Predica a patra la Cincizecime a Sfântului Iustin Popovici: NAŞTEREA BISERICII LUI HRISTOS

–preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-a-patra-la-cincizecime-a-sfantului-iustin-popovici-nasterea-bisericii-lui-hristos_1_1/

Nașterea Bisericii lui Hristos

*

 

 

Predica a patra la Cincizecime (1977)

                  

        Iată fraților, praznicul ce ne spune ce este acela omul: ce este acela sufletul omului, ce este aceea mintea omului, ce este aceea inima omului, ce este acela rostul omului.

        Marele praznic de astăzi ne spune această taină. Domnul, creându-ne ca oameni, pentru ce ne-a dăruit Duh Sfânt? Ne spune praznicul de astăzi: pentru aceea ca noi să ne desăvârșim sufletul prin Sfântul Duh, să creștem în Duh Sfânt, să mergem cu Sfântul Duh prin această lume și prin toată veșnicia. Bre, omule, nu este o glumă! Dumnezeu nu a glumit atunci când a creat omul. Omul este o taină profundă și măreață, cea mai mare taină dumnezeiască în această lume.

         La Înălțare, ce am proslăvit? Am proslăvit pe Domnul Hristos, Care cu trupul S-a urcat și S-a înălțat la Ceruri (Luca 24,51). Ce a spus prin aceasta Domnul? Domnul a spus că trupurile noastre, al meu și al tău și al fiecăruia, voi învia din morți și se vor înălța deasupra tuturor Cerurilor. Domnul a devenit om ca să arate calea omului prin această lume. Și ceea ce s-a întâmplat cu trupul Său, se va întâmpla cu trupul fiecăruia, cu trupul fiecărui om.

         Și astăzi, de ziua Pogorârii Sfântului Duh, de ziua Sfintei Treimi – ce slăvim? Slăvim cea mai mare minune a acestei lumi, fraților. Slăvim nașterea Bisericii lui Dumnezeu. Ce reprezintă această naștere a Bisericii lui Dumnezeu? Pogorârea Sfântului Duh asupra Sfinților Apostoli, asupra Bisericii lui Hristos, și călăuzirea Bisericii de către Sfântul Duh prin această lume, și prin toate lumile. Sfântul praznic de astăzi arată care este puterea și tăria Domnului Hristos și în ce constă credința noastră. Pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciunea acestui veac, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2,5) – cum spune Sfântul Apostol. În Puteri și în Duhul Sfânt.

         Iată, doisprezece pescari din Galileea, doisprezece țărani simpli pleacă în lume după Ziua de astăzi să propovăduiască cea mai mare minune, cea mai dragă minune – pe Domnul Hristos, Cel Înviat din morți! Și cu puterea Sa, cu puterea Sfântului Duh, fac minuni pe care oamenii niciodată nu le-ar putea face fără puterile dumnezeiești ale lui Dumnezeu. După acest mare și slăvit praznic doisprezece pescari simpli au plecat în lume. De ce? Să-L propovăduiască pe Domnul Hristos Cel Înviat. Pe Domnul Hristos Cel Înviat! Aceasta înseamnă să-L propovăduiască pe Biruitorul morții, pe Biruitorul păcatului, pe Biruitorul diavolului. Ei nu s-au temut de nimeni în această lume. Întregul Imperiu Roman de atunci, întreaga Împărăție romană s-a ridicat împotriva lor. Ei au devenit făclii, ce i-au ars pe păgâni. Până în anul trei sute treisprezece, adepții lui Hristos au fost permanent prigoniți întru numele lui Hristos. Și cine a biruit? Oare, armele Imperiului Roman? Nu, nu, nu! Au biruit doisprezece pescari simpli din Galileea. Cu ce? Cu puterea lui Hristos! Au tămăduit bolnavi, au înviat morți, au făcut nenumărate minuni, au alungat diavoli. Lumea a fost uluită și stupefiată, i-au prigonit, i-au constrâns să se lepede de aceasta. Nu! Nimeni dintre ei nu s-a lepădat de Domnul Hristos, toți au mers cu bucurie la moarte, toți au mers la pierzanie pentru Domnul Hristos.

        De aceea, noi, creștinii, nu ne temem de moarte, nu ne temem de prigonitorii noștri. Să știe, noi avem armă sigură pentru biruință, iar aceasta este moartea pentru Domnul Hristos. Noi prin aceasta biruim! Atunci când marele Sfânt al lui Dumnezeu, Grigorie Teologul s-a adresat creștinilor în veacul al patrulea, a spus: Știți că noi, creștinii, avem arma sigură a biruinței, și aceasta este moartea pentru Domnul. Noi cu bucurie mergem să murim pentru Domnul Iisus, căci înaintea noastră este deschisă Veșnicia, înaintea noastră este deschisă Viața veșnică, înaintea noastră este deschisă Împărăția Cerurilor. Ce ne vor face oamenii, ce ne vor face prigonitorii de astăzi? Chinuri, chinuri… Țânțari care scuipă la soare și scuipatul se întoarce asupra lor înșile.

       Da, noi, ca creștini, suntem chemați ca să ne desăvârșim prin Sfântul Duh, prin Duhul Care i-a făcut pe Apostoli Mucenici, și pe toți, pe nenumărați Mucenici, și pe nenumărate milioane de Mărturisitori ai Domnului Hristos, și astăzi și ieri și în toate veacurile. Ce trebuie să facem cu sufletele noastre? Ceea ce au făcut Sfinții Apostoli cu sufletele tuturor credincioșilor; să ne umplem de credința în Domnul Hristos, de credință neclintită; să ne umplem de dragoste față de Domnul Hristos și față de frații noștri; să ne umplem de rugăciune, de post, de toate virtuțile evanghelice: și, astfel, dobândim Sfântul Duh, astfel, creștem în duh, propriul suflet îl înălțăm la Cer, îl facem nemuritor și veșnic, Îl aducem pe Sfântul Duh întru el.

      Care este scopul viețuirii noastre? Scopul viețuirii noastre este să dobândim cât mai mult* Duh Sfânt, ca să putem birui orice păcat, orice rău, orice diavol în această lume. Și aceasta se realizează, frații mei, cu ajutorul rugăciunii, postului, milosteniei, milei și a tuturor celorlalte virtuți evanghelice. Scopul viețuirii noastre este dobândirea Sfântului Duh. Dacă Îl vom dobândi, ce ne vor mai putea face oamenii? Bucuria noastră constă în aceea că noi suntem mai puternici decât moartea, nu numai decât moartea, ci mai puternici decât diavolul, decât orice păcat. De aceea, ați auzit la Sfânta Liturghie: Sus să avem inimile! Nu ne temem de prigonitorii noștri, nu ne temem de aceia care vor să ne ia sufletele, ci cu credință în Domnul Hristos îi vom birui pe toți vrăjmașii credinței noastre. Și cu moartea noastră, dacă este nevoie.

* Aici “cât mai mult” are sens adverbial — altfel s-ar putea înţelege că Duhul Sfânt se dă la cantitate.  Sensul este de a dobândi, de a fi părtaşi Duhului Sfânt într-o măsură cât mai mare.  Lucrarea Harului Duhului Sfânt asupra noastră este mai întâi curăţitoare (ne curăţeşte de patimi), apoi luminătoare şi îndumnezeitoare.  Mai este şi aspectul că noi ne împotrivim acestei lucrări prin egoism, trufie şi iubirea de păcat, astfel încât Harul Duhului Sfânt lucrează în noi pe măsura pocăinţei noastre, adică a voinţei de a părăsi păcatul şi de a ne uni cu Hristos. (Ana Elisabeta — “Dragostea se bucură de adevăr”)

        Fie ca Bunul Dumnezeu în Ziua de astăzi, să ne dăruiască puterea și tăria să ne naștem duhovnicește, fiindcă în ziua de astăzi este născută Biserica lui Dumnezeu, și pentru că astăzi este ziua ei de naștere, astăzi este și ziua de naștere a fiecărui creștin, a tuturor creștinilor îndeobște. Ziua de naștere în Domnul Hristos, ziua de naștere în veșnicia noastră, ziua de naștere pentru tot ceea ce este Ceresc și mai presus de Ceruri.

       Astăzi, așa cum se spune în minunatele cântări bisericești, s-a împlinit praznicul, s-a plinit mântuirea. Dumnezeu și Domnul Hristos a spus omului pentru ce este omul în această lume. I-a dăruit toate mijloacele pentru îndumnezeire, i-a dăruit toate mijloacele pentru Viața veșnică. De aceea nu încetăm, fraților, să-L mărturisim pe Domnul Hristos cu îndrăzneală și cu bărbăție, cu curaj – pe Singurul Biruitor al păcatului, al morții și al diavolului. Și Lui să I ne închinăm, întru El să viețuim, și în lumea aceasta și în cealaltă. Amin.

Advertisements

14 IUNIE: POMENIREA CUVIOSULUI IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE – BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/biserica-ortodoxa-ca-cincizecime-continua/

CUVÂNT AL PREACUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRU

IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE:

BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ[1]

“Cine este Dumnezeul-Om Iisus Hristos? Cine este în El Dumnezeul şi cine omul? Cum se cunoaşte Dumnezeul în Dumnezeul-Om şi cum omul? Ce ne-a dăruit nouă oamenilor Dumnezeul în Dumnezeul-Om? Toate acestea ni le învederează Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”. Ne descoperă adică tot adevărul despre El, despre Dumnezeu în El şi despre om şi despre ceea ce ne-a dăruit nouă prin toate acestea. De asemenea, aceasta depăşeşte infinit orice au văzut vreodată ochii oamenilor şi urechile lor au auzit şi inima lor a simţit vreodată[2].

Prin viaţa Sa trupească pe pământ Dumnezeul-Om a întemeiat Trupul Său dumnezeiesc-omenesc, Biserica, şi prin aceasta pregăteşte lumea pământească pentru venirea, viaţa şi activitatea Sfântului Duh în Trupul Bisericii, ca suflet al Acestui Trup. În ziua Cincizecimii Sfântul Duh a coborât din cer în trupul dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi a rămas pentru totdeauna în acesta ca suflet făcător de viaţă al lui. Acest trup dumnezeiesc-omenesc văzut al Bisericii îl constituie Sfinţii Apostoli cu credinţa lor în Dumnezeul-Om Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit. Şi pogorârea şi întreaga lucrare a Sfântului Duh în trupul dumnezeiesc al Bisericii vine de la Dumnezeul-Om şi din pricina Dumnezeului-Om[3]. Orice în iconomia dumnezeiesc-omenească a mântuirii a venit de la Persoana dumnezeiesc-omenească a Domnului nostru Iisus Hristos. În sfârşit, toate se rezumă şi există în categoria dumnezeiesc-omenescului, chiar şi lucrarea Sfântului Duh. Orice energie a Sa în lume este nedespărţită de eroismul dumnezeiesc-omenesc al Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Cincizecimea cu toate veşnicele daruri ale Dumnezeirii Treimice şi ale acestui Sfânt Duh întemeiază Biserica Sfinţilor Apostoli, adică a Sfintei Credinţe Apostolice, a Sfintei Predanii Apostolice, a Sfintei Ierarhii Apostolice şi chiar orice lucrare apostolică care este dumnezeiesc-omenească.

Sfânta zi duhovnicească care a început cu Sfânta Cincizecime continuă neîntrerupt în Biserica Ortodoxă cu o nespusă desăvârşire a tuturor darurilor celor dumnezeieşti şi a puterilor celor de viaţă făcătoare[4]. Orice lucru în Biserică există în Duhul Sfânt şi de la El şi ceea ce este foarte mic şi ceea ce este covârşitor de mare. Când preotul tămâind în Biserică Îl roagă pe Domnul Iisus Hristos să trimită harul Sfântului Duh, dar şi când negrăita minune a lui Dumnezeu – Sfânta Cincizecime – se repetă înaintea hirotoniei episcopului şi dă întreaga plinătate a harului, prin aceasta se mărturiseşte învederat că întreaga viaţă a Bisericii fiinţează prin Sfântul Duh.

Nu există îndoială că Domnul Iisus Hristos este în Biserică prin Sfântul Duh şi că Biserica există în Domnul Iisus Hristos prin Sfântul Duh. Domnul este Capul şi trupul ei, iar Sfântul Duh este sufletul Bisericii[5]. Încă de la începutul iconomiei dumnezeieşti-omeneşti a mântuirii Sfântul Duh s-a legat cu temelia trupului lui Hristos, „a Cuvântului care a zidit trupul”[6].

În realitate, fiecare Sfântă Taină şi toate dumnezeieştile virtuţi sunt o sfântă-înduhovnicire (pnevmatizare). Prin ele, Duhul Sfânt vine la noi şi înlăuntrul nostru. El coboară esenţial[7] ceea ce înseamnă cu adevărat şi fiinţial cu toate însemnatele Lui energii dumnezeieşti. Aceasta este bogăţia Dumnezeirii. Aceasta este plinătatea harului[8]. Aceasta este harul şi viaţa fiecărei fiinţe[9]. Este Evanghelie testamentară şi veşnică. Prin Sfântul Duh, Domnul nostru Iisus Hristos locuieşte întru noi şi noi întru El. Doar El mărturiseşte prezenţa Sfântului Duh în noi. Prin Sfântul Duh noi trăim în Hristos şi El în noi. Desigur, aceasta o cunoaştem „din Duhul pe care ni L-a dat”[10].

Într-un cuvânt, întreaga viaţă a Bisericii cu toate nenumăratele ei realităţi dumnezeiesc-omeneşti este călăuzită şi însoţită de către Duhul Sfânt, care întotdeauna este Duhul Dumnezeului-Om Hristos[11]. De aceea s-a scris în Sfânta Evanghelie „iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui”[12].

Marele Vasilie, cel iniţiat heruvimic în taina dumnezeiesc-omenească a Bisericii, ca în cea mai iubită a-tot-taină a lui Dumnezeu, propovăduieşte mesajul cel atotadevărat şi îmbucurător că „Duhul Sfânt zideşte (ca un arhitect) Biserica lui Dumnezeu”[13]“.

(Traducere Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea Episcopului Atanasie Jevtici, „Viaţa Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părinte Iustin Popovici”, Ed. Nekt. Panagopoulos, Atena, 2001, pp. 155-158)

[1] Fragment din volumul al III-lea al Dogmaticii Părintelui Iustin.[2] Vezi In. 15:26; 16:13; I Cor. 2: 4 -16; Efes. 3:5.[3] Vezi In. 16: 7-13; 15:26; 14: 26.[4] Vezi Fapt. 10: 44-48; 11: 15-16; 15: 8-9; 19,6.

[5] Vezi I Cor. 12: 1-28.

[6] Octoih, gl. I, cântarea a III-a a Canonului Preasfintei Treimi de la Miezonoptică.

[7] Penticostar

[8] Efes. 5: 25-27.

[9] Penticostar.

[10] I In. 3:24.

[11] Gal. 4:6.

[12] Rom. 8:9.

[13] Isaia cap. 3 gr + 30 coloana 289 D.

 

 

CITIŢI ŞI: 

http://acvila30.ro/2011/04/24/ultimul-cuvant-al-parintelui-iustin-popovici-la-ultimul-pasti-pe-acest-pamant/
http://acvila30.ro/2011/04/10/omilie-la-duminica-a-v-a-din-post-„doamne-mai-inainte-de-sfarsit-pana-ce-nu-pier-mantuieste-ma”/  

http://acvila30.ro/2011/04/02/scara-raiului-omilie-la-duminica-sf-ioan-scararul/
http://acvila30.ro/2011/04/02/sfanta-maria-egipteanca-pocainta-care-preschimba-iadul-in-rai/
http://acvila30.ro/2010/11/21/protopresbiter-theodor-zisis-sustinere-a-clericilor-prigoniti-din-biserica-serbiei-episcopul-artemie-si-arhimandritul-simeon/
http://acvila30.ro/2010/09/25/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-ii/
http://acvila30.ro/2010/09/24/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-i/
http://acvila30.ro/2010/06/07/4077/
http://acvila30.ro/2010/05/09/secvente-video-de-la-canonizarea-cuviosilor-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/03/imagini-video-cu-sfantul-iustin-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/04/popor-credincios-lupta-te-pentru-credinta-ta/
http://acvila30.ro/2010/05/03/video-de-la-proclamarea-canonizarii-cuviosilor-parinti-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/01/asezarea-in-randul-sfintilor-a-cuviosului-iustin-popovici-si-a-egumenului-simeon/

Ortodoxia în fața provocării ,,religiei universale”, Stavros Bozovítis teolog – filolog (din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/08/ortodoxia-in-fata-provocarii-religiei-universale-destavros-bozovitis-teolog-filolog/

Ortodoxia în fața provocării ,,religiei universale”

 de Stavros Bozovítis (teolog – filolog)

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 de Stavros Bozovítis (teolog – filolog)

descărcare (2),,Cine va putea să găsească apă,

Izvoarele de apă ale ochilor să le deschidă?

Cine, cu lacrimi negre va jeli,

Pe cei răniți, pe cei morți,

Pe cei îndurerați din poporul meu?”

Astfel, în urmă cu 27 de secole, prinse a jeli profetul pe cei ai săi: ,,Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea pe cei loviţi ai fiicei poporului meu?”.

,,De ce te jelești, pe cine plângi, Ieremia? Plâng pe fiicele și fiii poporului meu”.

Vedea profetul cum poporul său cel ce l-a părăsit pe Dumnezeu era dus în robie în pământ străin, în Babilon, și se tânguia…și căuta un loc îndepărtat unde să plece: ,,O, de mi-ar da cineva un adăpost de călători în pustiu, aş părăsi pe poporul meu şi m-aş duce de la ei, căci cu toţii sunt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători!” (Ieremia 9, 2).

Astfel se jeleau, astfel plângeau profeții. Plângeau pentru păcatele poporului, îl mustrau și îl îndrumau pe calea Legii lui Dumnezeu. Când poporul păcătuia, profeții îl mustrau foarte tare. Iar atunci când poporul se abătea de la Domnul și cădea în idolatrie, atunci cuvântul profeților era ca o sabie: ,,Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea” (Isaia 1, 2). Atunci, în acele situații când poporul cădea în idolatrie, profeții îl mustrau, în principal cu două cuvinte: Desfrânaților și adulterilor! De aceea, profeții strigau în Ierusalim: ,,Desfrânato, ascultă cuvântul Domnului” (Iezechiel 16, 35). Și, din vremurile acelea, străbătând veacurile și timpul, privirea și strigătul lor ajung până astăzi la noi și veghează asupra noului popor al lui Dumnezeu, Biserica, Mireasa lui Hristos, care astăzi este atrasă și forțată să se scufunde în această mocirlă a ,,religiei universale și să-și piardă conștiința de sine că ea reprezintă Adevărul: Împărăteasă și nu țiitoare, Lumină a lumii și Mireasă! La fel se întâmpla în urmă cu trei mii de ani, când slăvitul împărat era uimit la vederea iubitei sale: ,,Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zorii străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută?” (Cântarea Cântărilor, 6, 10). Biserica, în toată slava sa, în autentica sa prezență! Zorii zilei care aduc bucuria în lume. Lună cu frumusețea mistică a vieții interioare. Soare care luminează toate. Falange inexpugnabilă, pregătită de război.

La fel se arată ea, slăvită, și în capitolul XII din Apocalipsă: ,,…femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apocalipsa, 12, 1). Așadar, ea nu este femeia beată din capitolul XVII, călare pe o fiară roșie, având scris pe frunte numele ei: ,, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (Apocalipsa, 17, 5).

Să vorbim, așadar, în cele ce urmează, despre această bețivă desfrânată. Ea nu este altceva decât biserica decăzută ce aderă, încet, încet la această mișcare, la urâciunea care se numește ,,religia universală”. Nu cred că aderă conștient, ci se lasă înșelată și atrasă în această mocirlă. Iar propaganda o face un fals ,,broscoi” ce pare a fi fiu al Bisericii. În capitolul XVI din Apocalipsă, versetul 13 citim: ,,Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului celui mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte”. Interpreții textului sfânt spun că cel de-al treilea duh necurat care are chipul unei broaște este profetul mincinos care promovează în lume religia universală. Și, fără tăgadă, în zilele noastre, acest rol este interpretat de liderul religios mondial de la Vatican. Acest respingător orăcăit al broaștei celei necurate îndeamnă în mod insidios și metodic Biserica să se lepede de soarele ce o înveșmântează, de veșmântul de nuntă al lui Hristos și să adere la ,,religia universală” cea imorală și urâtă de Dumnezeu.

  1. Adevărul de veacuri al Ortodoxiei

În cei două mii de ani de existență, în unele momente grele, Biserica a acceptat să piardă câteodată aproape tot ce avea: poziția ei, liniștea, proprietățile ori banii. Un singur lucru nu a pierdut: Adevărul!

Din momentul când au fost rostite cuvintele ,,Eu sunt lumina lumii” (Ioan 10, 12), și ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(Ioan 14, 6), Biserica a păstrat ca pe o comoară de neprețuit certitudinea că doar Hristos este Adevărul. Doar Hristos! Autonom, veșnic, infinit! Toți ceilalți și fiecare dintre cei ce trăiesc în lume primesc existența de la Hristos, fiindcă ,,El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Coloseni 1, 17). Așadar, El este totul. El este ,,Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22, 13). Acest Adevăr l-au apărat dintotdeauna Părinții Bisericii și Sinoadele. Ei nu au lăsat să fie schimbată nici ,,o cirtă din Lege” (Matei 5, 18). Ei nu au făcut nici cel mai mic compromis. S-au luptat până la moarte pentru o ,,iotă”. ,,De o ființă cu Tatăl” (omoousios), nu ,,asemănător după ființă cu Tatăl” (omiousios). Războiul împotriva ereziilor a fost titanic iar prețul a fost foarte mare. Sângele mucenicilor a curs din belșug precum șuvoaiele râurilor iar diavolul turba de furie. Dar nu a putut să supună Biserica. Dimpotrivă, nu a făcut decât s-o întărească. Credința s-a întărit iar adevărul ei a fost fixat în cele mai mici detalii: credința că doar Hristos este Dumnezeu-Adevărat. Toți ceilalți așa-ziși dumnezei nu sunt decât creații și plăsmuiri ale închipuirii, demoni: ,,Iar toți dumnezeii neamurilor demoni sunt” (Psalm 95, 5).

  1. Metamorfozarea înșelătoare a ,,religiei universale”

Toate acestea expuse mai sus s-au întâmplat până la începutul secolului al XX-lea, atunci când și-a făcut apariția tumoarea scârnavă a ecumenismului, aducând drept argument unirea tuturor creștinilor. Acesta a fost, însă, doar un pretext. Scopul final real era, de fapt, acela de a conduce lumea spre o unire religioasă sub forma acestei urâciuni în fața lui Dumnezeu care se numește ,,religie universală”. O astfel de formă a ,,religiei universale” și-a făcut apariția odată cu prima conferință a ,,Parlamentului Religiilor Lumii” ce s-a ținut în 1893 la Chicago. Peste 100 de ani a avut loc ce-a de-a doua conferință, tot la Chicago, iar de atunci, au avut loc astfel de întruniri la fiecare 5 ani, astfel: în 1999 la Cape Town, în 2004 la Barcelona, în 2009 la Melbourne, în 2015 la Salt Lake City.

Ce este, însă această ,,religie universală”?

Este o concepție total greșită că toate religiile sunt bune, ,,corecte” și că fiecare religie ne arată un drum diferit pe care putem ajunge la același Dumnezeu. Așadar, toți ,,liderii” religioși ne îndeamnă să colaborăm pentru crearea unei singure religii, universale, care să ne unească pe toți în fața Tatălui nostru comun, Dumnezeu.

Aceste idei au fost răspândite în Europa Apuseană de către diferiți ,,guru” hinduși care împărtășesc exact aceste idei. La prima conferință ținută la Chicago în 1893, guru Swami Vivekananda spunea: ,,Dacă o anumită religie este adevărată, atunci și toate celelalte sunt adevărate. Noi, hindușii, nu doar tolerăm toate religiile ci și ne unim cu acestea rugându-ne cu mahomedanul în geamie, închinându-ne în fața flăcării lui Zoroastru și îngenunchind în fața crucii Creștinismului”. Astăzi, aceste idei s-au răspândit destul de periculos în Creștinism și în toată lumea în baza ideilor de mai jos ale lui Vivekananda: ,,Dacă cineva din acest auditoriu crede că această unire se va înfăptui prin triumful unei anumite religii și prin dispariția celorlalte, eu nu am să spun decât atât: Fratele meu, speranțele tale sunt deșarte. Nu cumva ar vrea creștinii să devină hinduși? Pentru numele lui Dumnezeu! Sau nu cumva vor vrea hindușii și budiștii să devină creștini? Nu! Creștinii nu trebuie să devină budiști ori hinduși, și, nici aceștia din urmă nu trebuie să devină creștini, ci fiecare religie trebuie să-și însușească spiritualitatea celorlalte păstrând, în același timp, particularitățile proprii, și urmărind să se dezvolte în acord cu propriile legi”. Pentru a-și susține mai bine propaganda unirii tuturor religiilor, Vivekananda a folosit următoarea analogie: ,,Diferitele concepții religioase sunt asemenea unor oameni orbi care încearcă să descrie un elefant. Unul descrie trompa, altul apucă piciorul, celălalt urechea etc. Toți tind să se contrazică până când părerile lor se combină într-un tot și abia atunci vedem elefantul întreg”.

Plecând de la această concepție au apărut de-a lungul vremii, precum ciupercile după ploaie, o mulțime de organizații asemănătoare ,,Parlamentului Religiilor Lumii”: ,,Congresul Religios Internațional” (WCF, www.worldfaiths.org), ,,Inițiativa Religiilor Unite” (URI, www.uri.org), ,,Consiliul Mondial al Liderilor Religioși” (www.millenniumpeacesummit.org), ,,Inițiativa Femeilor lideri religioși și spirituali pentru pacea mondială” (www.gpiw.org), ,,Conferința Mondială a Religiilor pentru pace” (WCRP, www.wcrp.org).

Nu cred că mai este nevoie să menționez că toate aceste întâlniri interreligioase organizate de-a lungul vremii – la unele participând și Papa care, din inițiativa lui, la Assisi s-a rugat împreună cu toți ceilalți lideri și reprezentanți ai diferitelor mișcări religioase – slujesc și cultivă aceeași concepție demonică. Vorbim, într-adevăr de o gândire satanică ce pune semnul egal între adevăr și minciună, amestecă autenticul cu înșelarea și confundă lumina cu întunericul.

Mulți consideră, poate, că toată această evoluție este un proces firesc ce se datorează globalizării. Fără îndoială că globalizarea favorizează o astfel de evoluție. Se cuvine, însă, să subliniem aici factorul principal care pregătește terenul dar și finanțează din umbră, acesta nefiind altcineva decât Sionismul internațional al cărui plan nu este decât omogenizarea și uniformizarea lumii la toate palierele pentru ca aceasta să fie mai ușor de condus și a ușura ducerea la îndeplinire a planurilor perfide de impunere a unei Ordini Mondiale.

Celor care au și cea mai mică umbră de îndoială despre acest lucru le reamintim declarațiile pe care președintele de atunci al Israelului, Shimon Peres, le-a făcut la 4 septembrie 2014 în cadrul întâlniri cu Papa Francisc. Peres propunea în mod insistent ca Papa să ia inițiativa creării unei Organizații a Religiilor Unite, asemănătoare ,,Organizației Națiunilor Unite”, adică o formă oficială a ,,religiei universale”. Această propunere a fost discutată amănunțit și, după cum a declarat reprezentantul Vaticanului, cardinalul Federico Lombardi, ,,este o propunere care va fi analizată de către Vatican”. Planurile pe care Sionismul urmărește să le pună în aplicare sunt favorizate și de confuzia fără limite în care se găsește Protestantismul, dar și de trădarea tragică și căderea Papismului. Iar aceste lucruri nu sunt câtuși de puțin exagerate. Este de ajuns să reamintim de teatrul interreligios de prost gust de la Assisi, dar și de ultima vizită a papei în Constantinopol, la 20 noiembrie 2014. Odată ajuns acolo, înainte de a ajunge la Patriarhia Ecumenică, papa a mers la celebra ,,Moschee Albastră” și a simțit nevoia să se roage. ,,Putem să ne rugăm?, l-a întrebat el pe marele muftiu al Constantinopolului, Rahmi Yaran, care îl însoțea. Și s-au întors amândoi către Mecca și au început să se roage. Dar, oare cărui Dumnezeu s-au rugat…?

În acest sens, amintim și discuțiile teologice interreligioase care au avut loc între 24 și 26 noiembrie 2014 la Salerno (Italia) între teologi catolici și rabini ai cultului iudaic. Dintre declarațiile oferite o reținem pe cea a cardinalului Cocopalmerio care a spus: ,,Biserica este noul popor al lui Dumnezeu. Dar, la fel și Israil a fost, este și va fi întotdeauna poporul lui Dumnezeu, lucru confirmat și de Pavel. În acest sens, orice dorință, sau, mai rău, orice încercare de aducere a evreilor la credința creștină este absurdă și inacceptabilă”.

Sigur! Absurdă și inacceptabilă! O altă formă de trădare a Evangheliei nu cred că ar fi putut să conceapă cineva. Astfel, ne amintim cuvintele Sfântului Iustin Popovici, care, la prima vedere pot părea dure dar ele exprimă cât se poate de clar situația în care ne găsim astăzi. Sfântul Iustin a spus că, ,,în istoria neamului omenesc există trei mari căderi: a lui Adam, a lui Iuda și a Papei”. Și pentru a arăta și mai clar decăderea papismului, să vedem care au fost concluziile conferinței amintite mai sus. Rabinul Greenberg a ținut să-și încheie discursul său cu o glumă: ,,Atunci când Mesia a venit, în cele din urmă, a avut loc o conferință de presă. La un moment dat a fost întrebat dacă aceasta a fost prima sau ce-a de-a Doua venire a Sa. Care a fost răspunsul Său? No comment”. (http://vaticaninsider.lastampa.it/en/news/detail/articolo/rabbi-cocopalmerio-cei-unedi-37881/).

Evreii au prevestit cu deosebită precizie forma și lucrarea Antihristului și a falsei sale biserici pe care, cu multă sârguință o pregătește Papismul, cu largul concurs și al unor episcopi ortodocși. În ce hal am ajuns!

Iar lucrul cel mai rău este că toate aceste acțiuni și declarații au afectat și conștiința mărturisitoare a ortodocșilor. În unele cazuri, într-un asemenea grad, încât veșnicul de pomenire Sávvas Agourídis, profesor la Facultatea de Teologie din Atena, să-și asume rolul principal în editarea ,,Sfintei Scripturi Universale” editată cu recomandarea escrocului spiritual sud-coreean Mun și care este folosită acum de toate mișcările religioase pentru a-și susține ideile rătăcite. Însă această așa-zisă ,,Scriptură” nu este singurul rău care se răspândește, pentru că suntem martorii unei avalanșe de astfel de fenomene. Peste tot încep să se ridice ,,biserici” în care să se roage toți cei care ,,cred” în Dumnezeu. Așa este, de exemplu, ,,Biserica Unicului (Dumnezeu)” ce se ridică la Berlin. Astfel, în cartierul Petriplatz se ridică o biserică în care să se poată ruga laolaltă creștinii, musulmanii și evreii. Este vorba de un lăcaș denumit ,,Casa Unicului”. Aceasta va fi biserică, sinagogă și moschee, toate trei într-un singur spațiu. Planurile construcției au fost deja aprobate și, în curând, această biserică, ce nu este decât un afront la adresa creștinismului, va fi gata. Rabinii, imamii și pastorii se declară cu toții entuziasmați de această lucrare inovatoare unică!…

O altă asemenea monstruoasă ,,biserică” ridicată în numele ,,religiei universale” se găsește în orașul Kazan din Rusia. La 10 km de depărtare de orașul Kazan, în orășelul Staroye Arakchino a fost ridicată o ,,biserică” în numele ,,religiei universale” unde sunt reprezentate cele mai importante 12 religii ale lumii. Artizanul acestei ,,realizări” este Ildar Khanov, un tătar musulman care susține că în 1994 i s-a arătat Iisus Hristos pe țărmul Volgăi și i-a poruncit să ridice o biserică pentru toate religiile. După spusele, lui Hristos i-ar fi spus: ,,Ildar, trezește-te mâine la ora 6 dimineața, ia un ciocan și începe să zidești temelia unui lăcaș unde să fie cinstite toate religiile”. Astfel a fost ridicată această construcție monstruoasă, ridicată după planurile catedralei ,,Sfântul Vasile” din Moscova. Această ,,biserică universală” are turlă asemeni unei biserici ortodoxe, clopotniță, minaret, turlă de geamie, turlă de sinagogă, piramidă, o stupă budistă ș.a. care reprezintă cele 12 cele mai importante religii ale lumii. Cu toate acestea, Ildar s-a declarant parţial mulțumit pentru că el ar fi dorit să reprezinte 16 religii, nu doar 12! În interiorul construcției se găsesc tot felul de reprezentări: Cruci, semiluni, Steaua lui David, dragoni, şi, de asemenea, ,,altare” pentru toate cele 12 religii. Prefectura din Cazan a numit această construcție monstruoasă ,,Biserica tuturor religiilor”.

Cel mai rău exemplu la care ne vom referi este biserica ,,ortodoxă” a Sfântului Nicolae ridicată lângă Turnurile Gemene din New York  și care a pierit împreună cu acestea. După 11 septembrie, autoritățile nu au mai dorit să acorde autorizația de reconstrucție a acesteia. După mai multe procese, însă, autoritățile au cedat, cu condiția, însă, ca acest locaș să fie al poporului american și care să aibă spații de rugăciune pentru toate cultele religioase. Și, din păcate, din pricina presiunilor autorităților, o astfel de ,,biserică” a început deja să se ridice.

În Grecia, invazia ,,religiei universale” și-a făcut debutul prin așa-zisul ,,Nou program de studii al orei de religie” pe care Ministrul Învățământului se arată hotărât să-l impună, și care nu este unul de predare al religiei (ortodoxe) ci al religiilor. Iar aceasta este o oarecare diferență…

Aici, însă, apare o întrebare chinuitoare:

  • Cum am ajuns aici?

La această întrebare cât se poate de îndreptățită vom încerca să răspundem prin 2 exemple. Primul se referă la conducătorii noștri bisericești iar celălalt la fiecare dintre noi.

Primul exemplu l-am luat din povestea cu Cloșca cu pui și Luceafărul, poveste pe care mi-aduc aminte că am auzit-o de foarte multe ori din gura mamei mele când eram copil. Să ascultăm povestea, așadar.

Cloșca a rămas orfană de mamă. Tatăl său s-a recăsătorit atunci iar Cloșca a mai avut un frățior, pe Luceafăr. Cei doi frățiori se iubea foarte mult, însă mama vitregă nu o iubea pe Cloșcă, ci o ura din tot sufletul. Atunci, cei doi copii s-au înțeles și au fugit amândoi de-acasă. Pe drum, însă, Luceafărului i s-a făcut sete. A găsit puțină apă într-o urmă de copită de miel și a băut de-acolo și s-a transformat și el în miel. Mergând, au ajuns la grădină mare care avea în mijloc un palat. Atunci a apărut fiul de împărat iar Cloșca a vrut să se ascundă într-o scorbură de copac. Prințul a văzut-o la timp, însă, și i-a spus să coboare din copac. Ea nu vroia să coboare cu nici un chip. Atunci, o vrăjitoare bătrână a pus prinsoare cu fiul de împărat că ea va reuși s-o facă să coboare din copac. Bătrâna a cerut doar o copaie, un sac de făină, un ciur, un purcel și o nuielușă. S-a dus și s-a așezat sub copac. A întors copaia cu scobitura în jos, a întors ciurul invers, a pus făină deasupra și a început să cearnă. În mod firesc, făina s-a împrăștiat peste tot. Purcelușul a venit imediat și a început să mănânce. Cloșca, de sus vedea toate acestea. A strigat la bătrână:

  • Hei, bătrâno, nu ții bine ciurul și copaia ai așezat-o invers. Fii atentă și la purcel că îți mănâncă făina!

Bătrâna vrăjitoare se făcea că nu aude:

  • Nu aud bine, fato, coboară de acolo.

Cloșca a coborât mai jos și i-a spus iar bătrânei:

  • Hei, bătrâno, nu ții bine ciurul și copaia ai așezat-o invers. Fii atentă și la purcel că îți mănâncă făina!

Bătrâna, la fel:

  • Nu aud bine, fata mea, vino aici, jos!

Atunci, Cloșca s-a văzut nevoită să coboare. Prințul, însă, care se înțelesese cu bătrâna, se găsea ascuns în apropiere. Cum a coborât, el a alergat în grabă și a prins-o.

Aceasta este povestea al cărei sfârșit îl vom afla mai jos.

Așa s-a întâmplat și cu Ortodoxia noastră. S-a lăsat înșelată de vrăjitoarea cea rea, care este lumea aceasta decăzută, și a coborât de la înălțimea măreției ei, din slava ei dumnezeiască, fiind în primejdie să devină la fel ca lumea aceasta ce se află sub stăpânirea Satanei și să fie atrasă precum o desfrânată să se închine altui dumnezeu. S-a lăsat amăgită atunci când a auzit îndemnul ,,coboară jos”. Au fost amăgiți conducătorii noștri bisericești, nu doar atunci când au purtat dialoguri cu eterodocșii, dar mai ales când au început să îi frecventeze pe aceștia, și, deși la nivel de discuții lucrurile nu au avansat în nici un fel, ei au continuat să meargă înainte, să se înfățișeze împreună cu aceștia și să vorbească despre unire. O unire forțată, o unire imposibilă în fapt.

Iar lucrurile stau cu atât mai rău cu cât toate aceste evenimente se desfășoară la nivel interreligios și, astfel, nu facem decât să ne îndreptăm cu pași repezi spre instaurarea ,,religiei universale”. Noi, cum am acceptat așa ceva?

Putem găsi răspunsul în povestea lui Olivier Clerc cu broscuța.

Olivier Clerc, scriitor franco-elvețian, cunoscut în special pentru faptul că a militat pentru pacea și înțelegerea în relațiile interumane, prin povestioara care urmează, înfățișează rezultatele catastrofale ale lipsei conștientizării schimbărilor care influențează defavorabil societatea noastră.

Broscuța care nu știa că o să fiarbă…

,,Imaginați-vă, spune Clerc, o oală plină cu apă rece în care înoată nestingherită o broscuță. Veți pune apoi oala să fiarbă la foc mic. Apa începe să se încălzească. Broscuța simte apa călduță și se simte din ce în ce mai bine. Însă, temperatura apei continuă să crească. Broscuța simte acest lucru, se simte puțin obosită, dar, cu toate acestea nu o cuprinde frica. Acum apa este foarte fierbinte iar broscuța nu se mai simte la fel de comod dar este epuizată. Din acest motiv rabdă și nu reacționează. Temperatura apei continuă să crească, broasca începe să fiarbă în apa clocotită și, până la urmă moare.

Dacă aceeași broscuță ar fi fost aruncată direct în apă fiartă la 50 de grade, dintr-o singură săritură, ar fi reușit să iasă din oală și nu ar fi murit”.

Povestioara de mai sus ne demonstrează faptul că, atunci când o schimbare se produce într-un mod suficient de lent, atunci conștiința nu mai este la fel de vigilentă, și, în cea mai mare parte a situațiilor, nu provoacă nici o reacție, nici o rezistență, nici un fel de împotrivire.

Dacă am fi observat ceea ce se întâmplă în societatea noastră de câteva decenii încoace, am fi putut să înțelegem că am început să ne abatem de la calea cea dreaptă, lucru care se întâmplă până astăzi. Situații care, în urmă cu 20, 30 ori 40 de ani ne-ar fi făcut să ne înfiorăm, încet, încet au devenit lucruri comune și trec absolut neobservate pentru cei mai mulți dintre noi.

În numele progresului, al științei și al câștigului, au loc tot timpul abuzuri împotriva libertății personale a fiecăruia, a valorii umane, a integrității naturii, a frumuseții și a bucuriei de a trăi, într-un ritm lent dar continuu, cu complicitatea continuă a unor victime ignorante, care, poate că, între timp își pierd capacitatea și dorința de a se apăra.

Toate aceste avertismente cu privire la viitorul nostru, în loc să provoace reacții și măsuri de prevenire, nu fac altceva decât să pregătească psihologic lumea cu privire la ceea ce urmează, astfel încât să primească și să accepte condițiile dramatice inumane de viață ce vor fi impuse. Insistența cu care mass-media bombardează continuu, asemenea unor lovituri de ciocan, cu informații în fiecare zi, nu fac decât să obosească creierul și îl fac să-și piardă capacitatea de a distinge și deosebi în diferite situații.

Când am început să vorbesc despre aceste lucruri, avertizam cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Acum vorbesc despre ceea ce se întâmplă deja! Trebuie să înțelegem că, în acest moment suntem în oala cu apă care fierbe. Trebuie să alegeți! Așadar, dacă încă nu sunteți deja fierți pe jumătate, asemenea broscuței, adunați-vă puterile, faceți un salt și săriți din această oală care fierbe înainte de a fi prea târziu! Deja suntem pe jumătate fierți! Sau nu? Întrebarea este adresată fiecăruia dintre noi.

  1. ,,Religia viitorului” și Marele Sinod.

Această mare problemă, vitală și extrem de periculoasă ar fi trebuie să fie prima, sau printre primele pe care ar trebui să le ia în discuție Marele Sinod. Pentru că astfel se pregătește terenul pentru impunerea religiei lui Antihrist. Iar această ,,religie” va fi susținută de ,,falsul profet” despre care se vorbește în cartea Apocalipsei. Iar ceea ce spun nu este câtuși de puțin exagerat.

Antioh al IV-lea Epifanul, care nu este decât o preînchipuire a Antihristului, este cel care a impus la vremea sa un unic sistem religios. Citim în Cartea I a Macabeilor: ,, Şi a scris regele Antioh la toată împărăţia sa să fie toţi un popor şi să părăsească fiecare legea sa. Şi au primit toate neamurile cuvântul regelui”. (I Macabei 1, 43-44). Ei, această urâciune a pustiirii, Marele Sinod o ignoră ca și cum ar fi un lucru neînsemnat, fără valoare, o problemă inexistentă. În tot acest timp, fenomenul mătură totul în cale și pregătește tronul fiarei iadului din noul Babilon care întruchipează taina înfricoșătoare a fărădelegii.

  1. Datoria noastră, a Ortodocșilor

În aceste condiții, este cât se poate de clar ce au de făcut toți cei care mărturisesc cu adevărat credința ortodoxă. Pentru că răsuflarea cea urât mirositoare a Antihristului se simte tot mai aproape, este nevoie ca în acest aluat să fie așezat fermentul viu al Ortodoxiei pentru ca aluatul să dospească, mesajul Evangheliei să ajungă la toate neamurile, la toate limbile, la toate popoarele iar Crucea Ortodoxiei să lumineze de la un capăt la altul al pământului. Iar sfârșitul va fi triumfător, asemenea poveștii cu Cloșca și Luceafărul:

Atunci când fiul de împărat a prins-o, Cloșca a început să plângă. El i-a spus, însă, că o iubește și că vrea s-o facă soția sa. Ea a primit, însă i-a cerut să-i dea voie să-l ia cu ea la palat și pe Luceafăr, cel prefăcut în mielușel, pe prietenul ei. Prințul a primit, iar peste câteva zile a avut loc și nunta. Cloșca strălucea în rochia de mireasă și toți se minunau de frumusețea ei. Soacra sa, însă, o invidia în ascuns. Ca să-i facă rău, a poruncit ca mielul să fie înjunghiat și pus la frigare, lucru care s-a și întâmplat. Mielul a fost adus mesenilor dar Cloșca nu s-a atins de el. A cerut doar să primească oasele ce vor rămâne după ospăț. Le-a luat și le-a îngropat într-un colț al grădinii. Pe locul acela a răsărit un portocal care avea o portocală de aur tocmai în vârf. Din pizmă, soacra ei a cerut ca portocalul să fie tăiat. Au încercat în zadar slujitorii să taie portocalul dar nu au reușit: de câte ori se apropiau, crengile îi loveau fără milă. Atunci a încercat și Cloșca să ia portocala. Portocalul s-a aplecat iar portocala cea de aur s-a lăsat singură în mâna întină a copilei. Imediat ce a ajuns în mâna ei, Cloșca a auzit o voce:

  • Ține-te, copilă, o să te iau să plecăm din lumea aceasta rea.

Portocalul a început să crească, să se înalțe, din ce în ce mai mult. Cloșca a prins a striga:

  • Rămâi cu bine, prințule! Rămâi cu bine, tată socrule! Liniște în această lume nu am găsit: din mâinile mamei vitrege celei rele am căzut în mâinile soacrei neiubitoare.

Copacul s-a înălțat din ce în ce mai mult până ce a atins cu vârful său cerul iar cei doi frați s-au prefăcut în stele: Cloșca cu pui și Luceafărul.

Oricâte ar născoci instrumentele satanice ale totalitarismului noii ordini mondiale, oricât ar încerca să atragă Ortodoxia în mrejele lor, ea nu se va pierde. O pot înjunghia, o pot schingiui înfricoșător, o pot îngropa. La sfârșit, însă, va străluci plină de lumină precum ,,Cloșca cu pui” și ,,Luceafărul”: ,,Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută?” (Cântarea Cântărilor 6, 10).

Epilog

Acesta va fi sfârșitul basmului despre ,,religia universală” și ecumenism. Pentru că despre un basm este vorba,despre minciuni și înșelare.

Căci singurul Adevăr este Hristos, după cum mărturisește fiecare suflet ortodox în toate timpurile prin cuvinte ca acelea ale marelui teolog și părinte al nostru, cuviosul Iustin Popovici: ,,Oprește-te, universule, toată lumea văzută și toate cele ce există! Plecați-vă la pământ, inimi și minte, toate cele ce viețuiesc, cele nemuritoare și cele veșnice! Pentru că, fără Hristos, toate acestea sunt iad: un iad lângă alt iad. Toate nu sunt decât iaduri fără de număr și nesfârșite peste tot, și în sus, și în adâncuri și de-a latul pământului. Viața fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul fără Hristos, soarele fără Hristos și toate fără El nu este decât nerozie, o durere de nesuportat, un chin sisific, un iad nesfârșit! Nu vreau nici viața și nici moartea fără Tine, Dulce Iisuse Hristoase! Nu vreau nici adevărul, nici dreptatea, nici raiul, nici veșnicia! Nu, nu! Doar pe Tine te vreau, Tu să fii în tot, în toate și mai presus de toate! Adevărul, dacă nu este Hristos, nu am nevoie de el, pentru mine este doar iad. La fel este iad și dreptatea, și dragostea, binele, bucuria: iar Dumnezeu, dacă nu este Hristos, pentru mine este doar iad. Nu vreau nici adevărul fără Hristos, nici dreptatea fără Hristos, nici dragostea fără Hristos, nici (pe) Dumnezeu fără Hristos. Nu vreau toate acestea în nici un fel! Voi primi orice fel de moarte: să mă osândiți la moarte așa cum veți voi, dar fără Hristos nu vreau nimic altceva. Nici pe mine însumi, nici Însuși pe Dumnezeu, nici altceva între acestea două: nu vreau, nu vreau, nu vreau”.

Sursa: http://epomeni-tois-agioispatrasi.blogspot.gr/2016/03/blog-post_85.html

Traducere: Viorel Iosif (G.O.)

Graiul Ortodox

Participarea clerului și a poporului. Un Sinod Panortodox fără pliroma ortodoxă, arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor (din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/01/participarea-clerului-si-a-poporului-un-sinod-panortodx-fara-pliroma-ortodoxaarhimandritul-athanasios-anastasiou-proegumenul-sfintei-manastiri-a-marelui-meteor-din-cadrul-conferintei-cu-tema/

Participarea clerului și a poporului.

Un Sinod Panortodx fără pliroma ortodoxă

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

de arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor

Înaltpreasfințiți,

Sfințiți Egumeni,

Rămășiță aghiorită a bunei mărturisiri,

Preacinstiți Părinți,

Preacuvioși Monahi

Preacuvioase Starețe și monahii,

Stimați Domni Profesori,

Iubiți frați în Hristos,

hqdefault (2)Dacă studiază cineva istoria Sinoadelor Ecumenice, constată că acestea erau convocate de fiecare dată când vreo erezie amenința experiența în Duhul Sfânt a adevărului eclesial și exprimarea acestuia de către trupul Eclesial.

La antipozii acestei tradiții a Sfinților Părinți, Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni nu delimitează credința de erezie. Dimpotrivă, chiar, contestă conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, ca Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, în timp ce recunoaște ca ”Biserici” și pe eretici, papistași și protestanți. Certifică, altfel spus, și recunoaște instituțional erezia.

Tocmai din acest motiv, nu numai că nu se sprijină pe experiența trupului eclesial, ci, dimpotrivă îl subestimează, îl devalorizează, îl marginalizează și îl desconsideră. Subestimează, devalorizează și încalcă conștiința dogmatică și eclesiologică a poporului credincios, pe care îl și exclude cu totul. Așa cum foarte inspirat observă Preasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Nu ar fi deloc exagerat să se spună că iminentul Sinod va fi un Sinod Panortodox fără ortodocși”[1].

Cu alte cuvinte, acest Sinod devalorizeză și desconsideră întreaga noastră istorie bisericească[2], care ne învață că în problemele credinței era totdeauna activă participarea poporului lui Dumnezeu[3]. Era, cu alte cuvinte, totdeauna activă participarea clericilor, a monahilor și a mirenilor. Sfântul Teodor Studitul subliniază categoric că: ”Atunci când Credința e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credintă, nimeni nu are dreptul să zică: «Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia își câștigă existența?… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta». Dacă voi veți tăcea și veți rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și dezinteresat?”[4].

Poporul credincios al lui Dumnezeu este ultimul judecător al corectitudinii și valabilității hotărârilor oricărui Sinod: este cel care prin conștiința sa bisericească și dogmatică validează sau respinge cele pe care le hotărăsc Sinoadele. Așa cum subliniază Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului, Ierothei: ”… și mirenii sunt martori ai adevărului, sunt păstori (în mod indirect) ai poporului lui Dumnezeu, sunt împreună-lucrători cu Păstorii, participă și ca sfătuitori la Sinoadele Ecumenice și în plus acceptă sau resping hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Poporul (deopotrivă cler și mireni) nu a primit unirea ”Bisericilor”, care a avut loc la Ferrara-Florența[5].

Poporul credincios al lui Dumnezeu este păzitor și apărător al adevărului credinței noastre ortodoxe; este cel care întotdeauna stă în calea oricărei încercări de inovație în credință; este cel care se opune oricărui demers de alterare și falsificare a adevărului dogmatic; este cel care rămâne străjerul neadormit al tradiției noastre.

Părintele Gheorghios Kapsanis menționează în acest sens: ”Cât privește administrația și învățătura, participarea poporului este fundamentală, dat fiind că acesta, dacă are har și este învățat fiind de Dumnezeu, constituie dimpreună cu clerul conștiința veghetoare a Bisericii, adică se raportează mărturisitor (judecă, distinge, aprobă și acceptă sau osândește și respinge) la învățătura și documentele ierarhiei, așa cum au hotărât și Patriarhii Răsăritului în Enciclica lor din 6 mai 1848”[6].

Această Enciclică din 1848 se încheie cu următoarea proclamație: ”Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”[7].

Părintele Gheorghios Florovski, comentând această enciclică, explică faptul că: ”Întregul trup al Bisericii are dreptul să adeverească sau, ca să fim mai exacți, dreptul și nu numai dreptul, ci datoria de a «adeveriri». În acest sens, Patriarhii Răsăritului scriau în cunoscuta lor Epistolă Enciclică din 1848 că ”însuși poporul, de la sine, a fost apărător al credinței”[8].

Aceasta e moștenirea pe care ne-a predat-o Sfânta noastră Biserică și pe aceasta suntem datori să o păstrăm și ne luptăm să o păstrăm[9]. Această tradiție a noastră bisericească intenționează să o altereze Sinodul ce urmează a se întruni. În același timp intenționează să impună un anumi tip de sistem episcopo-centric de luare a deciziilor, care se sprijină pe folosirea autorității episcopale, nu doar ca rezultat al experienței în Duhul Sfânt și a harului, ci ca o consecință automată a rangului lor (ex officio). Se configurează, astfel, un establishment episcopal secularizat, care nu numai că nu participă la lucrarea pastorală patristică și la formarea conștiinței dogmatice ortodoxe în Duhul Sfânt a poporului lui Dumnezeu, ci o torpilează prin pervertiri și opinii eretizante, așa încât puțin câte puțin, în modul new-age-ist de acțiune, să fie pervertit adevărul mântuitor, care din adevăr dat devine un adevăr pe care îl căutăm și în cele din urmă un adevăr contestabil. Un establishment, care susține și exprimă o teologie academică cerebrală, speculativă și lipsită de Duh, o teologie a congreselor, a grupurilor închise și a alor ”noștri”, despărțită de trupul bisericesc. De aceea, de ani de zile și sunt puși ca reprezentanți ai Bisericilor totdeauna aceleași persoane episcopale. Credeți că e o coincidență? Evident că nu.

Acest establishment este completat și asistat de un cerc concentric și periferic de profesori universitari și teologic, și nu numai, care exprimă cu insistență, cu zel și exclusivist concepțiile ecumeniste ale Patriarhiei Ecumenice și promovează lucrarea ”corozivă” a acestuia, funcționând ca precursori și deschizători de drumuri ai ecumenismului, în educație, mass-media și la numeroasele congrese științifice, pe care tot ei le organizează.

Dimpotrivă, însă, în tradiția noastră bisericească, pe care ne-o descrie sugestiv părintele Gheorghi Florovski: ”… Episcopul trebuie să îmbrățișeze întru sine întreaga sa Biserică, trebuie să declare, să pună în lumină experiența și credința acesteia. Nu trebuie să vorbească de la el, ci în numele Bisericii, «e­x c­o­n­s­e­n­s­u e­c­c­l­e­s­i­ae»­. ­[­.­.­.] Deplinătatea lucrării învățătorești episcopul nu a primit-o de la turma sa, ci de la Hristos, prin succesiunea apostolică. Dar această lucrare care i-a fost încredințată, este putința lui de a da mărturia experienței sobonicești a Bisericii. El este îngrădit de această experiență. Prin urmare, pe teme de credință, poporul trebuie să îl evalueze pe episcop în funcție de învățătura sa. Datoria de a asculta încetează să mai fie valabilă, atunci când episcopul iese din matca sobornicească, iar atunci poporul are dreptul să îl mustre și chiar să îl caterisească”[10].

Și în alt punct completează: ”Episcopii, deci, lucrează ca reprezentanții anumitor biserici locale și aceste biserici ele însele, întreaga Biserică, lucrează în persoana lor. De aceea, hirotoniile de episcopi fără turmă (adică hirotoniile fără titlu, fără atribuirea unei reședințe, deci, fără turmă) sunt cu strictețe interzise (Canonul 6 al Sinodului de la Calcedon)”[11]. Nu este, de altfel, întâmplător că întreaga pregătire a Sfântului și Marelui Sinod s-a bazat pe o majoritate artificială, alcătuită în cea mai mare parte din Ierarhi ai Tronului Ecumenic, care nu numai că nu-și reprezintă turma, dar nici măcar nu au o turmă.

Faptul acesta a fost de foarte curând înfierat cu mare asprime de Marele Sfânt al zilelor noastre, Sfântul Iustin Popovici, un distins dogmatist și Profesor al Facultății de Teologie din Belgrad. Concret, Sfântul Iustin scria: ”… pe cine exact «reprezintă» «reprezentanții» aceștia la Geneva și aiurea? Ce Biserici și ce popor al lui Dumnezeu reprezintă? «Majoritatea» prezentată lumii e aproape toată a ierarhiei Constantinopolului, cea care se impune atât de insistent la aproape toate întrunirile panortodoxe, este alcătuită mai ales din mitropoliți titulari și episcopi vicari, deci din păstori fără turmă și, prin urmare, fără o răspundere pastorală concretă în fața lui Dumnezeu și a turmei încredințate lor de Dumnezeu. Prin urmare, te întrebi: pe cine reprezintă și pe cine va reprezenta la Sinodul care urmează a se întruni?”[12].

Parcurgând evoluția pregătirii Marelui Sinod, descoperi într-adevăr că s-a bazat pe o serie de excluderi, disimulări, impuneri de sus și tactici centralizante, mai ales din partea Patriarhiei Ecumenice, demersuri care sunt prezentate lumii ca rezultate al unor hotărâri panortodoxe[13]. Această tactică centralizatoare este exprimată și în textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, în care se promovează ideea că: ”păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decât numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”.

Potrivit Profesorului Dimitrie Tselenghidis, în acest mod: ”… Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni își proclamă anticipat infailibilitaeta hotărârilor…”[14]. Și așa cum, pe bună dreptate, observă Mitropolitul Limasolului, Athanasios, părerea aceasta ”iese din adevăr, pentru că în istoria bisericească multe sinoade au învățat și au legiferat dogme eronate și eretice, iar poporul credincios le-a respins și a păstrat credința ortodoxă și a făcut să triumfe Mărturisirea Ortodoxă. Nici un sinod fără popor, fără pliroma Bisericii, nici un popor fără sinod al Episcopilor nu se pot considera Trupul lui Hristos și Biserica lui Hristos și nu pot exprima corect trăirea și dogma Bisericii”[15].

În ciuda procedurii de pregătire extrem de lungi, Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni nu a cerut și nu a obținut vreodată nici cel mai mic sprijin din partea poporului credincios, a pliromei ortodoxe. Dimpotrivă, i-a ținut într-o totală izolare și cu totul neinformați pe credincioșii ortodocși, pe clerici, monahi, chiar și pe episcopii înșiși. Textele pe care le va aborda nu au fost niciodată aprobate de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale. Este, de altfel, semnificativ că Sinodul s-a bazat pe metode și practici fără precedent, cum este consacrarea pentru prima dată în istoria bisericească a unei Sinaxe a Întâistătătorilor.

Răspundere, însă, pentru toate acestea nu au doar cei care le impun, ci și cei care le acceptă și le legiferează, fie prin indiferența lor, fie prin tăcerea vinovată, fie prin reacția lor călduță și formală. Acest fapt a fost subliniat cu tărie și de Sfântul Iustin Popovici[16].

Exact aceeași patogenitate manifestă și destui dintre reprezentanții Bisericii Greciei, care sunt însuflați de concepții ecumeniste. Exprimă aceste concepții la dialogurile intercreștine, la Consiliul Mondial al Bisericilor, dar le aduc și în Comisiile Presinodale, care ne privesc în acest caz, fără ca pozițiile lor acestea să fi fost aprobate vreodată de Sinodul Bisericii. Va trebui aici să menționăm că de zeci de ani Sinodul Bisericii Greciei urmează o tactică stranie și paradoxală în privința dialogurilor ecumenice și a Sinodului Panortodox.

Așa cum subliniază Mitropolitul Nafpaktosului, ”astăzi au loc multe dialoguri ale Bisericii noastre cu alte Biserici Ortodoxe, cu alte confesiuni și alte religii. Este posibil ca ierarhia să nu fie informată, ierarhii să nu își exprime opiniile și să nu își decline poziția? După cum, de asemenea, e posibil ca poporul să rămână în ignoranță, să nu fie informat îndeajuns?”[17].

Același lucru ne întrebăm și noi: este posibil? Este posibil ca, deși atâtea chestiuni esențiale se află în desfășurare și rămân deschise, ierarhia să nu se ocupe cu ele? Profesorul Dimitrios Tselenghidis, într-o recentă scrisoare a sa către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, menționează că într-un interval de aproape 50 de ani, ierarhia Bisericii noastre nu s-a ocupat vreodată de chestiuni dogmatice!

Pe bună dreptate, deci, decurg o serie întreagă de întrebări. De ce, în cele din urmă, ierarhia nu se ocupă de subiecte dogmatice? De ce episcopii noștri nu sunt informați despre mersul dialogurilor ecumenice? De ce nu își exprimă poziția față de aceste lucruri? De ce țin în ignoranță poporul lui Dumnezeu? Ce se ascunde în spatele acestui demers de creare sistematică de confuzie și dezorientare? Cine și de ce o impune? Cine și de ce o tolerează și de ce o legiferează prin toleranța și tăcerea lor?

Comunicatul Plenului Sinodului din octombrie 2009 se referă la Textul de la Ravenna și la dialogurile bilaterale cu papistașii și menționează în acest sens: ”Textul de la Ravenna și textul care urmează a fi discutat în Cipru au autoritate, cu condiția să fie prezentate și supuse aprobării de către Bisericile Autocefale locale, prin urmare și de către Biserica Greciei, în urma unei deliberări sinodale. Practic, acest lucru înseamnă că nu se va recurge la practica punerii în fața faptului împlinit, fără o Hotărâre Sinodală a Plenului Sinodului. Ierarhii sunt străjeri ai Tradiției Ortodoxe, așa cum au mărturisit la hirotonia lor întru episcop”[18].

Însă, după cum se dovedește, străjerii continuă să rămână în mod sistematic dezinformați în privința tuturor acestor lucruri. Și ne întrebăm, dacă episcopii, care sunt străjerii credinței, nu au cunoștință despre aceste lucruri atât de importante, atunci în cine va avea încredere poporul, pe cine va urma? Și mă întreb, de asemenea, această ignoranță este voluntară, asumată, sau artificială și impusă de centre extra-sinodale și străine? Nu cumva în felul acesta, în cele din urmă, poporul credincios își va pierde încrederea în Administrația Bisericii?

Finalmente, care este procedura de aprobare a Textelor Comisiei Mixte de Dialog cu Papistașii? S-au discutat sau nu aceste texte în Sinod? Textul de la Ravenna a fost emis în 2007. Doi ani mai târziu, în 2009, în Comunicatul Plenului Sinodului Elen, se face referire la faptul că va exista o hotărâre ”din partea Bisericii Greciei, în urma unei deliberări sinodale” și că ”practic, acest lucru înseamnă că nu se va recurge la practica punerii în fața faptului împlinit, fără o Hotărâre Sinodală a Ierarhiei”. De atunci au trecut alți șapte ani (se împlinește adică un deceniu de la emiterea textului) și hotărârea așteptată încă nu a fost luată. Nu cumva evitarea unei Hotărâri Sinodale servește cunoscutelor centre pe care le-am menționat, ca să poată afirma sau chiar să considere că aceste texte ar fi fost acceptate tacit de Biserica noastră?

Pe politica punerii în fața faptului împlinit se sprijină, de altfel, toată evoluția dialogului cu papistașii. Un exemplu semnificativ este Adunarea Comisiei Mixte de Dialog de la Balamand, din 1993, la care au refuzat să participe șase Biserici Ortodoxe (a Ierusalimului, a Serbiei, a Bulgariei, a Georgiei, a Greciei și a Cehiei și Slovaciei) în semn de protest față de provocările greco-catolicilor. Prin textul de neacceptat și trădător emis la Balamand, sunt recunoscute preoția și tainele papistașilor, este amnistiată Uniația și i se acordă statut de Biserică prin participarea în termeni de egalitate la dialogurile care se poartă între papistași și ortodocși. Însă textul acesta continuă să fie acceptat în cadrul dialogului, în ciuda reacțiilor de respingere de amploare pe care le-a provocat și continuă să le provoace. Fiecare nouă Adunare a Comisiei Mixte consideră ca valabile hotărârile din textele care au fost deja editate la Adunările precedente, indiferent dacă au sau aprobarea sinodală necesară a Bisericilor Ortodoxe Locale. De altfel, tot acest demers al dialogurilor ecumenice este caracterizat de o vădită lipsă de transparență și de o încercare bine orchestrată de creare și impunere a politicii faptelor împlinite. Acest lucru trădează respectarea și aplicarea anumitor planuri și a unor hotărâri luate din oficiu și anticipat.

Ceva asemănător se întâmplă și cu hotărârile Adunărilor Generale ale Consiliului Mondial al Bisericilor și cu ultimele texte, de neacceptat și neortodoxe de la Porto Alegre (2006) și de la Busan (2013). Aceste texte răstoarnă întreaga eclesiologie ortodoxă, întrucât menționează că: ”Fiecare biserică [care participă în Consiliul Mondial al Bisericilor] este Biserica universală, iar nu doar o parte a ei. Fiecare biserică este Biserica universală, dar nu în deplinătatea ei. Fiecare biserică își dobândește unitatea atunci când se află în comuniune cu celelalte biserici”[19]. O, nebunie!

E cu putință să fie acceptate asemenea texte? Când au fost ele acceptate de către Sinodul Bisericii? Când le-a validat și le-a confirmat prin aprobarea sa pliroma Bisericii? Pe cine reprezintă cei ce le-au semnat ca reprezentanți ai Bisericii Greciei? Pe cine informează și în fața cui sunt răspunzători? Și aici se pune o întrebare mai generală cu privire la criteriile după care sunt aleși și numiți episcopii și profesorii care ne reprezintă la Consiliul Mondial al Bisericilor și la dialogurile bipartite. Există vreo evaluare a lucrării lor și în ce mod?

Creează o impresie negatică și lezează sentimentul ortodox al poporului credincios tactica constantă a Sinodului de a alege ca reprezentanți ai săi la dialoguri episcopi și profesori cu concepții ecumeniste binecunoscute și exprimate clar. Exemple semnificative în acest sens sunt Mitropoliții Hrisostom al Messiniei și Ignatie al Dimitriadei. Rugăm și chiar revendicăm de la Sfântul Sinod Elen să numească alți reprezentanți, bărbați bisericești, având cuget mărturisitor ortodox și viteaz, care să nu provină din cunoscutele cercuri ecumeniste și filo-patriarhale. Să numească noi reprezentanți, care să informeze Sfântul Sinod și pliroma ortodoxă și să nu exprime opiniile lor personale la dialoguri, ci pe acelea care le vor fi încredințate în mod oficial de către organele competente ale Bisericii noastre.

Iar acest lucru, care constituie cel mai mare pericol, aceste concepții și hotărâri ecumeniste se încearcă să se impună acum prin Marele Sinod, pentru a dobândi prestigiu și valabilitate panortodoxe. Este vorba în mod cât se poate de clar de un demers nedisimulat de legalizare instituțională a ereziilor în absența pliromei Bisericii. Ultima întrunire plenară a Sinodului Bisericii Greciei (8-10 martie 2016) s-a ocupat mai mult de chestiuni procedurale ale Marelui Sinod decât de esența subiectelor și de conținutul acestora. Cu toate că au mai rămas puține luni până la convocarea Sinodului, nu se face nici o informare cu privire la poziția pe care o va avea Biserica noastră la acest Sinod, nu s-a editat nici o enciclică sinodală informativă, nici un Mitropolit nu s-a adresat turmei sale pentru a o informa și a afla părerea turmei sale. O strălucită excepție, desigur, sunt Înaltpreasfințiții Mitropoliți care se află aici, de față, și alți câțiva care și-au asumat această inițiativă atât de importantă de informare a poporului, fapt pentru care le mulțumim călduros. Așteptăm și contribuția lor, în duhul Sfinților Părinți, atât la întrunirea Plenului Sinodului Elen, care urmează a se întruni pentru a dezbate acest subiect, cât și în atitudinea lor mărturisitoare neclintită la Sinodul ce urmează a se întruni, dacă va vrea și va îngădui Dumnezeu să aibă loc.

Întrucât au ajuns de-acum în linie dreaptă către Marele Sinod, pionierii și susținătorii acestuia, cu orice preț, încearcă să definitiveze și să impună cele plănuite de un secol întreg, cât a durat pregătirea acestuia. Și acest lucru, deoarece consideră convocarea acestui Sinod, fie și cu o listă de subiecte redusă, un prilej unic pentru a-și realiza scopul lor cel mai însemnat, în special pentru momentul de față, de a conferi statut de biserică ereziilor.

În întregul lui însă planul cunoscutelor centre, la care ne-am referit mai înainte, cuprinde și alte domenii și este pus în aplicare, așa cum demonstrează evenimentele, treptat și prin opțiuni bine orientate. Este chiar definitorie mențiunea din enciclica patriarhală, potrivit căreia textele sunt făcute cunoscute turmei creștine ”și spre exprimarea părerii și a așteptărilor acesteia de la Sfântul și Marele Sinod” și asta, în urma puternicelor reacții care au fost formulate de unii episcopi, clerici, monahi și mireni referitor la pozițiile antiortodoxe ale textelor, la abolirea sinodalității și excluderea trupului eclesial.

Deci, pentru Sinoadele programate să aibă loc în viitor, există o serie de subiecte pregătite sistematic. După cum ne învață istoria, evoluțiile religioase urmează de multe ori sau sunt dictate de interese politice sau de altă natură și se supun relațiilor și echilibrelor internaționale. Este, de altfel, cunoscut că încă din epoca Războiului Rece, puterile occidentale sub hegemonia SUA acordă sprijin Patriarhiei Ecumenice în revendincarea constantă a acesteia de a i recunoaște primatul în Biserica Ortodoxă. În felul acesta, urmăresc neutralizarea influenței factorului rus în Răsăritul Ortodox.

La nivel teologic, această aspirație se manifestă prin încercarea de impunere a unui ”prim” și în Ortodoxie, care ar garanta și ar asigura pătrarea echilibrelor necesare. Acesta este și motivul pentru care întreaga chestiune este promovată sistematic de către reprezentanți de vârf ai Patriarhiei Ecumenice.

În cadrul acesta se integrează și încercarea de slăbire și de subminare a Bisericii Greciei și presiunile care se pare că sunt exercitate – de către cunoscutele centre – de autonomizare a Țărilor Noi și de subordonare a lor față de Patriarhia Ecumenică. Acest lucru se poate realiza prin separarea dintre Stat și Biserică, despre care se vehiculează, sau pe o altă cale, care se va alege la un moment dat.

Impunerea dominației unui ”Prim” și în Ortodoxie se face pe baza modelelor papistașe, adică nu în virtutea unui primat al cinstirii între egali, ci a unui primat al puterii, ca Papă al Răsăritului. Se pregătește deja și se impune prin învățătura antiortodoxă ”despre persoană” a Mitropolitului Pergamului, Ioannis, din care este ispirat textul ”Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” (Textul 1), precum și a altor reputați membri ai Patriarhiei Ecumenice (de exemplu, Mitropolitul Prusei, Elpidofor).

Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotheos, în textul ”Observații cu privire la Sfântul și Marele Sinod”, comunicare prezentată în plenul Sinodului Bisericii  Greciei pe data de 8 martie 2016, menționează în acest sens: ”Negreșit, fără a spune vorbe mari, întreaga problematică asupra persoanei constituie o erezie, continuare a arianismului, a monotelismului și este o influență din filozofia existențialistă a lui Kierkegaard, a lui Marcel, a lui Sartre și din idealismul german al lui Heidegger”[20]. Recent, Mitropolitul Nafpaktosului chiar a publicat un studiu teologic amplu, profund și absolut argumentat în care se dovedește că teologia  ”despre persoană” a Mitropolitului Pergamului este neortodoxă și trebuie respinsă.

De asemenea, viitorul Sinod amenință cu impunerea de sancțiuni împotriva ortodocșilor care vor reacționa, așa cum sunt datori s-o facă, față de eventuale hotărâri antiortodoxe ale Sinodului. Același text, de altfel, ”Relațiile Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine”, la articolul 22 exercită o cenzură preventivă și încearcă să reducă la tăcere în mod anticipat orice împotrivire ortodoxă la hotărârile antiortodoxe ale Sinodului: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure”.

Pe bună dreptate, deci, se întreabă Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotheos: ”Cu alte cuvinte, dacă în cele din urmă Sfântul și Marele Sinod ia decizii pe care arhiereii, monahii și teologii le vor ignora și care vin în contradicție cu pozițiile patristice, vor fi vinovați și vor fi supuși judecăților și condamnărilor, dacă refuză să le aplice?”[21]. Cu alte cuvinte, se află în pericolul de a fi numiți eretici chiar ortodocșii care ”urmează Sfinților Părinți”.

În fața acestui pericol ne aflăm azi. Acesta este adevărul. Aceasta este realitatea. Datoria noastră a fost să vi-l prezentăm fără subterfugii, fără ocolișuri, fără frică și fără inhibiții. Condamnăm fără echivoc orice teorii și demersuri inovaționiste, care sunt îndreptate împotriva credinței noastre ortodoxe. Îi condamnăm pe inspiratorii și inițiatorii acestor demersuri, precum și pe toți cei care, prin inerția și neglijența lor le tolerează și le legiferează, fie sunt Patriarhi, fie Arhiepiscopi, fie Episcopi, fie profesori universitari, fie oricare alții. Până când vom fi împreună-vinovați prin tăcerea noastră? Până când vom rămâne spectatori ai pervertirii conștiinței noastre de sine ortodoxe? Până când îi vom aplauda pe cei care dau cele sfinte ale credinței noastre ereticilor? Clopotul a sunat de-acum vestind primejdie, iar evoluțiile sunt rapide și pot devine tragice pentru pliroma ortodoxă. Este cât se poate de clară de-acum încercarea sistematică și bine țintită a legalizării instituționale a ecumenismului paneretic, potrivit Sfântului Iustin Popovici, și încercarea de alterare a conștiinței de sine ortodoxe.

Fraților, a sunat ceasul. Nu mai e loc de nepăsare. Nu mai e loc de inerție. Nu mai e loc de tăcere vinovată. Se cere priveghere și lucrare. Se cere împotrivire și atitudine. Să cercetăm, să ne informăm, să îi informăm și pe frații noștri, să ne exprimăm neliniștile și reținerile față de cei responsabili. Să fim gata de orice jertfă e nevoie – chiar și de jertfirea vieții noastre – pentru credința noastră ortodoxă. Să ne rugăm ca Dumnezeu să îi lumineze pe cei care iau hotărâri, să lumineze tot poporul nostru ortodox, ca să făptuim cele plăcute lui Dumnezeu și care se impun.

Chiar și dacă nu va putea fi evitată convocarea acestui Sinod (lucru pe care însă îl dorim), va trebui să ne rugăm cu durere a inimii și cu duh de pocăință și smerenie să stăpânească prezența harismatică a Duhului Sfânt în Biserica noastră. Așa cum subliniază profesorul Tselenghidis: ”În problemele dogmatice, după cum se știe, adevărul nu se află în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar, pentru că în Biserică adevărul este o realitate ipostatică”[22].

Adevărul este însuși Hristos. De aceea, fie și un singur om, atunci când îl exprimă, acesta este majoritar în fața tuturor celorlalți, oricâți ar fi aceștia.

Fraților,

Biruința Ortodoxiei noastre, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Doamnei noastre Născătoarei de Dumnezeu și al Sfinților, va fi sigură.

Hristosul nostru va birui.

Hristosul nostru va scoate la lumină Adevărul.

Hristosul nostru va păzi și Sfânta noastră Biserică și preaiubita noastră patrie. Amin.

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_14.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Mitropolitul Pireului, Serafim, Scrisoare către Sfântul Sinod, 2 martie 2016.

[2] Menționăm în treacăt, ca fiind reprezentativă, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever. Credincioșii, în ciuda propunerilor conciliante și liniștitoare ale Patriarhului insistau și cereau: ”Pe Sever, acest Iuda, șterge-l (din diptice)… Pe Eufimie și pe Macedonie al II-lea (adică pe Patriarhul ortodox, iar nu pe ereziarhul cu același nume) așează-i în Dipticile Bisericii… Scrisorile sinodale să fie trimise acum la Roma… numele lui Eufimie și al lui Macedonie al II-le să fie consemnate acum în Diptice… (de asemenea) cele patru Sinoade (Ecumenice) să fie înscrise în Diptice. Leon, episcopul Romei, să fie consemnat în Diptice… Dipticele să fie citite la amvon… acum adu Dipticele”.

După această insistență a credincioșilor, Patriarhul ”luând Dipticele… a poruncit să se treacă cele patru Sfinte Sinoade… și numele Arhiepiscopilor care s-au săvârșit întru cuvioasă pomenire ai cetății împărătești, Eufimie și Macedonie și, de asemenea, al lui Leon care a devenit Arhiepiscop al Romei”.

Atât de mare a fost îndoiala poporului, încât ”și după citirea Sfintei Evanghelii după obiceiul săvârșirii dumnezeieștii liturghii și după ce ușile au fost închise și după ce s-a spus cuvântul de învățătură, la timpul dipticelor cu multă liniște s-a apropiat toată mulțimea în jurul jertfelnicului și asculta și se rosteau de către diacon doar numele sfintelor patru Sinoade amintite și ale Arhiepiscopilor Eufimie și Macedonie și Leon, de cuvioasă pomenire, și cu glas mare au strigat toți: Slavă Ție, Doamne! Și după aceasta, cu toată buna rânduială s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, cu ajutorul Domnului”.

Vezi, legat de aceasta SCHWARTZEDUARDUS, Acta Conciliorum Oecumenicorum, Tomus tertius, Berolini MDCCCCXXXX (= 1940), pp. 71-76 și ΚΟΝΤΟΓΙΑΝΝΗ ΣΠΥΡΙΔΩΝΟΣ ΔΗΜ. Actele oficiale cu conținut canonic și bisericesc, din colecția Patriarhului Ierusalimului Diodor I, Atena 1982, p. 17.

[3] ”Mirenii și clericii alcătuiesc poporul Ortodox! Poporul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, nu sunt doar clericii, nici doar mirenii, ci unitatea și comuniunea în Hristos a mirenilor, monahilor și clericilor”. (Mitropolitul de Nafpaktos, Ἀ­να­το­λι­κά [Cele ale Răsăritului], vol. 1, p. 88).

[4] Filocalia 18C, Sfântul Teodor Studitul, Epistola 81, p. 77

[5] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierothei, Ἀ­να­το­λι­κά [Cele ale Răsăritului], vol. I, p. 94

[6] Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Ἡ ποι­μαν­τι­κή δι­α­κο­νί­α κα­τά τούς ἱ­ε­ρούς Κα­νό­νας [Slujirea pastorală potrivit sfintelor Canoane], Pireu 1976, pp. 110-112.

[7] Ioan Karmiris, Τὰ Δογ­μα­τι­κὰ καὶ Συμ­βο­λι­κὰ Μνη­μεῖ­α τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Κα­θο­λι­κῆς Ἐκ­κλη­σί­ας [Μărturiile Dogmatice și Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], vol. Ι­Ι, G­r­az-A­u­s­t­r­ia 1968, p. 920 [1000]­.

[8] Gheorghi Florovski, Θέματα Ὀρθοδόξου Θεολογίας [Subiecte de teologie Ortodoxă], editura Ἄρτος Ζωῆς, Atena 1989, p. 207.

[9] Menționăm în treacăt, ca fiind reprezentativă, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever.

[10] Părintele Gheorghi Florovski, Τό σῶ­μα τοῦ ζῶν­τος Θε­οῦ, Μιά ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας [Trupul Dumnezeului celui viu, o tâlcuire ortodoxă a Bisericii], editura Ἁρμός, Atena 1999, pp. 80-83.

[11] Părintele Gheorghi Florovski, Τό σῶ­μα τοῦ ζῶν­τος Θε­οῦ, Μιά ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας [Trupul Dumnezeului celui viu, o tâlcuire ortodoxă a Bisericii], editura Ἁρμός, Atena 1999, pp. 80-83.

[12] Arhimandritul Iustin Popovici, Πε­ρί τήν με­λε­τω­μέ­νην «Με­γά­λην Σύ­νο­δον» τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας, ­πό­μνη­μα πρός τήν Σύ­νο­δον τῆς ­ε­ραρ­χί­ας τῆς Σερ­βι­κῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας [Despre ”Marele Sinod” al Bisericii Ortodoxe, Memoriu către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Serbiei ], Atena 1977, p.

[13] Mitropolitul fostei Herțegovine, Athanasie, în 1976, denunță: ”Păstori ai unei turme pustii (sau cu totul lipsiți de turmă), teologi fără răspundere pastorală, diverși închipuiți înțelepți și slugi ale Cezarului niciodată nu au putut, de-a lungul istoriei Sinoadelor Bisericii, să fie recunoscuți nici ca reprezentanți ai Bisericilor, nici ca revigoratori și continuatori ai tradiției vii și mântuitoare, ci doar ca un ”sinod al impostorilor”. Să amintim doar de acele ”delegații” de la pseudo-sinoadele din Lyon și Ferrara-Florența și de reacția față de acestea a păstorilor ortodocși și pliromei Bisericii”.

[14] Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic, A II-a Epistolă către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 10 februarie 2016.

[15] Epistolă a Preasfințitului Mitropolit al Limasolului, Athanasios, către Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului, referitor la convocarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (h­t­tp:­//w­ww.i­m­l­e­m­e­s­ou.o­rg/i­m­a­g­es/20016/k­e­i­m­e­no-g-s­i­n­o­do.p­df).

[16] Arhimandritul Iustin Popovici, Πε­ρί τήν με­λε­τω­μέ­νην «Με­γά­λην Σύ­νο­δον», τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας, ­πό­μνη­μα πρός τήν Σύ­νο­δον τῆς ­ε­ραρ­χί­ας τῆς Σερ­βι­κῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας [Despre «Marele Sinod» al Bisericii Ortodoxe, aflat în studiu. Memoriu către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe], Atena 1977, pp. 11-12.

”… Respectivul principiu a fost, din păcate, îmbrățișat și de toate celelalte delegații ortodoxe, de vreme ce pe tăcute sau în urma unor simple proteste, cu vorbe goale, au acceptat acest mod de «reprezentare» a numeroaselor Biserici locale vii, din care însă în cele mai multe cazuri nu vin ca reprezentanți adevărații păstori și episcopi, și în acest mod, glasul și conștiința lor, mărturia credinței lor și experiența martiriului lor, nu pot fi ascultate, tocmai din pricina acestui mod de «reprezentare» și al acestei componențe a «reprezentanțelor».

[17]  Mitropolitul Nafpaktosului, Ierothei, Anuar 1998.

[18] Referitor la textul celui de a X-a Adunări a Comisiei Mixte de Dialog Internațional pentru Dialogul dintre Ortodocși și Romano-Catolici, Ravenna, februarie 2007.

[19] Textul celei de-a IX-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor, Porto Alegre, februarie 2006.

[20] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierotheos, Observații despre Sfântul și Marele Sinod, comunicare susținută în Plenul Sinodului Bisericii Greciei pe data de 8 martie 2016. Traducerea în limba română, Familia Ortodoxă, nr. 4, 2016.

[21] Scrisoare deschisă a Mitropolitului Nafpaktosului, Ierotheos, către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 20-1-2016.

[22] Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică al Universității Aristoteliene din Tesalonic, A II-a Scrisoare deschisă către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, din 10 februarie 2016.

La ce am asistat aseară la Drept? La o conferinţă ortodoxă? Nu, la o “pană de curent antiecumenist”

Am mers aseară, fără convingere, la conferinţa anunţată inclusiv pe acest site.  Faptul  că erau anunţaţi reprezentanţi din partea Patriarhiei Române, a ÎPS Nifon al Târgoviştei şi a Facultăţii de Teologie din Bucureşti nu era promiţător.  De exemplu, opiniile ÎPS Nifon le cunoaştem de la Busan (de la minutul 40).  Când am sesizat, la sosirea mea, că pr. Mihai-Andrei Aldea deja vorbea de ceva timp, am presupus că aceşti invitaţi nu au sosit (ceea ce mi-a confirmat altcineva mai târziu) şi că invitaţii principali se vor putea desfăşura în voie, analizând din perspectiva ortodoxă documentele preliminare şi regulamentul de funcţionare al Sinodului din Creta — presupunere infirmată, din păcate, de viaţa reală.

Expresia din titlu, “pană de curent antiecumenist”, aparţine părintelui Matei Vulcănescu.  Căutam un titlu sonor şi, plăcându-mi, am preluat-o.  Se pare că a fost şi o pană de curent electric în zonă, dar se pare, mai bine zis este evident, că în România curentul anti-ecumenist este în pană, sau mai bine zis stagnează ca un braţ lateral al unui râu de câmpie în cea mai secetoasă lună a anului.  Chiar şi în Basarabia vecină (tot români şi ei) s-a organizat la Chişinău la sfârşitul lui ianuarie o conferinţă vibrantă, avându-l ca invitat de onoare pe pr. prof. Theodoros Zisis, în urma căruia un număr important de clerici şi mireni au semnat o scrisoare deschisă către ierarhul locului cu privire la problemele pe care le prezintă documentele preliminare ale Sinodului din Creta şi cu privire la adoptarea fără dezbatere a acestor documente în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.  (Nu mai amintesc de simpozionul organizat la Pireu în luna martie, care a reunit un număr impresionant de personalităţi strălucite ale Bisericii din Grecia şi din toată lumea.)  În schimb, Aula Magna a Facultăţii de Drept era populată ieri de un număr nesemnificativ de persoane, mult sub o sută, ceea ce demonstrează nivelul de interes al fraţilor noştri faţă de probleme de o deosebită gravitate.

Conferinţa de la Drept a plecat de la început cu un concept moale, lipsit de fermitatea mărturisirii ortodoxe autentice, al compromisului ascuns sub masca dezbaterii de idei, care practic pune semn de egalitate între adevăr şi minciună.  În acelaşi spirit se desfăşoară întrunirile Consiliului Mondial al Bisericilor sau “dialogurile teologice” între ortodocşi şi diferitele comunităţi heterodoxe.  Cu alte cuvinte, n-am asistat la o conferinţă ortodoxă, ci la una ecumenistă, unde adevărul şi minciuna au stat la aceeaşi masă, pe poziţii de aceeaşi cinste, cu drept egal la cuvânt.  Nu aşa au procedat Sfinţii Părinţi şi nu aşa s-a procedat la Pireu sau la Chişinău, ci s-a distins cu claritate între adevărul ortodox şi distorsiunile eretice.  Sfinţii Părinţi n-au fost timoraţi şi paralizaţi de politeţea şi diplomaţia lumească în mărturisirea adevărului şi în delimitarea adevărului  de minciună.

Desigur, mă refer la prestaţia distinsului domn profesor Radu Preda.  N-am avut ocazia să ascult decât doi vorbitori, dintre care părintele Mihai-Andrei Aldea a comentat din punct de vedere ortodox fractura cu Tradiţia pe care o reprezintă un sinod la care nu sunt invitaţi toţi episcopii şi la care au drept de vot doar întâistătătorii, în numele delegaţiilor bisericilor locale pe care le conduc.  (Recunosc că n-am înţeles de ce pe pr. Aldea îl preocupă o posibilă, deşi nu neapărat probabilă, schimbare a întâietăţii în cinstire a patriarhilor, patriarhul Moscovei devenind patriarh ecumenic în locul celui al Constantinopolului: important este ca acesta, oricine ar fi şi oriunde ar avea scaunul, să mărturisească şi să acţioneze ca un adevărat ortodox.)  Iar celălalt a fost domnul Radu Preda.

Spre deosebire de părintele Aldea, domnul Radu Preda nu s-a remarcat prin exprimarea unui punct de vedere ortodox.  În schimb, după ce ne-a prezentat anumite consideraţiuni generale, a afirmat că acest sinod nu este nici măcar necesar, iar la observaţia domnului Marian Maricaru că aceasta a fost şi poziţia Sfântului Iustin Popovici de acum patruzeci de ani, domnul Preda a ţinut să precizeze că nu cunoaşte poziţia Sfântului Iustin Popovici (căruia nu reţin dacă îi recunoaşte calitatea de sfânt) cu privire la oportunitatea organizării unui sinod panortodox, dar există alte poziţii ale acestuia cu care nu poate fi de acord!  Nu ne-a spus care, dar este limpede că nu poate fi de acord cu acele poziţii care îi contestă propria orientare ecumenistă.  Domnul Radu Preda nu este de acord nici cu aceia care consideră că ecumenismul trebuie să facă obiectul unor decizii dogmatice ale unui nou sinod ecumenic sau panortodox — evident, pentru că nu consideră că ecumenismul este o problemă dogmatică şi pentru că este el însuşi ecumenist.  De asemenea, domnul Preda a ţinut să ne împărtăşească că după părerea sa acest sinod nu trebuie întâmpinat cu nelinişte şi agitaţie, ci cu calm, cu linişte, nu aşa cum procedează un anumit părinte Matei Vulcănescu, care “îl asasinează” cu informaţii şi articole transmise prin intermediul internetului.  (Părintele Matei Vulcănescu comentează că e o mare cinste să fie criticat alături de unul din cei mai mari sfinţi ai secolului al XX-lea, Sfântul Iustin Popovici!)

Despre această problemă a liniştii, iată ce a spus părintele profesor Theodoros Zisis (citatul de pe frontispiciul blogului):

“Credinţa se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă şi cei mai mulţi tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este – după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul şi teologia scolastică papistaşă – al treilea tip de ateism. Primul este negarea existenţei lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniştirea (ἐφησυχασμός = relaxare), tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism.”

Ce părere are distinsul domnul profesor Radu Preda despre Sfântul Grigorie Palama şi despre alţi mari sfinţi care, cuprinşi de neliniştea cea bună, şi-au părăsit mănăstirea sau chiar retragerea în pustie ca să apere Biserica şi Ortodoxia, ca Sfântul Antonie cel Mare sau Sfântul Maxim Mărturisitorul?  Este cineva dintre Sfinţii Părinţi care susţine în vreun fel punctul de vedere al domnului Preda cu privire la linişte?  Este cineva dintre Sfinţii Părinţi care susţine în vreun fel punctul de vedere al domnului Preda cu privire la Sfântul Iustin Popovici?

Cu aceste întrebări în minte, am decis să mă întorc la Facultatea de Drept, de unde plecasem când domnul Radu Preda era aplaudat.  Am prins din nou sfârşitul unui cuvânt al părintelui Aldea care răspundea la o întrebare, iar apoi cineva din public a pus o întrebare deosebit de pertinentă despre căsătoria între ortodocşi şi eretici, susţinând punctul de vedere ortodox cu Sfintele Canoane relevante şi contrastând cu ceea ce ne propune cu privire la acelaşi subiect documentul presinodal despre căsătorie.  Domnul Radu Preda a luat cuvântul şi a încercat să ne convingă că acum, în mileniul III, lucrurile stau altfel (deşi însăşi existenţa acelor canoane ne demonstrează că relaţiile maritale între ortodocşi şi heterodocşi nu sunt nicidecum o problemă nouă, firea omului fiind acum aceeaşi ca şi atunci), că există o grijă pastorală de a aduce în rânduială asemenea cupluri care altfel ar trăi necăsătorite…  Dar de ce, ne întrebăm, să nu intre în rânduială botezându-se ortodox cei necredincioşi înainte de cununie?  Ce sens poate avea o “rânduială” în care unul dintre soţi nu se poate mântui: oare celălalt se poate mântui în această situaţie?

Cu aceste gânduri am părăsit a doua oară Aula Magna a Facultăţii de Drept, fără să mai pun vreo întrebare, deoarece mi-am dat seama — cu întârziere, ce-i drept — de faptul că nu contează o voce mărturisitoare în sală, câtă vreme la masa invitaţilor stă o altă voce pseudo-ortodoxă, care de la înălţimea podiumului şi a statutului de cadru universitar şi de fin şi distins intelectual minimalizează Predania ortodoxă.  Mi-am dat seama că această conferinţă a pornit de la început pe picior greşit, din faza de concepţie, pentru că s-a bazat pe acelaşi principiu al dialogului dintre adevăr şi minciună ca şi “dialogurile teologice” între ortodocşi şi heterodocşi şi ca întrunirile Consiliului Mondial al Bisericilor.  Aceasta aşadar n-a fost o conferinţă ortodoxă, ci una ecumenistă, şi în acelaşi timp o “pană de curent antiecumenist”.  Care curent antiecumenist?  În România, curentul antiecumenist e pe butuci şi puţinele voci izolate dau cu bâta-n baltă.


UPDATE/COMPLETARE

Am urmărit aseară pe You Tube conferinţa în integralitatea ei.  Este un lucru bun că această conferinţă există, chiar şi în această formă.  Din păcate, deşi ceilalţi participanţi la discuţie în afară de domnul Radu Preda s-au plasat pe poziţii ortodoxe, ei nu le-au exprimat cu suficientă limpezime ca această conferinţă să fie într-adevăr una de informare.  Ea este mai interesantă pentru cine cunoaşte deja problemele (deşi frustrantă prin lipsa de limpezime, cum am spus); cu toate acestea nădăjduiesc să trezească curiozitatea spre informare a celor care nu sunt informaţi deja.

Părintele Mihai-Andrei Aldea a vorbit cel mai frumos, mai omiletic (dacă pot să mă exprim aşa), în mod regretabil atingând doar problemele legate de sinodalitate şi regulamentul de funcţionare a Sinodului din Creta.  Domnul Laurenţiu Gheorghe a abordat pe scurt problemele spinoase legate de eclesiologie, iarăşi în mod regretabil fără limpezimea care îl caracterizează în alte ocazii şi fără ceea ce mie mi s-ar părut firesc, adică fără o comparaţie între afirmaţiile din documentele presinodale şi învăţătura Bisericii, exprimată prin trimiteri la Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Canoane ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, care se găsesc din plin în nenumăratele reacţii critice din toată lumea ortodoxă sub formă de scrisori deschise, articole, decizii sinodale etc.  Domnul Andrei Găitănaru a vorbit foarte puţin.

Regret că faptul că am afirmat o opinie critică este considerat atac la persoană, lipsă de dragoste, trufie etc.  Din păcate aşa este, nu mă caracterizează aceste virtuţi înalte, dragostea şi smerenia, dar această opinie pe care am exprimat-o nu se referă la persoane, ci la percepţia mea — desigur, subiectivă — asupra unui anumit eveniment.  Învit cititorii să nu mă creadă pe cuvânt, ci să-şi formeze propria opinie pe baza filmelor conferinţei, postate pe You Tube, care sunt nu mai puţin de 9 (eu, cel puţin, atâtea am găsit).

Cu durere,

Ana Elisabeta

“Dragostea se bucură de adevăr”

afis conferinta 2 iunie

 

Scrisoarea a 8 mănăstiri din Rep. Moldova şi răspunsul PS Petru de Ungheni şi Nisporeni: «Sunt împotriva ereziei ecumenismului cu toate manifestările sale»

8 mănăstiri din Rep. Moldova declară că vor ÎNTRERUPE POMENIREA PATRIARHULUI ȘI A EPISCOPULUI locului dacă până pe 4 aprilie nu se va lua atitudine de osândire a textelor pentru ”Sfântul și Marele Sinod”

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/01/8-manastiri-din-rep-moldova-declara-ca-vor-intrerupe-pomenirea-patriarhului-si-a-episcopului-locului-daca-pana-pe-4-aprilie-nu-se-va-lua-atitudine-de-osandire-a-textelor-pentru-sfantul-si/

8 mănăstiri din Rep. Moldova declară că

vor întrerupe pomenirea patriarhului și episcopului locului

dacă până pe 4 aprilie nu se va lua atitudine de osândire a textelor pentru ”Sfântul și Marele Sinod”

9Pe data de 31 martie 2016, 8 egumeni şi egumene din cuprinsul episcopiei de Ungheni și Nisporeni (Mitropolia Moldovei, Patriarhia Moscovei) au depus o adresare din numele obştilor acestor mănăstiri către episcopul locului, PS Petru. Este vorba de mănăstirile Hârjauca, Veveriţa, Hârbovăţ, Hâncu, Vărzăreşti, Frumoasa, Sf. Mc. Gheorghe (Ungheni) şi Sf. Bin. Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (Nisporeni). În adresare obştile monahale îşi exprimă protestul faţă de textele proiectelor de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod şi, în special, faţă de adoptarea acestor texte de către Soborul Arhieresc al BORu şi cer condamnarea pan-ereziei ecumenismului şi a celor ce o susţin. Dacă până pe 4 aprilie curent ierarhia nu va lua o asemenea poziţie, egumenii declară că vor aplica îngrădirea canonică de întrerupere a pomenirii ierarhiei la sfintele slujbe, aplicând canonul 15 de la Sinodul I-II de la Constantinopol. Amintim că în luna februarie alţi 12 clerici şi 2 mănăstiri din Rep. Moldova au întrerupt pomenirea ierarhului locului şi a patriarhului Kirill pe motiv de propovăduire a ereziei ecumeniste, aplicând acelaşi canon 15. Iar în Eparhia Cernăuţi a Mitropoliei Ucrainei (Patriarhia Moscovei), episcopul vicar PS Longhin (Jar) de Bănceni a încetat pomenirea Patriarhului Kirill la sfintele slujbe de la începutul lunii martie 2016 din aceleaşi motive menționate mai sus.

Mai jos puteți citi textul integral al declaraţiei celor 8 mănăstiri.

Episcopia de Ungheni și Nisporeni anunță: 

http://episcopia-ungheni.md/index.php/main/article/10596/ro

ADRESAREA EGUMENILOR ȘI EGUMENELOR DIN CUPRINSUL EPISCOPIEI DE UNGHENI ȘI NISPORENI, CĂTRE CHIRIARHUL LOCULUI, PREASFINȚITUL EPISCOP PETRU

Preasfinției sale,

Preasfințitului PETRU,

Episcop de Ungheni și Nisporeni,

Preasfințite stăpâne,

Cunoscându-vă ca pe un adevărat arhipăstor care, în duhul dragostei și al jertfirii, în multe trude râvnește pentru Biserică, pentru vechile așezăminte monahale și pentru toți dreptslăvitorii creștini care se află sub oblăduirea Preasfinției Voastre, cu durere în suflet noi, stareții și starețele mănăstirilor din cuprinsul Episcopiei de Ungheni și Nisporeni, dimpreună cu obștile monahale pe care le reprezentăm, ca niște fii duhovnicești și mădulare vii ale Bisericii, ne expunem profunda îngrijorare față de provocările parvenite în adresa Bisericii și a Sfintei noastre Credințe Ortodoxe. Fiind îngrijorați de cele ce se întâmplă în sânul credinței noastre ortodoxe, dar în mod deosebit de desfășurarea Sfântului şi Marelui Sinod, care va avea loc la Academia Ortodoxă din Creta în perioada 16 – 27 iunie 2016; la data de 31 ianuarie 2016 am intervenit cu o adresare către Preasfinția voastră însoțită de o rezoluție cu semnăturile Stareților și Starețelor astfel atenționând despre eventualele pericole la care suntem expuși.

Acum suntem nevoiți să constatăm că temerile noastre expuse în adresarea sus menționată prin care am susținut rezoluția simpozionului internațional teologic cu tema „Sincretismul inter religios” ce s-a desfășurat în municipiul Chișinău în perioada 21-22 ianuarie 2016 care este și raportul Protopresbiterului Theodoros Zissis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic, s-au adeverit pe deplin, iar glasurile ortodocșilor care au încercat să avertizeze pe mai marii bisericii despre pericolul lepădării credinței, au fost nesocotite și marginalizate. În cadrul rezoluției pomenite s-a vorbit inclusiv despre faptul că ”din scurta prezentare a evoluției pe care a parcurs-o pregătirea Sfântului și Marelui Sinod se vede foarte clar că metodologia și ordinea de zi a acestuia nu numai că sunt străine de Tradiția Ortodoxă, ci se fac chiar demersuri conștiente pentru a o altera și distruge” [1] și că ”în momentul de față nu avem motive să sperăm că Sinodul va constitui o continuare autoritativă și autentică a sinoadelor precedente și că va hotărî patristic și în Duhul Sfânt, ci în spirit ecumenist și secular” [2]. Cu părere de rău aceste lucruri și-au păstrat valabilitatea și după ce au fost făcute publice documentele pregătitoare [3] pentru așa numitul ”Sfântul și Marele Sinod”, chiar dacă în adresa ierarhilor, cu suficient timp înainte, au fost făcute multe avertizări și rugăminți pentru a nu primi învățăturile ecumeniste.

Este de lăudat faptul că prin poziția și acțiunile Bisericii Ortodoxe Ruse, au fost scoase de pe ordinea de zi teme ca ”Calendarul Ortodox și sărbătorirea datei Paştelui”, nu se schimbă învățătura despre post, nu se schimbă rânduiala Sfintei slujbe, însă se adoptă la nivel sinodal învățăturile eretice despre ecumenism, care ”În loc să fie condamnat, Sinodul îl adoptă indirect și îi consolidează pozițiile, de altfel, se vede că acesta este și scopul principal al Sinodului, toate celelalte subiecte sunt pretexte și umplutură.” [4]. Noi însă mărturisim împreună cu Sf. Maxim Mărturisitorul că ”nu există compromis și iconomie în chestiunile de credință, de care depinde mântuirea veșnică a sufletelor oamenilor” și nu primim sub nici o formă erezia ecumenistă care vatămă conștiințe și se răspândește tot mai mult printre clerici și mireni.               Când vorbim de adeverirea temerilor noastre ne referim în special la proiectele de documente pregătitoare pentru Sinodul Panortodox care au fost adoptate de Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse prin cuvintele „Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc că în forma lor actuală, proiectele de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod nu încalcă curăția credinței ortodoxe şi nu contravin predaniei canonice a Bisericii” [5]. Alăturându-ne analizelor teologice făcute de unele personalități de vază ale Ortodoxiei, cum ar fi mitr. Serafim de Pireu, mitr. Anastasie de Limassol, mitr. Hieroteos (Vlachos) de Nafpaktos, protopresbiter Theodoros Zissis, prof. Dimitrios Tselenghidis, precum şi scrisorii adresate patriarhului Neofit al Bulgariei de către clericii şi mirenii Bisericii Ortodoxe Bulgare şi hotărârii sinodale a vrednicei de laudă Biserici Georgiene, ținem să mărturisim că în textele proiectelor de documente pentru „Sfântul şi Marele Sinod” se conține un şir de încălcări grave ale învățăturii bisericești.

Considerăm ca fiind inadmisibile pentru un text sinodal pan-ortodox ideile de „restabilire a unității creștine”, „căutarea unității pierdute” sau „recunoașterea altor biserici creștine” care sunt adesea menționate în paragrafele 4, 5, 6, 7, 12 etc. Noi, însă, știm că, după cuvântul Sf. Fotie cel Mare, „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, Apostolească şi Sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două, iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiților” [6]. În afară de aceasta documentele introduc o învățătura nouă despre sistemul sinodal, anume că acesta „constituie judecătorul desemnat şi ultim în materie de credință”, fapt ce contravine însușirii sobornicești a Bisericii. În plus în documente este lăudată şi încurajată participarea Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenistă şi, în particular, în Consiliul Mondial al bisericilor – un adevărat izvor de erezii. La Adunarea generală a preoților din cadrul Episcopiei de Ungheni și Nisporeni din luna ianuarie curent, ne-ați reamintit cu tristețe faptul că ați moștenit 160 de Biserici Ortodoxe și peste 84 case sectare la o populație de 320.000 de oameni. Oare participarea Bisericii Ortodoxe Ruse la Consiliul Mondial al Bisericilor nu va deschide acestora mai larg calea? Ce foloase am obținut noi până acum de la aceste întruniri și dialoguri inter-religioase unde se interzice prozelitismul? Prin ce a fost întărită dreapta și măritoarea noastră credință? Câți s-au întors din rătăcirea lor?

Preasfințite stăpâne, pe lângă dovezile teologice pe care le-am amintit mai sus, aceste proiecte de documente încalcă însăși conștiința noastră creștină, însăși dragostea pentru Adevăr, pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru Biserică-mamă, care este adevăratul trup al lui Hristos. Noi mărturisim în fiecare zi că Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi de acest Crez vrem să ne ținem cât ne va da Domnul suflare, ca nu cumva să ne aflăm străini de El. Ne doare, vlădica, faptul că s-au luat asemenea hotărâri la Soborul Arhieresc, de aceea ne punem nădejdea în rugăciunile Maicii Domnului, care varsă lacrimi neîncetate pentru păcatele noastre, din cauza cărora îngăduie Dumnezeu răspândirea fărădelegilor şi a învățăturilor mincinoase. Credem, stăpâne, că adevărul nu poate fi trecut sub tăcere, căci după cuvântul Sf. Teodor Studitul: „porunca Domnului grăiește să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credință, căci zice să vorbești şi să nu taci, şi „De se va îndoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Evrei 10:38) şi „Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Fiindcă atunci când este vorba de credință, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaș? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-şi hrana de pe o zi pe alta. Nu mă privește pe mine treaba asta şi nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, şi tu vei rămâne mut şi fără grijă? […] Căci şi acest sărac, dacă acum nu vorbește, în ziua judecății va fi fără de răspuns şi vrednic de osândă fie şi numai din pricina aceasta” [7]. Mai credem că prin mărturia vie a Preasfinției Voastre va străluci lumina adevărului înaintea oamenilor, iar poporul va fi călăuzit pe căile cele binecuvântate ale Sfinților Părinți: „Întrebându-l pe Petru dacă-L iubește mai mult decât ceilalți, şi auzind ceea ce știa mai dinainte de a-I spune Petru: „Doamne Tu știi că Te iubesc”, i-a arătat cum poate să-L slujească mai mult; că zice: „De Mă iubești, păstorește oile Mele şi mielușeii Mei”. Aceasta se cuvine să faci şi tu, Părinte; că oile se primejduiesc a fi sfâșiate de lupi, şi Cel iubit de tine le iubește pe ele foarte – iar cei ce iubesc cu adevărat fac cele ce îi desfată pe cei iubiți. De altfel, nu mică e primejdia să pierzi răsplata multelor şi marilor tale osteneli, dacă vei sta nepăsător atunci când se poartă război cumplit împotriva adevărului şi cinstitorii lui sunt vânați” [8].

Preasfințite stăpâne, luând în considerație argumentele prezentate în această adresare, cerem să luați atitudine, până luni, 4 aprilie 2016, să înălțați glasul întru apărarea dreptei credințe, care să fie auzit de întreaga noastră Biserică şi să condamnați hotărârile nelegiuite ale Soborului Arhieresc și să osândiți pan-erezia ecumenismului, precum și pe persoanele care îl susțin sau l-au susținut și încă nu s-au pocăit pentru acest lucru. În caz contrar, vă aducem la cunoștință că împreună cu obștile ce le reprezentăm nu vom pomeni arhiereul locului și patriarhul, aplicând canonul 15 Sinodul I-II Constantinopol.

Cu adâncă smerenie cerem părinteştile voastre rugăciuni şi binecuvântări arhierești. Să vă întărească Domnul Dumnezeu în toată mărturia cea dreaptă şi toată lucrarea cea bună şi mântuitoare de suflet.

Ale Prea Sfinției Voastre smeriți ascultători,

1

2

3

4

5

6

[1] Din lucrarea Protopresbiterului Theodoros Zissis: ”SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE. Se cuvine să sperăm sau să fim neliniștiți?”

[2] ibidem, p. 7.

[3] http://www.patriarchia.ru/db/document/page3.html

[4] Din lucrarea Protopresbiterului Theodoros Zissis: ”SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD AL BISERICII ORTODOXE. Se cuvine să sperăm sau să fim neliniștiți?”

[5] http://sobor.patriarchia.ru/db/text/4367700.html

[6] Sf. Fotie cel Mare – Epistola I către papa Nicolae

[7] Epistola 81, cartea a doua, P.G. 99, 1321A-C

[8] Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 29

Sursa: http://lumea-ortodoxa.ro/8-manastiri-din-rep-moldova-declara-ca-vor-intrerupe-pomenirea-patriarhului-si-episcopului-locului-daca-nu-se-va-lua-atitudine-de-osandire-textelor-pentru-sfantul-si-marele-sinod/

————————————

«Sunt împotriva ereziei ecumenismului cu toate manifestările sale» – răspunsul Episcopului Petru la declaraţia celor 8 mănăstiri din eparhia sa

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/01/sunt-impotriva-ereziei-ecumenismului-cu-toate-manifestarile-sale-raspunsul-episcopului-petru-la-declaratia-celor-8-manastiri-din-eparhia-sa/

«Sunt împotriva ereziei ecumenismului cu toate manifestările sale»

– răspunsul Episcopului Petru la declaraţia celor 8 mănăstiri din eparhia sa

 

Către stareţii şi stareţele de mănăstiri

025din cuprinsul Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni

Nimic nu este mai puternic

decât conştiinţa care te mustră

şi nimic nu este mai încurajator

 decât conştiinţa împăcata”

Sf . Maxim Mărturisitorul

Trecem toţi printr-o perioadă grea în care Biserica lui Hristos este primejduită din pricina multor provocări, dar mai ales din cauza celei mai periculoase erezii ale vremurilor noastre, anume ecumenismul, care încearcă să altereze concepţia despre Biserică, atentând la Dogma despre Biserica cea Una, Sfântă Sobornicească şi Apostolească. Nu în zădar Cuviosul Părinte Iustin Popovici, Sfântul dogmatist al veacului al XX-lea , o numeşte ”Panerezie a secolului”.

Luând cunoştinţă cu adresarea stareţilor şi stareţelor de mănăstiri cu obştile lor monahale (în număr de peste 260 de persoane) privind dezacordul legat de „Sfântul şi Marele Sinod” din iunie 2016 şi de textele proiectelor de documente pentru acest „Sinod” precum şi analizele teologice indicate în adresare, cu regret am constatat că textele documentelor pentru acest Sinod, conţin ambiguităţi şi contradicţii grave (Biserica e Una şi în acelaş timp sunt şi „alte Biserici”). O altă problemă majoră a acestui „Sinod Panortodox” este faptul că nu e numit „Ecumenic” aşa cum ar trebui să se numească un Sinod a Toată Ortodoxia, care mai are şi pretenţia de a se numi „ultimul criteriu de judecată în probleme de credinţă”, dar în acelaşi timp nerecunoscând aşa cum era firesc să o facă, Sinoadele de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare şi Sfântului Grigorie Palama ca ecumenice (Sinoade ce au anatematizat erezia papistă – Filioque şi primatul papal şi graţia creată) , prin care ar fi arătat că e continuator al Tradiţiei Sinodale a Bisericii şi ar fi putut fi receptat ca Ecumenic.

Vă confirm că sunt împotriva ereziei ecumenismului cu toate manifestările sale şi mărturisesc că textele documentelor pentru Soborul Panortodox în forma lor actuală sunt inadmisibile şi necesită să fie revizuite în duhul patristic şi al tradiţiei bisericeşti în vederea condamnării ecumenismului, iar dacă acest Sinod nu va condamna ecumenismul şi „Consilul Mondial al Bisericilor” ci din contra, îl va lăuda, consider că nu trebuie (ca Biserica Autocefală) să participăm la un astfel de Sobor. Unitatea Bisericii stă în pazirea întreagă şi nevătămată a învăţăturilor Dreptei Credinţe Ortodoxe lăsate nouă de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, deci dezbinaţi de Biserică (schismaticii) sunt toţi care cugetă osebit de Sfinţii Bisericii, ne spune Sfântul Teodor Studitul. Hristos a numit Sobornicească Biserica Sa deoarece numai Ea păstrează Adevărul şi Mărturisirea de Credinţă, fără de care nimeni nu se poate mântui. Multi spun ca acest Sinod nu se va ocupa de Dogme, ca nu va schimba Calendarul, nici postul, nici monahismul şi nici rânduiala Slujbelor Bisericii, lăsându-ne sa dormim liniştiţi. Dar aceştia nu ne spun că se schimbă însăşi Dogma (Adevărul veşnic descoperit de Dumnezeu absolut necesar pentru mântuirea oamenilor) despre ce înseamnă Biserica, inducandu-ne ideea cum că Biserica ar cuprinde toate confesiunile despărţite de Ea, numindu-le „Biserici nedepline” cu Har, Taine, Succesiune Apostolica şi Mântuire.

Si pe plan local, sunt pentru retragerea din aşa numitul Consiliul Mondial al Bisericilor şi folosirea unei terminologii strict teologice şi bisericeşti precum şi condamnarea oricărui alt document ecumenist din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Menţiunea sfinţiilor voastre despre trista moştenire a multitudinii grupărilor (caselor) sectare în cuprinsul Episcopiei, reconfirmă greaua povară pe care o avem. Iată că interzicerea oricărei practici de prozelitism în cadrul dialogurilor interreligioase şi a Consiliului Mondial al Bisericilor, nu facilitează în nici un fel reîntoarcerea la adevar a sufletelor rătacite. Iar întîlnirile şi rugaciunile comune între ortodocşi şi alţi reprezentanţi ai aşa zisei lumi creştine, cum ar fi, spre exemplu luterani, protestanţi, papistaşi şi alţi eretici, debusolează definitiv conştiinţa ortodoxă a creştinilor. Ne rugăm să ne întărească Bunul Dumnezeu să aducem lumina credinţei în inimile însetate pentru ca toată suflarea să laude pe Domnul în Duh şi Adevăr. Desigur, tot mai greu e să facem acest lucru, deoarece mişcarea ecumenistă nivelează Biserica Ortodoxă cu toate rătăcirile şi ereziile şi nu mai discern oamenii unde este adevărul, învinuind Biserica Ortodoxă de relaţii fraterne cu alte culte aşa zis creştine. În afară de adresarea mănăstirilor, alţi parohi de biserici şi grupuri întregi de creştini au venit la Episcopie cu aceleaşi temeri şi îngrijorări privind Soborul Panortodox. Am discutat cu fiecare în parte câte, 3-4 chiar şi până la 5 ore despre problema ecumenismului şi efectele devastatoare ale acestuia.

Ne aflăm iubiţii mei în perioada Postului Învierii de aceea vă îndemn prin cuvintele Sfântul Antim din Chios „Rugăciunea nu-i un lucru greu. Este o lucrare interioară, o puternică concentrare a sufletului. Rugăciunea are nevoie, în acelaşi timp, de post şi de priveghere. Postul slăbeşte patimile, iar privegherea le omoară. Rugăciunea îi dă aripi omului, îl face să urce spre ceruri şi-i daruieşte harisme dumnezeieşti” la post şi rugăciune, pentru ca înfrînându-ne trupurile şi patimile cu smerenie să ne rugăm Atotmilostivului Dumnezeu care este Dătătorul a tot binenele să nu ne lase pe noi fiii Săi pradă vrajmaşului. Domnul nostru cel în Treime Sfânt, Slăvit şi Închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt cu nemăsurata lui Înţelepciune le veghează şi le îndreaptă pe toate şi ne învaţă că ”Fără Mine nu puteți face nimic.” (In 15-5).

În urma întîlnirii cu stareţii şi stareţele de mănăstiri din cuprinsul episcopiei, s-a hotărît de a pomeni în continuare ierarhia Bisericii, iar ca protest faţă de prevederile din textele documentelor pentru Soborul panortodox, până la acesta, se binecuvinteaza stare de rugăciune pe întreg cuprinsul episcopiei. Textele documentelor nu sînt în varianta sa finala, deci avem nădejde că vor suferi modificări în duh patristic. În fiece parohie s-a desemnat câte o persoană şi după un grafic stabilit va citi câte o oră, zilnic, psaltirea.

Iar cinului monahal se binecuvinteză zilnic pînă la asa zisul Soborul din iunie să rostească trei sute de ori rugaciunea lui Iisus, o sută de ori către Maica Domnului, cinci zeci de ori către toţi Sfinţii şi cinci zeci de ori către Îngerul păzitor; miezonoptica şi utrenia să se săvîrşească zilnic la orele 24.00; psaltirea neadormită, astfel încât, neâncetat să se înalţe sfinte rugăciuni punând nădejdea în cuvintele Mântuitorului ”Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte întru marturisirea Credinţei Dreptslăvitoare!

+ Petru

EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI

Sursa: episcopia-ungheni.md via http://lumea-ortodoxa.ro/sunt-impotriva-ereziei-ecumenismului-cu-toate-manifestarile-sale-raspunsul-ps-petru-la-declaratia-celor-8-manastiri-din-eparhia-sa/

DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA, Pr. Gherghios Metallinos( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA Protopresviterul Gheorghios Metallinós, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Univeristății Kapodistriene de Stat din Atena Comunicare susținută în ca…

Source: DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA, Pr. Gherghios Metallinos( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/05/09/dialogurile-teologice-si-esecul-acestora/

DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA

Protopresviterul Gheorghios Metallinós,

Profesor Emerit al Facultății de Teologie

a Univeristății Kapodistriene de Stat din Atena

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

  1. DIALOGURILE TEOLOGICE ÎNAINTE DE SECOLUL al XX-lea ȘI MOȘTENIREA ACESTORA

Pr. MetalinosOrtodoxia, credincioasă identității ei, dar și lucrării pastorale neîntrerupte față de ereticii și schismaticii care părăsesc sânurile ei, îndată după schisma din 1054 și până la sfârșitul secolului al XIX-lea a purtat o serie de dialoguri teologice cu aceștia[1], îngrijindu-se de întoarcerea lor la Adevărul în Hristos. Dialogurile teologice ale Bisericii cu creștinismul apusean (inițial cu papismul și, începând din secolul al XVI-lea, cu diferite ramuri ale protestantismului) au lăsat o însemnată moștenire, pe care Ortodoxia nu o poate trece cu vederea nici în relațiile ecumenice de azi, dacă vrea să-și mențină continuitatea istorică. De altfel, dialogul aparține prin excelență creștinismului, a fost introdus și sfințit în viața omului de Creatorul Însuși. ”Veniți să vorbim” [”Veniți să ne judecăm”] (Isaia 1: 18), zice Dumnezeu făpturii Sale. Cultul nostru, de altfel, este un dialog continuu între Făcător și făptura Sa pentru mântuirea omului.

1. În textele dogmatico-simbolice ale perioadei de după Schismă (1054) se exprimă cu adevărat credincioșia Bisericii ortodoxe față de tradiția apostolică și patristică și sunt respinse, pe baza acesteia, înșelările eretice apusene într-o continuitate și conglăsuire netulburate. Astfel, conștiința de sine ortodoxă rămâne puternică, potrivit căreia ”Biserica noastră Ortodoxă, Răsăriteană și Apostolică, nu numai că nu primește nici o dogmă eretică, dar respinge până și suspiciunile de acest fel”[2]. Se mărturisește, de asemenea, fără ocolișuri că ”dogmele luterano-calvine și papistașe nu se potrivesc cu credința noastră ortodoxă, ci mai degrabă sunt contrare acesteia și foarte departe de adevăr”[3].

Devine, deci, limpede că singura baza acceptabilă a reunirii cu Biserica a celor rupți de ea, oricare ar fi aceștia, este autenticitatea dreptei credințe și acceptarea fără rezerve a dreptei credințe de către eterodocși. Aceasta nu este constituie nicidecum o atitudine disprețuitoare a ortodocșilor față de eterodocși, pentru că întoarcerea și pocăința eterodocșilor înseamnă reintegrarea lor în Ortodoxia apostolică și patristică pe care au părăsit-o. Valabilitatea pentru toate epocile a acestui demers își găsește expresia în declarația Sfântului Marcu Evghenicul, care spune: ”în ce privește dumnezeieștile dogme nu a existat vreodată loc pentru iconomie sau compromis”[4].

Criteriile acestea însă au rămas nelucrătoare sau chiar s-au pierdut începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea prin înrobirea conducerii bisericești față de pretențiile politicii mondiale. De altfel, principalul motiv al eșecului dialogurilor de până la Căderea Constantinopolului (1453) l-au constituit scopurile politice ale acestora[5], care marginalizau Adevărul mântuitor în Hristos. Momentul de la care se constată această modificare de atitudine poate fi considerat ”Răspunsul Sinodului din Constantinopol din 1895 către Papa Leon al XIII-lea”. Potrivit acestuia, unirea poate fi realizată ”prin înlăturarea inovațiilor… eretice și revenirea la regimul vechi al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești”[6]. Orice demers unionist, prin urmare, care nu se mișcă în limitele tradiției patristice ortodoxe, ci urmărește ”dulceața cea trecătoare a păcatului” (Evrei 11:25), este condamnat eșecului.

2) «MIȘCAREA ECUMENICĂ ȘI DIALOGUL ECUMENIC»

a) Declarațiile oficiale

Prin Mișcare Ecumenică[7] au fost numite, de la începuturile secolului al XX-lea, toate demersurile de conștientizare a ”rupturii și a diferențelor” dintre diferitele grupări creștine, mai ales în spațiul Apusului, și organizarea unui cadru favorabil relațiilor de prietenie și contactelor dintre aceste grupări, având ca scop reunirea lor viitoare[8]. Mișcarea aceasta năzuiește în special ”ca prin literatura teologică de specialitate și prin întâlnirile reprezentanților diferitelor Biserici și grupări creștine, să facă o delimitare între diferențele dogmatice și celelalte diferențe, în spirit de înțelegere reciprocă”, așa încât să fie căutate mijloacele adecvate pentru o avantajoasă abordare reciprocă, ”pavând astfel calea către unire”[9]. Aceste întâlniri oficiale sau neoficiale au primit denumirea de ”Dialog Ecumenic”, care, potrivit declarației sincere ale unuia dintre pionierii Ecumenismului, fostul Arhiepiscop al Americii (+1996), ”urmărea unirea sau abordarea Bisericilor și ulterior, mai general, a religiilor”[10].

Potrivit declarației oficiale a Patriarhiei Ecumenice, făcute în urmă nu cu mulți ani, ”Biserica Ortodoxă, având deplina conștiință atât a identității, cât și a răspunderii sale, a ales dialogul teologic constructiv cu celelalte Biserici și confesiuni creștine… pentru promovarea credibilă a Ortodoxiei în restul lumii creștine, dar și pentru reconectarea eterodocșilor la tradiția teologică comună a perioadei Sinoadelor Ecumenice, în speranța vădită a întoarcerii lor la credința predată de Apostoli”[11]. Patriarhia Ecumenică declarase deja că scopul participării sale la Mișcarea Ecumenică a fost ”să facă cunoscut și să transmită eterodocșilor bogăția credinței, a cultului și a organizării acesteia (a Ortodoxiei) și a experienței religioase și ascetice, să se informeze și aceasta despre noile metode și concepții în ce privește viața religioasă și acțiunea acestora”[12]. Este subliniat, mai ales de către ecumeniștii noștri, pericolul ”izolării”, despre care însă, din câte știu, nu se face referire în literatura noastră bisericească dinaintea secolului al XX-lea. Este, pe de altă parte, un argument pus în legătură cu provizoratul veacului de acum și cu smeritele scopuri ale acestuia, în deplină contradicție cu învățătura Hristosului nostru către cei ”doisprezece”, când L-au părăsit ”mulți dintre ucenicii Lui”, care nu au primit tot Adevărul Lui. ”Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:66-67). ”Izolare” există acolo unde lipsește Hristos, ca Ortodoxie. Este acordată, de altfel, în mod oficial din partea Centrului Ecumenic confirmarea că ”nu poate exista nici o neliniște cu privire la o așa-zisă trădare a credinței creștine și slăbire a cugetului ortodox prin dialogul sincer cu celelalte tradiții creștine”[13].

De la început însă au apărut și primele neliniști. Pentru că se temea de relativizarea Credinței, profesorul dogmatist Ioannis Karmiris, care ”inițial” a participat la demersul ecumenic, a simțit nevoia să sublinieze că ”participarea ortodocșilor… și colaborarea… are sensul de comuniune de dragoste, iar nu de comuniune în învățătura dogmatică și în Taine”[14]. O critică similară a făcut și cunoscutul profesor Panaghiotis Trembelas: ”Neîndoielnic, trecem prin pericolul – observă acesta – de a se crea o climă și o atmosferă de dezinteres față de distincțiile și diferențele dogmei, în cadrul căreia cei mai puternici și mai numeroși și mai concentrați și mai organizați îi vor absorbi în liniște și pe nesimțite pe cei mai puțin numeroși și mai slab organizați”[15].

Însă revelatoare și deosebit de dinamică este critica pe care o face Mișcării Ecumenice în întregul ei Cuviosul Părinte Iustin Popovici: ”Ecumenismul este numele comun pentru falșii creștini, pentru falsele biserici ale Europei de Apus. În interiorul acestuia se află inima tuturor umanismelor în frunte cu papismul. Iar toţi aceşti falşi creştini, toate falsele biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor evanghelic de obşte este panerezie”[16]. Și se întreabă: ”A fost deci necesar ca Biserica Ortodoxă, acest trup și organism dumnezeiesc-omenesc preacurat al Dumnezeu-Omului Hristos, să se umilească atât de monstruos, încât reprezentanții ei teologi, chiar și ierarhi să caute participarea organică și includerea în Consiliul Mondial al Bisericilor? Vai, trădare nemaiauzită”[17].

Dar și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, scriind ”Despre Dialogul dintre Ortodocși și Papistași”[18] își exprima încă din 1967 neliniștile, serioasele rețineri față de eventualele ”rugăciuni în comun”, față de ”participările de ambele părți la adunări liturgice și de cult și la alte acțiuni, care pot da impresia că Biserica noastră Ortodoxă îi acceptă pe Romano-Catolici ca Biserică deplină și pe Papa ca Episcop canonic al Romei”[19]. O adevărată profeție despre cele ce se întâmplă în epoca noastră! Foarte corect se afirmă că ”Ortodoxia însă pentru nici un motiv nu trebuie să se precipite către dialog, de vreme ce rămân atât de neînduplecați și neclintiți în infailibilitate, în primat, în uniație și în celelalte erezii ale lor. Precipitarea dialogului în aceste condiții echivalează cu o sinucidere duhovnicească a Ortodoxiei. Din multe indicii se dă impresia că romano-catolicii pregătesc o unire de tip uniat. Deci, ortodocșii care se precipită spre dialog și-au dat seama de acest lucru?”[20].

Și încheierea mărturisitoare a Părinților Aghioriți: ”Sfântul Munte proclamă că nu se pune problema să accepte punerea în fața faptului împlinit, și prin harul lui Dumnezeu va rămâne credincios, ca și poporul ortodox al Domnului, credinței Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, din dragoste și față de eterodocși, care sunt ajutați cu adevărat atunci când ortodocșii, prin atitudinea lor ortodoxă consecventă, le arată mărimea bolii lor duhovnicești și calea de tămăduire”[21].

b) Urzeli oculte

Există însă în cadrul Dialogului și proceduri secrete, care inspiră cea mai mare neliniște față de sinceritatea declarațiilor oficiale, atunci când sunt deformate prin diferite tertipuri. De foarte mare interes ar fi fost să cunoaștem ce tranzacții s-au făcut pe 5 ianuarie 1964 la Ierusalim, între Papa Paul al VI-lea (1963-1978) și Patriarhul Atenagora (1948-1972), când s-au întâlnit, potrivit declarației Patriarhului, ”la ora 9 seara în locuința Papei”. Descrierea lui Atenagora este deosebit de revelatoare: ”Am mers amândoi, mână-n mână către camera lui și am avut o discuție secretă. Ce am vorbit? Cine știe ce își spun două suflete când vorbesc! (…) am făcut un program comun, bazat pe o egalitate absolută, iar nu pe diferențe…”[22]. Fiecare poate să interpreteze cum vrea aceste cuvinte. Însă ceea ce a urmat adeverește referirea noastră la ”urzeli”.

Tot parcursul ulterior al Dialogului adeverește faptul că au fost încheiate acorduri și s-a făcut un plan pentru demersurile dintre Constantinopol și Roma[23]. De altfel, fostul Arhiepiscop al Americii, Iacov, într-o altă declarație a sa, mărturisește că ”Consiliul Mondial al Bisericilor înaintează către realizarea scopului său, prin amestecarea culturilor, religiilor și popoarelor”[24]. Scopul întemeierii Consiliului Mondial al Bisericilor, prin urmare, nu a fost altul decât realizarea planurilor Noii Epoci și ale Religiei Mondiale, lucru care este cât se poate de clar în epoca noastră. Despre adevăratele scopuri ale dialogului intercreștin nu ezită să vorbească în mod provocator distinși ierarhi ai Tronului Ecumenic, precum Gherman (Strinopoulos) al Thiatirelor, referindu-se pe larg la Proclamația din 1920, pe care a și întocmit-o împreună cu alți profesori ai Școlii de la Halkis: ”Este nevoie, a spus el, ca Bisericile să conștientizeze că în afară de unitatea în sensul strict al cuvântului…, există și un alt sens al acesteia, mai cuprinzător, potrivit căreia toți cei care acceptă învățătura fundamentală a Revelației lui Dumnezeu în Hristos și Îl acceptă pe El ca Mântuitor și Domn, va trebuie să se considere unul pe altul ca mădulare ale aceluiași trup, iar nu ca străini”. ”Fără să intrăm în examinarea diferențelor dogmatice, care separă Bisericile” – a adăugat Mitropolitul Thiatirelor – ”trebuie să cultivăm tocmai ideea unității lărgite…”[25]. Este cât se poate de evidentă aici teoria despre ”Biserica lărgită” care pretinde înlăturarea credinței și a caracterului mântuitor al dogmei, în contradicție cu tradiția apostolică și patristică a tuturor veacurilor.

Ceea ce se întâmplă însă în spațiul dialogului intercreștin este valabil și pentru politica noastră interreligioasă. Și aici ”linia” este dată și de mult timp hotărâtă. În omilia menționată mai sus a Patriarhului Ecumenic către preoții ortodocși ai elenismului din străinătate, acesta și-a exprimat convingerea că ”prin unitatea Bisericilor înaintăm și către o umanitate plenară”[26].

La dorința imperativă a Vaticanului, dialogul se desfășoară nu pe baza unor criterii teologice, ci în climatul ”dialogului dragostei”, care ”trebuie să continue și să se extindă”[27]. Atenagora a urmat cu fidelitate dorința Papei Paul al VI-lea și diaologul teologic sau dialogul credinței a fost subordonat dialogului dragostei, adică al bunelor relații, al sentimentelor și al agapologiei. Sub această formă a dialogului, Patriarhul a justificat și ”Potirul comun”, intercomuniunea sacramentală, care potrivit mărturisirii sale publice era deja o stare de fapt în 1971[28]. În 1986 au început oficial la Assisi în Italia întâlnirile interreligioase și rugăciunile în comun[29], ca adunări de mărturisire a unității avându-l ca centru pe Papă, în fapt lider spiritual al întregii lumi, ca ”Planet Man nr. 2”, așa cum este caracterizat la nivel internațional.

Este, astfel, bătătoare la ochi coincidența cu situația dialogurilor în perioada bizantină[30], când acestea erau folosite pentru servirea unor interese politice, așa că, și astăzi, unirea care se dorește devine un instrument, iar nu scop. Pe bună dreptate s-a observat că ”dialogurile interreligioase par să corespundă deplin versiunii și practicii prin care dialoghează astăzi sindicaliștii, politicienii, ideologiile”[31]. De asemenea, potrivit părintelui Peter Heers, doctor în teologie, metoda ecumenismului urmează  următorii pași: coexistență-dialog-infiltrare-răsturnare. ”Infiltrarea” este corelată ”cu alterarea cugetului ortodox” care este înlocuit de cel ”eterodox”[32]. Potrivit Decretului Conciliului II Vatican ”Despre Ecumenism”, ”comuniunea tuturor Bisericilor particulare cu Biserica Romei este o premisă necesară pentru unitate”[33]. Potrivit Marelui Athanasie însă ”trebuie mai întâi tăiată orice neînțelegere legată de credință și doar atunci să se facă cercetarea lucrurilor”[34].

Există însă și o manipulare oficială și publică a Dialogului. Prin Proclamația din 1920[35], Patriarhia Ecumenică a oferit facțiunii ortodoxe regulamentul de funcționare și statutul ei în cadrul Mișcării Ecumenice[36].

Importantă este și întrebarea cine sunt cei care hotărăsc pentru mersul Dialogului. Așa cum a observat părintele Sarantis Sarantos: ”Despre un subiect atât important, cum este dialogul cu papistașii eretici, nu s-a întrunit nici măcar o dată întregul episcopilor din toată lumea, dimpreună fie și cu număr minim de preoți și diaconi”[37]. Este îndreptățită întrebarea, pentru că ierarhii noștri protestează pentru lipsa unei bune informări a lor.

Pururea pomenitul profesor Konstantinos Mouratidis diagnosticase deja cu exactitate, încă din 1980, adevăratele scopuri ale dialogului: ”Așa-zisul dialog teologic este o mreajă pentru dezorientarea și înșelarea pliromei Ortodoxiei prin supunerea unei părți cât mai mari a acesteia față de ereticul Papă al Romei”[38]. Dezavantajele și capcanele Dialogului Ecumenic au fost descrise în mod fericit de Preasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Ecumenismul adoptă și legalizează toate ereziile ca «Biserici» și vatămă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești. Dezvoltă, învață și impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie, potrivit căreia nici o Biserică nu are dreptul să revendice exclusiv pentru sine caracterul de Biserică sobornicească și adevărată. Fiecare este o parte, un fragment, iar nu Biserică deplină. Toate împreună alcătuiesc Biserica. În acest mod, însă, sunt dărâmate hotarele dintre adevăr și înșelare, dintre Ortodoxie și erezie și Biserica se predă total în războiul de distrugere din temelii a Ortodoxiei”[39].

3)  EȘEC ȘI ”SUCCES”!

a) Pentru Ortodoxie este nocivă fructuozitatea Dialogurilor

Orice demers este judecat după roadele lui. Acest lucru este valabil și pentru ”Dialogul Ecumenic” în ansamblul lui. Care este, deci, rodul acestuia în ce privește Ortodoxia și cauza sfântă a unității creștine? Pentru că numai astfel poate fi evaluat succesul sau eșecul tuturor formelor de Dialog Ecumenic (vezi Matei 7:20). Însă cuvântul despre succes sau eșec presupune referirea la părțile aflate în dialog și la scopurile acestora, pentru că succesul unei părți poate să funcționeze ca eșec pentru cealaltă. Deci, de vreme ce în Dialogul Ecumenic sunt implicate două mărimi, Ortodoxia și Eterodoxia, pe baza acestui criteriu se va răspunde pentru început la întrebarea: Unde a dus Dialogul Ecumenist până azi?, așa încât să aibă sens discuția despre succes sau eșec.

S-a afirmat de buze sus-puse că Dialogul se desfășoară ”în conformitate cu tradiția canonică și practica bisericească dintotdeauna în ce privește relațiile Bisericii Ortodoxe cu eterodocșii”[40]. Așa stau însă lucrurile? Din păcate, nu. Orice dialog ține de nucleul lucrării pastorale a Ortodoxiei și are caracter misionar. Este o chemare la unitatea în Hristos, adică la unitatea în dreapta credință. Dacă scopul nu este ”unitatea în credință și împărtășirea Duhului Sfânt”, ci se alunecă în compromisuri, indiferent care ar fi acestea, nu poate fi caracterizat drept ”Dialog întru adevăr”. Dat fiind că ”ieșirea dragostei” către ceilalți înseamnă înrobirea în fapt a Ortodoxiei față de înșelarea cu multe chipuri și multe nume care primejduiește mântuirea, nu doar pe a celor care ne reprezintă la Dialoguri, ci și propria noastră mântuire, nu putem să afirmăm că dialogul nostru ”se desfășoară în conformitate cu practica bisericească perenă”. Dimpotrivă, Credința noastră ortodoxă, adică bisericească, în loc să fie un punct neclintit al întâlnirii ortodocșilor cu Eterodoxia, devine ”un punct la care se năzuiește” în Dialogul cu aceasta. Se adeverește însă din punct de vedere istoric că în dialogurile de după Schismă, ”criteriul tradiției patristice reprezenta punctul de plecare sau chiar punctul final al oricărei discuții teologice”[41].

  • 1) La Dialogurile de azi, nu se face nici o referire la întoarcere eterodocșilor la Biserica cea Una și nedespărțită, pe care o continuă Ortodoxia în persoanele Sfinților noștri. Astfel, dialogurile noastre de azi conduc de facto la recunoașterea oficială a înșelării eretice, încă din 1920, prin caracterizarea diferitelor grupări eretice apusene ca ”Biserici ale lui Hristos” (Proclamația Patriarhiei Ecumenice 1920).
  • 2) Cel mai trâmbițat argument, cum că dialogul, în special Dialogul cu Biserica Latină se desfășoară ”în termeni de egalitate”, este negat în practică, în timp ce, în paralel pune la îndoială adevărul tradiției patristice, recunoscând ca biserici ereziile demonstrate[42]. Astfel, dialogul ”în termeni de egalitate” ajunge să fie un pretext, pentru a acoperi poziția noastră dureroasă, când interlocutorii noștri dialoghează de pe o poziție de putere. Această expresie trădează, de altfel, neputința și îndoiala noastră față de adevărul tradiției noastre[43].
  • 3) Liderii noștri, la Dialog, acționează ca și cum unirea ar fi avut loc, după cum vădește și limbajul folosit. E posibil, de pildă, ca ”neo-arianismul”, după cum se exprimă Cuviosul Părinte Iustin Popovici, adică papismul să se numească pe sine ”Biserică soră și Biserică deplină”? În această privință este mai sincer fostul Papă, când în 2007 a negat protestantismului caracterul de Biserică, iar Ortodoxia a caracterizat-o drept ”deficitară”, pentru că nu acceptă primatul său! La Balamand (1993), papismul a fost recunoscut ca atare, ca ”Biserică soră”, în timp ce la Porto Allegre (2005) a fost acceptată eclesiologia protestantă fără nici o reacție din partea vreunui Sinod local ortodox. Foarte îndreptățit, deci, Mitropolitul de Nafpaktos a pus întrebarea: De vreme ce ”Biserica este UNA, potrivit Crezului și conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe, atunci, cum se vorbește de alte Biserici creștine? Este clar – continuă el – că celelalte Biserici sunt eterodoxe”[44].
  • 4) Recunoașterea caracterului de biserică al grupărilor eterodoxe înseamnă că dialogul este înțeles ca ”recunoaștere reciprocă” în limitele unei atitudini uniate față de ele. Confirmările liniștitoare pentru ai noștri și ”pentru consumul larg” nu salvează de apostazie, ci atitudinea patristică neclintită, care singura este cu adevărat plină de iubire și față de eterodocși.
  • 5) Un simptom dureros al dialogului de până azi este folosirea foarte largă (din partea noastră) a termenilor ”Biserică divizată” și ”Biserică lărgită”, pentru facilizarea demersului unionist, dar și în detrimentul Adevărului. Are loc, cu alte cuvinte, un dialog cu caracter academic, iar nu între Ortodoxie, care are conștiința identității ei, și Eterodoxie, care își simte căderea. Se pierde, astfel, orice sens al seriozității, în cel mai bun caz.
  • 6) Un asemenea caracter au unele demersuri arbitrare, precum ”ridicarea anatemelor” din 1054, fără întoarcerea Romei la credința comună de dinaintea Schismei (1054). Cea din urmă a avansat încă mai mult, vorbind în textul latin despre ”ridicarea necomuniunii” (1009). Astfel, Conciliul II Vatican (1962-65) a impus ”intercomuniunea sacramentală”, promovând unirea în fapt. Acest lucru îl recomanda clericilor ortodocși din Europa și SUA, în 1971, și Patriarhul Atenagora[45]. Potrivit declarației curajoase a Mitropolitului de Nafpaktos, reprezintă ”o cădere de la credința ortodoxă și teologia Părinților acceptarea Conciliului II Vatican de către teologii ortodocși”.
  • 7) Chiar și dacă se afirmă că recunoașterea botezului se va face ”după finalizarea dialogului teologic”[46], recunoașterea ”teologiei baptismale” are loc de facto. În practică, sunt impuse situații, care ulterior nu mai pot fi contestate, pentru că produc comportamente ce tăgăduiesc Ortodoxia.
  • 8) Am ajuns la folosirea abuzivă a teoriei despre cei ”doi plămâni”. Și cu toate că ecumeniștii îl invocă pe părintele Florovski și referirea lui la situația de dinainte de Schismă, în cercurile ecumeniste expresia aceasta este aplicată și la creștinătatea de după Schismă. Dat fiind însă că papismul este considerat ”Biserică” canonică, astfel se explică și folosirea expresiei de mai sus pentru situația de astăzi.
  • 9) Acceptăm pe tăcute mașinațiunile papistașe de urgentare a demersului unionist. Printre înșelătoriile papismului este și abordarea importantei și fundamentalei chestiuni a lui ”Filioque”. Se sare peste introducerea în Simbolul de Credință făcându-se referire la ”Simbolul Athanasian” din secolele VI-VII (opțiunea Papei Ioan-Paul al II-lea[47]), dar rămâne valabilă în practică alterarea Simbolului celui de-al II-lea Sinod Ecumenic (381).
  • 10) Ecumeniștii noștri recurg la orice fel de mașinațiuni pentru a se ajunge la recunoașterea și impunerea primatului papal, de vreme ce din partea Vaticanului nu există nici o intenție de abrogarea sinceră a acestuia, știut fiind că primatul constituie cel mai puternic reazem și expresie a absolutismului papistaș. Insistența îndârjită a papismului pe ”primatul puterii” care constituie, de altfel, identitatea însăși a papismului și este valabil în practică în interiorul Bisericii Latine, în ciuda celor ce spun ecumeniștii noștri, se vădește în mod tragic din „Catehismul” întocmit după Conciliul II Vatican, avându-l ca redactor pe fostul Papă Benedict al XVI-lea, pe când era Cardinalul și profesorul Josef Ratzinger[48]. În loc ca partea ortodoxă să afirme sus și tare, cu dragoste, că stăruința papismului în primatul puteerii, fie și în interiorul acestuia, reprezintă stăruința în înșelarea eretică și anulează orice sens al dialogului cu Ortodoxia, dimpotrivă, partea ortodoxă încearcă prin tot felul de trucuri hilare să faciliteze acceptarea conceptului de primat – nu ca ”primat al cinstirii” – chiar și în însuși trupul Bisericii Ortodoxe, așa încât să se realizeze mai ușor și recunoașterea primatului papal. Primatul Papei este, de altfel, indestructibil legat de infailibilitate[49] și concentrează tot ce întruchipează termenul de ”instituție papală”, cel mai mare obstacol în calea întâlnirii întru adevăr dintre Papism și Ortodoxia (patristică).
  • 11) În limbajul oficial, dar și în cel neoficial al ecumeniștilor noștri, Papa este perceput ca episcop canonic, purtător al adevăratei preoții, de parcă ne-am afla în perioada de dinaintea Schismei. Concepția aceasta s-a impus odată cu ridicarea anatemelor (1965), fără însă să aibă loc și o ridicare a înșelării, care a provocat impunerea acestora. Ne întrebăm astfel, ce diferență există între formula de adresare folosită pentru Papa Romei (”Preasfințitul și Preafericitul Papă” i se cântă de către ortodocși la urarea ”Întru mulți ani”) și cea folosită pentru Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului.
  • 12) Pe măsură sunt și rezultatele de până acum ale Dialogului Interreligios[50]. Se caută și în cadrul acestui Dialog puncte ”comune” în credință, în fapt însă se relativizează și mai mult[51] adevărul creștin, prin participarea ierarhilor ortodocși la rugăciuni în comun panreligioase sau prin prezența celor de alte religii la adunările liturgice ortodoxe. Prin urmare, dialogurile conduc sistematic la o depreciere în ce privește credința ortodoxă, sub acoperirea aberantei ”teologii postpatristice”, așa încât Dialogul Ecumenic să eșueze în erezie eclesiologică și sincretism.
  • 13) Ce să spunem despre dureroasa concesie, la insistența Vaticanului, de a participa și Uniația[52] la Dialog, cu toate că a fost condamnată la Viena și la Freising (1990) de către subcomisia ortodoxă și romano-catolică, însă ulterior a fost acceptată festiv la Balamand[53]. Protestele ortodocșilor au condus la o întrerupere (provizorie) a Dialogului în 2000 (Baltimore), pentru a fi reluat însă ulterior și cu prezența reprezentanților greco-catolici. Declarația părții ortodoxe că ”ortodocșii… sunt deranjași și de însăși existența Uniației, care amintește de vremuri nefericite”[54], constituie, din păcate, o manevră diplomatică nereușită, care adeverește predarea noastră totală la dispozițiile Vaticanului. Pentru că, simplul fapt că clericii uniații care participă la concilii papistașe sau adunări liturgice, poartă veșminte ortodoxe, creează confuzie între credincioșii de ambele părți, atrăgându-i în capcană pe cei nedeplin informați.
  • 14) Este cât se poate de clar că, prin isteria ecumenistă, suntem direcționați – dacă nu am ajuns deja acolo – la o unitate de tip federativ cu mixtura eretică, fiind lipsiți de orice posibilitate de a-i influența pe interlocutorii noștri eterodocși, câtă vreme, dimpotrivă, în Biserică vedem o profundă secularizare și decreștinare. Am ajuns astfel în punctul de a se promova afirmația că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic fără participarea occidetalilor[55]. Este îndreptățită întrebarea: Câți eretici s-au întors la Ortodoxie datorită dialogurilor cu ei[56], iar nu datorită misiunii în lumea eterodoxă, pe care o desfășoară smeriții clerici și stareți ortodocși. Al doilea caz chiar este valabil. Prin atitudinea conducerii ortodoxe ecumeniste se încurajează rămânerea în înșelare.
  • 15) Ecumenismul, în toate dimensiunile și variantele sale, a devenit o adevărată robie babiloniană a Patriarhiei Ecumenice și a tuturor conducerilor locale ale Bisericii Ortodoxe. Singurul lucru care s-a reușit prin Dialogul Ecumenic este legalizarea ”creștinismului” decreștinat occidental în întregul lui. Vom încheia aceste constatări cu afirmațiile Preasfințitului Mitropolit al Pireului, Serafim, care rezumă inspirat eșecul Dialogului Ecumenic. ”Ecumenismul promovează interminabilele dialoguri ecumeniste contemporane, în care predomină lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa sincerității eterodocșilor, supralicitarea dragostei și sublicitarea adevărului, practica de a nu se discuta lucrurile care separă, ci numai acelea care unesc, atenuarea criteriilor ortodoxe, recunoașterea reciprocă a caracterului eclesial, a succesiunii apostolice, a preoției, a harului, a Tainelor, dialogul în termeni de egalitate, amnistierea, deculpabilizarea și recompensarea Calului Troian al Papismului, anume Uniația demonică și blestemată, participarea la așa-numit Consiliu Mondial al Bisericilor panprotestant, sau mai bine spus Consiliul Mondial al Ereziilor, semnarea comunicatelor, declerațiilor și textelor comune antiortodoxe (de ex. Balamand, PortoAlegre, Ravenna și altele), rugăciunile în comun și intercomuniunea sacramentală”. Ce să mai spunem despre inadmisibila interpretare ecumenistă a cuvântului Domnului ”ca toți să fie una” (Ioan 17:11, 21), care adeverește absența deplină a oricărei relații cu spiritualitatea patristică, și asta nu numai la eterodocși[57].

La aceste nefericite rezultate a condus participarea Ortodoxiei la ”Dialogul Ecumenic”. Argumentul că prin participarea noastră se oferă ajutor eterodocșilor de a-și găsi calea de întoarcere la Adevăr se dovedește perimat. Ar fi putut fi considerat corect, dacă nu se întâmpla tocmai contrariul: amestecarea părții ortodoxe cu înșelarea de toate tipurile și marea confusie din conștiința pliromei ortodoxe.

b) Evaluarea relațiilor ecumeniste

După toate cele de mai  sus, cum poate fi evaluat Dialogul Ecumenic? Este posibil ca partea ortodoxă să vorbească despre desfășurarea cu succes a acestuia și despre rezultatele pozitive ale acestuia? Succes al Dialogului ar fi însemnat înaintarea către întâlnirea în Adevăr. Cu toate acestea, erezia cea cu multe nume a fost acceptată ca ”Biserică”, și nu numai la nivel personal, dar și de către Ierarhii și Sinoadele bisericești locale. Acest lucru este exprimat mai cu seamă de terminologia folosită în documentele oficiale pe această temă. Printr-o serie de demersuri scandalizatoare, în cadrul unei toleranței inadmisibile, sunt vătămate conștiințele credincioșilor prin continua încălcare a poruncilor evanghelice și prin desconsiderarea sfintelor Canoane și a Tradiției Patristice.

În continuu crește relativizarea credinței ortodoxe și este desconsiderată unicitatea și exclusivitatea mântuirii în această sfântă cauză. Prin limbajul antipatristic folosit, prin rugăciunile în comun anticanonice[58], vizitele și contactele cu caracter secular și politic de ambele părți, se atenuează în continuu diferențele de credință și are loc o nivelare a Ortodoxiei, în timp ce această poziție antiortodoxă a alor noștri este caracterizată drept expresie a dragostei față de neortodocși.

Este, deci, posibil, ca toate acestea să fie considerate succes al Ortodoxiei lui Hristos și a Sfinților, când scopul permanent al acesteia de-a lungul veacurilor este întoarcerea eterodocșilor, a ereticilor și a celor de alte religii la Păstorul Hristos, când scopul ei eshatologic statornic este cuvântul Hristosului nostru: ” va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10: 16), adică Hristos? Nu, desigur! Ecumenismul și Dialogurile acestuia, sub forma și mersul lor de azi, sunt un eșec al Ortodoxiei din perspectiva Sfinților Părinți. ”Ortodoxia ecumeniștilor noștri se dovedește a fi o bătaie de joc și o respingere a Ortodoxiei Sfinților noștri și a pastorației acestora. Cu atât mai mult, cu cât prin Dialoguri, nu numai că nu a fost promovată unitatea, ci au apărut mai clare diferențele dintre noi și eterodocși, pe care îi considerăm mădulare ale Bisericii lui Hristos!

Există însă și cealaltă față a Dialogului. Dacă pentru credința Apostolilor și a Părinților ”Dialogul Ecumenic” care se află în desfășurare, în întregul lui, este un eșec incontestabil, în același timp însă constituie (cel puțin așa este considerat) un ”succes” – fie și unul nociv – din punctul de vedere al ecumeniștilor și al eterodocșilor. Pentru că promovează aspirațiile și scopurile acestora, servind în același timp planurilor Noii Epoci și ale instrumentelor acesteia, văzute și nevăzute. Este slujită cu fidelitate și este promovată o cauză care duce la moartea duhovnicească, continuând linia unirilor de tip uniat de dinainte și de după Schismă. Și azi, ca și atunci, o ”Ortodoxie” slăbită și cu tendințe eretice este condusă de puteri seculare, care lucrează spre vătămarea omului și a mântuirii lui, având ca rezultat nivelarea Ortodoxiei în amestecătura panreligioasă și sincretistă.

Un lucru e sigur: Cei care sunt ortodocși în duhul Părinților, smeriți și răniți peste tot de atacurile care vin asupra loc, și mai cu seamă prin mijloacele electronice, au cinstea că merg pe urmele Mărturisitorilor și ale Martirilor Credinței noastre și ale marilor conducători ai luptei noastre antieretice, Fotie cel Mare, Grigorie Palama și Marcu Evghenicul, dar și pe ale întregii cinstite cete a celor ce au fost într-un duh cu ei de-a lungul istoriei. Prin urmare, ”li s-a gătit cununa dreptății” (II Timotei 4: 8), de care se îngrijesc liderii ecumenismului, anunțând recent hotărârea deja prezentată, cu privire la măsurile represive împotriva ortodocșilor patristici care se vor împotrivi și vor reacționa față de această pseudo-unire: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure”[59]… (sic).

Tindem să credem că Sinodul Panortodox se află în pericolul de a fi folosit ca mijloc al ecumeniștilor pentru recunoașterea festivă a ”Dialogului Ecumenic” și a tuturor insolențelor acestuia pomenite mai sus. Să privegheze, dar, ”păzitorul Credinței ortodoxe”, adică trupul eclesial, clerul și poporul și monahismul nostru, care a știut de-a lungul timpului să se confrunte cu acele forțe, despre care ne-a prevenit Apostolul Pavel în Faptele Apostolilor (20:29-30).

Prin urmare, dacă nu va fi reconsiderat mersul Dialogului Unionist – lucru care ar constitui o mare minune – și nu va fi oprită alunecarea în jos care a început din timpul Patriarhului Atenagora (după 1964), continuarea relațiilor ecumeniste va fi și mai dureroasă pentru ortodocși.

Sursa: http://epomeni-tois-agioispatrasi.blogspot.gr/2016/03/blog-post_85.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)
Graiul Ortodox

[1] Vezi  p. Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες μετά τό σχίσμα καί ὁ σημερινός διάλογος τῆς Ὀρθοδοξίας μέ τήν Λατινική Ἐκκλησία [Încercările de unire de după schismă și dialogul de azi al Ortodoxiei cu Biserica Latină], în: «Πρακτικά Θεολογικῆς Ἡμερίδος,» Πρωτεῖον, Συνοδικότης καί Ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας [Actele Conferinței Teologice ”Primatul, Sinodalitatea și Unitatea Bisericii”], Pireu 2011, pp. 73-106.  De același autor: Ἀπό τήν Πατερικότητα στήν μεταπατερικότητα-Ἡ αὐτοαναίρεση τῆς Ὀρθόδοξης Ἡγεσίας [De la caracterul patristic la cel postpatristic – Dezicerea de sine a conducerii ortodoxe – Graiul Ortodox această coferință în limba română  https://graiulortodox.wordpress.com/2012/03/08/de-la-patristic-la-postpatristic-dezicerea-de-sine-a-conducerii-ortodoxe/], în p. Gheorghios Metallinos: «Άγωνιστικά…», Tesalonic 2012, pp. 39-61. Vezi și importanta comunicare, fundamentală, a fericitului întru pomenire părinte Ioannis Romanidis, Ο ΘΕΟΛΟΓΟΣ  στήν ὑπηρεσία τῆς Ἐκκλησίας, κατά τόν Οἰκουμενικό Διάλογο [Teologul în slujba Bisericii la Dialogul Ecumenic], Atena 1981.

[2] «Ἀποκρίσεις…πρός τούς Ἀγγλικανούς Ἀνωμότους» [”Răspunsuri… către anglicanii neconsacrați”], στό: Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Mărturiile dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], volumul I, Atena 19602, p. 791.

[3] Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά…, p. 793.

[4] Ibidem, p. 787.

[5] Vezi p. Gheorghios Metallinos, «Ἑνωτικές προσπάθειες…» [”Încercările de unire…” Graiul Ortodox a tradus ”Încercări unioniste după schismă şi dialogul contemporan al Bisericii Ortodoxe cu Biserica Latină”   https://graiulortodox.wordpress.com/2010/05/19/parintele-gheorghios-metallinos-2/ ], op.cit., p. 84 și urm.

[6] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op. cit., p. 942.

[7] Din 1910 apare oficial în cadrul protestantismului, iar din 1920 Patriarhia Ecumenică începe să participe la aceasta. Vezi Georges Tarard, Geschichte der Ökumenischen Bewegung [Istoria Mișcării Ecumenice], Mainz 1964. Protopresviterul Gheorghios Tsétsis, συμβολή τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου στήν ἳδρυση τοῦ ΠΣΕ [Contribuția Patriarhiei Ecumenice la întemeierea Consiliului Mondial al Bisericilor], Κατερίνη 1988.   P. Gheorghios Metallinos, ”Patriarhia Ecumenică și Ecumenismul”, în cartea aceluiași: Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeității], Atena 2008, pp. 119-140.

[8] Vezi Βασιλείου Θ. Σταυρίδου, Ἱστορία τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου [Istoria Patriarhiei Ecumenice], Atena  1967, p. 144.

[9] Βασιλείου Μουστάκη, articol în Θρησκευτική και Ηθική Εγκυκλοπαίδεια (Θ.Η.Ε. – Enciclopedia Religioasă și Morală),  4(1964), col. 1175.

[10] Interviu acordat jurnalistei Mary Piny, periodicul Nemesis, noiembrie 1999.

[11] Răspunsul Patriarhiei Ecumenice la Memoriul cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte, Theodromia ianuarie-martie 2009, pp. 71-72.

[12] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 962.

[13] Răspunsul Patriarhiei Ecumenice …, op.cit., p. 65.

[14] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 956.

[15] Π.Ν. Τρεμπέλα, Αἱ μετά τό ἒργον τῆς Βατικανείου Συνόδου ὑποχρεώσεις μας [Îndatoririle noastre de după lucrarea Conciliului Vatican], periodicul EKKLISIA, Atena 1967, p. 58.

[16] Cuviosul Părinte Iustin Popovici, Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία καί Οἰκουμενισμός [Biserica Ortodoxă și Ecumenismul], Tesalonic 1974, p. 224. Mult promovatul argument al ecumeniștilor, potrivit căruia Dialogurile se desfășoară ”ca să nu eșuăm în izolare”, este dezmințit, așa cum s-a spus, de cuvântul lui Hristos către Ucenicii Săi, atunci când L-au părăsit cei ce-L ascultau: ”Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:53-67). Înșelarea ereziei este cea care îl izolează pe om,  în timp ce Ortodoxia, ca Atot-Adevărul întrupat, pe toate le umple de lumină!

[17] Ibidem.

[18] Periodicul KOINONIA 1980, numărul  3, pp. 125-128.

[19] pp.125-126.

[20] p. 128.

[21] Ibidem.

[22] P. Gheorghios Metallinos,  «Οἱ Διάλογοι χωρίς  προσωπεῖον» [Dialogurile fără mască],  în cartea aceluiași,  Μαρτυρίες καί θέματα Πνευματικά καί Κοινωνικά [Mărturii și subiecte duhovnicești și sociale],  Tesalonic 2010, p. 63.

[23] Ibidem, p. 65.

[24] Interviu în ziarul  «ΤΟ ΒΗΜΑ», 22.8.1972.

[25] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἀπό τήν πατερικότητα…, op. cit., p. 57.

[26] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ Διάλογοι…, op.cit., p. 69/70.

[27] ΕΠΙΣΚΕΨΙΣ, nr. 221/1, decembrie 1979, p. 14/70.

[28] Părintele Gheorghios Metallinos, op. cit., p. 63.   Vezi articolul: Κρύβουν τήν ἓνωση μέ τούς Παπικούς [Tăinuiesc unirea cu papistașii], ΠΑΡΑΚΑΤΑΘΗΚΗ, nr. 105/2016.   Compară cu Ἀθανάσιος Κ. Σακαρέλλος, Ἒγινε ἡ Ἓνωση τῶν Ἐκκλησιῶν [Unirea Bisericilor a avut loc], Atena 2007  (mai ales la p. 63 și urm.)

[29] Ibidem, p.71 și urm.

[30] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες …, op. cit., p. 84 și urm.

[31] Vezi părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ Διάλογοι…, op. cit. , p. 72.

[32] Protopresviterul Peter Heers, Ἡ δαιμονική Μέθοδος τοῦ Οἰκουμενισμοῦ (Συνύπαρξη, Διάλογος, Διείσδυση, Άνατροπή) [Metoda demonică a Ecumenismului (Coexistență, Dialog, Pătrundere, Răsturnare)], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2015/3, pp. 465-469.

[33] O altă expresie a primatului papistaș mondial.

[34] Se știe, de atlfe, că la Sinoadele Ecumenice și la dialogurile despre credință, Sfinții Părinții cu caută Adevărul, ci îl mărturisesc. Altfel, este vorba despre un dialog al ideologiilor. (Μ.Ἀθανάσιος, Πρός τούς ἁπανταχοῦ Μοναχούς… [Către monahii de pretutindeni], PG 25, 736 B)

[35] Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά …, vol. II, pp. 957-960 și urm.. (Πρός τάς ἁπανταχοῦ Ἐκκλησίας τοῦ Χριστοῦ [Către Bisericile de pretutindeni ale lui Hristos]). Potrivit profesorului Christos Yannaras, Enciclica ”substituie sau trece sub tăcere adevărul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească și taina existențială a mântuirii de dragul concepției socialiste și pietiste a unui creștinism ideologic”. Dat fiind că în aceasta ”nu există nici măcar o aluzie la adevăr” (Ἀλήθεια καί ἑνότητα τῆς Ἐκκλησίας [Adevărul și unitatea Bisericii], Atena 19972, p.196 și urm.).

[36] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἰκουμενικό Πατριαρχεῖο καί Οἰκουμενισμός [Patriarhia Ecumenică și Ecumenismul],  în cartea aceluiași, Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeității], Atena 2008, p. 133.

[37] Arhim. Sarantis Sarantos, Οἰκουμενικά Βήματα ἀπό  τή Ραβέννα ἓως τήν Ἑλούντα [Pași ecumenici de la Ravenna la Elounda], Θεοδρομία 2009/1, p. 95.

[38] Ἡ ἀλήθεια διά τόν «Θεολογικόν» Διάλογον μεταξύ Ὀρθοδοξίας καί Παπισμοῦ [Adevărul despre Dialogul ”Teologic” dintre Ortodoxie și Papism], ΚΟΙΝΩΝΙΑ 1980/nr. 2, p. 148.

[39] Mitropolitul Pireului, Serafim, Σύγκληση Τοπικῆς Συνόδου τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος πρός ἐξέτασιν καί καταδίκην τῆς Παναιρέσεως  τοῦ Οἰκουμενισμοῦ [Convocarea Sinodului Local al Bisericii Greciei pentru examinarea și condamnarea Panereziei Ecumenismului], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2013/2 , p. 219.

[40] Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου [Răspunsul Patriarhiei Ecumenice]…, op.cit., p. 70.

[41] Vlasios Ioannis Fidas, Ἐκκλησιαστική ἰστορία [Istorie Bisericească], vol. II, Atena 1994, p. 610.

[42] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες …,op.cit., p. 90.

[43] Vezi Παν. Σημάτη, Ἡ πατερική στάση στούς θεολογικούς διαλόγους καί ὁ Οἰκουμενικός Πατριάρχης Βαρθολομαῖος [Atitudinea patristică la dialogurile teologice și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu], Tricala-Atena 2008, p. 30.

[44] Ὀρθόδοξος Τύπος, nr.. 16, ianuarie 2015.

[45] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ διάλογοι χωρίς προσωπεῖον [Dialogurile fără mască], op.cit,, p. 64.

[46] Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου … [Răspunsul Patriarhiei Ecumenice], op.cit., p. 71.

[47] Ieromonahul Nil Vatopedinul, Παπισμός καί Οἰκουμενισμός [Papism și Ecumenism], în Actele Congresului Științific Interortodox: Οἰκουμενισμός-Γένεση-Προσδοκίες-Διαψεύσεις [Ecumenism-Geneză-Așteptări-Dezamăgiri], vol. II, Tesalonic 2008, p. 153.

[48] Κατήχηση τῆς Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Catehismul Bisericii Catolice], Βατικανό-Κάκτος, Ατενα 1996. Vezi Părintele Gheorghios Metallinos, Ὁ διάλογος γιά τό Παπικό Πρωτεῖο [Dialogul despre primatul papal], în cartea aceluiași, «Ἀγωνιστικά…», Tesalonic 2012, pp. 149-156.

[49] Potrivit Cuviosului Iustin Popovici, ”dogma despre infailibilitatea Papei… nu este altceva decât renașterea idolatriei și a politeismului”. Iar potrivit profesorului Ioannis Karmiris, ”cele două dogme care alcătuiesc instituția papală, primatul și infailibilitatea, sunt de neacceptat de către Biserica Ortodoxă Sobornicească” și ”cauza principală a tristei separări dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus” (Dogmatica, partea a V-a, Eclesiologia Ortodoxă, Atena 1973, pp. 621 și 645). Potrivit Conciliului II Vatican (1962-65), Papa este infailibil ”nu doar când decide în mod oficial, ci de fiecare dată când decide”. [Arhim. Gheorghe, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Ὀρθοδοξία καί Ρωμαιοκαθολικισμός (Παπισμός) [Ortodoxia și Romano-Catolicismul (Papismul)], Sfântul Munte 2016].

[50] Vezi Protopresviterul Theodoros Zisis, Διαθρησκειακές Συναντήσεις. Ἂρνηση τοῦ Εὐαγγελίου καί προσβολή τῶν Ἁγίων Μαρτύρων [Întâlniri interreligioase. Tăgăduirea Evangheliei și defăimarea Sfinților Martiri], Tesalonic 2003.

[51] Este definitorie în acest sens declarația responsabilului pentru aceste dialoguri, (†) Preasfințitul Mitropolit al Elveției, Damaschin: ”Această abordare”, scrie acesta, ”ne face dintr-o dată să dobândim conștiința faptului că, în profunzime, o Biserică sau o moschee… năzuiesc la aceeași recunoaștere spirituală a omului”.

[52] Părintele Theodos Zisis, Οὐνία, Νεώτερες ἐξελίξεις [Uniația. Evoluții recente], Tesalonic 1994, Părintele Gheorghios Metallinos, Ἡ Οὐνία: Πρόσωπο καί Προσωπεῖο [Uniația: Chip și Mască], în volumul: Ἡ Οὐνία χθές καί σήμερα [Uniația ieri și azi], Atena 1992, pp. 11-49, și 19932, ediție adăugită.

[53] Vezi Părintele Ioannis Romanidis, Ὀρθόδοξος καί Βατικάνιος Συμφωνία Περί Οὐνιτισμοῦ  [Acordul dintre Ortodoxie și Vatican asupra Uniației] (Balamand, Liban, iunie 1993), în:  ΚΑΙΡΟΣ. Τόμος Τιμητικός στόν Ὁμότιμο Καθηγητή Δαμιανό Ἀθ. Δόϊκο [Volum omagial consacrat Profesorului Emerit Damianos Ath. Doikos], Tesalonic 1995 (=Ἐπ. Ἐπετ. Θεολ. Σχολῆς Πανεπιστημίου Θεσσαλονίκης, vol. 5, pp. 261-282).

[54] Comunicarea Preasfințitului Mitropolit al Pergamului, Ioannis, Πρός τήν σύναξιν τῆς Ἱεραρχίας τοῦ Οἰκουμενικοῦ Θρόνου [Către adunarea Sinodului Tronului Ecumenic] (30 august 2015) – dactilografiată – (Problema Uniației).

[55] Este absolut îndreptățită și fără replică semnalarea Preasfințitului Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Poziția Preafericitului Patriarh Ecumenic, potrivit căreia Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic, din cauza neparticipării occidentalilor, este complet eronată. În esență, prin această poziție a sa, proclamă că Biserica Ortodoxă este o Biserică deficitară, neputincioasă și nedesăvârșită, și numai când se va «uni» cu papismul și cu protestantismul, va fi o Biserică desăvârșită, așa că va putea atunci, dimpreună cu occidentalii, să convoace un Sinod Ecumenic. Însă poziția aceasta se află la polul opus eclesiologiei ortodoxe (Mitropolitul Serafim, Comunicat cu privire la Sinaxa Ierarhilor Tronului Ecumenic (Comentariu la Comunicarea Patriarhului Ecumenic), ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ, iulie-septembrie 2015, p. 403.

[56] Ὀρθόδοξος Τύπος, 5 februarie  2016.

[57] Cuvântul Hristosului nostru nu are caracter socio-politic, ci duhovnicesc, cu referire directă la vederea lui Dumnezeu, la îndumnezeire (vezi ”ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o”, Ioan 17: 24).

[58] Vezi studiul aprofundat al Părintelui Anastasios K. Gotsopoulos, «Οὐ δεῖ αἱρετικοῖς ἢ σχισματικοῖς συνεύχεσθαι» [”Nu se cuvine a se ruga cu ereticii sau cu schismaticii”], Patra 2008.

[59] Vezi textul celei de-a V-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambesy-Geneva 10-17 octombrie 2015), http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/. Și aceasta, fără nici o dispoziție de autocritică a conducerii noastre bisericești, care revendică infailibilitate și primat papa.

Graiul Ortodox