P.S. Longhin de Bănceni: Mesaj de durere pentru poporul meu ortodox – Poporul lui Dumnezeu

— preluare de pe “Pelerin ortodox” / “Atitudini” —

http://acvila30.ro/p-s-longhin-de-banceni-mesaj-de-durere-pentru-poporul-meu-ortodox-poporul-lui-dumnezeu/

Sursa originală: http://www.atitudini.com/2016/06/p-s-longhin-de-banceni-mesaj-de-durere-pentru-poporul-meu-ortodox-poporul-lui-dumnezeu/

20160210_092517_1.1

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl, și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți.

Te îmbrățișez întru Hristos, iubită Românie, preacuvioși, preacucernici părinți, preacuvioase maici și iubit popor ortodox, în aceste vremuri „ale durerii” și „ale zdrobirii sufletești” atât de tulburătoare pentru Sfânta noastră Ortodoxie. Mai întâi de toate aș vrea să mulțumesc tuturor celor ce mai doresc să facă ceva pentru Sfânta noastră Credință Ortodoxă singura mântuitoare, pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos, una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Aceasta este Biserica, ce nici porțile iadului nu o vor sfărâma și al cărei cap este Domnul nostru Iisus Hristos. Alte biserici nu mai recunoaștem, pentru că sunt rupturi și erezii, grupări drăcești, care de-a lungul vremurilor au luptat și luptă împotriva adevăratei credințe și împotriva lui Dumnezeu, ca să atragă cât mai mult popor spre pierzare și spre iad.

Dragi ortodocși, dacă vom pierde curăția Sfintei Ortodoxii, noi îl vom pierde pe Sfântul Duh, care este în Biserica noastră, iar asta înseamnă că vom pieri.

De la începutul veacurilor au fost lupte și loviri contra Bisericii adevărate a lui Hristos. De mii de ani s-au străduit să dărâme Biserica Lui, dar a rămas nevătămată, pentru că Hristos a fost, este și va fi Conducătorul Ei, având oameni Sfinți ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care au stat de strajă și au păstrat Dogmele, Canoanele și Sfânta Tradiție a credinței noastre ortodoxe. Însă astăzi stăm în fața unui mare pericol de a deveni vânzători și trădători de Dumnezeu și Adevăr. De aceea vă spunem cu durere în suflet, că a venit vremea mărturisirii de a apăra Sfântul Adevăr a scumpei noastre Ortodoxii.

Știm că Biserica lui Hristos a fost întemeiată în ziua Cincizecimii și de atunci până astăzi este condusă de Duhul Sfânt. Ceea ce este de mirare, este că în aceeași perioadă a Cincizecimii Întâistătătorii Bisericii, plecați acum în Creta, doresc să „dez-întemeieze” Adevărul lui Hristos și să-i dea chipul lumii acesteia, adică să o „dez-bisericească”. Ei apoi doresc să „îmblânzească și să domesticească” Evanghelia lui Hristos, „dată sfinților o dată pentru totdeauna”. (Iuda 1,3) Acum, în aceste vremuri, noi ca oameni vrem să devenim conducătorii acestei Biserici. Nu s-a pomenit niciodată ca un singur ierarh al Bisericii Ortodoxe să ia hotărârea pentru întreaga Biserică cu un singur vot și dacă totuși acest Sinod se numește Panortodox, atunci unde este deplinătatea Bisericii?

În primul rând considerăm că denumirea de Sinod Panortodox este neortodoxă, eretică, deoarece Panortodox înseamnă a tot ce este ortodox. De asemenea, Sinodul nu poate fi numit Panortodox, deoarece cele mai multe Biserici nu sunt de acord și nu iau parte la acest Sinod înșelător. Cum se poate numi un Sinod Panortodox fără deplinătatea întregii Biserici? Întrucât nu toți arhiereii sunt invitați să participe, ci doar câțiva desemnați. Cum poate un Întâistătător să convoace un Sinod în numele Episcopatului și să ia decizia fără participarea și acordul arhiereilor? În Biserica Ortodoxă toți episcopii sunt egali. Conform acestui așa-zis regulament, patriarhii sunt mai mari decât ceilalți episcopi, devenind papi și cardinali catolici. Primejdia foarte mare în această situație este catolicizarea, alunecarea spre papalitate a Bisericii Ortodoxe și de a îmbrățișa orice erezie. Se încalcă condițiile fundamentale ale unui Sinod și anume libertatea de a participa la el, pentru că nu votează toți arhiereii din Sinod, ci doar bisericile autocefale prin Întâistătătorii lor, ceea ce contravine eclesiologiei ortodoxe și dreptului Canonic Ortodox.

Din câte știm nu ar fi fost nicio urgență de a convoca un Sinod în Biserica Ortodoxă, neavând probleme urgente, pentru că ne bazăm pe cele șapte Sinoade Ecumenice. Acest Sinod al fărădelegii, viclean și tâlhăresc se adună doar pentru erezia ecumenismului, de a distruge Sfânta noastră Ortodoxie, Dogmele, Canoanele și Tradiția ei, și a tuturor Sfinților Părinți care au mărturisit chiar cu prețul vieții lor curăția Credinței Ortodoxe.

Nu ar trebui nimeni să ne convingă că tot ce se face acum este bun pentru vremurile și modernismul lumii de astăzi, căci noi avem Canoanele, Dogmele și Învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii noastre dreptmăritoare. Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să rămânem statornici, să nu ne vindem și să nu trădăm Ortodoxia.

Acum când se desfășoară așa numitul Sinod Panortodox, care l-au lucrat în ascuns cu minciuni și viclenii spre a aduce această amăgire peste toată lumea ortodoxă, credem că stăpânul acestui Sinod este tatăl minciunii, diavolul, pentru aceasta nu îl vom recunoaște, ci vom rămâne statornici în Sfânta noastră Biserică Dreptmăritoare, în învățătura sănătoasă și credința ce a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna. (Iuda 1,3)

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemă! (Galateni 1,8).

Noi recunoaștem o singură Credință Ortodoxă mântuitoare, și tot ce s-a rupt din ea sunt erezii. Acest Sinod și ecumenismul este o capcană pentru ortodocși. Nu putem spune că acestea sunt vremurile de pe urmă dar sunt unele semne care ne arată pericolul în care putem cădeadacă nu vom lua în considerație profețiile și învățăturile Sfinților Părinți.

Sfântul Cucșa al Odesei (1875-1964) a făcut următoarea profeție „Nu peste mult timp va avea loc Sinodul Ecumenic numit „SFÂNT”. Acest sinod va fi cel de-al optulea, fiind o adunătură de necredincioși. În cadrul lui toate credințele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria anulată, călugărilor și episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoților, să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptăm aceste schimbări.

Sfântul Efrem Sirul spune: „Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieștile Scripturi! Vai de câți murdăresc Sfânta Credință cu eresuri sau încheie vreo înțelegere cu ereticii”

Sfântul Paisie de la Neamț (1794): „Oare ereticii sunt râmlenii (romano-catolicii) cu al lor papă? Bine știu că vei zice că sunt eretici. Și de vreme ce sunt eretici, precum și cu adevărat sunt, atunci Sfânta noastră Biserică îi afurisește pe dânșii. Și pe care Sfânta Biserică îi afurisește, și eu, împreună cu Biserica, fiul ei fiind, îi afurisesc.”

Sfântul Ioan de Kronstadt (1908): „Care dintre ortodocși nu ar dori unirea cu toți catolicii sau luteranii și să fie una cu ei în Hristos, o singură Biserică, o singură obște a celor credincioși! Care însă din aceste zise biserici, mai ales dintre întâistătătorii numiți papi, patriarhi, mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi, xiondzi sau pateri se va învoi să se lepede de rătăcirile sale? Niciunul. Iar noi nu putem să ne învoim la învățătura lor eretică fără să aducem vătămare mântuirii sufletului nostru. Oare se pot uni cele de ne unit – minciuna cu adevărul?”

Preacuvioșiile voastre, preacucernici părinți, cuvioase măicuțe, vă rog și vă îndemn: să păstrați în curăție adevărata Credință Ortodoxă cu tot ceea ce am primit de la Mântuitorul Hristos prin Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți și cele șapte Sinoade Ecumenice netrădând adevărul, chiar dacă va trebui să suferim mult, ori va trebui să plătim chiar cu prețul vieții noastre. Nu avem de pierdut ci numai de câștigat dacă vom rămâne credincioși Domnului până la sfârșit.

Iubită țara noastră, România, deoarece am fost despărțiți unii de alții trupește, sufletește rămânem legați unii de alții. Așa v-am cunoscut, țară creștină Ortodoxă și așa să rămâneți, cei care ați fost botezați în cristelniță Ortodoxă, mângâiați și legănați în leagănul Ortodoxiei și pe un pământ sfânt unde au suferit atâția martiri și sfinți din toate veacurile și mai ales în anii grei de ateism și comunism. Unde au suferit mii de martiri în chin, bătăi, închisori și mucenicie, omorându-le trupurile, dar nu au putut să le omoare credința și sufletele lor. Privind la sfârșitul lor de viețuire le vom urma credința.

Aceasta este durerea mărturisirii noastre din vremea de astăzi, pe care dorim să ne-o asculte Întâistătătorii noștri nu ca o răzbunare și o schismă în Biserica Noastră, ci pentru că vrem să ne păstrăm una singură mântuitoare, credința Ortodoxă. Amin.

Episcopul Longhin- Mănăstirea Bănceni.

Sursa: atitudini.com

Advertisements

Participarea clerului și a poporului. Un Sinod Panortodox fără pliroma ortodoxă, arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor (din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/01/participarea-clerului-si-a-poporului-un-sinod-panortodx-fara-pliroma-ortodoxaarhimandritul-athanasios-anastasiou-proegumenul-sfintei-manastiri-a-marelui-meteor-din-cadrul-conferintei-cu-tema/

Participarea clerului și a poporului.

Un Sinod Panortodx fără pliroma ortodoxă

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

de arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor

Înaltpreasfințiți,

Sfințiți Egumeni,

Rămășiță aghiorită a bunei mărturisiri,

Preacinstiți Părinți,

Preacuvioși Monahi

Preacuvioase Starețe și monahii,

Stimați Domni Profesori,

Iubiți frați în Hristos,

hqdefault (2)Dacă studiază cineva istoria Sinoadelor Ecumenice, constată că acestea erau convocate de fiecare dată când vreo erezie amenința experiența în Duhul Sfânt a adevărului eclesial și exprimarea acestuia de către trupul Eclesial.

La antipozii acestei tradiții a Sfinților Părinți, Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni nu delimitează credința de erezie. Dimpotrivă, chiar, contestă conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, ca Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, în timp ce recunoaște ca ”Biserici” și pe eretici, papistași și protestanți. Certifică, altfel spus, și recunoaște instituțional erezia.

Tocmai din acest motiv, nu numai că nu se sprijină pe experiența trupului eclesial, ci, dimpotrivă îl subestimează, îl devalorizează, îl marginalizează și îl desconsideră. Subestimează, devalorizează și încalcă conștiința dogmatică și eclesiologică a poporului credincios, pe care îl și exclude cu totul. Așa cum foarte inspirat observă Preasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Nu ar fi deloc exagerat să se spună că iminentul Sinod va fi un Sinod Panortodox fără ortodocși”[1].

Cu alte cuvinte, acest Sinod devalorizeză și desconsideră întreaga noastră istorie bisericească[2], care ne învață că în problemele credinței era totdeauna activă participarea poporului lui Dumnezeu[3]. Era, cu alte cuvinte, totdeauna activă participarea clericilor, a monahilor și a mirenilor. Sfântul Teodor Studitul subliniază categoric că: ”Atunci când Credința e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credintă, nimeni nu are dreptul să zică: «Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia își câștigă existența?… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta». Dacă voi veți tăcea și veți rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și dezinteresat?”[4].

Poporul credincios al lui Dumnezeu este ultimul judecător al corectitudinii și valabilității hotărârilor oricărui Sinod: este cel care prin conștiința sa bisericească și dogmatică validează sau respinge cele pe care le hotărăsc Sinoadele. Așa cum subliniază Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului, Ierothei: ”… și mirenii sunt martori ai adevărului, sunt păstori (în mod indirect) ai poporului lui Dumnezeu, sunt împreună-lucrători cu Păstorii, participă și ca sfătuitori la Sinoadele Ecumenice și în plus acceptă sau resping hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Poporul (deopotrivă cler și mireni) nu a primit unirea ”Bisericilor”, care a avut loc la Ferrara-Florența[5].

Poporul credincios al lui Dumnezeu este păzitor și apărător al adevărului credinței noastre ortodoxe; este cel care întotdeauna stă în calea oricărei încercări de inovație în credință; este cel care se opune oricărui demers de alterare și falsificare a adevărului dogmatic; este cel care rămâne străjerul neadormit al tradiției noastre.

Părintele Gheorghios Kapsanis menționează în acest sens: ”Cât privește administrația și învățătura, participarea poporului este fundamentală, dat fiind că acesta, dacă are har și este învățat fiind de Dumnezeu, constituie dimpreună cu clerul conștiința veghetoare a Bisericii, adică se raportează mărturisitor (judecă, distinge, aprobă și acceptă sau osândește și respinge) la învățătura și documentele ierarhiei, așa cum au hotărât și Patriarhii Răsăritului în Enciclica lor din 6 mai 1848”[6].

Această Enciclică din 1848 se încheie cu următoarea proclamație: ”Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”[7].

Părintele Gheorghios Florovski, comentând această enciclică, explică faptul că: ”Întregul trup al Bisericii are dreptul să adeverească sau, ca să fim mai exacți, dreptul și nu numai dreptul, ci datoria de a «adeveriri». În acest sens, Patriarhii Răsăritului scriau în cunoscuta lor Epistolă Enciclică din 1848 că ”însuși poporul, de la sine, a fost apărător al credinței”[8].

Aceasta e moștenirea pe care ne-a predat-o Sfânta noastră Biserică și pe aceasta suntem datori să o păstrăm și ne luptăm să o păstrăm[9]. Această tradiție a noastră bisericească intenționează să o altereze Sinodul ce urmează a se întruni. În același timp intenționează să impună un anumi tip de sistem episcopo-centric de luare a deciziilor, care se sprijină pe folosirea autorității episcopale, nu doar ca rezultat al experienței în Duhul Sfânt și a harului, ci ca o consecință automată a rangului lor (ex officio). Se configurează, astfel, un establishment episcopal secularizat, care nu numai că nu participă la lucrarea pastorală patristică și la formarea conștiinței dogmatice ortodoxe în Duhul Sfânt a poporului lui Dumnezeu, ci o torpilează prin pervertiri și opinii eretizante, așa încât puțin câte puțin, în modul new-age-ist de acțiune, să fie pervertit adevărul mântuitor, care din adevăr dat devine un adevăr pe care îl căutăm și în cele din urmă un adevăr contestabil. Un establishment, care susține și exprimă o teologie academică cerebrală, speculativă și lipsită de Duh, o teologie a congreselor, a grupurilor închise și a alor ”noștri”, despărțită de trupul bisericesc. De aceea, de ani de zile și sunt puși ca reprezentanți ai Bisericilor totdeauna aceleași persoane episcopale. Credeți că e o coincidență? Evident că nu.

Acest establishment este completat și asistat de un cerc concentric și periferic de profesori universitari și teologic, și nu numai, care exprimă cu insistență, cu zel și exclusivist concepțiile ecumeniste ale Patriarhiei Ecumenice și promovează lucrarea ”corozivă” a acestuia, funcționând ca precursori și deschizători de drumuri ai ecumenismului, în educație, mass-media și la numeroasele congrese științifice, pe care tot ei le organizează.

Dimpotrivă, însă, în tradiția noastră bisericească, pe care ne-o descrie sugestiv părintele Gheorghi Florovski: ”… Episcopul trebuie să îmbrățișeze întru sine întreaga sa Biserică, trebuie să declare, să pună în lumină experiența și credința acesteia. Nu trebuie să vorbească de la el, ci în numele Bisericii, «e­x c­o­n­s­e­n­s­u e­c­c­l­e­s­i­ae»­. ­[­.­.­.] Deplinătatea lucrării învățătorești episcopul nu a primit-o de la turma sa, ci de la Hristos, prin succesiunea apostolică. Dar această lucrare care i-a fost încredințată, este putința lui de a da mărturia experienței sobonicești a Bisericii. El este îngrădit de această experiență. Prin urmare, pe teme de credință, poporul trebuie să îl evalueze pe episcop în funcție de învățătura sa. Datoria de a asculta încetează să mai fie valabilă, atunci când episcopul iese din matca sobornicească, iar atunci poporul are dreptul să îl mustre și chiar să îl caterisească”[10].

Și în alt punct completează: ”Episcopii, deci, lucrează ca reprezentanții anumitor biserici locale și aceste biserici ele însele, întreaga Biserică, lucrează în persoana lor. De aceea, hirotoniile de episcopi fără turmă (adică hirotoniile fără titlu, fără atribuirea unei reședințe, deci, fără turmă) sunt cu strictețe interzise (Canonul 6 al Sinodului de la Calcedon)”[11]. Nu este, de altfel, întâmplător că întreaga pregătire a Sfântului și Marelui Sinod s-a bazat pe o majoritate artificială, alcătuită în cea mai mare parte din Ierarhi ai Tronului Ecumenic, care nu numai că nu-și reprezintă turma, dar nici măcar nu au o turmă.

Faptul acesta a fost de foarte curând înfierat cu mare asprime de Marele Sfânt al zilelor noastre, Sfântul Iustin Popovici, un distins dogmatist și Profesor al Facultății de Teologie din Belgrad. Concret, Sfântul Iustin scria: ”… pe cine exact «reprezintă» «reprezentanții» aceștia la Geneva și aiurea? Ce Biserici și ce popor al lui Dumnezeu reprezintă? «Majoritatea» prezentată lumii e aproape toată a ierarhiei Constantinopolului, cea care se impune atât de insistent la aproape toate întrunirile panortodoxe, este alcătuită mai ales din mitropoliți titulari și episcopi vicari, deci din păstori fără turmă și, prin urmare, fără o răspundere pastorală concretă în fața lui Dumnezeu și a turmei încredințate lor de Dumnezeu. Prin urmare, te întrebi: pe cine reprezintă și pe cine va reprezenta la Sinodul care urmează a se întruni?”[12].

Parcurgând evoluția pregătirii Marelui Sinod, descoperi într-adevăr că s-a bazat pe o serie de excluderi, disimulări, impuneri de sus și tactici centralizante, mai ales din partea Patriarhiei Ecumenice, demersuri care sunt prezentate lumii ca rezultate al unor hotărâri panortodoxe[13]. Această tactică centralizatoare este exprimată și în textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, în care se promovează ideea că: ”păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decât numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”.

Potrivit Profesorului Dimitrie Tselenghidis, în acest mod: ”… Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni își proclamă anticipat infailibilitaeta hotărârilor…”[14]. Și așa cum, pe bună dreptate, observă Mitropolitul Limasolului, Athanasios, părerea aceasta ”iese din adevăr, pentru că în istoria bisericească multe sinoade au învățat și au legiferat dogme eronate și eretice, iar poporul credincios le-a respins și a păstrat credința ortodoxă și a făcut să triumfe Mărturisirea Ortodoxă. Nici un sinod fără popor, fără pliroma Bisericii, nici un popor fără sinod al Episcopilor nu se pot considera Trupul lui Hristos și Biserica lui Hristos și nu pot exprima corect trăirea și dogma Bisericii”[15].

În ciuda procedurii de pregătire extrem de lungi, Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni nu a cerut și nu a obținut vreodată nici cel mai mic sprijin din partea poporului credincios, a pliromei ortodoxe. Dimpotrivă, i-a ținut într-o totală izolare și cu totul neinformați pe credincioșii ortodocși, pe clerici, monahi, chiar și pe episcopii înșiși. Textele pe care le va aborda nu au fost niciodată aprobate de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale. Este, de altfel, semnificativ că Sinodul s-a bazat pe metode și practici fără precedent, cum este consacrarea pentru prima dată în istoria bisericească a unei Sinaxe a Întâistătătorilor.

Răspundere, însă, pentru toate acestea nu au doar cei care le impun, ci și cei care le acceptă și le legiferează, fie prin indiferența lor, fie prin tăcerea vinovată, fie prin reacția lor călduță și formală. Acest fapt a fost subliniat cu tărie și de Sfântul Iustin Popovici[16].

Exact aceeași patogenitate manifestă și destui dintre reprezentanții Bisericii Greciei, care sunt însuflați de concepții ecumeniste. Exprimă aceste concepții la dialogurile intercreștine, la Consiliul Mondial al Bisericilor, dar le aduc și în Comisiile Presinodale, care ne privesc în acest caz, fără ca pozițiile lor acestea să fi fost aprobate vreodată de Sinodul Bisericii. Va trebui aici să menționăm că de zeci de ani Sinodul Bisericii Greciei urmează o tactică stranie și paradoxală în privința dialogurilor ecumenice și a Sinodului Panortodox.

Așa cum subliniază Mitropolitul Nafpaktosului, ”astăzi au loc multe dialoguri ale Bisericii noastre cu alte Biserici Ortodoxe, cu alte confesiuni și alte religii. Este posibil ca ierarhia să nu fie informată, ierarhii să nu își exprime opiniile și să nu își decline poziția? După cum, de asemenea, e posibil ca poporul să rămână în ignoranță, să nu fie informat îndeajuns?”[17].

Același lucru ne întrebăm și noi: este posibil? Este posibil ca, deși atâtea chestiuni esențiale se află în desfășurare și rămân deschise, ierarhia să nu se ocupe cu ele? Profesorul Dimitrios Tselenghidis, într-o recentă scrisoare a sa către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, menționează că într-un interval de aproape 50 de ani, ierarhia Bisericii noastre nu s-a ocupat vreodată de chestiuni dogmatice!

Pe bună dreptate, deci, decurg o serie întreagă de întrebări. De ce, în cele din urmă, ierarhia nu se ocupă de subiecte dogmatice? De ce episcopii noștri nu sunt informați despre mersul dialogurilor ecumenice? De ce nu își exprimă poziția față de aceste lucruri? De ce țin în ignoranță poporul lui Dumnezeu? Ce se ascunde în spatele acestui demers de creare sistematică de confuzie și dezorientare? Cine și de ce o impune? Cine și de ce o tolerează și de ce o legiferează prin toleranța și tăcerea lor?

Comunicatul Plenului Sinodului din octombrie 2009 se referă la Textul de la Ravenna și la dialogurile bilaterale cu papistașii și menționează în acest sens: ”Textul de la Ravenna și textul care urmează a fi discutat în Cipru au autoritate, cu condiția să fie prezentate și supuse aprobării de către Bisericile Autocefale locale, prin urmare și de către Biserica Greciei, în urma unei deliberări sinodale. Practic, acest lucru înseamnă că nu se va recurge la practica punerii în fața faptului împlinit, fără o Hotărâre Sinodală a Plenului Sinodului. Ierarhii sunt străjeri ai Tradiției Ortodoxe, așa cum au mărturisit la hirotonia lor întru episcop”[18].

Însă, după cum se dovedește, străjerii continuă să rămână în mod sistematic dezinformați în privința tuturor acestor lucruri. Și ne întrebăm, dacă episcopii, care sunt străjerii credinței, nu au cunoștință despre aceste lucruri atât de importante, atunci în cine va avea încredere poporul, pe cine va urma? Și mă întreb, de asemenea, această ignoranță este voluntară, asumată, sau artificială și impusă de centre extra-sinodale și străine? Nu cumva în felul acesta, în cele din urmă, poporul credincios își va pierde încrederea în Administrația Bisericii?

Finalmente, care este procedura de aprobare a Textelor Comisiei Mixte de Dialog cu Papistașii? S-au discutat sau nu aceste texte în Sinod? Textul de la Ravenna a fost emis în 2007. Doi ani mai târziu, în 2009, în Comunicatul Plenului Sinodului Elen, se face referire la faptul că va exista o hotărâre ”din partea Bisericii Greciei, în urma unei deliberări sinodale” și că ”practic, acest lucru înseamnă că nu se va recurge la practica punerii în fața faptului împlinit, fără o Hotărâre Sinodală a Ierarhiei”. De atunci au trecut alți șapte ani (se împlinește adică un deceniu de la emiterea textului) și hotărârea așteptată încă nu a fost luată. Nu cumva evitarea unei Hotărâri Sinodale servește cunoscutelor centre pe care le-am menționat, ca să poată afirma sau chiar să considere că aceste texte ar fi fost acceptate tacit de Biserica noastră?

Pe politica punerii în fața faptului împlinit se sprijină, de altfel, toată evoluția dialogului cu papistașii. Un exemplu semnificativ este Adunarea Comisiei Mixte de Dialog de la Balamand, din 1993, la care au refuzat să participe șase Biserici Ortodoxe (a Ierusalimului, a Serbiei, a Bulgariei, a Georgiei, a Greciei și a Cehiei și Slovaciei) în semn de protest față de provocările greco-catolicilor. Prin textul de neacceptat și trădător emis la Balamand, sunt recunoscute preoția și tainele papistașilor, este amnistiată Uniația și i se acordă statut de Biserică prin participarea în termeni de egalitate la dialogurile care se poartă între papistași și ortodocși. Însă textul acesta continuă să fie acceptat în cadrul dialogului, în ciuda reacțiilor de respingere de amploare pe care le-a provocat și continuă să le provoace. Fiecare nouă Adunare a Comisiei Mixte consideră ca valabile hotărârile din textele care au fost deja editate la Adunările precedente, indiferent dacă au sau aprobarea sinodală necesară a Bisericilor Ortodoxe Locale. De altfel, tot acest demers al dialogurilor ecumenice este caracterizat de o vădită lipsă de transparență și de o încercare bine orchestrată de creare și impunere a politicii faptelor împlinite. Acest lucru trădează respectarea și aplicarea anumitor planuri și a unor hotărâri luate din oficiu și anticipat.

Ceva asemănător se întâmplă și cu hotărârile Adunărilor Generale ale Consiliului Mondial al Bisericilor și cu ultimele texte, de neacceptat și neortodoxe de la Porto Alegre (2006) și de la Busan (2013). Aceste texte răstoarnă întreaga eclesiologie ortodoxă, întrucât menționează că: ”Fiecare biserică [care participă în Consiliul Mondial al Bisericilor] este Biserica universală, iar nu doar o parte a ei. Fiecare biserică este Biserica universală, dar nu în deplinătatea ei. Fiecare biserică își dobândește unitatea atunci când se află în comuniune cu celelalte biserici”[19]. O, nebunie!

E cu putință să fie acceptate asemenea texte? Când au fost ele acceptate de către Sinodul Bisericii? Când le-a validat și le-a confirmat prin aprobarea sa pliroma Bisericii? Pe cine reprezintă cei ce le-au semnat ca reprezentanți ai Bisericii Greciei? Pe cine informează și în fața cui sunt răspunzători? Și aici se pune o întrebare mai generală cu privire la criteriile după care sunt aleși și numiți episcopii și profesorii care ne reprezintă la Consiliul Mondial al Bisericilor și la dialogurile bipartite. Există vreo evaluare a lucrării lor și în ce mod?

Creează o impresie negatică și lezează sentimentul ortodox al poporului credincios tactica constantă a Sinodului de a alege ca reprezentanți ai săi la dialoguri episcopi și profesori cu concepții ecumeniste binecunoscute și exprimate clar. Exemple semnificative în acest sens sunt Mitropoliții Hrisostom al Messiniei și Ignatie al Dimitriadei. Rugăm și chiar revendicăm de la Sfântul Sinod Elen să numească alți reprezentanți, bărbați bisericești, având cuget mărturisitor ortodox și viteaz, care să nu provină din cunoscutele cercuri ecumeniste și filo-patriarhale. Să numească noi reprezentanți, care să informeze Sfântul Sinod și pliroma ortodoxă și să nu exprime opiniile lor personale la dialoguri, ci pe acelea care le vor fi încredințate în mod oficial de către organele competente ale Bisericii noastre.

Iar acest lucru, care constituie cel mai mare pericol, aceste concepții și hotărâri ecumeniste se încearcă să se impună acum prin Marele Sinod, pentru a dobândi prestigiu și valabilitate panortodoxe. Este vorba în mod cât se poate de clar de un demers nedisimulat de legalizare instituțională a ereziilor în absența pliromei Bisericii. Ultima întrunire plenară a Sinodului Bisericii Greciei (8-10 martie 2016) s-a ocupat mai mult de chestiuni procedurale ale Marelui Sinod decât de esența subiectelor și de conținutul acestora. Cu toate că au mai rămas puține luni până la convocarea Sinodului, nu se face nici o informare cu privire la poziția pe care o va avea Biserica noastră la acest Sinod, nu s-a editat nici o enciclică sinodală informativă, nici un Mitropolit nu s-a adresat turmei sale pentru a o informa și a afla părerea turmei sale. O strălucită excepție, desigur, sunt Înaltpreasfințiții Mitropoliți care se află aici, de față, și alți câțiva care și-au asumat această inițiativă atât de importantă de informare a poporului, fapt pentru care le mulțumim călduros. Așteptăm și contribuția lor, în duhul Sfinților Părinți, atât la întrunirea Plenului Sinodului Elen, care urmează a se întruni pentru a dezbate acest subiect, cât și în atitudinea lor mărturisitoare neclintită la Sinodul ce urmează a se întruni, dacă va vrea și va îngădui Dumnezeu să aibă loc.

Întrucât au ajuns de-acum în linie dreaptă către Marele Sinod, pionierii și susținătorii acestuia, cu orice preț, încearcă să definitiveze și să impună cele plănuite de un secol întreg, cât a durat pregătirea acestuia. Și acest lucru, deoarece consideră convocarea acestui Sinod, fie și cu o listă de subiecte redusă, un prilej unic pentru a-și realiza scopul lor cel mai însemnat, în special pentru momentul de față, de a conferi statut de biserică ereziilor.

În întregul lui însă planul cunoscutelor centre, la care ne-am referit mai înainte, cuprinde și alte domenii și este pus în aplicare, așa cum demonstrează evenimentele, treptat și prin opțiuni bine orientate. Este chiar definitorie mențiunea din enciclica patriarhală, potrivit căreia textele sunt făcute cunoscute turmei creștine ”și spre exprimarea părerii și a așteptărilor acesteia de la Sfântul și Marele Sinod” și asta, în urma puternicelor reacții care au fost formulate de unii episcopi, clerici, monahi și mireni referitor la pozițiile antiortodoxe ale textelor, la abolirea sinodalității și excluderea trupului eclesial.

Deci, pentru Sinoadele programate să aibă loc în viitor, există o serie de subiecte pregătite sistematic. După cum ne învață istoria, evoluțiile religioase urmează de multe ori sau sunt dictate de interese politice sau de altă natură și se supun relațiilor și echilibrelor internaționale. Este, de altfel, cunoscut că încă din epoca Războiului Rece, puterile occidentale sub hegemonia SUA acordă sprijin Patriarhiei Ecumenice în revendincarea constantă a acesteia de a i recunoaște primatul în Biserica Ortodoxă. În felul acesta, urmăresc neutralizarea influenței factorului rus în Răsăritul Ortodox.

La nivel teologic, această aspirație se manifestă prin încercarea de impunere a unui ”prim” și în Ortodoxie, care ar garanta și ar asigura pătrarea echilibrelor necesare. Acesta este și motivul pentru care întreaga chestiune este promovată sistematic de către reprezentanți de vârf ai Patriarhiei Ecumenice.

În cadrul acesta se integrează și încercarea de slăbire și de subminare a Bisericii Greciei și presiunile care se pare că sunt exercitate – de către cunoscutele centre – de autonomizare a Țărilor Noi și de subordonare a lor față de Patriarhia Ecumenică. Acest lucru se poate realiza prin separarea dintre Stat și Biserică, despre care se vehiculează, sau pe o altă cale, care se va alege la un moment dat.

Impunerea dominației unui ”Prim” și în Ortodoxie se face pe baza modelelor papistașe, adică nu în virtutea unui primat al cinstirii între egali, ci a unui primat al puterii, ca Papă al Răsăritului. Se pregătește deja și se impune prin învățătura antiortodoxă ”despre persoană” a Mitropolitului Pergamului, Ioannis, din care este ispirat textul ”Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” (Textul 1), precum și a altor reputați membri ai Patriarhiei Ecumenice (de exemplu, Mitropolitul Prusei, Elpidofor).

Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotheos, în textul ”Observații cu privire la Sfântul și Marele Sinod”, comunicare prezentată în plenul Sinodului Bisericii  Greciei pe data de 8 martie 2016, menționează în acest sens: ”Negreșit, fără a spune vorbe mari, întreaga problematică asupra persoanei constituie o erezie, continuare a arianismului, a monotelismului și este o influență din filozofia existențialistă a lui Kierkegaard, a lui Marcel, a lui Sartre și din idealismul german al lui Heidegger”[20]. Recent, Mitropolitul Nafpaktosului chiar a publicat un studiu teologic amplu, profund și absolut argumentat în care se dovedește că teologia  ”despre persoană” a Mitropolitului Pergamului este neortodoxă și trebuie respinsă.

De asemenea, viitorul Sinod amenință cu impunerea de sancțiuni împotriva ortodocșilor care vor reacționa, așa cum sunt datori s-o facă, față de eventuale hotărâri antiortodoxe ale Sinodului. Același text, de altfel, ”Relațiile Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine”, la articolul 22 exercită o cenzură preventivă și încearcă să reducă la tăcere în mod anticipat orice împotrivire ortodoxă la hotărârile antiortodoxe ale Sinodului: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure”.

Pe bună dreptate, deci, se întreabă Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotheos: ”Cu alte cuvinte, dacă în cele din urmă Sfântul și Marele Sinod ia decizii pe care arhiereii, monahii și teologii le vor ignora și care vin în contradicție cu pozițiile patristice, vor fi vinovați și vor fi supuși judecăților și condamnărilor, dacă refuză să le aplice?”[21]. Cu alte cuvinte, se află în pericolul de a fi numiți eretici chiar ortodocșii care ”urmează Sfinților Părinți”.

În fața acestui pericol ne aflăm azi. Acesta este adevărul. Aceasta este realitatea. Datoria noastră a fost să vi-l prezentăm fără subterfugii, fără ocolișuri, fără frică și fără inhibiții. Condamnăm fără echivoc orice teorii și demersuri inovaționiste, care sunt îndreptate împotriva credinței noastre ortodoxe. Îi condamnăm pe inspiratorii și inițiatorii acestor demersuri, precum și pe toți cei care, prin inerția și neglijența lor le tolerează și le legiferează, fie sunt Patriarhi, fie Arhiepiscopi, fie Episcopi, fie profesori universitari, fie oricare alții. Până când vom fi împreună-vinovați prin tăcerea noastră? Până când vom rămâne spectatori ai pervertirii conștiinței noastre de sine ortodoxe? Până când îi vom aplauda pe cei care dau cele sfinte ale credinței noastre ereticilor? Clopotul a sunat de-acum vestind primejdie, iar evoluțiile sunt rapide și pot devine tragice pentru pliroma ortodoxă. Este cât se poate de clară de-acum încercarea sistematică și bine țintită a legalizării instituționale a ecumenismului paneretic, potrivit Sfântului Iustin Popovici, și încercarea de alterare a conștiinței de sine ortodoxe.

Fraților, a sunat ceasul. Nu mai e loc de nepăsare. Nu mai e loc de inerție. Nu mai e loc de tăcere vinovată. Se cere priveghere și lucrare. Se cere împotrivire și atitudine. Să cercetăm, să ne informăm, să îi informăm și pe frații noștri, să ne exprimăm neliniștile și reținerile față de cei responsabili. Să fim gata de orice jertfă e nevoie – chiar și de jertfirea vieții noastre – pentru credința noastră ortodoxă. Să ne rugăm ca Dumnezeu să îi lumineze pe cei care iau hotărâri, să lumineze tot poporul nostru ortodox, ca să făptuim cele plăcute lui Dumnezeu și care se impun.

Chiar și dacă nu va putea fi evitată convocarea acestui Sinod (lucru pe care însă îl dorim), va trebui să ne rugăm cu durere a inimii și cu duh de pocăință și smerenie să stăpânească prezența harismatică a Duhului Sfânt în Biserica noastră. Așa cum subliniază profesorul Tselenghidis: ”În problemele dogmatice, după cum se știe, adevărul nu se află în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar, pentru că în Biserică adevărul este o realitate ipostatică”[22].

Adevărul este însuși Hristos. De aceea, fie și un singur om, atunci când îl exprimă, acesta este majoritar în fața tuturor celorlalți, oricâți ar fi aceștia.

Fraților,

Biruința Ortodoxiei noastre, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Doamnei noastre Născătoarei de Dumnezeu și al Sfinților, va fi sigură.

Hristosul nostru va birui.

Hristosul nostru va scoate la lumină Adevărul.

Hristosul nostru va păzi și Sfânta noastră Biserică și preaiubita noastră patrie. Amin.

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_14.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Mitropolitul Pireului, Serafim, Scrisoare către Sfântul Sinod, 2 martie 2016.

[2] Menționăm în treacăt, ca fiind reprezentativă, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever. Credincioșii, în ciuda propunerilor conciliante și liniștitoare ale Patriarhului insistau și cereau: ”Pe Sever, acest Iuda, șterge-l (din diptice)… Pe Eufimie și pe Macedonie al II-lea (adică pe Patriarhul ortodox, iar nu pe ereziarhul cu același nume) așează-i în Dipticile Bisericii… Scrisorile sinodale să fie trimise acum la Roma… numele lui Eufimie și al lui Macedonie al II-le să fie consemnate acum în Diptice… (de asemenea) cele patru Sinoade (Ecumenice) să fie înscrise în Diptice. Leon, episcopul Romei, să fie consemnat în Diptice… Dipticele să fie citite la amvon… acum adu Dipticele”.

După această insistență a credincioșilor, Patriarhul ”luând Dipticele… a poruncit să se treacă cele patru Sfinte Sinoade… și numele Arhiepiscopilor care s-au săvârșit întru cuvioasă pomenire ai cetății împărătești, Eufimie și Macedonie și, de asemenea, al lui Leon care a devenit Arhiepiscop al Romei”.

Atât de mare a fost îndoiala poporului, încât ”și după citirea Sfintei Evanghelii după obiceiul săvârșirii dumnezeieștii liturghii și după ce ușile au fost închise și după ce s-a spus cuvântul de învățătură, la timpul dipticelor cu multă liniște s-a apropiat toată mulțimea în jurul jertfelnicului și asculta și se rosteau de către diacon doar numele sfintelor patru Sinoade amintite și ale Arhiepiscopilor Eufimie și Macedonie și Leon, de cuvioasă pomenire, și cu glas mare au strigat toți: Slavă Ție, Doamne! Și după aceasta, cu toată buna rânduială s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, cu ajutorul Domnului”.

Vezi, legat de aceasta SCHWARTZEDUARDUS, Acta Conciliorum Oecumenicorum, Tomus tertius, Berolini MDCCCCXXXX (= 1940), pp. 71-76 și ΚΟΝΤΟΓΙΑΝΝΗ ΣΠΥΡΙΔΩΝΟΣ ΔΗΜ. Actele oficiale cu conținut canonic și bisericesc, din colecția Patriarhului Ierusalimului Diodor I, Atena 1982, p. 17.

[3] ”Mirenii și clericii alcătuiesc poporul Ortodox! Poporul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, nu sunt doar clericii, nici doar mirenii, ci unitatea și comuniunea în Hristos a mirenilor, monahilor și clericilor”. (Mitropolitul de Nafpaktos, Ἀ­να­το­λι­κά [Cele ale Răsăritului], vol. 1, p. 88).

[4] Filocalia 18C, Sfântul Teodor Studitul, Epistola 81, p. 77

[5] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierothei, Ἀ­να­το­λι­κά [Cele ale Răsăritului], vol. I, p. 94

[6] Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Ἡ ποι­μαν­τι­κή δι­α­κο­νί­α κα­τά τούς ἱ­ε­ρούς Κα­νό­νας [Slujirea pastorală potrivit sfintelor Canoane], Pireu 1976, pp. 110-112.

[7] Ioan Karmiris, Τὰ Δογ­μα­τι­κὰ καὶ Συμ­βο­λι­κὰ Μνη­μεῖ­α τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Κα­θο­λι­κῆς Ἐκ­κλη­σί­ας [Μărturiile Dogmatice și Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], vol. Ι­Ι, G­r­az-A­u­s­t­r­ia 1968, p. 920 [1000]­.

[8] Gheorghi Florovski, Θέματα Ὀρθοδόξου Θεολογίας [Subiecte de teologie Ortodoxă], editura Ἄρτος Ζωῆς, Atena 1989, p. 207.

[9] Menționăm în treacăt, ca fiind reprezentativă, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever.

[10] Părintele Gheorghi Florovski, Τό σῶ­μα τοῦ ζῶν­τος Θε­οῦ, Μιά ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας [Trupul Dumnezeului celui viu, o tâlcuire ortodoxă a Bisericii], editura Ἁρμός, Atena 1999, pp. 80-83.

[11] Părintele Gheorghi Florovski, Τό σῶ­μα τοῦ ζῶν­τος Θε­οῦ, Μιά ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας [Trupul Dumnezeului celui viu, o tâlcuire ortodoxă a Bisericii], editura Ἁρμός, Atena 1999, pp. 80-83.

[12] Arhimandritul Iustin Popovici, Πε­ρί τήν με­λε­τω­μέ­νην «Με­γά­λην Σύ­νο­δον» τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας, ­πό­μνη­μα πρός τήν Σύ­νο­δον τῆς ­ε­ραρ­χί­ας τῆς Σερ­βι­κῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας [Despre ”Marele Sinod” al Bisericii Ortodoxe, Memoriu către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Serbiei ], Atena 1977, p.

[13] Mitropolitul fostei Herțegovine, Athanasie, în 1976, denunță: ”Păstori ai unei turme pustii (sau cu totul lipsiți de turmă), teologi fără răspundere pastorală, diverși închipuiți înțelepți și slugi ale Cezarului niciodată nu au putut, de-a lungul istoriei Sinoadelor Bisericii, să fie recunoscuți nici ca reprezentanți ai Bisericilor, nici ca revigoratori și continuatori ai tradiției vii și mântuitoare, ci doar ca un ”sinod al impostorilor”. Să amintim doar de acele ”delegații” de la pseudo-sinoadele din Lyon și Ferrara-Florența și de reacția față de acestea a păstorilor ortodocși și pliromei Bisericii”.

[14] Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic, A II-a Epistolă către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 10 februarie 2016.

[15] Epistolă a Preasfințitului Mitropolit al Limasolului, Athanasios, către Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului, referitor la convocarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (h­t­tp:­//w­ww.i­m­l­e­m­e­s­ou.o­rg/i­m­a­g­es/20016/k­e­i­m­e­no-g-s­i­n­o­do.p­df).

[16] Arhimandritul Iustin Popovici, Πε­ρί τήν με­λε­τω­μέ­νην «Με­γά­λην Σύ­νο­δον», τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας, ­πό­μνη­μα πρός τήν Σύ­νο­δον τῆς ­ε­ραρ­χί­ας τῆς Σερ­βι­κῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας [Despre «Marele Sinod» al Bisericii Ortodoxe, aflat în studiu. Memoriu către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe], Atena 1977, pp. 11-12.

”… Respectivul principiu a fost, din păcate, îmbrățișat și de toate celelalte delegații ortodoxe, de vreme ce pe tăcute sau în urma unor simple proteste, cu vorbe goale, au acceptat acest mod de «reprezentare» a numeroaselor Biserici locale vii, din care însă în cele mai multe cazuri nu vin ca reprezentanți adevărații păstori și episcopi, și în acest mod, glasul și conștiința lor, mărturia credinței lor și experiența martiriului lor, nu pot fi ascultate, tocmai din pricina acestui mod de «reprezentare» și al acestei componențe a «reprezentanțelor».

[17]  Mitropolitul Nafpaktosului, Ierothei, Anuar 1998.

[18] Referitor la textul celui de a X-a Adunări a Comisiei Mixte de Dialog Internațional pentru Dialogul dintre Ortodocși și Romano-Catolici, Ravenna, februarie 2007.

[19] Textul celei de-a IX-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor, Porto Alegre, februarie 2006.

[20] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierotheos, Observații despre Sfântul și Marele Sinod, comunicare susținută în Plenul Sinodului Bisericii Greciei pe data de 8 martie 2016. Traducerea în limba română, Familia Ortodoxă, nr. 4, 2016.

[21] Scrisoare deschisă a Mitropolitului Nafpaktosului, Ierotheos, către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 20-1-2016.

[22] Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică al Universității Aristoteliene din Tesalonic, A II-a Scrisoare deschisă către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, din 10 februarie 2016.

Pr. Mihai-Andrei Aldea: Răspuns Răspunsului Patriarhiei Ruse

Am primit prin poşta electronică de la pr. Mihai-Andrei Aldea:

Hristos a înviat!
Faţă de “Răspunsul Patriarhiei Ruse” pentru cei care şi-au exprimat îndoielile faţă de pregătirile, organizarea, desfăşurarea şi existenţa “Sinodului Panortodox” din Creta, am simţit datoria de a răspunde şi eu.
Am pus în anexă acest răspuns.
Mă rog lui Dumnezeu să ne fie de folos şi spre mântuire!
Pr. Mihai-Andrei Aldea

PATRIARHIA RUSĂ RECUNOAŞTE PUBLIC EREZIILE AŞA-NUMITULUI „SINOD PANORTODOX DIN CRETA”!

De foarte multă vreme unele comisii teologice ale Bisericilor ortodoxe locale – alcătuite cel mai adesea din aceleaşi persoane implicate în mişcarea ecumenistă – pregătesc un aşa-numit „sinod panortodox”. Denumire nemaiîntâlnită în Tradiţia Bisericii, amintind supărător de Comisia „panortodoxă” din 1921 care a provocat tulburări şi schisme fără precedent în Biserică. Atât denumirea aceasta, cu dublă conotaţie negativă, cât şi apartenenţa masivă la ideologia sincretistă a ecumenismului a pregătitorilor sinodului au îngrijorat şi îngrijorează pe mulţi.
De-a lungul timpului au fost mulţi teologi care au observat alunecările din Ortodoxie atât din domeniul participările unora la mişcările, acţiunile şi organizaţiile ecumeniste, cât şi din textele care pregăteau „Sinodul panortodox”. De fiecare dată s-a răspuns, în cel mai bun caz „se va îndrepta”, „sunt doar pregătiri”, „nu este nimic permanent”, „vom verifica şi vom îndrepta”. Cel mai adesea însă, nu s-a răspuns decât prin tăcere sau prin ascunderea conţinutului documentelor.
În acest an, la câteva luni înainte de programarea întrunirii din Creta denumită de organizatori „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”, documentele, finale, au devenit în sfârşit accesibile publicului larg.
Citirea lor a provocat îngrijorări largi.
Episcopi şi teologi, preoţi şi călugări din toată Ortodoxia au observat o mulţime de încălcări ale Sfintei Scripturi, ale Sfintei Tradiţii, ale Sfintelor Canoane, ale hotărârilor Sinoadelor Ecumenice şi aşezămintelor Sfinţilor Părinţi.
Glasurile lor au răsunat pe diferite tonuri, mai blânde ori mai aspre, mai diplomatice sau mai directe, dar, zguduitor, cu exact aceleaşi obiecţii şi observaţii teologice. Fără să se cunoască între ei, aflaţi la sute, mii şi multe mii de kilometri depărtare, dar legaţi de aceeaşi Învăţătură a Bisericii, dată sfinţilor odată pentru totdeauna, ei au observat aceleaşi abateri de la Ortodoxie în documentele, regulamentul, denumirea şi atribuţiile aşa numitului „Sinod Panortodox”.
După o vreme de tăcere, au început să apară primele răspunsuri din partea organizatorilor. Aici vom analiza primul asemenea răspuns ce a ajuns la noi.
Îl vom analiza paragraf cu paragraf, rând cu rând, de la început până la sfârşit. Rugându-L pe Dumnezeu să ne lumineze ca să vedem şi înfăţişăm totul după Învăţătura Sa, pecetluită cu Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia este slava în veci!

*

Am aflat cu bucurie că Patriarhia Rusă, îngrijorată de tulburarea clericilor şi poporului pravoslavnic faţă de aşa-zisul „Sinod Panortodox din Creta”, a publicat un răspuns  oficial. Apărut pe site-ul oficial al Patriarhiei Ruse, patriarchia.ru [1], el vine din partea „Departamentului pentru relaţiile externe bisericeşti”.
Dar bucuria nu a ţinut mult!
Speranţa mea că Patriarhia Rusă va ţine seama de glasurile a mii de preoţi şi teologi din Rusia, Ucraina, Republica Moldova, SUA, Grecia şi multe alte ţări a fost înşelată. Prin documentul răspuns Patriarhia Rusă încearcă să îndreptăţească pregătirea, organizarea, documentele şi proiectata desfăşurare a întrunirii din Creta denumită „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Fără a ţine seama de nici una dintre observaţiile teologice fundamentale aduse, într-o conglăsuire tipică Bisericii lui Hristos, de glasuri din toate bisericile locale.
Însă, ca să nu anticipăm, vom prezenta afirmaţiile fundamentale ale acestui document, astfel încât oricine să poată vedea ceea ce Patriarhia Rusă a mărturisit şi recunoscut public.

1. „Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] al Bisericii Ortodoxe, a cărui desfăşurare pe insula Creta este planificată în perioada 18-27 iunie 2016, nu va lua în discuţie probleme dogmatice, pentru că acestea au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice.”

(a) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că la întrunirea din Creta nu se vor discuta probleme dogmatice! Este o mărturisire asupra căreia vom reveni repetat, deoarece este de cea mai mare însemnătate şi este legată de o serie de alte afirmaţii ale aceluiaşi document.
(Afirmaţia este, de altfel, reluată. Se poate vedea aceasta şi în prezentarea noastră, la pct. 5.c.)
(b) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că după Sinoadele Ecumenice nu au apărut noi probleme dogmatice. Este evident că dacă „problemele dogmatice” au fost discutate deja la amintitele sinoade, nu aveau cum să apară după sinoade.
Ceea ce înseamnă că Patriarhia Rusă mărturiseşte public următoarele:
– disputa dintre Ortodoxie şi Catolicism privitoare la energiile dumnezeieşti necreate (respectiv create) nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică privind „imaculata concepţie” nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică privind „infailibilitatea papală” nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică prin care papa este socotit „Biserica” nu este problemă dogmatică;
– apariţia protestantismului, şi a tuturor grupărilor ieşite din el, nu este problemă dogmatică;
– ivirea unor forme noi ale dochetismului, teologiei iudaizante şi altor asemenea concepţii (neo)protestante nu este problemă dogmatică;
– apariţia feminismului nu este problemă dogmatică;
– problema apariţiei lumii, cu disputele teiste, evoluţioniste, creaţioniste etc. nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei privitoare la hirotonirea femeilor nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei care declară normale perversiunile sexuale, începând cu sodomia, nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei care prevede hirotonirea homosexualilor şi altor adepţi a felurite perversiuni sexuale nu este problemă dogmatică;
etc., etc., etc.
Această mărturisire publică a Patriarhiei Ruse vine în directă contradicţie cu Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, care mărturiseşte toate problemele morale, toate problemele privind structura ierarhică şi harică a Bisericii, toată învăţătura despre Dumnezeu ca Revelată. Adică dogmatică, de vreme ce este descoperită de Dumnezeu şi nu aşezată după pofta oamenilor.
Prin urmare, avem o mărturisire publică eretică a Patriarhiei Ruse.
Să spunem că este trist e mult prea puţin.

2. „Convocarea Soborului [Sinodului] Panortodox nu este cauzată de influenţa unor anumite forţe politice sau procese în plan mondial, deoarece pregătirea lui, care continuă din anul 1961, a început şi a evoluat în cu totul alte condiţii istorice şi politice.”

(a) Din această frază se vede limpede că pentru Patriarhia Rusă anul minim al începerii pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox” este 1961. Vom vedea mai târziu importanţa recunoaşterii publice a acestei vechimi de 55 de ani de pregătire.
(b) Această frază este o insultă la adresa logicii. În primul rând, se pretinde că actuala convocare nu este cauzată de „forţe politice sau procese în plan mondial”, deoarece în trecutul pregătirilor au existat… „cu totul alte condiţii istorice şi politice”. Lipsa de coerenţă a afirmaţiei este zguduitoare, mai ales pentru un document patriarhal. Este ca şi cum cineva ar nega semnarea unui act pe motiv că atunci când s-a născut şi mulţi ani după aceea nu a ştiut să scrie. Adevărul este că indiferent de condiţiile iniţiale şi de parcurs „forţe politice” sau „procese în plan mondial” pot influenţa acum pe oricine sau orice. Chiar dacă în trecut nu au făcut-o. Ca urmare, afirmaţiile iniţiale ale frazei nu sunt cu nimic justificate de ultima parte a ei. Dimpotrivă.
Evident, această flagrantă lipsă de coerenţă nu este pe un subiect dogmatic sau canonic. Dar am prezentat-o deoarece, după cum se va vedea, constituie prima prezenţă clară a unui anumit stil de prezentare – şi, se pare, de gândire. Un stil ilogic, în care anumite afirmaţii categorice sunt justificate prin afirmaţii care nu au nicio legătură cu subiectul.

3. „Soborul [Sinodul] ce urmează a fi convocat nu poate fi „Cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic”.”

Reţinem afirmaţia ca atare, alături de cea de la punctul 1.a („Sinodul… nu va lua în discuţie probleme dogmatice”).

4. „Mulţi scriitori bisericeşti din vechime, inclusiv cei care sunt veneraţi în ceata sfinţilor, numeau cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic pe cel care a avut loc în Constantinopol în anii 879-880, la care au fost discutate adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul].”

(a) Trebuie să observăm ambiguitatea totală a frazelor de aici. Faptul că „mulţi scriitori bisericeşti” au numit sau nu ceva este un fapt istoric. Dar poziţia Patriarhiei Ruse faţă de această numire (sau nu), care este? Nu există!
Practic a doua frază (numerotată aici „4.”) ar trebui să fie o justificare a celei dinainte (numerotată de noi „3.”). Doar că nu justifică nimic, de vreme ce nu afirmă că Sinodul din 879-880 chiar a fost al optulea Sinod Ecumenic. Dacă mulţi scriitori bisericeşti, inclusiv sfinţi, au socotit aşa, dar Biserica, în întregul ei, are altă părere, atunci ei au greşit şi gata. Dacă au dreptate, atunci Sinodul din 879-880 chiar este al optulea Sinod Ecumenic. Şi, în acest ultim caz, şi doar în el, „Sinodul Panortodox” nu poate fi al optulea. Dar, dacă e sinod ecumenic, poate fi al nouălea!
Vi se pare că e ceva neclar? Ei bine, acesta este felul în care înţelege să vorbească, într-un document de maximă importanţă, Patriarhia Rusă: neclar, neasumat, ambiguu, ilogic.
(b) De vreme ce nu recunoaşte deschis faptul că Sinodul din 879-880 a fost al optulea Sinod Ecumenic, Patriarhia Rusă intră într-o auto-contrazicere flagrantă: vedem că la 1.b tot ea spunea că după Sinoadele Ecumenice nu au mai apărut probleme dogmatice, dar aici arată că au fost discutate „adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul]”, adică exact la mărturisirea dogmatică fundamentală a Bisericii!
(Este vorba, de fapt, despre doctrina catolică „Filioque”, o doctrină esenţială pentru concepţia asupra Dumnezeirii în Catolicism, aflată în radicală opoziţie cu dogmatica ortodoxă.)
Neclaritatea documentului – care, probabil, s-ar fi voit a fi „iscusinţă diplomatică” – duce la contradicţii grave, ba chiar la erezii (una dintre cele trei variante logice la aceste fraze ar fi că Patriarhia Rusă nu consideră cunoaşterea lui Dumnezeu drept problemă dogmatică).

5. „Referitor la Soborul [Sinodul] care se va întruni în Creta, după cum a declarat cu certitudine Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Chiril, la Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2 februarie 2016, pe acesta „… Noi nu îl numim Ecumenic. Spre deosebire de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice vechi, el nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă, pentru că acestea au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri.

(a) Afirmaţia de la punctul 3. este reluată mult mai general – „nu îl numim ecumenic” – dar tot neclar, de vreme ce faptul că „îl numim sau nu” este prea puţin lămuritor asupra întrebării dacă „este [ecumenic] dar nu îl numim, sau nu îl numim [ecumenic] pentru că nu este?”
Şi aici, ca şi în fraza despre Sinodul din 879-880, documentul este extrem de neclar exact acolo unde era nevoie de cea mai mare precizie a exprimării.
(b) Cu ambiguitatea deja observată, Patriarhia Rusă face un primejdios joc de cuvinte. Atunci când vorbeşte despre „Sinoadele Ecumenice vechi”, ea naşte concluzia logică a existenţei unor „Sinoade Ecumenice noi”. Sau, cel puţin, a faptului că acest „Sinod Panortodox” este un „Sinod Ecumenic nou”. Convocat „nu pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură a Credinţei”… ci pentru altceva. Pentru ce? Vom vedea prezentarea Patriarhiei Ruse mai jos.
Merită însă observat felul în care Patriarhia Rusă încearcă să strecoare noţiuni străine Tradiţiei Bisericeşti şi Învăţăturii de Credinţă. Dacă tot ni se prezintă un nou tip de sinod ar trebui să ni se spună pe ce temei canonic, dogmatic şi istoric a fost creat, de către cine şi cu ce drept. Asupra acestei probleme grave o să revenim.
(c) Patriarhia Rusă afirmă în această frază din nou, tare şi răspicat, faptul că „Sinodul Panortodox” „nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă”.
Desigur, afirmaţia ar trebui să fie liniştitoare.
Dar, în contextul în care deja Patriarhia s-a contrazis pe temă (pct. 4.b), iar inexactităţile abundă, devine mai curând îngrijorătoare.
(d) Patriarhia Rusă afirmă iarăşi faptul că pe teme de Învăţătură de Credinţă decizii „au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri”.
Deşi nu explică şi aici cam care ar fi acest „mult timp”, prezenţa câteva fraze mai sus a afirmaţiei că „problemele dogmatice” „au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice” constituie un reper clar. Şi întăreşte observaţiile prezentate la pct. 1.b.

6. „El nu este convocat nici pentru a introduce inovaţii în viaţa liturgică a Bisericii şi în ordinea sa canonică.

Afirmaţia este fundamentală. Se leagă direct de 1.a şi 5.c, indirect de pct. 3.
Am trece în această clipă mai departe, dacă nu ar exista ambiguitatea de la 5.a, ambiguitate prin care se introduce, de fapt, o inovaţie: un nou tip de sinod!
Fie el ecumenic sau nu!
Ceea ce face ca, de fapt, această frază să vină în directă contradicţie cu cea dinainte.
Căci ori avem un tip vechi şi unul nou de Sinoade Ecumenice, deci avem inovaţie; ori nu avem un tip nou de sinod – deşi un „Sinod Panortodox” este ceva unic în Istoria Bisericii, deci este inovaţie –, şi atunci nu ar fi trebuit să se discute despre tipul „vechi” de sinod.

7. „Obiectul discuţiilor în cadrul Soborului [Sinodului] Panortodox vor fi doar acele probleme care din pricina unor cauze de ordin istoric nu au căpătat o soluţionare în dreptul bisericesc, ca, de pildă, problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale.

Fraza aceasta este stupefiantă.
(a) Patriarhia Rusiei mărturiseşte public, oficial, faptul că Dreptul Bisericesc, mai numit şi Drept Canonic nu este întemeiat dogmatic. Ceea ce îl face nul, pentru că în Biserica lui Hristos este lipsit de autoritate ceea ce nu vine din Descoperirea Dumnezeiască (numită şi Revelaţie şi din care sunt desprinse, ca descrieri ale unor realităţi revelate, dogmele).
De fapt, însă, chiar Dreptul Canonic prevede faptul că este întemeiat pe Dogmele Bisericii lui Hristos, adică pe Dumnezeiasca Revelaţie! Ceea ce face ca fraza aceasta a Patriarhiei Ruse fie să stea împotriva Dreptului Canonic, fie să mărturisească deschis faptul că la „Sinodul Panortodox” se vor aborda, de fapt, teme canonice şi dogmatice! [2]
(b) Că ultima variantă este cea adevărată se vede categoric din exemplul dat, socotit probabil extrem de neutru de întocmitorul actului, şi anume
problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale”.
Iată încă un motiv, în afară de alineatul (a), pentru care această frază este, teologic vorbind, stupefiantă!
Cum poţi să defineşti altfel o frază care vrea să dovedească faptul că nu se atinge „ordinea canonică a Bisericii” (pct. 6, dar şi 5.c, 1.a etc.), pentru ca apoi să vorbească despre goluri ce trebuie completate în Dreptul Bisericesc (Dreptul Canonic), precum cele privitoare la „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe locale”???
(c) Deci, în realitate, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că la „Sinodul Panortodox din Creta” se va interveni asupra Dreptului Bisericesc, deci asupra canoanelor.
(d) Totodată, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că se va discuta despre „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi”, ceea ce constituie fără îndoială o problemă de Învăţătură de Credinţă, şi încă una fundamentală. Discuţii pe temă există în Noul Testament, din Evanghelii până în Epistolele soborniceşti, au existat şi la felurite sinoade locale şi, de asemenea, la Sinoadele Ecumenice. Învăţătura Bisericii pe această temă apare în nenumărate documente dogmatice ale Bisericii, inclusiv în cele mai vechi tratate dogmatice. Acest lucru atestă dincolo de orice îndoială faptul că, după declaraţiile publice ale Patriarhiei Ruse, la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice, se vor lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă!
Nu putem să nu mulţumim, deşi cu adâncă tristeţe, Patriarhiei Ruse pentru această recunoaştere care, deşi evident involuntară, este repetată şi categorică. Prin ea se împlineşte cuvântul lui Dumnezeu, „că nu este nimic acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12.2), dar şi acela care spune „din cuvintele tale te voi judeca” (Luca 19.22).

8. „Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] este chemat, de asemenea, să-şi exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe cu privire la unele probleme actuale ale lumii contemporane.

Şi această frază este cel puţin stupefiantă.
Pentru că, păstrând tot respectul faţă de autoritatea care a aprobat-o spre publicare, trebuie să spunem că este eretică!
(a) În Biserica lui Hristos, relaţiile atât cu cei din lăuntrul Bisericii, Trupul lui Hristos, cât şi cu cei din afara Bisericii – chemaţi şi ei la mântuire, chiar dacă încă nu au răspuns chemării – sunt călăuzite de un singur criteriu fundamental: Învăţătura de Credinţă. Ca urmare, opinia Bisericii Ortodoxe faţă de oricare probleme interne sau externe, ale sale sau ale lumii, trebuie, la nivel absolut, să fie întemeiată pe Învăţătura de Credinţă.
Ceea ce înseamnă că fie Patriarhia Rusă – şi oricine aprobă acest punct de vedere – s-a lepădat de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, fie că toate afirmaţiile privitoare la faptul că nu se vor discuta şi nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă este o minciună.
Vom vedea mai jos faptul că oricare dintre aceste două posibilităţi – dacă nu chiar amândouă – sunt întărite de alte afirmaţii ale Patriarhiei Ruse.
(b) Patriarhia Rusiei şi celelalte patriarhii îşi atribuie, prin această frază, o autoritate de tip catolic-papist asupra Bisericii Ortodoxe. Ceea ce, evident, este o inovaţie dogmatică (erezie) şi o inovaţie în ordinea canonică a Bisericii. Exact ceea ce se afirma cu două fraze mai înainte că nu va exista!
Niciodată în Istoria Bisericii nimeni, repetăm, nimeni nu a avut dreptul de a vorbi în numele întregii Biserici, coordonat şi autoritar, cu excepţia Sinoadelor Ecumenice!
Or Patriarhia Rusă a recunoscut repetat în acest document că „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic!
Ceea ce înseamnă că „Sinodul Panortodox” nu poate, canonic, dogmatic şi istoric, să ia hotărâri ori să vorbească în numele Bisericii Ortodoxe! Ceea ce însă, iată, vrea să facă! „Coordonat şi autoritar”!

Pentru prima dată, vom face o paranteză, pentru a preciza cititorilor care nu cunosc acest lucru câteva fapte fundamentale:
– Biserica lui Hristos a fost aşezată de Acesta pe rânduieli de sobornicitate sau sinodalitate, fără a se accepta autoritatea unui apostol asupra altora, a unui episcop asupra altora, a unor preoţi asupra altora; aceasta este Învăţătura Ortodoxă de la începuturi şi până astăzi; amintim doar că Sfântul Grigorie cel Mare, Patriarh al Romei, spunea că acel episcop ce se face mai mare decât ceilalţi este rătăcit şi „premergătorul lui Antihrist”.
– Biserica a avut în toată istoria sa două tipuri de sinoade, pe acelea locale şi respectiv pe acelea ecumenice (adică a toată Biserica); orice cleric al Bisericii, orice teolog recunoscut de o Biserică locală, odată primit/adus la sinod de episcopul său, a avut dreptul să ia parte la aceste sinoade, ca şi, evident, orice episcop din Biserica locală (la sinoadele locale) sau orice episcop ortodox de oriunde ar fi fost (la Sinoadele Ecumenice); singurele sinoade ce au forţat limitarea participării episcopilor au fost acelea denumite „sinoade tâlhăreşti”, care nu au fost recunoscute de Biserică, ci osândite.
– „Panortodox” înseamnă „A toată Ortodoxia”; deci un „Sinod Panortodox” este un sinod – sobor sau adunare – a toată Ortodoxia; „Sinod Ecumenic” înseamnă sinod „A toată Biserica”; practic cele două nume sunt sinonime, unul raportându-se la toţi cei care ţin de Credinţa Ortodoxă, iar celălalt la toţi cei care aparţin Bisericii Ortodoxe, ceea ce înseamnă de fapt acelaşi lucru.
– Un Sinod Ecumenic nu este recunoscut cu adevărat ca atare până când pliroma Bisericii [întreaga Biserică, mireni, călugări şi clerici] nu-l confirmă, recunoscând deplina conformitate a deciziilor lui cu Învăţătura lui Hristos şi a Bisericii. Au existat Sinoade convocate ca ecumenice, cu sute de episcopi participanţi, care apoi au fost denunţate de Biserică ca tâlhăreşti. Iar altele au fost declarate ecumenice post-factum pentru că stabileau dogme de importanţă ecumenică.

Biserica are astăzi numai în SUA cca. 50 de episcopi (canonici) [3]; Biserica Ortodoxă Română are peste 42 de episcopi doar în teritoriile istorice (Republica România, Republica Moldova, Ungaria şi Voievodina); Biserica Ortodoxă Rusă are peste 260 de eparhii în lume [4] cu un număr corespunzător de episcopi etc.; conform Legii Ortodoxe (Învăţăturii de Credinţă Creştină Ortodoxă), la un sinod ecumenic – adică a toată Biserica – iau parte liber, după voia lor, toţi aceşti episcopi, şi orice alţi clerici sau teologi vor să aducă ei.
Cei care au organizat aşa-numitul „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox” au impus prezenţa cu drept de vot a… 14 de episcopi! Numai 14 de episcopi din multele sute de episcopi ai Bisericii Ortodoxe. Tuturor celorlalţi li s-au interzis participarea sau votul.
Tuturor Bisericile locale care nu sunt autocefale – statut fundamental administrativ, nu haric – li s-a interzis participarea.
Acest sinod restrâns, dominat de patriarhii ortodocşi, pretinde să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, în ciuda Scripturii, Tradiţiei, canoanelor, Sinoadelor Ecumenice şi locale şi întregii Istorii a Bisericii care exclud o asemenea structură elitistă şi dictatorială, călcătoare a fundamentului sobornicesc, ecumenic, sinodal al Bisericii Ortodoxe.
Evident, un asemenea sinod nu este mare, nu este panortodox şi nu este sfânt.

Atâta vreme cât organizatorii „Sinodului Panortodox” – printre care şi Biserica Rusiei – ar fi limitat activitatea şi atribuţiile „sinodului” la cele ale unei „Sinaxe a Întâistătătorilor ai Bisericilor Autocefale” – denumirea cinstită şi ortodoxă a întrunirii din Creta – întrunirea ar fi putut fi canonică. Însă din clipa în care îşi atribuie denumirea de „Panortodox” şi dreptul să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, loveşte în principiile fundamentale ale Bisericii şi încearcă să preia controlul asupra Trupului lui Hristos. Ceea ce – cu toată durerea, trebuie să spunem acest adevăr – înseamnă uzurpare şi erezie.
Ca să dăm un exemplu din viaţa de toate zilele, este ca şi cum am avea un parlament cu mai multe camere – a Senatului, a Deputaţilor, a Stărilor, a Minorităţilor etc. – iar preşedinţii camerelor s-ar hotărî să se întrunească în Creta, denumind adunarea lor „Marele Parlament” şi atribuindu-şi dreptul de a da legi în numele întregului parlament. În viaţa de toate zilele aceasta s-ar numi lovitură de stat. În Biserică se numeşte încercarea de a uzurpa sinodalitatea, de a instaura dictatura câtorva episcopi – dându-le atribuţii papiste – şi de a călca în picioare Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Trebuie să mulţumim iar Bisericii Ruse, cu profundă tristeţe, pentru recunoaşterea publică a acestei lovituri anti-ortodoxe pe care o constituie „Sinodul Panortodox”.

9. „La Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe care a avut loc în perioada 21-28 ianuarie anul curent, a fost adoptată o hotărâre privind discutarea a șase documente ce urmează a fi prezentate la Sobor. La insistența Bisericii Ortodoxe Ruse toate aceste proiecte au fost publicate, inclusiv pe site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei (www.patriarchia.ru/db/document/4361821/) și pe cel al Departamentului pentru relațiile externe bisericești al Patriarhiei Moscovei (www.mospat.ru).

Gravitatea acestei afirmaţii este foarte mare, confirmând toate îngrijorările şi observaţiile triste de mai sus. Revenim aici asupra anului dat de Patriarhia Rusă ca început al pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”: 1961 (pct. 2.a în răspunsul nostru). Avem, prin urmare, cca. 55 de ani în care s-a negociat în fel şi chip această întrunire, acest sinod, dacă vreţi, fără ca documentele să fie făcute publice, fără ca, după Învăţătura Bisericii, validitatea documentelor să fie supusă întregii Biserici – mireni, călugări, clerici!
După cca. 55 de ani, în 21-28 ianuarie 2016, la insistenţele Bisericii Ortodoxe Ruse, se fac în sfârşit publice unele documente… Care, de altfel, pe unele site-uri patriarhale, nu dăm nume, sunt publicate şi retrase după cine ştie ce chefuri sau idei.
Această secretomanie – tipică regimurilor dictatoriale – stă cu totul împotriva Ortodoxiei. Menţiunea Patriarhiei Ruse că a fost silită la insistenţe pentru a se accepta publicarea acestor documente este doar ultima picătură în paharul prea-plin al peste cinci decenii de negocieri secrete, din care majoritatea episcopilor, gigantica majoritate a preoţilor şi aproape toţi mirenii au fost sistematic excluşi.
Dacă ne uităm în „Regulamentele bisericeşti” ale celor mai multe Biserici locale o să vedem că se impune, fundamental, „mărturisirea publică a Credinţei”. Ceea ce face din ţinerea secretă – sau, după unii, „discretă” [5] – a documentelor teologice o încălcare a regulamentelor bisericeşti. Şi, mai mult, o încălcare a întregii Învăţături a Bisericii, o abordare de tip organizaţie ocultă, cu totul străină Bisericii lui Hristos.
A interzice vreme de peste cinci decenii dezbaterile cinstite, ortodoxe, publice, ale documentelor teologice pregătitoare „Sinodului Panortodox” este un act de o gravitate şi de o imoralitate uriaşă. Aflat, de altfel, pe linia tipică a purtării ecumeniste [6] şi filetiste. [7]
Să mai amintim de dumnezeiescul cuvânt care spune: „oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească, dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3.20-21).
Iarăşi, cu multă întristare, trebuie să mulţumim Patriarhiei Ruse faptul că a confirmat oficial, din poziţia proeminentă pe care o deţine, existenţa acestei intenţionate „conspiraţii a tăcerii” în jurul aşa-zisului „Sinod Panortodox”.

10. „Luând cunoștință de proiectele publicate ale deciziilor sobornicești, orice membru interesat al Bisericii are posibilitatea să se convingă că îngrijorările privind schimbarea la Sobor a regulilor bisericești, cum ar fi: abolirea monahismului, adoptarea căsătoriei la episcopat și a doua căsătorie la clerici, micșorarea sau eliminarea posturilor, trecerea tuturor Bisericilor Locale la noul calendar, precum și semnarea uniei cu Biserica Romano-Catolică și unirea cu confesiunile eterodoxe – sunt nefondate.

Luăm afirmaţia ca atare, vom vedea mai jos în ce măsură este justificată.
Subliniem doar cât de târziu există posibilitatea de a „lua la cunoştinţă”, dar şi cât de mică este libertatea de opinie pe care Patriarhia Rusă o vede ca normală în Biserică. Dreptul firesc la altă părere sau la nuanţare nu există în această kilometrică frază.

11. „Astfel, de exemplu, în documentul „Importanța postului și respectarea lui astăzi” nu numai că nu sunt lichidate posturile existente în Biserica Ortodoxă, dar pentru prima dată (!) este proclamat caracterul general-obligatoriu al posturilor de Crăciun, al sfinților apostoli Petru și Pavel și al Adormirii Maicii Domnului, care, spre deosebire de postul Sfintei Patruzecimi, nu erau incluse în canoanele sfinte în epoca veche.

Semnul de exclamare aparţine Patriarhiei Ruse. Îi mulţumim şi de această dată pentru precizare. Şi consemnăm faptul că în ciuda afirmaţiei că „nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu se vor atinge probleme canonice, de fapt exact asta se va face la Sinodul Panortodox. Semnul de exclamare subliniază inovaţia care se pretindea mai devreme că nu va exista!
Posturile sunt, evident, acte liturgice şi de credinţă, acte prin care se trăieşte şi se exprimă Credinţa, acte rânduite canonic. Unele posturi sunt obligatorii – ca cele de miercuri şi vineri, ca cel al Paştilor –, altele sunt aşezate după tradiţii locale. Tot canonice, dar de o validitate mai mică. Locală. Trecerea unor tradiţii, acte liturgice etc. din tradiţia locală în tradiţia universală a Bisericii se face, după Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, în două feluri: prin Sinoade Ecumenice sau prin acceptarea firească de către întreaga Biserică. Nu prin alte mijloace. Şi, cu siguranţă, nu printr-un „sinod” care neagă sinodalitatea Bisericii, organizat „discret”, necanonic, împotriva rânduielilor bisericeşti, împotriva Sfintei Tradiţii şi a Sfintei Scripturi. Nu printr-un „sinod” despre care unul dintre principalii organizatori declară că „nu va lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu va introduce schimbări în viaţa liturgică şi rânduiala canonică a Bisericii. Pentru că, evident, a introduce sau a scoate posturi din Sfintele Canoane este o schimbare în Sfintele Canoane. O schimbare având clare consecinţe liturgice şi necesitând vaste dezbateri – publice, deschise, ortodoxe – pe temele de Credinţă care definesc posturile şi viaţa duhovnicească a creştinilor. O schimbare care poate fi benefică dacă este prin acordul sobornicesc al Bisericii, dar cu siguranţă este rea dacă vine ca pretext pentru negarea sinodalităţii Bisericii.

Uluitor este felul în care se contrazic aceste intenţii cu afirmaţiile de „neschimbare”, de lipsă a deciziilor pe temă de Credinţă etc.
Pentru că, după cum am arătat şi la pct. 8.a, o asemenea poziţie înseamnă fie negarea Învăţăturii de Credinţă – în care, evident, intră şi Sfintele Canoane, şi posturile, şi tot ceea ce ţine de viaţa Bisericii – fie arogarea unor puteri şi drepturi care nu există decât pentru Sinoadele Ecumenice. Însă ca un grup de episcopi – maximum 14 – să îşi atribuie o asemenea putere este, după cum am mai spus, echivalentul unei lovituri de stat, echivalentul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă „Biserică Papistă”, doar că având mai mulţi papi în loc de unul.

12. „Documentul cu genericul „Autonomia și modalitatea proclamării ei” este chemat să completeze normele insuficiente ale dreptului bisericesc. Proiectul dat legiferează canonic dreptul fiecărei Bisericii autocefale să confere în mod independent un anumit grad de autonomie unei părți a ei.

Poate părea obositor şi chiar inutil să ne uimim la fiecare frază de lipsa de Ortodoxie, de contradicţia cu Învăţătura de Credinţă a conţinutului. Este însă necesar! Pentru că ne dezvăluie toată gravitatea clipei şi toată rătăcirea din spatele pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”.
Şi în această frază avem aceeaşi concepţie atee a separării dintre viaţa şi administarea Bisericii şi, respectiv, Învăţătura de Credinţă. Şi aici avem schimbări în Dreptul Bisericesc – declarat insuficient –, deşi ni s-a promis că nu vor exista inovaţii canonice. Şi aici dezbaterile publice lipsesc. Ceea ce vedem aici se completează desăvârşit cu ceea ce vedem la punctul 14, acestea două fiind, în fapt, strâns legate între ele.

13. „Proiectul documentului „Taina căsătoriei și impedimentele pentru încheierea ei” afirmă, în special, imposibilitatea încheierii căsătoriei pentru persoanele care sunt hirotonite sau au primit tunderea în monahism.

Mulţumim Patriarhiei Ruse pentru faptul că a mărturisit public faptul că ea şi ceilalţi organizatori ai „Sinodului Panortodox” cred că Taina Căsătoriei şi feluritele ei aspecte şi implicaţii nu ţin de Învăţătura de Credinţă, nu ţin de Sfintele Canoane, nu au implicaţii liturgice etc.
Sau am putea să-i mulţumim pentru felul în care dovedeşte că „Sinodul Panortodox” are de gând să intervină despotic, ne-sinodal, anti-ortodox, în probleme de Credinţă, în probleme canonice, dogmatice şi liturgice. Asta în ciuda declaraţiilor repetate că nu va face acest lucru, declaraţii contrazise la mai fiecare paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

14. „Problema situației canonice a diasporei ortodoxe, adică a credincioșilor care locuiesc în afara hotarelor geografice ale unei anumite Biserici Ortodoxe Locale, reflectată în proiectul încă a unui document sobornicesc, nu a avut soluționare până la momentul de azi, deoarece a apărut în starea ei actuală abia în secolul al XX-lea. Proiectul deciziei Soborului Panortodox cu privire la problema dată este orientat sper întărirea ajutorului reciproc al ortodocșilor prin crearea în diverse regiuni ale lumii a Adunărilor episcopale, în care cu drepturi egale intră episcopi canonici care își duc slujirea în aceste regiuni.

Sfinţii Apostoli au vestit Evanghelia din Ierusalim până la marginile lumii, cel puţin cât era cunoscută atunci evreilor. Din Spania şi Africa până în Sciţia, la hotarele Hiperboreii, sau până în India. De atunci, veac de veac, Biserica a trecut prin nenumărate creşteri şi descreşteri, persecuţii şi epoci de linişte, vremi de înălţare duhovnicească şi vremuri de decădere sufletească. Au apărut şi au dispărut parohii şi biserici, mânăstiri şi schituri, episcopii şi chiar Biserici locale întinse – ca cea din Persia. Totuşi, cu aceeaşi uşurătate ca în afirmaţiile de la pct. 12, şi aici se afirmă, cu totul neadevărat, că „problema este nouă” şi că nu a avut soluţionare, că Dreptul Bisericesc este incomplet şi are goluri.
(a) Admiţând, de dragul discuţiei, validitatea unor asemenea idei, ele nu înseamnă altceva decât faptul că există probleme dogmatice şi canonice noi, adică tocmai ceea ce Patriarhia Rusă spunea, la pct. 1.b – şi în alte locuri – că nu există! De asemenea, că la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice şi canonice, în ciuda afirmaţiilor de la pct. 1.a şi din multe alte locuri că „Sinodul Panortodox” nu va atinge asemenea teme.
(b) Cred că este necesar să precizez aici faptul că în Învăţătura Bisericii problema punctelor 12 şi 14 este reglementată deja!
Ceea ce împiedică aplicarea Învăţăturii lui Hristos nu sunt „normele insuficiente ale Dreptului Bisericesc”, ci filetismul şi lăcomia papistă de putere (clericalismul [8]) care domină conducerea multor Biserici locale. Agăţarea disperată, ruşinoasă şi ne-ortodoxă, de ţări şi teritorii invadate într-o epocă sau alta; efortul ruşinos, eretic, blestemat, de a folosi Biserica şi Credinţa ca mijloc de deznaţionalizare; nedemna respingere a dreptului biblic la slujbă şi rugăciune în limba proprie; dorinţa ruşinoasă, pătimaşă, anti-ortodoxă, de influenţă religios-politică – iată câteva din adevăratele motive ale disputelor de acest fel!
Uitându-ne în Istoria Bisericii, în practica Bisericii de-a lungul veacurilor, în Sfintele Canoane, găsim răspunsurile. De foarte multă vreme s-ar fi cuvenit ca Bisericile locale din state independente, cu o populaţie ortodoxă semnificativă, având cel puţin trei episcopi, să fi căpătat autonomia sau chiar autocefalia. Ucraina, Republica Moldova, Bielorusia, Kazahstanul, Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA şi multe alte ţări sunt în această situaţie. Soluţia ortodoxă, simplă şi străveche, stă în constituirea unor sinoade locale, cu toţi episcopii de acolo, indiferent de naţionalitate. Căci în Hristos toţi suntem una, indiferent de naţionalitate sau alte deosebiri (Galateni 3.28-29 şi 4.6-7; Romani 3.22-24; Ioan 17.20-21; I Corinteni 12.4-27 etc.).
Se văd aici unirea dintre rătăcirea filetistă şi rătăcirea ecumenistă care, alături de clericalism, au influenţat radical pregătirea aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi nesinceritatea interioară a celor care au desfăşurat pregătirile. Căci, pe de-o parte, în discuţiile ecumeniste purtate cu cei de altă religie s-au prevalat de textul de la Ioan 17.21, „ca toţi să fie una”, răstălmăcindu-l. [9] Dar când este vorba de fraţii lor ortodocşi îl uită cu totul, îl înlătură cu desăvârşire, spre a putea să-şi impună voinţa şi puterea cu orice preţ.
(c) Şi în locul fireştii uniri a Bisericii locale dintr-o ţară – fie ea Franţa sau Australia sau oricare alta – aceştia au introdus o altă inovaţie canonică şi dogmatică, aşa numitele „Adunări episcopale” amintite în răspunsul Patriarhiei Ruse. Adunări prin care se strâmbă iarăşi sinodalitatea Bisericii, prin care se inventează iar „noi tipuri de sinoade”, alături de cel „panortodox” şi de „noile sinoade ecumenice” prezumate de Patriarhia Rusiei la pct. 5.b.
Încălcarea promisiunii de a nu se dezbate sau hotărî pe teme de Învăţătură de Credinţă, canoane sau viaţă liturgică este evidentă. Din nou.

15. „Documentul cu tema „Problema calendarului”, la inițiativa Bisericii Ortodoxe Ruse și în corespundere cu decizia Sinaxei deja menționate a Întâistătătorilor, este eliminat din ordinea de zi a Soborului Panortodox.”

Pe linia răspunsului nostru putem doar să observăm că, punând pe agenda „Sinodului Panortodox” – de fapt „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor locale autocefale” – problema calendarului organizatorii au încălcat iar Tradiţia şi rânduielile Bisericii. La fel cum s-a întâmplat şi în 1923, cu aşa-zisa „Conferinţă pan-ortodoxă de la Constantinopol”, o adunare aproape la fel de necanonică şi dăunătoare Bisericii ca cea din Creta. Din păcate, scoaterea acestei probleme din dezbatere nu rezolvă adevărata problemă, adică înlocuirea Sinoadelor Ortodoxe prin sinaxe restrânse, abuzive, dictatoriale, ce iau hotărâri cu încălcarea totală a sobornicităţii Bisericii lui Hristos. Totuşi este bine de observat cum clericalismul ce a impus fără sobornicitate şi fără dragoste schimbarea calendarului în 1924 în România a determinat cumplite dureri şi schisme ale căror răni se tot înnoiesc. Ceea ce, ca istoric şi cu adâncă tristeţe spun, prefigurează roadele aşa-zisului „Sinod Panortodox” din Creta.

16. „Documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” adresat nu doar către copiii Bisericii, dar și către lumea exterioară, descoperă cauzele duhovnicești ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societăți contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului.”

(a) Aflăm că există o categorie mai mult decât interesantă teologic, numită „copiii Bisericii”. (Termenul original, rusesc, „чадам церковным”, a fost corect tradus în română.)
În Sfânta Scriptură, la Romani 9.8, de pildă, se vede faptul că prin „copii ai lui Dumnezeu” se înţeleg toţi cei care cred în El, toţi cei care sunt în Biserică. La II Corinteni 12.14 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „copiii săi”, cei pe care i-a adus la Credinţă, cei pe care i-a născut pentru Dumnezeu. După cum se vede şi la Galateni 4.19, loc în care, puţin mai apoi, se arată că toţi cei care cred sunt, împreună, soborniceşte, apostoli şi mireni, copiii sau fiii Bisericii. Nu stărui mai mult în această prezentare, mai ales că mi se pare limpede că nu există alţi copii sau fii ai Bisericii în afara tuturor celor ce L-au primit pe Hristos, indiferent că sunt episcopi sau mireni, preoţi, diaconi, catehumeni sau călugări.
Totuşi, în felul în care este folosit aici termenul pare – şi subliniez, pare – să denote un clericalism puternic, o nepotrivită aşezare a alcătuitorilor în poziţia necuvenită de „Părinţi ai Bisericii”, titlu ce nu se poate căpăta de către cel care încă nu a cucerit Cerurile. Doar aceia sunt numiţi „Părinţi ai Bisericii”, şi nu găsim la ei paternalismul fals pe care îl propagă clericalismul. Sper însă ca, în ciuda numeroaselor contraziceri, fracturi logice, abateri de la ortodoxie etc. din „Răspunsul Patriarhiei Ruse” această expresie să fie, dincolo de părerea mea, ortodoxă.
(b) Totuşi, este categoric neortodox a presupune că fără Învăţătura de Credinţă poţi să descoperi „cauzele duhovniceşti ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societății contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului”.
Nu negăm adevărul cauzelor duhovniceşti ale amintitei crize, dimpotrivă, îl mărturisim cu tărie. Căci ţine de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă. Cea pe temele căreia se făgăduia a nu se lua hotărâri în Creta. Se făgăduia asta chiar la începutul documentului pe care îl analizăm. Pentru ca, iată, să vedem că fiecare dintre documente atinge teme – şi chiar de mare însemnătate – din Învăţătura de Credinţă, din Sfintele Canoane, din Tradiţia Bisericii etc.
Contradicţiile acestea, care apar la fiecare paragraf şi, pe alocuri, chiar la fiecare frază, sunt mai mult decât dureroase. Şi, cu siguranţă, nu sunt întâmplătoare. Ele arată un dispreţ total al Patriarhiei Ruse pentru capacitatea de înţelegere şi cunoştinţele teologice ale cititorilor. Sau, la fel de rău, o atât de profundă abatere de la Ortodoxie a alcătuitorilor încât şi-au pierdut şi capacitatea de a gândi logic.

17. „În pofida vorbelor răspândite cu rea voință, în documentul „Relața Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine” în nici un fel nu se afirmă unia cu romano-catolicii, iar comunitățile eterodoxe nu sunt numite în aceeași măsură drepte sau mântuitoare alături de Biserica Ortodoxă.”

(a) Nu se poate ignora aici premiza radicală de „rea voinţă” de la care porneşte Patriarhia Rusă faţă de cei care au îndoieli sau ridică întrebări privitoare la ortodoxia aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Vom vedea mai jos contrastul cu îngăduinţa faţă de altă religie, contrast izbitor, pe care l-am notat şi la pct. 14.b, alin. 4.
(b) Deşi documentul „Relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” nu afirmă unia cu „romano-catolicii”, aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituiebaza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!
(c) Mulţumim din nou Patriarhiei Ruse pentru dezvăluirile sale publice! Iată, ea afirmă aici, oficial şi autoritar, faptul că recunoaşte comunităţile eterodoxe „drepte sau mântuitoare”, deşi „nu în aceeaşi măsură” cu Biserica Ortodoxă. Şi ea, şi toţi ceilalţi semnatari. Rătăcirea acestor afirmaţii este evidentă pentru orice teolog. Pentru cei care nu sunt teologi, să punem o întrebare simplă: ce înseamnă că nu sunt mântuitoare „în aceeaşi măsură” cu Biserica lui Dumnezeu? Câţi centimetri din trupul unui om, ce procent din sufletul unui om se mântuieşte în comunitatea eterodocă X sau Y? Înţelegem aici ideea că sunt mântuitoare într-o măsură mai mică – deşi, la imprecizia exprimării, s-ar putea bănui şi că ar fi mai mare. Dar cu cât mai mică? Rămân doar călcâiele în Iad sau şi ţurloaiele? Ori se ajunge în Rai doar de la brâu în sus? Ori poate intră doar partea dreaptă, sau chiar doar cea stângă? Pe cei „parţial mântuiţi” de (şi din) aceste comunităţi eterodoxe, îi răcoreşte Raiul doar pe creştet sau până la piept? Sau văd Lumina lui Dumnezeu doar cu un ochi, sau cu trei sferturi de ochi?
Dacă asemenea întrebări vi se par absurde, ridicole sau chiar prosteşti aveţi dreptate. Pentru că sunt întrebări pe care le ridică o concepţie absurdă, ridicolă, prostească. Aceea a faptului că există „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare dar nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Prin fraza aceasta Patriarhia Rusă a mărturisit public şi deschis una din marile erezii ale aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Mulţumim, din nou, cu aceeaşi tristeţe adâncă.

18. „Îngrijorările privitor la faptul că scopul documentului constă, cică, în afirmarea ecumenismului ca a unei învățături, obligatorii pentru toți ortodocșii, nu au nici un temei. Însăși expresia „mișcarea ecumenică” este folosită în document exclusiv în context istoric pentru descrierea realității din trecut. Totodată în proiectul documentului Soborului Panortodox sunt fără echivoc trasate criteriile de participare a Bisericii Ortodoxe la relațiile intercreștine.

(a) După cum se poate vedea, o frază mai devreme Patriarhia Rusă a recunoscut public o concepţie anti-ortodoxă, care prin aprobarea la acel aşa-numit „Sinod Panortodox” ar deveni obligatorie pentru toţi ortodocşii (după atribuţiile arogate uzurpator de organizatori). Ca urmare, părerea că nu există niciun temei pentru o asemenea îngrijorare este contrazisă direct chiar de Patriarhia Rusiei. Repetăm îngrijorarea noastră faţă de confuzia între erezie şi ortodoxie ce domneşte peste cei care au conceput „Răspunsul” pe care îl analizăm.
(b) Despre „misiunea ecumenică” (corect în context, „ecumenistă”) a Bisericii (Art. 3), dar şi despre actualitatea şi chiar permanenţa participării Bisericii la Mişcarea Ecumenistă (Art. 4) se vorbeşte foarte clar în documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creştină”. A pretinde că în document se foloseşte expresia „mişcarea ecumenică” „exclusiv în context istoric pentru descrierea realităţii din trecut” este o minciună directă şi ruşinoasă. A spune că o asemenea abordare înşelătoare este total neortodoxă devine inutil. Menţionăm, doar, pe lângă articolele amintite mai sus şi Articolul 5, în care se afirmă că participarea Bisericii Ortodoxe la „dialogurile teologice bilaterale actuale” şi alte manifestări ecumeniste (în text, „ecumenice”)
se bazează pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul său ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi tradiţiei Bisericii primare, a celor şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor”.
În acest text, iată, nu doar că apare o „Biserică primară” deosebită de „Biserica Ortodoxă” a „sinodalilor panortodocşi”, nu doar că se vorbeşte despre o „unitate pierdută a creştinilor” – un refren ecumenist tipic –, dar se şi prezintă participarea Bisericii la mişcările şi activităţile ecumeniste actuale, repetăm, actuale, ca un element esenţial al Credinţei Ortodoxe. Adică exact îngrijorarea definită ca „lipsită de temei” de Patriarhia Rusă ceva mai devreme este confirmată de documentul luat de ea ca martor!

(c) Vedem, prin urmare, că departe de a fi trasate „fără echivoc”, criteriile de participare la relaţiile „intercreştine” – exprimare invalidă teologic – sunt, dimpotrivă, cel puţin ambigue dacă nu direct ne-ortodoxe.

19. „Astfel, se spune direct că relațiile Bisericii Ortodoxe cu comunitățile eterodoxe „trebuie să fie fondate pe clarificarea cât mai grabnică și mai dreaptă de către ele a tuturor temelor ecleziologice, în special în domeniul învățăturii despre taine, har, preoție și succesiunea apostolică în genere”.

(a) Merită reţinută expresia „clarificarea cât mai grabnică”. Vom reveni asupra ei.
(b) Este revelatoare expresia „clarificarea cât mai dreaptă”, deoarece este direct legată de pct. 17.c, de acele „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Se vede prin repetata întrebuinţare a unor asemenea expresii faptul că „mântuirea parţială” şi „dreptatea parţială” – după Învăţătura Bisericii, rătăciri amândouă – au devenit parte integrantă a gândirii unora. Aşa cum sunt cei care au conceput „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm. De fapt, din punct de vedere teologic ortodox, există Învăţătură Dreaptă, care aduce Dreapta Slăvire a lui Dumnezeu (Ortodoxia sau Pravoslovia), sau învăţătură greşită. Evident, să spună cineva „clarificare cât mai dreaptă” ar putea să pară doar o exprimare diplomatică sau îngăduitoare. Dar la un asemenea nivel teologic – aşa cum este cel al sinoadelor sau dialogurilor cu cei de altă credinţă – o asemenea exprimare, bună cel mult pentru încurajarea unui penitent lovit de desnădejde, este categoric greşită. Atunci când vine, însă, pe fondul unor altor expresii care o completează şi întăresc, arătând credinţa rătăcită în existenţa unor semi-biserici în afara Bisericii lui Dumnezeu, avem de-a face cu ceva mult mai grav.
(c) Iarăşi este revelatoare lista de „interes maxim” pe care o oferă Patriarhia Rusiei. Căreia i se cuvin iarăşi triste mulţumiri pentru dezvăluirea oficială şi clară a unor fundamentale rătăciri, inclusiv în domeniul aşa-zisului „dialog teologic intercreştin”. Căci se vede şi aici – ca şi la pct. 1.b şi în alte părţi – că nu Dumnezeirea şi descrierea ei, nu Revelaţia şi primirea ei, nu lucrarea Dumnezeirii şi primirea ei interesează pe ecumeniştii (zis) ortodocşi. Pe ei îi preocupă autoritatea ierarhică şi „spectacolul” liturgic.
Pentru că, dacă lucrurile ar fi stat altfel, s-ar fi preocupat ca acele comunităţi eterodoxe să clarifice „în special” aceste aspecte: cunoaşterea şi înţelegerea Dumnezeirii, a Revelaţiei, a lucrării lui Dumnezeu. Din care decurg toate celelalte aspecte ale vieţii Bisericii lui Hristos.
Desigur, într-o „Biserică”-instituţie, într-o „Biserică”-asociaţie religioasă, într-o „Biserică” – prestatoare de servicii religioase, importante sunt autoritatea şi spectacolul liturgic prin care se prestează aceste servicii. Dar aceasta este o pseudo-biserică, nu Biserica lui Dumnezeu.
Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun – căci nu este vorba despre o gândire comună între Ortodoxie şi eterodocşi, ci doar despre un limbaj cât mai ambiguu, care să pară comun. Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun câtă vreme conceptele fundamentale sunt radical diferite. Câtă vreme „comunităţile eterodoxe” dispreţuiesc vremea înfiinţării Bisericii de către Iisus Hristos şi faptul că aceasta este Trupul lui Hristos, câtă vreme ele nu înţeleg Istoria Mântuirii, unitatea dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, câtă vreme ele nu Îl înţeleg pe Dumnezeu, descriindu-L în cele mai diferite şi absurde chipuri, aspectele de „maxim interes” menţionate de Patriarhia Rusă ţin de un compromis ne-ortodox.
(d) Şi vedem astfel că acele „criterii de participare a Bisericii Ortodoxe la relaţiile intercreştine [sic! n.n.]” pot fi, eventual, „fără echivoc” – deşi nu sunt – dar categoric nu sunt ortodoxe.
(e) Aşa-zisul „Sinod Panortodox” – de 14 de episcopi cu drept de vot! – pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa „clarificării temelor eclesiologice” de către eterodocşi; pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa acceptării sau respingerii viziunii acestora asupra Sfintelor Taine, Harului şi altor asemenea domenii. În acelaşi timp recunoaşte că nu este sinod ecumenic – singurul care poate face aşa ceva. Şi, mai mult, afirmă că nu va discuta şi nu va lua hotărâri în teme de Învăţătură de Credinţă, dogme, canoane.
Contrazicerile sunt atât de evidente, încât depăşesc hotarele ridicolului.
Teologic însă, nu este vorba despre ridicol sau haz, este vorba despre o tragedie.

20. „Referitor la Consiliul mondial al Bisericilor, în document se menționează că Biserica Ortodoxă „nu acceptă ideea «egalității confesiunilor» și nu poate percepe unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional”.

Fraza ar fi fost frumoasă şi adevărată în alt context, dar în contextul documentului este înecată în atâtea afirmaţii compromiţătoare, încât devine o vorbă goală.
(a) După cum s-a văzut, chiar Patriarhia Rusiei recunoaşte că documentul despre care vorbeşte tratează „comunităţile eterodoxe” drept „parţial drepte” şi „parţial mântuitoare”. Ceea ce este o învăţătură eterodoxă – neoprotestantă, mai exact [10] – şi care transformă afirmaţia „nu acceptă ideea «egalităţii confesiunilor»” într-o afirmaţie eterodoxă. Pentru că cei care alcătuiesc asemenea documente nu acceptă „egalitatea confesiunilor” dar acceptă, de exemplu, o „capacitate parţial mântuitoare” a acestora… dar şi alte asemenea învăţături greşite.
(b) Expresia „un anume compromis interconfesional” este un strălucit exemplu al limbajului eterodox creat de aşa-zisele „dialoguri teologice bilaterale actuale”. În originalul rus este folosită expresia „как некий межконфессиональный компромисс”, unde „некий” înseamnă, întradevăr, „unul”, „un anume”, „un oarecare [Vasile, Gheorghe etc.]”. Traducerea în limba română este şi aici foarte corectă. Şi am fost silit să verific aceasta deoarece nu îmi venea să cred că un document oficial ortodox, emis de cea mai mare – numeric, cel puţin – patriarhie ortodoxă, poate conţine o asemenea exprimare. Căci a nu accepta „unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional” deschide, în fapt, posibilitatea de a o accepta ca alt compromis interconfesional.
Desigur, s-ar putea spune că o asemenea atenţie acordată fiecărui cuvânt este exagerată.
Dar aşa ceva poate fi spus doar de către cineva care nu cunoaşte Istoria şi Învăţătura Bisericii. Deci nici greutatea fiecărui cuvânt folosit în Credinţă.
Nu doar că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12.36). Dar şi la toate Sinoadele Ecumenice, şi în multe întâmplări din Istoria Bisericii, s-a dovedit foarte limpede cum un singur cuvânt poate duce la rătăcire mulţimi de oameni, cum un singur cuvânt nepotrivit schimbă adevărul în minciună.
Iar când avem de-a face cu un document plin de (auto-)contraziceri, fracturi de logică, mărturisiri de credinţă eterodoxă etc., este firesc să privim cu prudenţă orice cuvânt nepotrivit.
(c) A vorbi despre unitatea Bisericii înseamnă a trata teme fundamentale ale Învăţăturii de Credinţă, ale dogmelor şi canoanelor ortodoxe. Iarăşi afirmaţiile care pretind că nu se vor discuta asemenea lucruri şi nu se vor lua asemenea hotărâri sunt direct contrazise chiar de către cei care au făcut afirmaţiile.

21. „De asemenea este necesar de menționat că intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în organizația intercreștină dată a fost posibilă doar după adoptarea de către ea în anul 1950 a „Declarației de la Toronto” care până în ziua de azi rămâne a fi unul din documentele de bază ale ei. Declarația subliniază că și „Consiliul mondial al Bisericilor nu este și niciodată nu trebuie să devină o super-Biserică”, că scopul său este de „a contribui la studierea și discutarea problemelor unității Bisericii”. După cum a fost menționat în mod special, „calitatea de membru al Consiliului Mondial nu presupune ca fiecare Biserică să considere alte Biserici-membre ca fiind Biserici în sensul adevărat și deplin al acestui cuvânt… Nici o Biserică datorită statutului său de membru nu este obligată să treacă sub tăcere, să micșoreze sau să schimbe mărturisirea sa a adevărului în plinătatea lui”. Adoptarea acestor principii de către Consiliul mondial al Bisericilor i-a dat posibilitate Bisericii Ortodoxe, fără a păcătui în vreun anumit mod împotriva învățăturii sale de credință, să mărturisească fără impedimente creștinilor eterodocși despre adevărul lui Hristos, despre faptul că restabilirea unității lăsate ca moștenire de Dumnezeu este posibilă doar în sânul Bisericii care este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, aceasta fiind anume Biserica Ortodoxă (ceea ce este clar arătat în proiectul pregătit).”

Tot acest text constituie o justificare a participării ierarhilor de vârf din unele Biserici locale – şi a oamenilor lor – la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) şi alte asemenea mişcări.
Justificarea se face pe câteva citate scoase din context şi pe afirmaţii lipsite de orice dovadă.
Dată fiind lipsa de legătură a paragrafului cu subiectul propriu-zis, am fi putut să-l ignorăm.
Dar socotim că el nu a fost pus aici inutil!
După cum se va vedea, această pseudo-justificare este (re)deschiderea unui atac împotriva ortodocşilor!
Notăm aici doar câteva aspecte:
– documentele respective nu au fost discutate ortodox în Bisericile locale înainte de a fi adoptate, astfel încât adoptarea lor este ne-ortodoxă dintru început;
– documentele respective au un conţinut mult mai bogat, care face din paragrafele citate de Patriarhia Rusă vorbe goale;
– pretinsa mărturisire făcută „creştinilor eterodocşi” poate fi făcută foarte bine în afara CMB şi altor asemenea grupări, în mod direct, aşa cum făceau Sfinţii Apostoli, Părinţii Apostolici, Sfinţii Părinţi şi ucenicii tuturor acestora;
– roadele participării la CMB sunt rele şi otrăvite, de la introducerea în Bisericile locale a unui limbaj neortodox şi până la permanenta avansare în rătăcire a „creştinilor eterodocşi” din 1950 încoace, ajungându-se la numirea drept „pastori” şi „episcopi” a femeilor, homosexualilor, transsexualilor etc., avansându-se în felurite absurdităţi etologice ş.a.m.d.; ceea ce ar fi trebuit să ducă de mult la părăsirea acestei participări şi să înlăture orice justificare a ei.

Paragraful acesta este în contradicţie cu realitatea cea mai concretă şi practică. Este o încercare de manipulare a cititorilor, pe baza neştiinţei lor în privinţa documentelor CMB şi a roadelor otrăvite a participării ortodoxe la acesta.

22. „Tezele redate în „Declarația de la Toronto” satisfac și cerințele care, conform documentului „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse față de confesiunile eterodoxe”, adoptat la Soborul Arhieresc în anul 2000, sunt necesare pentru statutul de membru al Bisericii Ruse în diverse organizații intercreștine. În corespundere cu documentul dat, Patriarhia Moscovei nu poate fi membrul organizațiilor în care „statutul, regulamentul sau procedura cer lepădarea de învățătura de credință sau tradițiile Bisericii Ortodoxe”, iar „Biserica Ortodoxă nu are posibilitate să mărturisească despre sine ca despre Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică” (punctul 5.2).”

Acest paragraf continuă o discuţie în afara subiectului direct, completând încercarea de justificare a participării Patriarhiei Rusiei la CMB şi alte manifestări ecumeniste.
Una din fracturile logice ale prezentării este confuzia între lege şi aplicarea ei.
Da, există prevederile respective în documentul „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de confesiunile eterodoxe”. Da, teoretic sunt obligatorii. Dar chiar „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm încalcă aceste prevederi! [11] Pentru că, din nefericire, cuprinde o mulţime de abateri radicale de la Învăţătura de Credinţă şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe!
Ceea ce transformă acest paragraf într-o avocăţească înşiruire de vorbe goale. Menite să acopere o realitate clară şi tristă: organizarea şi documentele, ba chiar şi numele aşa-zisului „Sinod Panortodox” sunt anti-ortodoxe! Iar îngrijorările creştinilor faţă de ele nu doar că sunt perfect îndreptăţite, ci sunt chiar prea mici faţă de gravitatea căderii!

23. „În conformitate cu același document, „mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Evident că un astfel de dialog va fi imposibil, dacă una din părți va numi pe cealaltă parte că este o comunitate eretică. Despre același lucru Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a vorbit în predica sa recentă ținută în Duminica Triumfului Ortodoxiei: „De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă”.

(a) Reţinem din acest paragraf, în primul rând, afirmaţia că „mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Vom reveni şi mai jos asupra ei, dar acum ridicăm o problemă evidentă, pe care Patriarhia Rusiei o ignoră:
(b) În ce constă deschiderea „creştinilor eterodocşi” faţă de comunicarea şi înţelegerea cu Biserica Ortodoxă?
Din 1950 şi până în prezentă evoluţia teologică a „creştinilor eterodocşi” este masiv negativă. Tot felul de grave abateri de la Învăţătura lui Hristos au apărut şi s-au impus în „comunităţile eterodoxe”, îndepărtându-le sistematic de Credinţa Bisericii. Asemenea învăţături s-au strecurat şi în Biserică – foarte des exact prin mijlocirea ortodocşilor implicaţi în „dialogurile teologice actuale cu eterodocşii” – ducând la probleme pastorale grave şi chiar la căderea unor grupuri de ortodocşi din Credinţă.
(c) Există nenumărate cazuri în care Sfinţii Părinţi folosesc deschis şi limpede termeni de „rătăcire”, „erezie”, „înşelare”, „schismă” şi, respectiv, „rătăciţi”, „eretici”, „înşelaţi”, „schismatici”. Mai mult decât atât, asemenea cuvinte sunt folosite de către „creştinii eterodocşi” la adresa ortodocşilor extrem de des, fără a fi dezavuate de conducătorii eterodocşilor (ba chiar aceştia fiind, de multe ori, folositori ai unor asemenea termeni). Ceea ce ne arată şi la eterodocşi chiar deosebirea dintre limbajul folosit într-o situaţie şi cel folosit în alte situaţii. Adică un discernământ care, din câte se pare, este interzis de Patriarhia Rusiei.
Altfel spus, eterodocşii le pot spune „eretici” sau „rătăciţi” ortodocşilor în textele lor, însă nouă ne este interzisă folosirea unor asemenea cuvinte, chiar dacă sunt evident adevărate. Şi asta în ciuda faptului că „deschiderea” către „înţelegere” din partea eterodocşilor lipseşte la nivel teologic real cu desăvârşire. Pentru că a confunda înţelegerile materiale şi materialiste, înţelegerile de politici sociale sau pe alte asemenea dimensiuni lumeşti cu dialogul teologic este complet greşit.
(d) Folosirea termenului de „eretic” atunci când încerci să converteşti pe cineva din afara Bisericii este, cel mai adesea, nepotrivită şi contraproductivă. Dar folosirea lui în documentele interne ale Bisericii, acolo unde reflectă adevărul, este obligatorie! Aşa procedează şi catolicii, şi adventiştii, şi baptiştii şi toate celelalte „comunităţi eterodoxe”! A considera că documentele interne ale Bisericii, fie ele chiar şi privitoare la relaţiile externe, trebuie să fie supuse exigenţelor eterodocşilor este deja „lepădarea de învăţătura de credinţă sau tradiţiile Bisericii Ortodoxe” (pct. 22).

24. „Sfântul ierarh Marcu al Efesului, care a vorbit la Soborul de la Ferrara-Florenţa, demascând rătăcirile latinilor, adresându-se către Papa de la Roma, îl numea „Sanctitatea Sa Părintele” și „Preafericitul Papă al Romei Vechi”, iar disputele din timpul Soborului cu catolicii le descria în următoarele cuvinte: „Astăzi membrii Trupului Domnului, anterior scindați și separați pe parcursul a multor veacuri, se grăbesc spre unirea reciprocă!” Pentru a afla cum gândea și proceda cu adevărat sfântul ierarh, trebuie de luat cunoștință de cartea arhimandritului Amvrosie (Pogodin) „Sfântul ierarh Marcu al Efesului și unia de la Florența”, în care sunt aduse în original cuvântările lui în cadrul Soborului de la Ferrara-Florenţa, precum și cele de după Sobor. Sfântul ierarh a făcut tot posibilul ca într-un dialog reciproc respectuos să îi încline pe oponenții săi spre întoarcerea pe calea cea dreaptă. Iar când a devenit clar că este cu neputință, el s-a opus cu bărbăție latinilor, apărând puritatea Ortodoxiei.

Vedem reluate, iar şi iar, aceleaşi încercări de îndreptăţire a participării la CMB şi la alte manifestări ecumeniste.
(a) Despre folosirea unui limbaj diplomatic potrivit misiunii creştine de convertire şi respectiv renunţarea la el atunci când riscă să afecteze Învăţătura de Credinţă – sau eterodocşii resping repetat adevărul – am vorbit mai sus (pct. 23.b, c şi d).
(b) Însă invocarea – parţială şi părtinitoare – a Sfântului Marcu al Efesului ne dă posibilitatea să amintim că el, în scrierile de după întrunirea de la Ferrara-Florenţa i-a numit clar şi deschis „eretici” pe adepţii papismului.
(c) Şi, de asemenea, că Sfântul Marcu al Efesului nu a avut nevoie de o jumătate de secol ca să vadă că nu are cu cine dialoga! Pentru că din 1950 şi până acum Patriarhia Rusiei – şi ceilalţi participanţi ortodocşi – la dialogurile ecumeniste au obţinut chiar mai puţin decât Marcu al Efesului la Ferrara-Florenţa! Şi atunci, dacă tot invocaţi numele şi exemplul lui, de ce nu urmaţi acest exemplu părăsind un „dialog” mincinos, care nu a adus nicio roadă bună? Dacă îl recunoaşteţi pe Sfântul Marcu ale Efesului drept sfânt, de ce nu aplicaţi măsurile sale ortodoxe, nu doar într-un limbaj diplomatic atunci când există speranţa dialogului, ci şi în închiderea discuţiilor atunci când se dovedeşte lipsa speranţei? Din 1950 şi până în 2016 nu au renunţat eterodocşii, în temeiul „dialogurilor” ecumeniste, la niciuna dintre învăţăturile lor rătăcite! Câte zeci sau sute de ani ar mai fi necesari pentru a se înţelege că „deschiderea faţă de comunicare, hotărârea pentru înţelegerenu există în CMB?
(d) Dacă tot aminteşte de bărbăţia Sfântului Marcu al Efesului, unde şi când se va opune, în sfârşit, Patriarhia Rusiei, rătăcirilor CMB? Sunt multe documente anti-ortodoxe emise de acest organism trecute sub tăcere în „Răspunsul” său de către Patriarhia Rusiei – sau, mai bine zis, de către Departamentul ce l-a întocmit.
De fapt, într-un stil neoprotestant sau ecumenist (acelaşi lucru), cel care a întocmit
documentul a luat fragmentele care i-au convenit din spusele Sfântului Marcu, ascunzându-le pe cele care le aşează pe acestea în întregul ortodox pe care îl constituie opera şi viaţa sfântului.

25. „Anume așa procedează Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril, apărând cu râvnă credința ortodoxă și prezentând interesele Bisericii Ortodoxe Ruse în dialogul purtat cu persoanele creștine eterodoxe, cu persoanele de alte confesiuni și cu ateii. Evitarea unui astfel de dialog ar fi o crimă în fața Domnului, Care a poruncit apostolilor Săi – mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Mt. 28:19-20). Dacă apostolii ar fi șezut închiși, ocolind orice fel de contact cu cei de alte confesiuni, propovăduirea Evangheliei lui Hristos niciodată nu ar fi ieșit peste hotarele foișorului din Sion. Disprețul față de persoanele de altă religie sau de alte concepții aseamănă pe acel om cu fariseii, a căror precauție principală era să nu se spurce de la atingerea de cei care credeau incorect din punctul lor de vedere.

(a) Se poate vedea, din întinderea paragrafelor pe temă, cât de mult se preocupă Patriarhia Rusiei de îndreptăţirea participării la mişcările şi activităţile ecumeniste.
(b) Acest lucru ne arată şi intensitatea opoziţiei ruşilor ortodocşi faţă de această participare. Dar şi încrâncenarea unor oameni din cadrul Patriarhiei Rusiei din a hotărî unilateral, dictatorial, prin monolog şi lipsă de comunicare şi deschidere, liniile de lucru ale Bisericii Ortodoxe Ruse.
S-a amintit mai sus (pct. 23.a) despre dialog, comunicare, dorinţă de înţelegere etc. în relaţia cu eterodocşii. Dar de ce lipsesc acestea exact acolo unde sunt mai importante, în relaţiile interne ale Bisericii? Am văzut mai sus premiza de „rea voinţă” de la care pleacă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” faţă de cei care au îngrijorări sau obiecţii faţă de documentele aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi faptul că din 1961 până astăzi nu a existat deschidere, nu a existat dialog, nu a existat comunicare, nu a existat dorinţă de înţelegere a Patriarhiei Rusiei şi altor organisme ortodoxe similare… faţă de ortodocşii preocupaţi de pregătirea „Sinodului Panortodox”! De ce nu s-au publicat şi nu s-au discutat deschis documentele vreme de peste 50 de ani? O jumătate de secol! O jumătate de secol de pregătiri ascunse, într-un stil cu totul neortodox, o jumătate de secol de lipsă de dialog cu ierarhii ortodocşi, cu preoţii ortodocşi, cu teologii ortodocşi! O jumătate de secol în care o adevărată conspiraţie ecumenistă a anulat dreptul la cuvânt al imensei majorităţi a Bisericii! Sub cuvânt că „sunt prea proşti/înapoiaţi/bigoţi/fanatici ca să înţeleagă”. Poate că suntem aşa, poate că nu. Dar Învăţătura de Credinţă a Bisericii este întemeiată pe propovăduire deschisă, nu pe înţelegeri „între deştepţi”. Cine a fost împiedicat să ia parte ori să vorbească la Sinodul din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15.4-31)? Cine a fost oprit să ia parte ori să vorbească la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)? Sau la celelalte sinoade ecumenice? Când s-a mai văzut ca Biserica lui Hristos să pună eterodocşii mai presus de ortodocşi?
Răspunsurile sunt simple şi clare: nimeni, niciodată.
Cei care pun cele din afara Bisericii mai presus de cele ale Bisericii au căzut din Ortodoxie.
Aşa este filetismul, care pune naţionalismul mai presus de Biserică, transformându-l în fanatism şi xenofobie.
Aşa este clericalismul, care pune o parte a Trupului lui Hristos mai presus de celelalte părţi, ca şi cum ar putea trăi fără ele (I Corinteni 12.4-27).
Aşa este ecumenismul, noul chip al vechii rătăciri a sincretismului, care pune „înţelegerea” lumească cu eterodocşii mai presus de Biserică, renunţând la Iubirea în Adevăr, adică la Dumnezeu.
(c) Cum a fost „contactul cu alte cei de alte confesiuni” al Sfinţilor Apostoli?
De pe poziţia ortodoxă „noi avem Calea, Adevărul şi Viaţa şi vrem să vi le împărtăşim”, sau de pe poziţia ecumenistă „voi sunteţi drepţi şi mântuiţi deşi nu în aceeaşi măsură cu Biserica”?
Ce mărturiseşte Sfântul Ioan Evanghelistul că a spus Domnul? „Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat.” (Ioan 10.8). Şi, iarăşi, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14.6). Şi, iarăşi, „Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” (Ioan 1.17). Şi, iarăşi, „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8.32). Şi multe altele asemenea!
Dar şi mai în contradicţie cu concepţiile ecumeniste ale acestui „Răspuns al Patriarhiei Ruse” sunt cuvintele pe care Hristos le spune celor care aveau Cuvântul lui Dumnezeu – adică Sfintele Scripturi – dar nu Îl respectau.
Ceea ce face ca invocarea Sfinţilor Apostoli în acest context să se întoarcă, de fapt, chiar împotriva textului emis de Patriarhia Rusiei.
(d) Atacul împotriva ortodocşilor – atacul Patriarhiei Rusiei împotriva ortodocşilor – pregătit încă din paragrafele dinainte (pct. 21, dar şi 17.a) începe de acum!
Şi începe printr-un sofism avocăţesc: refuzul de a accepta schimbarea Credinţei Ortodoxe şi validitatea altor religii este denumit, incorect şi absurd, „dispreţ faţă de persoanele de altă religie sau de alte concepţii”. Ori este evident că între dezacordul faţă de părerile cuiva şi dispreţul faţă de acea persoană este o deosebire uriaşă! Un părinte poate să fie în dezacord cu copilul său, o soţie poate să fie în dezacord cu soţul ei, un om poate să fie în dezacord cu prietenul său păstrând neştirbită dragostea şi respectul.
Dacă ar fi să luăm în serios această frază a Patriarhiei Rusiei ar însemna că ea dispreţuieşte pe toţi cei care au altă părere decât ea şi se socoteşte dispreţuită de toţi cei care nu au părerile ei.
Sau, repet, putem vedea o încercare jalnică de a transforma dezvinovăţirile incoerente pentru greşita participare la acţiunile şi activităţile ecumeniste în acuzaţii faţă de cei care văd greşeala.

25. „Anume cu fariseii se aseamănă acei „râvnitori ai Ortodoxiei” care duc azi în eroare poporul lui Dumnezeu cu povestiri false despre chipurile pregătirea unui sobor atihrist, dar nu cu apostolii și nu cu sfântul ierarh Marcu al Efesului. Pe când cauza apostolilor și a sfântului ierarh Marcu al Efesului o continuă acei care fără de frică intră în dialog cu creștinii eterodocși – nu de dragul dobândirii unor compromisuri în învățătura de credință, dar de dragul mărturisirii despre puritatea și adevărul credinței ortodoxe, de dragul găsirii unor forme acceptabile de coexistență reciprocă, de dragul salvării vieților creștinilor prigoniți, de dragul apărării comune a familiei ca a unei uniuni sfințite de Dumnezeu dintre un bărbat și o femeie, de dragul apărării vieții pruncilor nenăscuți, de dragul păcii pe pământ.

(a) Iată că dacă nu putem spune „eretici” eterodocşilor care duc în eroare poporul cu învăţăturile lor, putem în schimb să-i facem „farisei” pe cei care contestă aşa-zisul „Sinod Panortodox”!
Se spusese mai sus, pentru relaţiile ortodocşilor cu eterodocşii (pct. 23),

„De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă”

Cum ar trebui, atunci, să privim această categorisire pe care o face chiar ortodocşilor Patriarhia Rusiei?
După vorbele ei, ca pe o încercare de a închide dialogul cu ortodocşii care contestă în vreun fel „Sinodul Panortodox”, cu o încercare de a-i transforma în duşmani şi de a-i ofensa. Este o agresiune conştientă, de vreme ce este precedată de acest pasaj!
Sau Patriarhia Rusiei are impresia că faţă de ortodocşi poate folosi liber acuzaţii şi insulte?
Este ruşinos şi neortodox acest stil în care o patriarhie ortodoxă îi cocoloşeşte în fel şi chip pe eterodocşi, dar loveşte fără şovăire în ortodocşii care nu i se supun orbeşte.
(b) Dreptul părerii personale, nedumeririi sau îndoielii faţă de o afirmaţie teologică a existat întotdeauna în Biserică, fiind punctul din care se deschide dialogul ortodox. Şi a fost izvor de predici şi cateheze, de tratate teologice, de opere de mare valoare.
Patriarhia Rusiei neagă repetat ortodocşilor acest drept, deşi îl recunoaşte eterodocşilor. Încă o mărturisire publică şi clară pentru care, adânc întristaţi, iarăşi mulţumim.
(c) Mărturisirea „purităţii şi adevărului credinţei ortodoxe” am făcut-o şi eu în parohie, fără să simt nevoia de CMB sau alte organizaţii ecumeniste. Am avut şi bucuria venirii la Credinţă a unor atei, catolici, adventişti, musulmani etc., ca roade concrete ale acestei mărturisiri. Mai mult decât mine au făcut mulţi alţi preoţi, tot fără a avea vreun amestec în CMB sau alte organizaţii şi activităţi ecumeniste. Ce roade a adus pretinsa mărturisire făcută de Patriarhia Rusă şi alte instituţii similare în CMB şi alte asemenea medii? Răspunsul real este că în cel mai bun caz nu a adus niciun rod, pentru că în multe alte cazuri a însemnat doar infiltrarea în Biserică a unor idei eterodoxe şi chiar căderea din Credinţă a multor ortodocşi.
(d) Găsirea „unor forme acceptabile de coexistență reciprocă” s-a realizat în vechea Romanie – adică Imperiul Roman – încă din Antichitate. În vremea Sfântului Constantin cel Mare şi altor împăraţi creştini, mergând până la sfinţi ca Ştefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu, atât statul cât şi clerul, călugării şi mirenii – uniţi atunci toţi patru într-o simphonie de multe veacuri nerepetată – au găsit asemenea forme. În secolul al XVII-lea Transilvania era răvăşită de prigoanele violente ale protestanţilor împotriva ortodocşilor. În acelaşi timp, în Ţările Române surori şi vecine, adică în Moldova şi Muntenia, convieţuiau paşnic majoritatea ortodoxă şi minorităţile catolică, armeană, calvină, musulmană, mozaică etc. Cum? După vechile aşezări creştine care transformaseră pax romana într-o mai profundă şi mai dreaptă pax christiana. Fără să fie nevoie de asociaţii, mişcări sau consilii ecumeniste.
(e) Salvarea „vieților creștinilor prigoniți” nu s-a făcut şi nu se face prin mişcarea ecumenistă. O asemenea scuză este mai mult decât jalnică. Atunci când domnitorii români au ocrotit ortodocşii, monofiziţii sau catolicii din Imperiul Otoman sau Hanatul Crimeii nu au avut nevoie de ecumenism spre a face aşa ceva! A-i ajuta pe ceilalţi şi a colabora cu alţii, ortodocşi sau nu, la salvarea celor ameninţaţi – fie ei creştini sau necreştini! – nu ţine de ecumenism, ci de o datorie creştină fundamentală! Iar realizarea colaborărilor pe temă nu depinde în niciun fel de ecumenism, ci de omenia nostră a tuturor.
(f) Apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi şi a păcii se poate face uşor prin colaborare directă între toţi cei care vor aceste lucruri. Nu necesită nici discuţii şi nici concesii teologice, nici născocirea de noi sinoade, nici desfiinţarea sinodalităţii Bisericii. Nu este nevoie pentru apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi sau a păcii de CMB, de mişcări ecumeniste şi altele asemenea.
(g) Vedem ca urmare că toate aceste aşa-zise „argumente” nu au de fapt nicio legătură cu realitatea. Nu justifică nici implicarea în mişcările ecumeniste, nici documentele pline de erori teologice ale întrunirii din Creta, nici uzurparea sinodalităţii Bisericii de un grup de 14 episcopi, nu justifică nimic din toate greşelile – sau răutăţile – pe care pretind a le argumenta.

26. „Trebuie să menționăm de asemenea că Regulamentul de lucru al Soborului [Sinodului] Panortodox, adoptat la Sinaxa Întâistătătorilor, exclude posibilitatea discutării altor documente decât cele șase, menționate mai sus.

Mulţumim cu tristeţe Patriarhiei Ruse pentru această mărturie a încălcării rânduielilor sinodale de către „Regulamentul de lucru al Sinodului Panortodox”.
Într-adevăr, toată Istoria Bisericii ne arată că orice sinod, chiar dacă se întruneşte pe o anume temă, este deschis oricăror alte probleme pe care le ridică participanţii. Căci, infailibil fiind socotit în Ortodoxie doar Dumnezeu, se recunoaşte că teme de maximă importanţă se pot ivi oricând şi oricine este îndreptăţit să le aducă înaintea sinodului. Avem aici însă o anulare a acestor străvechi rânduieli ortodoxe! Se pare că „Sinaxa Întâistătătorilor” se socoate pe sine infailibilă, uzurpând chiar şi dreptul Bisericii ca întreg de a pecetlui sau a respinge până şi un sinod presupus universal.

27. „Mai mult ca atât, în corespundere cu Regulamentul, toate amendamentele la documentele indicate – dacă va apărea o astfel de necesitate – pot fi adoptate în exclusivitate cu decizia unanimă a tuturor Bisericilor Locale, ceea ce înseamnă că nici un amendament nu poate fi acceptat, dacă măcar una din Bisericile Locale care participă la lucrările Soborului va declara dezacordul său. O atare ordine de luare a deciziilor permite Bisericii Ortodoxe Ruse să participe liber la lucrările Soborului Panortodox, fără a avea temeri că Bisericile Locale vor fi impuse să adopte vreo decizie în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii.

(a) Dacă am fi spus noi că aşa-zisul „Sinod Panortodox” nimiceşte rânduielile canonice ale sinodalităţii Bisericii, de bună seamă că mulţi n-ar fi crezut. Dar iată cum Patriarhia Rusiei recunoaşte oficial acest lucru, ba chiar îl declară a fi ceva bun! Nu există în toată Istoria Bisericii, nu există în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie rânduieli ca cele pe care se bazează pregătirea, organizarea şi funcţionarea „Sinodului Panortodox”!
(b) În toată Istoria Bisericii în orice sinod ortodox ce a existat vreodată au fost primiţi toţi episcopii ortodocşi şi cei aduşi de ei (clerici, călugări sau mireni teologi);
(c) şi, de asemenea, fiecare a avut vot individual! Pentru că fiecare episcop este egal cu oricare alt episcop. Pentru că patriarhul nu este mai mare decât oricare episcop vicar! Pentru că atribuţiile administrative nu au voie în Ortodoxie să atingă atribuţiile duhovniceşti!
(d) De asemenea nu a existat vreodată dreptul de veto în Ortodoxie! Nu a existat niciodată un sinod ortodox care să poată fi blocat în luarea unei hotărâri de veto-ul unei Biserici locale, fie ea chiar a Romei vechi sau Romei noi!
(e) Toate acestea sunt deja cu totul „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”! Adică deja au fost luate hotărâri, de către „Bisericile Locale”, „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”!
Acestea sunt exact hotărârile privitoare la aşa-zisul „Sinod Panortodox”!

28. „În baza celor menționate, Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse care și-a ținut lucrările în perioada 2-3 februarie a aprobat participarea delegației Patriarhiei Moscovei la Soborul Panortodox ce urmează să fie convocat, chemând pe toți copiii Bisericii noastre la o rugăciune stăruitoare, ca lucrările lui „să servească binelui Bisericii lui Hristos”.

(a) Este bine că Patriarhia Rusiei nu (mai) afirmă că Sinodul din 2-3 februarie a aprobat participarea în unanimitate, ceea ce ar fi fost un mare neadevăr. Dar ceea ce nu spune aici este faptul că nu a adus la cunoştinţă dosarul participării din vreme, ci doar cu câteva minute înainte de votare. De asemenea, nu spune că s-a interzis ridicarea de obiecţiuni atât faţă de faptul că nu s-a putut citi dosarul, cât şi faţă de conţinutul său. Nu se spune că s-a impus votarea pentru participare, cei câţiva care au avut curajul să se opună fiind ameninţaţi şi insultaţi.
Toate aceste fapte ascunse de către Patriarhie au fost atestate de mai mulţi martori – participanţi direcţi sau privitori – şi transformă „Sinodul din 2-3 februarie 2016” într-un adevărat sinod tâlhăresc, în care prin silnicie s-a impus o hotărâre neortodoxă.
Dacă Patriarhia Rusiei ar fi vrut un sinod ortodox pe tema participării ar fi trebuit să dezbată public documentele pregătitoare, luni de zile înainte de sinod, iar apoi să-l ţină deschis şi limpede, lăsând pe fiecare să argumenteze pro sau contra.
Este limpede că oricât de bine-intenţionaţi ar fi teologii Patriarhiei Ruse, oricât de bine-intenţionat ar fi Sanctitatea Sa Chiril sau oricare altul dintre noi, suntem cu toţii oameni supuşi greşelii. De aceea şi Dumnezeu a rânduit Bisericii sobornicitatea drept temei fundamental de lucru, dialog şi hotărâre, astfel încât om pe om să se îndrepte, în lumina Duhului Sfânt. Rânduială călcată în picioare şi de documentele pregătitoare şi regulamentul aşa-numitului „Sinod Panortodox”, şi de pseudo-sinoadele prin care se impune în Bisericile locale acceptarea lor şi a participării unor delegaţii la întrunirea din Creta.
(b) Revine aici expresia paternalist-clericalistă „copiii Bisericii”, ca formă blândă de a-i pune la punct pe credincioşi, ca mijloc de manipulare prin care „supuşii” să fie deosebiţi de cei care ridică obiecţii, declaraţi mai sus „oameni de rea voinţă” şi „farisei”.
(c) În ce fel ar putea să servească „binelui Bisericii lui Hristos” o adunare care încă din pregătirile ei neagă sinodalitatea Bisericii, uzurpă atribuţiile Sinoadelor Ecumenice, anulează dogme şi canoane, născoceşte noi canoane, insultă ortodocşii, promovează doctrine eterodoxe? Cel mult, prin faptul că scoate la iveală toată această lucrare întunecată, desfăşurată până acum pe ascuns. Acesta este singurul bine care există aici.

29. „Afirmația difuzată în ultimul timp că Soborul Arhieresc nu ar fi avut suficiente împuterniciri de a adopta astfel de decizii, trebuie să fie recunoscută nu drept eronată, dar cea care răstoarnă însăși temeliile existenței Bisericii Ortodoxe, pe care din vremurile apostolicești o caracterizează structura sa ierarhică.

(a) Se poate observa, iar şi iar, limbajul neclar al Patriarhiei Rusiei în locuri esenţiale ale acestui document. În ce constă afirmaţia, nu ni se spune. Am prezentat mai devreme (pct. 28.a) unele din faptele care anulează validitatea aşa-zisei „hotărâri sinodale”, impusă prin forţă de administraţia bisericească rusă. Chiar şi dacă s-ar încerca negarea unora dintre ele, simplul fapt că nu a existat o pregătire publică, o dezbatere a întregii Biserici Ruse, pe seama documentelor pregătitoare, regulamentului şi participării la aşa-zisul „Sinod Panortodox” este de ajuns să anuleze ortodoxia „hotărârii” amintite.
(b) A pretinde că o asemenea afirmaţie „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” este o pretenţie de o excepţională gravitate şi care ar trebui să fie argumentată extrem de serios.
La prima vedere ea ar părea doar un nou atac împotriva ortodocşilor care, după rânduielile Bisericii din vremea lui Hristos şi până astăzi, îşi exprimă nedumeririle şi îngrijorările. Un mijloc de a le pune pumnul în gură, de a-i reduce la tăcere. Şi de a-i despărţi de Biserică.
Din păcate, este mai mult decât atât!
Nu că şi atât nu ar fi fost, oricum, prea mult şi prea rău.
(c) Dar se vede imediat că afirmaţia este consecinţa directă a unei concepţii eterodoxe, eretice, papiste!
Ideea că Biserica Ortodoxă, „din vremurile arhiereşti” este caracterizată de „structura sa ierarhică” este străină Ortodoxiei şi extrem de gravă. Este o mărturisire directă a Patriarhiei Rusiei, o mărturisire autoritară, categorică şi clară, a unei învăţături categoric străine şi care schimbă radical Învăţătura de Credinţă.
În Sfintele Scripturi vedem Biserica definită drept Trupul lui Hristos, toată arhieria şi preoţia fiind a Lui şi izvorând din El către cei pe care îi alege ca mădulare ale Trupului Său. Apostoli sau prooroci, învăţători sau taumaturgi [12], vindecători sau orice altceva, toţi erau văzuţi ca parte organică a Bisericii. Mai mult, nu existau apostoli care să-i comande pe ceilalţi apostoli, nici episcopi care să-i comande pe ceilalţi episcopi. Ierarhia Bisericii este o ierarhie a harului, în care aspectul administrativ a fost şi rămâne secundar; în care libertatea gândirii şi a vorbirii este neştirbită, în care discernământul cel mai profund poate să aparţină celui mai mic dintre mireni. Sclav era Onisim, dar liber în Hristos şi chiar episcop, iar dacă lumeşte era mai mic decât Filimon duhovniceşte era, cum ştie orice ortodox, mult mai sus.
De aceea a şi existat totdeauna dreptul de a nega, argumentat şi cuviincios, ortodoxia unei păreri sau opere, indiferent de autor, a unei hotărâri sinodale sau episcopale etc.
Conform acestei afirmaţii a Patriarhiei Rusiei sunt eretici, ca unii care nu au respectat asemenea principii, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi Sfântul Marcu ale Efesului – care nu a respectat hotărârile ierarhiei cu privire la unirea cu Catolicismul –, şi Sfântul Teodor Studitul şi nenumăraţi alţii. Toţi aceştia au pus Adevărul de Credinţă mai presus de toate, atrăgând atenţia preoţilor şi episcopilor, patriarhilor şi sinoadelor, atunci când se abăteau de la ele.
Este cumplit de grav a pretinde că acest lucru „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe”, a insinua printr-o asemenea frază că „temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” constau în ierarhie, când ştim că „piatra cea din capul unghiului” este Hristos!
Duhul Sfânt spune:
nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3.11)
Patriarhia Rusiei contrazice Duhul Sfânt şi zice că temelia este ierarhia!
Această concepţie este o altă formă de catolicism!
Doar că în vreme ce în catolicismul clasic Papalitatea a înlocuit pe Hristos ca temelie a Bisericii, aici se încearcă înlocuirea ei cu o aşa-zisă „ierarhie”. Care ar fi, după documentele aşa-zisului „Sinod Panortodox”, alcătuită din… 14 de episcopi cu putere absolută asupra întregii Biserici!

30. „Arhipăstorii Bisericii Ortodoxe Ruse în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril, care urmează să participe la lucrările Soborului [Sinodului] Panortodox, vor contribui prin toate forțele la faptul ca Sfântul și Marele Sobor [Sinod] să adopte decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție.

(a) Dacă ne încredem în această afirmaţie, rezultă că într-adevăr delegaţia rusă va încerca din toate puterile să contribuie la adoptarea unor „decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție”. Dar faţă de nenumăratele abateri de la Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură din „Răspunsul Patriarhiei Ruse”, faţă de nenumăratele contraziceri şi fracturi logice ale aceluiaşi document, faţă de atitudinea agresivă împotriva ortodocşilor şi excesiv de îngăduitoare faţă de ortodocşi… nu putem să nu vedem că „toate puterile” delegaţiei sunt, de fapt, extrem de slabe.
(b) În această frază se recunoaşte faptul că deciziile care vor fi luate ţin de Învăţătura de Credinţă a Bisericii, de vreme ce ţin de Sfânta Tradiţie. Ceea ce contrazice, iarăşi, toate afirmaţiile despre lipsa unor asemenea decizii la acest sinod.
(c) Iarăşi „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor autocefale” care urmează a se aduna în Creta este denumită, incorect, neortodox şi neadevărat „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Deşi este, în fapt, un mini-sinod de 14 de ierarhi cu drept de vot, alcătuit după criterii nemaivăzute în Istoria Bisericii, cu încălcarea rânduielilor sinodale, cu încălcarea regulamentelor bisericeşti, cu încălcarea Sfintelor Canoane, cu încălcarea dogmelor ortodoxe, cu pretenţia unor drepturi şi atribuţii de sinod ecumenic, deşi recunoaşte că nu este unul.

31. „În corespundere cu Hotărârea Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse chemăm la rugăciunea stăruitoare, „ca Domnul să-și arate voia Sa membrilor Sfântului și Marelui Sobor al Bisericii Ortodoxe ce urmează să își țină lucrările și ca desfășurarea lui să întărească unitatea Ortodoxiei, să servească întru binele Bisericii lui Hristos, la slava lui Dumnezeu, la păstrarea credinței ortodoxe intacte”.

(a) A cere ca Domnul să îşi arate voia Sa unor oameni care în măsura în care o ştiu o încalcă direct este destul de puţin eficient. Desigur, este bine să ne rugăm, şi în acest ceas poate mai mult ca niciodată. Dar este firesc să ne îndoim că cei care încalcă liniştiţi Învăţătura Bisericii, care exprimă voia lui Dumnezeu, ar putea fi mişcaţi de rugăciunile noastre. Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, de Sfinţii Apostoli şi de Sinoadele Ecumenice, cât putem să sperăm că rugăciunile noastre le vor deschide sufletele, inimile şi minţile?
(b) A spune că lucrările aşa-zisului „Sinod Panortodox” pot servi unităţii Ortodoxiei, binelui Bisericii lui Hristos, slavei lui Dumnezeu şi păstrării intacte a Credinţei Ortodoxe înseamnă a recunoaşte public faptul că se poate şi invers. Practic Patriarhia Rusă recunoaşte aici faptul că aceste lucrări pot să dezbine Ortodoxia, pot să facă rău Bisericii lui Hristos, pot să aducă hulă lui Dumnezeu, pot afecta Credinţa Ortodoxă. Adică recunoaşte toate îngrijorările ortodocşilor pe care mai devreme i-a insultat exact pentru aceste îngrijorări!

CONCLUZII

„Răspunsul Patriarhiei Ruse” este un act oficial al acestui înalt for administrativ al Bisericii Ortodoxe Ruse.
L-am parcurs paragraf cu paragraf, pagină cu pagină şi cuvânt cu cuvânt.
Am putut găsi în el o declarată dorinţă, posibil sinceră, de a păstra Ortodoxia, dar anulată de o viziune profund eterodoxă asupra Bisericii şi Ortodoxiei, asupra Sfintelor Canoane, asupra Dogmaticii Ortodoxe şi a Învăţăturii de Credinţă în general.
Este evident că relele consecinţe ale aşa-zisei „Conferinţe panortodoxe” din 1921 nu au fost înţelese cu adevărat, de vreme ce greşeala se repetă mai puternic, mai adânc.

Contrazicându-se singură în mod repetat Patriarhia Rusă a dovedit în acest document o incorerenţă rară, cu totul străină teologiei ortodoxe adevărate.
Limbajul şi gândirea acestui document amintesc de textele catolice de Ev Mediu, mai ales de cele adresate ortodocşilor în încercarea de a argumenta inovaţiile teologice apusene sau de a-i aduce la Uniaţie. Şi acolo se ocoleau problemele teologice, se pretindea că nu există schimbări dogmatice chiar şi acolo unde erau evidente, se ocolea răspunsul la întrebările fundamentale şi/sau directe. Şi în acele texte găsim aceeaşi acceptare a oricărei rătăciri dacă este însoţită de recunoaşterea autorităţii centrale – acolo, a Papalităţii, aici, a Patriarhiei Ruse –, aceleaşi răstălmăciri şi trunchieri ale spuselor şi vieţilor Sfinţilor Părinţi, aceleaşi atacuri la adresa apărătorilor Învăţăturii Ortodoxe. Toate aceste puncte comune transformă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” într-un text profund neortodox, plin de incoerenţă şi subiectivism, lipsit de limbajul şi gândirea ortodoxă ce ar fi trebuit să-l caracterizeze.
În acelaşi timp, Patriarhia Rusă a recunoscut public prin acest document o serie de concepte teologice pe care se bazează organizarea, documentele, denumirea şi participarea la întrunirea din Creta, botezată „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Toate fiind neortodoxe.
Enumerăm aici câteva din conceptele teologice neortodoxe asumate public, autoritar şi clar de Patriarhia Rusiei prin acest document:

A. Ignorarea insistentă a tuturor problemelor dogmatice apărute în Apus, ori chiar în inima Ortodoxiei, după Sinoadele Ecumenice.

Teologia catolică şi protestantă a energiilor create, teologia catolică a infailibilităţii papale, teologia catolică mariană (ce schimbă radical învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului), teologia sexualităţii perverse şi nenumărate alte asemenea rătăcite învăţături apusene sunt cu totul trecute cu vederea, sunt declarate a nu fi „probleme dogmatice”. Nu se aminteşte nimic de filetism – deşi condamnat ca erezie în secolul al XIX-lea –, despre clericalismul de inspiraţie catolică, despre ecumenismul osândit de mari sfinţi şi teologi ai secolului XX (precum Părinţii Iustin Popovici, Serafim Rose, Dumitru Stăniloaie, Daniel Sâsoev, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Justin Pârvu etc., etc., etc.). Ba, dimpotrivă, în ciuda evidenţelor zdrobitoare, ce arată că ecumenismul nu a adus absolut nimic bun, acesta este apărat direct şi insistent.

B. Socotirea opiniei divergente a ortodocşilor faţă de ierarhie ca o cădere din Ortodoxie, mai gravă decât orice teologie eterodoxă. Asta chiar şi atunci când încălcarea Învăţăturii Bisericii de către ierarhie este izbitoare. În acelaşi timp, toate divergenţele cu cei din afara Bisericii sunt ignorate, acceptate, îmbrăţişate şi scuzate de aceiaşi oameni care acuză ortodocşii pentru opiniile lor.

Paralelismul cu afirmaţia papistă „La Tradizione sono io” („Eu sunt Tradiţia”) se impune de la sine.

C. Teologia – neortodoxă – a ierarhiei ca temelie a Bisericii Ortodoxe.

Parte a unei noi teologii, de tip catolic, în care sobornicitatea Bisericii este înlocuită de autoritatea dictatorială a câtorva ierarhi, această teologie impune supunere oarbă nu doar din partea mirenilor, ci şi a diaconilor, clericilor şi chiar episcopilor „mici” – concept inexistent până acum în Ortodoxie –, faţă de câţiva „episcopi mari” (preconizaţi a fi în număr de 14). Tiparul catolic este atât de evident, abaterea de la sinodalitatea şi organicitatea ortodoxă este atât de clară, încât nu ar mai fi nevoie de alte cuvinte spre a arăta căderea din Ortodoxie.

D. Declararea ierarhiei drept Biserică şi a celorlalţi drept „copii ai Bisericii”.

Şi aici paralelismul cu altă afirmaţie papistă – „Io sono la Chiesa” („Eu sunt Biserica”) – este mai mult decât evidentă.

E. Alcătuirea unei structuri episcopale noi, străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Adunare episcopală”, contrară principiilor sinodale ortodoxe.

Rod al ereziei filetiste, această structură neagă dreptul la sinodalitate al episcopilor dintr-o anumită ţară şi blochează fireasca apariţie a Bisericilor locale noi (sau fireasca refacere a Bisericilor locale vechi, distruse de persecuţii). Milioanele de ortodocşi din Franţa, Germania, Ţările de Jos, Italia, Spania, Elveţia şi Marea Britanie, deşi urmaşi peste timp ai unor Biserici locale apostolice, sunt blocaţi în dezvoltarea lor creştină de ambiţiile clericaliste şi filetiste. „Adunarea episcopală” are scopul de a înveşnici această blocare. Acelaşi blocaj există şi faţă de Bisericile locale din Canda, Australia, SUA, China, Japonia etc., peste tot existând lupte pentru putere şi influenţă, dar şi ruşinoase presiuni filetiste.

F. Alcătuirea unei alte structuri episcopale noi, de asemenea străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Sinod Panortodox” ori, mai pe larg, „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”.

F.1. „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic, dar capătă toate atribuţiile şi puterile acestuia, inclusiv pe aceea de a hotărî şi vorbi în numele întregii Biserici,
precum şi una în plus:

F.2. Spre deosebire de sinoadele ecumenice, „Sinodul Panortodox” nu are nevoie de recunoaşterea întregii Bisericii pentru validarea sa şi a hotărârilor sale.

F.3. Spre deosebire de sinoadele ortodoxe, „Sinodul Panortodox” este închis episcopilor ortodocşi şi ortodocşilor în general, având o structură închisă, hotărâtă şi impusă de Întâistătătorii Bisericilor autocefale.

Ceea ce observăm, pe scurt, este faptul că după cinci decenii de pregătire, în care s-a lucrat pe ascuns, au fost puse bazele unei noi teologii, neortodoxe, care urmează ca prin Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale din Creta, iunie 2016, să fie impusă întregii Biserici.
Aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituiebaza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!
Este limpede că acceptarea existenţei şi validităţii aşa-zisului „Sinod Panortodox” este cheia prin care va fi supusă Biserica unui număr de 14 de papi şi cardinali care vor prelua astfel puterea pe care Hristos a lăsat-o sobornicităţii sau sinodalităţii. Şi care, astfel, vor distruge Biserica.

Practic, suntem în faţa unui prag istoric.
Acesta va marca fie o cădere masivă din Dreapta Credinţă a Bisericilor locale – toate cele care vor accepta „Sinodul Panortodox” – fie, prin respingerea lui, o revenire la Ortodoxia din care mulţi au alunecat în multele decenii de ecumenism, în multele veacuri de clericalism şi filetism.
Socotim şi mărturisim public faptul că aceste trei rătăciri – clericalismul, filetismul şi ecumenismul – sunt cele care stau la baza documentelor neortodoxe pregătitoare ale neortodoxului, restrânsului şi nereprezentativului „Sinod Panortodox”.

Ne rugăm cu adâncă durere şi nesfârşită dragoste pentru Biserica lui Hristos ca mila şi harul lui Dumnezeu să-i trezească pe cei care dorm – patriarhi sau episcopi vicari, mireni sau diaconi, călugări sau preoţi, profesori de teologie şi oricare alte mădulare ale Bisericii. Pentru ca această alunecare să fie oprită înainte de a aduce consecinţe cumplite.
Ne rugăm lui Dumnezeu să vadă susţinătorii acestui „Sinod Panortodox” cum, prin Duhul Sfânt, ortodocşi din toată lumea, episcopi, mireni, preoţi şi călugări, fără să se cunoască între ei, s-au ridicat arătând într-o unire deplină aceleaşi greşeli, aceleaşi rătăciri, aceleaşi încălcări ale Dreptei Credinţe. O minune îndeajuns de mare pentru a fi răspunsul cerut de la Dumnezeu de Patriarhia Rusiei spre a cunoaşte voia Acestuia!

Dumnezeu este lumină, şi niciun întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. [13] Să umblăm, deci, ca fii ai luminii, în lumină, [14] răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. [15]
Iar Celui Celui ce poate să ne păzească pe noi de orice cădere şi să ne pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin! [16]

Cu durere şi nădejde,
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Note:

[1] Actul a fost publicat în 15 aprilie 2016, pagina având adresa http://www.patriarchia.ru/md/db/text/4431313.html (10 mai 2016 ultima accesare a mea). În rusă la http://www.patriarchia.ru/db/text/4431309.html (aceleaşi date).

[2] Articolul 4 al Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse prevede, paradoxal, următoarele:
„Biserica Ortodoxă Rusă, cu respectarea legislației existente în fiecare stat, își desfășoară activitatea pe baza:a) Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; b) Canoanele și rânduielile Sfinților Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice şi locale, și ale Sfinților Părinți; c) rezoluțiile Consiliilor episcopale și Sfântului Sinod și Decretelor Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii și; d) din prezentul document [Statutul]. ”
(conform http://www.patriarchia.ru/md/db/text/1564231.html)
După cum se vede, cel care a întocmit „Răspunsul” la care răspundem ignoră chiar baza existenţei şi activităţii Bisericii Ortodoxe Ruse… ca să nu mai subliniem faptul că toate Bisericile locale îşi întemeiază Dreptul Canonic pe exact aceleaşi temeiuri: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, canoanele şi rânduielile Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi ale sinoadelor locale şi ale Sfinţilor Părinţi pecetluite de amintitele Sinoade Ecumenice. Adică pe ceea ce constituie întregul izvor al Dogmaticii Ortodoxe.

[3] Cf. http://hirr.hartsem.edu/research/MapUSBishopsAndParishesInEachCounty.pdf

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Russian_Orthodox_Church#Structure_and_organization13 I Ioan 1.4-5

[5] Cei care au folosit acest termen probabil nu au sesizat identitatea cu limbajul masonic. Şi Masoneria se declară, de câteva decenii încoace, organizaţie „discretă, nu ocultă”.

[6] Prin ecumenism se înţelege rătăcirea – erezia – care anulează Revelaţia şi Jertfa lui Hristos, valoarea Învăţăturii lui Hristos şi a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, punând în locul lor sincretismul, adică declararea drept adevărate şi sfinte a oricăror afirmaţii şi manifestări religioase, oricât de contradictorii, dăunătoare şi false ar fi.

[7] Prin filetism se înţelege rătăcirea – erezia – care pune iubirea de neam (naţiune) sau patrie mai presus de iubirea de Dumnezeu, mai presus de iubirea Adevărului, mai presus de iubirea Credinţei Adevărate, a Bisericii, a Mântuitorului etc. Subordonarea Bisericilor locale şi a Bisericii ca întreg unor interese lumeşti este una din lucrările în care filetismul şi ecumenismul se întâlnesc.

[8] Prin clericalism se înţelege înclinaţia rătăcită – eretică – a unor grupuri de clerici de a se transforma din parte a Bisericii în „Biserica” însăşi (cum a făcut şi Papalitatea în Catolicism), sau într-o parte superioară, dictatorială, a Bisericii. Este o formă extrem de gravă a trufiei şi lăcomiei (mai ales de putere).

[9] Căci este scris „să fie una precum suntem şi Noi [Tatăl, Duhul şi Fiul]”, adică una în Adevăr şi Har, nu în minciună, nu socotind răul drept bine, minciuna egală cu adevărul, păcatul totuna cu virtutea etc. cum face ecumenismul.

[10] Deşi, trebuie spus, cu origine în rătăcirea catolică numită „Purgatoriu”. Concepţie pe care se bazează şi acceptarea de către Catolicism a oricărei grupări religioase ce îl recunoaşte pe Papă drept „Cap al Bisericii”, chiar dacă în rest acea grupare este satanistă (aşa cum sunt felurite grupări catolice din America Latină).

[11] A se vedea şi pct. 23.d, care arată o asemenea încălcare în chiar următorul paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

[12] Taumaturg înseamnă „făcător de minuni”. Aceşti oameni erau creştini – mireni sau clerici – care primiseră acest dar al facerii de minuni ca sprijin pentru cei ai Bisericii şi sprijin în convertirea celor din afară.

[13] I Ioan 1.4-5

[14] Efeseni 5.8; I Tesaloniceni 5.5

[15] Efeseni 5.8-17

[16] Iuda 1.24-25

Textul este disponibil şi la:

http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/257-patriarhia-rusa-recunoaste-public-ereziile-asa-numitului-qsinod-panortodox-din-cretaq.html

Scrisori din Athos cu privire la Sinodul Panortodox. Manastirea Caracalu: „Sfânta Chinotită ar trebui să comunice o declarație corespunzătoare cu privire la Sfântul și Marele Sinod”

Preluăm de pe “Apărătorul ortodox” un articol mai vechi tradus de “Român ortodox în Franţa” care reuneşte un articol informativ, preluat anterior aici din alte surse, şi două scrisori din Sfântul Munte, dintre care una am preluat-o acum mai multă vreme, fiind din una dintre primele reacţii din Sfântul Munte.  Mai există, desigur, şi alte scrisori, inclusiv cea a Mănăstirii Cutlumuş (prima în documentul pdf care apare inserat în articol), pe care am tradus-o recent.

http://corortodox.blogspot.ro/2016/04/scrisori-din-athos-cu-privire-la.html

Scrisori din Athos cu privire la Sinodul Panortodox. Manastirea Caracalu: „Sfânta Chinotită ar trebui să comunice o declarație corespunzătoare cu privire la Sfântul și Marele Sinod”

Sfintele Mănăstiri ale Muntelui Athos şi-au exprimat poziţiile faţă de documentele şi metodologia viitorului Sinod Panortodox  prin scrisori trimise către Sfânta Chinotită, care au fost făcute publice. Documentele pregătitoare pentru viitorul Sinod au fost trimise Mănăstirilor din Muntele Athos, de către Patriarhia Constantinopolului și, pentru revizuirea documentelor, s-a decis să se organizeze o reuniune specială cu reprezentanții și stareții celor 20 de mănăstiri atonite, programată să aibe loc după Săptămâna Luminată.
Asemenea reacţiilor unor ierarhi, preoţi şi teologi, în special din Bisericile Greciei, Bulgariei, Georgiei, şi Rusiei din Diaspora, părinţii atoniţi au atras atenţia asupra multiplelor probleme din documentele pregătitoare, cum ar fi:

  • sobornicitatea Bisericii este subminata în timp ce este promovata o teologie a primatului (din cauza participării limitate a episcopilor și a autorității excesive acordate Întâistătătorilor Bisericilor autocefale);
  • o ambiguitate inacceptabilă a textelor pre-sinodale, ce permite interpretări ce deviază de la dogma ortodoxă;
  • fundamentarea dialogurilor ecumeniste „pe credinţa şi tradiţia Bisericii Primare, a celor şapte Sinoade Ecumenice”, astfel încât istoria ulterioara a Bisericii Ortodoxe pare că lipsește sau are importanţă mai mică;
  • încercarea unora de a obține o confirmare panortodoxă a textelor inacceptabile ale Consiliul Mondial al Bisericilor;
  •  folosirea inacceptabilă a termenului “biserică” pentru schisme și erezii;

Vor urma fragmente și traduceri integrale ale scrisorilor.

Câteva dintre aceste scrisori pot fi văzute mai jos în limba greacă.

Traducere după: Pvravoslavie.ru, Holy Monasteries of Mt. Athos repond to documents prepared for Pan-Orthodox Council
***
***
Mai jos se poate vedea prima din cele  șase scrisori din partea mănăstirilor atonite cu privire la Sinodul Pan-ortodox.

Scrisoare de la  Sfânta Mănăstire Caracalu, cu privire la Sinodul Panortodox,

6 martie 2016
 
Către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, Kareia
Va îmbrățișăm întru Domnul cu dragoste frățească.
Prin prezenta noastră scrisoare mănăstirească, subliniem următoarele cu privire la Sfântul și Marele Sinod.
In câteva luni, în iunie, Sfântul și Marele Sinod Panortodox se va întruni și va lua decizii importante care vor fi definitive pentru viitorul Ortodoxiei.
Respectabili ierarhi, clerici și teologi, din întreg spectrul Bisericilor Ortodoxe Autocefale, și-au exprimat preocuparea și neliniștea cu privire la textele care au fost aprobate de Conferințele presinodale și care vor fi supuse discuției și aprobării în viitorul Mare Sinod.
Suntem de părere că Sfântul Munte, care, după cum e mărturisit, constituie bastionul și arca Ortodoxiei, nu poate rămâne departe de o asemenea chestiune importantă.
După cum reiese din studiul textelor aprobate în prealabil pentru Sinod, afirmațiile cu privire la chestiunile ecleziologice sunt precare și ambigue și permit interpretări ce se abat de la dogma ortodoxă.
De asemenea, în textul respectiv se afirmă că deciziile Sinodului vor fi obligatorii pentru întreg trupul Bisericii, lucru ce apasă asupra conștiinței ortodoxe.
Având în vedere acest lucru, cu smerenie credem că, în calitate de aghioriți și în acord cu exemplul Părinților care au fost înaintea noastră, trebuie să abordam această problemă și, Sfânta Chinotită ar trebui să comunice o declarație corespunzătoare cu privire la Sfântul și Marele Sinod.
Cu aceste preocupări exprimate și rugându-ne din inimă pentru luminare de la Domnul nostru cu privire la problemele ecleziologice de mare importanță, încheiem această scrisoare cu căldură frățească și dragoste întru Hristos,
Starețul Sfintei Mănăstiri Caracalu,
Arhim, Filoteu împreună cu frații mei întru Hristos
Sursa: Pravoslavie.ru, Monks of Karakallou write concerning July Council documents
***
Părintele SAVVAS Aghioritul

Părintele SAVVAS Aghioritul (din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

SALUTUL UNOR MONAHI AGHIORIȚI, REPREZENTAȚI DE CĂTRE PROISTAMENUL SFINTEI MĂNĂSTIRI A MARII LAVRE A SFÂNTULUI MUNTE, Părintele SAVVAS MONAHUL

Înaltpreasfințite Mitropolit al Pireului, Înaltpreasfințiți Arhierei, cinstiți Părinți, iubiți frați în Hristos,Prin harul Sfântului nostru Dumnezeu Treimic și al Preasfintei Născătoare, Înaltpreasfințite Mitropolit de Dumnezeu, adresăm cu smerenie, ca Monahi Aghioriți, succintul și căldurosul nostru salut la această conferință mărturisitoare.

Este pentru noi o cinste deosebită să participăm la această adunare de Dumnezeu iubitoare, fiind și noi împreună-luptători în lupta cea bună împotriva panereziei ecumenismului, dimpreună cu atâția părinți și frați luptători aleși, binecunoscuți, dar și necunoscuți, care de decenii, având cuget neînfricat și glas de Stentor[1], în ciuda tuturor uneltirilor care au încercat să-i reducă la tăcere, declară că rămân statornici în buna credință și îmbrățișează cu jertfelnicie credința noastră apostolică, cea predanisită de Părinți, cea nefalsificată și nestricată, cea fără de nici o fisură – luptă în fruntea căreia, cu toată sinceritatea vorbind, trebuia să stea astăzi necondiționat însuși Sfântul Munte, apărătorul din linia întâi și fortăreața Ortodoxiei, știut fiind, de altfel, că de fiecare dată de-a lungul istoriei Bisericii, monahismul s-a aflat în fruntea luptei împotriva ereziilor celor urâtoare de Dumnezeu. Și noi, deci, la rându-ne, purtând numele greu de Părinți Aghioriți, cu toate că ne simțim a fi foarte departe de minunata viețuire întru nevoință a Părinților noștri celor dinaintea noastră, însă următori ai acestora și continuatori ai luptei lor, și noi, ca și ei, dorind după mântuirea noastră întru adevăr, declarăm cu glas mare înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor că nu vom primi nimic din cele ale teologiei postpatristice, nimic care nu este în acord cu cele nouă (9) Sinoade Ecumenice și, ca să nu lungim cuvântul, nu vom primi nimic care nu este în acord cu sfânta Tradiție a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești pe care Domnul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, a mântuit-o cu însuși Sângele Său. După cuvântul marelui Apostol Pavel, spunem și noi întocmai fiecărui credincios bine intenționat: Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1:8).

Prin urmare, în cazul în care vor fi votate pozițiile antiortodoxe din textele presinodale propuse spre votare și mai ales, dacă se va acorda caracter eclesial ereziei papismului și amalgamului de confesiuni protestante, fapt care ar zdruncina din temelii dogma ortodoxă și sfânta Tradiție, nu numai că nu vom urma acestora, dar avem datoria, în virtutea Sfintelor Canoane ale Bisericii noastre și cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos și al Maicii Domnului, să întrerupem pomenirea tuturor acestora care se aliază cu pozițiile eretice și cu ecumenismul atot-eretic.

Au fost mai mult decât de-ajuns cei o sută de ani de iconomie și de îngăduință față de frați mincinoși, ecumeniști și eretici. Vătămarea pe care a pricinuit-o această falsă iconomie criteriului ortodox în rândul clerului și poporului are dimensiuni uriașe. În Sfântul Munte avem tradiția veșnică a Duhului Sfânt, în virtutea căreia Părinții Aghioriți ne arată cum se aplică practic Canonul al 15-lea al Sinodului I-II Ecumenic, cum se aplică, adică, întreruperea pomenirii când un episcop propovăduiește erezie ”cu capul descoperit”. Reamintim că din 1924 până 1974 Sfântul Munte a întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic, pe motivul introducerii panereziei ecumenismului prin schimbarea calendarului și ridicarea anatemelor în timpului Patriarhului Atenagora.

Astăzi, privirile tuturor credincioșilor, dar și ale Fanarului și chiar ale Bisericii Greciei înseși sunt îndreptate către această conferință, care, cu bună credință, are ambiția să se întrarmeze în fața uraganului ereziilor care se ridică împotrivă credinței noastre. Răspunsul nostru, al tuturor, către Marele Sinod ce urmează a se întruni și către reformele antiortodoxe pe care le pregătește Patriarhul Ecumenic și ierarhii și teologii ecumeniști, este cel dat de Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului Papei Pius al IX-lea în 1848: 

”Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”[2].

Vă mulțumesc pentru cinstea și dragostea de a asculta smeritul nostru salut și, cerând sfintele rugăciuni ale voastre, ale tuturor, doresc din tot sufletul bună reușită conferinței, așteptând cu interes hotărârile voastre mărturisitoare.

Gheronda Savvas Lavriotul

[1] Stentor, personaj din mitologia greacă, era cel care prin strigătele sale îndemna la luptă armata elenă în războiul cu troienii. [n. trad.]

[2] EPISTOLA ENCICLICĂ, CĂTRE ORTODOCŞII CEI DE PRETUTINDENEA, A BISERICII CELEI UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ a celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos. Răspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni.http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/enciclica_1848.htm [n. trad.]

Sursa: Graiul Ortodox, SALUTUL UNOR MONAHI AGHIORIȚI. ”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” Părintele SAVVAS Aghioritul (din cadrul conferinței cu tema”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)
LEGATURI:Aktines: Σοβαρές αντιδράσεις από το Άγιον Όρος για την Πανορθόδοξη

ROF: http://corortodox.blogspot.ro/2016/03/dosar-cu-documentele-pregatitoare.html

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

— preluare de site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-mitropolitului-augustin-de-florina-la-pomenirea-sfintilor-imparati-constantin-si-elena/

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea 

Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

Contribuţia oferită umanităţii de Constantin cel Mare 

– 21 mai –

       Iubiţii mei, o zi luminoasă şi plină de bucurie a răsărit astăzi, sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi a mamei lui, Elena. Constantin şi Elena sunt două nume cunoscute şi populare nu doar naţiunii eline, ci întregii lumi ortodoxe. O mulţime de bărbaţi şi de femei poartă numele lor. Şi nu doar oameni simpli, ci şi principi şi regi, şi împăraţi, şi generali. De asemenea, multe biserici de la oraşe şi sate, capele şi paraclise au ca hram numele lor şi astăzi sărbătoresc. Sărbătoreşte şi frumoasa biserică a lor în Aminteos din Mitropolia Florinei, care a fost construită într-o perioadă de timp scurtă.

***

         Sfântul Constantin a fost numit de istorie „Mare”. Şi acest epitet, care rar se conferă, nu este gratuit; nu este un titlu de nobil ca unele titluri ale împăraţilor din Occident. Corespunde realităţii, precum vom vedea.
Mare a fost numit şi la fel de demn şi slăvitul fiu al Makedoniei noastre, Alexandru. Şi a fost într-adevăr mare, pentru că prin relativ mica oştire macedoneană a reuşit să ajungă până în adâncurile Asiei, până la râul Gange, şi să întemeieze propriul imperiu, un imperiu care a răspândit sămânţa elinismului la marginile lumii şi a pregătit terenul pentru semănarea Evangheliei lui Hristos.
Dar opera Marelui Constantin este superioară operei marelui Alexandru. Pentru că marele Constantin a insuflat crearea unei civilizaţii creştine. Şi nu doar a zămislit ideea, ci s-a şi luptat neabătut pentru materializarea ei. Aşa a luat naştere statul său creştin, cunoscut în istoria universală cu numele de „Imperiul bizantin”. Imperiul bizantin este un stat excepţional şi unic; unic în ceea ce priveşte scopul, unic în ceea ce priveşte durata.
În ceea ce priveşte scopul mai întâi. Care stat de astăzi mai are idealurile, pe care le-a avut Bizanţul? Există vreo 160 de state, ale căror steaguri flutură în curtea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Care din aceste state are idealurile cu care a trăit şi s-a dezvoltat Bizanţul? Care este scopul acestor state astăzi? Dacă scopul omului nu este „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32), cu atât mai mult scopul unui stat nu trebuie să fie material. Aşadar, scopul statului bizantin nu a fost materia (prosperitatea materială, dezvoltarea materială, exploatarea materială a resurselor profitabile, a apelor şi a solului, impunerea prin forţă, cuceririle). Scopul Bizanţului a fost înalt, ceresc, superior şi celui imaginat în Statul (Πολιτεία) lui Platon, care a încercat să-l materializeze, dar a eşuat. Scopul Bizanţului a fost aplicarea, propovăduirea şi răspândirea Sfintei Evanghelii, creştinarea şi civilizarea popoarelor barbare.
Aşadar, Bizanţul a fost centrul, din care a iradiat credinţa creştină în Răsărit şi Apus. Unicul stat în ceea ce priveşte scopul pe care şi l-a impus. Însă unicul şi în ceea ce priveşte durata pe care a avut-o. Deschideţi istoria. Câţi ani au durat regimurile acestei lumi? Cât a durat democraţia lui Pericle în Atena? Cât a ţinut regimul oligarhic al lui Lycurgos în Sparta? Câte zile a avut regatul marelui Alexandru? Cât a durat împărăţia perşilor, a asirienilor, a babilonienilor şi a altor neamuri? Cel mult 4-5 secole. În timp ce Imperiul bizantin, fenomen unic, a ţinut 1100 de ani. Şi a fost centrul întregii lumi, farul, campionul, avangarda care s-a luptat pentru idealurile creştine.
Constantinopolul, în care marele Constantin şi-a mutat reşedinţa dinadins, a devenit noua capitală. În el cea mai înaltă construcţie era o coloană, deasupra căreia iradia o cruce mare. Marele Constantin, cu dumnezeiască insuflare, şi-a dat seama că este o nedreptate să fie prigoniţi creştinii, care nu sunt elemente răufăcătoare, vrednice de nimicire. S-a convins că creştinii, oriunde s-ar afla, fie ca soldaţi şi ofiţeri, fie ca funcţionari, fie ca simpli cetăţeni, sunt sarea şi lumina lumii. Şi în timp ce Roma decădea, noua Romă, Constantinopolul, înflorea cu elementul creştin.
Pe acest nou element înfloritor, pe acest teren solid, şi-a întemeiat statul său marele Constantin, stat cu o unică orientare: să trăiască el însuşi, dar să răspândească şi altora Evanghelia. Şi în asta constă marea lui contribuţie. Şi nu doar Constantinopolul, ci şi Tesalonicul, a doua cetate a imperiului, a fost un centru misionar. Din Tesalonic şi din Constantinopol au pornit vulturii Duhului, marii misionari şi apostoli ai neamurilor. Au pornit Chiril şi Metodie şi au propovăduit sârbilor, bulgarilor, românilor; au ajuns până nordul extrem semănând sămânţa Evangheliei şi educaţia elină şi botezând.
Tot pe terenul Bizanţului s-au întrunit Sinoadele Ecumenice şi Locale. Marele Constantin a făcut începutul. În 325 d.Hr. a invitat la Niceea Bitiniei 318 Părinţi purtători de Dumnezeu la primul Sinod Ecumenic, care a alcătuit cel mai important text după Sfânta Scriptură. Nu există, subliniez asta, o filozofie mai mare în lume decât adevărurile care sunt cuprinse în cuvintele scurte ale Simbolului de Credinţă, ale Crezului. Crezul este scris nu doar cu creionul şi cu cerneală; este scris cu sângele eroilor credinţei noastre. Pe terenul Bizanţului s-au întrunit şi toate celelalte sinoade ecumenice ulterioare.
În hotarele statului bizantin au luat fiinţă şi faimoasele mănăstiri. Mănăstirile nu au fost, cum calomniază ateii şi necredincioşii, focare ale trândăviei, indolenţei şi lenevirii, ci au fost universităţi ale epocii; graţie acelor mănăstiri, şi în principal Sfântului Munte, a fost salvată bogăţia filozofiei, istoriei şi poeziei eline.
Aşadar, Constantinopolul a ţinut 1100 de ani. Şi apoi? O, nenorocire! Pe 29 mai – comemorarea anuală la care trebuie să plângă întregul neam, iar clopotele să bată funebru în tot elenismul – , pe 29 mai 1453 mulţimi barbare, asiatici neciopliţi împinşi de mania distrugerii au intrat în Cetate prin foc şi fier. Şi atunci, pe meterezele ei, a căzut ultimul împărat care a purtat acelaşi nume cu primul, acel Constantin I (324-337), şi iarăşi, acest Constantin al XI – lea Paleologul (1449-1453). Şi prima faptă a ocupanţilor care a fost? Un barbar s-a urcat pe turla Sfintei Sofia, a smuls Cinstita Cruce şi în locul ei a înălţat semiluna, simbolul întunericului şi al barbariei. De atunci s-a stins capodopera Bizanţului, a murit Imperiul bizantin.

***

        A murit? Nu, nu! Oamenii mor, ideile nu mor. Ideea Imperiului bizantin trăieşte în inimile elinilor. Trăieşte ca un rai, ca o legendă, ca o istorie. Trăieşte! Eu cred neclintit şi în ciuda păcătoşeniei mele proorocesc, întemeindu-mă pe cuvintele Sfântului Cosma Etolianul că – nu neamul nostru, nu generaţia noastră, pentru că a păcătuit mult şi etnic, şi politic, şi religios – o nouă generaţie, care vine, va vedea împlinindu-se cuvintele „Din nou, cu ani şi vremi, iarăşi ale noastre vor fi”. Aceştia, cred asta şi o strig, se vor învrednici să prăznuiască şi să liturghisească în biserica Sfintei Sofia.
Acest vis va deveni realitate cu o condiţie. Dacă statul nostru, ca urmaş al Bizanţului, insuflat de idealurile marelui Constantin, dacă vom avea ca emblemă a noastră „În acest semn vei învinge” („En touto nika”). Celelalte state pe steagurile lor au alte simboluri. Elada are Cinstita Cruce. Prin „En touto nika” vom merge înainte. Şi cu toate piedicile sunt sigur că neamul acesta, mic în întindere, dar mare în idealuri, va trăi în Hristos Iisus, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin 

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin, în Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena în Aminteos, 21-5-1976, într-o zi de vineri)

Sursa:  Ne vorbeşte Părintele Augustin… (vol. II)

Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: Criza teologică în viața de zi cu zi a Bisericii

— preluare de pe “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2015/11/criza-teologica-in-viata-de-zi-cu-zi-a-bisericii/

Comunicare susţinută înaintea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei la 8 octombrie 2015

Preafericite,
Înalt-Preasfinţiţi Ierarhi,

ÊÕÑÉÁÊÇ ÔÇÓ ÏÑÈÏÄÏÎÉÁÓ-ÁÍÁÓÔÇËÙÓÇ ÔÙÍ ÅÉÊÏÍÙÍ- ÌÇÔÑÏÐÏËÇ ÁÈÇÍÙÍMulţumesc Preafericitului Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii, k. Ieronim, şi membrilor precedentului Sinod Permanent al Bisericii Greciei, pentru că au ales acest subiect pentru întrunirile Sinodului Bisericii noastre, dar și pentru că mi l-au încredințat mie, celui mai neînsemnat. Așa cum suntem de acord cu toții, este un subiect serios care cuprinde două aspecte: unul este „criza teologică”, iar celălalt „urmările ei asupra vieţii de zi cu zi a Bisericii”. Subiectul, la prima vedere, pare teoretic, însă are și urmări practice; de altfel, teoria este strâns legată de practică şi nici nu pot fi despărţite una de alta.

În ultimii ani se vorbeşte încontinuu de criza economică, iar acest lucru a acaparat cu totul gândirea şi activitatea noastră, ignorându-se faptul că această criză este mai profundă, este geopolitică, culturală şi, în profunzimea ei, teologică. Max Weber a arătat că mentalitatea capitalistă își are originea în etica protestantă, iar în spațiile în care a predominat, au prosperat fabricile, băncile, sistemul bancar. Însă nu acesta este subiectul comunicării mele, ci se va limita la criza teologiei din Biserică şi la urmările pe care le provoacă.

Dintru început, aş dori să subliniez că voi fi cât se poate de concis şi cuprinzător, de altfel, o simplă comunicare în Sinod nu poate acoperi întreaga tematică, însă vă informez că am finalizat o carte de mari dimensiuni, de 600 de pagini, pe acest subiect, în care prezint şi bibliografia aferentă. În continuare, voi pune în lumină trei aspecte centrale. Primul este „teologia Bisericii Ortodoxe”, al doilea „pervertirea teologiei”, iar al treilea „urmările crizei teologice asupra vieții de zi cu zi a Biserici”. Cer îngăduinţa dumneavoastră.

Teologia Bisericii Ortodoxe

Aşa cum știm cu toţii, teologia este cuvântul despre Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că, dat fiind că toţi vorbesc despre Dumnezeu, cum fac filosofii, deiştii, agnosticii, ateii, care sunt împotriva lui Dumnezeu și se luptă împotriva lui Dumnezeu, de aceea şi există diferenţe între teologii. Nu este de ajuns să se vorbească despre teologie, ci trebuie definit și conţinutul conceptual al acesteia.

Oamenii cei întâi-zidiţi, înainte de cădere, aveau un dialog personal, nemijlocit cu Dumnezeu, însă după cădere s-a întrerupt acest dialog, iar urmaşii lor şi-au creat propria teologie – la început şi-au divinizat propria gândire, conceptele şi închipuirile, pe urmă au divinizat obiectele materiale, iar mai târziu ideile. Astfel s-a creat idolatria şi metafizica clasică.

Dumnezeu, prin teofaniile Sale către Patriarhii, Drepţii şi Prorocii Vechiului Testament, a dăruit adevărata cunoaştere de Dumnezeu, le-a arătat diferenţa între lucrurile create şi cele necreate, le-a dat Legea Sa, ca să poată deosebi că unul este Dumnezeul revelaţiei şi altul dumnezeul filosofiei, al misticismului, al magiei şi al superstiţiei. Este valabil aici ceea ce este scris în Epistola către Evrei a Apostolului Pavel: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1: 1-2).

Înomenirea lui Hristos, arătarea Lui către Apostoli, arătarea Dumnezeului Treimic la râul Iordan, pe muntele Tabor, Învierea şi Înălţarea lui Hristos, pogorârea Duhului Sfânt în foişorul Cincizecimii au adus adevărata teologie. Sfântul Grigorie Palama avea să scrie că Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu fiind mai înainte de veac, pentru noi S-a făcut şi teolog”. Extinzând, teologi sunt cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu în slava Sa, anume Prorocii, Apostolii, Părinţii, Sfinţii. Sfântul Grigorie Teologul, încă de la începutul dialogului său cu eunomienii, a avut nevoie să definească cine este teolog în Biserică. A spus că nimeni nu poate teologhisi cu certitudine, pentru că a vorbi cineva despre Dumnezeu nu este lucru uşor „şi al celor netrebnici”. Aceasta este lucrarea „celor care s-au cercetat cu de-amănuntul şi care au înaintat pas cu pas pe calea vederii lui Dumnezeu şi care, înainte de acestea, şi-au curăţit şi sufletul şi trupul, sau care se silesc spre curățire”.

Astfel, teolog prin excelenţă este Hristos şi, apoi, prietenii Lui, celor cărora li S-a arătat Dumnezeu, adică Prorocii, Apostolii, Părinţii, şi, mai departe, cei ce primesc experienţa celor cercaţi. Prologul „Tomului aghiorit”, alcătuit de Sfântul Grigorie Palama, arată clar cine sunt teologii harismatici-empirici şi cine sunt ucenicii acestor teologi empirici.

Nu aş vrea să mă lungesc mai mult în acest sens, ci doar să amintesc ceea ce mărturisim cu toții în Sinodiconul Ortodoxiei: „Aşa cum au văzut Prorocii, cum au propovăduit Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită, cum luminează harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, Îl slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu”. Şi în continuare mărturisim: „Aceasta este credinţa Apostolilor, este credinţa Părinţilor, este credinţa ortodocşilor, această credinţă ţine lumea”.

Aceste lucruri ne sunt cunoscute tuturor, nu doresc decât să vă amintesc cu respect şi iubire frăţească faptul că această teologie ortodoxă nu a fost consemnată numai în Actele Sinoadelor Ecumenice şi în scrierile de mărturisire ale Părinţilor, ci a fost cuprinsă și în slujbele Bisericii şi în iconografia ei. Există o relaţie profundă între lex credendi (legea credinţei) şi lex orandi (legea rugăciunii)*.

De pildă, Sfântul Ioan Damaschin a scris o carte celebră, pe care a intitulat-o „Expunere exactă a credinţei ortodoxe” – şi am impresia că a folosit cuvântul „exact”, tocmai pentru că teologia ortodoxă prezintă exactitate, nu conține cuvinte şi noţiuni „aproximative”. În această carte a cuprins întreaga teologie a primelor opt secole, în esenţă teologia celor şapte Sinoade Ecumenice. De asemenea, tot el a alcătuit cunoscutele tropare ale Octoihului, mai ales dogmaticile glasurilor, şi canoanele la praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului, în care a transmis întreaga teologie a Sinoadelor Ecumenice. Astfel, există o legătură strânsă între dogmă şi slujbele Bisericii, între teologie şi rugăciune, între istorie şi teologie.

Aceasta înseamnă că, atunci când cineva vrea să clarifice abordarea teologică a unui subiect anume, în afară de Actele Sinoadelor Ecumenice, trebuie să citească și imnele, troparele, dar şi rugăciunile Tainelor Bisericii. Biserica, prin Părinţii ei, a așezat teologia despre ce înseamnă a fi creştin în Tainele Botezului şi a Mirungerii, teologia despre ce înseamnă Nunta în rugăciunile Tainei Cununiei, teologia despre ce este dumnezeiasca Euharistie în rugăciunile dumnezeieştii Euharistii. Astfel, există o legătură profundă între Actele Sinoadelor Ecumenice, Moliftelnic şi imnografie.

Desigur, Părinţii Bisericii, pentru că în epoca lor s-au lovit de un curent important, elenismul cu filosofia lui, şi trebuiau să îl combată în mod creator, au preluat termeni din filosofia epocii, atât din filosofia aristotelică, cât şi din filosofia neoplatonică, însă acest lucru a avut loc doar la nivelul terminologiei, fără să fie alterat cuvântul revelat. Astfel, câtă vreme protestantul Harnack vorbea despre pervertirea creştinismului prin adoptarea filosofiei greceşti – este vorba despre aşa-numita „elinizare a creştinismului” – Părintele Gheorghi Florovski susţinea tocmai contrariul, că este vorba despre „creştinarea elenismului”. Aşadar, există o identitate a experienţelor şi teologiei Prorocilor, Apostolilor şi a Părinţilor, iar diferenţa constă numai în cuvinte, concepte, nu în experienţă. Acest aspect este foarte important.

Acestea sunt elementele introductive, necesare pentru a putea continua.

Pervertirea teologiei

Tematica aceasta a pervertirii teologiei este vastă şi poate fi studiată din diferite puncte de vedere. Aș prefera să încep de la felul cum vedem această pervertire în al doilea mileniu al vieții Bisericii în relaţia dintre lex credendi şi lex orandi. În primul mileniu, după multe strădanii, s-a ajuns în esență la o relaţie echilibrată între teologia dogmatică şi rugăciunile Moliftelnicului.

Andrew Sopko a afirmat că în tradiţia primară exista o strânsă legătură între dogmă şi rugăciune, după cum se vede în Actele Sinoadelor Ecumenice, în Sfânta Scriptură, în Taine şi în slujbe. Odată cu trecerea timpului, s-a produs o ruptură între aceşti doi factori. Acest lucru se vede clar în faptul că limba slujbelor rămâne neschimbată, cu terminologia ei, cu scopul și destinația ei, însă pe măsură ce trece timpul terminologia dogmatică a unor teologi se diferențiază de ea. Acest lucru se vede și în faptul că manualele dogmatice ortodoxe au fost influenţate de alte tradiţii, mai cu seamă scolastice, în timp ce slujbele au rămas aceleaşi. Sunt concludente în acest sens influenţele apusene din opera teologică a lui Evghenios Voúlgaris (vezi Gheorghios Panagópoulos).

Astfel, studenţii învăţau o altă dogmatică în facultăţi, care era diferită de teologia slujbelor. Acest lucru îl poate constata cineva cercetând situaţia prin care a trecut Sfântul Paisie Velicikovski, care studia la Academia Bisericească de la Kiev și care până la urmă a părăsit academia, ca să urmeze monahismul; a cunoscut monahismul în Sfântul Munte și a adus toată această tradiţie în Moldova, schimbând climatul ortodox din Rusia şi din regiunile din jur.

Pentru a fi mai concret şi pentru a pune în lumină diferitele curente teologice care s-au dezvoltat în al doilea mileniu, pentru a pune în lumină diferenţa dintre lex credendi şi lex orandi, aș vrea să fac o scurtă trecere în revistă a teologiei scolastice, biblice şi ruse. În primul mileniu s-au făcut multe eforturi pentru consemnarea tradiţiei revelate în termenii epocii respective, fără să se piardă această tradiţie. Astfel, a fost consacrată tradiţia ortodoxă de către Părinţii Bisericii şi s-au diferențiat și alte tradiţii, care există până azi, adică precalcedonienii (monofiziţii-nestorienii), monoteliţii. Diferenţa dintre aceste tradiţii este că tradiţia patristică se sprijinea pe experienţa Prorocilor şi a Părinţilor, pe care au „înveșmântat-o” în termeni contemporani, iar teologia celorlalte grupări se sprijinea pe filosofie. Marea pervertire, însă, a avut loc în spaţiul apusean, de la sfârşitul primului mileniu şi începuturile celui de-al doilea, dar şi pe parcursul celui de-al doilea mileniu creștin. Un curent teologic important, care a apărut în Apus şi s-a diferenţiat de Tradiţia patristică a Sinoadelor Ecumenice este scolasticismul. Este vorba de acel curent teologic care se împarte în teologia prescolastică din secolul al IX-lea şi scolasticismul propriu-zis, dezvoltat între secolele al XI-lea şi al XIII-lea în Apus.

Termenul „teologie scolastică” are la bază cuvântul „şcoală”, unde studiau studenţii, de aceea, ceea ce azi numim „universitar” pe atunci se numea „scolastic”, iar metoda pe care o foloseau se numea „scolastică” şi se baza pe raţiune. Teologia din aceste şcoli-facultăţi se baza pe procesarea rațională a conceptelor, motiv pentru care, în timp ce Părinţii se bazau pe experienţa şi silogismele demonstrative, teologii scolastici aveau și pentru Dumnezeu ca bază raţiunea şi silogismele dialectice.

Cei mai mari teologi scolastici au fost Anselm de Canterbury, Abelard, Hugo de la Abaţia Sfântului Victor, Richard de la Abaţia Sfântului Victor, Bonaventura, Albertus Magnus, Toma d’Aquino, care reprezintă punctul culminant al teologiei scolastice, după care a urmat teologia post-scolastică, reprezentată de John Duns Scotus şi William Ockham. Important, în ce-i privește pe teologii scolastici, este că unii s-au sprijinit pe filosofia lui Aristotel, alţii pe filosofia lui Platon şi neoplatonism, iar alţii au îmbinat cele două tradiţii filosofice. Teologii scolastici au alcătuit manuale dogmatice pe baza noii metode de teologhisire, care s-au diferențiat de teologia patristică, de aceea s-a şi considerat că teologia scolastică este superioară celei patristice.

O reacție împotriva teologiei scolastice a venit din partea reformaţilor-protestanţilor, care nu puteau accepta un sistem raţionalist atât de rigid şi, influenţaţi de principiile liberale ale epocii secolului al XVI-lea, cu Renaşterea, au respins teologia scolastică şi, ca urmare, au creat aşa-numita teologie biblică. Pururea-pomenitul profesor de Noul Testament al Universităţii din Atena, academicianul Markos Siótis, a analizat tot acest curent al teologiei biblice, care a început să se dezvolte pe la mijlocul secolului al XVII-lea în efortul teologilor biblici de a-şi întemeia învăţătura creştină pe Sfânta Scriptură, înstrăinată de dogmatică, așa cum cunoscuseră ei dogmatica în teologia scolastică. În realitate, au reacționat împotriva teologiei scolastice. Astfel, s-au sprijinit pe interpretarea Bibliei, după cum spuneau, înstrăinaţi de Părinţi şi de scolastici, şi au dezvoltat teologia biblică ca ştiinţă.

Voi menționa un cuvânt al pururea-pomenitului profesor Savvas Agurídis, care este considerat un teolog biblic de marcă în Grecia. Scrie că teologii protestanţi susţin că „nu există unitate teologică şi continuitate în diversitatea de specii literare care definesc istoria religiei Vechiului Testament (scrieri istorice, profetice, didactice ş.a.), nici ca întreg, nici chiar în cadrul fiecărei specii literare în parte. Aşadar, nici în ce privește cărţile Vechiului Testament – nu doar speciile, ci şi fiecare scriere în parte – însăşi şcoala critică nu găseşte vreo corespondență între anumite învăţături ale cărţilor Vechiului Testament şi învățăturile corespunzătoare pe care le-a dezvoltat ulterior Tradiţia bisericească”. În general, potrivit ştiinţei critice biblice există o ruptură între Proroci şi Apostoli, dar şi între scriitorii Vechiului şi ai Noului Testament, pentru că fiecare a fost influențat de harismele sale, de mentalităţile oamenilor din fiecare epocă şi de mediul lor religios. Adică, ştiinţa biblică se sprijină mai cu seamă pe cercetarea istorică a textelor, examinând formele filologice şi omiletice folosite de fiecare scriitor, în comparaţie cu modelele extra-biblice de gândire şi credinţă, pentru a fi stabilită măsura în care s-au influențat reciproc. De aceea se vorbeşte despre teologia Evanghelistului Ioan, a Apostolului Pavel ş.a.

Mai târziu, mai ales în secolele XVIII-XIX, în Rusia s-a dezvoltat o altă teologie, definită ca teologia rusă. Ceea ce este important de semnalat este că teologia rusă s-a delimitat de teologia patristică şi de teologia scolastică, pentru că teologii din această mişcare voiau să se elibereze și de filosofia greacă a Părinţilor, şi de legalismul latinilor apuseni. În general vorbind, ei au vrut să trăiască creştinismul ca dragoste şi libertate, eliberat de canoane, legi, tipice și rânduieli.

Exponentul şi conducătorul principal al acestei mişcări este Alexei Homiakov. El a formulat teoria potrivit căreia în istoria omenirii există două curente culturale, anume al iranianismului, care s-a manifestat în Iran şi regiunile din jur, și este definit de principiul libertăţii, şi curentul cuzitismului, care s-a dezvoltat în Egipt, Babilon, India de sud, China, și este caracterizat de spiritul analitic, raţional, și de construirea unor mari edificii. Punctul central al teoriei sale este că grecii şi romanii au fost influenţaţi de cuziţi şi că s-a dezvoltat tot acest edificiu al creştinismului prin elaborarea de dogme, canoane, prin construirea de biserici, câtă vreme ruşii sunt exponenţi ai curentului iranianismului şi trăiesc cu dragoste şi libertate în comunitatea creștină. Astfel, a dezvoltat teoria – şi acest lucru e important – că teologia scolastică a depăşit teologia patristică, iar teologia rusă le-a depăşit pe amândouă aceste teologii.

Împotriva acestei teorii periculoase a reacționat cel mai mare teolog rus al secolului al XX-lea, Părintele Gheorghi Florovski, pe care ruşii l-au criticat cât a trăit, și care propovăduia prin scrierile sale „întoarcerea la Părinţi” şi vorbea în același timp despre „sinteza neopatristică”, că trebuie, adică, cercetați şi Părinţii mai noi, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi Părinţii filocalici. Cu alte cuvinte, acest mare teolog a combătut teoria că teologia patristică s-a încheiat în secolul al VIII-lea și declara că teologia patristică continuă până în ziua de azi prin noi Părinţi şi că nu putem susţine că teologia scolastică este o depăşire a teologiei patristice, iar teologia rusă este o depășire a celor două teologii.

Cert este că astăzi există toate aceste patru curente: teologia patristică, cea scolastică sau neoscolastică, teologia biblică şi teologia rusă. Acest lucru creează confuzie şi conduce, fireşte, la o criză teologică.

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=48660


* Cei doi termeni se referă la relația dintre doctrină (lex credendi) și închinarea liturgică (lex orandi). [n.trad.]


Sursa: Parembasis

† Ieremia, Mitropolitul Gortinei și Megalopolei: Despre „Sfântul și Marele Sinod” care se va întruni (II)

— preluare de pe “Mărturie athonită” —

Despre „Sfântul și Marele Sinod” care se va întruni (II)

  1. În predica mea anterioară, frați creștini, v-am vorbit despre „Sfântul și Marele Sinod”, așa cum l-au numit, care este vorba să se întrunească anul acesta în ziua Cincizecimii.

În acea predică v-am spus că Biserica noastră întotdeauna convoacă Sinoade ecumenice, pentru a condamna ereziile care au apărut și pentru a reglementa diferitele probleme și subiecte care s-au ivit. Și v-am mai spus atunci că deja s-a întârziat convocarea unui Sinod ecumenic în zilele noastre, pentru că a apărut, chiar cu mult dinamism, marea erezie a ecumenismului și așteptăm condamnarea lui de către un Sinod ecumenic. De aceea am primit cu bucurie vestea convocării unui Sinod ecumenic.

  1. Dar am spus că în mulți precumpănește o îndoială referitor la acest Sinod, care e vorba să fie convocat în curând, deoarece Conferințele care s-au ținut în vederea acestui Sinod nu dau o bună garanție, fiindcă se vede în ele o atmosferă de duh ecumenist. De aceea, în predica noastră anterioară, am îndemnat la rugăciune ca Părinții episcopi care vor participa la Sinod să fie luminați, pentru a vorbi și a hotărî potrivit învățăturii Sfinților Părinți ai anterioarelor Sfinte Sinoade ecumenice. Astfel și acest Sinod ecumenic va fi în aceeași linie cu acelea. Am spus însă și o spunem din nou că, dacă Sinodul care e vorba să se întrunească va hotărî împotriva învățăturii Sfinților Părinți ai Bisericii noastre, îl vom respinge.

  2. Pentru ca viitorul Sinod să fie în acord cu linia Sfinților Părinți, va trebui să fie următor al Sinodului IX ecumenic, care a s-a întrunit în 1351 în Constantinopol și a care a condamnat erezia papistașului Varlaam, care spunea că energiile lui Dumnezeu sunt create. Această erezie este mare și gravă. Așa cum Arie în secolul IV spunea hula că Hristos este zidire, tot astfel și apuseanul Varlaam spunea că energiile lui Dumnezeu, adică Harul lui Dumnezeu, sunt create. Dacă însă Harul lui Dumnezeu este creat, atunci cum vom izbuti mântuirea noastră și cum ne vom îndumnezei? Creatul nu mântuiește. Astfel, pentru a se înfrunta această erezie gravă, a fost convocat în Constantinopol, în anul 1351, un Sinod ecumenic care a condamnat erezie și l-a îndreptățit pe Sfântul Grigorie Palama, care în baza Sfintei Scripturi și a învățăturii anteriorilor Sfinți Părinți, a propovăduit că energiile dumnezeiești sunt necreate. Acest Sinod de la Constantinopol este ecumenic, pentru că s-a îndeletnicit cu importantul subiect dogmatic al dumnezeieștilor energii. În acest subiect se rezumă toată teologia ortodoxă și se ciocnesc Ortodoxia cu tradiția franco-latină.

Acest Sinod din 1351 este ecumenic și pentru că a primit hotărârile Sinoadelor anterioare. Așadar și viitorul Sinod ce urmează să se întrunească la Cincizecime trebuie să primească hotărârile acestui Sinod de la Constantinopol și să-l recunoască ca ecumenic.

Adică, va trebui să condamne rătăcirile papismului, care au fost condamnate și de anteriorul Sinod VIII ecumenic de la Constantinopol din timpul patriarhului Fotie (879-880). Numai atunci, frați creștini, Sinodul pe care-l așteptăm va fi adevărat „Sfânt”. Și va purta caracteristicile unui Sinod „ecumenic” când va veni ca următor al celor două Sinoade anterioare întrunite la Constantinopol, al VIII-lea și al IX-lea, care au condamnat rătăcirile papismului. Numai atunci acest Sinod îl vom primi cu toată inima și va fi respectat.