Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii

Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

DUMINICA ÎNTÂIA DUPĂ RUSALII

Evanghelia urmării lui Hristos

Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde ?

Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug şi fără boi ?

Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme ?

Nu.

Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe oştenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători şi mai milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, şi ca obârşie şi ca stare, lipsiţi de orice avere, vază şi putere lumească, au ieşit din casa şi din rudenia lor şi au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun şi vrednic de dorit!

Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?

Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.

Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.

Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelşugare îi hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi înzestrează şi îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorîrea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune că Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi şi „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10, 1). Apoi le-a spus să meargă şi să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).

Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis să lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare şi de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fără nicio grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.

După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie şi după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile şi durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30).

Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă ? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi şi care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”, întâi răsplata pentru luptătorii drepţi si credincioşi, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi şi laşi, care şovăie, dau înapoi şi se predau vrăjmaşului.

Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Însuşi Domnul Iisus Hristos în împărăţia cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc şi înaintea oştirilor îngereşti fără de număr, drept al Său? Decât să fie scris de El în Cartea Vieţii? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă şi aşezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri?

Şi poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât ca Însuşi Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toţi îngerii şi a toate neamurile laolaltă şi în faţa Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu eşti al Meu; nu eşti scris în Cartea vieţii. Pleacă!” Iar că mărturisirea deschisă şi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esenţială, aşa cum este şi credinţa în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9).

Înseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup şi suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa
noastră decât înşişi tatăl şi mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi înşine în stare să-i iubim.

Tatăl şi mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere întru viaţa veşnică. Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre veşnică bucurie şi slavă. Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă? Mâncarea sau răsuflarea? Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.

Ce-i mai de seamă: haina sau inima? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi? Cel care ne aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm?

Domnul, fireşte, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinţilor şi tuturor celor de aproape ai noştri; doar El Însuşi ne-a poruncit această dragoste! El Însuşi Şi-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbeşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe apostolii Săi.

Tatăl şi mama se vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă! Fii ca toată lumea, lasă credinţa asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte! Ce-o să ne facem noi atunci? Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrâneţe”.

Fiul si fiica îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la urmă. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toţii în pace.” În astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.

Hristos sau părinţii?

Hristos sau copiii?

De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.

Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!

Şi n-o poţi lua acum pe un drum, şi maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.

Dacă te închini lui Hristos, îi scapi şi pe ai tăi şi te scapi şi pe tine.

Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i
pierzi şi ei şi pe tine. Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa lumii, îl va tăgădui şi pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.

[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru că nu izbutise să
intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viaţa aceasta e mai
neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşartă ca visul; ridică-ţi aşadar
mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău
suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă
dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, şi anume pe cea cerească. Aşadar,
dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate să-ţi
vină apoi şi cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]

Domnul le-a spus pe faţă apostolilor că este grea clipa hotărârii. Şi a adăugat: „Duşmanii omului, casnicii lui”.

Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe
ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.

Cu adevărat, nu vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noştri.

Ca să facă mai uşoară clipa despărţirii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.

Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrăni şi-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte şi îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi fără voia cerescului nostru Tată. „La voi însă”, şi la ai voştri, „şi perii capului, toţi sunt număraţi”.

Lăsaţi-i aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.

Însă „tată şi mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns. Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei. Aceştia ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.

Câtă vreme nu Îl cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

Prin „fii” şi „fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre,
lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos? Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iubeşte pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

A spus mai departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.

Prin „cruce”, trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte: despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea doare.

Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.

Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.

Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie — şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Încă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerea ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul şi durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.

Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).

Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate şi sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el şi îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou — îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi.

Şi tot astfel, cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.

Prin „cruce” mai trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă, pentru curăţarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică.

Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu întru lume” (Galateni 6, 14).

Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).

Oamenii cu suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Împăratul unei Împărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.

„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-şi vândă averile, să le dea la săraci, şi să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuţii multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.

„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.

Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar
printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O să stea şi el pe un tron ? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Îl va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condiţionând răsplata. N-a spus: „voi toţi”, ci: „voi cei ce Mi-aţi urmat Mie”.

Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.

Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt coborâtori.

Neamul care i-a judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când toate neamurile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veşnică osândă.

Atunci, la acea a doua naştere, vor şedea cei doisprezece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvite, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.

Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apostoli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate
timpurile: „Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

Şi cu adevărat, n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume însutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos? Nu s-au ridicat sute şi mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii? Şi, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!

Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?

Nu se află şi în zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti? Lăsându-şi casele şi ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile credincioşilor ?

Renunţând la puţin — încă de la începutul lucrării lor apostolice— au primit, cu toţii,
mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovniceşti sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câştigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

În înţeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi şi surori, tată, mamă şi
soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufletului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar ţarini înseamnă întreaga lume a simţurilor, cu tot cu trupurile noastre.

Cine lasă toate acestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte. Şi, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

Domnul foloseşte numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate şi au primit totul. Tuturor acestora şi celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinţilor.

Unii din aceşti sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu şi lui
Dumnezeu Atotştiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei străluceşte Domnul ca soarele între stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).

Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Şi sunt aproape şi de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu necazurile, ne ajută cu puterea şi cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).

Sunt mucenicii şi muceniţele lui Hristos, sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori şi învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătese care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit, mântuindu-se şi pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.

Ei ne ajută şi pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află într-ânşii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să ajungă la slava de care ei înşişi se bucură. Ei toţi sunt „biruitori prin credinţă”.

Ei toţi au stins văpaia patimilor care făceau scrum firea omenească cea slabă. Mulţi au îndurat batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu. Mulţi din aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în pustii şi în munţi si în peşteri şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).

Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută şi nouă, ca să nu fim ruşinaţi ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăţia lui Dumnezeu.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Biserica prăznuieşte anume această Duminică a tuturor Sfinţilor în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne înveţe: că apostolii, ca şi toţi sfinţii, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecuvântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au înarmat cu armele lui Dumnezeu. Numai aşa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul şi să biruiască în toate.

[Sfântul Macarie Egipteanul ne învaţă, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie şi hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine şi se sălăşluieşte in el, şi el în Domnul, şi Domnul Însuşi seamănă într-ânsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovniceşti” (Omilia 19)]

Ca şi pilda apostolilor, pilda tuturor sfinţilor ne înfăţişează preadulcele şi marele adevăr că Dumnezeu nu-Şi trimite slujitorii la păşune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldaţii la bătalie fără arme.

Slavă fie Domnului preaînalt, care slăveşte pe sfintii Săi întru biruinţă şi Se slăveşte
într-ânşii!

„Si mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a împlinit şi se
împlineşte până astăzi, având însă a-şi primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviţi ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii şi toţi făţarnicii prigonitori ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).

Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, şi în cer si pe pământ. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulţi sfinţi erau socotiţi codaşi, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii şi batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii şi sunt ultimii înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, la Înfricoşatul Judeţ, se va descoperi că foarte, foarte mulţi care sunt astăzi priviţi ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulţi din cei ce singuri se socotesc şi sunt socotiţi şi de lume a fi ultimii, se vor înălţa şi vor fi cei dintâi.

Cuvântul acesta are şi un înţeles lăuntric.

În noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos şi cel de sus. Când în noi stăpâneşte ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.

Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se căieşte si primeşte împărtăşire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade şi este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.

Şi, dimpotrivă, când în noi domneşte frumuseţea şi înălţimea lui Hristos, în smerenie şi ascultare către Domnul, în credinţă şi fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietăţii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.

Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun şi evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proţăpeşte iarăşi deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. şi aşa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.

Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, şi să nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoarele Sale arme de har.

„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.

Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine şi prin puterea Ta dăinuitoare în noi.

Nu putem nimic de la noi înşine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi şi neînarmaţi fără Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate şi putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.

Cu mulţumită pentru toate, ne rugăm Ţie: nu ne trece cu vederea, nu-Ţi întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ţie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://www.voscreasna.com

MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ LA PRAZNICUL CINCIZECIMII

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ LA PRAZNICUL CINCIZECIMII

CINCIZECIMEA

 

Înainte de a Se urca la cer, Hristos le-a poruncit ucenicilor ca, după Înălţarea Sa, aceştia să se întoarcă la Ierusalim şi să aştepte acolo până ce vor fi înveşmântaţi cu putere din cer. Aşadar, El le-a făgăduit ucenicilor că vor lua Duh Sfânt, despre Care a vorbit în timpul vieţii Sale.

Făgăduinţa lui Hristos s-a împlinit la cincizeci de zile după Paşte şi la zece zile după Înălţarea Sa la ceruri. Atunci, Biserica prăznuieşte Cincizecimea, prin care este cinstită Sfânta Treime, după care, în ziua următoare, este sărbătorit şi slăvit Duhul Sfânt. Prin urmare, praznicul Cincizecimii este o sărbătoare a Sfintei Treimi.

Analizând sărbătoarea Cincizecimii, nu ne vom referi în amănunt la cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, adică la Duhul Sfânt, ci vom sublinia doar acele fapte şi acele învăţături ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi care se referă la Hristos. Prin urmare, vom pune mai mult accentul pe faptele hristologice care au legătură cu Duhul Sfânt. Dar pentru că nu există hristologie în afara triadologiei, trebuie să ne referim şi la dogma legată de taina Sfintei Treimi.

Sărbătoarea Cincizecimii a fost inclusă între cele douăsprezece mari praznice împărăteşti ale Bisericii pentru că este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Întruparea lui Hristos a avut drept scop biruinţa asupra morţii şi venirea Preasfântului Duh în inimile oamenilor. De altfel, se cunoaşte faptul că scopul vieţii bisericeşti şi duhovniceşti este de a ne face mădulare ale Trupului lui Hristos şi de a lua Duh Sfânt. Acestea două sunt indisolubil legate între ele.

Cuviosul imnograf spune că Cincizecimea este ultima sărbătoare din cele care se referă la reînnoirea omului: „Praznicul cel după praznice şi cel mai din urmă să-l prăznuim noi, credincioşii, în chip luminat; aceasta este Cincizecimea, plinirea făgăduinţei şi a sorocului”. Astfel, dacă Bunavestire a Maicii Domnului este începutul sfintei iconomii şi al întrupării Cuvântului, ziua Cincizecimii este punctul final, pentru că atunci omul s-a făcut prin Duhul Sfânt mădular al Trupului înviat a lui Hristos.

Acestea sunt coordonatele între care se încadrează Cincizecimea, alături de toatecelelalte fapte legte de Duhul Sfânt şi de Hristos, pentru că nu putem concepe hristologia în afara pnevmatologiei (învăţături despre Duhul Sfânt), şi nici pnevmatologia în afara hristologiei.

1. CINCIZECIMEA CREŞTINĂ ŞI IUDAICĂ

Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut în zi de duminică. Din acest fapt înţelegem importanţa duminicii, pentru că cele mai mari evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, în prima zi, adică duminica, a început zidirea lumii, pentru că atunci a fost creată lumina. De asemenea, în zi de duminică a început reînnoirea creaţiei, prin Învierea lui Hristos, şi tot în zi de duminică s-a desăvârşit reînnoirea creaţiei prin pogorârea Duhului Sfânt. Crearea lumii s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul.

Desigur, spunând aceste lucruri, scoatem mai întâi în prim plan Persoana care a zidit lumea, apoi pe cea care a fost în centrul reînnoirii creaţiei şi, în fine, pe cea care a desăvârşit-o. Dar, aşa cum am învăţat şi cum credem, lucrarea Dumnezeului Treimic este comună şi în nici într-un caz nu putem să despărţim sau să izolăm vreuna dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Cincizecimea creştină, prin care sărbătorim pogorârea Sfântului Duh, coincide cu Cincizecimea iudaică. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor şi i-a făcut pe aceştia mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos în ziua în care iudeii sărbătoreau Cincizecimea. Pentru iudei, Cincizecimea, era a doua sărbătoare ca importanţă după Paşte. Potrivit tradiţiei, prin ea se rememora primirea Legii lui Dumnezeu de către Moise pe muntele Sinai. La patruzeci de zile de la prima sărbătorire a Paştelui, Moise a urcat pe Muntele Sinai unde a primit Legea de la Dumnezeu. În paralel însă, Cincizecimea iudaică era şi expresia recunoştinţei iudeilor pentru roadele pământului. Deoarece coincidea cu perioada strângerii recoltei, ea se numea şi sărbătoarea secerişului, iar iudeii aduceau la templu prinosul lor de roade. În plus, Cincizecimea, care era sărbătorită de israeliteni cu multă strălucire, mai purta numele de sărbătoarea săptămânilor (vezi Ieşirea 34, 22; Leviticul 23, 15-17; Numerii 28, 26-31; Deuteronomul 16, 9-10).

Această scurtă referire la Cincizecimea iudaică arată că ea era preînchipuirea Cincizecimii din Noul Testament. Dacă în ziua Cincizecimii iudaice, Moise a primit Legea Vechiului Testament, în ziua Cincizecimii creştine, ucenicii au luat Duh Sfânt, prin Care au trăit Legea Noului Testament, adică Legea sfântului har. Dacă în Vechiul Testament, Cuvântul neîntrupat a dat Legea pe Sinai, în Noul Testament, Cuvântul întrupat şi înviat L-a trimis pe Duhul Sfânt la ucenicii care se găseau în încăperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”] ca să îi facă pe ei mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă la Cincizecimea Vechiului Testament se aducea prinos din roadele pământului, la Cincizecimea Noului Testament s-a adus prinos de roade duhovniceşti, din recolta pe care a făcut-o Hristos. Cu alte cuvinte, Apostolii s-au oferit pe ei înşişi lui Dumnezeu.

Există, desigur, o mare diferenţă între revelarea lui Dumnezeu de pe Muntele Sinai şi revelarea din „încăperea de sus” din Ierusalim. Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic (Ieşirea 19, 18). Dumnezeu poruncise ca nimeni să nu se apropie de munte pentru ca să nu moară: tot cel ce se va atinge de munte va muri (Ieşirea 19, 12). Însă, în ziua pogorârii Sfântului Duh asupra ucenicilor, lucrurile au fost diferite. Ucenicii s-au umplut de bucurie şi s-au transformat. Din şovăielnici cum erau, ei s-au făcut oameni de neclintit, iar din muritori, au devenit dumnezei după har.

Diferenţa dintre Sinai şi casa din Ierusalim se vede şi din comparaţia între Legea Vechiului Testament şi cea a Noului Testament. Prima Lege a fost scrisă pe table de piatră, însă acum, legea este scrisă în inimile Apostolilor. Sfântul Apostol Pavel spune: sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (I Corinteni 3, 3). Aşa cum consemnează Apostolul Pavel, prin pogorârea Duhului Sfânt s-a împlinit proorocia Profetului Ieremia: Pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu (Evrei 8, 10). 

2. CINCIZECIMEA SĂRBĂTOARE A SFINTEI TREIMI

Sărbătoarea Ciniczecimii este sărbătoarea Sfintei Treimi, deoarece prin pogorârea Duhului Sfânt, ne încredinţăm de faptul că Dumnezeu este Treimic. Şi anterior, atât din Vechiul Testament, deşi mai vag, cât şi din învăţătura lui Hristos, oamenii au aflat că Dumnezeu este Treimic, dar încredinţarea în legătură cu cele trei ipostasuri ale lui Dumnezeu s-a făcut în ziua Cincizecimii. Astfel, Cincizecimea este sărbătoarea teologiei ortodoxe.

Vorbind în termeni ortodocşi, spunem că învăţătura despre Dumnezeu (teologia[1]) este diferită de învăţătura despre întrupare (iconomia). În ziua Cincizecimii însă, teologhisim despre iconomie şi aflăm că Dumnezeu este Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În acord cu învăţătura ortodoxă revelată, Tatăl este fără de început, necauzat şi nenăscut, adică existenţa Sa nu este cauzată de ceva anume, Fiul S-a născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Cuvintele nenăscut, naştere, purcedere ne-au fost dezvăluite de Hristos şi nu putem să le înţelegem prin raţiune, ele rămânând o taină. Cert este că Fiul şi Duhul Sfânt provin din Tatăl în chip diferit, adică au trăsături ipostatice şi moduri de existenţă diferite, dar au aceeaşi fiinţă cu Tatăl.

În ciuda faptului că Tatăl este născător şi purcezător, iar Fiul este născut şi Duhul Sfânt este purces, Ei au aceeaşi fiinţă (substanţă) şi aceeaşi slavă (energie). Toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o slavă, de o putere şi nimeni nu este mai mare decât celălalt, adică Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt de o mai mică importanţă decât Tatăl. Atunci când vorbim despre prima, a doua sau a treia Persoană a Sfintei Treimi, nu facem o ierarhie după însemnătate, după superioritate sau după putere, ci ne referim la modul lor de existenţă (Sfântul Vasile cel Mare). În fine, trebuie să spunem că logica omului, dar şi cuvintele şi înţelesurile omeneşti sunt neputincioase să redea taina Dumnezeului Treimic.

Sfinţii Părinţi au trăit această taină prin experienţă revelatoare, atât cât le-a fost lor cu putinţă. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre trei lumini care l-au înconjurat în timpul revelaţiei pe care a avut-o. El scrie: „Nu am apucat să înţeleg ce se întâmpla şi trei lumini m-au înconjurat. Nu am ajuns să înţeleg cele trei lumini, şi am fost readus în fire”.

Taina Sfintei Treimi ne-a fost dezvăluită de Însuşi Hristos, Care, vorbind ucenicilor Săi, le-a spus că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi este transmis prin El Însuşi (cf. Ioan 15, 26). Aceasta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu ia parte la purcederea Duhului Sfânt, ci participă numai la trimiterea Sa înspre lume, iar această trimitere este tocmai arătarea Duhului în lucrare. Astfel, după cum explică Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Duh purcede din Tatăl, putând spune că vine de la Fiul numai din punctul de vedere al lucrării şi al arătării Sale în lume, nu din punctul de vedere al existenţei fiinţei Sale. Existenţa Duhului Sfânt este altceva faţă de arătarea Sa prin lucrare.

Tatăl este suficient Lui Însuşi şi naşte înainte de veacuri şi pentru vecie Dumnezeu egal cu Sine, adică pe Fiul, şi purcede Dumnezeu egal, adică pe Duhul Sfânt, fără ca Dumnezeirea să se despartă prin separarea Persoanelor, Ea rămânând unită neamestecat în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Faptul că Fiul S-a născut din Tatăl nu înseamnă că este ulterior ca existenţă Părintelui Său, pentru că nu a trecut un anumit interval de timp între nenaşterea Tatălui şi naşterea Fiului sau purcederea Sfântului Duh. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt veşnice, fără de început, de acelaşi rang şi de aceeaşi cinste (Leon Înţeleptul).

3. LUCRAREA LUI HRISTOS ŞI A DUHULUI SFÂNT ESTE COMUNĂ

Zidirea şi rezidirea lumii au fost făcute prin lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Tocmai acest adevăr teologic ne îndeamnă să spunem că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Subliniem acest lucru deoarece există marele pericol de a vorbi despre iconomia lui Hristos ca şi cum ea ar fi fără legătură cu cea a Duhului Sfânt, şi despre iconomia Duhului Sfânt ca fiind o iconomie fără legătură şi separată de cea a lui Hristos.

Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Duhului Sfânt. Hristos a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu de la Duhul Sfânt. Mai apoi, după Învierea Sa şi, desigur, în ziua Cincizecimii, Hristos a trimis Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt Se transmite prin Hristos. Iar când Duhul a venit la Apostoli, Hristos a luat chip în inima lor, adică aceştia au fost făcuţi mădulare ale Trupului înviat a lui Hristos. Din aceste motive nu putem vorbi despre existenţa vreunei diferenţe între lucrarea Fiului şi cea a Duhului Sfânt.

Acest lucru reiese limpede din Sfânta Scriptură. În timpul vieţii Sale, Hristos a tămăduit şi a curăţit inimile Apostolilor prin învăţătura Sa, prin descoperirea tainelor Sale şi prin minunile pe care le-a săvârşit, iar la sfârşit, a spus: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Cu un alt prilej, a spus că cine Îl iubeşte şi păzeşte cuvântul Său, pe acela îl va iubi şi Tatăl Său şi, drept urmare: Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el (Ioan 14, 23).

Faptul că Tatăl şi Fiul vor locui în inima curăţită şi sfinţită a omului nu înseamnă că Duhul Sfânt va lipsi sau că El este străin de lucrarea de sfinţire, deoarece, într-un alt loc, Hristos a făgăduit ucenicilor că le va trimite Duhul Sfânt Care purcede de la Tatăl şi Care rămâne la voi şi în voi va fi (Ioan 14, 17). Drept aceea, omul care primeşte harul Dumnezeului Treimic se face mădular al Trupului înviat al lui Hristos, sălaş al lui Dumnezeu Tatăl şi templu al Duhului Sfânt, adică vas al Dumnezeului Treimic.

Într-un tropar din canonul iambic al sărbătorii Cincizecimii, Sfântul Ioan Damaschin foloseşte exprimarea „Sfântul Duh este semnul lui Dumnezeu Cuvântul Care S-a născut din Tatăl”. Duhul Sfânt este numit semn al Cuvântului deoarece El Îl vădeşte pe Dumnezeu Cuvântul, căci „fără Duhul Sfânt, Fiul Unul-Născut nu poate fi cugetat” (Sfântul Grigorie al Nisei). De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune că nimeni nu poate să zică „Domn este Iisus” decât în Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3). De asemenea, Duhul Sfânt este numit semnul Cuvântului pentru că El i-a învăţat pe ucenici în acelaşi fel în care i-a învăţat şi Hristos şi le-a adus aminte ceea ce Însuşi Hristos le-a spus. De aceea, Duhul Sfânt S-a făcut semn, adică prin El s-a arătat că Hristos este cu adevărat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi că Fiul este de o fiinţă şi de o cinste cu Duhul Sfânt (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu L-a slăvit pe Tatăl. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor, slăvindu-L astfel pe Fiul (Leon Înţeleptul). Aşadar, putem spune că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, numindu-L Fiu iubit; Fiul S-a slăvit prin câte a săvârşit cu lucrarea Duhului Sfânt; Fiul L-a slăvit pe Tatăl prin întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc; în acelaşi timp, Fiul L-a slăvit pe Duhul Sfânt pentru că L-a descoperit ucenicilor; Duhul Sfânt, Care are în Biserică o lucrare bogată, Îl slăveşte pe Tatăl din Care purcede, dar şi pe Fiul, pentru că cei care iau Duh Sfânt se fac copii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos.

Din toate acestea, vedem că lucrarea Fiului nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Mântuirea omului este lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Această temă deosebit de importantă, care dezvoltă un mare adevăr teologic, va fi mai bine analizată în cele ce urmează.

4. CEI DOI MÂNGÂIETORI

Duhul Sfânt I-au fost date multe nume. Unul dintre acestea, care înfăţişează lucrarea săvârşită în Biserică, dar şi în viaţa oamenilor, este Mângâietor. Însuşi Hristos L-a numit astfel pe Duhul Sfânt atunci când le-a vorbit ucenicilor, cu puţină vreme înainte de Patima Sa: Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului (Ioan 14, 16-17). Ceva mai târziu, Duhul Sfânt este caracterizat de Hristos ca fiind Mângâietorul Care îi va învăţa pe ucenici şi Care le va reaminti cele spuse de El Însuşi în timpul vieţii Sale. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (Ioan 14, 26). Având încredinţarea că Duhul Sfânt este Mângâietorul, ne rugăm acestuia: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”

Duhul Sfânt se numeşte Mângâietor deoarecec îl mângâie pe omul care se luptă împotriva păcatului şi care se străduieşte să păzească toate poruncile lui Hristos. Lupta este dură pentru că este dusă împotriva duhurilor viclene. În această luptă, Duhul Sfânt este mângâietor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Duhul Sfânt Se numeşte paraklitos[2] (mângâietor) de la parakalin[3] (a încuraja, a sfătui, a mângâia, a apăra). Şi, pentru că „a-i încuraja” şi „a-i sfătui” pe oameni sunt trăsături definitorii ale lui Dumnezeu, numindu-L astfel pe Duhul Sfânt, Hristos Îl caracterizează pe Acesta ca fiind Dumnezeu.

Important pentru studiul hristologic pe care îl facem aici este că Însuşi Hristos Îl numeşte pe Duhul Sfânt Mângâietor, dar şi faptul că, în acelaşi timp, El spune că Duhul Sfânt este alt Mângâietor. Dacă Duhul Sfânt este alt Mângâietor, înseamnă că şi Hristos este un Mângâietor Care îi ajută pe oameni. Într-una din epistolele sale soborniceşti, Sfântul Evanghelist Ioan recomandă creştinilor să nu păcătuiască. În continuare, el spune că, şi dacă vor păcătui, să nu deznădăjduiască, pentru că „avem mijlocitor[4]” către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept[5]. Aşadar, Hristos şi Duhul Sfânt  sunt cei doi Mângâietori ai lumii. Desigur, şi Dumnezeu Tatăl este Mângâietor al oamenilor, pentru că mângâierea şi ajutorul reprezintă lucrarea comună a Dumnezeului Treimic.

Exprimarea alt Mângâietor arată că Hristos şi Duhul Sfânt sunt ipostasuri diferite. Tâlcuind cuvintele alt Mângâietor, Sfântul Grigorie Teologul spune că această arată „împreună-împărăţia” şi fiinţa comună a celor două ipostasuri. Faptul că Hristos spune că va trimite alt Mângâietor arată că şi El este Mângâietor. Acesta este altul şi este la fel ca Mine. De aici putem să înţelegem că Hristos şi Duhul Sfânt sunt de aceeaşi cinste.

5. SFÂNTUL DUH ÎL REVELEAZĂ PROFEŢILOR PE CUVÂNTUL NEÎNTRUPAT

Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl, pentru că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă sau fire şi aceeaşi energie sau slavă. De aceea, acolo unde Se află Hristos Se află şi Duhul Sfânt.

Anterior, am subliniat faptul că Persoanele Sfintei Treimi nu Se despart, iar lucrarea lor nu diferă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Sfântul Duh lucrează  asupra tuturor oamenilor, însă în mod diferit. Pentru că toţi oamenii sunt zidirea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează asupra tuturor, fără nici o excepţie, cu energie proniatoare, care este energia ce ţine şi mişcă funcţiile lor fireşti. Alături de aceasta, asupra celor care se află sub Lege, Duhul Sfânt lucrează cu har care îi îndeamnă  spre necălcarea poruncilor şi îi iluminează spre cunoaşterea lui Hristos. De asemenea, pentru cei care trăiesc în Hristos, harul este înfietor, căci aceştia se fac fii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. În fine, asupra celor îndumnezeiţi, adică asupra celor care s-au arătat vrednici de a trăi în cetatea lui Dumnezeu şi de a se face sălaş al puterii Sale îndumnezeitoare, Duhul Sfânt acţionează cu har înţelepţitor. Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în toţi, dar în chip diferit, în funcţie de starea duhovnicească în care se găseşte fiecare.

Astfel privind lucrurile, înţelegem că Duhul Sfânt lucra şi asupra profeţilor din Vechiul Testament, pentru că aceştia prooroceau despre Cuvântul întrupat, adică despre Hristos, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt. Din teologia ortodoxă cunoaştem foarte bine faptul că toate revelaţiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelaţii ale celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică ale Cuvântului neîntrupat. Însă prezenţa Cuvântului era se afla în legătură cu cea a Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt a fost Acela Care L-a arătat profeţilor pe Cuvântul neîntrupat şi prin Duhul Sfânt se descopereau cele ce aveau să fie.

Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul Sfânt venea în gândul profeţilor pentru ca aceştia să proorocească binele ce avea să fie. Un caz aparte este cel al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care s-a umplut de Duh Sfânt de pe vremea de când era făt de şase luni în pântecele mamei sale. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, el a primit prin Duhul Sfânt desăvârşirea veacului ce va să fie încă din pântecele mamei sale şi a teologhisit despre Hristos. În plus, după cum am văzut atunci când am vorbit despre praznicul Întâmpinării Domnului, Dreptul Simeon L-a recunoscut pe Hristos tot prin Duhul Sfânt.

Prin urmare, Duhul Sfânt a lucrat şi în Vechiul Testament, însă în chip diferit de cel în care lucrează în Noul Testament şi în Biserică. Aşa cum am spus şi mai înainte, în Vechiul Testament Duhul Sfânt atrăgea atenţia proorocilor despre călcarea poruncilor şi le dezvăluia venirea lui Hristos, în vreme ce în Noul Testament El îi face pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi îndreaptă spre îndumnezeire.

6. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN NOUL TESTAMENT

Întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, ca de altfel, întreaga lucrarea a sfintei iconomii, nu s-a făcut fără Duhul Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare este foarte expresiv în acest sens. El spune  că Duhul Sfânt a anunţat şi a dezvăluit sosirea lui Hristos în lume. Duhul Sfânt nu a fost despărţit de Hristos nici atunci când Acesta din urmă Se afla în lume cu trupul. De asemenea, lucrările puterii şi vindecările se fac tot prin lucrarea Duhului Sfânt, demonii sunt alungaţi de oameni prin Duhul lui Dunezeu, diavolul este stârpit de acolo unde Se află Duhul Sfânt, iar iertarea păcatelor şi învierea morţilor se fac tot prin lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi.

Dacă Duhul Sfânt lucra în profeţii şi în drepţii Vechiului Testament, vorbindu-le şi dezvăluindu-le pe Hristos, cu atât mai mult a lucrat asupra Apostolilor şi a ucenicilor Mântuitorului. Pentru că Duhul Sfânt acţionează după starea duhovnicească a omului şi la timpul potrivit, asupra ucenicilor a lucrat în trei chipuri, corespunzător cu trei intervale de timp diferite. Astfel, înainte ca Hristos să Se slăvească prin Patimă, adică îninte de Patimi şi de Răstignirea pe Cruce, Duhul Sfânt lucra „slab”, după Învierea lui Hristos lucra „cu mai multă putere”, iar după Înălţarea lui Hristos la ceruri lucra „desăvârşit” (Sfântul Grigorie Teologul). Trebuie să mai adăugăm faptul că Sfântul Duh nu Se desăvârşeşte pe Sine, pentru că este desăvârşit, ci îi desăvârşeşte şi îi sfinţeşte pe oameni. Duhul Sfânt este „Cel care desăvârşeşte nu Cel care Se desăvârşeşte” (Sfântul Grigorie Teologul). Aşadar, El i-a desăvârşit şi i-a împlinit pe Apostoli care erau nedesăvârşiţi.

Fiul lui Dumnezeu neîntrupat a spus prin Profetul Ioil: Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa (Ioil 3, 1). Fără îndoială, aici se vorbeşte despre venirea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii şi despre dăruirea harului proorocirii. După spusele Sfântului Chiril al Alexandriei, profeţia aceasta se referă la cele ce s-au petrecut în ziua Cincizecimii, pentru că atunci, ucenicii vorbeau  proorocind, adică propovăduiau tainele lui Hristos care au fost profeţite în Vechiul Testament. Prin puterea Sfântului Duh, ucenicii au înţeles în acel ceas toate proorocirile din Vechiul Testament despre Persoana lui Hristos. Aşadar, ei s-au desăvârşit în cunoştinţă prin revelaţie. 

Astfel, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt, firea omenească a revenit la starea de la începuturile ei, pentru că a dobândit harul proorocirii, aşa cum avea Adam în Rai (Sfântul Nicodim Aghioritul). Cu adevărat, văzând viaţa lui Adam din Rai de dinainte de cădere, ne dăm seamam că el avea gând curat şi că profeţea. Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam pe când el dormea, însă atunci când s-a trezit din somn şi a văzut-o pe Eva, Adam s-a luminat prin puterea Duhului Sfânt şi a cunoscut că ea s-a născut din trupul său: Iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea (Facerea 2, 23).

Aceasta înseamnă că toţi cei care primesc Duh Sfânt şi sunt membri ai Bisericii nu numai că sunt readuşi la starea anterioară, în care se găsea Adam, dar urcă şi mai sus, pentru că se unesc cu Hristos. Aşa cum vedem din Vieţile Sfinţilor, cel care are Duh Sfânt se face prooroc, adică dobândeşte har de profet, văzând şi trăind împărăţia lui Dumnezeu şi cunoscând tainele lui Hristos. Prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, darul de a prooroci devine starea firească a omului. Rugăciunea minţii este o dovadă a acestui har şi a lucrării Sfântului Duh.

7. DUHUL SFÂNT ŞI BISERICA

Din eclesiologie se vădeşte modul în care Duhul Sfânt lucra atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Studiind această temă, putem observa anumite aspecte importante care arată legătura strânsă dintre hristologie şi pnevmatologie.

După spusele Sfinţilor Părinţi, Biserica a existat şi înainte de întruparea lui Hristos, fiindcă începuturile sale au fost legate de crearea îngerilor şi a omului. Căderea lui Adam a însemnat şi căderea Bisericii; totuşi ea a dăinuit în persoana profeţilor şi, în general, a bărbaţilor drepţi din Vechiul Testament. În ciuda faptului că Biserica nu încetase să existe, stăpânirea morţii era puternică şi de aceea, chiar dacă drepţii din Vechiul Testament ajungeau la îndumnezeire şi Îl cunoşteau pe Cuvântul neîntrupat (Sfântul Ioan Gură de Aur), întunericul rămânea desupra lor şi ei coborau în Iad.

Prin întruparea Sa, care a fost lucrată prin Duhul Sfânt, Hristos a luat „trupul Bisericii” (Sfântul Ioan Gură de Aur), adică a luat firea omenească curată şi neîntinată, pe care a unit-o cu Dumnezeirea în ipostasul Său. În acest fel, Biserica a dobîndit Cap şi S-a făcut ea însăşi Trup a lui Hristos. Clement Romanul spune că la început Biserica era duhovnicească, ea fiind creată cu apariţia îngerilor, iar mai târziu prin întruparea Cuvântului, „ea s-a arătat în Trupul lui Hristos”, adică a devenit Trupul lui Hristos. De asemenea, fiindcă întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a fost lucrarea Duhului Sfânt, tot ceea ce are loc în Biserică se face şi prin lucrarea Duhului Sfânt, fapt pentru care Cincizecimea este strâns legată de eclesiologie.

Hristos a spus cândva Apostolului Petru: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Această zidire a Bisericii s-a împlinit prin moartea lui Hristos pe Cruce şi prin pogorârea Sa la iad. Sufletul lui Hristos a coborât la Iad împreună cu Dumnezeirea, iar Trupul Său, împreună cu Dumnezeirea, a rămas în mormânt. În acest fel, puterea iadului şi a morţii a fost biruită şi, din acel moment, moartea a încetat să mai stăpânească asupra Bisericii, care este acum Trupul lui Hristos.

Putem spune că Biserica a fost zidită în ziua Cincizecimii în sensul că, în acea zi, Apostolii s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă până atunci Sfinţii Apostoli erau în comuniune cu Hristos, după aceea, prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, ei s-au făcut mădulare al Trupului lui Hristos. Mai înainte Biserica avea numai duh, acum însă ea are şi trup. Sfinţii, adică cei îndumnezeiţi, nu au legătură şi comuniune numai cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat, ci şi cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, adică cu Dumnezeu-Om Hristos. Învăţătura care spune că Biserica este Trupul lui Hristos, iar sfinţii sunt mădularele Trupului lui Hristos, este dezvoltată şi de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 12, 1-31). Biserica nu este doar o organizaţie religioasă, ci este Însuşi Trupul lui Hristos. În plus, diferenţa dintre darurile pe care le avem[6] vine din lucrarea Duhului Sfânt. În concluzie, Apostolul Pavel spune: voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte (I Cor. 12, 27).

Trebuie să mai adăugăm faptul că în învăţătura Sfinţilor Părinţi putem distinge două adevăruri care arată că lucrare Persoanelor Sfintei Treimi este comună, şi anume: creştinii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos (cf. I Cor. 12, 27), dar în acelaşi timp, ei sunt şi temple ale Duhului Sfânt (cf. I Cor. 6, 19). Cele două adevăruri nu se contrazic.

8. CE ÎNSEAMNĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT DIN ZIUA CINCIZECIMII

Duhul Sfânt a pogorât în ziua Cincizecimii. Acest lucru nu înseamnă că mai înainte El nu era prezent pe pământ şi la oameni, ci arată că Duhul Sfânt lucrează în chip diferit, aşa cum am văzut şi anterior. Putem înfăţişa aici două aspecte care rezultă din tâlcuirea pogorârii Duhului Sfânt şi a lucrării Sale diferite asupra oamenilor.

Primul aspect este că, în ziua Cincizecimii, Apostolii au înţeles că Duhul Sfânt nu este o energie a lui Dumnezeu, ci un ipostas aparte. Sfântul Duh, Care în Vechiul Testament Se arăta discret, în chipul unei suflări de vânt, ca un sunet, ca o boare sau ca inspiraţie pentru profeţi, în ziua Cincizecimii se arăta „ca având ipostas propriu”. Aşadar, atunci când s-a încheiat lucrarea de revelare a ipostasului lui Hristos, a început lucrarea de revelare a ipostasului Duhului Sfânt (Sfântul Grigorie Palama).

Cel de-al doilea aspect care rezultă din interpretarea pogorârii Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii este că Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos şi le-a da puterea de a lua parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii.

Pentru a tâlcui aspectele legate de pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Nicodim Aghioritul foloseşte fragmente din scrierile Cuviosului Nichita Stithatul şi ale Sfântului Vasile cel Mare, potrivit cărora Duhul Sfânt nu S-a pogorât ca un rob, ci în chip împărătesc şi de sine stătător. Hristos S-a întrupat prin voia Sa, pentru că nu a fost silit de nimeni; în acelaşi fel, Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos prin voia Sa liberă. De altfel, voia Tatălui este şi voia Fiului şi a Duhului Sfânt şi invers. Energia şi voirea Dumnezeului Treimic sunt comune.

De la sine puterea (libertatea) are însemnătate diferită, după cum se referă la Dumnezeu, la îngeri sau la oameni. Spunem că Dumnezeu este liber, „atotstăpânitor, atoatevăzător, mai presus de fiinţă, dar, mai presus de toate, este Dumnezeu de sine stătător”. Dumnezeu nu poate fi însă cuprins în înţelesuri omeneşit. Îngerii sunt liberi, fireşte, şi îşi folosesc libertatea neîmpiedicat, adică împlinesc imediat ceea ce vor, pentru că nu au obstacole în această împlinire, neoprindu-i nici trupul şi nici o altă forţă contrară. Şi oamenii sunt de sine stătători, adică liberi, dar libertatea lor este trunchiată de faptul că nu pot împlini cu uşurinţă ceea ce doresc. Acest lucru este cauzat de atacul diavolului, de îngreuierea trupului şi de patimile în faţa cărora omul s-a supus prin propria sa voire. Tocmai de aceea voirea şi libertatea trebuie să Îi fie întărite de Dumnezeu. În Vechiul Testament este scris: dobândeşte har de le Domnul[7] (Pilde 8, 35). Iar Apostolul Pavel spune: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13).

Aceasta înseamnă că pogorârea Duhului Sfânt în inimile Apostolilor – ca şi lucrarea pe care El o săvârşeşte în inimle oamenilor – îşi are izvorul în propria voire a celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. În nici un caz Duhul Sfânt nu săvârşeşte această lucrare ca un slujitor. Trebuie însă ca oamenii să răspundă la lucrarea Duhului Sfânt prin propria lor voire, pentru că Dumnezeu ne le încalcă libertatea. Dar voia şi libertatea trebuie să fie întărite de Dumnezeu, pentru că, în stare de cădere, omul este o fiinţă subjugată care are libertatea limitată.

De menţionat este faptul că, atunci când vorbim despre pogorârea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii, prin aceasta nu înţelegem că pogorârea ar fi o întrupare a Duhului Sfânt, pentru că numai Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat. Pogorârea a însemnat arătarea în lume a Duhului Sfânt în ipostas. Prin această arătare i-a transformat pe ucenici şi i-a făcut din oameni muritori mădulare vii ale Trupului lui Hristos.

9. PREZENŢA SA CA O SUFLARE DE VÂNT CE VINE REPEDE

Prin Sfântul Botez omul devine membru al Bisericii şi mădular al Trupului lui Hristos. Apostolii au primit botezul în ziua Cincizecimii, deoarece, practic, atunci a fost ziua în care ei s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Aşadar, Hristos nu a fost un simplu învăţător, ci adevăratul Cap al ucenicilor Săi.

Hristos le-a spus ucenicilor imediat după Înviere: Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5). Duhul Sfânt i-a botezat pe ucenici în ceasul în care S-a pogorât asupra lor, iar întreaga casă unde se aflau aceştia în aşteptarea făgăduinţei Tatălui s-a umplut de Duh Sfânt şi s-a făcut cristelniţă duhovnicească (Sfântul Grigorie Palama). Prezenţa Duhului Sfânt în această casă a fost însoţită de un vuiet. Sfântul Evanghelist Luca scrie: Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Fapte 2, 2). Acest vânt care a venit repede a fost preînchipuit şi propovăduit de multe ori în Vechiul Testament. Este vuietul despre care mama Profetului Samuel a spus: „Domnul din înălţimea cerului va tuna”[8]. Acest vuiet a fost închipuit şi de vedenia Profetului Ilie, căruia Dumnezeu i s-a arătat sub forma unei adieri de vânt lin[9]. O asemenea preînchipuire a fost şi glasul cu care Hristos a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea[10], pentru că vocea Sa puternică propovăduia Duhul Sfânt, pe Care urmau să Îl primească toţi cei ce aveau să creadă în El. De asemenea, acelaşi înţeles l-a avut şi faptul că, după Înviere, Hristos a suflat asupra ucenicilor Săi, dându-le Duh Sfânt pentru ca să ierte păcatele.

Apariţia Duhului Sfânt ca o suflare de vânt ce vine repede simbolizează faptul că Duhul Sfânt le biruieşte pe toate, calcă peste zidurile celui viclean şi zdrobeşte orice aşezare şi orice întăritură a vrăjmaşului. În acelaşi timp, El îi smereşte pe cei mândri, îi înalţă pe cei smeriţi cu inima, le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le slobozeşte pe cele robite (Sfântul Grigorie Palama). Prin puterea Duhului Sfânt, omul poate să se facă mădular viu al Bisericii, să biruiască toate puterile vrăjmaşului şi să se izbăvească de moarte.

10. ÎNŢELESUL TEOLOGIC AL LIMBILOR DE FOC

Felul în care Duhul Sfânt S-a descoperit pe Sine în ziua Cincizecimii arată faptul că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt şi invers. Sfântul Evanghelist Luca, cel care a scris Faptele Apostolilor, spune: Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt (Fapte 2, 3-4).

Tâlcuind acest fragment, Sfântul Grigorie Palama face observaţii de o înaltă valoare teologică, pe care trebuie să le expunem aici, deoarece demonstrează faptul că Fiul şi Sfântul Duh sunt de o cinste şi o slavă.

În primul rând, Duhul Sfânt Şi-a făcut apariţia sub forma limbilor pentru a arăta că are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Cuvântul, fiindcă nimic nu este mai legat de cuvânt decât limba. Astfel, s-a vădit că Duhul Sfânt nu are o lucrare diferită de cea a lui Dumnezeu Cuvântul. În acelaşi timp, Duhul Sfânt a apărut în chip simţit, sub forma limbilor, pentru ca să arate că învăţătorul adevărului are nevoie de limbă cu har.

Limbile sub forma cărora S-a arătat Duhul Sfânt erau de foc, lucru care are o mare însemnătate. Focul vădeşte faptul că Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, deoarece Dumnezeu este foc mistuitor. Aşadar, Duhul Sfânt are aceeaşi fire şi aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul. În plus, limbile de foc arată chipul îndoit al felului în care lucrează propovăduirea Apostolilor, pentru că focul luminează, dar şi arde, în acelaşi fel în care învăţătura transmisă prin Hristos îi luminează pe cei care se supun şi îi blesteamă pe cei care nu cred. Desigur, focul în chipul căruia Şi-a făcut apariţia Duhul Sfânt nu era un foc zidit, ci unul nezidit. De aceea, Sfântul Evanghelist nu a spus limbi de foc, ci limbi ca de foc.

Limbile de foc s-au împărţit şi au şezut pe capetele Apostolilor. Acest lucru este important, pentru că vrea să arate că numai Hristos are întreaga putere şi întreaga energie sfântă, pentru că El este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Harul pe care îl primesc sfinţii nu este fiinţa, ci energia lui Dumnezeu, Care oferă fiecărui om diferite daruri. Nimeni altcineva nu are întregul har sfânt, decât numai Hristos, Care, după trup, are plinătatea harului sfânt.

Faptul că aceste limbi de foc au şezut pe capetele Apostolilor arată vrednicia lor împărătească, dar şi unimea harului. Limbile de foc nu erau o energie zidită, ci energia necreată a lui Dumnezeu, şi tocmai de aceea ele au şezut pe capetele Apostolilor ca semn al slavei împărăteşti. În acelaşi timp, chiar dacă harul – adică energia Duhului Sfânt – se desparte, el rămâne unit. Cu adevărat, harul Sfântului Duh este prezent şi lucrează „împărţindu-se nedespărţit şi rămânând întreg în împărţire, după chipul razelor soarelui”. Cu alte cuvinte, cu toţii primim raza soarelui, adică energia soarelui, dar ea nu este despărţită[11]. Atunci când omul se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine, cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, nu se împărtăşeşte numai cu o bucată din Trupul împărătesc, ci cu întreg Trupul lui Hristos. În timpul Sfintei Liturghii, preotul spune: „… se împarte Mielul lui Dumnezeu , Cel ce nu se desparte…”.

Prin urmare, energia Duhului Sfânt este aceeaşi cu energia Cuvântului şi cu energia Tatălui, adică cu energia Dumnezeului Treimic. Mântuirea omului înseamnă împărtăşirea din energiile necreate ale Sfintei Treimi.

11. ÎMBRĂCAREA UCENICILOR DE CĂTRE DUHUL SFÂNT

Atunci când a făgăduit ucenicilor că va trimite Duhul Sfânt, Hristos le-a dat acestora o poruncă limpede: voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Ucenicii au păzit această poruncă şi au stat cu toţii într-o casă din Ierusalim, în liniştea cugetului şi în rugăciune, aşteptând revărsarea darului Duhului Sfânt. De aceea, Sfântul Evanghelist Luca ne încredinţează: Şi erau în toată ziua în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 53).

În continuare, ar trebui să comentăm puţin propoziţia „până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”, deoarece are o însemnătate destul de mare. Hristos nu a spus pur şi simplu că ucenicii vor primi Duh Sfânt, ci că vor fi îmbrăcaţi ca într-o armură duhovnicească, pentru a putea lupta împotriva vrăjmaşului. Aşadar, nu este vorba numai despre o iluminare a minţii, ci despre transformarea întregii fiinţe. Nu va mai exista nici o părticică din trup şi nici o energie a sufletului care să nu fie acoperită de energia Duhului Sfânt.

Se ştie faptul că, prin Sfântul Botez – care este considerat o taină începătoare, deoarece prin el, ne facem mădulare ale Trupului lui Hristos şi intrăm în Biserică – ne îmbrăcăm în Hristos: câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27). În acelaşi timp, însă, după făgăduinţa lui Hristos, ne îmbrăcăm şi în Duh Sfânt. De altfel, acesta este şi scopul tainelor Botezului şi a Mirungerii, care sunt legate între ele.

Îmbrăcarea creştinului în Sfântul Duh nu este exterioară sau de suprafaţă, ci este una interioară, după exemplul unirii fierului cu focul. Atunci când este pus în foc, fierul se încinge în întregime, nu numai într-o mică parte din el. Astfel, cei care primesc Duhul Sfânt simt cum Acesta le umple inima, le luminează ochiul, le sfinţeşte auzul, le linişteşte gândurile şi izvorăşte cunoştinţă, umplând de înţelepciune şi de har întreaga lor fiinţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care aflându-se în faţa Sinedriului, a arătat mai întâi binecuvântarea pe care sufletul său a primit-o de la Duhul Sfânt, şi abia mai apoi a dezvăluit slava chipului său[12] (Macarie Hrisochefalul). Aşadar, energia Sfântului Duh sfinţeşte, iluminează şi dă strălucire întregii fiinţe a omului.

Biserica intonează un tropar uimitor: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune”. Toate harismele oferite membrilor Bisericii, ca de exemplu, vederea profetică, viaţa apostolică şi sfârşitul mucenicesc, sunt dăruite de Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că vederea proorocirilor nu este o scornire a gândirii sau a imaginaţiei acestora, viaţa  Apostolilor nu este o misiune creştină antropocentrică, iar mucenicia sfinţilor nu este o lucrare a unei voinţe puternice. Toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt.

Printre aceste harisme, în care se îmbracă cei care primesc darul Duhului Sfânt, se află şi viaţa sfinţitoare a acelor oameni care se luptă pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu, atât cât le este cu putinţă, şi pentru a trăi în curăţia sufletului şi a trupului, prin  căsătoria după legile creştineşti şi prin traiul în societate sau prin slujirea păstorească a lui Hristos, cu greutăţile ei, etc., toate aceasta fiind aşadar daruri ale Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt „lucrează întreaga alcătuire a Bisericii”, care este Trupul lui Hristos.

12. BEŢIA TREAZĂ

Imediat după revărsarea Duhului Sfânt asupra lor, Apostolii s-au umplut de bucurie multă. Pentru ei, aceasta era o experienţă nouă. Dacă până atunci ucenicii erau doar nişte oameni buni, din acel moment ei s-au făcut mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos.

Aşadar, după Pogorârea Duhului Sfânt, ei nu au mai fost simpli închinători la Hristos, ci au ajuns să fie în strânsă unire cu El. Cei care îi vedeau pe Apostoli, se mirau, iar unii spuneau cu ironie că sunt plini de must, adică s-au îmbătat cu vin nou. (Fapte 2, 13).

Venirea Duhului Sfânt în inima omului este numită de Sfinţii Părinţi „beţie trează” (Sfântul Dionisie Areopagitul). Sfântul Isaac Sirul spune că, în asemenea cazuri, toate simţurile omului se afundă într-o „beţie adâncă”. Această stare este numită beţie, pentru că însemnă o mare desfătare şi o bucurie fără margini, iar beţia aceasta este trează, pentru că, aflându-se în ea, omul nu îşi pierde nici simţurile, şi nici raţiunea. Atunci când omul este cuprins de Duh Sfânt, el rămâne liber sau, pentru a ne exprima mai bine, abia atunci dobândeşte adevărata libertate, care nu înseamnă posibilitatea de alegere, aşa cum spune filosofia etică, ci este reprezentată de voirea naturală şi de biruirea morţii. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: şi duhurile proorocilor se supun proorocilor (I Cor. 14, 32). Aceasta înseamnă că nu profetul se supune harismei, ci harisma se supune profetului, adică libertatea omului nu este desfiinţată, iar energiile intelectuale sau sufleteşti ale acestuia nu se suspendă.

Sfântul Nicodim Agioritul spune că există trei feluri de beţie. Prima este beţia produsă de vinul material, care este o stare ce duce la multe rele. A doua este beţia produsă de patimi. Despre aceasta din urmă vorbea Profetul Isaia atunci când spunea: Vai de mândria cununii beţivilor”[13] (Isaia 28, 1). În altă parte, referindu-se la Ierusalim, Isaia zicea: ia aminte, sărmană cetate, ameţită, dar nu de vin (Isaia 51, 21). A treia este beţia care vine de la Duhul Sfânt. De o asemenea beţie era cuprinsă mama lui Samuel atunci când se ruga cu multă râvnă în templu, iar mintea ei era atât de lipită de rugăciune, încât preotul Eli o credea beată şi a voit să o alunge. Dar ea a răspuns că nu este beată, ci îşi dezvăluie inima în faţa Domnului (cf. I Regi 1, 14-15).

Această din urmă beţie a fost trăită de Apostoli în timpul Cincizecimii. În acea zi, ei au luat Duh Sfânt, şi-au deschis inimile, L-au cunoscut mai bine pe Hristos şi s-au făcut mădulare ale Trupului Său. În ei au prins rădăcini un mare dor şi o dragoste nesfârşită pentru Hristos, iar aşa cum spun Sfinţii Părinţi, acestea au fost exprimate prin rugăciune.

13. PRIN DUHUL SFÂNT, ÎL CUNOAŞTEM PE HRISTOS ŞI AJUNGEM LA TATĂL

Aşa cum am mai spus, Cincizecimea este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Pentru ca neamul omenesc să se mântuiască, să reajungă în starea anterioară şi să urce chiar mai sus, acolo unde nu a reuşit să ajungă Adam, Dumnezeu L-a trimis în lume pe iubitul Său Fiu, Cel Unul-Născut. Hristos L-a slăvit pe Tatăl şi I-a dezvăluit existenţa, iar mai apoi, L-a trimis pe Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este transmis prin Fiul. Duhul Sfânt îi face pe oameni mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi iluminează pentru ca astfel să Îi poată cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul.

Prin urmare, deoarece Tatăl este Cel care Îi trimite pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, ordinea sfintei iconomii şi a mântuirii neamului omenesc este: Fiul şi Duhul Sfânt. În ceea ce priveşte îndumnezeirea omului, ordinea urmată este exact inversă, adică de la Duhul Sfânt, omul urcă la Fiul şi, prin Fiul, Îl cunoaşte pe Tatăl.

Descriind drumul omului către teognosie (cunoaşterea de Dumnezeu), Sfântul Vasile cel Mare spune că, atunci când primim darurile Duhului Sfânt, Îl întâlnim mai întâi pe Cel care este trimis, adică pe Duhul Sfânt, mai apoi Îl cunoaştem pe Cel care trimite, adică pe Fiul şi, în continuare, ne înălţăm dorirea la Cel care este izvorul şi cauza tuturor bunătăţilor, adică la Tatăl.

Această învăţătură este întâlnită la mulţi Părinţi ai Bisericii. Amintim în acest sens teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, care spune că, dacă Hristos este poarta, Duhul Sfânt este cheia porţii prin care intrăm în casa Tatălui.

Din această perspectivă, deosebit de grăitoare este următoarea rugăciune adresată Duhului Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Această rugăciune exprimă ordinea cunoaşterii lui Dumnezeu pe care am amintit-o mai sus. Prin Duhul Sfânt, inima omului se curăţă pentru ca, astfel, să-L cunoască pe Hristos şi să urce la Tatăl.

Fără îndoială, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, lucrarea Dumnezeului Treimic este unică, dar aceasta nu înseamnă că Persoanele sunt desfiinţate, deoarece harul sfânt lucrează prin Persoane, iar în teologia ortodoxă vorbim despre Har enipostaziat şi Lucrare enipostaziată. Acest lucru se observă şi în timpul Sfintei Liturghii. Întreaga rugăciune a jertfei este adresată Tatălui pentru ca Acesta să Îl trimită pe Duhul Sfânt, Care va transforma pâinea şi vinul în Trupul şi în Sângele lui Hristos. Cu adevărat, Duhul Sfânt transformă darurile în Trupul şi Sângele lui Hristos, iar noi ne împărtăşim cu cinstitele Taine şi devenim sălaş al Dumnezeului Treimic.

14. ENERGIILE DUHULUI SFÂNT ŞI HARISMELE PE CARE LE DĂ MEMBRILOR BISERICII

Sfinţii Părinţi învaţă că, deşi Duhul Sfânt lucrează asupra tuturor oamenilor şi în întreaga zidire, oamenii sunt părtaşi ai energiilor dumnezeieşti în funcţie de receptibilitatea fiecăruia în parte. Pentru ca omul să primească multe daruri ale Sfântului Duh, trebuie ca el să aibă unorgan receptor corespunzător.

Referindu-se la această temă, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sfinţii nu au dobândit diferitele harisme pe care le au prin puterea lor firească, ci prin puterea sfântă. Cu alte cuvinte, toate harismele sunt date de la Duhul Sfânt şi sunt dăruite în funcţie de capacitatea omului de a le primi. Sfinţii nu primesc darul înţelepciunii fără să existe în ei gândul care să poată primi această înţelepciune, nici cunoştinţă fără ca, în mintea lor, să se afle puterea raţiunii, nici credinţă fără aplecarea minţii şi a raţiunii către ceea ce va fi, şi nici harul vindecării fără iubirea firească de oameni. Aceasta înseamnă că sfinţii primesc darul teologiei, al cunoştinţei şi al vindecării numai dacă, în interiorul lor, există un organ care să fie capabil să le recepteze.

Lucrul acesta nu este valabil numai în cazul harismelor teologiei, ci şi în cazul tuturor celorlalte daruri. Darurile se numesc harismata[14] (harisme) pentru că sunt dăruite[15] de Dumnezeu, însă numai în funcţie de starea duhovnicească a omului. Sfântul Maxim mai notează încă o dată că energia Duhului Sfânt este primită de credincioşi după credinţa şi după starea sufletului fiecăruia dintre ei.

După ce tâlcuieşte canoanele tuturor praznicelor împărăteşti, Sfântul Nicodim Aghioritul face unele extensii existenţialiste, punând accentul asupra felului în care creştinul se poate învrednici să trăiască în viaţa sa personală fiecare dintre aceste sărbători. În mod obişnuit, el foloseşte exprimarea: „cum şi în ce fel”. Consider că aceste cuvinte sunt foarte importante, deoarece, prin ele, propovăduirea Bisericii coboară de la nivel abstract la nivel concret. Era nevoie de o asemenea abordare, pentru că, de multe ori, chestiunile teologice sunt desprinse de realitate şi nu ne mai ating sufletele. Abordarea abstractă a teologiei nu este ortodoxă. Atunci când citim predicile Sfinţilor Părinţi, constatăm că şi aceştia analizează faptele tot din perspectiva lui „cum şi în ce fel”.

La sfârşitul tâlcuirii canoanelor Cincizecimii, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că şi noi trebuie să dobândim Duh Sfânt în inima noastră, în chip simţit. Folosind exemplul Apostolilor care, supunându-se poruncii lui Hristos, s-au întors la Ierusalim şi au stat acolo fără încetare, până când au primit Duh Sfânt, el spune că aceasta este modalitatea prin care putem să ne facem părtaşi ai lucrării Duhului Sfânt. Va trebui, aşadar, să ne îndepărtăm de toate lucrurile lumeşti, iar atunci când gândul nostru se va întoarce în inimă, ca într-un templu, să ne rugăm încontinuu, după cuvântul rugaţi-vă neîncetat al Sfântului Apostol Pavel (I Tesal. 5, 17). Va trebui ca, prin şederea permanentă în templu, adică prin păstrarea gândului curat, să ne ridicăm deasupra celor pământeşti, adică a plăcerilor, a iubirii de arginţi, a ambiţiei şi a oricărei alte patimi. Numai astfel inima va fi izbăvită de patimi, iar sufletul va dobândi pacea, pentru că se va lepăda de gândurile viclene, de hulă şi de desfrânare. Sfântul Vasile cel Mare spune că nu este cu putinţă să ne facem vase ale harului sfânt dacă nu scoatem din sufletul nostru toate patimile răutăţii. „Să nu mai curgă aşadar cele vechi pentru ca să încapă cele noi”.

Sfântul Diadoh al Foticeei învaţă că, prin Sfântul Botez, am luat în inima noastră Duh Sfânt şi ne-am făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Însă din pricina patimilor, chiar dacă nu s-a pierdut în întregime, acest har a fost înăbuşit. De aceea, este nevoie să scoatem afară cenuşa patimilor şi să punem înăuntru, ca lemne de foc, lucrarea poruncilor. Dar, pentru ca lemnele să se aprindă de la scânteia harului sfânt, trebuie să suflăm cu putere prin întoarcerea minţii în inimă şi prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Această rugăciune se numeşte „sfânta rugăciune a minţii”.

Sfântul Diadoh al Foticeei mai spune că, atunci când, o dată cu trecerea timpului, această rugăciune prinde rădăcini în inima omului, o curăţă pe aceasta de patimi şi, aflând scânteia harului sfânt, face să crească în ea foc străin şi minunat, care arde atacurile gândurilor viclene, îndulceşte inima şi tot interiorul omului şi luminează gândul. Sfântul Grigorie Palama spune la rândul său că cel care îşi coboară gândul în inimă şi, prin aceasta, îl înalţă la Dumnezeu, este supus schimbării celei bune.

Cu adevărat, atunci când omul se face vas primitor, în inima sa se aprinde focul harului, prin lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „în inima reînviată” are loc o adevărată „aprindere a Duhului”. El mai spune că focul care luminează inimile şi distruge spinii şi buruienile este acelaşi foc care a lucrat şi asupra Apostolilor şi i-a făcut să vorbească cu limbi de foc, sau care l-a umplut de strălucire pe Apostolul Pavel şi a încălzit inimile lui Cleopa şi a celor asemenea cu el. Acest foc este izgonitor al demonilor, dar şi putere de înviere, energie a nemuririi, iluminarea sufletelor sfinte şi unirea puterilor raţionale.

Prin urmare, Cincizecimea a avut loc în istorie o singură dată, dar în viaţa sfinţilor, ea are loc în mod repetat. Atunci când oamenii îndumnezeiţi ajung la un anumit stadiu al vieţii duhovniceşti, ei participă la Cincizecime şi se fac apostoli ai lui Iisus Hristos. Cincizecimea este punctul culminant al slăvirii lui Dumnezeu şi al îndumnezeirii. Fiecare om poate merge pe drumul urmat de Apostoli, pentru că fiecare dintre noi se poete învrednici de aceeaşi vedere de Dumnezeu şi de împărtăşirea din harul Cincizecimii.

***

Nu ne-am propous să analizăm toate aspectele referitoare la Persoana Duhului Sfânt şi la energiile Sale. Desigur, multe dintre aceste aspecte sunt foarte interesante, dar ceea ce s-a încercat aici a fost arătarea faptului că hristologia nu poate fi separată de pnevmatologie, după cum nici pnevmatologia nu poate fi separată de hristologie. În paginile anterioare am subliniat mai ales faptele hristologice ale praznicului Cincizecimii care sunt în strânsă legătură cu Duhul Sfânt.

Sfântul Apostol Pavel spune limpede: câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 14). Nu toţi oamenii care au fost creaţi de Dumnezeu sunt copiii Lui, ci numai aceia care sunt îndrumaţi de Duhul Sfânt. Înfierea este legată de rugăciunea interioară a minţii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rom. 8, 15). Duhul lui Dumnezeu care se află în inima omului mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 16). Cu alte cuvinte, este fiu al lui Dumnezeu numai cel ce Îl are în el pe Duhul Sfânt, Care mărturiseşte şi adevereşte că acela este copil al lui Dumnezeu. Existenţa Duhului Sfânt în suflet  este confirmată de rugăciunea interioară a inimii, care se rosteşte cu umilinţă.

Omul care nu Îl are pe Duhul Sfânt nu aparţine lui Hristos, ceea ce înseamnă că nu este mădular viu al Trupului lui Hristos. Chiar dacă omul s-a botezat cândva, harul de la Botez este nelucrător, iar el este un membru mort al Bisericii. Acest lucru este spus de Sfântul Apostol Pavel în cuvinte revelatoare: dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9). Nimeni nu aparţine lui Hristos dacă nu Îl are pe Duhul Sfânt, aşa cum am arătat mai înainte. Din contră, dacă omul are înlăuntrul său Duh Sfânt, el este mădular adevărat al Trupului lui Hristos, pentru că nu sunteţi în carne, ci în Duh (Rom. 8, 8-9). De aici, putem să ne dăm seama cât de strânsă este legătura dintre hristologie şi pnevmatologie.

 Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul a fost ca oamenii să ia Duh Sfânt şi să se facă mădulare ale Trupului lui Hristos şi sălaş al Dumnezeului Treimic. Tocmai de aceea finalitatea vieţii duhovniceşti este împărtăşirea din Duh Sfânt, prin Care ne facem mădulare vii ale Bisericii, adică ale Trupului lui Hristos, şi suntem în comuniune cu Dumnezeul Treimic.

Hristologia care nu are ca rezultat împărtăşirea din Sfântul Duh, prin Trup adevărat a lui Hristos, este pur teoretică şi fără vreun folos. Analiza hristologiei este necesară pentru a nu fi denaturat modul de tămăduire a sufletului omului şi pentru ca noi să înţelegem clar care este drumul curăţirii, al iluminării şi al îndumnezeirii. Atunci când hristologia nu duce la împărtăşirea personală din sfinţenie, ea este inutilă.

Între aceste cordonate s-au încadrat şi analizele anterioare. Trebuie să înţelegem că este o binecuvântare şi o mare cinste faptul că aparţinem Bisericii Ortodoxe, pentru că astfel, avem posibilitatea de a ne împărtăşi din Duhul Sfânt şi de a ne face închinători pământeni ai Sfintei Treimi. Este însă nevoie să ne ridicăm la înălţimea acestei mari binecuvântări.

Octombrie 1994

Sursa: „PREDICI LA MARILE SĂRBĂTORI” – Arhim. Hierotheos Vlachos; Editura Egumeniţa, Galaţi 2004

 


[1] În limba greacă: theologia (θεολογια). Cuvântul teologie provine din Theos (Dumnezeu) şi logos (cuvânt, învăţătură).

[2] În limba greacă: παρακλητος

[3] În limba greacă: παρακαλειν

[4] În Biblia grecească, în acest loc se foloseşte cuvântul paraklitos, care în mod obişnuit este tradus în limba română prin Mângâietor. Aşadar, traducerea literală a textului grecesc ar fi „avem Mângâietor către Tatăl”. Varianta „avem mijlocitor către Tatăl”, aşa cum apare ea în Biblia românească, este cea corectă din punct de vedere semantic, dar acolo unde se foloseşte cuvântul mijlocitor trebuie să înţelegem că este vorba de fapt despre Mângâietor.

[5] I Ioan 2, 1.

[6] Aici se face o paralelă între diferenţa dintre darurile pe care le au oamenii şi diferenţa firească dintre mădularele aceluiaşi trup, având în vedere faptul că oamenii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Vezi I Cor. 12.

[7] În Septuaginta: “dobândeşte voie de la Domnul”.

[8] I Regi 2, 10

[9] III Regi 19, 11-12.

[10] Ioan 7, 37

[11] Unimea harului rezultă din faptul că, prin despărţirea lui sub forma limbilor de foc şi prin şederea deasupra capetelor Apostolilor, Dumnezeu le-a dat fiecăruia dintre ei harisme diferite, prin care aceştia au ajuns să se completeze reciproc, precum piesele într-un mecanism, formând împreună o unitate, adică Trupul lui Hristos, care este Biserica.

[12] În sensul că, primind iluminarea de la Duhul Sfânt, Arhidiaconul Ştefan L-a slăvit mai întâi pe Dumnezeu, ca expresie a recunoştinţei, a smereniei şi a recunoaşterii, iar acest lucru a fost semn de necontestat al faptului că şi el primise cu adevărat darul Duhului Sfânt.

[13] În Septuaginta: „Vai de beţivii fără vin”.

[14] În limba greacă: χαρισματα

[15] Corespondentul grecesc al verbului a dărui este harizo (χαριζω), de aici provenind şi cuvântul harismă, care, prin urmare, înseamnă dar.

Ieromonah Savatie Baștovoi: Din orice stare ne putem ridica!

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/din-orice-stare-ne-putem-ridica

Dumnezeu ne-a dat porunci după nevoile sufletului nostru. Foarte interesant. Nu ne-a dat nimic din cele care nu sunt proprii inimii noastre. Iubiți-vă unii pe alțiiIertați și vi se va ierta – toate așa de bune, toate pentru noi. Ceea ce noi din fire trebuie să le facem, El ni le-a dat ca pe niște porunci. Așa e El de bun. Da, să-I mulțumim lui Dumnezeu. Mulțumirea atrage harul.

Atunci când omul este mândru peste măsură, Dumnezeu îi trimite ispite peste puterile lui. Așa spune și Gheron Iosif Isihastul. Îi dă ispite peste puterile lui. Și vezi că ești nimic și nu poți lucra nici o poruncă, nu poți lucra nimic, tu ești așa cum ești… Ei, asta aduce smerenie. Tu înțelegi că fără Dumnezeu nu poți face nimic.

Numește-te pe tine așa cum ești. Dacă suntem împietriți, înseamnă că nu ne-am spovedit cum trebuie, că ne-am ascuns după deget. Nu spune în gândul tău: „Ei, n-a fost vina mea!”. Pune totul înaintea lui Dumnezeu și, pentru o revărsare sinceră a inimii, Dumnezeu îndată dă harul și ne putem ruga. Din toate stările este cu putință să ne ridicăm. El e puternic!

Dumnezeu ne-a dat porunci după nevoile sufletului nostru. Foarte interesant. Nu ne-a dat nimic din cele care nu sunt proprii inimii noastre. Iubiți-vă unii pe alții, Iertați și vi se va ierta – toate așa de bune, toate pentru noi. Ceea ce noi din fire trebuie să le facem, El ni le-a dat ca pe niște porunci. Așa e El de bun. Da, să-I mulțumim lui Dumnezeu. Mulțumirea atrage harul.

(Ieromonah Savatie BaștovoiPuterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014, pp. 41-42)

20 iunie: Sfântul Nicolae Cabasila, teolog și cuvios (1322-1392)

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

Sfântul Nicolae Cabasila, teolog și cuvios (1322-1392)

14 IUNIE: POMENIREA CUVIOSULUI IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE – BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

CUVÂNT AL PREACUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRUIUSTIN CEL NOU DE LA CELIE: BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ

CUVÂNT AL PREACUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRU

IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE:

BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ[1]

“Cine este Dumnezeul-Om Iisus Hristos? Cine este în El Dumnezeul şi cine omul? Cum se cunoaşte Dumnezeul în Dumnezeul-Om şi cum omul? Ce ne-a dăruit nouă oamenilor Dumnezeul în Dumnezeul-Om? Toate acestea ni le învederează Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”. Ne descoperă adică tot adevărul despre El, despre Dumnezeu în El şi despre om şi despre ceea ce ne-a dăruit nouă prin toate acestea. De asemenea, aceasta depăşeşte infinit orice au văzut vreodată ochii oamenilor şi urechile lor au auzit şi inima lor a simţit vreodată[2].

Prin viaţa Sa trupească pe pământ Dumnezeul-Om a întemeiat Trupul Său dumnezeiesc-omenesc, Biserica, şi prin aceasta pregăteşte lumea pământească pentru venirea, viaţa şi activitatea Sfântului Duh în Trupul Bisericii, ca suflet al Acestui Trup. În ziua Cincizecimii Sfântul Duh a coborât din cer în trupul dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi a rămas pentru totdeauna în acesta ca suflet făcător de viaţă al lui. Acest trup dumnezeiesc-omenesc văzut al Bisericii îl constituie Sfinţii Apostoli cu credinţa lor în Dumnezeul-Om Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit. Şi pogorârea şi întreaga lucrare a Sfântului Duh în trupul dumnezeiesc al Bisericii vine de la Dumnezeul-Om şi din pricina Dumnezeului-Om[3]. Orice în iconomia dumnezeiesc-omenească a mântuirii a venit de la Persoana dumnezeiesc-omenească a Domnului nostru Iisus Hristos. În sfârşit, toate se rezumă şi există în categoria dumnezeiesc-omenescului, chiar şi lucrarea Sfântului Duh. Orice energie a Sa în lume este nedespărţită de eroismul dumnezeiesc-omenesc al Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Cincizecimea cu toate veşnicele daruri ale Dumnezeirii Treimice şi ale acestui Sfânt Duh întemeiază Biserica Sfinţilor Apostoli, adică a Sfintei Credinţe Apostolice, a Sfintei Predanii Apostolice, a Sfintei Ierarhii Apostolice şi chiar orice lucrare apostolică care este dumnezeiesc-omenească.

Sfânta zi duhovnicească care a început cu Sfânta Cincizecime continuă neîntrerupt în Biserica Ortodoxă cu o nespusă desăvârşire a tuturor darurilor celor dumnezeieşti şi a puterilor celor de viaţă făcătoare[4]. Orice lucru în Biserică există în Duhul Sfânt şi de la El şi ceea ce este foarte mic şi ceea ce este covârşitor de mare. Când preotul tămâind în Biserică Îl roagă pe Domnul Iisus Hristos să trimită harul Sfântului Duh, dar şi când negrăita minune a lui Dumnezeu – Sfânta Cincizecime – se repetă înaintea hirotoniei episcopului şi dă întreaga plinătate a harului, prin aceasta se mărturiseşte învederat că întreaga viaţă a Bisericii fiinţează prin Sfântul Duh.

Nu există îndoială că Domnul Iisus Hristos este în Biserică prin Sfântul Duh şi că Biserica există în Domnul Iisus Hristos prin Sfântul Duh. Domnul este Capul şi trupul ei, iar Sfântul Duh este sufletul Bisericii[5]. Încă de la începutul iconomiei dumnezeieşti-omeneşti a mântuirii Sfântul Duh s-a legat cu temelia trupului lui Hristos, „a Cuvântului care a zidit trupul”[6].

În realitate, fiecare Sfântă Taină şi toate dumnezeieştile virtuţi sunt o sfântă-înduhovnicire (pnevmatizare). Prin ele, Duhul Sfânt vine la noi şi înlăuntrul nostru. El coboară esenţial[7] ceea ce înseamnă cu adevărat şi fiinţial cu toate însemnatele Lui energii dumnezeieşti. Aceasta este bogăţia Dumnezeirii. Aceasta este plinătatea harului[8]. Aceasta este harul şi viaţa fiecărei fiinţe[9]. Este Evanghelie testamentară şi veşnică. Prin Sfântul Duh, Domnul nostru Iisus Hristos locuieşte întru noi şi noi întru El. Doar El mărturiseşte prezenţa Sfântului Duh în noi. Prin Sfântul Duh noi trăim în Hristos şi El în noi. Desigur, aceasta o cunoaştem „din Duhul pe care ni L-a dat”[10].

Într-un cuvânt, întreaga viaţă a Bisericii cu toate nenumăratele ei realităţi dumnezeiesc-omeneşti este călăuzită şi însoţită de către Duhul Sfânt, care întotdeauna este Duhul Dumnezeului-Om Hristos[11]. De aceea s-a scris în Sfânta Evanghelie „iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui”[12].

Marele Vasilie, cel iniţiat heruvimic în taina dumnezeiesc-omenească a Bisericii, ca în cea mai iubită a-tot-taină a lui Dumnezeu, propovăduieşte mesajul cel atotadevărat şi îmbucurător că „Duhul Sfânt zideşte (ca un arhitect) Biserica lui Dumnezeu”[13]“.

(Traducere Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea Episcopului Atanasie Jevtici, „Viaţa Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părinte Iustin Popovici”, Ed. Nekt. Panagopoulos, Atena, 2001, pp. 155-158)

[1] Fragment din volumul al III-lea al Dogmaticii Părintelui Iustin.[2] Vezi In. 15:26; 16:13; I Cor. 2: 4 -16; Efes. 3:5.[3] Vezi In. 16: 7-13; 15:26; 14: 26.[4] Vezi Fapt. 10: 44-48; 11: 15-16; 15: 8-9; 19,6.

[5] Vezi I Cor. 12: 1-28.

[6] Octoih, gl. I, cântarea a III-a a Canonului Preasfintei Treimi de la Miezonoptică.

[7] Penticostar

[8] Efes. 5: 25-27.

[9] Penticostar.

[10] I In. 3:24.

[11] Gal. 4:6.

[12] Rom. 8:9.

[13] Isaia cap. 3 gr + 30 coloana 289 D.

 

 

CITIŢI ŞI: 

http://acvila30.ro/2011/04/24/ultimul-cuvant-al-parintelui-iustin-popovici-la-ultimul-pasti-pe-acest-pamant/
http://acvila30.ro/2011/04/10/omilie-la-duminica-a-v-a-din-post-„doamne-mai-inainte-de-sfarsit-pana-ce-nu-pier-mantuieste-ma”/  

http://acvila30.ro/2011/04/02/scara-raiului-omilie-la-duminica-sf-ioan-scararul/
http://acvila30.ro/2011/04/02/sfanta-maria-egipteanca-pocainta-care-preschimba-iadul-in-rai/
http://acvila30.ro/2010/11/21/protopresbiter-theodor-zisis-sustinere-a-clericilor-prigoniti-din-biserica-serbiei-episcopul-artemie-si-arhimandritul-simeon/
http://acvila30.ro/2010/09/25/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-ii/
http://acvila30.ro/2010/09/24/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-i/
http://acvila30.ro/2010/06/07/4077/
http://acvila30.ro/2010/05/09/secvente-video-de-la-canonizarea-cuviosilor-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/03/imagini-video-cu-sfantul-iustin-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/04/popor-credincios-lupta-te-pentru-credinta-ta/
http://acvila30.ro/2010/05/03/video-de-la-proclamarea-canonizarii-cuviosilor-parinti-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/01/asezarea-in-randul-sfintilor-a-cuviosului-iustin-popovici-si-a-egumenului-simeon/

Scrisoarea OFICIALA și INTEGRALA a SFINTEI CHINOTITE către Patriarhul Ecumenic și Bisericile Autocefale cu privire la Sinodul Panortodox din Creta

— preluare de pe “Român ortodox în Franţa” via “Pelerin ortodox” —

http://corortodox.blogspot.ro/2016/06/scrisoarea-oficiala-si-integrala.html

Scrisoarea OFICIALA și INTEGRALA a SFINTEI CHINOTITE către Patriarhul Ecumenic și Bisericile Autocefale cu privire la Sinodul Panortodox din Creta

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos

Kareia, 12/25 mai 2016

Nr. prot. F.2/7/1085

Preafericirii Sale,

Patriarhul Ecumenic,

Preacinstitul nostru Părinte și Stăpân,

Kyr Bartolomeu

la Fanar,

Preafericite Părinte și Stăpâne,

Salutăm cu bucurie fiască și adâncă cinstire Preafericirea Voastră, în Hristos cel înviat, prin cunoscuta urare, „Hristos a înviat! ”

În conformitate cu rânduiala Sfântului nostru Ținut, ne-am întâlnit într-o Sinaxă Dublă Extraordinară și cu smerenie am luat în considerare:

1) Cinstita Voastră scrisoare patriarhală din 11 martie 2016, prin care Sfânta noastră Chinotită a fost informată cu privire la convocarea Sfântului și Marelui Sinod, și i-au fost comunicate acesteia, cu titlu informativ, cele șase texte presinodale care urmează să fie trimise în fața Sfântului și Marelui Sinod;

2) Enciclica Voastră patriarhală și sinodală, din 20 martie a acestui an, în care este menționat că Sinodul Panortodox are ca scop principal și de importanță primordială de a „vădi că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, unită în Sfintele Taine, și în special în Sfânta Taină a Euharistiei și credința ortodoxă, dar, de asemenea, și în sinodalitate”, și este adus la cunoștința noastră faptul că „textele care au primit un acord panortodox, și care sunt prezentate la Sfântul și Marele Sinod, au fost publicate și sunt la dispoziția fiecărui credincios bine intenționat pentru a fi informat și ținut la curent, dar, de asemenea, pentru a-și exprima opiniile sale și așteptările sale cu privire la Sfântul și Marele Sinod”.

Răspunzând acestui îndemn părintesc, al Preafericirii Voastre, ne rugam cu ardoare, dimpreună cu toți Părinții ce cu dumnezeiască dragoste se nevoiesc în Sfântul Munte, ca Domnul să binecuvânteze și să ducă la izbândă înalta lucrare a Sfântului și Marelui Sinod și să manifeste în mod real unitatea Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

După ce am studiat în acest scop, și cu atenția și grija cuvenită textele presinodale, suntem datori să supunem cu respect în atenția Voastră cele ce urmează.

Cinstim și prețuim după vrednicie Maica noastră, Marea Biserică a lui Hristos, [Muntele Athos este sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice n. tr. fr.] și Preafericirea Voastră, Patriarhul Ecumenic și Părinte al nostru. Ne rugăm fără încetare pentru mucenicescul Tron, dintîi al Bisericii, și ușurarea greutății crucii pe care o poartă de ani de zile. Ori de câte ori apar întrebări care provoacă probleme pentru conștiința Sfintei Biserici Ortodoxe, ne exprimăm opiniile noastre și sugestiile, cu respect și dragoste, așa cum au făcut-o și Părinții care au trăit înaintea noastră.

Constatăm efortul eficace și sârguincios al Reprezentanților Preasfintelor Biserici Ortodoxe la Conferințele Panortodoxe Presinodale, în vederea redactării textelor presinodale în cauză, care au fost publicate conform deciziei Sinaxei Întâistătătorilor (21-29 ianuarie 2016).

Cu toate acestea, credem că anumite puncte ale textelor presinodale necesită o clarificare, pentru a exprima cât mai clar tradiția de veacuri a Sfinților Părinți și taina sinodalității Bisericii. Cu smerenie prezentăm opiniile și sugestiile noastre cu privire la aceste puncte pentru evaluarea lor și valorificarea lor de către Biserică.

Primul punct privește ecleziologia. Formularea „Biserica Ortodoxă fiind Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” a fost pusă, într-adevăr, în mod întemeiat, la începutul textului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, în sensul și înțelegerea pe care o exprimă unicitatea Acesteia. Cu toate acestea, Sfântul și Marele Sinod, ca organism sinodal superior Conferințelor Presinodale, ar trebui să completeze formularea textului în cauză și să evite termenul de „Biserică” pentru subiectul eterodocșilor, folosind în locul acestuia, termenii „credințe și confesiuni creștine”. Astfel, eterodocșii vor ști în mod foarte clar ceea ce gândim despre ei, ca sinceri interlocutori. În această perspectivă, ar fi mai corect să se introducă următoarea formulare în alineatul 2 al paragrafului 6:

„Biserica Ortodoxă cunoaște (în loc de recunoaște) existența istorică a altor confesiuni creștine …”,  

În continuarea textului, conceptul unității Bisericii necesită, de asemenea o clarificare. Credem că aparțin unității Sale doar mădularele Bisericii Ortodoxe, ca Trup al lui Hristos, care sunt părtașe „slavei” (harul îndumnezeitor al Sfântului Duh), pentru care s-a rugat Marele Arhiereu – Domnul nostru Iisus Hristos. Doar pentru aceste mădulare este vorba când se spune „ca să fie una, precum Noi una suntem”, potrivit tâlcuirii de-Dumnezeu-purtătorilor Părinții (Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Chiril al Alexandriei). Este în folosul tuturor, pentru conștiința de sine pe care o are turma ortodoxă, dar, de asemenea, pentru eterodocși, ca să vorbim despre întoarcerea celor care s-au despărțit de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, adică Biserica noastră Sfântă Ortodoxă, care păstrează netulburată „legătura nedespărțită existentă între adevărata credință și împărtășirea de Taine”, așa cum a fost exprimată de către Sfintele Sinoade Ecumenice.

În acest sens al unității sale Biserica „a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care au  plecat, mai departe sau mai aproape” și, că în acest context, poate să exprime firea sa apostolică „în condiții istorice noi”, având ca scop obiectivul de a pregăti calea pentru întoarcerea lor în unitatea Sa în Duhul Sfânt. Mai exact, sugerăm că ultima frază a articolului 5 privind „unitatea pierdută a creștinilor”, să fie formulată după cum urmează: „întoarcerea în Adevăr a creștinilor care s-au îndepărtat de el”.

Al doilea punct al textelor presinodale care trebuie supus unor modificări, astfel încât sa fie asigurată conștiința de sine a Bisericii de-a lungul timpului, este cu referire la dialogurile intercreștine bi- sau multilaterale. Modul de conducere și calea dialogurilor teologice nu satisface întreaga pliromă a Bisericii. În ceea ce privește Sfânta noastră Chinotită, ea s-a exprimat, din când în când, în diferite circumstanțe, prin texte oficiale care se opun acordurilor teologice cu eterodocșii și ea a protestat împotriva rugăciunilor împreuna și a altor practici liturgice (săruturi liturgice etc.), prin care este dată imaginea unei false uniuni cu ei, așa cum se menționează în textul Sinaxei Duble Extraordinare din 9/22 aprilie 1980. În mod concret, la articolul 18 din textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, trebuie spus în mod clar faptul că Biserica Ortodoxă nu poate în nici un caz să accepte unitatea Bisericii ca un aranjament interconfesional sau ca participare la rugăciuni comune și alte practici liturgice, care creează confuzie în conștiința pliromei ortodoxe. Astfel, nu putem să nu exprimăm, preocuparea noastră vie și obiecțiile noastre bazate, față de continuarea participării ortodocșilor în Consiliul Mondial al Bisericilor.

În al treilea rând, în ceea ce privește „Regulamentul de organizare și funcționare a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”, înțelegem dificultățile practice, astfel evităm să abordăm problemele care se pun cu privire la modul de organizarea și de participare cu titlu egal al [tuturor n.n.] episcopilor. În același timp, cu toate acestea, articolul 22 din textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, în care se pune problema de a ști cine este „judecătorul desemnat și ultim în materie de credință”, textul poate fi mai clar, cu precizarea că tradiția bisericească recunoaște ca judecător ultim în materie de credință conștiința pliromei Bisericii, care se exprimă câteodată de către persoane individuale, sau de sinoade ale ierarhilor, sau de către poporul credincios, și care este validată prin decizii sinodale. În egala măsură credem că ar trebui să  se facă referință, de asemenea, la marile Sinoade ale Bisericii Ortodoxe, care a avut loc după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (care au avut loc sub Patriarhul Fotie cel Mare în 879, și în timpul Sfântului Grigorie Palama între 1341 și 1351, și cele care au invalidat pseudo-sinoadele unioniste de la Lyon și Ferarra-Florența). De fapt, prin referire la aceste sinoade, diferențele dogmatice și ecleziologice dintre eterodocși (legat de Filioque, harul creat, primatul papal, etc.) sunt complet clarificate.

Al patrulea și, credem noi, ultimul punct, se referă la duhul textului „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană”. Textul se caracterizează printr-o sensibilitate spirituală; cu toate acestea, noi credem, ca athoniţi și moștenitori ai tradiției ascetice isihaste, că ar fi de completat în modul cel mai adecvat (de preferință la paragraful 6, 13 [F,12 n.tr.]), cu o referire pe deplin dezvoltată cu privire la antropologia și cosmologia ortodoxă corespunzătoare, așa cum a fost formulată în principal de către Sfântul Grigorie Palama. Mai exact, textul poate fi completat după cum urmează:

„Dumnezeu Se poate revela omului prin comuniune directă cu El, atunci când acesta din urmă practică asceza întru Hristos și aspiră continuu la El prin rugăciune noetică. Scopul acestei spiritualități riguroase și mistagogice este îndumnezeirea, adică, experierea personală a Luminii dumnezeiești a Schimbării la Față de către cel care se roagă. Condiția indispensabilă pentru acest lucru este că desăvârșirea personală, împărtășirea cu Dumnezeu și revelația Sa, nu pot fi atinse decât în cadrul Bisericii. Toată lupta duhovnicească este realizată numai prin harul lui Dumnezeu și nu independent de acesta (de exemplu, aplicarea diferitelor tehnici întâlnite în diferite curente mistice mai vechi și contemporane, sau prin dezvoltarea autonomă a intelecției și a cunoașterii umane).

În acest context, locul principal este ocupat de distincția dintre esență și energiile necreate ale lui Dumnezeu. Dumnezeu nu rămâne inaccesibil omului, ci se află în relație directă și personală cu el prin energiile Sale necreate. Astfel, omul participă la viața divină și devine dumnezeu prin har. Energia lui Dumnezeu nu este vreo putere oarecare sau supraputere; este Dumnezeul cel viu și personal și Întreit, Care devine accesibil și părtășibil omului, și Care intră în istoria și viața lui, astfel încât acesta să „devină părtaș dumnezeieștii firi” purtând „chipul” și îndreptându-se spre „asemănare” prin ascetism, viață virtuoasă și nepătimire (apatheia). Prin aceasta cale, mai înainte menționată, de îndumnezeire, pacea lui Hristos intră în om – „pacea care vine de sus”, care trebuie deosebită de noțiunea de pace, a acestei lumi, care este căutată prin inițiative și manifestări inter-religioase”.

Preacinstite Părinte și Stăpân, estimând în mod profund munca celor care au lucrat la Conferințele Presinodale, putem să spunem, în concluzie, că textele presinodale necesită anumite îmbunătățiri, pentru a exprima credința sobornicească a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Facem această cerere fiască pentru că, printre altele, să luați în considerare sugestiile noastre, pe care le expunem cu grijă, luare aminte și rugăciune, și pentru ca Sfântul și Marele Sinod să „constituie expresia autentică a tradiției canonice și a praxisului bisericesc de veacuri pentru funcționarea sistemului sinodal” al Bisericii. Atunci va fi mare bucurie în cer și pe pământ, și vor fi evitate separările și eventualele schisme, în timp ce pliroma Bisericii „cu o singură gură și o singură inimă” va slavi pe Dumnezeu preaslăvit în Treime, nădejde și mântuirea lumii întregi.

Acestea fiind spuse, înălțând din toată inima rugăciuni ardente Domnului cel înviat pentru Preafericirea Voastră și pentru reușita Sfântului și Marelui Sinodului care este convocat acum, vă adresam profundul nostru respect și preaadânca noastră cinstire fiască.

Toți reprezentanții și întîistătătorii celor 20 de sfinte mănăstiri ale Sfântului Munte Athos, reuniți în Sinaxa Dubla Extraordinară

Copie: Bisericilor Ortodoxe Autocefale și către cele 20 de mănăstiri ale Muntelui Athos

Sursa: Traducere de Roman Ortodox în Franța după Orthodoxie.com, Lettre de la Sainte-Communauté du Mont Athos au sujet du saint et grand Concile de l’Église orthodoxe

http://orthodoxie.com/lettre-de-la-sainte-communaute-du-mont-athos-au-sujet-du-saint-et-grand-concile-de-leglise-orthodoxe/

http://corortodox.blogspot.ro/2016/06/scrisoarea-oficiala-si-integrala.html

Scrisoare deschisă către IPS Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

Vă îndemn să luptați pentru credința dată Sfinților,

 odată pentru totdeauna! (Iuda 1, 3)

 

În calitate de fii credincioși și mădulare vii ale Sfintei Biserici Ortodoxe Sobornicești, vă adresăm cu smerenie neliniștea noastră și îngrijorarea, cu privire la „textul presinodal” ce va fi dezbătut în cadrul „Sfântului și Marelui Sinod Panortodox” ce va avea loc în data de 16-27 iunie la Academia Teologică din Creta.

Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că atunci când apărea vreo erezie în sânul Bisericii, Sfinții Părinți întruneau Sinoade Ecumenice și Locale pentru a condamna acele erezii, statorniceau și întăreau Dogmele Credinței, îngrădind astfel mădularele Bisericii de înșelarea demonică a ereticilor. De fapt, aceasta este datoria fundamentală a Păstorilor ortodocși – din toate vremurile – combaterea oricărei erezii și „dreapta-învățare a Cuvântului Adevărului”.

După învățătura Bisericii Ortodoxe, încă din vremea Sfinților Apostoli, erezia a fost socotită ca având urmări dezastruoase asupra omului: îl îndepărtează de Dumnezeu și îl duce la pieire. De aceea și Domnul Însuși și Apostolii sunt foarte aspri față de ereziile pierzării. (Matei 7,15; Fapte 20,29; II Corinteni 11,13; II Petru 2,1; I Ioan 4,1; II Ioan 1,7)

Păcatul personal este o încălcare a Legii și pe care Dumnezeu îl poate șterge prin pocăinţă. Dar, erezia este o schimbare a Legii și care face imposibilă orice comuniune cu Dumnezeu. Un Episcop sau Preot care păcătuiește în mod individual își face rău doar lui însuși, în timp ce Episcopul căzut în erezie pune în pericol de moarte și sufletele care i-au fost încredințate. (Sf. Nicodim Aghioritul)

De asemenea, și noi, ca membri neînsemnați ai Bisericii, ne exprimăm dezacordul cu privire la unele puncte ale „textului presinodal”, care sunt în totală contradicție cu teologia ortodoxă și limbajul dogmatic al Sfinților Părinți. Textul cuprinde unele expresii neortodoxe ca: „restabilirea unității creștine” sau „căutarea unității pierdute”, dar și folosirea frecventă a conceptului „lumea creștină’‘, ca și alte exprimări care sunt contrare Tradiției Bisericii.

Sfinții Părinți nu au vorbit niciodată de „lumea creștină”, nedefinită și adogmatică, ci au vorbit totdeauna de Biserica cea Una, în antiteză cu ereziile și schismele. În schimb, în acest „text presinodal’‘ nu este niciodată menționat conceptul de erezie, asta însemnând oare că nu mai există erezii astăzi de care Biserica să se îngrădească? Dacă Biserica este Una și Unică – după cum mărturisim în Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan – atunci „celelalte biserici” nu sunt altceva decât erezii.

Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu–Omul ne-a lăsat ca moștenire și posibilitate de mântuire doar Biserica Sa, în afara căreia nu există mântuire (Sf. Ciprian al Cartaginei), nicidecum „creștinisme” sau „biserici”, doar în Biserica Ortodoxă existând Har Mântuitor.

Atunci, cum este posibil ca un „Sinod Mare și Sfânt” să acorde caracter eclesial și soteriologic eterodocșilor și ce fel de relații cu „lumea creștină”, adică cu ereziile, poate avea Biserica lui Hristos? Dorește acest „Sinod’‘ astfel de unitate, a ortodocşilor cu ereticii?

Dar, nu se poate vorbi nicicum de „refacerea unității creștine”, deoarece Biserica lui Hristos nici nu se rupe, nici nu se împarte, nici nu este divizată și nici nu are nevoie de ecumeniști ca s-o unească.  Biserica nu se desparte niciodată, fiindcă Însuși Hristos este Cap al Ei, Cap care este totdeauna unit cu Trupul Lui. Biserica lui Hristos nu poate fi în același timp una și divizată. Deci, este improprie și neortodoxă exprimarea „refacerea unității creștine’‘.

Biserica cea Una și Unică, totdeauna nedespărțită, naște ca mamă duhovnicească, prin Sfintele Taine, „din apă și din Duh”, mădularele sale, nu naște alte „‚biserici”, iar unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă și nevătămată a învățăturilor Dreptei Credințe Ortodoxe, lăsate nouă de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți și, deci, dezbinați de Biserică sunt toți cei care cugetă diferit de Sfinții Bisericii.

Pe de altă parte, eterodocșii care doresc mântuirea sunt datori să se catehizeze și să anatematizeze toate înșelările lor eretice, să primească lepădările de satana și să se boteze (prin afundare!) pentru a se integra întru Una, Sfântă,  Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Prin urmare, „Sinodul Panortodox”, care urmează a se întruni, dacă nu condamnă fără echivoc, ecumenismul și Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) și dacă acceptă textele confuze și neortodoxe ale „proiectului de document’‘ din cadrul „celei de a V-a ședințe presinodale’‘ (Chambesy, octombrie 2015), nu poate fi acceptat de pliroma Bisericii, adică nici de noi, smeriții semnatari ai acestei scrisori, care dorim să păstrăm credința neschimbată, următori făcându-ne Sfinților Părinți și ținând cu acrivie hotărârile Sinoadelor Ecumenice și Locale, adică Sfintei Tradiții Ortodoxe.

De aceea, responsabilitatea Înaltpreasfinţiei Voastre este uriașă față de păstrarea nealterată a învățăturilor Dreptei Credințe, pe care – cu înfricoșate jurăminte – ați făgăduit că le veți păstra, în cadrul slujbei de hirotonie întru Episcop, urmaș făcându-vă, astfel, „Păstorului Celui Bun care își pune viața pentru oile Sale” (Ioan 10,11).

Încredințându-ne purtării de grijă a Dumnezeului nostru Treimic, cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților, nădăjduim să nu disprețuiți strigătul nostru, al păcătoșilor, care izvorăște din inimi îndurerate pentru neprihănita Biserică a lui Hristos (Efeseni 5, 25-27). În încheierea acestei epistole, vă îndemnăm și noi dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel, gura lui Hristos:

Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu Însuși Sângele Său”(Fapte 20,29) Amin.

 

 

Cu dragoste și prețuire pentru păstorii Bisericii lui Hristos,

 

                                                                 

                                                                                           alcatuita de Dinu Tigoianu – Rm. Sărat

Monahul Serapion Toma – Coliba Sf. Acoperământ – Munţii Vrancei

Monahul Acachie Toma – Coliba Sf. Acoperământ – Munţii Vrancei

Rasoforul Gheorghe – Coliba Sf. Acoperământ – Munţii Vrancei

Rasofora Hrisostoma Cornea – Coliba Sf. Siluan Athonitul – Vrancea

Rasofora Veronica Ioan – Coliba Sf. Siluan Athonitul – Vrancea

Florin Ochişor – Rm. Sărat

Romeo Vasile – Rm. Sărat

Lidia Vasile – Rm. Sărat

Vasilica Petrescu – Rm. Sărat

Cristian Paraipan – Rm. Sărat

Niculina Ţugui – Rm. Sărat

Stelian Gheorghe – Rm. Sărat

Onoriu Ţăranu – Săgeata – Buzău

Valentina Ciubotaru – Paltin – Vrancea

Diniţa Ştefan – Focşani

Cristian Gavrilă – Focşani

Nedelea Gavrilă– Focşani

Ioan Gavrilă – Focşani

Florentina Gavrilă – Focşani

Monica Gavrilă – Focşani

Ionelia Gavrilă – Focşani

Costel Mărăscu – Vulturu – Vrancea

Rodica Mărăscu– Vulturu – Vrancea

Mariţa Gheorghiţă – Focşani

Gaftona Bălan – Andreiaşu – Vrancea

Anişoara Catană – Câmpineanca – Vrancea

Mistreţu Stanca – Focşani

Mistreţu Simeon – Focşani

Zubaş Elena – Focşani

Mihaela Neacşu – Focşani

Daniel Neacşu – Focşani

Veronica Muşat – Raduceşti – Buzău

Ionica Taman – Râmnicu Sărat

Ruxanda Petrişor – Câmpuri – Vrancea

Ion Petrişor – Câmpuri – Vrancea

Irina Petrişor – Câmpuri – Vrancea

Teodosia Petrişor – Câmpuri – Vrancea

Titina Dumitru – Rm. Sărat

Mugurel Păun – Rm. Sărat

Liliana Păun – Rm. Sărat

Alexandru Pîrlea – Rm. Sărat

Eugen Damean – Moviliţa – Vrancea

Anastasia Damean  – Moviliţa – Vrancea

Semnăturile actualizate după:

Scrisoare deschisă către Înaltpreasfinţitul Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

Sf. Nicolae Velimirovici: Predică la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencei)

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Sf. Nicolae Velimirovici: Predică la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencei)

Sf.  Nicolae Velimirovici:

Predică la Duminica a V-a după Paşti


EVANGHELIA DESPRE DĂTĂTORUL DE APĂ VIE ŞI FEMEIA SAMARINEANCĂ

din “Predici“ , Sfantul Nicolae Velimirovici

“În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
(Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta cea lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor.

Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii, şi puternic în tăria şi lucrările voii sale.

Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el.

Atunci El S-a simţit în această lume, „în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”

Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul.

Trupul primeşte hrană în chip nemijlocit, care este în esenţă de acelaşi fel cu trupul. Trupul este din ţărână, şi hrana pentru trup este tot din ţărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui.

Dar sufletul se află în suferinţă; el este îngreţoşat şi se împotriveşte ca să primească hrană în chip mijlocit, şi această hrană este diferită de suflet. De aceea, sufletul se simte în această lume ca într-o ţară străină, printre străini.

Faptul că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea cea fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora.

Şi chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli ci ar spori cu siguranţă. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă.

Sufletul omului este viu; viu şi veşnic însetat de viaţă; şi nimic nu-i poate astâmpăra setea decât viaţa: viaţa cea dintâi, nemijlocită. Dar asemenea viaţă se află în Dumnezeu, în Dumnezeul Cel viu, numai în El. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!”

Acesta nu este numai un psalm, ci este un simplu fapt, precum gâtul uscat al leului însetat care rage în deşert, şi al cărui răget poate să pară păsărilor din oaze ca un cântec, deşi pentru leu nu este cântec ci strigăt de ajutor.

“Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acestea nu sunt cuvintele poetului ci ale călătorului însetat „în pământ gol şi uscat, unde nu se află apă”; nu cântăreţul este cel care îşi potriveşte cuvintele acestea, ci omul care este poate cel mai pătrunzător, şi cu putere de înţelegere a sufletului omenesc în istoria lumii.

Omule, dacă te gândeşti vreodată că hrana şi băutura trupească pot să-ţi hrănească şi învioreze sufletul, te vei afla atunci pe treapta pe care se găsesc animalele de casă şi cele sălbatice de pe dealuri.

Dacă ai trecut de această treaptă, şi nădăjduieşti ca sufletul tău să poată fi hrănit şi înviorat de înţelepciunea omului şi de frumuseţea acestei lumi, atunci te vei afla pe treapta omului cu experienţa şi întregimea înjumătăţită. Aşa cum socoteala cea dintâi era prostească, tot la fel această nădejde este neroditoare. Căci pe treapta a doua, socotiţi răgetele şi strigătele lumii însetate ca fiind cântece şi veselie, o silire de potolire a setei cuiva prin însetarea altora.

Dacă ai trecut de cea de a doua treaptă, şi ai simţit o sete de negrăit, pe care nu o poate stăvili nici un lac din lume – care nu se poate stinge nici de către întregul ocean al lumii – atunci eşti cu adevărat un om călit şi pregătit, eşti un om adevărat. Numai la această treaptă  de sete duhovnicească nepotolită, vei înţelege deplin Evanghelia de astăzi.

„Deci a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său”.

Întreaga regiune dintre Iudeea şi Galileea era numită Samaria, luându-şi numele de la dealul Samariei. Drumul dintre dintre Ierusalim şi Galileea trece încă prin Sihar (numită acum Askar), lângă Sichem (Nablus). Iată, era o parte de câmp pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, înălţând acolo un jertfelnic şi i-a pus numele El-Elohe-Israel (Dumnezeul cel Puternic al Israelului) (Facerea 33:19-20).

Mai târziu, Iacov a lăsat această parte de câmp fiului său Iosif, care, a fost îngropat aici (Iosua 24:32). Este cetatea care dă însemnătate satului din apropiere, dar în cazul acesta este invers: satul lui Iosif este mai cunoscut decât cetatea Sihar – şi de aceea Evanghelistul spune că cetatea se afla lângă sat.

„Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas”.

Pentru că strămoşul nostru Iacov trăia împreună cu vitele sale lângă această fântână – tocmai pentru că el însuşi a săpat-o şi a zidit-o – aşa şi-a aflat fântâna numele. Ostenit de urcuşul dinspre Ierusalimul râpos şi neroditor, Domnul S-a aşezat lângă această fântână ca să se odihnească.

Ceasul al şaselea, în răsărit, este mijlocul zilei. Domnul ostenit fiind, a ajuns în locul acela, în cea mai mare căldură a zilei. El era „ostenit de călătorie”, săvârşind mântuirea noastră, căci mai târziu S-a aflat pe Cruce, plin de sânge de la rănile Sale, şi încovoiat de durere – tot pentru mântuirea noastră.

Dar de ce nu a călătorit El noaptea, pe răcoare?

Pentru El, nopţile erau pentru rugăciune.

Şi dacă cu acest prilej El ar fi călătorit noaptea, Evanghelia ar fi fost mai scurtă cu o întâmplare fără de asemănare, şi cu descoperirea cea mai plină de învăţăminte, şi mai mântuitoare.

El a călătorit ziua, pe jos, urcând poteci râpoase, în vremea arşiţei, obosit şi însetat, pentru că se grăbea să folosească fiecare clipă a vieţii Sale pe pământ, atât din zi cât şi din noapte, pentru binele şi mântuirea noastră.

„Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau”.

Se observă mai ales că femeia era samarineancă, căci iudeii îi socoteau pe samarineni păgâni.

“Dă-Mi să beau”, îi spune Domnul. El era obosit şi însetat, de unde înţelegem limpede că trupul Său era trup real omenesc, iar nu cum gândeau oarecari eretici. Aşa cum din trupul Său se vărsau lacrimi de durere pentru oameni, şi aşa cum suferea durere pe Cruce, tot aşa simţea nevoia să mănânce şi să bea.

Este adevărat că El putea, dacă dorea, să biruiască şi să se lepede de această nevoie, prin puterea Sa Dumnezeiască, pentru lungime de vreme mai îndelungată, şi chiar pentru vremea întreagă a vieţii Sale pământeşti; dar atunci, cum putea fi văzut El ca fiind om adevărat; „cum să fie El întru toate … să Se asemene fraţilor, şi cum îi putea numi El fraţi” (Evrei 2:17)?

Cum ne putea învăţa El suferinţa şi îndurarea răbdătoare dacă nu ar fi suferit şi îndurat El Însuşi?

Şi apoi, biruinţa Lui de la urmă ar fi avut acea strălucire care ne întăreşte şi ne luminează în durerile vieţii, dacă nu le-ar fi îndurat El pe toate, şi toate acestea întru cea mai mare măsură?

Desigur că vine întrebarea: “Cum se face că El, care era în stare să înmulţească pâinea şi să meargă pe apă ca pe pământ, nu putea în această călătorie lungă, cu un singur cuvânt întru tărie – da, chiar un gând – să scoată izvor de apă din stâncă sau din nisip, şi să-Şi potolească setea?” Cu adevărat Îi stătea Lui aceasta în putere.

Moise a făcut aceasta în pustie; mulţi sfinţi au făcut aceasta în numele Lui de-a lungul istoriei Bisericii; atunci, cum nu este aceasta cu putinţă la El? El putea aceasta dar nu a voit.

El nu a săvârşit niciodată nici măcar o singură minune pentru El – să Se hrănească, să Se odihnească sau să Se îmbrace. Toate minunile Sale erau pentru alţii.

În viaţa Sa nu se află nici un pic de umbră de iubire de Sine.

Chiar pe vremea când era Prunc, a fugit dinaintea sabiei lui Irod, dar aceasta nu a fost pentru El, ci pentru oameni. Vremea Lui nu venise. Cu toate acestea, când Îşi terminase lucrarea printre oameni, El nu a fugit de moarte, ci a mers ca să o întâmpine.

Iubirea fără margini pentru oameni, nedespărţită de înţelepciunea fără margini, a insuflat şi a îndrumat toate cuvintele Domnului Iisus, toată lucrarea Lui şi fiecare faptă a Lui din viaţa Sa pământească.

“Dă-Mi să beau.” Ziditorul cercetează aceasta la zidirea Sa. Aceste cuvinte răsună de-a lungul celor două mii de ani; pentru că El nu a spus aceste cuvinte numai pentru femeia samarineancă, ci tuturor neamurilor până la sfârşitul veacurilor.

“Dă-Mi să beau”, ne spune El astăzi fiecăruia dintre noi. El – Făcătorul apei şi Orânduitorul mărilor şi oceanelor, râurilor şi izvoarelor – nu spune aceasta pentru că El este însetat de apă, ci pentru că El însetează după voirea şi iubirea noastră cea bună.

Dăruind Lui, noi nu dăruim din ceea ce este al nostru, ci din al Lui.

Fiecare pahar cu apă de pe pământ este al Lui, căci El l-a făcut; şi fiecare pahar cu apă bună, pe care noi îl dăm unuia dintre fraţii Săi mai mici, El l-a plătit cu sângele Său de mare preţ.

Totuşi, în smerenia Sa neasemuită, El nu cere apă de la femeie precum Plăsmuitorul de la plăsmuire, ci aşa cum cere un om de la altul, arătându-Şi smerenia şi fiind mărturisitor în chipul acesta pentru firea Sa omenească strâmtorată şi săracă. În sfârşit, El face aceasta ca să ne înveţe pe noi ca să slujim cu milă. Omul are dreptul să ceară de la altul, dar are şi datoria de a-l sluji pe altul şi de a avea milă de acela.

„Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde”.

Atunci, Domnul nu era numai obosit şi însetat ci şi flămând, ca şi ucenicii Săi.

Aceasta este încă o dovadă a adevăratei Sale umanităţi şi a păzirii Sale înţelepte de a face minuni într-o împrejurare în care minunea nu ar fi fost de vreun ajutor în lucrarea de mântuire. Evanghelistul vorbeşte despre lipsa ucenicilor pentru a lămuri de ce Domnul a cerut femeii apă. Fiindcă, dacă ucenicii ar fi fost acolo, ar fi adus ei apă şi nu s-ar mai fi pomenit de femeie.

Totuşi, Dumnezeu a voit să rânduiască această împrejurare pentru a ne învăţa pe noi, aşa încât atunci când vedem pe vrăjmaşul nostru, la nevoie, să-l ajutăm. Şi atunci când poporul nostru se află în vrăjmăşie cu popoarele vecine, noi să nu lărgim această vrăjmăşie la fiecare om al acelui popor, ci, este de datoria noastră ca, într-o anumită împrejurare, să ajutăm pe fiecare om care se află în nevoie, fără să ne intereseze dacă omul acela face parte din poporul nostru sau nu.

„Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”.

Această femeie avea în vedere ceea ce  era obişnuit pe vremea aceea, că omul trebuie să urască nu numai poporul vrăjmaş ci şi pe fiecare om al acelui popor. În pilda samarineanului celui bun, Domnul a arătat ura iudeilor faţă de samarineni, şi această împrejurare lămureşte ura samarinenilor faţă de iudei.

Pentru a rupe hotarele urii dintre un popor şi altul, trebuie mai întâi să rupem hotarele urii dintre un om şi altul.

Aceasta este singura cale cu dreaptă judecată pentru tămăduirea oamenilor de marea boală a urii unora faţă de alţii.

„Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”.

“Darul lui Dumnezeu” se poate înţelege în sens materialnic şi duhovnicesc.

În sens materialnic, prin “darul lui Dumnezeu”, trebuie să se înţeleagă tot ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, a făcut şi a dat omului pentru ajutor şi folos. Dacă tu, femeie, ai şti că această apă nu este samarineancă sau evreiască, ci a lui Dumnezeu; şi că, atunci când Dumnezeu a făcut această apă, El nu a numit-o “pentru samarineni” sau “pentru iudei”, ci “pentru oameni”, tu scoţi această apă – cu înfiorare – ca pe darul lui Dumnezeu, şi o dai unui om însetat ca să bea – cu şi mai mare înfiorare – ca pe zidirea lui Dumnezeu.

Întrucât lumea întreagă este darul lui Dumnezeu pentru om, şi omul este darul lui Dumnezeu pentru lume.

În sens duhovnicesc, “darul lui Dumnezeu” este Însuşi Domnul Hristos.

Dând toată această lume văzută omului, Dumnezeu, în iubirea Sa, El Se dăruieşte pe Sine. Dacă tu, femeie, ai şti ce dar de mare preţ a dat Dumnezeu iudeilor şi samarinenilor, şi toate celelalte popoare fără excepţie, ţi s-ar cutremura sufletul, ai plânge de bucurie, ai rămâne fără grai la pilda cea vie, şi nu ai cuteza să te gândeşti la răutatea şi ura dintre iudei şi samarineni.

Mai mult, dacă trebuia să ţi se descopere toate tainele cele ascunse ale Celui care vorbeşte cu tine, pe care tu Îl socoteşti, pe dinafară, după înfăţişarea trupească, un om obişnuit şi, după îmbrăcămintea şi vorba Sa, ca pe un iudeu, “tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”.

Prin “apă vie”, Domnul vrea să spună puterea harică şi dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, pe care L-a promis El credincioşilor. “Cel ce crede în Mine, … râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El) (Ioan 7:38-39). Neînţelegând nimic din aceasta, femeia spune:

“Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov,care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?”

Tu nu ai slujitori; tu nu ai găleată – şi fântâna e adâncă; cum vei scoate Tu apa cea vie? Sub haina trupului omenesc, Domnul i Se arăta femeii ca un om obişnuit, lipsit de ajutor. “Apa cea vie”, atunci ca şi acum, era numele dat apei de izvor, spre deosebire de apa de ploaie, strânsă în puţuri şi cisterne.

Dar există apă în fântână care se mai poate numi şi “apă vie”, dacă fântâna primeşte apă de un izvor. Acesta se află la fundul fântânii, acolo unde curge apa ca să umple fântâna. La început femeia se gândeşte la fundul fântânii, acolo unde curge apa. Dar, într-o clipă i-a venit gândul care a îndemnat-o să întrebe: “Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?” Cu alte cuvinte: poţi face Tu un alt izvor de apă, pe lângă acesta? Strămoşul nostru Iacov nu a făcut această fântână, ci numai a zidit-o şi a îngrădit-o. Dacă Tu ai putea face un izvor, o apă curgătoare, aceea ar fi “apă vie” cu totul, şi atunci Tu ai fi mai mare decât părintele nostru Iacov. Eşti Tu mai mare decât el? Fântâna lui Iacov are atât de multă apă că el însuşi a băut din ea “şi fiii lui şi turmele lui“, şi noi toţi care locuim prin împrejurimi, şi toţi călătorii şi vizitatorii, şi aceasta este de multe veacuri. Şi apa din această fântână nu a secat niciodată. Poţi face Tu un lucru mai mare decât acesta?

În aceste cuvinte ale femeii samarinence se arată pe de o parte, mândria pentru strămoşul lor Iacov; şi pe de altă parte, ceva mai mult decât îndoială, chiar batjocură faţă de Domnul Iisus.

Batjocura nu era atât de grosolană şi de largă ca la învierea fiicei lui Iair – “când ei râdeau de El “ (Matei 9:24) – dar totuşi era o batjocură mijlocită şi ascunsă cu dibăcie.

Dar Domnul, care Se pune pe Sine pentru a scoate pe oameni din murdăria păcatului, este pregătit să rabde batjocură atât de la oameni cât şi de la draci. El nu mustră femeia pentru această batjocură usturătoare, ci merge mai departe pentru mântuirea sufletului ei.

“Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“.

Domnul nu-i răspunde femeii aşa cum se aşteaptă ea. El nu îi spune ei cu cât este mai mare decât Iacov. El vede pricina înţelegerii greşite dintre El şi femeie, pe care femeia nu o vede. Această înţelegere greşită vine din aceea că El vorbeşte despre apa duhovnicească, dătătoare de viaţă, pe când femeia, învăţată să gândească numai cu înţelegerea cea pământească, a simţurilor, are în mintea ei numai apa pe care o poate vedea, menită de Dumnezeu pentru potolirea vremelnică a setei celei trupeşti.

Apa cea vie despre care vorbeşte Domnul este dătătoare de viaţă, har sfânt şi înviorează sufletul, ducând către viaţa veşnică, încă de aici de pe pământ. Când acest har dătător de viaţă intră în om şi îl face de mare preţ, deschide în el un izvor nesecat de viaţă, bucurie şi tărie mare.

“Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot“.

Femeia încă nu înţelege bine, gândindu-se la izvorul de apă pământească. În cel mai bun caz, ea s-ar fi putut gândi la Hristos ca la un vrăjitor, putând face o minune prin vrăjitorie. Pentru a-i strica această socotinţă omenească a femeii, Domnul îndreaptă îndată discuţia către altceva cu totul diferit.

“Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus“.

El spune aceasta pentru a o învăţa pe femeie să-şi facă socotinţă duhovnicească, nu trupească; Domnul crede că este înţelept să nu facă nici o minune în faţa femeii, ci ca să Se arate ca înainte văzător şi prooroc – acest lucru având acelaşi lucrare mare ca şi facerea de minuni. “Mergi şi cheamă pe bărbatul tău.” Domnul ştie că ea nu are bărbat, dar vrea să audă răspunsul ei, pregătind-o pentru o zdruncinătură neaşteptată prin atotcunoaşterea şi dreapta socoteală a Lui.

“Cinci bărbaţi ai avut” – această grăire este destul de uimitoare pentru femeie, dar când aude taina ei plină de vinovăţie, pe care voia să o ţină ascunsă: “şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” – aceasta trebuie să lucreze asupra ei precum trăsnetul din senin. Dar nu mustra pe femeia samarineancă,

O, suflet Creştin; nu o mustra pe ea, ci întreabă-te pe tine: “Cine este bărbatul meu?” Nu ai avut deja cinci sute de bărbaţi? Bărbatul tău de acum nu este altul decât bărbatul tău în lege?

Sufletul este biserică, şi capul Bisericii este Domnul Hristos; cu alte cuvinte, mirele sufletului Creştin este Domnul Însuşi.

Dacă te ţii numai în această lume a simţurilor, logodindu-te şi însoţindu-te cu aceasta prin cele cinci simţuri ale tale, atunci, o, suflete, te afli cu adevărat în aceeaşi stare de păcat şi de nepizmuit ca aceea în care se afla femeia samarineancă. Dacă ai primit înşelare de la simţurile tale, de la bucuria dată de simţuri, te-ai lepădat întru adevăr de simţurile tale. Atunci, simţurile tale s-au făcut precum sunt cinci bărbaţi morţi, în vreme ce ai plecat să trăieşti împreună cu cel de al şaselea bărbat care nu-ţi este bărbat întru lege, următorul celorlalţi cinci care cuprind înţelegerea simţurilor tale. Aceasta este toată minciuna şi murdăria pe care simţurile tale le-a adunat în tine, le-a strâns ca pe o grămadă de gunoi.

Vorbirea dintre Domnul şi femeia samarineancă este o vorbire între Dumnezeu, care are credinţă, şi sufletul care este fără credinţă. Această vorbire are pentru tine un înţeles.

Este vorbirea între Mirele Cel ceresc şi mireasa Sa, sufletul omului.

Nu vezi că tocmai pentru aceasta a avut Domnul vorbirea cu femeia samarineancă despre bărbatul ei? El putea să aibă cu ea o altă vorbire şi S-ar fi putut arăta ei ca înainte văzător şi prooroc, prin alte căi. El putea descoperi alte ascunzişuri ale ei, sau vreun lucru ascuns sau altul al părinţilor ei, sau al celor din preajma ei din Sihar, cunoaşterea acestora ar fi surprins-o şi uimit-o pe femeie în acelaşi chip.

Dar El dinadins a avut această vorbire cu femeia despre bărbatul ei, pentru că această vorbire îţi este spusă şi ţie, suflete Creştin; ţie şi tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru începuturi, şi pe care le va zidi până la sfârşitul veacurilor.

O, suflete, întrebarea despre bărbatul tău este cea mai însemnată pentru tine, cea mai însemnată şi cea mai hotărâtoare prin urmări.

Cu oricare te însoţeşti, tu te faci una cu acela. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este lumea, tu vei fi dus la pierzare de lume. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este păcatul, împreună cu păcatul vei muri. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este diavolul, vei fi împreună cu el toată veşnicia. În toate aceste cazuri, zi şi noapte, tu vei bea apa care te va face şi mai însetată.

Numai dacă Îl recunoşti pe Domnul Hristos ca pe Bărbatul tău întru lege, şi te logodeşti cu El cu credinţă şi iubire, vei bea apa cea vie, de la care nu vei mai înseta şi pe care vei pluti în Împărăţia cea cerească şi în viaţa cea veşnică.

Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Domnul dinadins urmăreşte să atingă o coardă duhovnicească din sufletul femeii samarinence. El izbuteşte aceasta, atingând trecutul ei.

În femeia în care mai înainte fusese lucrătoare numai înţelegerea pământească, prin simţuri, care, până acum, fusese adormită de narcoza înţelegerii prin ajutorul simţurilor ei, începe de îndată să se trezească. Şi astfel ea mai întâi Îl recunoaşte pe Hristos ca prooroc. Asta este destul pentru început. Îndată după asta, interesul ei pentru lucruri duhovniceşti sporeşte foarte grabnic. Ea pune o întrebare Domnului, care era de mare interes în acea vreme. Neînţelegerile neschimbate dintre samarineni şi iudei cu privire la locul în care trebuie să I se dea slavă lui Dumnezeu.

Care loc de închinăciune este mai bine plăcut lui Dumnezeu, unde oamenii să-I aducă Lui slavă: pe muntele Samariei sau în Ierusalim?

Cine este adevărat măritor şi adevărat om al rugăciunii: cel care face închinăciuni şi se roagă aici sau cel care face închinăciuni şi se roagă acolo? “Părinţii noştri se închinau în acest munte.” Femeia nu spune “noi”, ci “părinţii noştri”, pentru a da preţuire mai mare acestui munte, şi îndreptăţire mai mare samarinenilor din vremea ei. E ca şi cum vrea să spună: noi nu am ales acest loc de închinăciune către Dumnezeu, ci părinţii noştri, şi ei erau mai mari şi mai aproape de Dumnezeu decât noi. Şi acum, ca şi atunci, Domnul nu răspunde femeii cu “da” sau “nu”.

El lucrează spre trezirea şi aprinderea sufletului ei. “Femeie, crede-Mă …”. Crede-Mă pe Mine, nu pe cei care îţi vorbesc despre slăvirea fie pe acest munte fie în Ierusalim. Domnul foloseşte dinadins cuvântul “Tată”, în loc de “Dumnezeu”, ori “zei” (samarinenii se închinau atât lui Dumnezeu cât şi zeilor) pentru ca femeia să ştie că, începând cu această înţelegere nouă a lui Dumnezeu ca Tată, va fi şi o slăvire nouă.

Mărirea Tatălui nu depinde de un anume loc, şi astfel, va trebui să se lepede de această întregime crâncenă atât din partea iudeilor cât şi din partea samarinenilor. În felul acesta, Domnul prooroceşte ceva ce se va împlini foarte curând, prin venirea Sa în lume.

Chiar şi aşa El socotesc la fel de primejdioase ambele chipuri de întregime, şi prooroceşte sfârşitul ambelor, dând o anumită întâietate iudeilor faţă de samarineni privitor la cunoaşterea lui Dumnezeu. “Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim.”

Domnul este conştient că femeia Îl priveşte ca pe un iudeu, şi astfel El vorbeşte ca un iudeu. Voi samarinenii nu ştiţi cui vă închinaţi, pentru că voi vă închinaţi multor zei şi idoli; voi recunoaşteţi Dumnezeirea Dumnezeului lui Avraam şi al lui Iacov, dar pe lângă aceasta voi aduceţi jertfă multor idoli asirieni şi babiloneni. Cel puţin iudeii ştiu că există un singur Dumnezeu, chiar dacă aceştia Îi slujesc Lui, ca şi tine, cu inimile învârtoşate, cu minţile întunecate şi cu obiceiuri care nu mai sunt bune. Totuşi, “mântuirea din iudei este”; cu alte cuvinte, Mesia Se va naşte din iudei, şi prin El va veni mântuirea lumii. Aceasta s-a făgăduit strămoşilor şi s-a spus mai dinainte de către prooroci, şi aceasta a pregătit Rânduiala lui Dumnezeu – şi aşa a ajuns să se împlinească.

“Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr.”

Închinăciunea samarinenilor către Dumnezeu este mincinoasă, pentru că ei nu ştiu cui să se închine. Cu toate acestea, închinăciunea din Ierusalim este numai o umbră a adevăratei slăviri a lui Dumnezeu, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10:1). Dar minciuna şi umbra vor dispărea în curând, şi în locul lor se va aşeza adevărata slăvire a lui Dumnezeu.

S-a născut Soarele zilei celei noi, şi această nouă zi se iveşte mai desluşit, alungând întunericul şi umbrele. Trece multă vreme şi încă mai sunt zorii. Când lumina zilei celei noi se va răspândi pretutindeni, oamenii Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată, şi atunci Îl vor slăvi ca fii, nu ca robi: ei nu Îl vor preamări cu cuvinte deşarte şi cu jertfe deşarte, ci “în duh şi în adevăr”, cu trup şi cu suflet, cu credinţă şi cu faptă, cu înţelepciune şi cu iubire.

Omul, în plinătatea sa, Îl va slăvi pe Dumnezeu, în plinătatea Sa. Alcătuit din suflet şi din trup, omul va închina lui Dumnezeu şi unul şi altul, şi Îl va sluji pe Dumnezeu cu suflet şi cu trup. Adevăraţii închinători nu se vor închina zidirilor ci Ziditorului, nu dracilor celor răi sub chipul înşelător al zeilor, ci Celui Unuia Tatălui Atotmilostiv al luminii şi al adevărului. Asemenea închinători Îl caută pe Tatăl cel ceresc. Dumnezeu este duh iar nu trup, statuie, cuvânt deşert, un loc sau altul. De aceea cei care se închină Lui trebuie să I se închine “în duh şi în adevăr”. Vorbind cu lumea muritoare din jurul lui, omul se arată înaintea muritorilor cu lumea sa cea muritoare; dar vorbind cu Dumnezeul Cel nemuritor, omul trebuie să vină înaintea Celui Unuia Fără de Moarte cu ceea ce este în el fără de moarte. Aşa cum spune Apostolul: “nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Corinteni 12:14).

Lumea veche a slujit pe Dumnezeu cu chip de lege, şi a adus capre şi berbeci ca jertfă lui Dumnezeu, şi sărbătorea ziua de sâmbătă, săvârşind ca nişte robi spălările şi curăţirile cele ce erau învăţate, dar uitând mila şi iubirea. Se citeau cuvintele: “Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită” (Psalm 50:18), dar nici nu au fost înţelese nici nu s-au împlinit acestea.

De acum înainte, vor sluji pe Dumnezeu “în duh şi în adevăr”, deoarece Domnul Însuşi a a pogorât între oameni ca să dea pildă de astfel de slujire şi astfel de slăvire. Duhoarea caprelor şi berbecilor jertfiţi, aduşi Lui de către oamenii cei cu inimile învârtoşate şi cu sufletele înnegrite, erau batjocoritoare pentru El.

Odinioară, când asemenea jertfe erau aduse de către Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Moise, nu era duhoare ci mireasmă. Totuşi, această mireasmă nu venea de la sânge şi de la carnea animalelor, ci de la sufletele cu frică de Dumnezeu şi de la inimile iubitoare de Dumnezeu ale slujitorilor Săi credincioşi.

Mai târziu, când sufletele jertfitorilor de animale se uscaseră şi inimile lor se învârtoşaseră, nu mai era nimic care să aducă mireasmă înaintea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu caută miros de sânge şi carne ci acela al sufletelor şi inimilor oamenilor.

Şi întreaga mireasmă de pe altarul jertfei s-a schimbat în duhoare înaintea Domnului; aceasta s-a întâmplat cu toate altarele de jertfă atât în Samaria cât şi în Ierusalim. Pe grămada de murdărie a lumii, acolo unde stăpânea moartea şi duhoarea, a venit Domnul Cel viu ca să semene florile duhului şi ale adevărului, care vor birui moartea şi vor alunga duhoarea, astfel încât lumea cea nouă să se arate înaintea lui Dumnezeu ca o mireasă, curată şi împodobită.

”I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus”.

Ce dramă uimitoare! Ce curgere uimitoare de împrejurări şi întâmplări! Domnul stă singur în mijloc, fără mişcare, ca veşnicia. Încurajată de cuvintele duhovniceşti ale Domnului Iisus, femeia se gândeşte îndată la Mesia cel făgăduit, pe care Îl aşteptau samarinenii ca şi iudeii. “Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”, spune femeia.

Pentru ea, ca şi pentru oricine altcineva, ideea despre Mesia este ceva foarte îndepărtat, ceva şi mai îndepărtat decât linia de ceaţă de la orizont. Spre uimirea ei, Domnul dă la iveală că El este Mesia cel aşteptat – “Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.” Rămânând fără grai de uimire, femeia nu-I dă nici un răspuns. Atunci se întorc Apostolii din cetate şi se miră că Învăţătorul lor vorbeşte cu femeia – necredincioasă, samarineancă. Şi ei rămân fără glas de uimire.

Femeia, neştiind ce să mai întrebe sau să vorbească, îşi lasă găleata şi se grăbeşte spre cetate, ca să spună ce aflase. Ce privelişte fără de glas, dar mai grăitoare decât toate cuvintele omeneşti! Totuşi, femeia, grăbindu-se, ajunge la cetate şi spune tuturor despre omul cel uimitor de la fântâna lui Iacov.

“Nu cumva Acesta este Hristosul?” Ea nu îndrăzneşte să spună: “Acesta este Hristosul” cu toate că ea s-a lămurit despre înţelepciunea duhovnicească rară a Lui, ci, întreabă: “Nu cumva Acesta este Hristosul?”, ca şi cum ar vrea să spună: Eu sunt femeie străină, şi nu pot spune cu siguranţă; dar voi sunteţi bărbaţi cu judecată mai multă şi sunteţi mai atenţi decât mine. Atunci, “veniţi şi vedeţi”. Atât prin îndemânarea ei aleasă cât şi prin modestia ei, femeia atrage atenţia tuturor cetăţenilor Siharului, “ care au ieşit din cetate şi veneau către El “.

Tocmai atunci începe vorbirea dintre Învăţător şi ucenicii Săi. Ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă, deoarece ei cumpăraseră merinde din cetate şi I-a adus Lui să mănânce. Fără îndoială că El este flămând; dar, în loc să ia să mănânce, El continuă menirea Dumnezeiască pentru care a venit în lume, neîngrijindu-se de foamea trupească. Este o clipă de foarte mare însemnătate, şi El nu vrea să o lase să treacă. El nu va da nevoia sufletului pe o porţie de mâncare. El răspunde ucenicilor Săi:

“Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”

Domnul vorbeşte despre hrana cea duhovnicească, iar ucenicii despre hrana trupească. Se repetă aproape aceeaşi împrejurare ca ceva mai devreme cu femeia, când El vorbea de apa cea duhovnicească iar femeia de apa de fântână. Aşadar acum, El vorbeşte despre hrana duhovnicească pe când ucenicii se gândesc la hrănirea trupului.

“Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. “

Voia Tatălui este Voia Fiului, căci Tatăl şi Fiul împărtăşesc o singură existenţă de bază. Atunci, de ce vorbeşte Domnul despre Voia Tatălui, şi nu de Voia Sa proprie; şi despre lucrările Tatălui, iar nu despre lucrările Sale proprii? Nu este acelaşi lucru să vorbim despre Voia Tatălui şi Voia Fiului; despre lucrările Tatălui şi cele ale Fiului? Nu este cu totul o singură Voie? Şi nu este toată o singură lucrare? Da; într-adevăr aşa este.

Dar El numeşte Voia prin care este călăuzit El: Voia Tatălui; şi lucrarea pe care El trebuie să o săvârşească: a Tatălui – pentru noi, ca să ne înveţe pe noi ascultarea şi smerenia, noi cei care suntem neascultători şi mândri.

Dar iată ce bucurie Îi este Lui Voia Tatălui: Fiul nu vede în Voia Tatălui datoria Sa, ci ca hrana Sa! “Mâncarea Mea este să fac voia“ Tatălui.

O, ce pildă Dumnezeiască şi ce mustrare blândă pentru noi toţi, care vorbim în fiecare zi despre datoria noastră ca despre o povară! Într-adevăr, uitându-ne la Domnul şi la bucuria Lui de a-Şi împlini datoria grea printre oameni, trebuie să spunem cu dreaptă socoteală că nimeni din lumea asta nu-şi poate împlini datoria faţă de Dumnezeu dacă nu I s-a făcut lui atât de scumpă şi bine plăcută precum pâinea cea de toate zilele. Domnul Iisus spune: că El face Voia Tatălui iar nu Voia Lui – după cum mai spune şi în alt loc: “Pentru că … nu ca să fac voia Mea, ci … a Tatălui” (Ioan 6:38-39) – asta nu înseamnă că Fiul este mai mic decât Tatăl, ci arată iubirea cea mare pe care o are Fiul pentru Tatăl.

Acelaşi Evanghelist mai spune că Tatăl întotdeauna Îl ascultă pe Fiul: “Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:42).

Ascultarea desăvârşită a Tatălui vine ca răspuns la ascultarea desăvârşită a Fiului, şi ascultarea desăvârşită a Duhului Sfânt vine ca răspuns la ascultarea Tatălui şi a Fiului. Şi ascultarea desăvârşită domneşte în uniune numai cu iubirea desăvârşită. De aceea, facerea Voii Tatălui este adevărata hrană a Fiului; facerea Voii Fiului este adevărata hrană a Tatălui; şi facerea Voii Tatălui şi a Fiului este adevărata hrană a Duhului Sfânt.

Domnul continuă: “Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.”

Puţin mai devreme, El le vorbea despre hrana duhovnicească, şi acum El vorbeşte despre secerişul duhovnicesc. Se vede că secerişul duhovnicesc este aproape, aşa cum este şi cel pământesc. Când spicul se îngălbeneşte sau se albeşte, toată lumea ştie că secerişul este aproape.

Când mulţimile de oameni se apropie de Hristos, nu este limpede că roadele duhovniceşti sunt coapte? Auzind despre Hristos de la femeie, samarinenii nu spun că aceasta a înnebunit, ci cu toţii îşi lasă lucrul degrabă şi pornesc în mulţime mare ca să-L vadă.

“Ridicaţi ochii voştri şi priviţi”, şi vedeţi această mulţime de oameni care se grăbesc spre noi! Acesta este câmpul lui Dumnezeu. Aceasta este recolta cea coaptă care îşi aşteaptă secerătorii. Cu adevărat, “Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini” (Luca 10:2).

Voi sunteţi aceşti ostenitori, voi sunteţi secerătorii din câmpul lui Dumnezeu. De ce îmi daţi voi Mie hrană trupească, stricăcioasă împotriva unei asemenea recolte minunate şi bogate? Nu uită bunul gospodar atât de masa de prânz cât şi de cină când este hrănit de bucuria priveliştii unei asemenea recolte şi când, foarte bucuros şi recunoscător lui Dumnezeu, el se grăbeşte să strângă recolta şi să o adăpostească în hambarele sale cât mai degrabă cu putinţă, înainte ca furtuna să strice recolta?

Atunci, nu vă faceţi griji prea mari pentru hrana cea trupească, nici pentru voi înşivă nici pentru Mine, ci grăbiţi-vă la seceriş, ca să nu pierdeţi răsplata, pentru că:

“Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.”

În câmpul larg al lui Dumnezeu, aceiaşi ostenitori nu izbutesc nici la semănat, nici la secerat, din pricina scurtimii vieţii omului. Unii seamănă, şi nu mai au zile ca să vadă roada trudei lor; alţii se nasc mai apoi, când sămânţa a crescut şi s-a copt, făcându-se aurie ca pentru seceriş; şi aşa aceştia ajung să fie secerătorii, strângând grânele coapte pe care nu le-au semănat ei.

Câmpul lui Dumnezeu a fost semănat de la începutul vieţii pe pământ, semănătorii noştri, oamenii lui Dumnezeu, bărbaţi drepţi şi prooroci – mai ales prooroci. Ei au semănat, dar nu au văzut această sămânţă să crească şi să se coacă. Cu toţii trăiau întru credinţă mare, şi au murit întru credinţă, nevăzând roadele făgăduite în vremea vieţii lor, ci “văzându-le de departe“ (Evrei 11:13) cu vederea lor cea duhovnicească.

Iar Domnul Iisus spusese odinioară ucenicilor: “Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut“ (Matei 13:17)

Semănătorii nu au văzut ceea ce au văzut secerătorii: roadele şi recolta. Dar şi unul şi celălalt vor primi plata pentru osteneala lor, pentru că amândoi sunt ostenitorii lui Dumnezeu întru câmpul Lui, şi astfel “să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră”.

În felul acesta, Domnul aduce laudă ostenelilor proorocilor şi drepţilor Vechiului Testament, şi încurajează Apostolii în munca lor de strângere a recoltei, ca şi cum ar fi vrut să spună: ei s-au ostenit mai mult decât voi, căci, cu adevărat este mai greu să fii semănătorul, şi să nu vezi roadele pe câmp, decât să fii secerătorul recoltei celei coapte.

Voi aţi intrat în ostenelile lor. Ei au trudit şi au murit ca ticăloşi şi slujitori, fără să-L vadă pe Stăpânul câmpului în mijlocul lor; dar voi Îl aveţi pe Stăpânul în mijlocul vostru, şi osteniţi-vă ca fii, nu ca ticăloşi sau robi. De fapt, Stăpânul Însuşi trudeşte, iar voi sunteţi împreună ostenitori cu El. De aceea, bucuraţi-vă şi grăbiţi-vă cu bucurie ca să culegeţi recolta coaptă.

“Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut“.

Iată cât de coaptă este recolta! Pământul uscat a supt apa cu grabă mare. Mulţi samarineni au crezut în Hristos chiar înainte de a-L vedea, la cuvântul femeii. Ea nu a făcut nici o minune; ea nu era apostol. Dimpotrivă, ea era femeie păcătoasă, dar chiar şi aşa cuvintele ei au adus recoltă mare printre aceşti păgâni.

Ce ruşine şi strâmtorare pentru iudei, Poporul Ales, care, rămase mut şi orb, nepocăit şi cu inima învârtoşată, cu toată puterea cuvintelor Lui, trimise în urechile lor! Femeia samarineancă nu a ţinut pentru ea vestea cea bună pe care o auzise de la Domnul, ci s-a grăbit să o vestească şi altora spre lauda cea mai mare. Ea este întocmai ca şi femeia care aflase banul pierdut, şi, găsindu-l, adună prietenele şi vecinele sale, spunându-le: “Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem!” (Luca 15:9).

“Deci după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui“.

Nazarinenii au căutat să-L arunce pe Domnul de pe sprinceana muntelui în prăpastie “pentru cuvintele Sale“ (Luca 4:29); gadarenii L-au rugat să plece de la ei (Luca 8:37); cu toate acestea, aceşti samarineni “Îl rugau să rămână la ei“.

Domnul a răspuns cereririi lor şi a rămas la ei două zile. Şi recolta a fost cu adevărat bogată, căci, ca şi cei care au crezut în El pentru cuvintele femeii, cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui din preacuratele Sale buze.

Şi ei au spus femeii: “Acum credem; nu pentru spusele tale, căci noi înşine L-am auzit pe El, şi ştim că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” Nu se ştie ce a vorbit Domnul în timpul celor două zile, celor cu sufletele flămânde şi însetate, că nu stă scris. Dar fără nici o îndoială că vorbele Sale erau “apă vie”, din care bând, omul nu mai însetează în veci. Mai întâi aceasta se vede din numărul mare al celor care au ajuns să creadă în Domnul şi, în al doilea rând, din dreapta lor mărturisire a credinţei lor în El: “Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”

Printre zeii cei mulţi în care credeau samarinenii, ei aveau o oarecare credinţă în Dumnezeul lui Israel. Ei ţineau această credinţă, nu pentru că Îl cunoşteau pe El, ci din respect pentru Israel (Iacov), care trăise odinioară printre ei.

Femeia samarineancă vorbeşte despre “părintele nostru Iacov”. Este neîndoios faptul că samarinenii auziseră despre proorocire, legată de numele lui Iacov, despre steaua “care răsare din Iacov“ (Numerii 24:17).

Când, odinioară, împăratul Balac din Moab a pornit război împotriva evreilor, el l-a chemat pe Valaam, un ghicitor, ca să proorocească izbânda asupra Israelului, şi astfel să-şi încurajeze armata. Balac i-a făgăduit lui Valaam daruri mari pentru slujba sa, şi Valaam a venit într-adevăr în tabăra lui Balac.

Dar când acesta a încercat să săvârşească proorocirea pentru Balac, râvnită de inima lui de împărat, îndată a venit peste dânsul duhul lui Dumnezeu, şi a început să proorocească, dar nu după voia lui Balac, ci după Voia lui Dumnezeu, zicând: “Cât sunt de frumoase sălaşurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!”

Când a auzit Balac aceste cuvinte, a început să se mânie pe Valaam, dar Valaam nu s-a înfricoşat şi a continuat: “Aşa zice Valaam, fiul lui Beor; aşa grăieşte bărbatul care îşi are ochii deschişi: Îl văd, dar acum nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numerii 24).

Şi iată, a venit Cel pe care Valaam L-a văzut de departe. Steaua din Iacov strălucea, mai luminoasă decât soarele şi mai frumoasă decât visul cel mai frumos. Şi samarimemii au văzut steaua şi s-au bucurat. Ei au băut din plin apă vie şi au căpătat viaţa cea veşnică.

Dar Mântuitorul Hristos nu a dat apa cea vie numai samarinenilor şi iudeilor. El a dat-o şi o mai dă şi astăzi fiecăruia, care este conştient de setea sa duhovnicească, în deşertul vieţii acesteia. Cu un prilej oarecare, Domnul se afla în Ierusalim “şi a strigat, zicând: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37). Auzi bine cum se spune: “El a strigat“?

Păstorul cel bun nu vorbeşte pe şoptite; El strigă, chemându-Şi turma la apă. Din iubirea Sa de oameni, El şade în dogoarea arşiţei acestei lumi şi strigă tuturor călătorilor sfârşiţi de sete. Binecuvântaţi sunt cei ce aud glasul Său şi se apropie de El cu credinţă.

El nu-i întreabă pe ei ce limbă vorbesc sau din ce popor fac parte, nici ce vârstă au, nici despre bogăţiile lor, ci le va da “apa vie”, ca să-i întărească, să-i întinerească, să-i înnoiască, să-i aducă din nou la viaţă şi să-i reînsufleţească, şi să-i primească ca fii, îndrumându-i să iasă din focul înfricoşător de ispite al lumii acesteia, îndreptându-se către Grădina Raiului.

O, Băutură Dumnezeiască, ce minunată eşti Tu!

O, dulce Mântuitorule, Tu răcoreşti şi împrospătezi Fântâna, cât eşti de luminos, îndestulător şi dătător de viaţă!

Duhule Sfânt, Mângâietorule, apropie de Domnul Iisus pe toţi cei ale căror suflete tânjesc după viaţa veşnică, şi care strigă de sete: “Sufletul meu este însetat după Dumnezeu; după Dumnezeul Cel viu!”

Slavă şi laudă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sursa:http://www.voscreasna.com

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Slăbănogului: DESPRE PEDEPSELE LUI DUMNEZEU

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Slăbănogului: DESPRE PEDEPSELE LUI DUMNEZEU

Sfântul Ignatie Briancianinov

Predică în Duminica Slăbănogului

*


Despre pedepsele lui Dumnezeu

Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14).

Astfel de poruncă a dat Domnul slăbănogului vindecat de El, precum am auzit astăzi în Evanghelie.

Iubiţi fraţi! Această poruncă a Domnului are pentru noi o însemnătate dintre cele mai mari. Ea ne vesteşte că suntem supuşi bolilor şi celorlalte necazuri ale vieţii pământeşti pentru păcatele noastre. Şi când Dumnezeu ne izbăveşte de boală sau de alt necaz, iar noi începem să ducem iar viaţă păcătoasă, iarăşi suntem supuşi unor necazuri, mai grele decât pedepsele dintâi trimise asupra noastră de Dumnezeu.

Păcatul este pricina tuturor necazurilor omului, atât în timp, cât şi în veşnicie. Necazurile alcătuiesc o urmare oarecum firească, o însuşire oarecum firească a păcatului, la fel cum suferinţele pricinuite de bolile trupeşti alcătuiesc o însuşire nedespărţită a acestor boli, o lucrare proprie lor. Păcatul, în înţelesul larg al cuvântului, cuprinde toţi oamenii, până la unul; unele păcate alcătuiesc jalnica moştenire a unor întregi obşti omeneşti; în fine, fiecare om are patimile sale aparte, păcatele sale aparte, ce sunt cu osebire ale lui. Păcatul, în toate aceste felurite chipuri, slujeşte drept temei al tuturor necazurilor şi nenorocirilor cărora le este supusă omenirea îndeobşte, le sunt supuse obşti întregi, le este supus fiecare om în parte.

Starea de cădere, starea de moarte veşnică, de care este molipsită, lovită, omorâtă întreaga omenire, este izvorul tuturor celorlalte păcate omeneşti, atât obşteşti, cât şi ale fiecăruia în parte. Firea noastră aruncată în netocmire de otrava păcatului a dobândit însuşirea de a păcătui, a dobândit înclinarea către păcat, s-a supus silniciei păcatului, nu poate să nu dea naştere la păcate, nu poate să se descurce fără el în nici unul din chipurile lucrării sale. Nici unul dintre oamenii neînnoiţi duhovniceşte nu poate să nu păcătuiască, chiar dacă ar voi să nu păcătuiască (Romani 7, 14-25).

Trei pedepse sunt rânduite de dreapta judecată a lui Dumnezeu întregii omeniri pentru păcatele întregii omeniri. Două dintre ele au fost săvârşite deja, cea de-a treia urmează să fie săvârşită. Prima pedeapsă a fost moartea veşnică; acesteia i-a fost supusă întreaga omenire în rădăcina sa, în protopărinţi, pentru neascultarea de Dumnezeu în rai. Cea de-a doua pedeapsă a fost potopul, pentru că omenirea îngăduise ca în ea trupul să precumpănească asupra duhului, pentru că ea se coborâse la viaţa şi treapta de vrednicie a necuvântătoarelor. Cea din urmă pedeapsă trebuie să fie stricarea şi sfârşitul acestei lumi văzute, pentru lepădarea de Răscumpărătorul, pentru înclinarea hotărâtoare a oamenilor spre împărtăşirea cu îngerii căzuţi.

Nu rareori un fel aparte al păcatului cuprinde întregi obşti omeneşti şi atrage asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu. Astfel, locuitorii Sodomei au fost arşi cu foc pogorât din cer pentru desfătarea nelegiuită a trupului; israilitenii au fost daţi nu o dată pe mâna celor de alt neam pentru căderea în idolatrie; piatră pe piatră n-a rămas în măreţul Ierusalim, care era clădit din pietre minunate, şi locuitorii lui au pierit de sabia romanilor, din pricina lepădării Mântuitorului şi a uciderii de Dumnezeu. Păcatul e molipsitor: greu este pentru un singur om să ţină piept păcatului de care s-a lăsat târâtă întreaga obşte.

O pildă de pedeapsă pentru păcatul făcut de om aparte şi pedepsit de dreapta judecată a lui Dumnezeu tot aparte vedem în boala îndelungată a slăbănogului tămăduit de Domnul. După ce am spus atât cât este neapărată nevoie să ştim şi cât putem spune acum despre păcătoşenia întregului neam omenesc şi despre păcătoşenia obştilor omeneşti, să ne întoarcem cu stăruinţă luarea-aminte asupra păcătoşeniei pe care o are fiece om în parte. Această cercetare este pentru noi de neapărată trebuinţă şi de nemăsurat folos. Ea poate avea o înrâurire mântuitoare asupra lucrării noastre, abătând-o de la calea nelegiuirilor, îndreptând-o după voia lui Dumnezeu. Luminaţi fiind de legea lui Dumnezeu, învăţăm că Dumnezeu, în nemărginita Lui milostivire, este şi Judecător cu desăvârşire drept, că El va răsplăti negreşit pentru viaţa păcătoasă cu pedeapsa potrivită. Această încredinţare ne îndeamnă să întrebuinţăm toate strădaniile cu putinţă pentru a ne slobozi atât de înrâurirea propriilor patimi, cât şi de cea a obiceiurilor păcătoase ale societăţii în care trăim, pentru a ne izbăvi de pedepsele vremelnice şi veşnice ale lui Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi98 spun cu tărie că înainte de răscumpărare toţi oamenii erau stăpâniţi de păcat, făceau voia păcatului chiar împotriva dorinţei lor. După răscumpărarea neamului omenesc de către Dumnezeu-Omul, cei ce au crezut în Hristos şi s-au înnoit prin Sfântul Botez nu mai sunt siluiţi de păcat, ci au libertate: libertatea de a se împotrivi păcatului sau de a urma îndemnurilor acestuia. Cei care se supun de bunăvoie păcatului îşi pierd iar libertatea şi cad sub stăpânirea silnică a păcatului99. Cei care sub călăuzirea Cuvântului dumnezeiesc duc luptă cu păcatul, se împotrivesc lui, vor dobândi la vremea cuvenită deplină biruinţă asupra păcătoşeniei. Biruinţa asupra propriei păcătoşenii este, totodată, şi biruinţă asupra morţii veşnice. Cel ce a dobândit-o poate cu uşurinţă să se depărteze de la obşteasca aplecare spre păcat. Vedem aceasta la sfinţii mucenici: după ce au biruit păcatul în ei înşişi, s-au împotrivit rătăcirii poporului, au dat-o în vileag, nu s-au dat în lături a pecetlui sfânta lor mărturie cu sânge. Cel târît şi orbit de păcatul propriu nu poate să nu fie târît şi de aplecarea obştească spre păcat: el nu o vede pe aceasta cu limpezime, nu o înţelege aşa cum trebuie, nu se desface de ea cu lepădare de sine, fiind al ei cu inima. Miezul nevoinţei împotriva păcatului, al nevoinţei cu care este îndatorat să se nevoiască fiecare creştin, stă în lupta împotriva păcatului, în ruperea prieteniei cu el, în biruirea lui în sufletul său, în minte şi în inimă, cu care trupul nu poate să nu aibă împreună-simtire. „Moartea cea veşnică”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „se află ascunsă înăuntrul inimii: prin ea omul e mort, fiind de fapt viu. Cine a trecut întru taina inimii de la moarte la viaţă, acela va fi viu în veci şi nu va mai muri nicicând. Chiar dacă trupurile unora ca aceştia se şi despart pentru o vreme de sufletele lor, ele sunt sfinţite şi vor învia cu slavă. Din această pricină numim „somn” moartea sfinţilor”.

Sfinţii, toţi până la unul (Evr. 12, 8), în ciuda faptului că au biruit moartea veşnică şi au descoperit în sine viaţa veşnică încă din vremea acestei vieţi vremelnice, au fost supuşi unor multe şi grele necazuri şi ispite. De ce? Este firesc ca păcătoşii să atragă asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu: dar pentru ce toiagul lui Dumnezeu nu-i ocoleşte pe aleşii Lui, ci le dă lovituri? Această întrebare îşi află, potrivit Sfintelor Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, următorul răspuns. Deşi păcătoşenia a fost biruită în oamenii drepţi, deşi moartea cea veşnică a fost nimicită în ei prin adăstarea Sfântului Duh, nu li s-a dat rămânerea neschimbată în bine pentru tot răstimpul călătoriei pământeşti: nu li s-a luat libertatea de a alege între bine şi rău. A rămâne în bine fără putinţă de schimbare este o însuşire care ţine de veacul viitor. Viaţa pământească este, până în ultima ei clipă, o arenă a nevoinţelor de voie şi de nevoie. Îmi chinui trupul meu şi îl supun robiei, spune marele Pavel, ca nu cumva, altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic (I Cor. 9, 27). Apostolul spune aceasta despre un trup sărat şi sfinţit cu harul dumnezeiesc, trup căruia nu i-a adus nici o vătămare cumplita otravă a năpârcii, ale cărui veşminte lucrau tămăduiri – şi un asemenea trup avea nevoie să fie supus robiei şi chinuit pentru ca patimile lui cele omorâte să nu învie şi moartea veşnică să nu prindă viaţă iarăşi! Atâta vreme cât creştinul, fie el şi vas al Sfântului Duh, călătoreşte pe pământ, moartea veşnică poate să învie în el, păcătoşenia îi poate cuprinde iarăşi şi trupul, şi sufletul. Nevoinţa proprie însă nu este îndestulătoare pentru slujitorii lui Dumnezeu ca să biruie căderea care se cuibăreşte în fire, care năzuieşte neîncetat să ajungă din nouă stăpână: ei au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu le ajută cu harul Său şi cu toiagul pedepsei Sale părinteşti, potrivit harului fiecăruia. Marelui Pavel i s-a dat – el o mărturiseşte – îmbolditor trupului, îngerul satanei, ca să îl bată peste obraz, ca să nu se înalţe (II Cor. 12, 7) din pricina preaînaltei sporiri duhovniceşti, din pricina mulţimii descoperirilor dumnezeieşti pe care le primise, din pricina mulţimii darurilor duhovniceşti pe care le avea, din pricina mulţimii minunilor pe care le făcuse. Firea noastră este atât de vătămată de otrava păcatului că până şi belşugul harului dumnezeiesc din om îi poate sluji omului drept pricină de trufie şi pierzanie. Nu cinstiri, nu slavă, nu ascultare fără cârtire l-au întâmpinat pe Pavel atunci când propovăduia lumii pe Hristos, dovedind adevărul propovăduirii prin semne: îngerul satanei îi pregătea peste tot curse, împotrivire, defăimare, prigoană, necazuri, moarte. Cunoscând că toate acestea i se întâmplau cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Pavel strigă: Binevoiesc întru neputinţe, întru defăimări, în nevoi, în prigoane, întru strâmtorări pentru Hristos (II Cor. 12, 10). Pavel găsea că este neapărată nevoie să îşi chinuie trupul, ca nu cumva, dându-i frâu liber, să scoată capul patimile trupeşti: ochiul dumnezeieştii Pronii vedea că e nevoie ca sufletul lui Pavel să fie apărat de trufie prin necazuri. Chiar firea omenească în stare de curăţie are ceva trufaş, bagă de seamă Preacuviosul Macarie cel Mare102. Iată pricina pentru care robii lui Dumnezeu se supun de bunăvoie lipsurilor şi necazurilor şi, totodată, sunt supuşi unor felurite necazuri şi ispite cu îngăduinţa purtării de grijă dumnezeieşti, care ajută prin necazuri nevoinţelor robilor lui Dumnezeu, care păzeşte prin necazuri nevoinţa lor de stricăciunea păcatului. Calea vieţii pământeşti a fost pentru toţi sfinţii cale foarte ostenicioasă, spinoasă, plină de lipsuri, împresurată de necazuri fără număr. Unii dintre ei, spune Apostolul, au fost omorâţi… iar alţii prin batjocuri şi bătăi au primit ispitire, încă şi prin legături şi prin temniţe; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi cu ferăstrăul, ispitiţi au fost, cu ucidere de sabie au murit; în cojoace au umblat şi în piei de capre, lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi – ei, de care lumea nu era vrednică -, în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evr. 11, 35-38). Sfântul Simeon Metafrast bagă de seamă în Viaţa Marelui Mucenic Eustatie: „Nu place lui Dumnezeu ca robii Lui, cărora El le-a gătit în ceruri veşnică, neschimbătoare cinste şi slavă, să petreacă cinstiţi şi proslăviţi cu cinstire deşartă şi vremelnică în această lume stricată şi nestatornică”103. De ce? Fiindcă nu este om care să poată trăi pe culmea măririi şi bunăstării pământeşti fără a rămâne nevătămat. Chiar de ar fi cineva de o seamă cu îngerii la curăţie, şi acela se va clătina. În noi, în sufletele noastre, este sădită de cădere putinţa noastră de a ne schimba104. Nu putem să nu ne potrivim cu aşezarea duhului nostru împrejurărilor în care ne aflăm şi situaţiei noastre materiale. Lipitu-s-a de pământ sufletul meu! (Ps. 118, 25; cf. Ps. 137, 7) – se mărturiseşte Prorocul lui Dumnezeu în numele fiecărui om căzut: mă ridică de la pământ, mă rupe de el, mă aduce întru mântuire dreapta Ta, Cuvântul Tău cel atotsfânt şi Pronia Ta cea atotsfântă, amestecând cu necazuri bunăstarea vremelnică şi mângâindu-mă totodată cu mângâiere harică, duhovnicească, ce insuflă năzuinţă către cer în inima mea. Fără acest ajutor al lui Dumnezeu, nefericita mea înclinare, căreia nu mă pot împotrivi cu propriile mijloace, m-ar fi făcut să mă leg cu mintea şi cu inima numai şi numai de materie şi să mă amăgesc în chip cumplit şi pierzător pe mine însumi, uitând de veşnicie, de bunătăţile cele gătite mie în ea, să le pierd fără putinţă de întoarcere.

Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au primit cu supunere faţă de Dumnezeu, cu recunoştinţă, cu slavoslovire a lui Dumnezeu, necazurile a căror venire asupra lor a fost îngăduită de Pronia lui Dumnezeu. Ei au binevoit, cum spune Sfântul Apostol Pavel, întru necazurile lor; le-au găsit folositoare, neapărat trebuincioase pentru ei; au recunoscut că Dumnezeu pe bună dreptate şi în chip binefăcător a îngăduit ca necazurile să vină asupra lor. Ei au unit năzuinţa voii lor cu lucrarea voii lui Dumnezeu: cu adevărat au binevoit întru pedepsele şi învăţăturile de minte trimise lor de Dumnezeu.

Dintr-o astfel de aşezare a inimii, dintr-un asemenea fel de a gândi priveau sfinţii necazurile care se abăteau asupra lor. Mângâierea şi bucuria duhovnicească, înnoirea sufletului prin simţămintele veacului viitor au fost în ei urmare a aşezării sufleteşti insuflate de smerita cugetare. Ce vom spune noi, păcătoşii, despre necazurile care ni se întâmplă? În primul rând, care-i pricina lor începătoare? Pricina începătoare a necazurilor omeneşti este, cum am văzut, păcatul – şi foarte bine face fiece păcătos atunci când, atins fiind de necazuri, îşi întoarce fără întârziere privirile către păcatele sale, le recunoaşte, le învinovăţeşte, se învinovăţeşte pe sine pentru ele, recunoaşte că necazul este dreapta pedeapsă de la Dumnezeu. Mai este şi o altă pricină a necazurilor: milostivirea lui Dumnezeu faţă de omenirea neputincioasă, îngăduind necazurilor să vină asupra păcătoşilor, Dumnezeu le dă imbold să îşi vină în fire, să se oprească din neînfrânata lor pornire, să îşi amintească de veşnicie, de legăturile lor cu ea, să îşi amintească de Dumnezeu, de îndatoririle lor faţă de El. Necazurile îngăduite de Dumnezeu asupra păcătoşilor slujesc drept semn al faptului că aceşti păcătoşi n-au fost încă uitaţi, nu au fost încă lepădaţi de Dumnezeu, că Dumnezeu vede în ei putinţa de a se pocăi, de a se îndrepta şi a se mântui.

Păcătoşi pedepsiţi de Dumnezeu, prindeţi curaj! Că pe cine iubeşte Domnul, ceartă, şi bate pe tot fiul pe care îl primeşte (Evr. 12, 6). Aceasta ne-o vesteşte Sfânta Scriptură înţelepţindu-ne, mângâindu-ne, întărindu-ne. Primiţi pedeapsa, ca nu cândva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă (Ps. 2, 12): primiţi pedeapsa cu conştiinţa faptului că sunteţi vrednici de pedeapsă; primiţi pedeapsa slavoslovind pentru ea pe Dumnezeu, Cel Drept Judecător şi totodată Milostiv în dreapta Sa judecată; primiţi pedeapsa cercetând fără patimă viaţa voastră trecută, mărturisindu-vă greşelile, spălându-le cu lacrimi de pocăinţă, îndreptându-vă purtarea. Aceasta are deseori puţină nevoie de îndreptare pe dinafară, însă foarte multă nevoie de îndreptarea tainică: de îndreptarea felului de a gândi, a imboldurilor, a planurilor. V-aţi abătut de la calea dreaptă prin păcatele voastre: nu o pierdeţi de tot prin cârtire, prin dezvinovăţirea înaintea voastră înşivă şi înaintea oamenilor, care se împotriveşte conştiinţei, prin deznădejde, prin hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu prefaceţi mijlocul ajutător care vă este dat în vederea întoarcerii voastre pe calea cucerniciei, mijlocul întrebuinţat de Domnul însuşi, în mijloc de a vă arunca de tot în netocmire, în mijloc de pierzanie. Altminteri, Se va mânia pe voi Domnul. El va întoarce faţa Sa de la voi ca de la nişte străini: nu vă va trimite necazuri, ca unor uitaţi şi lepădaţi (Evr. 12, 8); vă va îngădui să vă irosiţi viaţa pământească după poftele inimii voastre iubitoare de păcat şi va porunci morţii să vă secere fără veste, ca pe nişte neghine ce s-au făcut de sloboda lor voie şi alegere hrană pentru focul gheenei.

Cei care rabdă în chipul cuvenit ispitele, a căror venire asupra lor este îngăduită de Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, dobândesc îndrăznire către El, devin ai Lui, precum dă mărturie Apostolul: De veţi suferi certarea, ca unor fii Se va afla vouă Dumnezeu (Evr. 12, 7). Dumnezeu umple de bunătăţi duhovniceşti pe cel ce rabdă necazul întru smerenia duhului, ia aminte la rugăciunea lui umilită, adeseori abate biciul şi toiagul pedepsei, dacă acesta nu e de trebuinţă pentru o mai mare sporire duhovnicească. Aşa s-a întâmplat cu slăbănogul tămăduit, care de treizeci şi opt de ani zăcea în pridvorul lui Solomon în mijlocul unei mulţimi de alţi bolnavi, care aşteptau, asemeni slăbănogului, vindecătoarea tulburare a apei de către mâna îngerului. La ce pătimire erau siliţi de către boală şi sărăcie! Este lucru învederat: cei loviţi de boală nu aveau alte mijloace de a se vindeca şi, ca atare, se hotărâseră să aştepte vreme îndelungată minunea care se săvârşea o dată în an, dând vindecare adevărată şi deplină de orice boală, însă unui singur bolnav. Boala slăbănogului a fost o pedeapsă pentru păcate, precum se vede limpede din povaţa dată de către Domnul celui tămăduit: Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău. Domnul, Care i-a dat poruncă slăbănogului vindecat să nu mai cadă iarăşi în păcatele pentru care fusese pedepsit cu boală, i-a dat aceeaşi poruncă şi păcătoasei căreia îi iertase păcatele.

Mergi, i-a grăit Mântuitorul lumii celei osândite de „drepţii” pământeşti să fie bătută cu pietre, şi de acum să nu mai păcătuieşti (Ioan 8, 11). Vindecarea sufletului şi vindecarea trupului sunt date de Milostivul Dumnezeu cu o condiţie, care este întotdeauna aceeaşi. Păcatul femeii era păcat de moarte; este limpede că şi păcatul slăbănogului intra între păcatele de moarte. Tocmai aceste păcate atrag în cea mai mare măsură pedeapsa lui Dumnezeu! Cel cufundat şi împotmolit în adâncul păcatelor de moarte are nevoie de un deosebit ajutor al lui Dumnezeu – şi acest ajutor se arată în chip vădit prin pedeapsă, în chip tainic prin chemarea la pocăinţă. Omul este chemat la pocăinţă fie prin boala trimisă asupra lui, precum s-a întâmplat cu slăbănogul, fie prin prigoana pe care Dumnezeu a îngăduit oamenilor să o dezlănţuie asupra lui, precum s-a întâmplat cu David, fie în vreun alt fel. Sub orice chip s-ar arăta pedeapsa lui Dumnezeu, trebuie s-o primim cu smerenie şi să tindem fără întârziere spre împlinirea acelui scop dumnezeiesc cu care e trimisă ea: să ne grăbim a folosi doctoria pocăinţei, punând în sufletul nostru legământul înfrânării de la acel păcat pentru care ne pedepseşte mâna Domnului. El ne este arătat fără greş de conştiinţa noastră. Iertarea păcatului şi izbăvirea de necazul prin care suntem pedepsiţi pentru păcat ne sunt dăruite de Dumnezeu doar cu condiţia părăsirii păcatului, care este pierzător pentru noi şi urât înaintea lui Dumnezeu.

Întoarcerea către păcatul ce a atras asupra noastră mânia lui Dumnezeu, apoi a fost tămăduit şi iertat de Dumnezeu, slujeşte drept pricină a celor mai mari nenorociri – a unor nenorociri cu precădere veşnice, de dincolo de mormânt. Treizeci şi opt de ani s-a chinuit slăbănogul, bolind, pentru păcatul său. O pedeapsă însemnată – însă Domnul vesteşte o pedeapsă şi mai mare pentru întoarcerea la păcat. Ce pedeapsă este mai grea decât o boală care îl ţine pe cel bolnav ţintuit la pat, împresurat de toate lipsurile, întreaga lui viaţă? Nimic altceva decât chinul veşnic în iad, care-i aşteaptă pe toţi păcătoşii care nu se îndreaptă şi nu se pocăiesc. Amin.

(din Predici la Triod şi Penticostar)

Legături:

Sf. Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Mironosiţelor: DESPRE STAREA DE MOARTE A DUHULUI OMENESC

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Sf.Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Mironosiţelor: DESPRE STAREA DE MOARTE A DUHULUI OMENESC

Sf. Ignatie Briancianinov:

Predică în Duminica Mironosiţelor

*

din “Predici la Triod şi Penticostar”, Sfântul Ignatie Briancianinov

Alte predici la Duminica Mironosiţelor:

 

 

 

Despre starea de moarte a duhului omenesc


Evanghelia a vestit astăzi despre nevoinţa sfintelor femei care au urmat Dumnezeu-Omului în vremea pribegiei Lui pământeşti, care au fost martore ale patimilor Lui şi au fost de faţă la îngroparea Lui.

Îngroparea s-a petrecut în seara zilei de vineri. Când răutatea iudeilor s-a revărsat ca lava de foc dintr-un vulcan nu numai asupra Domnului, ci şi asupra tuturor apropiaţilor Lui, când Sfinţii Apostoli au fost siliţi să se ascundă sau puteau privi numai din depărtare la uimitoarea întâmplare; când numai ucenicul cel iubit, pentru care nimic nu era prea înfricoşător, a rămas nedespărţit de Domnul: atunci ucenicul care se ascunsese întotdeauna, care îşi tăinuise întotdeauna aşezarea inimii de teama răzbunării Sinedriului, având un loc de cinste în acesta, Iosif Arimateanul, trece dintr-o dată peste toate piedicile, şovăielile, nedumeririle care-l legau şi-l tulburau până atunci, merge la recele şi crudul Pilat, cere trupul celui omorât cu moarte de ocară, îl primeşte, îl îngroapă cu evlavie şi cu cinste.

Evanghelia dă faptei lui Iosif însemnătatea unei fapte pline de mărime de suflet, de bărbăţie.

Aşa a şi fost. Făcând parte din Sinedriu, în faţa Sinedriului, care săvârşise uciderea de Dumnezeu, în faţa Ierusalimului, care luase parte la uciderea de Dumnezeu, ia de pe cruce trupul Dumnezeu-Omului Care fusese omorât de oameni, îl duce în grădina aflată în apropierea porţilor şi a zidurilor cetăţii.

Acolo, în singurătate şi linişte, la umbra copacilor, într-un mormânt nou, săpat în stâncă, fără a cruţa aromatele şi balsamurile, pune trupul prin care au fost răscumpărate şi trupurile, şi sufletele tuturor oamenilor, înfăşurându-l cu giulgiuri curate, aşa cum se înfăşoară şi se ascunde o comoară de mare preţ.

La înmormântarea Domnului a luat parte un alt om care făcea parte din Sinedriu: Nicodim, care venise noaptea la Domnul, care îl recunoscuse pe Domnul drept trimis al lui Dumnezeu.

După ce prăvăleşte o piatră mare pe uşa mormântului – „uşă” numeşte Evanghelia deschiderea joasă prin care se intra în peşteră – Iosif pleacă de acolo ca un om care şi-a îndeplinit în chipul cuvenit slujirea.

Sinedriul urmărea mişcările lui Iosif. După plecarea lui, el s-a îngrijit să pună strajă la mormânt şi să pecetluiască piatra care acoperea intrarea, îngroparea Domnului a fost mărturisită atât de următorii, cât şi de vrăjmaşii Lui.

Numai cei care făceau parte din Sinedriu, săvârşind în turbarea şi înverşunarea lor cea mai mare nelegiuire, au săvârşit fără să îşi dea seama cea mai mare jertfă (Fapte 3, 17-18): prin junghierea Jertfei Atotsfinte, ei au răscumpărat omenirea, au încheiat şirul fără folos al jertfelor preînchipuitoare, au făcut de prisos atât aceste jertfe, cât şi însuşi aşezământul lor.

Unii din Sinedriu – Iosif şi cu Nicodim -, în numele tuturor drepţilor Vechiului Legământ, au slujit cu aşezare a duhului bineplăcută lui Dumnezeu îngropării Răscumpărătorului oamenilor, au încheiat şi au pecetluit prin această faptă cucernica lucrare a fiilor Vechiului Legământ.

De acum începe slujirea lucrătorilor Legământului celui Nou.

Sfintele femei nu s-au lăsat mai prejos decât Iosif în ce priveşte lepădarea de sine bărbătească.

Fiind de faţă vineri la îngropare, ele au socotit ca lucru neîngăduit să încalce în zi de sâmbătă – zi de odihnă – tihna în care se odihnea, în sfinţitul întuneric şi sfinţita zăvorâre a peşterii mormântului, trupul Domnului.

Femeile aveau de gând să îşi reverse osârdia către Domnul prin revărsarea de mir peste trupul Lui. Întorcându-se vineri de la îngropare, ele au cumpărat fără întârziere aromate din belşug, şi aşteptau ziua următoare sâmbetei, care se numeşte zi de duminică, zi a învierii.

În această zi, îndată ce a răsărit soarele, evlavioasele femei s-au şi pornit către mormânt.

Pe drum, ele şi-au amintit că la intrarea în mormânt este prăvălită o piatră mare. Lucrul acesta le îngrijora, şi femeile au început să vorbească între ele: “Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului?” Piatra era “mare foarte”.

Venind la mormânt, au văzut, spre marea lor uimire, piatra prăvălită. O prăvălise un înger purtător de lumină, puternic: acesta, după învierea Domnului, se pogorâse din cer la mormântul care îl încăpuse pe Cel neîncăput de ceruri, lovise cu spaimă străjerii, totodată sfărâmase pecetea şi dăduse într-o parte piatra cea grea, după care şezuse pe piatră, aşteptând venirea femeilor.

Când ele au venit, îngerul le-a vestit învierea Domnului, poruncindu-le să o aducă la cunoştinţa Apostolilor.

Pentru râvna lor faţă de Dumnezeu-Omul, pentru hotărârea lor de a da cinstire atotsfântului trup pe care îl păzea straja de ostaşi, asupra căruia veghea neadormită ura Sinedriului, sfintele femei au fost cei dintâi oameni care au primit nemincinoasa veste a învierii lui Hristos, care s-au făcut primi şi puternici propovăduitori ai învierii, ca unele care au auzit vestirea ei din gura îngerului.

La Dumnezeu, Cel atotdesăvârşit, nu este părtinire: toţi oamenii sunt de o seamă înaintea Lui, şi dintre oameni se învredniceşte de osebite daruri ale lui Dumnezeu, întru osebită îmbelşugare duhovnicească, cel care va năzui cu lepădare de sine către El.

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului!”

Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume înţeles de taină.

El e atât de ziditor că dragostea de aproapele şi dorinţa ca el să capete folos duhovnicesc nu ne îngăduie să-l trecem sub tăcere.

Mormântul este inima noastră.

Inima a fost cândva biserică; ea s-a făcut mormânt, în el intră Hristos prin taina Botezului ca să sălăşluiască întru noi şi să lucreze întru noi.

Atunci inima este sfinţită ca biserică a lui Dumnezeu. Noi îi răpim lui Hristos putinţa de a lucra atunci când dăm viaţă omului nostru celui vechi, când lucrăm mereu după imboldul voii noastre căzute, al raţiunii noastre otrăvite de minciună.

Hristos, Care a fost adus prin Botez în suflet, continuă să rămână în noi, dar este ca rănit şi omorât de purtarea noastră.

Biserica nefăcută de mână a lui Dumnezeu se preface în mormânt strâmt şi întunecos. La intrarea acestuia este prăvălită o piatră “mare foarte”.

Vrăjmaşii lui Dumnezeu pun la mormânt strajă, pecetluiesc deschizătura astupată cu piatra, legând prin pecete piatra de stâncă pentru ca, în afara greutăţii, şi pecetea să nu îngăduie nimănui a se atinge de piatră.

Vrăjmaşii lui Dumnezeu veghează ei înşişi asupra pazei mortului! Ei au născocit şi au rânduit toate piedicile cu putinţă pentru a preîntâmpina învierea, pentru a o împiedica, pentru a o face cu neputinţă.

Piatra este acea boală a sufletului prin care se păstrează neatinse toate celelalte boli, şi pe care Sfinţii Părinţi o numesc “nesimţire”.

“Ce fel de păcat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune mulţi.

După definiţia Părinţilor, “nesimţirea” este starea de moarte a simţurilor duhovniceşti, este moartea nevăzută a duhului omenesc în ce priveşte lucrurile duhovniceşti, el fiind totodată pe deplin viu faţă de lucrurile materiale.

Se întâmplă uneori ca, în urma unei îndelungate boli trupeşti, să se cheltuiască toate puterile, să pălească toate calităţile trupului: atunci boala, neaflând hrană, încetează să mai sfâşie trupul; ea îl părăseşte pe bolnav, lăsândul istovit, ca mort, neînstare să facă nimic din pricina istovirii de către suferinţe, din pricina cumplitei, mutei stări bolnăvicioase care nu se vădeşte prin nici o suferinţă aparte.

Acelaşi lucru are loc şi cu duhul omenesc. Viaţa nepăsătoare petrecută vreme îndelungată în mijlocul împrăştierii statornice, în mijlocul păcatelor statornice săvârşite de bună voie, în uitare de Dumnezeu, de veşnicie, în neluare-aminte sau în luarea-aminte cât se poate de superficială la poruncile şi învăţătura Evangheliei: ei bine, această viaţa răpeşte duhului nostru împreună-simţirea faţă de lucrurile duhovniceşti, îl omoară în privinţa lor.

Fără a înceta să mai fiinţeze, acestea sunt pentru el ca şi cum n-ar fi, întrucât viaţa lui în ce le priveşte a încetat: toate puterile lui sunt îndreptate numai spre material, spre vremelnic, spre deşertăciune, spre păcat.

Oricine vrea să cerceteze fără împătimire şi în chip temeinic starea sufletului său va vedea în el boala nesimţirii, va vedea cât de mare este însemnătatea ei, va vedea cât de grea este ea, va recunoaşte că ea este vădire şi mărturie a stării de moarte a duhului.

Când vom vrea să ne îndeletnicim cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, ce plictiseală ne va apuca!

Ce greu de înţeles, ce puţin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim să scăpăm mai repede de această lectură! De ce? Pentru că nu avem împreună-simţire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Când ne sculăm la rugăciune, ce uscăciune, ce răceală simţim! Cum ne grăbim să terminăm rugăciunea noastră superficială, plină de împrăştiere! De ce? Fiindcă suntem străini de Dumnezeu: credem în existenţa lui Dumnezeu cu o credinţă moartă; El nu există pentru simţirea noastră.

Pentru ce am uitat de veşnicie?

Suntem cumva scoşi din rândul celor ce trebuie să intre în necuprinsul ei tărâm? Oare nu ne aşteaptă moartea, aşa cum îi aşteaptă pe ceilalţi oameni?

Şi atunci, pentru ce am uitat de veşnicie? Fiindcă ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindcă niciodată nu ne gândim şi nu vrem să ne gândim la veşnicie, fiindcă am pierdut preţioasa ei presimţire şi am dobândit un fel mincinos de a simţi pribegia noastră pământească.

Acest fel mincinos de a simţi ne înfăţişează ca nesfârşită viaţa noastră pământească.

Suntem atât de amăgiţi şi atraşi de el încât rânduim potrivit lui toate faptele noastre, aducând puterile sufletului şi trupului jertfă stricăciunii, neîngrijindu-ne deloc de lumea cealaltă, care ne aşteaptă: şi, totuşi, va trebui negreşit să devenim veşnici locuitori ai acelei lumi.

De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea deşartă, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osândirea aproapelui, batjocurile muşcătoare?

De ce petrecem multe ceasuri în cele mai deşarte distracţii fără a simţi nici o greutate, de ce nu ne mai saturăm de ele, de ce ne străduim să trecem de la o îndeletnicire deşartă la alta şi nu vrem să dăm măcar câteva clipe cercetării păcatelor noastre, plânsului pentru ele?

Fiindcă am dobândit împreună-simţire faţă de păcat, faţă de tot ce este deşertăciune, faţă de tot lucrul prin care intră păcatul în om şi prin care se păstrează păcatul în om; fiindcă am pierdut împreună-simţirea faţă de toate îndeletnicirile prin care intră în om virtuţile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se înmulţesc şi se păstrează în om.

Nesimţirea este sădită în suflet de lumea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu şi de îngerii căzuţi cei vrăjmaşi lui Dumnezeu, cu împreună-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creşte şi se întăreşte prin vieţuirea după principiile lumeşti; ea creşte şi se întăreşte atunci când omul urmează propriei sale raţiuni şi voi căzute, când el părăseşte slujirea lui Dumnezeu şi când slujeşte lui Dumnezeu cu nepăsare.

Când nesimţirea se atinge de suflet şi devine însuşire a lui, lumea şi stăpânitorii acestei lumi pun pe piatră pecetea lor.

Această pecete stă în împărtăşirea duhului omenesc cu duhurile căzute, în însuşirea de către duhul omenesc a întipăririlor lăsate în el de către duhurile căzute, în supunerea lui faţă de silnica înrâurire şi stăpânire a duhurilor lepădate.

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului?”

Întrebarea este plină de grijă, întristare, nedumerire.

Simt această grijă, această întristare, această nedumerire acele suflete care s-au îndreptat spre Domnul, care au părăsit slujirea lumii şi păcatului. Înaintea privirii lor se descoperă, în toată înfricoşătoarea sa cuprindere şi însemnătate, boala nesimţirii.

Ele doresc şi să se roage cu străpungere, şi să se îndeletnicească cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu în afara oricărei alte citiri, şi să îşi vadă necurmat păcătoşenia, să se îndurereze pentru ea fără încetare: într-un cuvânt, doresc să devină ale lui Dumnezeu.

Şi aceste suflete întâmpină înăuntrul lor o împotrivire neaşteptată, necunoscută de către slujitorii lumii: nesimţirea inimii.

Inima, pe care viaţa nepăsătoare dinainte a rănit-o de moarte, nu dă nici un semn de viaţă.

În zadar adună mintea gânduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre mulţimea păcatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfătările raiului; în zadar se străduieşte mintea să lovească în inimă cu aceste gânduri: inima rămâne fără împreună-simţire faţă de ele, de parcă nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici păcatele, nici starea de cădere şi pierzare nu ar avea cu ea nici o legătură.

Ea doarme somn adânc, somn de moarte: ea doarme, adăpată şi îmbătată cu otrava păcatului.

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului! Piatra aceasta e mare foarte.”

După povaţa Sfinţilor Părinţi, pentru nimicirea nesimţirii se cere din partea omului o lucrare statornică, răbdătoare, neîncetată împotriva ei, o viaţă statornică, evlavioasă, de trezvie.

Acest fel de viaţă luptă împotriva vieţii de nesimţire – însă, numai cu propriile silinţe ale omului nu poate fi omorâtă această moarte a duhului omenesc: nesimţirea este nimicită prin lucrarea harului dumnezeiesc.

La porunca lui Dumnezeu, îngerul Lui se pogoară în ajutorul sufletului ostenit şi împovărat, prăvăleşte piatra împietririi de la inimă, umple inima de umilinţă, vesteşte sufletului învierea, care este urmare obişnuită a umilinţei statornice.

Umilinţa este primul semn al învierii inimii faţă de Dumnezeu şi de veşnicie.

Ce este umilinţa?

Umilinţa este simţirea de către om a milei şi împreună-pătimirii faţă de sine însuşi, faţă de starea sa nenorocită, faţă de starea sa de cădere, faţă de starea sa de moarte veşnică.

Despre ierusalimitenii care au fost aduşi la această aşezare sufletească prin propovăduirea Sfântului Apostol Petru şi au primit creştinismul, Scriptura spune că “s-au umilit cu inima” (Fapte 2, 37).

Nu avea trupul Domnului nevoie de mirul preţios al mironosiţelor. Prin înviere, el a luat-o înaintea ungerii cu mir: dar sfintele femei, cumpărând mirul din timp, mergând dis-de-dimineaţă, o dată cu primele razele ale soarelui, la mormântul de viaţă purtător, neluând în seamă straja care păzea mormântul şi pe Cel îngropat în el, au arătat şi dovedit cu fapta aşezarea inimii lor faţă de Domnul.

Darul lor s-a arătat a fi de prisos – însă, el a fost răsplătit însutit prin arătarea îngerului nemaivăzut de către femei, prin vestea – ce nu putea fi dată decât unor oameni preaplini de credinţă – a învierii Dumnezeu-Omului şi a învierii, o dată cu El, a omenirii.

N-are nevoie pentru Sine Dumnezeu să-I închinăm viaţa noastră, să închinăm toate puterile noastre slujirii Lui: noi avem neapărată nevoie de aceasta.

Să le aducem ca pe un mir la mormântul Domnului.

Să cumpărăm din vreme mir – aplecarea cea bună a voii noastre.

Din tinereţile noastre să ne lepădăm de toată aducerea de jertfe păcatului: cu acest preţ să cumpărăm mirul – aplecarea cea bună a voii noastre.

Slujirea păcatului nu poate fi îmbinată cu slujirea lui Dumnezeu: prima o nimiceşte pe cea de-a doua. Să nu îngăduim păcatului să omoare în sufletul nostru împreună-simţirea faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ce este dumnezeiesc!

Să nu îngăduim păcatului să ne pecetluiască cu peceţile sale, să capete asupra noastră stăpânire silnică.

Cine a început să slujească lui Dumnezeu din zilele tinereţii nestricate şi a rămas cu statornicie în această slujire, acela e supus neîncetatei înrâuriri a Sfântului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceţi care purced din El, dobândeşte la vremea potrivită cunoaşterea cu lucrul a învierii lui Hristos, învie în Hristos cu duhul, se face, prin alegerea şi porunca lui Dumnezeu, propovăduitor al învierii înaintea fraţilor săi.

Cine s-a robit păcatului din neştiinţă sau târât de păcat, a intrat în împărtăşire cu duhurile căzute, s-a alăturat lor, a pierdut în duhul său legătura cu Dumnezeu şi cu locuitorii cerului, acela să se tămăduiască prin pocăinţă.

Să nu amânăm tămăduirea noastră de pe o zi pe alta, ca să nu vină fără de veste moartea, să nu ne răpească pe neaşteptate, ca să nu ne arătăm neînstare a intra în sălaşurile nesfârşitei odihne şi prăznuiri, ca să nu fim aruncaţi, ca nişte neghine netrebnice, în focul iadului, ce arde veşnic şi nu mistuie niciodată.

Tămăduirea bolilor învechite se săvârşeşte nu atât de grabnic şi nu atât de lesne cum îşi închipuie neştiinţa.

Nu fără temei ne dăruieşte milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocăinţă; nu fără temei toţi sfinţii îl rugau pe Dumnezeu să li se dăruiască vreme de pocăinţă.

Este nevoie de vreme pentru ştergerea întipăririlor păcătoase, pentru ruperea peceţilor păcatului; este nevoie de vreme ca să ne pecetluim cu peceţile Sfântului Duh; este nevoie de vreme ca să ne curăţim de întinăciune; este nevoie de vreme ca să ne îmbrăcăm în hainele virtuţilor, ca să ne împodobim cu însuşirile plăcute lui Dumnezeu cu care sunt împodobiţi toţi locuitorii cerului.

În omul pregătit pentru aceasta învie Hristos, şi mormântul – inima – se preface iar în biserică a lui Dumnezeu, “Învie, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu” (Ps. 3, 7): în această tainică şi totodată adevărată înviere a Ta stă mântuirea mea. Amin.

Sursa:www.voscreasna.com