat la vechea Ferrara-Florenţa, pentru că acum poporul ignoră cele ale credinţei şi a fost supus unei spălări a creierului sub falsul iubirism (ἀγαπισμοῦ) new-age-ist şi împotriva Iubirii împletite cu Adevărul, împotriva adevăratei iubiri, care nu ascunde înşelarea şi minciuna, ci le denunţă, pentru a-i păzi mai dinainte pe credincioşi.

Conducerea bisericească şi teologică a suferit o eroziune şi o alienare – desigur, cu lăudabile excepţii – sau, precum zice un respectabil stareţ şi egumen, sunt partizanii unei noi erezii, ai ereziei liniştirii (ἐφησυχασμοῦ = relaxării). Nu vor să-şi piardă liniştea şi să se tulbure. Petrec bine în festivităţi şi hramuri, şi cu famenii lor fii duhovniceşti, ce îi înconjoară şi îi urmează. Credinţa se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă şi cei mai mulţi tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este  – după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul şi teologia scolastică papistaşă – al treilea tip de ateism. Primul este negarea existenţei lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniştirea (ἐφησυχασμός = relaxare), tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism.

Toate încercările de reacţie şi de împotrivire, ce s-au înregistrat până în anul trecut prin scrierea de articole şi studii, prin texte apologetice semnate de clerici şi monahi, nu au neliniştit serios cercurile filocatolice şi ecumeniste. Le-au neutralizat cu argumentul că provin din partea unei mici grupări zelotiste, pe care i-au încoronat şi cu epitete ornante pe măsură şi cu asigurarea că vremurile s-au schimbat, iar lumea nu este interesată de credinţă. Desigur, desele vizite ale patriarhului ecumenic în diferite oraşe, în care lumea a preţuit şi preţuieşte aşezământul, istoria, vechea lumină a renumitei Cetăţi (a Constantinopolului), iar nu deschiderile filocatolice şi ecumeniste, pe care de altfel le ignoră, au trimis şi trimit un mesaj greşit că lumea l-ar urma pe patriarh şi ar fi de acord cu cele pe care le face. Să strige prea micii zelotişti! Cine îi aude? Desigur, ar fi dorit, precum s-a văzut din textul patriarhal, să purcedem la dizidenţă şi întreruperea pomenirii, ca din momentul acesta să ne pedepsească oficial şi să ne diminueze influenţa, catalogându-ne drept neascultători şi schismatici. Fără ca lucrul acesta să fie exclus pe viitor, de vreme ce, conform Sfintelor Canoane, schisma o provoacă cei ce propovăduiesc erezia şi nu cei ce o stigmatizează, care sunt vrednici de laudă şi de onoruri, în prezent am ales să informăm clerul şi poporul, pentru a-i ajuta şi pe alţii să înţeleagă ce se întâmplă, să se neliniştească, să se trezească. Nu se cuvine să ne interesăm şi de ceilalţi, şi – desigur, mai ales atunci când este primejduită mântuirea lor prin impunerea ereziei şi a rătăcirii?

2. Se schimbă imaginea. Ameninţări şi calomnii.

Aceasta s-a întâmplat în prima fază prin alcătuirea şi punerea în circulaţie a cunoscutei de acum „Mărturisiri de Credinţă împotriva ecumenismului”, care s-a bucurat de o primire pozitivă. Au semnat-o destui episcopi, sute de clerici şi monahi şi mii din popor, de toate vârstele şi de toate categoriile sociale şi profesiile. Susţinerea propagandistică referitoare la o mică grupare de zeloţi izolaţi se prăbuşeşte. Episcopi renumiţi printr-o înaltă teologie şi chiar altă pregătire şi printr-o morală ireproşabilă se află în fruntea catalogului semnatarilor. Respectabilii Egumeni aghioriţi şi ai mănăstirilor din afara Sfântului Munte, stareţi merituoşi, ieromonahi şi monahi, clerici şi monahi curajoşi şi viteji şi mii din credinciosul popor ortodox. Tot ce are mai ales Biserica s-a ridicat pe meterezele luptei împotriva căderii castrului Ortodoxiei.

Scenariul s-a schimbat şi va urma să se schimbe prin trezirea continuă a cât mai multor credincioşi. Strângerea de semnături continuă. Lucrurile se complică pentru cei care considerau calea unionistă, fără pocăinţă şi fără proclamarea rătăcirii din partea papei, ca o promenadă uşoară, ca pe o nouă uniaţie, adică a ne uni păstrându-ne fiecare cele ale lui, prin unitatea în diversitate cum proclamă ingenios şi înşelător.

Văzând această schimbare a scenariului în dauna lor şi pentru Ortodoxie, că de acum nu pot să fie siguri asupra rezultatului, că, precum zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur într-un caz similar, înseşi oile devin străjeri ai turmei, când arhipăstorii şi păstorii nu priveghează, au început să se enerveze, să se simtă deranjaţi, să se tulbure şi să ameninţe. Patriarhul ecumenic de două ori a săgetat ameninţări împotriva celor ce au redactat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” acţionând şi intervenind desigur dincolo de limite în hotarele altei jurisdicţii bisericeşti, a Bisericii Autocefale a Eladei. Putea să-şi exercite jurisdicţia doar în Sfântul Munte şi în toate regiunile elene ce aparţin jurisdicţiei lui. Pe 29 august din Cetate a ameninţat în predica sa din biserica Sfântului Ioan Înainte-mergătorul, că vom primi răspunsul corespunzător, fără să se gândească prin asociere că în mod asemănător a cerut şi el „capetele pe tipsie” ale curajoşilor luptători şi mărturisitori. Răspunsul nu a fost părintesc, iubitor, ca faţă de eretici, ci pedepsitor şi răzbunător. A cerut printr-o scrisoare adresată arhiepiscopului Atenelor şi a toată Elada, kir Ieronim, să se ia măsuri urgente de către Întrunirea Ierarhiei din octombrie împotriva celor care au alcătuit „Mărturisirea de Credinţă”. Actul patriarhal a funcţionat ca un bumerang. S-a întors împotriva celui ce l-a trimis, nu doar pentru că un ierarh curajos a demonstrat că patriarhul a deformat şi falsificat textul „Mărturisirii…”, ci şi pentru că actul patriarhal s-a transformat într-un paşaport, o punte, pentru a trece – în sfârşit, spre dezbaterile Ierarhiei tema ecumenismului şi a dialogului teologic cu papa. Şi, în plus, Ierarhia esenţialmente a rămas surdă şi nu a răspuns la cererea patriarhului de a lua măsuri împotriva noastră.

Din nefericire, ameninţările continuă în alt mod. Unii arhierei au preluat ştafeta, arhierei care, se pare, cedează uşor la propuneri şi constrângeri. Doi din ei aplică un plan de terorizare a preoţilor lor, pentru a nu îndrăzni să purceadă la Rezistenţa ortodoxă împotriva ecumenismului. În acelaşi timp, defăimează şi clevetesc pe cel ce scrie rândurile de faţă cu nerozii şi fabulaţii, creaţii ale imaginaţiei lor sau ale informatorilor cu care se aseamănă. La sinaxele preoţeşti pe care le-a organizat unul din ei, imediat după întrunirea Ierarhiei în octombrie, iar celălalt în ianuarie (2010), s-au întors cu mânie împotriva „Mărturisirii…” şi au depreciat-o. Al doilea a interzis clericilor, sub ameninţarea izgonirii lor din mitropolie, să facă orice discuţie fie pro, fie contra ecumenismului şi a papei. Şi nu doar că nu a luat măsuri, dar se mândreşte şi-l laudă pe egumenul unei istorice sfinte mănăstiri din eparhia lui, care revigorând metode papale evmedievale  – aceasta este morala filocatolicilor – a ars în faţa ochilor înmărmuriţi ai credincioşilor cărţi care conţineau „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Fapta sa ne aminteşte de arderea a 26 de sfinţi mucenici din Sfânta Mănăstire Zografu de către latinocugetătorii patriarhului Ioan Vekkos (1275). Să judece oamenii cine sunt fanaticii şi cât de mare e slăbiciunea minciunii în faţa Adevărului.

Încercând arhiereii cu pricina să clatine şi încrederea clericilor, respectul şi dragostea lor faţă de persoana celui ce scrie, au formulat clevetiri cu desăvârşire neîntemeiate, unica armă a oamenilor laşi şi a bărbăţiei şi onestităţii lor îndoielnice. Când nu ai argumente, împroşti cu noroi şi aduci acuzaţii murdare, şi desigur în absenţa celui calomniat. Noi, respectând demnitatea arhierească a Preasfintei Preoţii, şi nu persoanele lor care nu merită să le respecţi, ne ferim în prezent să publicăm numele lor şi să combatem clevetirile lor false şi neîntemeiate. Ne bucurăm, pentru că Domnul ne învredniceşte să fim huliţi şi să fim clevetiţi pentru Adevăr şi Ortodoxie. Am purces doar la aducerea la cunoştinţă a acestor ameninţări şi calomnii, în primul rând pentru a-i încuraja pe nevoitorii luptători să nu se teamă de aceşti episcopi  nevrednici, care nici de Dumnezeu nu se tem, nici de oameni nu se ruşinează, pentru a ne păzi anticipativ de toţi aceia care întâmplător (poate) vor crede clevetirile şi smintelile. Încă şi pentru a informa pe abuzatorii demnităţii arhiereşti, care tiranizează despotic şi lumesc pe clerici şi turma, că şi ei sunt oi ai arhipăstorului Hristos, Care va proteja Biserica Lui de lupii papismului şi ai ecumenismului şi de păstorii năimiţi, care îşi părăsesc oile şi nu se jertfesc pentru ele, pentru că se interesează doar de traiul bun, doar de laptele şi lâna lor (Ioan 10, 1-15).

(tradus din elină: http://acvila30.ro; sursa: Ορθόδοξος Τύπος, 19/2/2010)

SCRISOARE DESCHISĂ Către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

http://www.petitieonline.com/scrisoare_deschis_ctre_pf_daniel_despre_sinodul_din_creta

Citiţi, semnaţi, distribuiţi!  Chiar dacă delegaţia BOR este deja în Creta, chiar dacă nu vor ţine seama deloc de opinia noastră, noi avem datoria să ne-o exprimăm.  Hristos Însuşi i-a lăudat pe ucenicii săi, spunând că dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga!*

* Luca 19, 39-40

39.	Dar unii farisei din mulţime au zis către El: Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii.
40.	Şi El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.

UPDATE: Azi dimineaţă scrisoarea deschisă a fost depusă la Registratura Patriarhiei.  Întrucât am primit informaţii de la Palatul Patriarhal că Sfântul Sinod al BOR se va întruni şi mâine pentru a discuta problemele legate de Sinodul Panortodox din Creta, vom face astfel încât membrii Sfântul Sinod al BOR să primească înainte de începerea şedinţei câte un exemplar din scrisoarea deschisă însoţit de lista actualizată de semnături.  Strângerea de semnături online va continua şi după aceea.

UPDATE2: Marţi, 7 iunie, Sfântul Sinod al BOR a discutat problema participării BOR la Sinodul Panortodox, inclusiv, conform informaţiilor primite, diferitele documente care au fost depuse.  Nu ştim cât de mult au fost luate în serios aceste documente, adică această scrisoare şi altele, întrucât după cum se ştie BOR nu s-a retras de la Sinodul din Creta, nu a cerut amânarea acestuia şi nici nu a dat publicităţii amendamentele propuse.  Aşteptăm cu interes să vedem ce vor face în Creta!

APEL CĂTRE SFÂNTUL SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN PRIVINŢA SFÂNTULUI ŞI MARELUI SINOD – Petitieonline.com

Citiţi, comentaţi, semnaţi! Domnul să ne lumineze şi să-i lumineze şi pe ierarhii noştri!

Blog de Dogmatică Empirică

Intraţi şi semnaţi această petiţie către Sfântul Sinod al Bisericii noastre.

Sinodul nostru se va întruni la 5-6 iunie pentru a decide o poziţie în privinţa “Sfântului şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe”. Cred că momentul este perfect, în siajul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare care a decis ieri să ceară amânarea Marelui Sinod, reorganizarea şi regândirea problematicilor şi documentelor de adoptat. În esenţă, acesta este un apel la unitate. Numai după ce se rezolvă cu bine aceste probleme poate avea loc un Sfânt şi Mare Sinod care să aducă bucurie, pace şi unitate spre slava Bisericii şi mântuirea multora.
În paralel, textul poate fi şi ar fi cel mai bine să fie şi printat sau copiat de mână, semnat olograf şi depus până cel târziu mâine la secretariatele Episcopiilor, Arhiepiscopiilor, Mitropoliilor şi Patriarhiei, dar mai ales la cel al Sfântului Sinod.
Şi răspândiţi la cât mai mulţi. Cu…

View original post 473 more words

Părintele Stareț Macarie de la mănăstirea Oituz iși exprimă îngrijorarea cu privire la Sinodul Panortodox din Creta

Preluăm tot de pe site-ul “Atitudini” o a doua scrisoare românească adresată unui ierarh, memoriul Părintelui Stareţ Macarie către ÎPS Ioachim al Romanului şi Bacăului, cu subiectul problemelor pe care le prezintă modul de organizare şi mai ales documentele pregătitoare care urmează a fi discutate în Sinodul din Creta (“Panortodox”).  Nădăjduim că aceste semnale vor da curaj şi altor clerici, monahi şi mireni cărora nu le este indiferentă păstrarea cu scumpătate (acrivie) a dreptei credinţe curajul de a scrie asemenea scrisori către ierarhii lor, şi în general de a face cunoscute tuturor membrilor Bisericii aceste probleme.

Ana Elisabeta

— preluare de pe site-ul “Atitudini” —

Părintele Stareț Macarie de la mănăstirea Oituz iși exprimă îngrijorarea cu privire la Sinodul Panortodox din Creta

 

ÎNALTPREASFINŢITULUI PĂRINTE ARHIEPISCOP IOACHIM, ARHIEPISCOPUL ROMANULUI ŞI BACĂULUI

ÎNALTPREASFINȚIA VOASTRĂ,

Cu ascultarea duhovnicească canonică și respect față de lucrarea arhierească slujitoare a Înaltpreasfinţiei Voastre şi de respectabila Voastră persoană, ca fii ai Sfintei Biserici Ortodoxe, cu smerenie vă rugăm să binevoiți a  vă  apleca atenţia asupra unor aspecte privind viitorul „Sinod Panortodox”, care se preconizează a avea loc la Academia Ortodoxă din Creta, în perioada 16-27 iunie 2016.

Avem convingerea că, trăind în Biserica lui Hristos, am fost mereu în Duhul Adevărului lăsat nouă de la Cincizecime. Noi, ca oameni, am fost supuşi greşelii, dar Biserica Ortodoxă a rămas nepătată, a păstrat Sfânta Tradiție și deplinătatea dumnezeiescului Har mântuitor. Teologia ortodoxă continuă să meargă pe drumul aşezat de toate Sinoadele Ecumenice anterioare, de toţi Sfinţii Părinţi. Axioma teologhisirii ortodoxe este urmarea Sfinţilor Părinţi şi neîncălcarea hotarelor  aşezate de ei.

Înţelegem să acţionăm în duhul iubirii, ascultării, smereniei și respectării celor lăsate de înaintașii noștri. Nădăjduim ca până la sfârșitul vieţii noastre pământeşti să rămânem credincioși și ascultători, mergând pe drumul statornicit nouă, prin poruncile Mântuitorului, de Sfintele Sinoade, de învăţăturile mărturisirii Sfinţilor Părinţi, să rămânem statornici în credință neclintită și în dragoste vie pentru Dumnezeu.

Credem că singura care mântuieşte este Credinţa Ortodoxă şi singura Biserică este cea întemeiată de Hristos. Nu există mai multe biserici, nu există decât Una, Sobornicească şi Apostolească Biserică: Biserica Ortodoxă. Ea a rămas neschimbată în poziţia ei faţă de creştinismul occidental, faţă de papism, protestantism (luteranism, calvinism, etc.) şi anglicanism, care sunt caracterizate drept căderi eretice de la Biserica cea Una. Conştiinţa de sine ortodoxă, potrivit căreia cel care încalcă un mic lucru din acestea se consideră schismatic, eretic şi este anatemizat şi socotit de toţi ca aflându-se în afara comuniunii, îşi păstrează integritatea.

Prin urmare, singurul temei acceptabil al unirii bisericeşti este absoluta  unitate a credinţei şi acordul în privinţa dogmelor, prin acceptarea fără modificări de către eterodocşi a dogmelor ortodoxe. Privitor la dumnezeieştile dogme, în nici un caz nu este loc de iconomie şi compromis. Bunăvoinţa faţă de eretici se poate transforma într-o capcană a schimbărilor, făcute să ne apropie de ei, cu preţul îndepărtării de la calea cea adevărată, de la credinţa cea dreaptă. Termenul „eretic” nu este o insultă, ci un indicator al condiţiei celor abătuţi de la învăţătura de credinţă ortodoxă.

Modificările de natură doctrinară introduc ambiguităţi şi nu limpeziri unor probleme care pot genera interpretări sau devieri. Se răspunde unor comenzi din afara Sfintei noastre Biserici, iar Sinodul, în loc să apere comoara care ne dă viaţa cea în Lumină, renunţă de bună voie la poziţia legitimă, unică, a Ortodoxiei, alegând calea cea largă a pierzaniei şi nu poarta cea strâmtă care ne duce la Păstorul ce Și-a dat viaţa pentru oile Lui.

Se vorbește de un eveniment cu un statut de o manieră nouă (Pan-ortodox), cu o denumire pe care şi-o asumă prea devreme (Mare şi Sfânt), cu o tematică parţial îndreptăţită de schimbările petrecute în lume, cu un limbaj care va crea probleme de

interpretare dogmatică, cu un mod de organizare în care decidenţii au de aplicat pentru întâia oară alte reguli, aşa încât nu poţi să nu te întrebi unde se va ajunge. Aşa cum un pom se cunoaşte după roadele lui, vom cunoaşte, după rezultatele lui, duhul în care se va fi lucrat la acest Sinod Panortodox.

Biserica Ortodoxă Română s-a afiliat Consiliului Mondial al Bisericilor [CMB], făcând în acest context gesturi de apropiere de cei aflaţi în credinţe eretice; a făcut atât de multe încălcări ale celor stabilite în Sfintele Sinoade Ecumenice la anumite întâlniri (Toronto, Chambesy, Canberra, Balamand, Ravenna, etc), atât de multe cedări în faţa ereticilor, încât situaţia a devenit îngrijorătoare de foarte mult timp.

În materialele pregătite pentru dezbaterea temelor Sinodului Panortodox sunt folosite uneori sintagme străine de duhul Ortodoxiei, sloganuri care nu ne aparţin. Se vrea comuniune? Dar în ce fel? Se vrea Potir comun? Nu din Euharistie rezultă dreapta credință, ci din dreapta credință rezultă Euharistia cea adevărată. Unirea cu Hristos nu poate fi înțeleasă fără unirea în adevărul Lui, în adevărul despre El. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii acestora, iar în ceea ce-i priveşte, pocăinţa lor, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul, nu cu rătăcirea şi cu erezia.

Noi avem o bază şi un temei: să ne sprijinim pe cele şapte Soboare Ecumenice, pe Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi şi să nu facem demersuri pentru  a ne apropia de eretici, pentru a ne asemăna lor, ci să-i îndemnăm să îşi recunoască ei rătăcirea şi să revină pe făgaşul de la care s-au abătut şi atunci vor fi cu noi în Sfânta Biserică Ortodoxă. Despărțirea noastră de veacuri de ei, chiar dacă a fost provocată de divergențe dogmatice, are totuși un caracter canonic. Într-o scrisoare către Ieromonahul Teofan din Evia, Sfântul Marcu al Efesului scria: „Fugiţi, fraţilor! Fugiţi de părtăşia cu cele de neîmpărtăşit şi de pomenirea celor de nepomenit!”.

Cu smerenie, dar şi cu îngrijorare, ne exprimăm dezacordul cu privire la abolirea practicii Sfintelor Sinoade Locale și Ecumenice în vigoare până în prezent, în care se dorea ca fiecare episcop să poată dispune de propriul său vot.  Introducerea unei noi reguli – un vot pentru o Biserică – face ca membrii viitorului Sinod Panortodox, cu excepția Întâistătătorilor, să fie elemente pur decorative, lipsindu-i de dreptul de vot.

Am dori să se respecte hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi să nu aibă loc practicarea rugăciunilor în comun și a împărtășaniei comune cu ne-ortodocșii, iar cei care se fac vinovați de acest păcat să fie aduși prin părintească certare la ascultarea hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice și ale Sfinților Părinți care și-au vărsat sângele pentru Ortodoxie.

Condamnăm noua învățătură eclesiologică eretică – despre existența harului mântuitor în afara granițelor canonice ale Bisericii Ortodoxe – așa numita „teorie a ramificațiilor” și a „trunchiului comun”, cât și „teoria minimului dogmatic”.

Dorim ca acei care ne păstoresc şi ne reprezintă să nu se situeze pe pozițiile încălcării canoanelor, participând la rugăciuni în comun cu cei aflați în afara Bisericii, să nu-i pomenească la Sfintele Slujbe și să nu ia hotărâri străine de ceea ce ne-au lăsat Mântuitorul și Sfinții Părinți.

Vă cerem sprijin ca aceste temeri ale noastre să fie transmise Întâistătătorilor Bisericii noastre, încât să nu se ajungă la luarea unor hotărâri care să se abată de la adevărul de credinţă. Mai bine să strigăm noi şi să nu fi fost nevoie, decât să se întâmple lucruri care să fie urâciune în faţa lui Dumnezeu. Am studiat temele aprobate oficial pentru a fi examinate şi adoptate de viitorul Sinod Panortodox,  am văzut poziţia ierarhilor desemnaţi să participe la pregătirea materialelor, am văzut nenumăratele luări de poziţie ale celor din ţara noastră şi din alte ţări, fie la nivel de Întâistătători, fie ale unor personalităţi considerate repere ale Ortodoxiei, la ale căror luări de poziţie ne-am alăturat şi pe care le-am inclus ca anexe în materialul de față.

Am expus îngrijorările noastre şi ale credincioşilor pe care îi păstorim, îndemnându-i la ascultare și discernământ duhovnicesc, dând credit Înaltpreasfinţiei Voastre, cât şi Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe Române că veţi face ceea ce este plăcut lui Dumnezeu în privinţa celor ce se vor discuta şi se vor hotărî la Sinodul Panortodox care vine. Am încercat ca această atitudine a noastră să fie expusă cât mai moderat, tocmai pentru a nu fi etichetaţi ca extremişti, fundamentalişti, pseudo- râvnitori şi schismatici, însă vom fi fermi şi neclintiţi în credinţa noastră şi vom spune ceea ce considerăm că este drept şi corect în faţa lui Dumnezeu, atunci când Sinodul va prezenta rezultatele sale.

Sinodul Panortodox, este momentul final al unui demers început cu zeci de ani înainte, când s-a inițiat mișcarea Ecumenică și CMB-ul, organizație de tip protestant cu sediul la Geneva, care promovează conceptul New Age, „unitate în diversitate” și dorește unirea creștinilor cu celelelte religii.

“Ecumenismul este produsul masoneriei” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae) și este dictat de interesele politice ale Ocultei Mondiale (Sionismul), care dorește să instaureze o Nouă Ordine Mondială. Se impune treptat și subtil un control unic, absolut și totalitar în care identitatea se anulează și se conturează o religie sincretistă unde “toleranța este un zeu”, religie care să ajute la instituirea adorării lui Lucifer și instaurarea lui Antihrist.

Încheind, Înaltpreasfinţite Părinte, vă cerem cu smerenie, cu bună-credinţă, să luaţi în considerare dezacordul nostru documentat şi argumentat, față de aceste aspecte legate de viitorul Sinod Panortodox din iunie 2016.

Vă facem direct răspunzător în faţa Bunului Dumnezeu, ca cel ce  aveţi misiunea şi pentru care ne rugăm ca „drept să învăţaţi Cuvântul Adevărului” şi totodată vă asigurăm de toată susţinerea noastră în lupta pe care o aveţi de dus în aceste momente de răscruce, hotărâtoare pentru apărarea Ortodoxiei. Așteptăm un răspuns în scris, până la începerea Sinodului, prin care să vă exprimaţi poziția, ca ierarh al Bisericii Ortodoxe Române şi păstor al nostru, despre cum este şi va fi afectată Ortodoxia de:

 

• – Sinodul Panortodox
• – Ecumenismul și Consiliul Mondial al Bisericilor
• – Masoneria și Sionismul
• –  Noua Ordine Mondială și New Age.

 

Vă anexăm alăturat, materialele în baza cărora am făcut această scrisoare:

 

1. Sinteză referitoare la luările de poziție ale ierarhilor asupra temelor finale pentru viitorul Sinod
2. Documentele și temele finale pentru viitorul Sinod
3. Mărturisirile actuale împotriva Sinodului
4. Listă cu semnăturile susţinătorilor prezentului

 

 

Data,                           

 

Cu dragoste în Hristos – Domnul, Ai Înalpreasfinţiei Voastre fii duhovnicești

 

Semnătura:

 

Post Scriptum :

 

Menționez că acest memoriu vine pe linia pe care am avut-o în slujirea mea faţă de Dumnezeu în Sfânta Biserică, slujire în care m-am manifestat consecvent pe linia apărării dreptei credințe ori de câte ori am considerat că se întâmplă lucruri de natură să aducă atingere acesteia.

Astfel:

• Am predicat din faţa sfântului altar ori de câte ori a fost nevoie, în apărarea dreptei credinţe şi împotriva ereziei ecumeniste care s-a strecurat în Biserica Ortodoxă.
• Am depus un memoriu împotriva primirii şi cinstirii papei Ioan Paul al II-lea de către Patriarhul Teoctist în anul
• M-am opus an de an acţiunilor ecumeniste din protopopiatul Oneşti, desfăşurate în “săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor”, unde au participat alături de reprezentanţii romano-catolicilor şi preoţi ortodocşi.
• Am luat poziție în Sinaxa stareților din 2015 faţă de slujirea, în mod necanonic, la Sfânta Liturghie a unui protosinghel dovedit a fi mason.

 

Sinteză referitoare la luările de poziție ale ierarhilor asupra temelor finale pentru viitorul Sinod Panortodox

Ne vom raporta la textele ce au fost pregătite, privind viitorul „Sinodul Panortodox”, care va avea loc la Academia Ortodoxă din Creta, în perioada 16-27 iunie 2016.

Am studiat temele aprobate oficial pentru a fi examinate şi adoptate de viitorul Sinod, am vazut poziţia ierarhilor desemnaţi să participe la pregătirea materialelor, am văzut nenumăratele luări de poziţie ale celor din ţara noastrăşi din alte ţări, fie la nivel de Întâistătători, fie ale unor personalităţi considerate repere ale ortodoxiei, la ale căror luări de poziţie ne-am alăturat şi pe care le-am inclus ca anexe în materialul prezentat.

Sunt nenumărate semnalele de alarmă trase de teologi sau ierarhi faţă de textele pregătite pentru Sinod. Am extras doar câteva din luările de poziţie pentru a vedea care sunt îngrijorările noastre, ale semnatarilor acestui memoriu. Suntem împotriva ereziei și a afirmațiilor incluse în textele decizii publicate, după cum urmează:

1. Textul decizie – Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană
   

• Capitolul

 Observăm, totuşi, că toate acestea sunt bazate pe o antropologie defectuoasă (vezi scrisoarea Pr. prof. dr. Mihai VALICĂ, pag. 220 din prezentul material).

În loc ca textul să facă referire la valoarea omului, se referă la „valoarea persoanei umane” (art.1), la„sacralitatea persoanei umane” (art.1), la „valoarea înaltă a persoanei umane”  (art 3) şi în alte locuri.

Desigur, la începutul documentului se afirmă că „în termenul “persoană” este condensat conţinutul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (art. 1). Totuşi, se continuă prin afirmaţia că „sacralitatea persoanei umane”, care decurge din crearea omului după chipul lui Dumnezeu, şi din misiunea lui din planul lui  Dumnezeu pentru om şi lume „a fost sursa de inspiraţie pentru Părinţii Bisericii” (art.1).

Părinţii, totuşi, insistă constant în sublinierea înţelesului termenului de „om”, în timp ce termenul de „persoană” este atribuit lui Dumnezeu.

Nu avem cunoştinţă de texte patristice care să vorbească despre „sacralitatea” şi „valoarea persoanei umane”, ceva ce este produsul teologiei romano-catolice, aşa cum arată clar Lossky şi care în realitate este un punct de vedere ce ţine de teologia post-patristică.

• Capitolul 2
  

Formularea„valoarea şi sacralitatea persoanei umane” din text, este asociată cu corelaţia cacodoxă dintre persoana umană și comuniunea dintre Persoanele Dumnezeieşti. Acest articol face referire la „comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti”, în timp ce terminologia corectă ar fi unitatea şi distincţia Persoanelor Dumnezeieşti. În Dumnezeul Triunic (trei Persoane de o fiinţă), există o comuniune a naturii şi nu o comuniune a persoanelor,   de   vreme   ce   persoanele   au   de   asemenea    propriile     însuşiri   ipostatice incomunicabile.

De asemenea, problematică este şi afirmaţia că „persoana umană” este „purtatoarea concretă a chipului unui Dumnezeu personal” şi „membru al unei comunităţi de persoane în unitatea neamului omenesc, prin harul, viaţa şi comuniunea Persoanelor Divine in Sfânta Treime” (art.1).

 

1. Textul decizie – Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine
   

1.Articolul 4

„Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”…”

Trebuie să observăm că atunci când Biserica Ortodoxă se roagă – cum face întotdeauna – „pentru unirea tuturor”, are în vedere întoarcerea, în unire cu Ea, a tuturor celor care s-audespărțit și s-au îndepărtat, precum ereticii și schismaticii. Această revenire are loc după ce au renegat erezia sau schisma lor. După ce au părăsit acestea, ei sunt încorporați în Biserica Ortodoxă și se alătură Ei – se unesc cu Ea – prin pocăință și cerințele stabilite de sfintele canoane.

Biserica Ortodoxă a lui Hristos, nu a pierdut niciodată „unitatea de credință și de împărtășire în Sfântul Duh” și nu acceptă „teoria restaurării unității” a „celor care cred în Hristos”, deoarece Ea crede că deja există unitatea respectivă, între cei care sunt copiii Săi botezați. Această unitate există între ei și cu Hristos, în credința cea dreaptă (a Bisericii), care nu există în rândul ereticilor și a schismaticilor. Acesta este motivul pentru care Biserica vrea ca ei să se întoarcă în sânul Ortodoxiei prin pocăință.

• Articolul 5

Cu privire la „unitatea pierdută a creștinilor”, este o greșeală, deoarece Biserica, ca popor de credincioși lui Dumnezeu, uniți între ei și cu Capul Bisericii Care este Hristos, nu a pierdut niciodată această unitate, care este a Sa și prin urmare, nu are nevoie să o regăsească, sau încă, să o caute, aceasta deoarece a existat dintotdeauna și va exista, din moment ce Biserica lui Hristos nu a încetat și nu va înceta niciodată să existe. Expresia „pentru restaurarea unității creștine”,este eronată, deoarece unitatea creștină – și anume membrii Bisericii lui Hristos – n-a fost niciodată sfâșiată, din moment ce aceștia rămân uniți cu Biserică. Separarea de Biserică, și abandonarea Bisericii, din păcate, s-a întâmplat de multe ori prin erezii și schisme, dar pierderea

unității interne a Bisericii nu s-a produs niciodată.

De ce în text se fac referiri multiple la „Biserici” și „Confesiuni”?

Care este diferența dintre ele, și ce element le caracterizează pentru ca unele să fie numite „Biserici” și alte „Confesiuni”? Care Biserică este cea care este eretică, care este cea care constituie un grup, sau o confesiune schismatică?

Cât, în ceea ce ne privește, noi mărturisim o singură Biserică, iar toate celelalte sunt erezii și schisme.

Considerăm că atribuirea titlului „Biserică” comunităților eretice sau schismatice este teologic, dogmatic și canonic absolut greșită, pentru că una este Biserica lui Hristos, așa cum este menționat în articolul 1, și o comunitate sau un grup eretic sau schismatic nu poate fi numit de noi Biserică. Doar Biserica Ortodoxă poate să fie numita astfel.

Nimic din acest text nu menționează că singura cale care conduce la unitate cu Biserica este doar întoarcerea ereticilor sau schismaticilor, în pocăință, la Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserica a lui Hristos, Care, în conformitate cu articolul 1, este Biserica noastră Ortodoxă.

Referirea la înțelegerea „tradiției Bisericii primare”, dă impresia că există o diferență ontologică între Biserica primară a celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice și continuarea Sa autentică până în prezent, în care se află Biserica noastă Ortodoxă. Noi credem că absolut nici o diferență nu este între Biserica secolului XXI și cea din primul secol, căci una dintre trăsăturile distinctive ale Bisericii pe care o mărturisim în Crez este că Acesta este apostolică.

• Articolul 6

Documentul vorbeşte despre „dialoguri teologice între diferite Biserici şi Confesiuni Creştine” şi participarea Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenică,„în credinţa că prin dialog ea aduce, astfel, o activă mărturie a plenitudinii adevărului lui Hristos şi a comorilor ei spirituale înaintea celor care sunt în afara ei, urmărind un scop obiectiv – a păşi pe calea spre unitate”.

Există Biserici creştine altele decât Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească?

• Articolul 12

Se menționează că scopul comun al dialogului teologic este „restabilirea finală a unității în adevărata credință și în iubire”.

Impresia care este dată este că noi, ortodocșii, căutam restabilirea în adevărata credință și unitatea de dragoste, ca și cum am fi pierdut-o și că o căutam să o găsim în dialogurile teologice cu eterodocșii. Considerăm că această teorie este teologic inadmisibilă de către noi toți.

Sfinții Părinți nu au vorbit de o anume „lume creștină”, nedefinită, dar într-un scop absolut precis și într-un mod concret, au definit astfel de concepte precum   „drept-măritori”,

„credincioși ortodocși” sau „eretici”, „schismatici”, etc. În schimb, în acest proiect de document, conceptul de „erezie” nu este niciodată menționat.

• Articolul 16

Referirea textului la„Consiliul Mondial al Bisericilor” [CMB], oferă posibilitatea să definim poziția noastră, cu privire la diverse evenimente sincretiste anti-canonice care au avut loc, din timp în timp, și, de asemenea, fată de numele lui CMB, pentru că, în el, Biserica Ortodoxă este considerată ca „una dintre Biserici”, sau o ramură a unei Biserici, care caută și luptă pentru realizarea ei în el CMB. Dar pentru noi, singura și unica Biserică a lui Hristos este cea pe care o mărturisim în Crez.

• Articolul 20

“Perspectivele Dialogurilor Teologice ale Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici și Confesiuni creștine sunt întotdeauna determinate pe baza criteriilor canonice ale tradiției ecleziale deja existente (Canonul 7 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic și 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext)”.

Acest text are un conținut inexact și poate ușor duce în eroare pe cei care nu cunosc canoanele menționate, care descriu doar modul în care diferiți eretici pocăiți sunt acceptați în Biserică. Nu vorbim în niciun caz despre o anumită tradiție a Bisericii primare, de dialoguri inter-creștine – aceasta nu există și nu a existat niciodată. Mai mult decât atât, în textul mai sus menționat, se vorbește într-un spirit clar ecumenist de dialogul teologic cu „celelalte Biserici și Confesiuni creștine”, pentru a evita conceptul de „eretici” formulat de Sfinții Părinți.

• Articolul 22

În ceea ce privește ideea că salvarea credinței ortodoxe autentice este asigurată numai de către sistemul sinodal care este „judecătorul competent și ultim în materie de credință”, conține un grad de exagerare care nu este conform cu adevărul. Într-adevăr, în istoria bisericească, numeroase Sinoade au mărturisit și au legalizat dogme false și eretice, în timp ce oamenii credincioși le-au respins și au salvat credința ortodoxă, făcând să triumfe Credința ortodoxă. Nici Sinodul fără poporul credincios – pliroma Bisericii – și nici poporul fără Sinodul episcopilor săi nu se pot considera ca Trupul și Biserica lui Hristos, și să exprime corect experiența și doctrina Bisericii.

• Articolul 23

Exclude în mod categoric „orice act de prozelitism sau a altor acțiuni de antagonism sectar provocatoare”.Cu ce înţeles este folosit aici cuvântul „prozelitism”? Considerăm că acest text pune creștinilor ortodocși un obstacol canonic evident în ce priveşte propovăduirea credinței ortodoxe către orice eretici.

• Textul decizie – Tain a Căsătoriei și impedimentele sale
  

1.Articolul 5 -a

„Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși nu poate fi binecuvântată conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext). Totuși, aceasta poate fi oficiată prin condescendență și iubire de oameni, cu condiția ca pruncii care rezultă din această căsătorie să fie botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă.”

 Dacă sfintele canoane interzic chiar rugăciunea în comun, cum putem chema Duhul Sfânt ca să sfințească unirea lor (din care se poate să nu rezulte niciodată copii)?

Acest lucru este în mod clar interzis de canonul 72 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic și, dacă, în cazuri individuale excepționale s-a făcut iconomie față de aceste canoane (de exemplu, în cazul căsătoriilor dinastice), aceasta nu înseamnă că putem legaliza această excepție și să o permitem masiv.

După cum subliniază profesorul D. Tselengidis, chiar ideea ca „copiii reieșiţi din această căsătorie să fie botezați și educați în Biserica Ortodoxă” contrazice fundamentul teologic al căsătoriei ca Taină a Bisericii Ortodoxe, deoarece nașterea de copii (eveniment viitor incert) și botezul ortodox al copiilor nu pot să fundamenteze îndeplinirea Tainei Căsătoriei – acest lucru este clar interzis de al 72-lea canon, mai sus menționat. Sinodul, neavând rangul de Ecumenic, continuă profesorul D. Tselengidis, nu poate să aducă îndoieli sau să nege validitatea regulii absolut clare a Sinodului al VI-lea Ecumenic: „căsătoria mixtă nu este permisă și, dacă aceasta se întâmplă, este considerată ca inexistentă”.

Amintim doar câteva dintre Canoanele pe care ne bazăm cele exprimate:

Canonul 10 apostolic (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI AFURISIŢI).

Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească.

Canonul 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească.

Canonul 46 apostolic(TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)

Episcopul ori presbiterul dacă va admite botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Căci ce părtășie are Hristos cu Veliar; iar ce parte are credinciosul cu necredinciosul.

Canonul 62 apostolic (APOSTAZIA CLERULUI)

Dacă pentru frica omenească fie a vreunui iudeu, fie a vreunui elin, sau a vreunui eretic, vreun cleric cumva leapădă numele lui Hristos, să se îndepărteze din Biserică (să se dea anatemei); iar dacă leapădă numele de cleric, să se caterisească; dar pocăindu-se să fie primit ca laic

Canonul 64 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU NECREȘTINII ŞI ERETICII)

Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se şi afurisească.

Canonul 31 Laodiceea (ESTE OPRITĂ CĂSĂTORIA CU ERETICI)

Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie sau a se da fiii sau fiicele după eretici, ci mai ales a-i lua dacă ar făgădui că se fac creştini.

 Canonul 23 Ioan Ajunătorul (CĂSĂTORIA CU ERETICII ESTE OPRITĂ)

Canonul al 72-lea al aceluiaşi sinod hotărăşte că dacă un ortodox se împreună cu o femeie eretică, nunta să fie fără valoare, şi căsătoria nelegiuită să se desfacă; iar de vor stărui în această căsătorie, să se afurisească.

 Canonul 75 apostolic (MARTORII ÎMPOTRIVA EPISCOPULUI)

La  marturia  cea  impotriva  Episcopului,  eretic  sa  nu  se   primeasca,   dar   nici credincios unul numai, ca pe gura a doi, sau a trei martori, va sta tot graiul.

 Canonul 15 Sin. I-II (OSÂNDA SCHISMEI). SCHISMA FAŢĂ DE PATRIARH. CARE DESPĂRŢIRE NU ESTE SCHISMĂ?)

„Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror  vinovăţii  se  depărtează  de  întâii  lor  stătători  şi  fac  schismă  şi  rup  unitatea

Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”.

Preacuvioase Părinte Stareţ ……………………………………..……………., de la Mănăstirea ……………………………, din  Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului

 

Preacuvioase Părinte Stareţ,

Mă adresez sfinţiei voastre, ca unui frate care alegând să lucreze ogorul Domnului, vrea să ducă lupta cea bună. Avem nădejdea că toţi cei care au ales să-I slujească lui Dumnezeu, o fac cu bună-credinţă, fie că aceştia sunt întâistătători- ierarhi, sau simpli monahi.

Avem totuşi temerea că din prea multă bunăvoinţă faţă de cei care nu sunt în Sfânta Biserică Ortodoxă, unii, chiar ierarhi, ar putea să cadă în capcana cedării de la Adevărul de credinţă. Spun acest lucru având în vedere duhul ecumenist care a pătruns de ani buni în rândul slujitorilor altarelor noastre. Căci în vremurile din urmă “căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului”, spunea Sfântul Ioan Maximovici („Noi minuni ale Sfântului Ioan Maximovici”, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, pag. 99).

Astfel, unele Biserici Ortodoxe Autocefale s-au înscris în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Biserica Ortodoxă Română s-a afiliat în anul 1961.  Acest organism supra-statal, de provenienţă protestantă, consideră Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească ca pe oricare erezie sau sectă, numindu-le pe toate, de- a valma, biserici (după cum însuşi numele CMB o arată). În timp, în calitate de membru CMB, Biserica Ortodoxă Română a participat la unele proiecte şi activităţi pe care le-am putea încadra fără teama de a greşi ca fiind încălcări ale Dogmelor Bisericii noastre Ortodoxe şi ale Canoanelor Sfinţilor Părinţi. Nu în zadar Cuviosul Părinte Iustin  Popovici,  Sfântul  dogmatist   al   veacului   al   XX-lea,   numeşte ecumenismul ”Panerezie a secolului”.

De aceea vin să aduc înaintea sfinţiei voastre îngrijorarea mea în problema mărturisirii dreptei credinţe, prilejuită de apropiata desfăşurare în iunie 2016, a Sinodului Panortodox, din Creta cu nădejdea că avem aceeaşi preocupare şi că sfătuindu-ne unii cu alţii, vom avea o vedere corectă asupra marelui eveniment ce urmează să aibă loc şi care ne priveşte pe toţi.

De-a lungul timpului, n-am putut rămâne nepăsător faţă de demersurile de organizare şi de desfăşurare ale acestui Sinod Panortodox, iar informaţiile pe care

le-am aflat, m-au făcut să consider că ne îndreptăm spre un moment de răscruce al Ortodoxiei: o astfel de înaltă adunare, fie va face o puternică mărturisire de credinţă, detaşând Ortodoxia de toate ereziile şi cacodoxiile actuale, scoţând-o inclusiv din CMB şi întărind-o sub harul Duhului Sfânt, fie va îmbrăţişa o parte din rătăcirile şi smintelile eterodocşilor şi ereticilor, intrând cu toţii în aşa-numitul curent New Age.

Am procedat la alcătuirea unui memoriu pe care l-am adresat Înaltpreasfinţitului Părinte Ioachim Băcăuanul, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, în care mi-am prezentat frământările în raport cu organizarea şi temele de discuţie ale Sinodului Panortodox. Am făcut acest lucru cu toată convingerea, arătând că îngrijorările mele se întemeiază pe luări de poziţie ale unor respectaţi ierarhi, teologi şi părinţi ai Sfintei Biserici.

Menționez că acest memoriu vine pe linia pe care am avut-o în slujirea mea faţă de Dumnezeu în Sfânta Biserică, slujire în care m-am manifestat consecvent pe linia apărării dreptei credințe ori de câte ori am considerat că se întâmplă lucruri de natură să aducă atingere acesteia.

Astfel:

• Am predicat din faţa sfântului altar ori de câte ori a fost nevoie, în apărarea dreptei credinţe şi împotriva ereziei ecumeniste care s-a strecurat în Biserica Ortodoxă.
• Am depus un memoriu împotriva primirii şi cinstirii papei Ioan Paul al II-lea de către Patriarhul Teoctist în anul
• M-am opus an de an acţiunilor ecumeniste din protopopiatul Oneşti, desfăşurate în “săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor”, unde au participat alături de reprezentanţii romano-catolicilor şi preoţi ortodocşi, acţiuni acoperite de binecuvântarea ierarhului
• Am luat poziție în Sinaxa stareților din 2015 faţă de slujirea, în mod necanonic, la Sfânta Liturghie a unui protosinghel dovedit a fi

Am dorit să aduc la cunoştinţa sfinţiei voastre şi a celorlalţi stareţi  acest demers, nu pentru a inflama spiritele, nu pentru a crea grupuri de sprijin, ci pentru a vă îndemna la trezvie şi veghe, pentru că noi răspundem de cei pe care îi păstorim şi n- am vrea să fim orbii care duc alţi orbi către groapa pierzaniei. Să facem ascultare de ierarhi, de întâistătători, dar cu smerenie şi bună-credinţă să-i rugăm să apere cu toată tăria învăţătura curată a Sfintei noastre Biserici, care le-a fost încredinţată ca o adevărată comoară.

Lângă această scrisoare am adăugat şi memoriul pe care l-am adresat Înaltpreasfinţitului Ioachim, alături de cartea „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” a Episcopului Longhin de la Mănăstirea Bănceni, precum şi unele extrase cuprinzând o parte din argumentele ierarhilor şi teologilor care au luat poziţie, conştientizând pericolele şi capcanele care pot afecta Sfânta  noastră Biserică Ortodoxă, ca urmare a ceea ce se va discuta şi se va decide la finalul Sinodului Panortodox din iunie 2016, astfel încât, în cunoştinţă de cauză, să vă puteţi forma propriul punct de vedere.

Preacuvioase Părinte Stareţ, vedem cum pământurile ţării au fost vândute străinilor, economia a fost în mare parte distrusă, armata ţării a fost decapitată, sănătatea neamului este şubrezită la maxim, şcoala este deviată de la  rostul său, familia este distrusă pentru că românii pribegesc prin ţări străine, ne sunt impuse   legi

potrivnice crezului nostru, legi care promovează păcate strigătoare la cer şi interzic propovăduirea martirilor neamului, sfinţii nu sunt canonizaţi fiind etichetaţi de extremă dreapta, deşi au sfinte moaşte şi fac minuni.

Teologia patristică a fost în timp înlocuită cu scolastica apuseană, iar cursul de ascetică şi mistică înlocuit cu misiologie şi ecumenism. Anumite tropare au fost modificate, iar multe strofe din prohod au fost scoase, pentru că nu sunt corect politic. Unele cuvinte din ectenii au fost schimbate, iar ectenia celor chemați a fost eliminată din practică, considerându-se că nu mai sunt catehumeni, pentru că toți au un botez valid, iar noi tăcem, tăcem si iar tăcem!

Simboluri străine de tradiția bisericii au fost înfipte în cultul nostru ortodox (ochiul lui Horus, cele trei puncte masonice care apar pe aureola Mântuitorului de pe antimisul emis de episcopia Romanului înlocuind litera grecească Ω, pe turlele unor biserici, crucea lui Hristos a fost înlocuită cu crucea lui Baphomet (satana), în unele catedrale s-au făcut ritualuri masonice, s-au ținut concerte de muzică. Asistăm cum creștinii din alte ţări sunt prigoniți şi mucenicesc, iar noi suntem prea puțin îndurerați de suferinţa lor și nu suntem destul de conștienți că în curând ar putea veni şi rândul nostru.

În numele dragostei se promovează umanismul, folosindu-se trunchiat citatul

„Să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu pe voi!” și „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă…”, dar se trece cu vederea cuvântul Scripturii, care zice „Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de Adevăr” şi de faptul că trebuie să iubim pe vrăjmașii noștri, dar nu pe vrăjmașii lui Dumnezeu, care sunt eretici şi despre care Scriptura spune: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te!”.

Unitatea în Duhul Sfânt este înlocuită cu sloganul protestant „unitate în diversitate”, folosindu-se citate precum: „Va fi o turmă și-un păstor”, „Ne-am rugat ca toți să fie una”, dar nu se specifică faptul că unitatea noastră este dată de credința în Sfânta Treime și manifestată în Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Se amintește că „în casa Tatălui Meu sunt multe lăcașuri”, cu gândul că sub acelaşi acoperiș este loc pentru fiecare, indiferent de credință, cu condiția să fie un om moral, dar adevăratul înțeles este că în Împărăția Cerurilor fiecare se va situa pe nivelul spiritual, pe care l-a obținut în viața pământească, în Sfânta Biserică, în dreapta credință, prin despătimire, iluminare și desăvârșire („stea de stea se deosebește în strălucire”).

În numele toleranței şi al libertăţii este anulată îngăduinţa şi adevărata libertate în Duh și Adevăr, iar drepturile omului sunt consfințite mai abitir decât poruncile lui Dumnezeu.

Ce ne-a mai rămas?

Încă mai avem credinţa strămoşească ortodoxă. Să nu îngăduim să o pierdem şi pe ea !!!

Să fim plini de trezvie duhovnicească, să urmărim cu atenţie ce se va întâmpla la Sinodul Panortodox din iunie şi după aceea,  dacă  va  fi  cazul, să dăm  mărturia cea bine-plăcută lui Dumnezeu. „Dacă nu ne împotrivim abaterilor în cele ce ţin de credinţă, pentru ce mai păzim aceste stânci?” –  ziceau bătrânii aghioriţi.

Mă adresez sfinţiei voastre, rugându-vă să înmulțim întreaga lucrare liturgică pentru ca astfel să sporească harul Sfântului Duh, singurul care poate să ne apere şi să ne păzească de orice vânt neprielnic. Deopotrivă, să ne rugăm pentru cei care au un cuvânt de spus la acest Sinod Panortodox, astfel încât Dumnezeu să  le lumineze mintea şi să conştientizeze pe deplin importanţa acestui moment pentru Ortodoxie, ascultând doar de Dumnezeu şi nu de oameni, oricât de puternici ar fi aceştia.

Se spune că, într-o pădure, izbucnise un incendiu devastator şi o pasăre colibri tot aducea apă în cioc, ca să stingă focul. Toate celelalte animale, înnebunite de spaimă, fugeau care încotro, pe unde nimereau. Pasărea colibri continua, însă, să care apa cu ciocul.

Un tigru, conştient de zădărnicia demersului, îi atrase atenţia:   „Eşti    nebună?

Tu crezi că poţi să stingi focul ăsta imens cu stropul de apă pe care-l aduci tu?”

Pasărea colibri îi răspunse: „Eu îmi fac partea mea!”

Data:     17.05.2016

Cu dragoste frăţească întru Domnul Iisus Hristos, Stareţul Mănăstirii Oituz, ieromonahul Macarie Banu

memoriul in format pdf aici