MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ LA PRAZNICUL CINCIZECIMII

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/mitropolitul-ierotei-de-navpaktos-o-teologhisire-patristica-la-praznicul-cincizecimii_1_/

CINCIZECIMEA

 

Înainte de a Se urca la cer, Hristos le-a poruncit ucenicilor ca, după Înălţarea Sa, aceştia să se întoarcă la Ierusalim şi să aştepte acolo până ce vor fi înveşmântaţi cu putere din cer. Aşadar, El le-a făgăduit ucenicilor că vor lua Duh Sfânt, despre Care a vorbit în timpul vieţii Sale.

Făgăduinţa lui Hristos s-a împlinit la cincizeci de zile după Paşte şi la zece zile după Înălţarea Sa la ceruri. Atunci, Biserica prăznuieşte Cincizecimea, prin care este cinstită Sfânta Treime, după care, în ziua următoare, este sărbătorit şi slăvit Duhul Sfânt. Prin urmare, praznicul Cincizecimii este o sărbătoare a Sfintei Treimi.

Analizând sărbătoarea Cincizecimii, nu ne vom referi în amănunt la cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, adică la Duhul Sfânt, ci vom sublinia doar acele fapte şi acele învăţături ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi care se referă la Hristos. Prin urmare, vom pune mai mult accentul pe faptele hristologice care au legătură cu Duhul Sfânt. Dar pentru că nu există hristologie în afara triadologiei, trebuie să ne referim şi la dogma legată de taina Sfintei Treimi.

Sărbătoarea Cincizecimii a fost inclusă între cele douăsprezece mari praznice împărăteşti ale Bisericii pentru că este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Întruparea lui Hristos a avut drept scop biruinţa asupra morţii şi venirea Preasfântului Duh în inimile oamenilor. De altfel, se cunoaşte faptul că scopul vieţii bisericeşti şi duhovniceşti este de a ne face mădulare ale Trupului lui Hristos şi de a lua Duh Sfânt. Acestea două sunt indisolubil legate între ele.

Cuviosul imnograf spune că Cincizecimea este ultima sărbătoare din cele care se referă la reînnoirea omului: „Praznicul cel după praznice şi cel mai din urmă să-l prăznuim noi, credincioşii, în chip luminat; aceasta este Cincizecimea, plinirea făgăduinţei şi a sorocului”. Astfel, dacă Bunavestire a Maicii Domnului este începutul sfintei iconomii şi al întrupării Cuvântului, ziua Cincizecimii este punctul final, pentru că atunci omul s-a făcut prin Duhul Sfânt mădular al Trupului înviat a lui Hristos.

Acestea sunt coordonatele între care se încadrează Cincizecimea, alături de toatecelelalte fapte legte de Duhul Sfânt şi de Hristos, pentru că nu putem concepe hristologia în afara pnevmatologiei (învăţături despre Duhul Sfânt), şi nici pnevmatologia în afara hristologiei.

1. CINCIZECIMEA CREŞTINĂ ŞI IUDAICĂ

Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut în zi de duminică. Din acest fapt înţelegem importanţa duminicii, pentru că cele mai mari evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, în prima zi, adică duminica, a început zidirea lumii, pentru că atunci a fost creată lumina. De asemenea, în zi de duminică a început reînnoirea creaţiei, prin Învierea lui Hristos, şi tot în zi de duminică s-a desăvârşit reînnoirea creaţiei prin pogorârea Duhului Sfânt. Crearea lumii s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul.

Desigur, spunând aceste lucruri, scoatem mai întâi în prim plan Persoana care a zidit lumea, apoi pe cea care a fost în centrul reînnoirii creaţiei şi, în fine, pe cea care a desăvârşit-o. Dar, aşa cum am învăţat şi cum credem, lucrarea Dumnezeului Treimic este comună şi în nici într-un caz nu putem să despărţim sau să izolăm vreuna dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Cincizecimea creştină, prin care sărbătorim pogorârea Sfântului Duh, coincide cu Cincizecimea iudaică. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor şi i-a făcut pe aceştia mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos în ziua în care iudeii sărbătoreau Cincizecimea. Pentru iudei, Cincizecimea, era a doua sărbătoare ca importanţă după Paşte. Potrivit tradiţiei, prin ea se rememora primirea Legii lui Dumnezeu de către Moise pe muntele Sinai. La patruzeci de zile de la prima sărbătorire a Paştelui, Moise a urcat pe Muntele Sinai unde a primit Legea de la Dumnezeu. În paralel însă, Cincizecimea iudaică era şi expresia recunoştinţei iudeilor pentru roadele pământului. Deoarece coincidea cu perioada strângerii recoltei, ea se numea şi sărbătoarea secerişului, iar iudeii aduceau la templu prinosul lor de roade. În plus, Cincizecimea, care era sărbătorită de israeliteni cu multă strălucire, mai purta numele de sărbătoarea săptămânilor (vezi Ieşirea 34, 22; Leviticul 23, 15-17; Numerii 28, 26-31; Deuteronomul 16, 9-10).

Această scurtă referire la Cincizecimea iudaică arată că ea era preînchipuirea Cincizecimii din Noul Testament. Dacă în ziua Cincizecimii iudaice, Moise a primit Legea Vechiului Testament, în ziua Cincizecimii creştine, ucenicii au luat Duh Sfânt, prin Care au trăit Legea Noului Testament, adică Legea sfântului har. Dacă în Vechiul Testament, Cuvântul neîntrupat a dat Legea pe Sinai, în Noul Testament, Cuvântul întrupat şi înviat L-a trimis pe Duhul Sfânt la ucenicii care se găseau în încăperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”] ca să îi facă pe ei mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă la Cincizecimea Vechiului Testament se aducea prinos din roadele pământului, la Cincizecimea Noului Testament s-a adus prinos de roade duhovniceşti, din recolta pe care a făcut-o Hristos. Cu alte cuvinte, Apostolii s-au oferit pe ei înşişi lui Dumnezeu.

Există, desigur, o mare diferenţă între revelarea lui Dumnezeu de pe Muntele Sinai şi revelarea din „încăperea de sus” din Ierusalim. Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic (Ieşirea 19, 18). Dumnezeu poruncise ca nimeni să nu se apropie de munte pentru ca să nu moară: tot cel ce se va atinge de munte va muri (Ieşirea 19, 12). Însă, în ziua pogorârii Sfântului Duh asupra ucenicilor, lucrurile au fost diferite. Ucenicii s-au umplut de bucurie şi s-au transformat. Din şovăielnici cum erau, ei s-au făcut oameni de neclintit, iar din muritori, au devenit dumnezei după har.

Diferenţa dintre Sinai şi casa din Ierusalim se vede şi din comparaţia între Legea Vechiului Testament şi cea a Noului Testament. Prima Lege a fost scrisă pe table de piatră, însă acum, legea este scrisă în inimile Apostolilor. Sfântul Apostol Pavel spune: sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (I Corinteni 3, 3). Aşa cum consemnează Apostolul Pavel, prin pogorârea Duhului Sfânt s-a împlinit proorocia Profetului Ieremia: Pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu (Evrei 8, 10). 

2. CINCIZECIMEA SĂRBĂTOARE A SFINTEI TREIMI

Sărbătoarea Ciniczecimii este sărbătoarea Sfintei Treimi, deoarece prin pogorârea Duhului Sfânt, ne încredinţăm de faptul că Dumnezeu este Treimic. Şi anterior, atât din Vechiul Testament, deşi mai vag, cât şi din învăţătura lui Hristos, oamenii au aflat că Dumnezeu este Treimic, dar încredinţarea în legătură cu cele trei ipostasuri ale lui Dumnezeu s-a făcut în ziua Cincizecimii. Astfel, Cincizecimea este sărbătoarea teologiei ortodoxe.

Vorbind în termeni ortodocşi, spunem că învăţătura despre Dumnezeu (teologia[1]) este diferită de învăţătura despre întrupare (iconomia). În ziua Cincizecimii însă, teologhisim despre iconomie şi aflăm că Dumnezeu este Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În acord cu învăţătura ortodoxă revelată, Tatăl este fără de început, necauzat şi nenăscut, adică existenţa Sa nu este cauzată de ceva anume, Fiul S-a născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Cuvintele nenăscut, naştere, purcedere ne-au fost dezvăluite de Hristos şi nu putem să le înţelegem prin raţiune, ele rămânând o taină. Cert este că Fiul şi Duhul Sfânt provin din Tatăl în chip diferit, adică au trăsături ipostatice şi moduri de existenţă diferite, dar au aceeaşi fiinţă cu Tatăl.

În ciuda faptului că Tatăl este născător şi purcezător, iar Fiul este născut şi Duhul Sfânt este purces, Ei au aceeaşi fiinţă (substanţă) şi aceeaşi slavă (energie). Toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o slavă, de o putere şi nimeni nu este mai mare decât celălalt, adică Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt de o mai mică importanţă decât Tatăl. Atunci când vorbim despre prima, a doua sau a treia Persoană a Sfintei Treimi, nu facem o ierarhie după însemnătate, după superioritate sau după putere, ci ne referim la modul lor de existenţă (Sfântul Vasile cel Mare). În fine, trebuie să spunem că logica omului, dar şi cuvintele şi înţelesurile omeneşti sunt neputincioase să redea taina Dumnezeului Treimic.

Sfinţii Părinţi au trăit această taină prin experienţă revelatoare, atât cât le-a fost lor cu putinţă. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre trei lumini care l-au înconjurat în timpul revelaţiei pe care a avut-o. El scrie: „Nu am apucat să înţeleg ce se întâmpla şi trei lumini m-au înconjurat. Nu am ajuns să înţeleg cele trei lumini, şi am fost readus în fire”.

Taina Sfintei Treimi ne-a fost dezvăluită de Însuşi Hristos, Care, vorbind ucenicilor Săi, le-a spus că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi este transmis prin El Însuşi (cf. Ioan 15, 26). Aceasta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu ia parte la purcederea Duhului Sfânt, ci participă numai la trimiterea Sa înspre lume, iar această trimitere este tocmai arătarea Duhului în lucrare. Astfel, după cum explică Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Duh purcede din Tatăl, putând spune că vine de la Fiul numai din punctul de vedere al lucrării şi al arătării Sale în lume, nu din punctul de vedere al existenţei fiinţei Sale. Existenţa Duhului Sfânt este altceva faţă de arătarea Sa prin lucrare.

Tatăl este suficient Lui Însuşi şi naşte înainte de veacuri şi pentru vecie Dumnezeu egal cu Sine, adică pe Fiul, şi purcede Dumnezeu egal, adică pe Duhul Sfânt, fără ca Dumnezeirea să se despartă prin separarea Persoanelor, Ea rămânând unită neamestecat în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Faptul că Fiul S-a născut din Tatăl nu înseamnă că este ulterior ca existenţă Părintelui Său, pentru că nu a trecut un anumit interval de timp între nenaşterea Tatălui şi naşterea Fiului sau purcederea Sfântului Duh. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt veşnice, fără de început, de acelaşi rang şi de aceeaşi cinste (Leon Înţeleptul).

3. LUCRAREA LUI HRISTOS ŞI A DUHULUI SFÂNT ESTE COMUNĂ

Zidirea şi rezidirea lumii au fost făcute prin lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Tocmai acest adevăr teologic ne îndeamnă să spunem că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Subliniem acest lucru deoarece există marele pericol de a vorbi despre iconomia lui Hristos ca şi cum ea ar fi fără legătură cu cea a Duhului Sfânt, şi despre iconomia Duhului Sfânt ca fiind o iconomie fără legătură şi separată de cea a lui Hristos.

Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Duhului Sfânt. Hristos a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu de la Duhul Sfânt. Mai apoi, după Învierea Sa şi, desigur, în ziua Cincizecimii, Hristos a trimis Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt Se transmite prin Hristos. Iar când Duhul a venit la Apostoli, Hristos a luat chip în inima lor, adică aceştia au fost făcuţi mădulare ale Trupului înviat a lui Hristos. Din aceste motive nu putem vorbi despre existenţa vreunei diferenţe între lucrarea Fiului şi cea a Duhului Sfânt.

Acest lucru reiese limpede din Sfânta Scriptură. În timpul vieţii Sale, Hristos a tămăduit şi a curăţit inimile Apostolilor prin învăţătura Sa, prin descoperirea tainelor Sale şi prin minunile pe care le-a săvârşit, iar la sfârşit, a spus: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Cu un alt prilej, a spus că cine Îl iubeşte şi păzeşte cuvântul Său, pe acela îl va iubi şi Tatăl Său şi, drept urmare: Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el (Ioan 14, 23).

Faptul că Tatăl şi Fiul vor locui în inima curăţită şi sfinţită a omului nu înseamnă că Duhul Sfânt va lipsi sau că El este străin de lucrarea de sfinţire, deoarece, într-un alt loc, Hristos a făgăduit ucenicilor că le va trimite Duhul Sfânt Care purcede de la Tatăl şi Care rămâne la voi şi în voi va fi (Ioan 14, 17). Drept aceea, omul care primeşte harul Dumnezeului Treimic se face mădular al Trupului înviat al lui Hristos, sălaş al lui Dumnezeu Tatăl şi templu al Duhului Sfânt, adică vas al Dumnezeului Treimic.

Într-un tropar din canonul iambic al sărbătorii Cincizecimii, Sfântul Ioan Damaschin foloseşte exprimarea „Sfântul Duh este semnul lui Dumnezeu Cuvântul Care S-a născut din Tatăl”. Duhul Sfânt este numit semn al Cuvântului deoarece El Îl vădeşte pe Dumnezeu Cuvântul, căci „fără Duhul Sfânt, Fiul Unul-Născut nu poate fi cugetat” (Sfântul Grigorie al Nisei). De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune că nimeni nu poate să zică „Domn este Iisus” decât în Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3). De asemenea, Duhul Sfânt este numit semnul Cuvântului pentru că El i-a învăţat pe ucenici în acelaşi fel în care i-a învăţat şi Hristos şi le-a adus aminte ceea ce Însuşi Hristos le-a spus. De aceea, Duhul Sfânt S-a făcut semn, adică prin El s-a arătat că Hristos este cu adevărat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi că Fiul este de o fiinţă şi de o cinste cu Duhul Sfânt (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu L-a slăvit pe Tatăl. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor, slăvindu-L astfel pe Fiul (Leon Înţeleptul). Aşadar, putem spune că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, numindu-L Fiu iubit; Fiul S-a slăvit prin câte a săvârşit cu lucrarea Duhului Sfânt; Fiul L-a slăvit pe Tatăl prin întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc; în acelaşi timp, Fiul L-a slăvit pe Duhul Sfânt pentru că L-a descoperit ucenicilor; Duhul Sfânt, Care are în Biserică o lucrare bogată, Îl slăveşte pe Tatăl din Care purcede, dar şi pe Fiul, pentru că cei care iau Duh Sfânt se fac copii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos.

Din toate acestea, vedem că lucrarea Fiului nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Mântuirea omului este lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Această temă deosebit de importantă, care dezvoltă un mare adevăr teologic, va fi mai bine analizată în cele ce urmează.

4. CEI DOI MÂNGÂIETORI

Duhul Sfânt I-au fost date multe nume. Unul dintre acestea, care înfăţişează lucrarea săvârşită în Biserică, dar şi în viaţa oamenilor, este Mângâietor. Însuşi Hristos L-a numit astfel pe Duhul Sfânt atunci când le-a vorbit ucenicilor, cu puţină vreme înainte de Patima Sa: Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului (Ioan 14, 16-17). Ceva mai târziu, Duhul Sfânt este caracterizat de Hristos ca fiind Mângâietorul Care îi va învăţa pe ucenici şi Care le va reaminti cele spuse de El Însuşi în timpul vieţii Sale. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (Ioan 14, 26). Având încredinţarea că Duhul Sfânt este Mângâietorul, ne rugăm acestuia: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”

Duhul Sfânt se numeşte Mângâietor deoarecec îl mângâie pe omul care se luptă împotriva păcatului şi care se străduieşte să păzească toate poruncile lui Hristos. Lupta este dură pentru că este dusă împotriva duhurilor viclene. În această luptă, Duhul Sfânt este mângâietor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Duhul Sfânt Se numeşte paraklitos[2] (mângâietor) de la parakalin[3] (a încuraja, a sfătui, a mângâia, a apăra). Şi, pentru că „a-i încuraja” şi „a-i sfătui” pe oameni sunt trăsături definitorii ale lui Dumnezeu, numindu-L astfel pe Duhul Sfânt, Hristos Îl caracterizează pe Acesta ca fiind Dumnezeu.

Important pentru studiul hristologic pe care îl facem aici este că Însuşi Hristos Îl numeşte pe Duhul Sfânt Mângâietor, dar şi faptul că, în acelaşi timp, El spune că Duhul Sfânt este alt Mângâietor. Dacă Duhul Sfânt este alt Mângâietor, înseamnă că şi Hristos este un Mângâietor Care îi ajută pe oameni. Într-una din epistolele sale soborniceşti, Sfântul Evanghelist Ioan recomandă creştinilor să nu păcătuiască. În continuare, el spune că, şi dacă vor păcătui, să nu deznădăjduiască, pentru că „avem mijlocitor[4]” către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept[5]. Aşadar, Hristos şi Duhul Sfânt  sunt cei doi Mângâietori ai lumii. Desigur, şi Dumnezeu Tatăl este Mângâietor al oamenilor, pentru că mângâierea şi ajutorul reprezintă lucrarea comună a Dumnezeului Treimic.

Exprimarea alt Mângâietor arată că Hristos şi Duhul Sfânt sunt ipostasuri diferite. Tâlcuind cuvintele alt Mângâietor, Sfântul Grigorie Teologul spune că această arată „împreună-împărăţia” şi fiinţa comună a celor două ipostasuri. Faptul că Hristos spune că va trimite alt Mângâietor arată că şi El este Mângâietor. Acesta este altul şi este la fel ca Mine. De aici putem să înţelegem că Hristos şi Duhul Sfânt sunt de aceeaşi cinste.

5. SFÂNTUL DUH ÎL REVELEAZĂ PROFEŢILOR PE CUVÂNTUL NEÎNTRUPAT

Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl, pentru că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă sau fire şi aceeaşi energie sau slavă. De aceea, acolo unde Se află Hristos Se află şi Duhul Sfânt.

Anterior, am subliniat faptul că Persoanele Sfintei Treimi nu Se despart, iar lucrarea lor nu diferă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Sfântul Duh lucrează  asupra tuturor oamenilor, însă în mod diferit. Pentru că toţi oamenii sunt zidirea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează asupra tuturor, fără nici o excepţie, cu energie proniatoare, care este energia ce ţine şi mişcă funcţiile lor fireşti. Alături de aceasta, asupra celor care se află sub Lege, Duhul Sfânt lucrează cu har care îi îndeamnă  spre necălcarea poruncilor şi îi iluminează spre cunoaşterea lui Hristos. De asemenea, pentru cei care trăiesc în Hristos, harul este înfietor, căci aceştia se fac fii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. În fine, asupra celor îndumnezeiţi, adică asupra celor care s-au arătat vrednici de a trăi în cetatea lui Dumnezeu şi de a se face sălaş al puterii Sale îndumnezeitoare, Duhul Sfânt acţionează cu har înţelepţitor. Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în toţi, dar în chip diferit, în funcţie de starea duhovnicească în care se găseşte fiecare.

Astfel privind lucrurile, înţelegem că Duhul Sfânt lucra şi asupra profeţilor din Vechiul Testament, pentru că aceştia prooroceau despre Cuvântul întrupat, adică despre Hristos, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt. Din teologia ortodoxă cunoaştem foarte bine faptul că toate revelaţiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelaţii ale celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică ale Cuvântului neîntrupat. Însă prezenţa Cuvântului era se afla în legătură cu cea a Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt a fost Acela Care L-a arătat profeţilor pe Cuvântul neîntrupat şi prin Duhul Sfânt se descopereau cele ce aveau să fie.

Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul Sfânt venea în gândul profeţilor pentru ca aceştia să proorocească binele ce avea să fie. Un caz aparte este cel al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care s-a umplut de Duh Sfânt de pe vremea de când era făt de şase luni în pântecele mamei sale. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, el a primit prin Duhul Sfânt desăvârşirea veacului ce va să fie încă din pântecele mamei sale şi a teologhisit despre Hristos. În plus, după cum am văzut atunci când am vorbit despre praznicul Întâmpinării Domnului, Dreptul Simeon L-a recunoscut pe Hristos tot prin Duhul Sfânt.

Prin urmare, Duhul Sfânt a lucrat şi în Vechiul Testament, însă în chip diferit de cel în care lucrează în Noul Testament şi în Biserică. Aşa cum am spus şi mai înainte, în Vechiul Testament Duhul Sfânt atrăgea atenţia proorocilor despre călcarea poruncilor şi le dezvăluia venirea lui Hristos, în vreme ce în Noul Testament El îi face pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi îndreaptă spre îndumnezeire.

6. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN NOUL TESTAMENT

Întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, ca de altfel, întreaga lucrarea a sfintei iconomii, nu s-a făcut fără Duhul Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare este foarte expresiv în acest sens. El spune  că Duhul Sfânt a anunţat şi a dezvăluit sosirea lui Hristos în lume. Duhul Sfânt nu a fost despărţit de Hristos nici atunci când Acesta din urmă Se afla în lume cu trupul. De asemenea, lucrările puterii şi vindecările se fac tot prin lucrarea Duhului Sfânt, demonii sunt alungaţi de oameni prin Duhul lui Dunezeu, diavolul este stârpit de acolo unde Se află Duhul Sfânt, iar iertarea păcatelor şi învierea morţilor se fac tot prin lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi.

Dacă Duhul Sfânt lucra în profeţii şi în drepţii Vechiului Testament, vorbindu-le şi dezvăluindu-le pe Hristos, cu atât mai mult a lucrat asupra Apostolilor şi a ucenicilor Mântuitorului. Pentru că Duhul Sfânt acţionează după starea duhovnicească a omului şi la timpul potrivit, asupra ucenicilor a lucrat în trei chipuri, corespunzător cu trei intervale de timp diferite. Astfel, înainte ca Hristos să Se slăvească prin Patimă, adică îninte de Patimi şi de Răstignirea pe Cruce, Duhul Sfânt lucra „slab”, după Învierea lui Hristos lucra „cu mai multă putere”, iar după Înălţarea lui Hristos la ceruri lucra „desăvârşit” (Sfântul Grigorie Teologul). Trebuie să mai adăugăm faptul că Sfântul Duh nu Se desăvârşeşte pe Sine, pentru că este desăvârşit, ci îi desăvârşeşte şi îi sfinţeşte pe oameni. Duhul Sfânt este „Cel care desăvârşeşte nu Cel care Se desăvârşeşte” (Sfântul Grigorie Teologul). Aşadar, El i-a desăvârşit şi i-a împlinit pe Apostoli care erau nedesăvârşiţi.

Fiul lui Dumnezeu neîntrupat a spus prin Profetul Ioil: Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa (Ioil 3, 1). Fără îndoială, aici se vorbeşte despre venirea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii şi despre dăruirea harului proorocirii. După spusele Sfântului Chiril al Alexandriei, profeţia aceasta se referă la cele ce s-au petrecut în ziua Cincizecimii, pentru că atunci, ucenicii vorbeau  proorocind, adică propovăduiau tainele lui Hristos care au fost profeţite în Vechiul Testament. Prin puterea Sfântului Duh, ucenicii au înţeles în acel ceas toate proorocirile din Vechiul Testament despre Persoana lui Hristos. Aşadar, ei s-au desăvârşit în cunoştinţă prin revelaţie. 

Astfel, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt, firea omenească a revenit la starea de la începuturile ei, pentru că a dobândit harul proorocirii, aşa cum avea Adam în Rai (Sfântul Nicodim Aghioritul). Cu adevărat, văzând viaţa lui Adam din Rai de dinainte de cădere, ne dăm seamam că el avea gând curat şi că profeţea. Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam pe când el dormea, însă atunci când s-a trezit din somn şi a văzut-o pe Eva, Adam s-a luminat prin puterea Duhului Sfânt şi a cunoscut că ea s-a născut din trupul său: Iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea (Facerea 2, 23).

Aceasta înseamnă că toţi cei care primesc Duh Sfânt şi sunt membri ai Bisericii nu numai că sunt readuşi la starea anterioară, în care se găsea Adam, dar urcă şi mai sus, pentru că se unesc cu Hristos. Aşa cum vedem din Vieţile Sfinţilor, cel care are Duh Sfânt se face prooroc, adică dobândeşte har de profet, văzând şi trăind împărăţia lui Dumnezeu şi cunoscând tainele lui Hristos. Prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, darul de a prooroci devine starea firească a omului. Rugăciunea minţii este o dovadă a acestui har şi a lucrării Sfântului Duh.

7. DUHUL SFÂNT ŞI BISERICA

Din eclesiologie se vădeşte modul în care Duhul Sfânt lucra atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Studiind această temă, putem observa anumite aspecte importante care arată legătura strânsă dintre hristologie şi pnevmatologie.

După spusele Sfinţilor Părinţi, Biserica a existat şi înainte de întruparea lui Hristos, fiindcă începuturile sale au fost legate de crearea îngerilor şi a omului. Căderea lui Adam a însemnat şi căderea Bisericii; totuşi ea a dăinuit în persoana profeţilor şi, în general, a bărbaţilor drepţi din Vechiul Testament. În ciuda faptului că Biserica nu încetase să existe, stăpânirea morţii era puternică şi de aceea, chiar dacă drepţii din Vechiul Testament ajungeau la îndumnezeire şi Îl cunoşteau pe Cuvântul neîntrupat (Sfântul Ioan Gură de Aur), întunericul rămânea desupra lor şi ei coborau în Iad.

Prin întruparea Sa, care a fost lucrată prin Duhul Sfânt, Hristos a luat „trupul Bisericii” (Sfântul Ioan Gură de Aur), adică a luat firea omenească curată şi neîntinată, pe care a unit-o cu Dumnezeirea în ipostasul Său. În acest fel, Biserica a dobîndit Cap şi S-a făcut ea însăşi Trup a lui Hristos. Clement Romanul spune că la început Biserica era duhovnicească, ea fiind creată cu apariţia îngerilor, iar mai târziu prin întruparea Cuvântului, „ea s-a arătat în Trupul lui Hristos”, adică a devenit Trupul lui Hristos. De asemenea, fiindcă întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a fost lucrarea Duhului Sfânt, tot ceea ce are loc în Biserică se face şi prin lucrarea Duhului Sfânt, fapt pentru care Cincizecimea este strâns legată de eclesiologie.

Hristos a spus cândva Apostolului Petru: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Această zidire a Bisericii s-a împlinit prin moartea lui Hristos pe Cruce şi prin pogorârea Sa la iad. Sufletul lui Hristos a coborât la Iad împreună cu Dumnezeirea, iar Trupul Său, împreună cu Dumnezeirea, a rămas în mormânt. În acest fel, puterea iadului şi a morţii a fost biruită şi, din acel moment, moartea a încetat să mai stăpânească asupra Bisericii, care este acum Trupul lui Hristos.

Putem spune că Biserica a fost zidită în ziua Cincizecimii în sensul că, în acea zi, Apostolii s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă până atunci Sfinţii Apostoli erau în comuniune cu Hristos, după aceea, prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, ei s-au făcut mădulare al Trupului lui Hristos. Mai înainte Biserica avea numai duh, acum însă ea are şi trup. Sfinţii, adică cei îndumnezeiţi, nu au legătură şi comuniune numai cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat, ci şi cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, adică cu Dumnezeu-Om Hristos. Învăţătura care spune că Biserica este Trupul lui Hristos, iar sfinţii sunt mădularele Trupului lui Hristos, este dezvoltată şi de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 12, 1-31). Biserica nu este doar o organizaţie religioasă, ci este Însuşi Trupul lui Hristos. În plus, diferenţa dintre darurile pe care le avem[6] vine din lucrarea Duhului Sfânt. În concluzie, Apostolul Pavel spune: voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte (I Cor. 12, 27).

Trebuie să mai adăugăm faptul că în învăţătura Sfinţilor Părinţi putem distinge două adevăruri care arată că lucrare Persoanelor Sfintei Treimi este comună, şi anume: creştinii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos (cf. I Cor. 12, 27), dar în acelaşi timp, ei sunt şi temple ale Duhului Sfânt (cf. I Cor. 6, 19). Cele două adevăruri nu se contrazic.

8. CE ÎNSEAMNĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT DIN ZIUA CINCIZECIMII

Duhul Sfânt a pogorât în ziua Cincizecimii. Acest lucru nu înseamnă că mai înainte El nu era prezent pe pământ şi la oameni, ci arată că Duhul Sfânt lucrează în chip diferit, aşa cum am văzut şi anterior. Putem înfăţişa aici două aspecte care rezultă din tâlcuirea pogorârii Duhului Sfânt şi a lucrării Sale diferite asupra oamenilor.

Primul aspect este că, în ziua Cincizecimii, Apostolii au înţeles că Duhul Sfânt nu este o energie a lui Dumnezeu, ci un ipostas aparte. Sfântul Duh, Care în Vechiul Testament Se arăta discret, în chipul unei suflări de vânt, ca un sunet, ca o boare sau ca inspiraţie pentru profeţi, în ziua Cincizecimii se arăta „ca având ipostas propriu”. Aşadar, atunci când s-a încheiat lucrarea de revelare a ipostasului lui Hristos, a început lucrarea de revelare a ipostasului Duhului Sfânt (Sfântul Grigorie Palama).

Cel de-al doilea aspect care rezultă din interpretarea pogorârii Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii este că Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos şi le-a da puterea de a lua parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii.

Pentru a tâlcui aspectele legate de pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Nicodim Aghioritul foloseşte fragmente din scrierile Cuviosului Nichita Stithatul şi ale Sfântului Vasile cel Mare, potrivit cărora Duhul Sfânt nu S-a pogorât ca un rob, ci în chip împărătesc şi de sine stătător. Hristos S-a întrupat prin voia Sa, pentru că nu a fost silit de nimeni; în acelaşi fel, Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos prin voia Sa liberă. De altfel, voia Tatălui este şi voia Fiului şi a Duhului Sfânt şi invers. Energia şi voirea Dumnezeului Treimic sunt comune.

De la sine puterea (libertatea) are însemnătate diferită, după cum se referă la Dumnezeu, la îngeri sau la oameni. Spunem că Dumnezeu este liber, „atotstăpânitor, atoatevăzător, mai presus de fiinţă, dar, mai presus de toate, este Dumnezeu de sine stătător”. Dumnezeu nu poate fi însă cuprins în înţelesuri omeneşit. Îngerii sunt liberi, fireşte, şi îşi folosesc libertatea neîmpiedicat, adică împlinesc imediat ceea ce vor, pentru că nu au obstacole în această împlinire, neoprindu-i nici trupul şi nici o altă forţă contrară. Şi oamenii sunt de sine stătători, adică liberi, dar libertatea lor este trunchiată de faptul că nu pot împlini cu uşurinţă ceea ce doresc. Acest lucru este cauzat de atacul diavolului, de îngreuierea trupului şi de patimile în faţa cărora omul s-a supus prin propria sa voire. Tocmai de aceea voirea şi libertatea trebuie să Îi fie întărite de Dumnezeu. În Vechiul Testament este scris: dobândeşte har de le Domnul[7] (Pilde 8, 35). Iar Apostolul Pavel spune: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13).

Aceasta înseamnă că pogorârea Duhului Sfânt în inimile Apostolilor – ca şi lucrarea pe care El o săvârşeşte în inimle oamenilor – îşi are izvorul în propria voire a celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. În nici un caz Duhul Sfânt nu săvârşeşte această lucrare ca un slujitor. Trebuie însă ca oamenii să răspundă la lucrarea Duhului Sfânt prin propria lor voire, pentru că Dumnezeu ne le încalcă libertatea. Dar voia şi libertatea trebuie să fie întărite de Dumnezeu, pentru că, în stare de cădere, omul este o fiinţă subjugată care are libertatea limitată.

De menţionat este faptul că, atunci când vorbim despre pogorârea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii, prin aceasta nu înţelegem că pogorârea ar fi o întrupare a Duhului Sfânt, pentru că numai Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat. Pogorârea a însemnat arătarea în lume a Duhului Sfânt în ipostas. Prin această arătare i-a transformat pe ucenici şi i-a făcut din oameni muritori mădulare vii ale Trupului lui Hristos.

9. PREZENŢA SA CA O SUFLARE DE VÂNT CE VINE REPEDE

Prin Sfântul Botez omul devine membru al Bisericii şi mădular al Trupului lui Hristos. Apostolii au primit botezul în ziua Cincizecimii, deoarece, practic, atunci a fost ziua în care ei s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Aşadar, Hristos nu a fost un simplu învăţător, ci adevăratul Cap al ucenicilor Săi.

Hristos le-a spus ucenicilor imediat după Înviere: Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5). Duhul Sfânt i-a botezat pe ucenici în ceasul în care S-a pogorât asupra lor, iar întreaga casă unde se aflau aceştia în aşteptarea făgăduinţei Tatălui s-a umplut de Duh Sfânt şi s-a făcut cristelniţă duhovnicească (Sfântul Grigorie Palama). Prezenţa Duhului Sfânt în această casă a fost însoţită de un vuiet. Sfântul Evanghelist Luca scrie: Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Fapte 2, 2). Acest vânt care a venit repede a fost preînchipuit şi propovăduit de multe ori în Vechiul Testament. Este vuietul despre care mama Profetului Samuel a spus: „Domnul din înălţimea cerului va tuna”[8]. Acest vuiet a fost închipuit şi de vedenia Profetului Ilie, căruia Dumnezeu i s-a arătat sub forma unei adieri de vânt lin[9]. O asemenea preînchipuire a fost şi glasul cu care Hristos a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea[10], pentru că vocea Sa puternică propovăduia Duhul Sfânt, pe Care urmau să Îl primească toţi cei ce aveau să creadă în El. De asemenea, acelaşi înţeles l-a avut şi faptul că, după Înviere, Hristos a suflat asupra ucenicilor Săi, dându-le Duh Sfânt pentru ca să ierte păcatele.

Apariţia Duhului Sfânt ca o suflare de vânt ce vine repede simbolizează faptul că Duhul Sfânt le biruieşte pe toate, calcă peste zidurile celui viclean şi zdrobeşte orice aşezare şi orice întăritură a vrăjmaşului. În acelaşi timp, El îi smereşte pe cei mândri, îi înalţă pe cei smeriţi cu inima, le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le slobozeşte pe cele robite (Sfântul Grigorie Palama). Prin puterea Duhului Sfânt, omul poate să se facă mădular viu al Bisericii, să biruiască toate puterile vrăjmaşului şi să se izbăvească de moarte.

10. ÎNŢELESUL TEOLOGIC AL LIMBILOR DE FOC

Felul în care Duhul Sfânt S-a descoperit pe Sine în ziua Cincizecimii arată faptul că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt şi invers. Sfântul Evanghelist Luca, cel care a scris Faptele Apostolilor, spune: Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt (Fapte 2, 3-4).

Tâlcuind acest fragment, Sfântul Grigorie Palama face observaţii de o înaltă valoare teologică, pe care trebuie să le expunem aici, deoarece demonstrează faptul că Fiul şi Sfântul Duh sunt de o cinste şi o slavă.

În primul rând, Duhul Sfânt Şi-a făcut apariţia sub forma limbilor pentru a arăta că are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Cuvântul, fiindcă nimic nu este mai legat de cuvânt decât limba. Astfel, s-a vădit că Duhul Sfânt nu are o lucrare diferită de cea a lui Dumnezeu Cuvântul. În acelaşi timp, Duhul Sfânt a apărut în chip simţit, sub forma limbilor, pentru ca să arate că învăţătorul adevărului are nevoie de limbă cu har.

Limbile sub forma cărora S-a arătat Duhul Sfânt erau de foc, lucru care are o mare însemnătate. Focul vădeşte faptul că Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, deoarece Dumnezeu este foc mistuitor. Aşadar, Duhul Sfânt are aceeaşi fire şi aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul. În plus, limbile de foc arată chipul îndoit al felului în care lucrează propovăduirea Apostolilor, pentru că focul luminează, dar şi arde, în acelaşi fel în care învăţătura transmisă prin Hristos îi luminează pe cei care se supun şi îi blesteamă pe cei care nu cred. Desigur, focul în chipul căruia Şi-a făcut apariţia Duhul Sfânt nu era un foc zidit, ci unul nezidit. De aceea, Sfântul Evanghelist nu a spus limbi de foc, ci limbi ca de foc.

Limbile de foc s-au împărţit şi au şezut pe capetele Apostolilor. Acest lucru este important, pentru că vrea să arate că numai Hristos are întreaga putere şi întreaga energie sfântă, pentru că El este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Harul pe care îl primesc sfinţii nu este fiinţa, ci energia lui Dumnezeu, Care oferă fiecărui om diferite daruri. Nimeni altcineva nu are întregul har sfânt, decât numai Hristos, Care, după trup, are plinătatea harului sfânt.

Faptul că aceste limbi de foc au şezut pe capetele Apostolilor arată vrednicia lor împărătească, dar şi unimea harului. Limbile de foc nu erau o energie zidită, ci energia necreată a lui Dumnezeu, şi tocmai de aceea ele au şezut pe capetele Apostolilor ca semn al slavei împărăteşti. În acelaşi timp, chiar dacă harul – adică energia Duhului Sfânt – se desparte, el rămâne unit. Cu adevărat, harul Sfântului Duh este prezent şi lucrează „împărţindu-se nedespărţit şi rămânând întreg în împărţire, după chipul razelor soarelui”. Cu alte cuvinte, cu toţii primim raza soarelui, adică energia soarelui, dar ea nu este despărţită[11]. Atunci când omul se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine, cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, nu se împărtăşeşte numai cu o bucată din Trupul împărătesc, ci cu întreg Trupul lui Hristos. În timpul Sfintei Liturghii, preotul spune: „… se împarte Mielul lui Dumnezeu , Cel ce nu se desparte…”.

Prin urmare, energia Duhului Sfânt este aceeaşi cu energia Cuvântului şi cu energia Tatălui, adică cu energia Dumnezeului Treimic. Mântuirea omului înseamnă împărtăşirea din energiile necreate ale Sfintei Treimi.

11. ÎMBRĂCAREA UCENICILOR DE CĂTRE DUHUL SFÂNT

Atunci când a făgăduit ucenicilor că va trimite Duhul Sfânt, Hristos le-a dat acestora o poruncă limpede: voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Ucenicii au păzit această poruncă şi au stat cu toţii într-o casă din Ierusalim, în liniştea cugetului şi în rugăciune, aşteptând revărsarea darului Duhului Sfânt. De aceea, Sfântul Evanghelist Luca ne încredinţează: Şi erau în toată ziua în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 53).

În continuare, ar trebui să comentăm puţin propoziţia „până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”, deoarece are o însemnătate destul de mare. Hristos nu a spus pur şi simplu că ucenicii vor primi Duh Sfânt, ci că vor fi îmbrăcaţi ca într-o armură duhovnicească, pentru a putea lupta împotriva vrăjmaşului. Aşadar, nu este vorba numai despre o iluminare a minţii, ci despre transformarea întregii fiinţe. Nu va mai exista nici o părticică din trup şi nici o energie a sufletului care să nu fie acoperită de energia Duhului Sfânt.

Se ştie faptul că, prin Sfântul Botez – care este considerat o taină începătoare, deoarece prin el, ne facem mădulare ale Trupului lui Hristos şi intrăm în Biserică – ne îmbrăcăm în Hristos: câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27). În acelaşi timp, însă, după făgăduinţa lui Hristos, ne îmbrăcăm şi în Duh Sfânt. De altfel, acesta este şi scopul tainelor Botezului şi a Mirungerii, care sunt legate între ele.

Îmbrăcarea creştinului în Sfântul Duh nu este exterioară sau de suprafaţă, ci este una interioară, după exemplul unirii fierului cu focul. Atunci când este pus în foc, fierul se încinge în întregime, nu numai într-o mică parte din el. Astfel, cei care primesc Duhul Sfânt simt cum Acesta le umple inima, le luminează ochiul, le sfinţeşte auzul, le linişteşte gândurile şi izvorăşte cunoştinţă, umplând de înţelepciune şi de har întreaga lor fiinţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care aflându-se în faţa Sinedriului, a arătat mai întâi binecuvântarea pe care sufletul său a primit-o de la Duhul Sfânt, şi abia mai apoi a dezvăluit slava chipului său[12] (Macarie Hrisochefalul). Aşadar, energia Sfântului Duh sfinţeşte, iluminează şi dă strălucire întregii fiinţe a omului.

Biserica intonează un tropar uimitor: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune”. Toate harismele oferite membrilor Bisericii, ca de exemplu, vederea profetică, viaţa apostolică şi sfârşitul mucenicesc, sunt dăruite de Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că vederea proorocirilor nu este o scornire a gândirii sau a imaginaţiei acestora, viaţa  Apostolilor nu este o misiune creştină antropocentrică, iar mucenicia sfinţilor nu este o lucrare a unei voinţe puternice. Toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt.

Printre aceste harisme, în care se îmbracă cei care primesc darul Duhului Sfânt, se află şi viaţa sfinţitoare a acelor oameni care se luptă pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu, atât cât le este cu putinţă, şi pentru a trăi în curăţia sufletului şi a trupului, prin  căsătoria după legile creştineşti şi prin traiul în societate sau prin slujirea păstorească a lui Hristos, cu greutăţile ei, etc., toate aceasta fiind aşadar daruri ale Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt „lucrează întreaga alcătuire a Bisericii”, care este Trupul lui Hristos.

12. BEŢIA TREAZĂ

Imediat după revărsarea Duhului Sfânt asupra lor, Apostolii s-au umplut de bucurie multă. Pentru ei, aceasta era o experienţă nouă. Dacă până atunci ucenicii erau doar nişte oameni buni, din acel moment ei s-au făcut mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos.

Aşadar, după Pogorârea Duhului Sfânt, ei nu au mai fost simpli închinători la Hristos, ci au ajuns să fie în strânsă unire cu El. Cei care îi vedeau pe Apostoli, se mirau, iar unii spuneau cu ironie că sunt plini de must, adică s-au îmbătat cu vin nou. (Fapte 2, 13).

Venirea Duhului Sfânt în inima omului este numită de Sfinţii Părinţi „beţie trează” (Sfântul Dionisie Areopagitul). Sfântul Isaac Sirul spune că, în asemenea cazuri, toate simţurile omului se afundă într-o „beţie adâncă”. Această stare este numită beţie, pentru că însemnă o mare desfătare şi o bucurie fără margini, iar beţia aceasta este trează, pentru că, aflându-se în ea, omul nu îşi pierde nici simţurile, şi nici raţiunea. Atunci când omul este cuprins de Duh Sfânt, el rămâne liber sau, pentru a ne exprima mai bine, abia atunci dobândeşte adevărata libertate, care nu înseamnă posibilitatea de alegere, aşa cum spune filosofia etică, ci este reprezentată de voirea naturală şi de biruirea morţii. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: şi duhurile proorocilor se supun proorocilor (I Cor. 14, 32). Aceasta înseamnă că nu profetul se supune harismei, ci harisma se supune profetului, adică libertatea omului nu este desfiinţată, iar energiile intelectuale sau sufleteşti ale acestuia nu se suspendă.

Sfântul Nicodim Agioritul spune că există trei feluri de beţie. Prima este beţia produsă de vinul material, care este o stare ce duce la multe rele. A doua este beţia produsă de patimi. Despre aceasta din urmă vorbea Profetul Isaia atunci când spunea: Vai de mândria cununii beţivilor”[13] (Isaia 28, 1). În altă parte, referindu-se la Ierusalim, Isaia zicea: ia aminte, sărmană cetate, ameţită, dar nu de vin (Isaia 51, 21). A treia este beţia care vine de la Duhul Sfânt. De o asemenea beţie era cuprinsă mama lui Samuel atunci când se ruga cu multă râvnă în templu, iar mintea ei era atât de lipită de rugăciune, încât preotul Eli o credea beată şi a voit să o alunge. Dar ea a răspuns că nu este beată, ci îşi dezvăluie inima în faţa Domnului (cf. I Regi 1, 14-15).

Această din urmă beţie a fost trăită de Apostoli în timpul Cincizecimii. În acea zi, ei au luat Duh Sfânt, şi-au deschis inimile, L-au cunoscut mai bine pe Hristos şi s-au făcut mădulare ale Trupului Său. În ei au prins rădăcini un mare dor şi o dragoste nesfârşită pentru Hristos, iar aşa cum spun Sfinţii Părinţi, acestea au fost exprimate prin rugăciune.

13. PRIN DUHUL SFÂNT, ÎL CUNOAŞTEM PE HRISTOS ŞI AJUNGEM LA TATĂL

Aşa cum am mai spus, Cincizecimea este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Pentru ca neamul omenesc să se mântuiască, să reajungă în starea anterioară şi să urce chiar mai sus, acolo unde nu a reuşit să ajungă Adam, Dumnezeu L-a trimis în lume pe iubitul Său Fiu, Cel Unul-Născut. Hristos L-a slăvit pe Tatăl şi I-a dezvăluit existenţa, iar mai apoi, L-a trimis pe Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este transmis prin Fiul. Duhul Sfânt îi face pe oameni mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi iluminează pentru ca astfel să Îi poată cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul.

Prin urmare, deoarece Tatăl este Cel care Îi trimite pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, ordinea sfintei iconomii şi a mântuirii neamului omenesc este: Fiul şi Duhul Sfânt. În ceea ce priveşte îndumnezeirea omului, ordinea urmată este exact inversă, adică de la Duhul Sfânt, omul urcă la Fiul şi, prin Fiul, Îl cunoaşte pe Tatăl.

Descriind drumul omului către teognosie (cunoaşterea de Dumnezeu), Sfântul Vasile cel Mare spune că, atunci când primim darurile Duhului Sfânt, Îl întâlnim mai întâi pe Cel care este trimis, adică pe Duhul Sfânt, mai apoi Îl cunoaştem pe Cel care trimite, adică pe Fiul şi, în continuare, ne înălţăm dorirea la Cel care este izvorul şi cauza tuturor bunătăţilor, adică la Tatăl.

Această învăţătură este întâlnită la mulţi Părinţi ai Bisericii. Amintim în acest sens teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, care spune că, dacă Hristos este poarta, Duhul Sfânt este cheia porţii prin care intrăm în casa Tatălui.

Din această perspectivă, deosebit de grăitoare este următoarea rugăciune adresată Duhului Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Această rugăciune exprimă ordinea cunoaşterii lui Dumnezeu pe care am amintit-o mai sus. Prin Duhul Sfânt, inima omului se curăţă pentru ca, astfel, să-L cunoască pe Hristos şi să urce la Tatăl.

Fără îndoială, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, lucrarea Dumnezeului Treimic este unică, dar aceasta nu înseamnă că Persoanele sunt desfiinţate, deoarece harul sfânt lucrează prin Persoane, iar în teologia ortodoxă vorbim despre Har enipostaziat şi Lucrare enipostaziată. Acest lucru se observă şi în timpul Sfintei Liturghii. Întreaga rugăciune a jertfei este adresată Tatălui pentru ca Acesta să Îl trimită pe Duhul Sfânt, Care va transforma pâinea şi vinul în Trupul şi în Sângele lui Hristos. Cu adevărat, Duhul Sfânt transformă darurile în Trupul şi Sângele lui Hristos, iar noi ne împărtăşim cu cinstitele Taine şi devenim sălaş al Dumnezeului Treimic.

14. ENERGIILE DUHULUI SFÂNT ŞI HARISMELE PE CARE LE DĂ MEMBRILOR BISERICII

Sfinţii Părinţi învaţă că, deşi Duhul Sfânt lucrează asupra tuturor oamenilor şi în întreaga zidire, oamenii sunt părtaşi ai energiilor dumnezeieşti în funcţie de receptibilitatea fiecăruia în parte. Pentru ca omul să primească multe daruri ale Sfântului Duh, trebuie ca el să aibă unorgan receptor corespunzător.

Referindu-se la această temă, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sfinţii nu au dobândit diferitele harisme pe care le au prin puterea lor firească, ci prin puterea sfântă. Cu alte cuvinte, toate harismele sunt date de la Duhul Sfânt şi sunt dăruite în funcţie de capacitatea omului de a le primi. Sfinţii nu primesc darul înţelepciunii fără să existe în ei gândul care să poată primi această înţelepciune, nici cunoştinţă fără ca, în mintea lor, să se afle puterea raţiunii, nici credinţă fără aplecarea minţii şi a raţiunii către ceea ce va fi, şi nici harul vindecării fără iubirea firească de oameni. Aceasta înseamnă că sfinţii primesc darul teologiei, al cunoştinţei şi al vindecării numai dacă, în interiorul lor, există un organ care să fie capabil să le recepteze.

Lucrul acesta nu este valabil numai în cazul harismelor teologiei, ci şi în cazul tuturor celorlalte daruri. Darurile se numesc harismata[14] (harisme) pentru că sunt dăruite[15] de Dumnezeu, însă numai în funcţie de starea duhovnicească a omului. Sfântul Maxim mai notează încă o dată că energia Duhului Sfânt este primită de credincioşi după credinţa şi după starea sufletului fiecăruia dintre ei.

După ce tâlcuieşte canoanele tuturor praznicelor împărăteşti, Sfântul Nicodim Aghioritul face unele extensii existenţialiste, punând accentul asupra felului în care creştinul se poate învrednici să trăiască în viaţa sa personală fiecare dintre aceste sărbători. În mod obişnuit, el foloseşte exprimarea: „cum şi în ce fel”. Consider că aceste cuvinte sunt foarte importante, deoarece, prin ele, propovăduirea Bisericii coboară de la nivel abstract la nivel concret. Era nevoie de o asemenea abordare, pentru că, de multe ori, chestiunile teologice sunt desprinse de realitate şi nu ne mai ating sufletele. Abordarea abstractă a teologiei nu este ortodoxă. Atunci când citim predicile Sfinţilor Părinţi, constatăm că şi aceştia analizează faptele tot din perspectiva lui „cum şi în ce fel”.

La sfârşitul tâlcuirii canoanelor Cincizecimii, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că şi noi trebuie să dobândim Duh Sfânt în inima noastră, în chip simţit. Folosind exemplul Apostolilor care, supunându-se poruncii lui Hristos, s-au întors la Ierusalim şi au stat acolo fără încetare, până când au primit Duh Sfânt, el spune că aceasta este modalitatea prin care putem să ne facem părtaşi ai lucrării Duhului Sfânt. Va trebui, aşadar, să ne îndepărtăm de toate lucrurile lumeşti, iar atunci când gândul nostru se va întoarce în inimă, ca într-un templu, să ne rugăm încontinuu, după cuvântul rugaţi-vă neîncetat al Sfântului Apostol Pavel (I Tesal. 5, 17). Va trebui ca, prin şederea permanentă în templu, adică prin păstrarea gândului curat, să ne ridicăm deasupra celor pământeşti, adică a plăcerilor, a iubirii de arginţi, a ambiţiei şi a oricărei alte patimi. Numai astfel inima va fi izbăvită de patimi, iar sufletul va dobândi pacea, pentru că se va lepăda de gândurile viclene, de hulă şi de desfrânare. Sfântul Vasile cel Mare spune că nu este cu putinţă să ne facem vase ale harului sfânt dacă nu scoatem din sufletul nostru toate patimile răutăţii. „Să nu mai curgă aşadar cele vechi pentru ca să încapă cele noi”.

Sfântul Diadoh al Foticeei învaţă că, prin Sfântul Botez, am luat în inima noastră Duh Sfânt şi ne-am făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Însă din pricina patimilor, chiar dacă nu s-a pierdut în întregime, acest har a fost înăbuşit. De aceea, este nevoie să scoatem afară cenuşa patimilor şi să punem înăuntru, ca lemne de foc, lucrarea poruncilor. Dar, pentru ca lemnele să se aprindă de la scânteia harului sfânt, trebuie să suflăm cu putere prin întoarcerea minţii în inimă şi prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Această rugăciune se numeşte „sfânta rugăciune a minţii”.

Sfântul Diadoh al Foticeei mai spune că, atunci când, o dată cu trecerea timpului, această rugăciune prinde rădăcini în inima omului, o curăţă pe aceasta de patimi şi, aflând scânteia harului sfânt, face să crească în ea foc străin şi minunat, care arde atacurile gândurilor viclene, îndulceşte inima şi tot interiorul omului şi luminează gândul. Sfântul Grigorie Palama spune la rândul său că cel care îşi coboară gândul în inimă şi, prin aceasta, îl înalţă la Dumnezeu, este supus schimbării celei bune.

Cu adevărat, atunci când omul se face vas primitor, în inima sa se aprinde focul harului, prin lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „în inima reînviată” are loc o adevărată „aprindere a Duhului”. El mai spune că focul care luminează inimile şi distruge spinii şi buruienile este acelaşi foc care a lucrat şi asupra Apostolilor şi i-a făcut să vorbească cu limbi de foc, sau care l-a umplut de strălucire pe Apostolul Pavel şi a încălzit inimile lui Cleopa şi a celor asemenea cu el. Acest foc este izgonitor al demonilor, dar şi putere de înviere, energie a nemuririi, iluminarea sufletelor sfinte şi unirea puterilor raţionale.

Prin urmare, Cincizecimea a avut loc în istorie o singură dată, dar în viaţa sfinţilor, ea are loc în mod repetat. Atunci când oamenii îndumnezeiţi ajung la un anumit stadiu al vieţii duhovniceşti, ei participă la Cincizecime şi se fac apostoli ai lui Iisus Hristos. Cincizecimea este punctul culminant al slăvirii lui Dumnezeu şi al îndumnezeirii. Fiecare om poate merge pe drumul urmat de Apostoli, pentru că fiecare dintre noi se poete învrednici de aceeaşi vedere de Dumnezeu şi de împărtăşirea din harul Cincizecimii.

***

Nu ne-am propous să analizăm toate aspectele referitoare la Persoana Duhului Sfânt şi la energiile Sale. Desigur, multe dintre aceste aspecte sunt foarte interesante, dar ceea ce s-a încercat aici a fost arătarea faptului că hristologia nu poate fi separată de pnevmatologie, după cum nici pnevmatologia nu poate fi separată de hristologie. În paginile anterioare am subliniat mai ales faptele hristologice ale praznicului Cincizecimii care sunt în strânsă legătură cu Duhul Sfânt.

Sfântul Apostol Pavel spune limpede: câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 14). Nu toţi oamenii care au fost creaţi de Dumnezeu sunt copiii Lui, ci numai aceia care sunt îndrumaţi de Duhul Sfânt. Înfierea este legată de rugăciunea interioară a minţii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rom. 8, 15). Duhul lui Dumnezeu care se află în inima omului mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 16). Cu alte cuvinte, este fiu al lui Dumnezeu numai cel ce Îl are în el pe Duhul Sfânt, Care mărturiseşte şi adevereşte că acela este copil al lui Dumnezeu. Existenţa Duhului Sfânt în suflet  este confirmată de rugăciunea interioară a inimii, care se rosteşte cu umilinţă.

Omul care nu Îl are pe Duhul Sfânt nu aparţine lui Hristos, ceea ce înseamnă că nu este mădular viu al Trupului lui Hristos. Chiar dacă omul s-a botezat cândva, harul de la Botez este nelucrător, iar el este un membru mort al Bisericii. Acest lucru este spus de Sfântul Apostol Pavel în cuvinte revelatoare: dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9). Nimeni nu aparţine lui Hristos dacă nu Îl are pe Duhul Sfânt, aşa cum am arătat mai înainte. Din contră, dacă omul are înlăuntrul său Duh Sfânt, el este mădular adevărat al Trupului lui Hristos, pentru că nu sunteţi în carne, ci în Duh (Rom. 8, 8-9). De aici, putem să ne dăm seama cât de strânsă este legătura dintre hristologie şi pnevmatologie.

 Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul a fost ca oamenii să ia Duh Sfânt şi să se facă mădulare ale Trupului lui Hristos şi sălaş al Dumnezeului Treimic. Tocmai de aceea finalitatea vieţii duhovniceşti este împărtăşirea din Duh Sfânt, prin Care ne facem mădulare vii ale Bisericii, adică ale Trupului lui Hristos, şi suntem în comuniune cu Dumnezeul Treimic.

Hristologia care nu are ca rezultat împărtăşirea din Sfântul Duh, prin Trup adevărat a lui Hristos, este pur teoretică şi fără vreun folos. Analiza hristologiei este necesară pentru a nu fi denaturat modul de tămăduire a sufletului omului şi pentru ca noi să înţelegem clar care este drumul curăţirii, al iluminării şi al îndumnezeirii. Atunci când hristologia nu duce la împărtăşirea personală din sfinţenie, ea este inutilă.

Între aceste cordonate s-au încadrat şi analizele anterioare. Trebuie să înţelegem că este o binecuvântare şi o mare cinste faptul că aparţinem Bisericii Ortodoxe, pentru că astfel, avem posibilitatea de a ne împărtăşi din Duhul Sfânt şi de a ne face închinători pământeni ai Sfintei Treimi. Este însă nevoie să ne ridicăm la înălţimea acestei mari binecuvântări.

Octombrie 1994

Sursa: „PREDICI LA MARILE SĂRBĂTORI” – Arhim. Hierotheos Vlachos; Editura Egumeniţa, Galaţi 2004

 


[1] În limba greacă: theologia (θεολογια). Cuvântul teologie provine din Theos (Dumnezeu) şi logos (cuvânt, învăţătură).

[2] În limba greacă: παρακλητος

[3] În limba greacă: παρακαλειν

[4] În Biblia grecească, în acest loc se foloseşte cuvântul paraklitos, care în mod obişnuit este tradus în limba română prin Mângâietor. Aşadar, traducerea literală a textului grecesc ar fi „avem Mângâietor către Tatăl”. Varianta „avem mijlocitor către Tatăl”, aşa cum apare ea în Biblia românească, este cea corectă din punct de vedere semantic, dar acolo unde se foloseşte cuvântul mijlocitor trebuie să înţelegem că este vorba de fapt despre Mângâietor.

[5] I Ioan 2, 1.

[6] Aici se face o paralelă între diferenţa dintre darurile pe care le au oamenii şi diferenţa firească dintre mădularele aceluiaşi trup, având în vedere faptul că oamenii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Vezi I Cor. 12.

[7] În Septuaginta: “dobândeşte voie de la Domnul”.

[8] I Regi 2, 10

[9] III Regi 19, 11-12.

[10] Ioan 7, 37

[11] Unimea harului rezultă din faptul că, prin despărţirea lui sub forma limbilor de foc şi prin şederea deasupra capetelor Apostolilor, Dumnezeu le-a dat fiecăruia dintre ei harisme diferite, prin care aceştia au ajuns să se completeze reciproc, precum piesele într-un mecanism, formând împreună o unitate, adică Trupul lui Hristos, care este Biserica.

[12] În sensul că, primind iluminarea de la Duhul Sfânt, Arhidiaconul Ştefan L-a slăvit mai întâi pe Dumnezeu, ca expresie a recunoştinţei, a smereniei şi a recunoaşterii, iar acest lucru a fost semn de necontestat al faptului că şi el primise cu adevărat darul Duhului Sfânt.

[13] În Septuaginta: „Vai de beţivii fără vin”.

[14] În limba greacă: χαρισματα

[15] Corespondentul grecesc al verbului a dărui este harizo (χαριζω), de aici provenind şi cuvântul harismă, care, prin urmare, înseamnă dar.

Advertisements

20 iunie: Sfântul Nicolae Cabasila, teolog și cuvios (1322-1392)

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2015/06/sfantul-nicolae-cabasila-teolog-si-cuvios-1322-1392/

14 IUNIE: POMENIREA CUVIOSULUI IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE – BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/biserica-ortodoxa-ca-cincizecime-continua/

CUVÂNT AL PREACUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRU

IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE:

BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ[1]

“Cine este Dumnezeul-Om Iisus Hristos? Cine este în El Dumnezeul şi cine omul? Cum se cunoaşte Dumnezeul în Dumnezeul-Om şi cum omul? Ce ne-a dăruit nouă oamenilor Dumnezeul în Dumnezeul-Om? Toate acestea ni le învederează Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”. Ne descoperă adică tot adevărul despre El, despre Dumnezeu în El şi despre om şi despre ceea ce ne-a dăruit nouă prin toate acestea. De asemenea, aceasta depăşeşte infinit orice au văzut vreodată ochii oamenilor şi urechile lor au auzit şi inima lor a simţit vreodată[2].

Prin viaţa Sa trupească pe pământ Dumnezeul-Om a întemeiat Trupul Său dumnezeiesc-omenesc, Biserica, şi prin aceasta pregăteşte lumea pământească pentru venirea, viaţa şi activitatea Sfântului Duh în Trupul Bisericii, ca suflet al Acestui Trup. În ziua Cincizecimii Sfântul Duh a coborât din cer în trupul dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi a rămas pentru totdeauna în acesta ca suflet făcător de viaţă al lui. Acest trup dumnezeiesc-omenesc văzut al Bisericii îl constituie Sfinţii Apostoli cu credinţa lor în Dumnezeul-Om Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit. Şi pogorârea şi întreaga lucrare a Sfântului Duh în trupul dumnezeiesc al Bisericii vine de la Dumnezeul-Om şi din pricina Dumnezeului-Om[3]. Orice în iconomia dumnezeiesc-omenească a mântuirii a venit de la Persoana dumnezeiesc-omenească a Domnului nostru Iisus Hristos. În sfârşit, toate se rezumă şi există în categoria dumnezeiesc-omenescului, chiar şi lucrarea Sfântului Duh. Orice energie a Sa în lume este nedespărţită de eroismul dumnezeiesc-omenesc al Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Cincizecimea cu toate veşnicele daruri ale Dumnezeirii Treimice şi ale acestui Sfânt Duh întemeiază Biserica Sfinţilor Apostoli, adică a Sfintei Credinţe Apostolice, a Sfintei Predanii Apostolice, a Sfintei Ierarhii Apostolice şi chiar orice lucrare apostolică care este dumnezeiesc-omenească.

Sfânta zi duhovnicească care a început cu Sfânta Cincizecime continuă neîntrerupt în Biserica Ortodoxă cu o nespusă desăvârşire a tuturor darurilor celor dumnezeieşti şi a puterilor celor de viaţă făcătoare[4]. Orice lucru în Biserică există în Duhul Sfânt şi de la El şi ceea ce este foarte mic şi ceea ce este covârşitor de mare. Când preotul tămâind în Biserică Îl roagă pe Domnul Iisus Hristos să trimită harul Sfântului Duh, dar şi când negrăita minune a lui Dumnezeu – Sfânta Cincizecime – se repetă înaintea hirotoniei episcopului şi dă întreaga plinătate a harului, prin aceasta se mărturiseşte învederat că întreaga viaţă a Bisericii fiinţează prin Sfântul Duh.

Nu există îndoială că Domnul Iisus Hristos este în Biserică prin Sfântul Duh şi că Biserica există în Domnul Iisus Hristos prin Sfântul Duh. Domnul este Capul şi trupul ei, iar Sfântul Duh este sufletul Bisericii[5]. Încă de la începutul iconomiei dumnezeieşti-omeneşti a mântuirii Sfântul Duh s-a legat cu temelia trupului lui Hristos, „a Cuvântului care a zidit trupul”[6].

În realitate, fiecare Sfântă Taină şi toate dumnezeieştile virtuţi sunt o sfântă-înduhovnicire (pnevmatizare). Prin ele, Duhul Sfânt vine la noi şi înlăuntrul nostru. El coboară esenţial[7] ceea ce înseamnă cu adevărat şi fiinţial cu toate însemnatele Lui energii dumnezeieşti. Aceasta este bogăţia Dumnezeirii. Aceasta este plinătatea harului[8]. Aceasta este harul şi viaţa fiecărei fiinţe[9]. Este Evanghelie testamentară şi veşnică. Prin Sfântul Duh, Domnul nostru Iisus Hristos locuieşte întru noi şi noi întru El. Doar El mărturiseşte prezenţa Sfântului Duh în noi. Prin Sfântul Duh noi trăim în Hristos şi El în noi. Desigur, aceasta o cunoaştem „din Duhul pe care ni L-a dat”[10].

Într-un cuvânt, întreaga viaţă a Bisericii cu toate nenumăratele ei realităţi dumnezeiesc-omeneşti este călăuzită şi însoţită de către Duhul Sfânt, care întotdeauna este Duhul Dumnezeului-Om Hristos[11]. De aceea s-a scris în Sfânta Evanghelie „iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui”[12].

Marele Vasilie, cel iniţiat heruvimic în taina dumnezeiesc-omenească a Bisericii, ca în cea mai iubită a-tot-taină a lui Dumnezeu, propovăduieşte mesajul cel atotadevărat şi îmbucurător că „Duhul Sfânt zideşte (ca un arhitect) Biserica lui Dumnezeu”[13]“.

(Traducere Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea Episcopului Atanasie Jevtici, „Viaţa Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părinte Iustin Popovici”, Ed. Nekt. Panagopoulos, Atena, 2001, pp. 155-158)

[1] Fragment din volumul al III-lea al Dogmaticii Părintelui Iustin.[2] Vezi In. 15:26; 16:13; I Cor. 2: 4 -16; Efes. 3:5.[3] Vezi In. 16: 7-13; 15:26; 14: 26.[4] Vezi Fapt. 10: 44-48; 11: 15-16; 15: 8-9; 19,6.

[5] Vezi I Cor. 12: 1-28.

[6] Octoih, gl. I, cântarea a III-a a Canonului Preasfintei Treimi de la Miezonoptică.

[7] Penticostar

[8] Efes. 5: 25-27.

[9] Penticostar.

[10] I In. 3:24.

[11] Gal. 4:6.

[12] Rom. 8:9.

[13] Isaia cap. 3 gr + 30 coloana 289 D.

 

 

CITIŢI ŞI: 

http://acvila30.ro/2011/04/24/ultimul-cuvant-al-parintelui-iustin-popovici-la-ultimul-pasti-pe-acest-pamant/
http://acvila30.ro/2011/04/10/omilie-la-duminica-a-v-a-din-post-„doamne-mai-inainte-de-sfarsit-pana-ce-nu-pier-mantuieste-ma”/  

http://acvila30.ro/2011/04/02/scara-raiului-omilie-la-duminica-sf-ioan-scararul/
http://acvila30.ro/2011/04/02/sfanta-maria-egipteanca-pocainta-care-preschimba-iadul-in-rai/
http://acvila30.ro/2010/11/21/protopresbiter-theodor-zisis-sustinere-a-clericilor-prigoniti-din-biserica-serbiei-episcopul-artemie-si-arhimandritul-simeon/
http://acvila30.ro/2010/09/25/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-ii/
http://acvila30.ro/2010/09/24/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-i/
http://acvila30.ro/2010/06/07/4077/
http://acvila30.ro/2010/05/09/secvente-video-de-la-canonizarea-cuviosilor-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/03/imagini-video-cu-sfantul-iustin-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/04/popor-credincios-lupta-te-pentru-credinta-ta/
http://acvila30.ro/2010/05/03/video-de-la-proclamarea-canonizarii-cuviosilor-parinti-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/01/asezarea-in-randul-sfintilor-a-cuviosului-iustin-popovici-si-a-egumenului-simeon/

Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: Criza teologică în viața de zi cu zi a Bisericii

— preluare de pe “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2015/11/criza-teologica-in-viata-de-zi-cu-zi-a-bisericii/

Comunicare susţinută înaintea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei la 8 octombrie 2015

Preafericite,
Înalt-Preasfinţiţi Ierarhi,

ÊÕÑÉÁÊÇ ÔÇÓ ÏÑÈÏÄÏÎÉÁÓ-ÁÍÁÓÔÇËÙÓÇ ÔÙÍ ÅÉÊÏÍÙÍ- ÌÇÔÑÏÐÏËÇ ÁÈÇÍÙÍMulţumesc Preafericitului Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii, k. Ieronim, şi membrilor precedentului Sinod Permanent al Bisericii Greciei, pentru că au ales acest subiect pentru întrunirile Sinodului Bisericii noastre, dar și pentru că mi l-au încredințat mie, celui mai neînsemnat. Așa cum suntem de acord cu toții, este un subiect serios care cuprinde două aspecte: unul este „criza teologică”, iar celălalt „urmările ei asupra vieţii de zi cu zi a Bisericii”. Subiectul, la prima vedere, pare teoretic, însă are și urmări practice; de altfel, teoria este strâns legată de practică şi nici nu pot fi despărţite una de alta.

În ultimii ani se vorbeşte încontinuu de criza economică, iar acest lucru a acaparat cu totul gândirea şi activitatea noastră, ignorându-se faptul că această criză este mai profundă, este geopolitică, culturală şi, în profunzimea ei, teologică. Max Weber a arătat că mentalitatea capitalistă își are originea în etica protestantă, iar în spațiile în care a predominat, au prosperat fabricile, băncile, sistemul bancar. Însă nu acesta este subiectul comunicării mele, ci se va limita la criza teologiei din Biserică şi la urmările pe care le provoacă.

Dintru început, aş dori să subliniez că voi fi cât se poate de concis şi cuprinzător, de altfel, o simplă comunicare în Sinod nu poate acoperi întreaga tematică, însă vă informez că am finalizat o carte de mari dimensiuni, de 600 de pagini, pe acest subiect, în care prezint şi bibliografia aferentă. În continuare, voi pune în lumină trei aspecte centrale. Primul este „teologia Bisericii Ortodoxe”, al doilea „pervertirea teologiei”, iar al treilea „urmările crizei teologice asupra vieții de zi cu zi a Biserici”. Cer îngăduinţa dumneavoastră.

Teologia Bisericii Ortodoxe

Aşa cum știm cu toţii, teologia este cuvântul despre Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că, dat fiind că toţi vorbesc despre Dumnezeu, cum fac filosofii, deiştii, agnosticii, ateii, care sunt împotriva lui Dumnezeu și se luptă împotriva lui Dumnezeu, de aceea şi există diferenţe între teologii. Nu este de ajuns să se vorbească despre teologie, ci trebuie definit și conţinutul conceptual al acesteia.

Oamenii cei întâi-zidiţi, înainte de cădere, aveau un dialog personal, nemijlocit cu Dumnezeu, însă după cădere s-a întrerupt acest dialog, iar urmaşii lor şi-au creat propria teologie – la început şi-au divinizat propria gândire, conceptele şi închipuirile, pe urmă au divinizat obiectele materiale, iar mai târziu ideile. Astfel s-a creat idolatria şi metafizica clasică.

Dumnezeu, prin teofaniile Sale către Patriarhii, Drepţii şi Prorocii Vechiului Testament, a dăruit adevărata cunoaştere de Dumnezeu, le-a arătat diferenţa între lucrurile create şi cele necreate, le-a dat Legea Sa, ca să poată deosebi că unul este Dumnezeul revelaţiei şi altul dumnezeul filosofiei, al misticismului, al magiei şi al superstiţiei. Este valabil aici ceea ce este scris în Epistola către Evrei a Apostolului Pavel: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1: 1-2).

Înomenirea lui Hristos, arătarea Lui către Apostoli, arătarea Dumnezeului Treimic la râul Iordan, pe muntele Tabor, Învierea şi Înălţarea lui Hristos, pogorârea Duhului Sfânt în foişorul Cincizecimii au adus adevărata teologie. Sfântul Grigorie Palama avea să scrie că Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu fiind mai înainte de veac, pentru noi S-a făcut şi teolog”. Extinzând, teologi sunt cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu în slava Sa, anume Prorocii, Apostolii, Părinţii, Sfinţii. Sfântul Grigorie Teologul, încă de la începutul dialogului său cu eunomienii, a avut nevoie să definească cine este teolog în Biserică. A spus că nimeni nu poate teologhisi cu certitudine, pentru că a vorbi cineva despre Dumnezeu nu este lucru uşor „şi al celor netrebnici”. Aceasta este lucrarea „celor care s-au cercetat cu de-amănuntul şi care au înaintat pas cu pas pe calea vederii lui Dumnezeu şi care, înainte de acestea, şi-au curăţit şi sufletul şi trupul, sau care se silesc spre curățire”.

Astfel, teolog prin excelenţă este Hristos şi, apoi, prietenii Lui, celor cărora li S-a arătat Dumnezeu, adică Prorocii, Apostolii, Părinţii, şi, mai departe, cei ce primesc experienţa celor cercaţi. Prologul „Tomului aghiorit”, alcătuit de Sfântul Grigorie Palama, arată clar cine sunt teologii harismatici-empirici şi cine sunt ucenicii acestor teologi empirici.

Nu aş vrea să mă lungesc mai mult în acest sens, ci doar să amintesc ceea ce mărturisim cu toții în Sinodiconul Ortodoxiei: „Aşa cum au văzut Prorocii, cum au propovăduit Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită, cum luminează harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, Îl slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu”. Şi în continuare mărturisim: „Aceasta este credinţa Apostolilor, este credinţa Părinţilor, este credinţa ortodocşilor, această credinţă ţine lumea”.

Aceste lucruri ne sunt cunoscute tuturor, nu doresc decât să vă amintesc cu respect şi iubire frăţească faptul că această teologie ortodoxă nu a fost consemnată numai în Actele Sinoadelor Ecumenice şi în scrierile de mărturisire ale Părinţilor, ci a fost cuprinsă și în slujbele Bisericii şi în iconografia ei. Există o relaţie profundă între lex credendi (legea credinţei) şi lex orandi (legea rugăciunii)*.

De pildă, Sfântul Ioan Damaschin a scris o carte celebră, pe care a intitulat-o „Expunere exactă a credinţei ortodoxe” – şi am impresia că a folosit cuvântul „exact”, tocmai pentru că teologia ortodoxă prezintă exactitate, nu conține cuvinte şi noţiuni „aproximative”. În această carte a cuprins întreaga teologie a primelor opt secole, în esenţă teologia celor şapte Sinoade Ecumenice. De asemenea, tot el a alcătuit cunoscutele tropare ale Octoihului, mai ales dogmaticile glasurilor, şi canoanele la praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului, în care a transmis întreaga teologie a Sinoadelor Ecumenice. Astfel, există o legătură strânsă între dogmă şi slujbele Bisericii, între teologie şi rugăciune, între istorie şi teologie.

Aceasta înseamnă că, atunci când cineva vrea să clarifice abordarea teologică a unui subiect anume, în afară de Actele Sinoadelor Ecumenice, trebuie să citească și imnele, troparele, dar şi rugăciunile Tainelor Bisericii. Biserica, prin Părinţii ei, a așezat teologia despre ce înseamnă a fi creştin în Tainele Botezului şi a Mirungerii, teologia despre ce înseamnă Nunta în rugăciunile Tainei Cununiei, teologia despre ce este dumnezeiasca Euharistie în rugăciunile dumnezeieştii Euharistii. Astfel, există o legătură profundă între Actele Sinoadelor Ecumenice, Moliftelnic şi imnografie.

Desigur, Părinţii Bisericii, pentru că în epoca lor s-au lovit de un curent important, elenismul cu filosofia lui, şi trebuiau să îl combată în mod creator, au preluat termeni din filosofia epocii, atât din filosofia aristotelică, cât şi din filosofia neoplatonică, însă acest lucru a avut loc doar la nivelul terminologiei, fără să fie alterat cuvântul revelat. Astfel, câtă vreme protestantul Harnack vorbea despre pervertirea creştinismului prin adoptarea filosofiei greceşti – este vorba despre aşa-numita „elinizare a creştinismului” – Părintele Gheorghi Florovski susţinea tocmai contrariul, că este vorba despre „creştinarea elenismului”. Aşadar, există o identitate a experienţelor şi teologiei Prorocilor, Apostolilor şi a Părinţilor, iar diferenţa constă numai în cuvinte, concepte, nu în experienţă. Acest aspect este foarte important.

Acestea sunt elementele introductive, necesare pentru a putea continua.

Pervertirea teologiei

Tematica aceasta a pervertirii teologiei este vastă şi poate fi studiată din diferite puncte de vedere. Aș prefera să încep de la felul cum vedem această pervertire în al doilea mileniu al vieții Bisericii în relaţia dintre lex credendi şi lex orandi. În primul mileniu, după multe strădanii, s-a ajuns în esență la o relaţie echilibrată între teologia dogmatică şi rugăciunile Moliftelnicului.

Andrew Sopko a afirmat că în tradiţia primară exista o strânsă legătură între dogmă şi rugăciune, după cum se vede în Actele Sinoadelor Ecumenice, în Sfânta Scriptură, în Taine şi în slujbe. Odată cu trecerea timpului, s-a produs o ruptură între aceşti doi factori. Acest lucru se vede clar în faptul că limba slujbelor rămâne neschimbată, cu terminologia ei, cu scopul și destinația ei, însă pe măsură ce trece timpul terminologia dogmatică a unor teologi se diferențiază de ea. Acest lucru se vede și în faptul că manualele dogmatice ortodoxe au fost influenţate de alte tradiţii, mai cu seamă scolastice, în timp ce slujbele au rămas aceleaşi. Sunt concludente în acest sens influenţele apusene din opera teologică a lui Evghenios Voúlgaris (vezi Gheorghios Panagópoulos).

Astfel, studenţii învăţau o altă dogmatică în facultăţi, care era diferită de teologia slujbelor. Acest lucru îl poate constata cineva cercetând situaţia prin care a trecut Sfântul Paisie Velicikovski, care studia la Academia Bisericească de la Kiev și care până la urmă a părăsit academia, ca să urmeze monahismul; a cunoscut monahismul în Sfântul Munte și a adus toată această tradiţie în Moldova, schimbând climatul ortodox din Rusia şi din regiunile din jur.

Pentru a fi mai concret şi pentru a pune în lumină diferitele curente teologice care s-au dezvoltat în al doilea mileniu, pentru a pune în lumină diferenţa dintre lex credendi şi lex orandi, aș vrea să fac o scurtă trecere în revistă a teologiei scolastice, biblice şi ruse. În primul mileniu s-au făcut multe eforturi pentru consemnarea tradiţiei revelate în termenii epocii respective, fără să se piardă această tradiţie. Astfel, a fost consacrată tradiţia ortodoxă de către Părinţii Bisericii şi s-au diferențiat și alte tradiţii, care există până azi, adică precalcedonienii (monofiziţii-nestorienii), monoteliţii. Diferenţa dintre aceste tradiţii este că tradiţia patristică se sprijinea pe experienţa Prorocilor şi a Părinţilor, pe care au „înveșmântat-o” în termeni contemporani, iar teologia celorlalte grupări se sprijinea pe filosofie. Marea pervertire, însă, a avut loc în spaţiul apusean, de la sfârşitul primului mileniu şi începuturile celui de-al doilea, dar şi pe parcursul celui de-al doilea mileniu creștin. Un curent teologic important, care a apărut în Apus şi s-a diferenţiat de Tradiţia patristică a Sinoadelor Ecumenice este scolasticismul. Este vorba de acel curent teologic care se împarte în teologia prescolastică din secolul al IX-lea şi scolasticismul propriu-zis, dezvoltat între secolele al XI-lea şi al XIII-lea în Apus.

Termenul „teologie scolastică” are la bază cuvântul „şcoală”, unde studiau studenţii, de aceea, ceea ce azi numim „universitar” pe atunci se numea „scolastic”, iar metoda pe care o foloseau se numea „scolastică” şi se baza pe raţiune. Teologia din aceste şcoli-facultăţi se baza pe procesarea rațională a conceptelor, motiv pentru care, în timp ce Părinţii se bazau pe experienţa şi silogismele demonstrative, teologii scolastici aveau și pentru Dumnezeu ca bază raţiunea şi silogismele dialectice.

Cei mai mari teologi scolastici au fost Anselm de Canterbury, Abelard, Hugo de la Abaţia Sfântului Victor, Richard de la Abaţia Sfântului Victor, Bonaventura, Albertus Magnus, Toma d’Aquino, care reprezintă punctul culminant al teologiei scolastice, după care a urmat teologia post-scolastică, reprezentată de John Duns Scotus şi William Ockham. Important, în ce-i privește pe teologii scolastici, este că unii s-au sprijinit pe filosofia lui Aristotel, alţii pe filosofia lui Platon şi neoplatonism, iar alţii au îmbinat cele două tradiţii filosofice. Teologii scolastici au alcătuit manuale dogmatice pe baza noii metode de teologhisire, care s-au diferențiat de teologia patristică, de aceea s-a şi considerat că teologia scolastică este superioară celei patristice.

O reacție împotriva teologiei scolastice a venit din partea reformaţilor-protestanţilor, care nu puteau accepta un sistem raţionalist atât de rigid şi, influenţaţi de principiile liberale ale epocii secolului al XVI-lea, cu Renaşterea, au respins teologia scolastică şi, ca urmare, au creat aşa-numita teologie biblică. Pururea-pomenitul profesor de Noul Testament al Universităţii din Atena, academicianul Markos Siótis, a analizat tot acest curent al teologiei biblice, care a început să se dezvolte pe la mijlocul secolului al XVII-lea în efortul teologilor biblici de a-şi întemeia învăţătura creştină pe Sfânta Scriptură, înstrăinată de dogmatică, așa cum cunoscuseră ei dogmatica în teologia scolastică. În realitate, au reacționat împotriva teologiei scolastice. Astfel, s-au sprijinit pe interpretarea Bibliei, după cum spuneau, înstrăinaţi de Părinţi şi de scolastici, şi au dezvoltat teologia biblică ca ştiinţă.

Voi menționa un cuvânt al pururea-pomenitului profesor Savvas Agurídis, care este considerat un teolog biblic de marcă în Grecia. Scrie că teologii protestanţi susţin că „nu există unitate teologică şi continuitate în diversitatea de specii literare care definesc istoria religiei Vechiului Testament (scrieri istorice, profetice, didactice ş.a.), nici ca întreg, nici chiar în cadrul fiecărei specii literare în parte. Aşadar, nici în ce privește cărţile Vechiului Testament – nu doar speciile, ci şi fiecare scriere în parte – însăşi şcoala critică nu găseşte vreo corespondență între anumite învăţături ale cărţilor Vechiului Testament şi învățăturile corespunzătoare pe care le-a dezvoltat ulterior Tradiţia bisericească”. În general, potrivit ştiinţei critice biblice există o ruptură între Proroci şi Apostoli, dar şi între scriitorii Vechiului şi ai Noului Testament, pentru că fiecare a fost influențat de harismele sale, de mentalităţile oamenilor din fiecare epocă şi de mediul lor religios. Adică, ştiinţa biblică se sprijină mai cu seamă pe cercetarea istorică a textelor, examinând formele filologice şi omiletice folosite de fiecare scriitor, în comparaţie cu modelele extra-biblice de gândire şi credinţă, pentru a fi stabilită măsura în care s-au influențat reciproc. De aceea se vorbeşte despre teologia Evanghelistului Ioan, a Apostolului Pavel ş.a.

Mai târziu, mai ales în secolele XVIII-XIX, în Rusia s-a dezvoltat o altă teologie, definită ca teologia rusă. Ceea ce este important de semnalat este că teologia rusă s-a delimitat de teologia patristică şi de teologia scolastică, pentru că teologii din această mişcare voiau să se elibereze și de filosofia greacă a Părinţilor, şi de legalismul latinilor apuseni. În general vorbind, ei au vrut să trăiască creştinismul ca dragoste şi libertate, eliberat de canoane, legi, tipice și rânduieli.

Exponentul şi conducătorul principal al acestei mişcări este Alexei Homiakov. El a formulat teoria potrivit căreia în istoria omenirii există două curente culturale, anume al iranianismului, care s-a manifestat în Iran şi regiunile din jur, și este definit de principiul libertăţii, şi curentul cuzitismului, care s-a dezvoltat în Egipt, Babilon, India de sud, China, și este caracterizat de spiritul analitic, raţional, și de construirea unor mari edificii. Punctul central al teoriei sale este că grecii şi romanii au fost influenţaţi de cuziţi şi că s-a dezvoltat tot acest edificiu al creştinismului prin elaborarea de dogme, canoane, prin construirea de biserici, câtă vreme ruşii sunt exponenţi ai curentului iranianismului şi trăiesc cu dragoste şi libertate în comunitatea creștină. Astfel, a dezvoltat teoria – şi acest lucru e important – că teologia scolastică a depăşit teologia patristică, iar teologia rusă le-a depăşit pe amândouă aceste teologii.

Împotriva acestei teorii periculoase a reacționat cel mai mare teolog rus al secolului al XX-lea, Părintele Gheorghi Florovski, pe care ruşii l-au criticat cât a trăit, și care propovăduia prin scrierile sale „întoarcerea la Părinţi” şi vorbea în același timp despre „sinteza neopatristică”, că trebuie, adică, cercetați şi Părinţii mai noi, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi Părinţii filocalici. Cu alte cuvinte, acest mare teolog a combătut teoria că teologia patristică s-a încheiat în secolul al VIII-lea și declara că teologia patristică continuă până în ziua de azi prin noi Părinţi şi că nu putem susţine că teologia scolastică este o depăşire a teologiei patristice, iar teologia rusă este o depășire a celor două teologii.

Cert este că astăzi există toate aceste patru curente: teologia patristică, cea scolastică sau neoscolastică, teologia biblică şi teologia rusă. Acest lucru creează confuzie şi conduce, fireşte, la o criză teologică.

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=48660


* Cei doi termeni se referă la relația dintre doctrină (lex credendi) și închinarea liturgică (lex orandi). [n.trad.]


Sursa: Parembasis

BUNAVESTIRE. Sfantul Teofan Zavoratul si singura bucurie adevarata

— preluare de pe “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/03/24/bunavestire-sfantul-teofan-zavoratul-si-singura-bucurie-adevarata/

Editare de text (completare diacritice): Ana Elisabeta

Lecţia pe care o primim de la Bunavestire: intră în starea de bucurie, şi binevesteşte, pământule, bucurie mare!

Binevesteşte, pământule, bucurie mare, lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu (cântarea a 9-a din Canonul Bunei Vestiri). Ce bucurie i se porunceşte pământului să binevestească? Bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Tot pământul era în doliu adânc, şi deşi aştepta cu încredinţare, însă vreme foarte îndelungată n-a văzut izbăvire. În cele din urmă, vestea cea bună a fost adusă din Cer, vestită pe tot pământul şi primită cu bucurie. Aşadar binevesteşte, pământule, această mare bucurie a ta.

Apropiindu-se de pământ, Cerurile vedeau doar plângere, amărăciune şi tânguire. Iată că s-a luminat însă faţa tânguitorului pământ, şi întrucât chipul desăvârşirii acesteia a arătat în toată deplinătatea nemărginitele desăvârşiri ale lui Dumnezeu, cum să se înfrâneze cerurile de la a lăuda această slavă dumnezeiască? Lăudaţi, deci, ceruri, slava lui Dumnezeu.

Cerurile, ce sunt poftite să laude slava lui Dumnezeu, sunt lumea îngerească, iar pământul căruia i se porunceşte să binevestească bucurie mare sunt oamenii… Îngerilor ce să li se mai amintească de lăudarea lui Dumnezeu când ei şi aşa strigă cu glasuri necurmate: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot? Pe când oamenilor poate că nu este de prisos să li se amintească: „Nu uitaţi, prieteni, de singura bucurie adevărată, adusă nouă din cer în ceasul Bunei Vestiri făcute Preasfântei Fecioare Maria”.

Cand Arhanghelul i-a vestit pentru întâia oară Preabinecuvântatei Fecioare bucură-te, atunci, s-ar putea spune, au fost doar zorii zilei de bucurie care avea sa răsară după aceea… Însă şi atunci din Preasfânta Fecioară, care pricepea puterea cuvintelor arhangheliceşti, a ţâşnit de la sine cântarea:

Măreşte, sufletul meu, pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu (Lc. 1, 46-47).

Prin ce cântări pline de încântare trebuie să-şi reverse acum bucuria sufletul care cunoaşte şi Învierea, şi Înălţarea, şi Pogorîrea Sfântului Duh, temeiul şi proslăvirea Bisericii lui Dumnezeu pe pământ şi sălăşluirea în ceruri a Bisericii celor întâi-născuţi! Judecând după aceasta, n-ar trebui să fie printre noi oameni ce nu se bucură – iar dacă aşa stau lucrurile, ce să ni se mai spună: „Bucuraţi-vă!”? Cine se bucură, se bucură oricum, fie că-i aminteşti de bucurie, fie că nu-i aminteşti; deopotrivă, cel ce n-are bucurie în suflet nu se va bucura, oricât i-ai spune tu să se bucure. Să dăm mulţumită Domnului! Şi noi am fost aduşi în vistieria bunătăţilor cereşti şi stăm lângă izvorul tuturor bucuriilor şi mângâierilor. Dacă ne-am împărtăşit de bunătăţile acestea, înseamnă că bem mângâiere şi ne bucurăm, iar dacă nu ne-am împărtăşit, nu putem să ne bucurăm, oricât ne-am încorda ca să facem asta, până ce nu vom gusta din bunătăţile lui Dumnezeu cele veselitoare. Aşadar noima chemării binevesteşte, pământule, bucurie mare este totuna cu poftirea: „Gustaţi, oamenilor, din bunătăţile aduse de Domnul pe pământ, şi se va bucura inima voastră, şi bucuria voastră nimeni nu o va mai lua de la voi”.

Cine a şezut în beznă, a fost chinuit de ea şi apoi a fost scos la lumină, nu poate să nu simtă mângâiere de la faptul că vede lumina zilei, soarele cel plăcut şi toate făpturile de tot felul, pe care acesta le luminează. El nu va uita nicicând chinul de mai înainte şi nici clipa când a fost izbăvit de el. Si noi suntem, după firea noastră, în întuneric: a strălucit, oare, lumina lui Hristos în inimile noastre? Ochiul minţii noastre îl contemplă, oare, pe Dumnezeu, Cel în Treime închinat, pe Acest Soare gândit, şi toate tainele descoperite nouă despre cârmuirea şi răscumpărarea de către Dumnezeu a lumii, contemplă el, oare, Această Lumină, Ce luminează toate cele ce sunt? Ne amintim, oare, de clipa când a fost alungată bezna şi ne-a înconjurat cu strălucirea Sa Lumina Cea gândită? Cine poate să spună asta, acela să se bucure… cine nu poate, să iasă întâi din beznă, şi atunci se va bucura.

Cine s-a chinuit în lanţuri şi a fost eliberat, îşi aminteşte bine cum i-a venit vestea eliberării, cum a fost deschisă temniţa, cum i s-au sfărâmat lanţurile şi a fost scos la libertate… şi nu poate să nu se bucure, pentru că gustă libertatea. Şi noi suntem în lanţurile păcatului, ale obiceiurilor rele lumeşti şi ale tiraniei sataniceşti. Ne amintim, oare, în viaţa noastră clipa când în suflet s-a pogorât ca un înger aşteptarea şi dorinţa libertăţii, când în el s-a revărsat o neobişnuită putere şi de pe el au căzut, unul după altul, lanţurile păcatului, lumii şi dia­volului? Cel cu care s-a întâmplat asta se află pe tărâmul libertăţii fiilor lui Dumnezeu – se bucură şi se veseleşte… cel cu care nu s-a întâmplat, să caute mai întâi această libertate, şi va începe să se bucure… şi toţi sfinţii îngeri se vor bucura împreună cu el.

Cine a zăcut paralizat, acoperit de răni, şi apoi a fost vindecat poate, oare că nu aibă simţirea sănătăţii şi să nu umble bucurându-se de tăria şi vioiciunea pe dare i le dă prezenţa noilor puteri? Şi noi suntem paralizaţi de nepăsare, suntem plini de răni de pe urma patimilor. Oare a venit la noi Doctorul sufletelor şi trupurilor, şi a luat aminte sufletul nostru la cuvântul Lui ca slăbănogul: ia patul tău şi ca bolnavul: iată, te-ai făcut sănătos (v. In 5, 8, 14)? Cine s-a învrednicit de aceasta nu poate să nu cânte cântare de bucurie, sărind şi jucând, şi se va bucura.

Cine a fost în surghiun ori a fugit de acasă de bunăvoie, iar după aceea s-a întors şi a fost primit cu bunăvoinţă, oare va uita cum i-a ieşit tatăl lui în întâmpinare, cum a căzut de grumazul lui şi l-a sărutat, cum după aceea a fost spălat, îmbrăcat şi cum s-a făcut ospăţ în cinstea întoarcerii lui? Iar amintindu-şi de acestea, cum poate să nu se mângâie cu ele neîncetat, petrecând în casa milostivului său părinte?! Şi noi am fugit din casa Tatălui… Ne amintim, oare, cum ne-am mâhnit pentru despărţire, cum ne-am biruit sfiala şi ne-am alungat frica de întoarcere prin pocăinţă, cum am fost primiţi în milostivele braţe ale Părintelui prin dezlegarea păcatelor, cum s-a făcut ospăţ în cinstea noastră prin Sfânta Împărtăşanie? Şi – lucrul cel mai de seamă – oare purtăm în adâncul inimii încredinţarea că nu suntem în surghiun, ci în casa Tatălui, suntem în milă şi în iubire, nu sub mânie şi sub blestem? Dacă aşa stau lucrurile, duhul nostru nu poate să nu se bucure, chiar dacă trupul ar fi sfâşiat cu gheare de fier – iar dacă nu, nu avem parte de bucurie, chiar dacă am fi înconjuraţi de toate mângâierile lumii…

Aşadar, fraţilor, cine a gustat din bunătăţile aduse pe pământ de Dom­nul – adică şi această lumină a cunoştinţei, şi această libertate de legăturile păcatului, şi puterea de a face binele, şi această vindecare a rănilor inimii, şi această înfiere dumnezeiască – petrece neîncetat într-o neprefăcută bucurie cerească.

Pe aceia îi vom ferici, iar celor străini de starea aceasta le vom dori să intre în bucuria Domnului pe calea cea dreaptă a gustării bunătăţilor care aduc bucuria adevărată.

Nu vă amăgiţi, fraţilor! Bucuria duhovnicească nu este o pornire de o clipă, întâmplătoare, silită a inimii, ci este răsfrângerea stării de bucurie statornică a întregii fiinţe, ce vine mai cu seamă din legăturile ei cu Dumnezeu şi din pri­mirea de la El a mai înainte pomenitelor bunătăţi. Ne putem încorda inima cu de-a sila spre bucurie, însă bucuria va fi azvârlită din ea îndată, ca un băţ aruncat vertical în apă. Ne putem amăgi pentru o clipă inima zugrăvindu-i bunătăţi părute, însă aceasta va fi nu bucurie, ci beţie, care se sfârşeşte de obicei printr-un mare chin. Luaţi seama, deci, şi nu vă amăgiţi. Puteţi întâlni multe lumini – lumini ale cugetării deşarte, care nu sunt lumini ale cunoştinţei, ci nişte luminiţe asemenea celor care aproape întotdeauna plutesc deasupra trupurilor moarte... Luaţi seama şi nu vă amăgiţi. Sunt oameni care cred că nepunând hotar poftelor îşi lărgesc sfera libertăţii, însă de fapt seamănă cu nişte maimuţe care se încurcă singure în plasă. Nu vă luaţi după pilda lor. Lumea îmbie cu o mulţime de mângâieri ce par a vindeca rănile inimii, dar sunt precum mirajele din pustie sau ca apa sărată ce aţâţă setea! Înstrăinaţi-vă de ele. Şi stăpânitorul acestei lumi, ce suflă răutate asupra noastră în inimă, până la un moment dat ne vorbeşte întotdeauna cu grai dulce, zice-s-ar părintesc, îmbiindu-ne cu îndestulare şi cu odihnă. Izgoniţi de la voi şi încercările de a vă fermeca ale acestui linguşitor.

Fie ca inima voastră să nu ştie de altă bucurie afară de bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Preacurata Stăpână de Dumnezeu Născătoare, cea dintâi primitoare a bucuriei, să ne bucure pe toţi cu această bucurie – pe unii cu simţământul mântuirii împlinite, pe alţii cu nădejdea nemincinoasă a primirii ei, încât fiecare să înalţe cu ea acum laudă: măreşte, suflete al meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Amin!

(din: Sfântul Teofan Zăvorîtul, “Predici”, Editura Sophia, Bucureşti, 2009)

PREDICĂ A ARHIMANDRITULUI EMILIANOS SIMONOPETRITUL DESPRE LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINŢITE

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/la-slujba-liturghiei-mai-inainte-sfintite-ne-rugam-oarecum-tinand-deja-in-maini-sangele-nostru/

 „La slujba Liturghiei mai înainte sfinţite ne rugăm oarecum ţinând deja în mâini sângele nostru…”

 

Legături:

PREDICĂ A ARHIMANDRITULUI EMILIANOS SIMONOPETRITUL DESPRE

LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINŢITE

Predică rostită în Biserica „Sfinţilor Isidori” din Licavitos, 20 martie 1970

Aş vrea ca la Liturghia noastră de astăzi, a Darurilor mai înainte sfinţite, să spunem câteva cuvinte, pe care mi le-am însemnat mai înainte în timp ce voi cântaţi.
Am săvârşit astăzi o Dumnezeiască Liturghie fără a săvârşi o jertfă. Dar cum poate să fie Liturghie de vreme ce, atunci când spunem Liturghie, înţelegem jertfă? În mod sigur, este o lucrare pe care am săvârşit-o ca adunare, ca popor. Dar care este elementul care, în cele din urmă, face ca ea să fie o Liturghie, o jertfă, şi nu numai o slujbă de dimineaţă sau de seară, aşa cum este de regulă. Elementul fundamental al jertfei este moartea şi, după aceea, aducerea ca dar lui Dumnezeu a celui jertfit. La Dumnezeiasca Liturghie săvârşim o re-prezentare a jertfei lui Hristos, prefacem pâinea şi vinul în Trupul răstignit şi înviat a lui Hristos.
Astăzi, adică, am avut o Liturghie, o jertfă, pentru că am înălţat o viaţă, a lui Hristos, viaţă care s-a sfârşit. Când spuneam „Să luăm aminte, cele mai înainte sfinţite Sfintele Sfinţilor”, tocmai în acea clipă înălţăm viaţa dată, pierdută şi, în acelaşi timp, aflată a Domnului nostru răstignit şi înviat. Ceea ce a început deja să facă această rugăciune a noastră, nu o simplă slujbă de seară, ci o Liturghie, o anaforá , a fost tocmai această înălţare atât de expresivă. Tămâia noastră am adus-o ca ridicare a mâinilor noastre, pentru că astăzi, aşa cum am spus, nu s-a săvărşit jertfa Domnului.

Un element fundamental pe care-l vedem astăzi la Liturghia mai înainte sfinţită este înălţarea, înapoierea, dăruirea către Dumnezeu; este sfinţenia, separarea de lume şi afierosirea noastră lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl împlinim prin înălţarea noastră, prin ridicarea inimilor şi a mâinilor noastre, iar apoi prin ridicarea acestui Agneţ, ca pe o viaţă pierdută deja şi, în acelaşi timp, dăruită lui Dumnezeu.

Aşadar, Îl avem pe Hristos, Care a fost omorât, şi pe omul care moare în acea clipă. Asta este sfinţirea, aceasta este sfinţenia, darul făcut lui Dumnezeu, adică Însuşi Hristos Care S-a jertfit, dar şi eu, omul, care mă jertfesc. Nu există nimic care să mă împiedice în această dăruire a sinelui meu, „nici fărădelegea mea, nici păcatul meu, Doamne” (Ps. 58, 4), aşa cum spune în acest sens Psalmistul. „Fără de nelegiuire am alergat” (Ps. 58, 5) lângă Tine, fără nici un lucru care să mă întârzie, să mă afunde, să mă împiedice. Suirea mea către Tine a fost liberă şi deplină. Când Îl avem înaintea noastră pe Domnul, Care deja S-a adus jertfă pentru noi, inima noastră simte de îndată această şi spune: „Cum să nu vrem să ne vindem pe noi înşine ca să Îl dobândim?” Cum e cu putinţă ca noi să nu vindem, să nu predăm, să nu înălţăm şi să nu aşezăm existenţa noastră în mâinile Celui care S-a vândut, S-a dat pentru noi.

Prin urmare, în Liturghia mai înainte sfinţită, Hristos este Cel care a fost omorât, iar omul, cel care este omorât. La slujba Liturghiei mai înainte sfinţite ne rugăm oarecum ţinând deja în mâini sângele nostru.
Elementul reprezentativ al jertfei noastre este înălţarea, atât de cunoscută în Vechiul Legământ. Tot ceea ce era ridicat deasupra jertfelnicului sau pus pe grătarul pe care se ardeau jertfele aparţinea lui Dumnezeu (Ieş. 29, 27-28, Lev. 7, 34). Prin urmare, din clipa în care Cinstitele Daruri, încă înainte de a se sfinţi, au fost înălţate duminică sau astăzi, din clipa în care mâinile noastre s-au ridicat prin sfânta tămâie, din acel moment noi ne-am apropiat de Dumnezeu. Ne-am încredinţat sinele nostru lui Dumnezeu.

Această suire, această ridicare este o sculare a noastră către întâlnirea cu Domnul cel înviat. Odată cu înălţarea cinstitelor şi mai înăinte sfinţitelor Daruri, avem şi propria noastră înălţare. „Scoală-Te, Doamne, întru întâmpinarea mea şi vezi!” (Ps, 59, 5), zice Psalmistul. Domnul este înfăţişat ca unul ce doarme. Dar în ultima parte a acestei Liturghii avem scularea Domnului. „Scoală-Te, Doamne, întru întâmpinarea mea şi vezi!” Eu m-am sculat, acum scoală-Te şi Tu.

Ce este, în realitate, această sculare a Domnului? Nu e nimic altceva decât o coborâre a Domnului, o pogorâre a Lui, o deşertare, o fugă spre noi şi, în acelaşi timp, o vedere a Lui. „Scoală-Te şi vezi!” Când vreau să-ţi vorbesc, când vreau să comunic cu tine, te privesc. Adică, Domnul începe să închege un dialog cu noi, care este un dialog între două persoane, nu între doi indivizi. Este un dialog care se încheagă între două persoane, între două conştiinţe, care, într-un anumit fel, locuiesc împreună, se însoţesc una cu cealaltă, care îşi schimbă locul între ele, înaintează una spre cealaltă, locuiesc una în cealaltă. Dumnezeu şi omul, unul încape în celălalt, pentru că acesta este singurul fel prin care Dumnezeu ne poate vorbi în mod fiinţal.

Prin urmare, această coborâre, această sculare a Domnului şi, în acelaşi timp, şi a noastră este simţirea contactului cu Dumnezeu şi a răspunsului Său, a răsplătirii noastre, care se petrece în vremea Liturghiei mai înainte sfinţite. Este ceea ce spune Sfântul Părinte, anume că Hristos este mâncare şi băutură , fără să înţeleagă prin aceasta doar împărtăşirea prin mâncarea Sfintelor Taine, ci această unitate fiinţală (In. 17,21), care se realizează neîncetat în sânul existenţei noastre.

Aşa cum atunci când cineva mănâncă, se îndulceşte, i se deschide gustul şi vrea să mănânce mai mult, aşa şi această mâncare a Dumnezeirii şi, în acelaşi timp, a noastră către Dumnezeu, locuirea noastră (perihoreza) în existenţa şi iubirea Lui devin o înflăcărare a minţii noastre, pentru că prinderea şi vederea lui Dumnezeu se săvârşesc prin mijlocirea minţii, şi aşa se încheagă un spaţiu cu neputinţă de umplut, de neţinut în frâu, şi o vânătoare reciprocă între mine şi El. În cele din urmă, este o căutare stăruitoare, lacomă, şi o mâncare. Şi pentru că omul nu va putea niciodată să înţeleagă aceasta, spunem că este o taină de neînţeles şi de negrăit pentru mintea omenească. Omul nu ar fi putut niciodată să conceapă o astfel de coborâre a lui Dumnezeu, o astfel de înviere, o astfel de sculare. Duhul omului a conceput o coborâre a lui Dumnezeu şi în filosofie, dar nu a putut să atingă faptul în esenţă şi, de aceea, a rămas de veacuri neînţeleasă.

Coborârea lui Dumnezeu nu e o simplă unire cu noi, ci o asumare a firii omeneşti, o întrupare. Nu a fost, ci este o întrupare, care se realizează continuu, şi pe care mintea omenească n-a putut-o înţelege niciodată. Această sculare a lui Dumnezeu, această jertfă a Lui, care se săvârşeşte pentru totdeauna, este ceva pe care El o ia în Sine Însuşi. Şi tocmai aici zace această înfricoşată taină: nu o săvârşesc eu, o săvârşeşte numai El, prin El Însuşi, şi o săvârşeşte pentru mine.

Şi avem iarăşi unul în doi, ceea ce înseamnă că nici nu mai poţi să îi desparţi. Aşadar este o taină de neînţeles şi negrăită, pentru că nu există nimic analog în viaţa omenească, pentru ca să poată cineva să ia de acolo exemplul şi s-o exprime. Omul nu o înţelege şi, totuşi, – o, minune de neînţeles! – Domnul o săvârşeşte neîncetat şi în vremea în care săvârşim Liturghia. Recapitulând, spunem că Liturghia mai înainte sfinţită este un dar, o sfinţenie, este ceva care este tezaurizat, aparţine deja în mod definitiv lui Dumnezeu, ca o proprietate, ca o comoară a Sa.

În al doilea rând, este o apropiere, o sculare al lui Dumnezeu. Iar scularea lui Dumnezeu este o întrupare, o coborâre. Propria mea sculare este o luare a mea pentru slujire de către acest Dumnezeu şi numai de către El.
În al treilea rând, această slujbă mai înainte sfinţită este o Liturghie, o jertfă, pentru că are elementul permanent al tainei contemplaţiei neîncetate, al privegherii, al acestei vederi mistice, care începe în această clipă şi pe care o exprimă Psalmistul atunci când spune: „Ochii mei mai înainte de dimineaţă Te-au întâmpinat” (Ps. 118, 148) – chiar înainte să văd zorile, înainte să se crape de ziuă, ochii mei Te-au întâmpinat.

Noi Îl rugăm: „Mila Ta, Doamne, mă va întâmpina” (Ps. 58, 10). Dar ceea ce mă întâmpină nu este mila, ci Însuşi Domnul. Neputând să simt asta, o exprim atât de frumos cu cuvântul „milă”, care este lucrarea, energia lui Dumnezeu. El Însuşi mă ajunge, iar eu L-am întâmpinat prin ridicarea ochilor mei. Şi de vreme ce coborârea, chenoza Lui este neîncetată, înseamnă că şi privirea mea misitică, scrutarea mea mistică este neîncetată, aici în chip sacramental, iar în veşnicie în chip mistic.

„Puterea mea în Tine o voi păzi” (Ps. 58, 10), zice Psalmistul. Tu eşti Cel care-mi dai putere, tărie, existenţă, fiinţă, stăpânire. Dacă am putere, dacă am viaţă, aceasta eşti Tu Însuţi. De aceea, „în Tine o voi păzi”. Te privesc neîncetat, Te păzesc, Te urmăresc. Privirea mea nu se dezlipeşte nici o clipă de Tine. Doar un astfel de suflet, doar o astfel de inimă, care-L priveşte în acest fel pe Domnul, este cu putinţă să fie cea peste care Dumnezeu şi întreaga Biserică se odihnesc ca peste heruvimi şi peste serafimi. El a făcut totul pentru mine şi eu acum fac totul pentru El. În timp ce mai înainte am avut casnic păcatul, acum El este casnicul meu şi eu casnicul Lui.

Aşadar, această priveghere şi, în acelaşi timp, această împreună-locuire, această viaţă unică aflată în unul singur, care de fapt sunt doi, unul în doi, este al treilea element al acestei adunări a noastre de slujbă. Şi în timp ce trăim mereu Taina şi faptul acesta mistic, cu toate că suntem sătui, totuşi, iubiţii mei copii, de câte ori nu se întâmplă să nu avem simţirea mâncării Lui, a Celui pe care Îl mâncăm şi preschimbă existenţa noastră!
O astfel de viaţă lipsită de simţământul vieţii lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci şi fără de sfârşit, poate fi socotită vreodată viaţă? Cred că echivalează cu o moarte, cu o încremenire de cadavru. Viaţa mea viază numai când este „ascunsă în Dumnezeu cu Hristos” (Col. 3, 3), Cel ce vine, Cel omorât şi prezent înaintea mea înviat, doar când este o viaţă pe care e cu neputinţă să o mai desparţi de a Lui.

Predică rostită în Biserica „Sfinţilor Isidori” din Licavitos, 20 martie 1970

Sursa: arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri şi cateheze: TÂLCUIRI LA SFINTELE SLUJBE.

Cuvânt în Vinerea din prima săptămână a Postului Mare –Starețul Nikon Vorobiov, 1963

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/cuvant-in-vinerea-din-prima-saptamana-a-postului-mare-staretul-nikon-vorobiov-1963-1/

Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea

Să aducem și noi pocăință sinceră Domnului, să ne conștientizăm nevrednicia în fața lui Dumnezeu, să ne plângem păcatele înaintea Sa. Să le mărturisim înaintea duhovnicului, fără să ascundem ceva, fără să ne îndreptățim cu nimic.

 spovedanie_foto_magda_buftea-6_0

Foto: Magda Buftea

Cuvânt în Vinerea din prima săptămână a Postului Mare

Starețul Nikon Vorobiov, 1963

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Trece prima săptămână a Postului Mare. Astăzi, mulți merg să se spovedească pentru ca mâine să primească Sfânta Împărtășanie. Dar, Doamne, ne dăm noi seama de Cine ne pregătim să ne apropiem? „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu… Acesta este Sângele Meu„, spune Domnul Atotțiitorul.

Și nu numai că ne invită, dar ne și avertizează: „Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53). Nu poate nimeni să refuze Împărtășania dacă își dorește mântuirea. Dar cum mă apropii de Tine, Doamne? Iată, ascult glasul din altar: ”Sfintele Sfinților!”, iar eu sunt cu totul în păcate. Cum să nu mă înfricoșez când nici Sfinții Tăi nu se considerau vrednici să se apropie de Sfintele Taine: „Stăpâne, Doamne, nu sunt vrednic să mă împărtășesc cu preacinstit Trupul Tău și cu preacurat Sângele Tău… pentru că m-am supus cu totul păcatului și m-am făcut rob dezmierdărilor… ci primește-mă și pe mine, Iubitorule de oameni, Hristoase, ca pe desfrânata și ca pe tâlharul, ca pe vameșul și ca pe fiul cel pierdut” (rugăciunea întâi), se roagă stăruitor Sfântul Vasile cel Mare.

Dar iată cum se roagă Domnului Sfântul Ioan Gură de Aur să binevoiască spre neputința sa: „Doamne, Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic… ca să intri sub acoperământul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu și surpat… ci precum ai binevoit a Te culca în peșteră și în ieslea necuvântătoarelor, așa binevoiește a intra și în ieslea necuvântătorului meu suflet, și în întinatul meu trup…” (rugăciunea a doua). La fel se roagă și Cuviosul Simeon Noul Teolog: „Din buze spurcate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primește-mi rugăciune, Hristoase al meu… Spală-mă cu lacrimile mele, curățește-mă cu ele, Cuvinte. Iartă-mi greșelile și îmi dă îndreptare. Știi mulțimea răutăților mele, știi și bubele mele, și rănile mele le vezi… Pentru aceasta cad înaintea Ta și cu căldură strig către Tine: precum și pe fiul cel pierdut și pe desfrânata, care au venit la Tine, i-ai primit, așa mă primește și pe mine desfrânatul și spurcatul, Milostive…” (rugăciunea a șaptea).

Dacă marii sfinți, plini de Duhul Sfânt, s-au văzut zdrobiți de păcate și cu totul nevrednici să se apropie de Sfintele Taine, atunci noi cum îndrăznim să-L primim? Ce ne facem? Și iată cum Dumnezeu cel Milostiv, care dorește mântuirea tuturor celor rătăciți, spune: ”Pocăiți-vă!”.

La pocăință ne-a chemat din porunca Domnului cel mai mare bărbat din cei născuți din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul. Domnul le-a poruncit și apostolilor Săi să propovăduiască pocăința atunci când i-a trimis la propovăduire. Pocăința este prima poruncă din Noul Testament, prima poruncă a Domnului Iisus Hristos. Pocăința este cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru oameni, mijloc de curățire de păcate și ușă de mântuire. Pocăința este expresia iubirii de negrăit a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută. Pocăința este tăria atotputernică a lui Dumnezeu, tămăduitoarea tuturor rănilor păcătoșilor care se căiesc cu sinceritate.

Prin pocăință, vameșul a ieșit din templu îndreptățit. Pocăința fiului risipitor care irosise totul l-a restaurat în demnitatea sa de mai-nainte. Prin pocăință, tâlharul a fost primul care a intrat în rai. Prin pocăință, Apostolul Petru a recăpătat apostolia, iar Cuvioasa Maria Egipteanca și-a spălat miile sale de păcate de moarte. Și în sfârșit, toți cei care au atins sfințenia, a ajuns la ea prin pocăință. Să aducem și noi pocăință sinceră Domnului, să ne conștientizăm nevrednicia în fața lui Dumnezeu, să ne plângem păcatele înaintea Sa. Să le mărturisim înaintea duhovnicului, fără să ascundem ceva, fără să ne îndreptățim cu nimic. Să ne hotărâm de acum încolo să ne împotrivim cu toată forța oricărui păcat – iar Milostivul Dumnezeu ne va ierta, ne va curăți, va împlini cu noi promisiunea Sanemincinoasă: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmazul, ca zăpada le voi albi” (Isaia 1, 18). Atunci și noi ne vom învrednici fără de osândă să ne împărtășim cu Sfintele, Înfricoșătoarele, de viață dătătoarele Taine – Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Învrednicindu-ne de acest mare dar al iubirii lui Dumnezeu, suntem datori să ne păzim din răsputeri să nu-L mai jignim pe Dumnezeu prin orice păcat samavolnic, pentru ca El să nu Se retragă de la noi.

Trebuie să știm tot ce se va întâmpla atunci cu noi. Despre aceasta Domnul Însuși ne previne: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; și cel ce nu adună cu Mine risipește. Când duhul cel necurat iese din om (prin spovedanie și Împărtășanie), umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieșit. Și venind, o află măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, locuiește acolo; și i se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 23-26).

Astfel, fraților, după Împărtășanie fiți în trezvie, vegheați pentru că vrăjmașul nostru, diavolul, umblă ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.

Amin.

traducere şi adaptare: Ioana-Raluca Onofrei
sursa: pravbeseda.ru via doxologia.ro