VIDEO CU “ANATEMELE” MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU — Protopresbiter Teodoros Zissis: ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/video-cu-anatemele-mitropolitului-serafim-de-pireu-printre-cei-dati-anatemei-papa-benedict-al-16-lea-rabinii-musulmanii-iehovistii-si-ecumenistii-duminica-ortodoxiei-2012-%CE%B4/

VIDEO CU “ANATEMELE” MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU. Printre cei daţi anatemei: papa Benedict al 16-lea, rabinii, musulmanii, iehoviştii şi … ECUMENIŞTII!!! (DUMINICA ORTODOXIEI 2012) – UPDATE CU TRANSCRIPTUL FILMULUI

Mitropolitul Serafim de Pireu, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii praznicale din Duminica Ortodoxiei din acest an (2012), a anatematizat printre alţi eretici vechi  pe ereticii monofiziţi, monoteliţi şi monergişti, pe Dioscor şi Sever, pe Varlaam şi Achindin, dar şi pe papa Benedict al 16-lea şi pe cei ce se împărtăşesc cu el, pe Martin Luther, Calvin, Zwingli şi regele Henric al VIII-lea şi toate ramurile protestantismului, pe rabinii iudaismului şi pe musulmanii care hulesc Sfânta Treime, ca  şi pe membrii societăţii anonime „Turnul de veghere” – martorii lui Iehova, pe cei care nu primesc Sfintele Sinoade a toată lumea – al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea, şi în cele din urmă pe cei care predică şi învaţă panerezia ecumenismului sincretist – inter-creştin şi inter-religios.

ÎN CONTINUARE, TRANSCRIPTUL FILMULUI:

ANATEMATISMELE MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU

ÎN DUMINICA ORTODOXIEI – 2012

– TRANSCRIPTUL ÎNREGISTRĂRII VIDEO –

 

        „Lui Arie, întâiul luptător împotriva lui Dumnezeu şi începătorul eresurilor, anatema!

          Lui Petru Gnafevs, celui fără de minte, care zice „Sfinte fără de moarte, Cel Ce Te-ai răstignit pentru noi…”, anatema!

          Lui Macedonie, necredinciosul şi pnevmatomahul şi lui Nestorie, prigonitorul de Dumnezeu, care a spus că Sfânta Treime a pătimit, precum şi necredinciosului şi nebunului Valentin, anatema!

          Nebunilor Pavel de Samosata şi Teodot, şi celor de un gând cu el, şi celuilalt Nestorie, anatema!

          Lui Petru, înfricoşătorul eretic, care a fost numit şi Lykopetru, [adică lupul-Petru], lui Eutihie şi Savelie rău-cugetătorilor, anatema!

          Lui Iacov Armeanul – Zanzalo, lui Dioscor, Patriarhul Alexandriei şi lui Sever, Patriarhul Antiohiei, necredincioşilor, împreună şi lui Serghie, Pavel şi Pir, cei de un gând cu ei, împreună şi lui Serghie, ucenicul lui Lykopetru, anatema!

          Tuturor eutihienilor şi monoteliţilor şi iacobiţilor şi tuturor ereticilor, anatema!

          Lui Varlaam şi lui Anchindin, precum şi adepţilor şi urmaşilor lor, anatema!

          Lui Benedict al XVI-lea, decăzutului ereziarh, care  – potrivit Canoanelor – nu este papă şi patriarh al Romei celei vechi şi celor care se împărtăşesc cu el, anatema!

          Lui Martin Luther, lui Jean Calvin, lui Ulrich Zwingli, şi lui Henric al VIII – lea, necredinciosului rege, şi celor care s-au adunat împreună cu ei, ramificaţiilor eretice ale protestantismului, anatema!

          Celor care neagă şi hulesc Preasfânta, Cea de-o-fiinţă, Nedespărţita şi de Viaţă-Făcătoare Treime, rabinilor iudaismului, musulmanilor şi membrilor Societăţii anonime de broşuri „Turnul de veghere” a Martorilor lui Iehova, anatema!

          Celor care resping Sfintele Sinoade Ecumenice al IV – lea, al V – lea, al VI – lea şi al VII – lea, monofiziţilor, monoteliţilor şi monergiştilor, anatema!

          Celor care predică şi învaţă pan-erezia ecumenismului sincretist – inter-creştin şi inter-religios, anatema!”

Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfântul Marcu al Efesului”

CITIŢI ŞI:

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-impotriva-ecumenismului-fulminanta-marturisire-la-duminica-ortodoxiei-de-trei-ori-axios-sa-ia-exemplu-si-episcopii-nostri/

http://acvila30.ro/protopresbiter-teodoros-zissis-in-pireu-duminica-ortodoxiei-s-a-praznuit-la-modul-autentic/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-la-duminica-ortodoxiei-2012-papei-benedict-al-xvi-lea-anatema/

http://acvila30.ro/a-aparut-cartea-mitropolitul-serafim-de-pireu-%E2%80%9Edrept-invatand-cuvantul-adevarului/

http://acvila30.ro/9-martie-2012-onomastica-episcopului-meliton-de-marathon-cu-participarea-mitropolitului-serafim-de-pireu-ro-greek-photo/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-%E2%80%9Ehalul-cel-mai-de-jos-acceptarea-dreptului-englez-interviu-acordat-periodicului-epikaira-update-traducerea-integrala/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-sionistii-pregatesc-drumul-pentru-venirea-lui-antihrist-video-greek-se-va-updata-in-cursul-zilei-cu-traducerea-integrala/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-papadimos-si-a-asumat-un-serviciu-video/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-a-anuntat-infiintarea-unui-gimnaziu/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-a-vorbit-la-kontra-channel/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-a-slujit-liturghia-sfantului-apostol-marcu-momente-de-la-praznuirea-sfantului-tarsizie-in-catacomba-sfintilor-doctori-fara-de-arginti-din-karava/

http://acvila30.ro/mitropolia-de-gortina-l-a-onorat-pe-mitropolitul-de-pireu/

http://acvila30.ro/sfanta-mitropolie-de-gortina-a-fost-vizitata-de-catre-mitropolitul-serafim-de-pireu/

http://acvila30.ro/vizita-inalt-preasfintitului-mitropolit-de-pireu-si-a-presedintelui-autoritatii-portuare-pireu-la-cantine/

http://acvila30.ro/comandantul-flotei-de-razboi-in-vizita-la-mitropolitul-serafim-de-pireu/

http://acvila30.ro/ambasadorul-ucrainei-la-mitropolitul-de-pireu/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-alaturi-de-egumenul-efrem/

http://acvila30.ro/mesajul-mitropolitului-serafim-de-pireu-la-sfintii-trei-ierarhi-2012/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-%E2%80%9Ein-aceasta-epoca-atat-de-tulbure-este-nevoie-de-intoarcerea-tuturor-la-domnul-iisus-hristos/

http://acvila30.ro/intalnirea-mitropolitului-de-pireu-cu-ministrul-protectiei-si-ministrul-adjunct-al-marinei/

http://acvila30.ro/25-iulie-2011-mitropolitul-serafim-de-pireu-faimosii-guru-papa-si-aloijius-stepinatz-nu-pot-fi-sfinti-sfintenia-este-o-realitate-incontestabila-doar-in-biserica-ortodoxa/

—–

— o a doua preluare, explicativă, de pe “Pelerin ortodox” —

Protopresbiter Teodoros Zissis: ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC

Protopresbiter Teodoros Zissis: ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC

Citiţi şi:

MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI – FULMINANTĂ MĂRTURISIRE LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2012 [DE TREI ORI „AXIOS!!!”. SĂ IA EXEMPLU ŞI EPISCOPII NOŞTRI.] (text integral)

Protopresbiter Teodoros Zisis,

ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC

 

1.   Anatemele sunt o măsură pastorală a iubirii

CU ADEVĂRAT, zi de bucurie şi de veselie la modul deplin a fost Duminica Ortodoxiei, aşa cum am prăznuit-o în Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din centrul oraşului Pireu, sub protia mărturisitorului Mitropolit de Pireu, kir Serafim şi împreună liturghisind preoţii şi diaconii sfintei biserici, precum şi protopresbiterii şi profesorii emeriţi, părintele Gheorghios Metallinos şi subsemnatul, în semn de cinstire.

    Bucuria tuturor ortodocşilor de fiecare dată când au prăznuit Duminica Ortodoxiei de veacuri, întru pomenirea înălţării sfintelor icoane în anul 843, în Constantinopol, a fost neumbrită [cutezătoare] şi întreagă, deoarece se adeverea aprecierea că minciuna ereziei nu poate să se impună definitiv asupra adevărului dogmelor credinţei, chiar dacă Biserica este chinuită o mare perioadă de timp, aşa cum s-a întâmplat cu iconoclasmul, care a dominat vreme de nouăzeci de ani în cele două faze ale lui, din veacul al optulea şi din veacul al nouălea (726-787 şi 815-843). Bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei se arată întotdeauna cu consecvenţă, luminând şi strălucind în lumina Adevărului Biserica lui Hristos. Acesta, de altfel, a fost şi scopul consacrării acestui praznic al Ortodoxiei de către episcopii şi monahii mărturisitori de atunci.

   Aşa cum spune Sinaxarul praznicului au fost proclamaţi şi lăudaţi nominal binecinstitorii şi ortodocşii şi, din contră, necinstitorii şi kakodocşii au fost condamnaţi şi anatematizaţi nominal, nu din răutate, înverşunare şi ură împotriva ereticilor, ci din grijă pedagogică şi dragoste pastorală, aşa încât ereticii, fiind mustraţi, să se pocăiască şi să denunţe rătăcirea, iar îndeosebi să fie păziţi ceilalţi credincioşi de posibilitatea urmării rătăcirii. Părinţii şi sfinţii aveau dragoste autentică şi sinceră şi nu falsa pace şi falsa iubire a actualilor făţarnici de astăzi, care sunt deranjaţi de anateme şi se prezintă astfel mai buni decât Sfinţii Apostoli şi decât Sfinţii Părinţi, care din dragoste mustră şi pedagoghisesc / educă. Spune Sinaxarul: „Şi tot  aşa s-au întors din nou în Biserică (după procesiune) şi au săvârşit Dumnezeiasca Liturghie, aşezând la locul lor sfintele şi cinstitele icoane cu ajutorul unor bărbaţi cu o viaţă deosebit de sfântă. Apoi au fost cinstiţi cei evlavioşi care au crezut drept şi au fost îndepărtaţi şi predaţi anatemei cei neevlavioşi şi care n-au primit cinstirea sfintelor icoane. Şi de atunci au hotărât aceşti sfinţi mărturisitori ca în fiecare an să se facă aşa această sfântă prăznuire, ca nu cumva să cădem din nou în aceeaşi rătăcire”.

 

2.      Acum am căzut într-o necredinţă mai mare decât iconoclaştii.

 

    Din nefericire, bucuria noastră în ultimele decenii, când am prăznuit Duminica Ortodoxiei, n-a fost lipsită de umbră şi cu totul veselă, deoarece turma ortodoxă este chinuită şi devorată de lupii unei erezii, mult mai rea decât iconoclasmul, ai ereziei ecumenismului. Şi erezia ecumenismului este mult mai rea, deoarece în afară de erezia iconoclasmului, pe care o conţine, a plăsmuit o erezie eclesiologică mai rea, care răstoarnă din temelii principiile Bisericii celei „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică”, a cărei exclusivitate şi unicitate o neagă, susţinând că Biserica nu s-a mai păstrat undeva, ci toate ereziile împreună cu Biserica Ortodoxă constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este erezia cea mai rea şi mai periculoasă din toate epocile.

 

          Cei ce dintre ortodocşi sunt sclavi ai ecumenismului nu ştiu că protestantismul, întemeietorul şi principalul promotor al ecumenismului, prin ,,Consiliul Mondial al Bisericilor”, este iconoclast, că a izgonit sfintele icoane din biserici, că este aniconic [ἀνεικονικός], ca şi iudaismul şi islamul, care i-au influenţat pe vechii iconoclaşti? Nu ştiu că este împotriva cinstirii sfinţilor şi a moaştelor? Că îndeosebi este împotriva cinstirii Preasfintei Stăpânei noastre şi Născătoarei de Dumnezeu, a pururea Fecioarei Maria, pe care noi, ortodocşii, pe toată perioada anului o lăudăm în cântări şi o slăvim, iar în mod deosebit acum prin împărţirea în cinci vineri a slujbei Heretisirilor Imnului Acatist [este vorba despre Acatistul Buneivestiri, care în Bisericile de limbă greacă se citeşte fragmentar în primele cinci vineri din Postul Mare – n.tr.]? Cum acceptă aceştia să coexiste şi să se alăture, în aşa-numitul Consiliu al Bisericilor, duşmanilor sfintelor icoane, ai sfinţilor, în general, şi ai cinstitelor moaşte, duşmanilor Maicii Domnului, celor pe care Biserica îi anatematizează, nu doar prin citirea anatemelor Sinodiconului Ortodoxiei, ci şi prin întreaga ei imnografie? Justeţea pastorală şi pedagogică a măsurilor Bisericii se vede şi din aceea că partizanii ecumenismului nu suportă puterea anatemelor, nu suportă să fie  mustraţi de învăţătura antieretică şi critică a Sfinţilor Părinţi, nu suportă nici măcar noţiunea de erezie. De aceea au şi abolit lectura anatemelor în mod sinodal din anul 2005, deoarece îşi dau seama că se auto-anatematizează; de aceea îi dau la o parte prin post-patristică pe Sfinţii Părinţi, care-i denunţă nominal şi-i descoperă pe eretici, de aceea au abolit şi noţiunea de erezie, acceptând ca biserici pe vechii monofiziţi, dar şi pe actualele mari erezii ale papismului şi protestantismului. Aşadar, acolo unde Duminica Ortodoxiei a fost prăznuită prin astfel de recunoaşteri – în Constantinopol, în Alexandria, în Antiohia, la Ierusalim, la Moscova, la Atena şi oriunde în altă parte – nu a fost „o zi de bucurie şi de veselie la modul deplin, deoarece nu s-a evidenţiat bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei”, ci teatru şi ipocrizie, un amestec al adevărului cu minciuna, un amestec sincretist. [Am tradus prin “amestec sincretist” expresia “συγκρητιστικός ἀχταρμᾶς”; mai exact însă, “ἀχταρμᾶ” desemnează un amestec de elemente ce în niciun chip nu pot fi amestecate” – n.tr.]

 

3. Prăznuirea din Pireu are o importanţă bisericească istorică.

 

          Neîntrerupta continuitate ortodoxă a prăznuirii Ortodoxiei a trăit-o Biserica în Sfânta Mitropolie de Pireu, în sfânta biserică „Sfânta Treime”. Acolo, cu adevărat, a fost „o zi de bucurie şi de veselie la modul deplin” din următoarele motive. Întâi, deoarece curajosul, mărturisitorul şi martirul după conştiinţă Mitropolit de Pireu, kir Serafim, a citit cu glas tare anatemele împotriva ereticilor, pe care cei mai mulţi episcopi şi ceilalţi clerici le trec sub tăcere. În mod nominal a citit anatemele împotriva monofisiţilor Dioscor şi Sever, pe care anumiţi profesori, fiind lipsiţi de evlavie şi blasfemiind împotriva Sfintelor Sinoade şi a Sfinţilor Părinţi, îi prezintă ca ortodocşi. Şi lucru cel mai important, unic, vrednic şi demn de Sfinţii Părinţi: împreună cu vechii eretici, care sunt anatematizaţi în Sinodiconul Ortodoxiei, a anatematizat şi ereziile contemporane ale papismului, protestantismului şi panereticului ecumenism. Bravo!, curajului şi dreptei-cugetări! Biserica a vorbit prin gura Mitropolitului de Pireu.

          Înainte de acest moment, s-a citit în locul dumnezeieştii propovăduiri [predicii] Enciclica Pastorală, pe care a trimis-o turmei Sfintei Mitropolii de Pireu, în care pentru prima dată în ultimii ani se prezintă şi se analizează public şi oficial, de ce ecumenismul nu este o simplă erezie, ci pan-erezie, după caracterizarea Noului Cuvios al Bisericii noastre, teologul sârb, Sfântul Iustin Popovici.

          Acolo deci, în sfânta biserică a Sfintei Treimi din Pireu, a fost prezentă Biserica Luptătoare şi cea Cerească. S-au bucurat împreună cu noi mulţimile de sfinţi mărturisitori şi martiri, marii sfinţi, care s-au luptat împotriva ereziilor, apărători şi luptători pentru sfintele icoane, îndeosebi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cei ce s-au luptat împotriva papismului şi a descendenţilor lui – protestanţii, precum şi mulţi cuvioşi stareţi şi sfinţi contemporani, care s-au luptat împotriva panereticului ecumenism. Au existat şi alte perioade în istoria Bisericii, în timpul cărora Ortodoxia nu s-a păstrat în marile centre bisericeşti, ci în eparhiile mai mici, în mănăstiri şi de către clerici şi monahi izolaţi. Dorim ca acest exemplu al Mitropolitului de Pireu să afle imitatori şi să se înmulţească în anii următori. Să binevoiască Dumnezeu să fie alungat norul panereziei ecumenismului, care ne umbreşte, ca să strălucească şi să lumineze din nou Biserica lui Hristos de bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei.

 

Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfântul Marcu al Efesului”; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2012/03/blog-post_4716.html  

 

Sf IGNATIE Briancianinov – PREDICĂ LA DUMINICA ORTODOXIEI: Despre folosul anathemei!

— preluare de pe blogul “Dogmatica empirică” —

Sf IGNATIE Briancianinov – PREDICĂ LA DUMINICA ORTODOXIEI: Despre folosul anathemei!

Predică la Duminica Ortodoxiei

Sf. Ignatie Brianceaninov

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. „Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci”.

Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.

Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare.

Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi.

Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.

Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.

Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească – această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea credinţă.

Apostolul înşiră între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia – hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit… au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună… pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 25-26).

„Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat.

Când cartea lui de cântece, „Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. „Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt. Asemenea „Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomenesc.

Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.

Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. „Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Teoforul, „căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii”. Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţa să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere.

În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge.

Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Insuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit.

Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţa de a săvârşi păcatele trupeşti cu trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni.

A căzut din cer, spune Prorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului… fi-vei lepădat în munţi ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).

Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hula împotriva Lui.

Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte.

Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.

La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat.

Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.

Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?

Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!

Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.

Impăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.

Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al minţii -prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: „Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor, şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani”.

Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana.

Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.

Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.

Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.

Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.

Biserica vesteşte: „Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”.

„Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu: anatema”.

„Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema”.

„Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”.

„Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema”.

„Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema”.

„Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioară Măria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema”.

„Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Proroci şi pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema”.

Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi rămâne în cuvântul Meu, vesteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32).

A rămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va lepăda cu hotărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile lepădate şi de oamenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea şi curăţia ei. „In neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.

SURSA: http://www.credo.ro/predica-Duminica-Ortodoxiei-Sfantul-Ignatie-Brianceaninov.php

MONAHUL TEOCLIT DIONISIATUL: SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

MONAHUL TEOCLIT DIONISIATUL: SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA

Sfântul Grigorie Palama

Preasfânta Biserică Ortodoxă nu a aşezat fără un scop foarte adânc, tocmai la începutul Sfintei Patruzecimi, Duminica Ortodoxiei şi pe Sfântul Grigorie Palama. Prin aceste două sărbători vrea să ne amintească de două poziţii fundamentale şi de două ţeluri urmărite în creştinism: ortodoxia credinţei şi sfinţenia vieţii, pe de o parte, iar pe de altă parte legătura inseparabilă dintre teologie şi sfinţenie, dintre dogmă şi Viaţă. Aşa încât să fie cu neputinţă existenţa teologiei fără sfinţenie şi a dogmaticii fără Viaţă.

Pentru ca cineva să se considere pe sine teolog, fiind însă lipsit de experienţe duhovniceşti personale şi descoperiri, are nevoie de o neruşinare prisositoare. Dacă apelăm la „istoria” teologiei ortodoxe nu vom vedea altceva decât sfinţenia drept caracteristică a reprezentanţilor acestei teologii.

Primul „Teolog ortodox” este Hristos. Din El, ca dintr-un izvor al Teologiei au scos învăţătură dumnezeieştii Lui apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Fără sfinţenia vieţii, fără o inimă curăţită de patimi, teologia este, în viziunea Părinţilor, de neconceput. Ce ar fi fost Sfântul Grigorie Palama fără cele două decenii în Sfântul Munte, fără lacrimile şi rugăciunile lui? Poate că un mare filozof, un mare antolog al teologiei, dar Teolog ortodox nu. Teologia reprezintă iradierea Sfântului Duh în sufletele curăţite şi iluminate.

Aşa cum în sânul Bisericii mulţi creştini şi-au falsificat viaţa, tot aşa, în paralel cu Teologia adevărată şi autentică, s-a dezvoltat şi o teologie contrafăcută pe care o slujesc cei trufaşi şi necuraţi la suflet. Nu mă gândesc la eretici şi la erezii, ci la cei care teologhisesc fără sfinţenia vieţii. La cei pe care Sfinţii Părinţi i-au numit profanatori. Şi, precum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, „nimic nu este mai sărac decât mintea care filozofează despre cele dumnezeieşti fără dumnezeiasca iluminare”.

Răul acesta a ajuns astăzi la culme. Teologia a devenit o simplă ştiinţă, un fel de filozofie religioasă. Dintr-o experienţă mistică şi iluminare dumnezeiască s-a transformat într-o problemă de dialectică, într-o categorie a gândirii umane.

Zice-se că răul a început din Apus. Lucrul este adevărat. Roma a avut întotdeauna întâietatea. Dar fenomenul, nu cel istoric, ci cel duhovnicesc este prezent în toate „Bisericile”, precum şi în Ortodoxie, acolo unde teologia a sfârşit prin a fi slujită de o gândire influenţată de inima împătimită şi lipsită de iluminare.

De bună seamă altceva este Teologia ortodoxă autentică, patristică, care constituie temelia Bisericii noastre şi rămâne în mod nestrămutat patristică, şi altceva teologii nepatristici care, cu raţionalismul lor şi cu ale lor „basme lumeşti şi băbeşti” (1 Tim. 4, 7) despre ecumenism, îi aruncă pe credincioşi în confuzie. Noi, spre deosebire de catolicismul latin şi de protestantismul care se trage din el, am păstrat teologia patristică în Duhul Sfânt ca expresie oficială a Ortodoxiei. Apusul a naufragiat în raţionalismul său pe care l-a îmbrăţişat ca pe un instrument dialectic de cercetare şi de exprimare a adevărurilor mai presus de cuvânt. Sau, ca să fim mai precişi, protestantismul şi-a însuşit un raţionalism radical, iar catolicismul latin a amestecat în Teologia predată de Dumnezeu, o dialectică abundentă prin care a fost apoi târât în erezii.

***

Sfântul Grigorie Palama, autentic Teolog dogmatic al tradiţiei ortodoxe a luptat cu tărie împotriva metodei dialectice şi a arătat care este singura cale teologică printr-o demonstraţie întemeiată pe învăţătura Bisericii.

Întreaga lui învăţătură se caracterizează prin stăruinţa în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, adică în adevărul revelat. De pe această poziţie a luptat împotriva catolicismului latin, care din mândrie şi îngâmfare, a introdus demoni noi în Teologia predată de Dumnezeu. Tocmai acestui punct i se datorează în principal deosebirea de vederi dintre Răsărit şi Apus. Anume că papismul a îndrăznit să încropească metode dialectice în locul stăruinţei pline de cinstirea şi smerenia cuvenită în adevărurile mai presus de cuvânt ale Bisericii. Şi cu toate că au trecut zece veacuri la rând de la Schismă, toate încercările de unire făcute din timp în timp nu au reuşit nimic. Dar nici nu se va reuşi ceva dacă catolicismul latin nu va părăsi joaca omenească cu cuvintele şi nu va primi întru smerenie toate cele pe care le-a dispreţuit şi sunt crezute de obşte azi, după zece secole de la Schismă.

Să nu ne înşelăm. Nimeni nu este îndreptăţit să teologhisească în Biserică după bunul lui plac. Toţi câţi îndrăznesc să strice învăţătura ortodoxă „mai mare osândă vor lua”. Acrivia Sfinţilor Părinţi în ceea ce priveşte credinţa se datorează adâncii lor cinstiri faţă de adevărurile veşnice ale lui Dumnezeu, pe care le-au trăit cu consecvenţă. În timp ce Biserica Ortodoxă de Răsărit a rămas „filozofând cu mrejele”, adică apostolic – după cuvântul lui Grigorie Teologul – cea Apuseană, amăgită de vrăjitoarea Circe a raţionalismului, „filozofează aristotelic”. Iar prăpastia nu se va închide dacă Apusul, papistaş şi protestant, nu-l va părăsi pe „sfântul” Aristotel, pentru smeriţii pescari de pe Marea Tiberiadei.

***

Aşadar care este mesajul Sfântului Grigorie Palama pentru vremea noastră? Credinţă în învăţătura în Duhul Sfânt a Bisericii noastre Ortodoxe. Iar această credinţă are ca rezultat primirea dogmelor şi trăirea învăţăturii ei duhovniceşti. Neschimbat şi neclintit.

Nici o altă slujire faţă de preasfânta noastră Biserică nu este azi atât de importantă pe cât este adânca cinstire „faţă de propovăduirea Apostolilor şi faţă de dogmele Părinţilor”, precum şi familiarizarea prin fapte, după putere, cu experienţele lor duhovniceşti.

Marele Palama a fost prins în slujirea acestui scop dublu, dovedind legătura de nedezlegat dintre dogmă şi duhovnicie atunci când monahul Varlaam din Calavria a atacat atât învăţătura dogmatică a Ortodoxiei cât şi pe cea duhovnicească.

Dar ciocnirea întâmplătoare (?) pe teren teologic între Sfântul Grigorie şi italianul Varlaam au avut acest rezultat pozitiv: să arate că catolicismul latin nu numai că a alunecat în atâtea erezii, dar şi că a ajuns prizonierul unei insuportabile tiranii a raţiunii, care-l împinge mereu din rătăcire în rătăcire. Tocmai de aceea polemica Sfântului s-a întors împotriva diferitelor erezii latine de care au început, în cele din urmă, să-şi dea seama şi ei înşişi, dar binenţeles, n-o mărturisesc.

Sufletul sfinţit şi măreţ al lui Palama a rămas de neînduplecat până la sfârşit în lupta pentru credinţa atacată. A trecut la Domnul cu pana în mână. De bună seamă îi va fi milă, în lumea luminii necreate, de acei pseudo-teologi care în numele „iubirii” false şi fără de Dumnezeu trădează preasfânta noastră Ortodoxie.

Iată ce spune în „Decalogul” său despre eterodocşi acest vas al tuturor virtuţilor, care îl avea pe Hristos în inima sa: „Dacă dragostea către părinţii tăi eterodocşi ţi se face piedică pentru  adevărata şi mântuitoarea credinţă, atunci nu numai să fugi de ei, ci şi să-i urăşti, şi nu numai pe ei, ci şi pe toate rudeniile şi pe toţi prietenii ce te-ar despărţi de Dumnezeu …”.

Iată răspunsul pentru cei ce au o iubire „mai mare” decât Sfinţii noştri Părinţi!

Să ne rugăm neîncetat potrivit învăţăturii acestui mare Sfânt, ca să ni se deschidă ochii sufletului închişi de patimi, să vedem uimitoarea lumină necreată a dumnezeieştii noastre Ortodoxii. Ca să o iubim şi să o împărtăşim şi rătăciţilor care se află în afara sfintelor ei sânuri, ca adevăr, cale şi viaţă. Cu solirile apărătorului nebiruit al Teologilor, ale propovăduitorului harului, ale dumnezeiescului Palama, pe care latinii l-au afurisit!…

Sursa: Din volumul Monahou Theoklitou Dionysiatou, Athonika anthe, vol 2, ed. Asteros, Athena, 1996, pp. 290-294. VIA

http://www.pemptousia.ro/2012/03/sfantul-grigorie-palama/

Pr. Constantin Sturzu: De ce este atât de aspru Postul Mare

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/de-ce-este-atat-de-aspru-postul-mare

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Foto: Claudiu Pântea

1) Pentru că suntem prea îngăduitori cu noi înşine

Greutatea unui post este percepută în funcţie de cum se raportează omul la el însuşi: asprimea postirii este invers proporţională cu îngăduinţa pe care o manifestăm faţă de noi. Cu cât cineva este mai necruţător cu patimile sale, cu cât îşi înfrânează mai mult mintea, pântecele şi toate simţurile, cu atât i se va părea mai uşor postul. Postul e, în acest caz, un soi de examen trecut cu brio de studentul care s-a pregătit pe tot parcursul unui semestru, nu doar în sesiune. La cealaltă extremă, maxima îngăduinţă, faptul că nu ne refuzăm aproape niciodată nimic e de natură să facă din post un soi de chin, o corvoadă. În această a doua situaţie ne asemănăm acelor copii cărora nu li se interzice nimic, pe principiul că nu trebuie să li spună niciodată NU, ci trebuie lăsaţi să-şi „dezvolte” personalitatea. Astfel de copii vor creşte cu iluzia că totul le este permis sau că pot obţine orice, important e să-şi dorească suficient de mult. Evident, aceştia vor suferi crunte dezamăgiri în viaţă.

Or, omul care e stăpân – cu ajutorul lui Dumnezeu – peste întreaga sa fiinţă nu-şi face nici un fel de iluzii şi nu se lasă condus de pofte, sedus de ispite, împovărat cu gânduri. E un om liber cu adevărat şi postul nu i se pare o sumă de restricţii pentru că, propriu-zis, nu i se poate lua nimic: un astfel de creştin ştie că nu are ceva al său şi că poate pierde în orice clipă totul. El e în permanenţă recunoscător lui Dumnezeu, Cel de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacov 1, 17). Mai pe româneşte, ce-i poţi lua unui asemenea om, boii de la bicicletă? El nici asupra „bicicletei” nu are pretenţii de proprietar. Şi nici măcar asupra propriei sale vieţi.

A posti înseamnă să renunţi la tot pentru Dumnezeu, ca să poţi primi de la Dumnezeu totul.

2) Pentru că nu căutăm blândeţea

Toate puterile noastre sufleteşti ar trebui să ne slujească, să ni le supunem cu ajutorul lui Dumnezeu. Când păcătuim, ele se sălbăticesc şi ne fac pe noi aspri şi necruţători. Ajungem să purtăm ură celor din jur, să judecăm, să fim mânioşi, să lovim şi să ucidem. A posti înseamnă a nu mai hrăni poftele cele sălbatice, ci a le domoli. Un om care-şi topeşte trupul cu post nu mai are chef de sfadă. Şi nici nu-l mai interesează capra vecinului.

Aşa cum ne vine greu să îmblânzim o fiară sălbatică, tot aşa ne poate fi de greu să ţinem postul. „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), ne învaţă Hristos. Dar blândeţea pe care ne-o predă Domnul nu înseamnă lipsă de reacţie, toleranţă tâmpă, zâmbet bleg. Nu. Blândeţea pe care suntem chemaţi să o dobândim include stăpânire de sine, inimă largă şi bucurie la vederea aproapelui. Postirea nu e doar o eliberare de patimi şi o „reglare de conturi” cu cele materiale. Este – poate chiar în primul rând – un mod de a face celuilalt loc în viaţa ta. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5) poate fi tradus şi prin: Cei ce-i vor cuprinde pe toţi în inima lor, aceia vor primi să cuprindă tot universul, toată creaţia.

A posti înseamnă să nu mai vrei să trăieşti, ci să mori câte puţin în braţele Vieţii.

3) Pentru că s-a înăsprit chipul nostru

Postul e ca o oglindă, ne arată exact aşa cum suntem. Dacă mergem ţanţoşi prin lume, fălindu-ne cu reale sau închipuite calităţi, să nu ne mirăm prea tare atunci când, postind, dobândim „urechi de auzit” cuvânt, ca în povestea lui Andersen: „Împăratul e dezbrăcat!”. Da, omul a fost zidit de Dumnezeu să fie împărat peste toată creaţia, dar el a ales să dezbrace haina cea dumnezeiască din rai şi a dobândit, în schimb, „îmbrăcămintea de piele” (Facerea 3, 21) a vulnerabilităţii şi a durerii, a bolii şi a morţii. Cu oricât de multe lucruri ne-am împăna [împăuna?] noi, e tot o patetică tentativă de a ne acoperi goliciunea cu frunze de smochin (Cf. Facerea 3, 7). Or, postul dă deoparte tot ceea e aşezat artificial peste inima noastră, ne arată că suntem goi, de fapt, în fiecare clipă în care nu suntem „îmbrăcaţi cu Hristos” (Cf. 3, 27).

Aşa cum nu punem imperfecţiunile chipului nostru pe seama oglinzii care ni le dezvăluie, tot aşa nu postul e „vinovat” pentru slăbiciunile şi urâţenia de care ne face conştienţi. Este esenţial să ne cunoaştem toată goliciunea şi, concomitent, să-L lăsăm şi pe Dumnezeu să ne cunoască, să pătrundă în intimitatea noastră. Altminteri, la întâlnirea faţă către faţă cu Mântuitorul, vom auzi acel cuvânt aspru: „Nu vă cunosc pe voi” (Cf. Matei 7, 23; 25, 12).

Cel ce posteşte este precum un orb care priveşte spre Hristos, până ce-L vede!

Arhim. Ioil Konstantaros: PREDICĂ LA DUMINICA A DOUA DIN POSTUL MARE – SFÂNTA ŞI MÂNTUITOAREA FRICĂ DE DUMNEZEU

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/arhim-ioil-konstantaros-lectura-apostolica-la-duminica-a-ii-a-din-postul-mare1-1/

Arhimandrit Ioil Konstantaros

LECTURĂ APOSTOLICĂ LA DUMINICA A DOUA DIN POSTUL MARE 

(Evrei 1, 10 – 2, 3)

Mari adevăruri dogmatice ne descoperă Sfântul Duh prin Apostolul Pavel, iar în acelaşi timp ne atrage atenţia necesară pentru a nu ne abate din drumul nostru drept şi în consecinţă să primim „dreapta răsplătire”.

Primul adevăr de bază este măreţia incomparabilă a Domnului nostru Iisus Hristos faţă de îngeri. Hristos este „Cel prin Care toate s-au făcut” – aşa cum atât de semnificativ mărturisim şi în Sfântul Simbol al Credinţei noastre. Este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, „Cel deofiinţă cu Tatăl”, Care a creat toate din nimic; atât cele văzute (cele pe care le privim şi continuu le descoperim), cât şi cele nevăzute pe care le „sesizăm” şi le trăim prin Dreapta noastră Credinţă, cum este de pildă întreaga lume a oştirilor îngereşti.

Desigur că, practic, aceasta însemnă că noi credincioşii nu trebuie să ne temem de absolut nimic în viaţa noastră, ci să luăm curaj şi putere din dumnezeiasca putere a Domnului nostru şi să ne continuăm calea noastră de nevoinţă. Şi, aşa cum este firesc, noi ştim că toate făpturile se vor învechi odată şi se vor schimba, Domnul însă va rămâne totdeauna viu în veci, iar împărăţia Lui nu va cunoaşte niciodată sfârşitul. „Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.   

De asemenea, un alt mare adevăr dogmatic la care medităm în lectura noastră apostolică este despre cum sfinţii îngeri, care sunt făpturi ale lui Dumnezeu, sunt „duhuri slujitoare”; adică unelte slujitoare ale Sfatului lui Dumnezeu, care sunt trimise de El ca să ne slujească, aşa încât noi să moştenim mântuirea. Şi ce teamă, fraţii mei, ar trebui să simtă fiecare credincios, atunci când conştientizează că din binecuvântata clipă a dumnezeiescului Botez a primit ca străjer-ocrotitor pe viaţă pe Îngerul lui păzitor! Atât de mult s-ar cuveni să ne preocupe acest gând, încât să ne facă să ne străduim mult în lupta cea sfântă a virtuţii şi a sfinţeniei! Şi doar această realitate a îngerului păzitor este suficientă să ne inunde sufletul de bucurii cereşti şi să ne umple întreaga existenţă cu un sfânt entuziasm.

Aşadar, dacă aşa stau lucrurile, ar trebui să luăm aminte. Şi chiar lucrul acesta ni-l subliniază foarte clar în continuare acelaşi mare apostol. Se cuvine, zice, să fim atenţi din ce în ce mai mult la dumnezeieştile cuvinte, deoarece există pericolul să fim târâţi  şi înşelaţi şi – vai! – să naufragiem duhovniceşte. Şi să nu creadă cineva că este chipurile puternic sau de neclintit. Iubiţii mei, este atât de uşor să ne abatem de la drumul nostru drept, încât nu vă imaginaţi! Este suficient ca doar o privire să aruncăm în realitatea persoanelor şi a faptelor, şi cu amărăciune ne vom încredinţa de mulţimea nenumărată a naufragiilor morale şi dogmatice, tocmai pentru faptul că mulţi inşi şi-au început viaţa creştină fără atenţia necesară şi fără resursele necesare. Iar una dintre primele resurse duhovniceşti este, fără îndoială, sfânta şi mântuitoarea frică de Dumnezeu.

Această necesară atenţie priveghelnică ne va mântui la propriu de valurile şi curentele al căror scop este să ne abată din drumul nostru duhovnicesc. Să amintim atât de anticreştinele idei sau modul de viaţă nestatornic şi cu două feţe – care e consfinţit de acum, aproape fără proteste chiar de către oamenii Bisericii – şi care îl îndobitoceşte pe om?

Să amintim de atât de multele predici eretice, care se propagă şi se retransmit sistematic de către mass-media sau să plângem pentru predicile ecumeniste ale „capilor”, care cu siguranţă provoacă cea mai mare stricăciune în sufletele credincioşilor şi ale necredincioşilor? Se pare că şi cuvântul Domnului nostru: „De va fi cu putinţă să înşele şi pe cei aleşi”, comparativ cu trecutul, se împlineşte îndeosebi în zilele noastre. Aşadar, trebuie atenţie. Atenţie pentru a asculta nu orice sau pe oricine, ci predica dreaptă şi autentică a Sfintei Evanghelii, aşa cum este ea exprimată de către Sfinţii noştri şi luare aminte şi ataşament faţă de Sfânta Lui Lege, ca în cele din urmă să nu ne pierdem sufletul nostru nemuritor; să dobândim veşnica Împărăţie care ne aşteaptă de la întemeierea lumii. Atenţie priveghelnică pentru că, în cele din urmă, orice încălcare şi neascultare a Legii Dumnezeieşti are ca urmare dreapta răsplătire a pedepsei.

Zică lumea ce vrea. Propovăduiască falşii teologi înşelaţi că chipurile iubirea lui Dumnezeu nu va lăsa pe nimeni să se piardă şi să se chinuiască în iad. Fraţii mei, aceasta este o predică demonică, al cărei scop este ca sufletele noastre nemuritoare să se chinuie veşnic în iad. Iubirea lui Dumnezeu cuprinde în acelaşi timp în ea şi dreptatea lui Dumnezeu, pe care cei neatenţi şi nepocăiţi o vor primi ca pe o dreaptă mânie. Şi tocmai pentru că suntem neputincioşi şi lesne schimbători şi tributari păcatului strămoşesc, ar trebui ca prin harul lui Dumnezeu să ne revenim imediat şi să ne pocăim, atunci când simţim că ceva nu merge bine în drumul nostru duhovnicesc.

Dea Sfântul Dumnezeu să înţelegem aceste adevăruri şi cu smerenie, dar şi prin luptă aspră, să rămânem pe binecuvântatul nostru drum al prea sfintei voinţe, care este îndrumată de către Însuşi Începătorul Credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos. Amin.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)

Sf. Nicolae Velimirovici: Predica la Duminica a II-a din Post – SĂ VENIM ŞI SĂ STĂM ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU CELUI VIU

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

Sf. Nicolae Velimirovici: Predica la Duminica a II-a din Post – SĂ VENIM ŞI SĂ STĂM ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU CELUI VIU

SF. NICOLAE VELIMIROVICI

Predică la Duminica a II-a din Postul Mare a Sf. Grigorie Palama

Evanghelia despre vindecarea slăbănogului

Duminica trecută am ascultat pericopa Evanghelică despre tăria minunată a arătării măreţe şi puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la îndoială cuvintele Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din Nazaret – tot Natanael, de îndată ce a ajuns înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca Împărat al lui Israel. Evanghelia de astăzi vorbeşte despre ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţă adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos.

Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de paralizie – ducându-l pe patul său, el fiind foarte slab şi lipsit de ajutor. Ei au încercat fără să izbutească, să străbată prin mulţimea deasă de oameni, pentru a ajunge lângă Domnul şi, neizbutind, s-au urcat pe acoperişul casei, l-au desfăcut şi, cu osteneală multă, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul şi l-au aşezat la picioarele Vindecătorului făcător de minuni. Aceasta era măsura credinţei lor în Hristos.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu a auzit credinţa lor spusă în cuvinte, dar El a văzut aceasta. Ochii Lui duhovniceşti au pătruns până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut această credinţă. Cu ochii Săi trupeşti, El văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinţa lor era vădită atât vederii duhovniceşti a Domnului, cât şi ochilor Lui trupeşti.
Necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare, era de asemenea vădită pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel – el huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a început să-i mustre cu blândeţe pentru aceasta: “De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” Domnul, în judecata Sa limpede, citeşte inimile necurate cu aceeaşi lesniciune cu care le citeşte pe cele curate. Aşa cum a văzut de îndată inima curată a lui Natanael, în care nu se afla vicleşug, tot la fel şi aici, El vede de îndată şi cu limpezime inimile cărturarilor, care erau pline de vicleşug. Pentru a le arăta că El are putere atât asupra trupurilor, cât şi asupra sufletelor oamenilor, atât ca să ierte păcatele, cât şi ca să vindece trupul cel slăbănog, Domnul spune paraliticului: “Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.” La o poruncă atât de hotărâtă, slăbăngul s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Iată cât de multe puteri minunate arată Domnul deodată:

• El vede în inimile oamenilor şi deluşeşte credinţa în unii şi vicleşugul în alţii.
• El iartă sufletului păcatul său, făcându-l sănătos şi curat de boala şi de slăbiciunea sa.
• El redă sănătatea trupului slăbănog şi paralizat prin puterea cuvintelor Sale.

O, cât de măreaţă şi înfricoşătoare, minunată şi dătătoare de sănătate este arătarea Dumnezeului Celui viu!

Dar noi trebuie să venim şi să stăm înaintea Dumnezeului Celui viu. Acesta este lucrul de cea mai mare însemnătate pe calea mântuirii: să venim cu credinţă înaintea Domnului şi să-L simţim pe El. Uneori, Domnul Însuşi vine şi Îşi descoperă harul înaintea noastră, când El a venit la Marta şi Maria în Betania, când S-a arătat pe neaşteptate Apostolului Pavel, pe drum sau altor Apostoli pe Marea Galileii şi pe drumul spre Emaus, înlăuntrul uşilor încuiate, ori Mariei Magdalena în grădină, ori multor sfinţi în vise şi vedenii. Uneori, oamenii au fost aduşi înaintea Domnului de către Apostoli, aşa cum Andrei l-a adus pe Simon Petru şi Filip l-a adus pe Natanael şi aşa cum urmaşii Apostolilor şi misionarii au adus mii şi milioane de credincioşi la Domnul şi tot aşa cum un credincios a adus pe un altul. În sfârşit, uneori chiar oamenii se ostenesc din toate puterile lor, ca să ajungă înaintea Domnului, aşa cum s-a întâmplat cu aceşti patru oameni, care au desfăcut acoperişul casei pentru a aduce înaintea Domnului pe slăbănog. În aceste trei chipuri oamenii se pot simţi înaintea Domnului. Noi trebuie să ne silim şi să stăruim ca să ajungem înaintea Domnului şi pentru ca Dumnezeu să ne primească în preajma Sa şi să ne lumineze. De aceea, noi trebuie să luăm aceste trei căi în ordine inversă, adică noi trebuie, cu credinţă şi cu osârdie, să facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a ajunge la Dumnezeu; apoi trebuie să urmăm chemarea şi îndrumările Sfintei Biserici apostolice şi ale Părinţilor şi Învăţătorilor Bisericii; şi, în cele din urmă, numai după împlinirea primelor două condiţii, trebuie, cu rugăciune şi nădejde, să aşteptăm ca Dumnezeu să ne aducă la El şi, prin Duhul Său, să ne lumineze, să ne întărească, să ne vindece şi să ne mântuiască.

Cât de mari trebuie să fie strădaniile noastre pentru a deschide calea către Duhul lui Dumnezeu, ni se arată în chipul cel mai lămurit, în exemplul acestor patru oameni, care nu s-au dat înapoi de la urcarea pe acoperiş, nu i-a oprit nici ruşinea, nici frica, pentru a-l aduce pe prietenul lor bolnav înaintea Dumnezeului Celui viu, pe deasupra, prin acoperiş. Acest exemplu de osârdie este asemănător – dacă nu cumva mai mare – aceluia al văduvei care s-a rugat stăruitor, de judecătorul cel nedrept, ca să-i facă dreptate faţă de potrivnicul ei (Luca 18:1-5). Aceasta înseamnă împlinirea poruncii Domnului, ca să strige la Dumnezeu ziua şi noaptea şi Dumnezeu îi va auzi pe ei. Aceasta este o dovadă a adevărului altei porunci a lui Dumnezeu: “Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7:7). În sfârşit, aceasta este desluşirea cuvintelor uimitoare ale lui Hristos: “Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Matei 11:12). Atunci, Domnul le cere următorilor Săi credincioşi, ca ei să facă tot ceea ce le stă în putinţă, ca ei să se silească cu toată puterea lor, să fie lucrători câtă vreme au lumină, să se roage fără încetare, să ceară, să caute, să bată, să postească şi să facă fapte de milostenie fără de număr – toate acestea să le facă pentru ca să li se deschidă lor Împărăţia cerurilor – prin simţirea lui Dumnezeu cea măreaţă, înfricoşătoare şi dătătoare de viaţă. Domnul spune: “Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă, ca să vă întăriţi . şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21:36). Să fiţi cu trezvie şi cu mare purtare de grijă faţă de inima voastră, ca să nu se deschidă aceasta faţă de pământ; privegheaţi asupra gândurilor voastre, ca acestea să nu vă îndepărteze de Dumnezeu; fiţi cu purtare de grijă faţă de lucrările voastre, ca să vă înmulţiţi talantul şi ca acesta să nu se împuţineze sau să piară cu totul; aveţi grijă de zilele voastre, ca să nu vină moartea asupra voastră pe neştiute şi să nu vă prindă nepocăiţi de păcatele voastre. Aceasta este credinţa noastră Ortodoxă: lucrătoare, rugătoare şi păzitoare, pătrunsă până în adâncuri de lacrimi şi osârdie. Nici o altă credinţă nu cere atâta osârdie din partea credincioşilor săi, ca să se învrednicească să stea înaintea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta spune despre aceste stăruinţe lumii întregi, dar Domnul şi Mântuitorul nostru Însuşi le-a cerut pe acestea credincioşilor şi Biserica le repetă într-una, de-a lungul veacurilor, din neam în neam, arătând credincioşilor numărul tot mai mare de luptători duhovniceşti, care au împlinit legea lui Hristos şi li s-a dat slavă şi putere de negrăit prin cuvânt, atât în cer, cât şi pe pământ.

Dar, pe de altă parte, trebuie să nu ne înşelăm pe noi înşine, crezând că toate nevoinţele şi osârdia omului aduc în sine mântuirea. Nu trebuie să ne închipuim că numai prin nevoinţele şi osârdia sa, omul va fi în stare să ajungă înaintea Dumnezeului Celui viu. Dacă nu este după Voia lui Dumnezeu, nici un om muritor nu poate să ajungă vreodată să stea înaintea feţei lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuşi, care a menit această întreagă osârdie şi nevoinţe, spune în altă parte: “Când veţi face toate cele poruncite vouă. Să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17:10). Şi în alt loc: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6:44). Şi iarăşi: “Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Şi iarăşi, în alt loc: “Prin har sunteţi mântuiţi” (Efeseni 2:5). Ce mai putem spune după toate astea? Să spunem că toată sârguinţa noastră pentru mântuire este în zadar? Să stăm nemişcaţi şi să aşteptăm ca Domnul Însuşi să ne aşeze, prin puterea Sa, înaintea feţei Sale? Nu spune chiar Proorocul Isaia: “Toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat” (Isaia 64:6)? Să lepădăm, atunci, toată strădania şi nevoinţele noastre? Atunci n-am ajunge şi noi întocmai ca şi sluga care a săpat şi a ascuns în pământ talantul domnului şi, pentru aceasta, stăpânul său i-a strigat: “Slugă vicleană şi leneşă!” (Matei 25:26). Noi trebuie să ne păstrăm mintea limpede şi să ne străduim să împlinim poruncile lămurite ale Domnului. Noi trebuie să ne străduim din toate puterile noastre, dar stă numai în puterea lui Dumnezeu să ne binecuvânteze strădaniile şi să ne aducă înaintea Sa. Apostolul Pavel a venit aici cu o lămurire minunată, când a zis: “Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel, nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu, Care face să crească.” (I Corinteni 3:6-7). Atunci, totul depinde de Dumnezeu – de puterea, înţelepciunea şi milostivirea Lui. Cu toate acestea, noi trebuie să plantăm şi să udăm şi nu trebuie să cutezăm să ne lepădăm de datoria noastră fără să fim în primejdia pierzării veşnice.

Este de datoria agricultorului să planteze şi să ude, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă seminţele vor încolţi, vor creşte şi vor da roadă.

Este de datoria omului de ştiinţă să examineze şi să cerceteze, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă cunoaşterea i se va descoperi lui, sau nu.

Este de datoria părinţilor să-şi crească şi să-şi educe copiii în frica lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi milostivirea lui Dumnezeu dacă aceşti copii vor trăi mai mult sau mai puţin.

Este de datoria preoţilor să-i înveţe, să le dea cunoştinţe, şi să-i îndrume pe credincioşi, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă strădaniile preoţilor vor aduce roadă sau nu.

Este de datoria noastră, a tuturor, să ne străduim şi să ne silim, ca să ne învrednicim să stăm înaintea Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă vom fi primiţi sau nu de Domnul.

Dar noi nu trebuie să ne străduim fără să avem nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Toată silinţa noastră să ne fie luminată de nădejdea că Domnul este cu noi şi că El ne va primi în lumina înfăţişării Sale. Nu se află nici un izvor mai adânc şi mai nesecat, decât izvorul milostivirii lui Dumnezeu. Când fiul rătăcitor s-a pocăit după căderea lui îngrozitoare până la treapta porcilor, tatăl său cel milostiv a mers să-l întâmpine, l-a îmbrăţişat şi l-a iertat. Dumnezeu este neobosit în alergarea Lui, ca să-i întâmpine pe copiii Săi cei pocăiţi. El Îşi întinde mâna către toţi cei care se întorc cu faţa către Dumnezeu. “Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit.” (Isaia 65:2), a spus Domnul către evrei. Aşadar, când Domnul Îşi întinde mâna Sa către cei răzvrătiţi, cum să nu fie El ascultător? Ascultătorul prooroc David spune: “Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin.” (Psalm 15:8). Atunci, Domnul nu tăgăduieşte să se arate înaintea celor care se străduiesc pentru mântuirea lor.

De aceea, să nu socotim strădaniile noastre că sunt în deşert, aşa cum fac cei lipsiţi de Dumnezeu şi cei care se află în deznădejde, ci, atunci când ne ostenim şi facem cele mai mari osteneli cu putinţă, nădăjduim în mila lui Dumnezeu. Să ne sporim ostenelile în timpul Postului Mare, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Pe calea aceasta a noastră, să ne lumineze exemplul celor patru credincioşi care s-au urcat pe acoperiş şi l-au desfăcut şi au lăsat în jos, înaintea Domnului, patul în care zăcea slăbănogul cel paralitic. Dacă o cincime din sufletul nostru este paralizată sau bolnavă, să ne grăbim dimpreună cu celelalte patru cincimi sănătoase înaintea Domnului şi El va da sănătate părţii din lăuntrul nostru, care este bolnavă. Dacă unul dintre simţurile noastre s-a smintit de lumea aceasta şi s-a îmbolnăvit din pricina tulburării prea mari, să ne repezim cu celelalte patru simţuri înaintea Domnului, pentru ca El să se milostivească de simţul nostru bolnav şi să-l vindece. Când o porţiune a trupului se îmbolnăveşte, doctorul recomandă două feluri de îngrijire: purtare de grijă şi hrănirea restului trupului, astfel încât porţiunea sănătoasă să ajungă mai puternică şi mai sănătoasă, şi să poată rezista astfel bolii din porţiunea care este bolnavă. La fel este şi cu sufletele noastre. Dacă în minţile noastre se află îndoială, să luptăm cu osârdie în inimă şi în suflet, pentru a ne întări credinţa şi, cu ajutorul Domnului, să se vindece şi să se întărească mintea noastră bolnavă. Dacă am păcătuit uitând de rugăciune, să ne grăbim să facem fapte de milostenie, să ne restabilim cucernicia pierdută – şi de la capăt.

Şi Domnul va vedea credinţa noastră, şi ostenelile, şi strădania noastră şi ne va milui pe noi. Şi El, în milostivirea Lui nesfârşită, ne va primi la El, în duhul acela fără de moarte şi de viaţă dătător, prin care cete nenumărate de îngeri şi armate întregi de sfinţi primesc viaţă, primesc putere şi bucurie. Slăvit şi lăudat fie Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sursă text: Sf. Nicolae Velimirovici, Omilii şi Predici

Sursa:prosanthropos.wordpress.com

BUNAVESTIRE. Sfantul Teofan Zavoratul si singura bucurie adevarata

— preluare de pe “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/03/24/bunavestire-sfantul-teofan-zavoratul-si-singura-bucurie-adevarata/

Editare de text (completare diacritice): Ana Elisabeta

Lecţia pe care o primim de la Bunavestire: intră în starea de bucurie, şi binevesteşte, pământule, bucurie mare!

Binevesteşte, pământule, bucurie mare, lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu (cântarea a 9-a din Canonul Bunei Vestiri). Ce bucurie i se porunceşte pământului să binevestească? Bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Tot pământul era în doliu adânc, şi deşi aştepta cu încredinţare, însă vreme foarte îndelungată n-a văzut izbăvire. În cele din urmă, vestea cea bună a fost adusă din Cer, vestită pe tot pământul şi primită cu bucurie. Aşadar binevesteşte, pământule, această mare bucurie a ta.

Apropiindu-se de pământ, Cerurile vedeau doar plângere, amărăciune şi tânguire. Iată că s-a luminat însă faţa tânguitorului pământ, şi întrucât chipul desăvârşirii acesteia a arătat în toată deplinătatea nemărginitele desăvârşiri ale lui Dumnezeu, cum să se înfrâneze cerurile de la a lăuda această slavă dumnezeiască? Lăudaţi, deci, ceruri, slava lui Dumnezeu.

Cerurile, ce sunt poftite să laude slava lui Dumnezeu, sunt lumea îngerească, iar pământul căruia i se porunceşte să binevestească bucurie mare sunt oamenii… Îngerilor ce să li se mai amintească de lăudarea lui Dumnezeu când ei şi aşa strigă cu glasuri necurmate: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot? Pe când oamenilor poate că nu este de prisos să li se amintească: „Nu uitaţi, prieteni, de singura bucurie adevărată, adusă nouă din cer în ceasul Bunei Vestiri făcute Preasfântei Fecioare Maria”.

Cand Arhanghelul i-a vestit pentru întâia oară Preabinecuvântatei Fecioare bucură-te, atunci, s-ar putea spune, au fost doar zorii zilei de bucurie care avea sa răsară după aceea… Însă şi atunci din Preasfânta Fecioară, care pricepea puterea cuvintelor arhangheliceşti, a ţâşnit de la sine cântarea:

Măreşte, sufletul meu, pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu (Lc. 1, 46-47).

Prin ce cântări pline de încântare trebuie să-şi reverse acum bucuria sufletul care cunoaşte şi Învierea, şi Înălţarea, şi Pogorîrea Sfântului Duh, temeiul şi proslăvirea Bisericii lui Dumnezeu pe pământ şi sălăşluirea în ceruri a Bisericii celor întâi-născuţi! Judecând după aceasta, n-ar trebui să fie printre noi oameni ce nu se bucură – iar dacă aşa stau lucrurile, ce să ni se mai spună: „Bucuraţi-vă!”? Cine se bucură, se bucură oricum, fie că-i aminteşti de bucurie, fie că nu-i aminteşti; deopotrivă, cel ce n-are bucurie în suflet nu se va bucura, oricât i-ai spune tu să se bucure. Să dăm mulţumită Domnului! Şi noi am fost aduşi în vistieria bunătăţilor cereşti şi stăm lângă izvorul tuturor bucuriilor şi mângâierilor. Dacă ne-am împărtăşit de bunătăţile acestea, înseamnă că bem mângâiere şi ne bucurăm, iar dacă nu ne-am împărtăşit, nu putem să ne bucurăm, oricât ne-am încorda ca să facem asta, până ce nu vom gusta din bunătăţile lui Dumnezeu cele veselitoare. Aşadar noima chemării binevesteşte, pământule, bucurie mare este totuna cu poftirea: „Gustaţi, oamenilor, din bunătăţile aduse de Domnul pe pământ, şi se va bucura inima voastră, şi bucuria voastră nimeni nu o va mai lua de la voi”.

Cine a şezut în beznă, a fost chinuit de ea şi apoi a fost scos la lumină, nu poate să nu simtă mângâiere de la faptul că vede lumina zilei, soarele cel plăcut şi toate făpturile de tot felul, pe care acesta le luminează. El nu va uita nicicând chinul de mai înainte şi nici clipa când a fost izbăvit de el. Si noi suntem, după firea noastră, în întuneric: a strălucit, oare, lumina lui Hristos în inimile noastre? Ochiul minţii noastre îl contemplă, oare, pe Dumnezeu, Cel în Treime închinat, pe Acest Soare gândit, şi toate tainele descoperite nouă despre cârmuirea şi răscumpărarea de către Dumnezeu a lumii, contemplă el, oare, Această Lumină, Ce luminează toate cele ce sunt? Ne amintim, oare, de clipa când a fost alungată bezna şi ne-a înconjurat cu strălucirea Sa Lumina Cea gândită? Cine poate să spună asta, acela să se bucure… cine nu poate, să iasă întâi din beznă, şi atunci se va bucura.

Cine s-a chinuit în lanţuri şi a fost eliberat, îşi aminteşte bine cum i-a venit vestea eliberării, cum a fost deschisă temniţa, cum i s-au sfărâmat lanţurile şi a fost scos la libertate… şi nu poate să nu se bucure, pentru că gustă libertatea. Şi noi suntem în lanţurile păcatului, ale obiceiurilor rele lumeşti şi ale tiraniei sataniceşti. Ne amintim, oare, în viaţa noastră clipa când în suflet s-a pogorât ca un înger aşteptarea şi dorinţa libertăţii, când în el s-a revărsat o neobişnuită putere şi de pe el au căzut, unul după altul, lanţurile păcatului, lumii şi dia­volului? Cel cu care s-a întâmplat asta se află pe tărâmul libertăţii fiilor lui Dumnezeu – se bucură şi se veseleşte… cel cu care nu s-a întâmplat, să caute mai întâi această libertate, şi va începe să se bucure… şi toţi sfinţii îngeri se vor bucura împreună cu el.

Cine a zăcut paralizat, acoperit de răni, şi apoi a fost vindecat poate, oare că nu aibă simţirea sănătăţii şi să nu umble bucurându-se de tăria şi vioiciunea pe dare i le dă prezenţa noilor puteri? Şi noi suntem paralizaţi de nepăsare, suntem plini de răni de pe urma patimilor. Oare a venit la noi Doctorul sufletelor şi trupurilor, şi a luat aminte sufletul nostru la cuvântul Lui ca slăbănogul: ia patul tău şi ca bolnavul: iată, te-ai făcut sănătos (v. In 5, 8, 14)? Cine s-a învrednicit de aceasta nu poate să nu cânte cântare de bucurie, sărind şi jucând, şi se va bucura.

Cine a fost în surghiun ori a fugit de acasă de bunăvoie, iar după aceea s-a întors şi a fost primit cu bunăvoinţă, oare va uita cum i-a ieşit tatăl lui în întâmpinare, cum a căzut de grumazul lui şi l-a sărutat, cum după aceea a fost spălat, îmbrăcat şi cum s-a făcut ospăţ în cinstea întoarcerii lui? Iar amintindu-şi de acestea, cum poate să nu se mângâie cu ele neîncetat, petrecând în casa milostivului său părinte?! Şi noi am fugit din casa Tatălui… Ne amintim, oare, cum ne-am mâhnit pentru despărţire, cum ne-am biruit sfiala şi ne-am alungat frica de întoarcere prin pocăinţă, cum am fost primiţi în milostivele braţe ale Părintelui prin dezlegarea păcatelor, cum s-a făcut ospăţ în cinstea noastră prin Sfânta Împărtăşanie? Şi – lucrul cel mai de seamă – oare purtăm în adâncul inimii încredinţarea că nu suntem în surghiun, ci în casa Tatălui, suntem în milă şi în iubire, nu sub mânie şi sub blestem? Dacă aşa stau lucrurile, duhul nostru nu poate să nu se bucure, chiar dacă trupul ar fi sfâşiat cu gheare de fier – iar dacă nu, nu avem parte de bucurie, chiar dacă am fi înconjuraţi de toate mângâierile lumii…

Aşadar, fraţilor, cine a gustat din bunătăţile aduse pe pământ de Dom­nul – adică şi această lumină a cunoştinţei, şi această libertate de legăturile păcatului, şi puterea de a face binele, şi această vindecare a rănilor inimii, şi această înfiere dumnezeiască – petrece neîncetat într-o neprefăcută bucurie cerească.

Pe aceia îi vom ferici, iar celor străini de starea aceasta le vom dori să intre în bucuria Domnului pe calea cea dreaptă a gustării bunătăţilor care aduc bucuria adevărată.

Nu vă amăgiţi, fraţilor! Bucuria duhovnicească nu este o pornire de o clipă, întâmplătoare, silită a inimii, ci este răsfrângerea stării de bucurie statornică a întregii fiinţe, ce vine mai cu seamă din legăturile ei cu Dumnezeu şi din pri­mirea de la El a mai înainte pomenitelor bunătăţi. Ne putem încorda inima cu de-a sila spre bucurie, însă bucuria va fi azvârlită din ea îndată, ca un băţ aruncat vertical în apă. Ne putem amăgi pentru o clipă inima zugrăvindu-i bunătăţi părute, însă aceasta va fi nu bucurie, ci beţie, care se sfârşeşte de obicei printr-un mare chin. Luaţi seama, deci, şi nu vă amăgiţi. Puteţi întâlni multe lumini – lumini ale cugetării deşarte, care nu sunt lumini ale cunoştinţei, ci nişte luminiţe asemenea celor care aproape întotdeauna plutesc deasupra trupurilor moarte... Luaţi seama şi nu vă amăgiţi. Sunt oameni care cred că nepunând hotar poftelor îşi lărgesc sfera libertăţii, însă de fapt seamănă cu nişte maimuţe care se încurcă singure în plasă. Nu vă luaţi după pilda lor. Lumea îmbie cu o mulţime de mângâieri ce par a vindeca rănile inimii, dar sunt precum mirajele din pustie sau ca apa sărată ce aţâţă setea! Înstrăinaţi-vă de ele. Şi stăpânitorul acestei lumi, ce suflă răutate asupra noastră în inimă, până la un moment dat ne vorbeşte întotdeauna cu grai dulce, zice-s-ar părintesc, îmbiindu-ne cu îndestulare şi cu odihnă. Izgoniţi de la voi şi încercările de a vă fermeca ale acestui linguşitor.

Fie ca inima voastră să nu ştie de altă bucurie afară de bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Preacurata Stăpână de Dumnezeu Născătoare, cea dintâi primitoare a bucuriei, să ne bucure pe toţi cu această bucurie – pe unii cu simţământul mântuirii împlinite, pe alţii cu nădejdea nemincinoasă a primirii ei, încât fiecare să înalţe cu ea acum laudă: măreşte, suflete al meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Amin!

(din: Sfântul Teofan Zăvorîtul, “Predici”, Editura Sophia, Bucureşti, 2009)

Părintele Efrem Filotheitul: Ortodoxia – credință pecetluită cu sânge

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-este-ortodoxia-0

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi, în general, nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci, purtătorii de Dumnezeu părinţi, „înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc”, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.

Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

(Părintele Efrem Athonitul (Filotheitul), Despre credinţă şi mântuire, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 5-9)

Interviu privind argumentarea întreruperii pomenirii la Sfânta Liturghie și la toate celelalte slujbe ale Bisericii a episcopului locului Înaltpreasfințitului Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și întregii Moldove și a Preafericitului Chiril patriarh al Moscovei și al întregii Rusii

Acest interviu este foarte important deoarece explică şi argumentează gestul întreruperii pomenirii ierarhilor ruşi care au aprobat în unanimitate şi fără nicio dezbatere (deşi erau în Sfântul Sinod, nu în Sovietul Suprem) toate documentele pregătitoare pentru viitorul Sinod, cel numit când “panortodox”, când “mare şi sfânt”.  Există şi o scrisoare din Sfântul Munte care susţine şi argumentează acest gest, oferind în acelaşi timp încurajare autorilor lui.

— preluare de pe “Apărătorul ortodox” —

http://www.aparatorul.md/interviu-privind-argumentarea-intreruperii-pomenirii-la-sfanta-liturghie-si-la-toate-celelalte-slujbe-ale-bisericii-a-episcopului-locului-inaltpreasfintitului-vladimir-mitropolit-al-chisina/

In urma multiplelor interventii si rugaminti din partea cititorilor, redactia Aparatorul Ortodox a adresat un sir de intrebari preotilor care se afla la moment in nepomenirea arhiereului locului. Iata raspunsurile primite:

Intrebare: În data de 23 februarie 2016, pe site-ul oficial al Mitropoliei Moldovei a fost publicat un articol cu denumirea „Adresarea Sinodului BOM către clerul şi poporul drept-măritor din cuprinsul Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove”[1], care reprezintă răspunsul la declaraţia adresată ÎPS Vladimir din partea subsemnaţilor clerici ai Mitropoliei Moldovei, care au întrerupt pomenirea la sfintele slujbe a episcopului locului Înaltpreasfințitului Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și întregii Moldove și a Preafericitului Chiril, patriarh al Moscovei și al întregii Rusii din motivul ultimelor evenimente bisericeşti, legate de pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod pan-ortodox, dar și de întâlnirea și textul declarației comune semnată de papa Romei, Francisc și patriarhul Rusiei, Kiril în Cuba. Care este atitudinea sfințiilor voastre asupra acestui apel al Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova?

Raspuns: Noi abia așteptăm să pomenim din nou pe ierarhul nostru și pe Patriarh, nu suntem niște răzvrătiți sau doritori de schismă, suntem pentru Biserică și în Biserică, dar întreruperea pomenirii este protestul firesc la sfâșierea Bisericii de către eresurile păgubitoare de suflet și prevenirea schismei prin defăimare acestor învățături. Nu ridicăm „sinoade paralele”, ci doar aplicăm întocmai Canonul 15, tocmai pentru că dorim să fim în comuniune deplină de credință cu ortodoxia în primul rînd. Și de aceea ne rugăm cu lacrimi ca și erarhii noștri să fie în deplină comuniune cu credința ortodoxă.

Noi, subsemnaţii clerici vizaţi în acest articol, respingem toate acuzaţiile care ni s-au adus, în special cele de pricinuire a schismei, deoarece nu au nici un temei canonic. Acţiunea noastră este bazată strict pe învăţătura Bisericii Ortodoxe despre schismă şi erezie, exprimată în canoanele 13, 14, 15 ale Sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861. Partea a doua a Canonului 15, conform tâlcuirii Sf. Sfinţit Mărturisitor Nicodim (Milaş)[2], reprezinta o împlinire a celor 3 canoane amintite, descriind hotarele canonice de aplicare a lor şi definind unica circumstanţă admisibilă pentru întreruperea pomenirii ierarhului locului, şi anume propovăduirea deschisă a ereziei de către acesta. După cum ne învață Sfântul Ioan Hrisostom, ascultarea și supunerea față de preot, ierarh sau Sinod merge până la erezie: ” Dacă preotul are o credinţă stricată (greşită), chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar dacă învaţă drept, nu te uita la viaţă, ci la cuvintele lui.” (Omilia a II-a la Ep. II Timotei).

Aceste hotare canonice au fost descrise îndeosebi în tâlcuirea Sf. Nicodim (Milaş) la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic: „Emiţând această prescripţie, Soborul din Efes are în vedere acea normă juridico-bisericească în baza căreia conducerea ierarhică bisericească deţine puterea legitimă deplină doar atunci când acţionează în limitele descrise de lege şi atunci când chivernisitorii acestei puteri se supun cu stricteţe legilor şi învăţăturii Bisericii Ortodoxe; şi dimpotrivă, în momentul în care ei se depărtează de aceste legi şi încalcă hotarele legale strict-definite, această putere pierde toate drepturile ce îi aparţin. Tâlcuind în continuare canoanele soborului întrunit la Constantinopol în anul 861, vom vedea ce putere a avut mereu în Biserică această normă”[3]. Prin urmare, acţionând în limitele stricte ale dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe, noi declarăm că unicul motiv al întreruperii pomenirii ierarhului locului și Preafericitului Chiril Patriarh al Moscovei și întregii Rusii, este propovăduirea publică şi deschisă a ereziei de către aceștia.

În ciuda faptului că în articolul amintit, publicat pe site-ul oficial al Mitropoliei Moldovei, se subliniază că ÎPS Vladimir „niciodată n-a promovat și propovăduit public sau sub altă formă ecumenismul”, constatăm cu profundă tristeţe şi durere că această afirmaţie nu este adevărată, căci a semna, fie a vota pozitiv, fie a nu te opune și a nu-ți declara public dezaprobarea față de un documnet public ce este neortodox, adoptat de corpul sinodal al erarhiei din care face parte, este aceeași cu a fi deacord cu el și a propăvădui eresul cu capul descoperit. Sfântul Maxim Marturisitorul a oprit comuniunea cu Patrarhia Constantinopolului pentru că aceasta semnase documentul eretic monotelit și monoenergist.

Intrebare: La data de 2-3 februarie 2016 Soborul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu participarea nemijlocită a ÎPS Vladimir, mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove, a aprobat documentele pregătitoare pentru  Sfântul şi Marele Sinod pan-ortodox, elaborate de Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe de la Chambésy, întrunită între 21-28 ianuarie 2016. În special în punctul 3 al „Hotărârii Sfinţitului Sobor Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2-3 februarie 2016” se afirmă: „Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc că în forma lor actuală, proiectele de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod nu încalcă curăţia credinţei ortodoxe şi nu contravin predaniei canonice a Bisericii”[4]. Cu ce nu ati fi de acord?

Raspuns: Unul din aceste proiecte de documente se întitulează „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” şi conţine un şir de erezii ecleziologice, care au şi determinat întreruperea pomenirii episcopului locului și a Patriarhului Chiril de către clericii subsemnaţi pentru motivele ce urmează.

Unitatea pierdută a creştinilor

În cap. 5 al documentului respectiv se vorbeşte despre „restabilirea unității creștinilor” şi „unitatea pierdută a creștinilor”[5]. Dar văzând acestea, ne întrebăm împreună cu Sf. Ap. Pavel: „Oare s-a împărţit Hristos?”(I Cor. 1:13). Utilizarea unor asemenea termeni reprezintă o negare directă a dogmei despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, deoarece, după cuvântul Sf. Iustin Popovici,„Dumnezeul-Om Hristos a unit în Biserica Lui toate „cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efes. 1:10). Toate tainele cerului şi ale pământului s-au unit laolaltă într-o singură taină, într-o „taină mare”, supra-taina Bisericii”[6], şi iarăşi: „Adevăratul Dumnezeu-Om Hristos în toată plinătatea realităţii Lui divino-umane evanghelice este în întregime prezent în trupul Lui divino-uman, Biserica, atât în timpurile Sfinţilor Apostoli, cât şi astăzi şi în veci”[7]. Biserica este Una precum şi Hristos Unul este, iar unitatea „creștinilor” se face numai prin revenirea lor în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, o unitate a „creștinilor” înafara Bisericii Ortodoxe nu poate să fie decat o unitate în păcat și erezie. Textul de la cap 5 nu lămurește ce însemnă „unitatea creștinilor”, lăsând să interpreteze fiecare ce vrea.

Recunoaşterea existenţei altor biserici creştine

În cap. 6 documentul amintit stipulează că „Biserica Ortodoxă constată existența istorică a altor biserici şi confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea”[8]. Dar dacă Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, atunci cum poate fi vorba despre existenţa altor biserici creştine? Organizaţiile religioase la care se referă documentul nicidecum nu pot fi numite biserici, mai ales fiind vorba de un document sinodal aprobat de către un sobor arhieresc. Cerem ca Soborul să lămureasca termenul de „biserici creștine” în raport cu termenul de „Biserica Ortodoxă” deoarece aceste formulări sunt contradictorii, pe de o parte începem cu ideea că Biserica este Una, iar pe de alta parte vorbim de alte „biserici creștine” Ce fel de eclesiologie reiese de aici? Noi, însă, mărturisim împreună cu Sf. Fotie cel Mare că „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor”[9]. Iar afirmaţia că ar exista alte biserici creştine este contrară învăţăturii de temelie a Bisericii Ortodoxe, fiind o erezie ecleziologică. Mai mult ca atît, dat fiind faptul că este vorba de documente publice ale Bisericii Ortodoxe, votate și întarite de către membrii erarhiei superioare la nivel sinodal, „se impune ca terminologia deciziilor să fie strict teologică și bisericească. Hotărârile trebuie să fie în acord cu întreaga Învățătură a Sinoadelor Ecumenice și a consensului Sfinților Părinți, care nu este una conservatoare, ci una tradițională, nu funcționează în virtutea inerției, ci se află într-o continuă mișcare, însă în interiorul gândirii teologice bisericești. Unica circumstanţă admisibilă şi chiar obligatorie este să nu să se dea expresie unei teologii neoscolastice, existențialiste, postpatristice” cu interpretare dublă și nedefinită ca sens la Sfinții Părinți și în Predania Bisericească. ”Este știut că Părinții Bisericii la Sinoadele Ecumenice s-au luptat cu tărie și, prin însuflarea Sfântului Duh, au folosit terminologia adecvată («prin cuvântul succint și multa știință»), care să exprime credința ortodoxă în chip sigur și de Dumnezeu însuflat. Optarea pentru o terminologie eronată conduce la abaterea de la învățătura ortodoxă. Se impune o atenție deosebită în această privință și este nevoie de clerici capabili care să cunoască îndeajuns istoria și conținutul termenilor și al expresiilor”. [10]

Consiliul Mondial al bisericilor

În continuare în documentul analizat se firmă că „Bisericile Ortodoxe Locale membre ale CMB participă pe deplin și în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor”[11] – organizaţie care este un adevărat izvor de erezii ecleziologice. Astfel, în cap. 19 documentul afirmă că la baza participării Bisericilor Ortodoxe în CMB se află constituţia acestei organizaţii, precum şi Declaraţia de la Toronto din anul 1950[12]. În primul din aceste documente, constituţia Consiliului Mondial al bisericilor, se stipulează că „prin Consiliu bisericile […] vor facilita mărturia comună în orice loc şi în tot locul şi se vor sprijini reciproc în munca misiunii şi evanghelizării”[13]. Însă Biserica Ortodoxă, fiind Biserica cea Una, nu se poate alătura organizaţiilor eretice în mărturii comune şi nu poate sprijini munca acestora de misiune şi evanghelizare, căci ele nu îi aduc pe oameni la Hristos, după mărturia Sf. Ioan Gură de Aur: „Mântuirea întregii lumi se săvârşeşte nu din faptele legii, ci întru Hristos, iar ereziilor celor fără de Dumnezeu nu le lăsăm nici un temei de nădejde, ci îi socotim cu totul în afara nădejdii, căci ei nu au nici cea mai mică comuniune cu Hristos”[14].

Iar Declaraţia de la Toronto, subliniată şi ea în documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, conţine următoarea afirmaţie: „Bisericile membre recunosc că apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul lor trup bisericesc […] Toate bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, consideră că nu există o identitate completă între apartenenţa la biserica lor şi apartenenţa la Biserica Universală. Ele recunosc că există membri ai bisericii în afara zidurilor ei [extra muros], că aceştia aparţin Bisericii în mod egal [aliquo modo], sau chiar că există biserică în afara bisericii [ecclesia extra ecclesiam]”[15].

Considerăm că aceste erezii şi hule nu sunt compatibile cu Ortodoxia, căci noi mărturisim că există o identitate completă între Biserica Ortodoxă şi Biserica lui Hristos şi afirmăm împreună cu Sf. Irineu al Lyonului: „Adevărul nu este în altă parte decât în Biserica universală, singura păstrătoare a învăţăturii apostolice. Ereziile sunt noi şi nu au origini apostolice”[16].

În continuare documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” afirmă că „Biserica Ortodoxă evaluează pozitiv textele teologice emise de aceasta [Comisia Credinţă şi Ordine – n.n.]”[17]. Unul din aceste texte teologice, întocmit la Lima în 1982, este întitulat „Botez, Euharistie şi Preoţie” (Baptism, Eucharist and Ministry) şi afirmă în special că „Bisericile trebuie, deci, să evite să atribuie forma lor particulară de preoţie direct voii şi instituirii lui Iisus Hristos”[18]. Noi mărturisim că o asemenea afirmaţie nu este compatibilă sub nici o formă cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, preoţia căreia credem cu tărie că a fost întemeiată de Însuşi Iisus Hristos.

În acelaşi timp în documentul adoptat de sinaxa de la Chambésy se afirmă că „Biserica Ortodoxă nu exprimă un acord deplin cu interpretarea acestor documente în chestiunile de Credinţă şi Ordine”[19]. Dar documentul „Botez, Euharistie şi Preoţie” nu este supus acestor rezerve, fapt subliniat de actualul Patriarh al Moscovei Kiril, care a firmat că documentul respectiv este rezultatul „participării şi mărturiei ortodoxe în cadrul CMB”[20].

Dovezile aduse mai sus, care nu epuizează şirul de erezii din cadrul CMB, unde Bisericile Ortodoxe participă „pe deplin și în mod egal”, sunt mai mult decât suficiente pentru a afirma că aceasta este o organizaţie eretică. Şi dacă însăşi participarea Bisericilor Ortodoxe la CMB este inacceptabilă, cu atât mai mult afirmarea valorilor acestei organizaţii la nivelul sinodului arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse şi la nivel pan-ortodox este condamnabilă şi nu poate fi primită de creştinii dreptcredincioşi.

Sistemul sinodal

În continuarea documentului elaborat de Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe se afirmă că „păstrarea credinței ortodoxe pure este asigurată numai de către sistemul sinodal care, dintotdeauna, în sânul Bisericii, este judecătorul competent și ultim în materie de credință”[21]. Sistemul sinodal este foarte important pentru Biserică, fiind o expresie a Sobornicităţii Ei, dar nicidecum nu poate fi numit judecător competent și ultim în materie de credință, fapt demonstrat în repetate rânduri de Istoria Bisericii. Să ne amintim măcar de sinodul tâlhăresc de la Efes din 449, la care au participat peste 600 de episcopi şi care a afirmat erezia monofizită.

Iar păstrarea credinței ortodoxe pure este caracteristica Sobornicităţii Bisericii, căci Ea „se numeşte Sobornicească pentru că propovăduieşte pretutindeni şi pe deplin toată învăţătura pe care trebuie s-o cunoască oamenii, învăţătura despre cele văzute şi nevăzute, cele cereşti şi pământeşti, pentru că aduce tot neamul omenesc la credinţa cea adevărată”[22], credinţă ce nu este asigurată numai de sistemul sinodal, care nu poate socotit infailibil, ci de Biserică în plinătatea ei.

Acelaşi lucru ni-l spune şi Sf. Ap. Pavel: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care vam vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1:8-9), cuvinte tâlcuite în acest fel de Sf. Teofilact al Bulgariei: „Anatematizând pe îngeri şi pe sine însuşi, el leapădă orice autoritate şi prieteşug omenesc în chestiunile credinţei… Şi o spune nu pentru umilirea apostolilor, ci pentru a îngrădi gurile ispititorilor şi a arăta că nu recunoaşte nici o autoritate atunci când este vorba de dogme”[23].

Astfel, un sinod este expresie autentică a Sobornicităţii Bisericii doar atunci când se află în conglăsuire şi împreună-cugetare cu Sfânta Scriptură, Sfintele Sinoade şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, şi nu doar prin expresia mecanică a sistemului sinodal, lucru afirmat şi de Sf. Vasile cel Mare: „Se cuvine ascultătorilor cuvântului celor ce sunt învăţaţi cu Scripturile să cerce cu socoteală dreaptă acele care le zic dascălii şi arhiereii; şi câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iară câte sunt neunite să le lepede; şi despre aceia care rămân întru învăţăturile străine să se întoarcă dinspre ei”[24]. În acest fel afirmaţia dată tinde să înlocuiască Sobornicitatea Bisericii cu sistemul sinodal ca reper absolut în chestiunile de credinţă, lucru străin de învăţătura Bisericii Ortodoxe.

Intrebare: Ce ne puteti spune ca concluzii?

Raspuns: Considerăm adoptarea (chiar și prin afirmația „Membrii Soborului Arhieresc mărturisesc că în forma lor actuală, proiectele de documente pentru Sfântul şi Marele Sinod nu încalcă curăţia credinţei ortodoxe şi nu contravin predaniei canonice a Bisericii” ) documentului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” drept propovăduire a ereziei cu capul descoperit şi legiferare la nivel de Sinod Local a învăţăturilor eretice descrise mai sus, motiv pentru care, urmând învăţăturii Bisericii Ortodoxe exprimată în canonul 15 al sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861, precum şi în întreaga Tradiţie a Bisericii, în vieţile şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, întrerupem pomenirea episcopului locului și al Preafericitului Chiril Patriarh al Moscovei și întregii Rusii care au participat şi votat documentul în cauză cum că ar fi ortodox până la abrogarea sa şi condamnarea ereziilor exprimate în el.

P.S. Pozitia si argumentarea parintilor a fost sustinuta si mediatizata de cele mai recunoscute publicatii ortodoxe de peste hotare. Astfel Grecia, Bulgaria, Serbia, Rusia, muntele Athos, Abhazia si Georgia cu Ucraina sunt si ei cu ochii pe evenimentele bisericesti din Republica Moldova.

[1] http://mitropolia.md/adresarea-sinodului-bom-catre-clerul-si-poporul-drept-maritor-din-cuprinsul-mitropoliei-chisinaului-si-a-intregii-moldove/ , articol din 23.02.2016

[2] Sf. Nicodim (Milaş) – Правила Святой Православной Церкви с толкованиями Никодима, Епископа Далматинско-Истрийского (rom. Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe), tâlcuire la canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol.

[3] Sf. Nicodim (Milaş) – Ibidem, Tâlcuire la Canonul 1 al Sinodului III Ecumenic

[4] Постановления Освященного Архиерейского Собора Русской Православной Церкви (rom. Hotărârile Sfinţitului Sobor Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse), pct. 3

[5] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 5

[6] Sf. Iustin Popovici – Capitole ecleziologice, 34. «Собрания творений преподобного Иустина (Поповича)» Т. 3 Под общ. ред. проф. Моск. Духовн. Акад., д-ра церк. истор. А. И. Сидорова, пер. С. П. Фонова — М.: «Паломник», 2006. Часть четвертая. ЭККЛЕСИОЛОГИЯ. Церковь — все-тайна (всеобъемлющая тайна) Христова (http://azbyka.ru/otechnik/Iustin_Popovich/sobranija-tvorenij-tom3/2_1#sel=60:1,60:47 )

[7] Ibidem, 46

[8] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 6

[9] Sf. Fotie cel Mare – Epistolă către papa Nicolae. „Соборная и Апостольская Церковь Христова одна, а не множество и не две; составляющие соборы вне ея сборище лукавствующих суть, так убеждены мы, истинные христиане, так мы веруем, так и проповедуем.” Письмо №284: Против ереси Феопасхитов. См. Письма свт. Фотия Великого. М., 1996. (http://www.religions.am/files/3295/library/historic/H068.pdf),

[10] Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, ” Câteva gânduri despre Sinaxa Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe”, http://www.pemptousia.ro, 29 aprilie 2014.

[11] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 17, http://www.patriarchia.ru/db/text/4361154.html

[12] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 19

[13] Constituţia Consiliului Mondial al bisericilor, cap.III, apud oikoumene.org

[14] Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvântul I la Sfintele Paşti. Творения святого отца нашего Иоанна Златоуста, архиепископа Константинопольского, в русском переводе. Издание СПб. Духовной Академии, 1902. Том 8, Книга 2, Слова на Святую Пасху, с. 923-971 http://azbyka.ru/otechnik/Ioann_Zlatoust/na_pashu/#sel=15:1056,15:1096

[15] Declaraţia de la Toronto, 1950, cap. IV.3, apud oikoumene.org

[16] Sf. Irineu al Lyonului – Împotriva ereziilor, III.4, Обличение и опровержение лжеименного знания (Против ересей), Глава IV, http://azbyka.ru/otechnik/Irinej_Lionskij/protiv–eresej/3

[17] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 21

[18] „Baptism, Eucharist, Ministry”, 1982, cap. 3, II.11, apud oikoumene.org

[19] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, ibidem

[20] Mitr. Kiril (Gundeaev) – Православие и экуменизм: Документы и материалы 1902-1998 (rom. Ortodoxia și ecumenismul: Documente și materiale 1902-1998), pag. 44

[21] „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, cap. 22

[22] Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, 18:23 ,” Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze”, traducere pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.

[23] Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Epistola către Galateni, ISBN: 973-7623-13-4.

[24] Sf. Vasile cel Mare,”Sfantul Vasile cel Mare. Scrieri morale si ascetice.” PSB vol. 5 , editura Basilica, Regula 72:1.

Interviu realizat pentru aparatorul.md

28 martie: Maica Gavrilia, nevoitoarea dragostei

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

Maica Gavrilia, nevoitoarea dragostei

„Multe suflete sfinte se depărtează de la noi fără să lase în lume vreo urmă, căci iubesc să se ascundă în veşmântul smereniei. Dacă nu se găseşte vreun iubitor de Hristos care să le pună în sfeşnic, spre luminarea şi folosul tuturor, acestea ar alege tăcerea, potrivit îndemnului apostolesc: „viaţa voastră – ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Gherontissa Gavrilia (Papagiannis) a fost un astfel de suflet, care a trăit cu un singur ţel: să se facă următoare Căii Domnului – a jertfei, a slujirii şi a dragostei fără sfârşit.

S-a născut la sfârşitul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din vechiul Constantinopol şi, în urma tragicului „schimb de populaţie” din 1923, a fost nevoită să se mute la Thessalonic. Deşi i se aşterne înainte o cale a slavei lumeşti (era a doua femeie admisă, în acele vremuri, la o universitate grecească), ea alege, răspunzând unui lămurit imbold lăuntric, să slujească lui Hristos şi oamenilor: înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pleacă în Anglia cu doar o liră în buzunar, pentru a studia pedologia şi psihoterapia. În 1947, îşi deschide un cabinet, unde îi tratează gratuit pe cei săraci şi le dăruieşte o bună parte din banii câştigaţi de la ceilalţi pacienţi. În timpul şedinţelor, obişnuia să rostească neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar mulţi se vindecau prin rugăciunile sale — adesea, procedurile medicale erau doar o „acoperire” pentru acestea.

După război, se întoarce în Grecia şi deschide un cabinet la Atena. Însă, în anul 1954, iubita sa mamă moare. Acesta a fost momentul unei schimbări radicale în viaţa sa. „Moartea mamei mi-a retezat ultima legătură care mă mai ţinea înlănţuita de viaţa obişnuită, materială, a acestei lumi. Dintr-o dată, eram moartă – moartă faţă de lume”, scria ea mai târziu. A privegheat întreaga noapte. Lângă ea, icoana lui Hristos răspândea o strălucire orbitoare, care umplea camera de Lumină. Şi-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India, urmând şi de această dată unui puternic simţământ că Hristos o cheamă acolo.

În India a ajuns doar cu haină de pe ea şi cu o Scriptură, și a început să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri. În tot acest timp, deşi s-a confruntat de nenumărate ori cu guruşii hinduşi şi misionarii protestanţi, n-a încetat să-şi păzească credinţa ortodoxă, ferindu-se de sincretisme – ţinea cu mare băgare de seamă toate posturile Bisericii şi, când era chemată să se roage împreună cu neortodocşii sau necreştinii, evita cu delicateţe să vină, spunând:

„Nu mă rog cu glas tare şi niciodată în tovărăşia altcuiva. Mă rog singură, sau în biserică… dar puteţi veni la mine şi să-mi spuneţi ce mai e nou la o ceaşcă cu ceai!”.

După cinci ani petrecuţi în India, acelaşi Glas care a chemat-o să slujească săracilor a condus-o să vieţuiască asemeni unei pustnice unsprezece luni în Himalaya.

În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Bethania (Palestina). Aici, Părintele Ioan i-a dat, în primul an, rânduiala de a citi doar Evangheliile şi „Scara” Sfântului Ioan, lucru pe care îl face în original, cunoscând foarte bine limba greacă veche. Sora Gavrilia primeşte schima mică patru ani mai târziu, de la Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie.

În cele două decenii ce vor urma, Maica va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteana şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici [de la Essex], dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită.

Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi nevoindu-se într-un mic apartament din „pustia” Atenei (unde petrecea jumătate de zi în rugăciune, iar cealaltă jumătate povăţuind şi tămăduind mulţimile de suflete care-o cercetau), apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Aici primeşte în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Anna Mică, şi adoarme în pace anul următor.

Deşi obişnuia să le treacă sub tăcere, Maica Gavrilia a trăit multe întâmplări minunate, printre care o tămăduire deplină din ultimele stadii ale bolii Hodkin (cancer limfatic), după patruzeci de zile petrecute în spital şi regenerarea ochilor după o operaţie de cataractă – dar cea mai mare minune, după cum o mărturisesc cei care au cunoscut-o, era însăşi prezenţa ei şi dragostea sa atotcuprinzătoare, o ardere-de-tot înaintea Domnului.

Delicateţea şi deschiderea Maicii Gavrilia se hrăneau din nevoinţa sa tăcută dar neîncetată, şi din supunerea faţă de poruncile lui Hristos. Deşi se dăruia cu totul celorlalţi, socotea slujirea sa un lucru neînsemnat.

„Nu vă puteţi închipui ce bucurie am că-i pot îngriji pe aceşti bătrâni… Glumesc şi râd cu ei — şi văd cum feţele lor posomorâte se înseninează. Ce păcat că-i doar ceva trecător! Dacă Bucuria nu vine din lăuntru — adică de la Izvorul ei — nu poate dăinui. De îndată ce-i părăsesc, e ca şi cum n-aş fi împărtăşit niciodată cu ei bucuria Sa. Acum înţeleg cuvintele lui Hristos: «Bucuria mea să fie în voi… nu precum dă lumea vă dau Eu» Ioan 15:11; 14:27”.

Maica n-a teoretizat niciodată Biserica, viaţa creştină, societatea; n-a făcut niciodată diferenţe academice între rugăciune şi slujire, contemplaţie şi făptuire. Ea doar iubea cu dragostea ce vine din lepădarea deplină pentru Hristos şi lucra potrivit acestei iubiri, uneori în „activităţi sociale”, alteori în isihie singuratică. Aceasta, pentru că Izvorul dragostei sale era unul şi acelaşi — Dumnezeu, Cel ce „dragoste este” (1 Ioan 4, 8) şi singur cunoaşte mulţimea vieţilor pe care le-a atins şi schimbat prin roaba Sa.

Cuvintele Gherontissei Gavrilia ne descoperă într-o măsură viaţa să duhovnicească, care rămâne învăluită în taina tăcută a veacului ce va să vie — smerenia şi dragostea întrupate.

„Cineva mai puternic mă ocrotea”

Într-o noapte, pe când era în camera ei (dintr-un aşram) şi se ruga, şi-a deschis pentru o clipă ochii, şi ce a văzut? Patul nu era la locul său! Şi-a închis ochii la loc şi a continuat să se roage. I-a deschis din nou după o vreme, şi s-a uitat pe geam. Nu mai putea vedea luna.

„Orbisem”, a povestit ea mai târziu. „Tulburată, am continuat să mă rog şi mai puternic. În cele din urmă, am adormit… când m-am sculat dimineaţa, puteam să văd din nou! Mi-am dat seama că gurușii îmi făcuseră ceva, atunci când m-am întâlnit cu Shivananda în holul mare şi el m-a întrebat dacă am dormit bine. «Da», i-am spus, «foarte bine!» Mi-a aruncat o privire nedumerită, s-a dus şi a vorbit cu o discipolă care bătea ceva la o maşină de scris, apoi s-a întors şi m-a întrebat iarăşi, aruncându-i yoghinului de lângă mine o privire ciudată… I-am spus din nou: «Da, foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu». M-a studiat încă o dată, fără să mai spună nimic…

Câteva luni mai târziu, am aflat că făcuseră toate acestea prin chemarea duhurilor rele, cu scopul de a-i speria pe străinii deveniţi incomozi sau de a-i «fermeca» să rămână acolo pe veci. Cunosc o nemţoaică care a înnebunit după tot ce i-au făcut… După câteva zile, Shivananda în persoană a venit şi mi-a sugerat să mă mut la etajul superior, fiindcă mă cazaseră… în camera greşită! Am păstrat însă camera. După aceasta, toţi au început să se uite la mine uimiţi… Simţeau că Cineva mai puternic mă ocrotea, iar eu am simţit că era timpul să plec de acolo”.

„Ortodoxia este lauda mea”

– Maică Gavrilia, aţi călătorit prin toată lumea. Cunoaşteţi îndeaproape foarte multe ordine monahale: romano-catolice, buddhiste, hinduse. Aţi văzut organizaţii şi misionari protestanţi. Aţi văzut cum lucrarea lor misionara era finanţată cu generozitate… iar dumneavoastră, o biată maică ortodoxă, aveaţi mijloace materiale foarte limitate, atât pentru folosul propriu, cât şi pentru a-i ajuta pe alţii. V-aţi gândit vreodată că ar fi fost mai bine dacă aţi fi fost altceva în loc de ortodoxă?

– Doamne fereşte! Nu! Niciodată nu mi-a trecut aşa ceva prin minte, nici pentru o clipă, fiindcă tocmai Ortodoxia este lauda mea! Îmi aduc aminte că odată mă aflam în biroul Indirei Gandhi (în perioada primei sale călătorii în India, când încă nu intrase în monahism, n.red.) şi discutam despre un proiect al ei. Chiar atunci s-a întâmplat să vină o femeie şi să-i spună, cu mine de faţă: „Cea cu care vorbeşti e cumva vreo călugăriță catolică?”, iar Gandhi i-a răspuns: „Nu, e din Biserică Ortodoxă. N-ai auzit de ea, fiindcă nu există în India, însă e o Biserică complet diferită”… Iar când am ajuns la Ierusalim, în 1959, în Mănăstirea noastră extrem de smerită, au venit la noi nişte călugăriţe catolice, care mi-au spus: „Asta-i adevărata cale de viaţă a lui Hristos, fiindcă aici sunteţi lipsite de toate… noi, însă, avem tot confortul”… Înţelegeţi ce zic?

40 de capete ale Maicii Gavrilia

1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăieşti smerenia lui Hristos.

2. Nu o cunoaştere pe care s-o dobândeşti, ci o cunoaştere pe care s-o pătimeşti – asta-i spiritualitatea ortodoxă.

3. Există o singură educaţie: să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu.

4. Mai bine iadul aici decât în lumea cealaltă.

5. Nu-i important ceea ce zicem, ci ceea ce trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem.

6. Dacă ai dragoste pentru întreaga lume, atunci întreaga lume e frumoasă.

7. Cel ce  iubeşte nu bagă de seamă c-o face, aşa cum nu bagă de seamă nici că respiră.

8. Când mintea nu este risipită în lucruri lumeşti şi este unită cu Dumnezeu, atunci şi un „Bună ziua” pe care îl zicem devine o binecuvântare.

9. Doar când cineva încetează să mai citească alte cărţi în afara Evangheliei începe să sporească lăuntric cu adevărat. Doar atunci, unit cu Dumnezeu prin Rugăciune, poate auzi voia lui Dumnezeu.

10. Adesea, Dumnezeu nu doreşte fapta, ci intenţia. E de ajuns să vadă că eşti gata să-I împlineşti porunca.

11. Când Dumnezeu ne-a făcut, El ne-a dat viaţă şi a suflat în noi Duhul Său. Duhul acesta este Dragoste. Când nu avem dragoste, devenim cadavre şi suntem cu totul morţi.

12. Nu-ţi dori nimic altceva decât voia lui Dumnezeu şi primeşte cu dragoste relele care vin asupra ta.

13. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ţi l-a făcut, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.

14. Să nu spui niciodată: „De ce mi s-a întâmplat asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi „De ce i s-a întâmplat asta?” Cere-i lui Dumnezeu să-ţi arate celălalt mal al râului. Atunci vei vedea, împreună cu îngerii cum stau lucrurile: toate sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Toate!

15. Dacă ai gânduri de judecată împotriva altcuiva, cere-I lui Dumnezeu să se îngrijească de tine în acel ceas, ca să-l poţi iubi pe acel om aşa cum îl iubeşte El. Atunci Dumnezeu te va ajuta să-ţi vezi starea. Dacă L-ai vedea pe Hristos, ai mai judeca?

16. Tot ce spunem rămâne în veşnicie.

17. Când avem nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Toţi suntem împreună-călători.

18. Cei ce trăiesc în trecut sunt ca morţi. Cei ce trăiesc în viitor, în închipuirile lor, sunt naivi, pentru că viitorul e doar al lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găseşte doar în clipa de faţă, în Prezentul veşnic al lui Dumnezeu.

19. Mai bine să rosteşti Rugăciunea lui Iisus cu glas tare, decât deloc.

20. Tulburarea şi grija sunt pentru cei ce n-au credinţă.

21. Dragostea este doar pe Cruce.

22. Aşa cum Dumnezeu te iubeşte pe tine, la fel îl iubeşte şi pe duşmanul tău.

23. Ar trebui să facem în aşa fel încât să trăim în lume ca uleiul şi apa din candelă, care nu se amestecă şi altfel sunt întru şi pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.

24. Toţi suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.

25. Ca să se săvârşească o minune, e de ajuns să iubim. Nici rugăciunea, nici metania n-au aşa putere!

26. Experienţa m-a învăţat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni, oricât de mult şi-ar dori, din dragoste, s-o facă. Singurul ajutor vine doar de la Dumnezeu, când e vremea Sa.

27. Dacă-L avem pururea pe Dumnezeu în minte, şi Dumnezeu ne are pururea în minte.

28. Nu trebuie să hotărâm pentru alţii. Să-i lăsăm în seama îngerilor şi vor găsi cea mai bună soluţie.

29. Când vorbim şi cineva ne întrerupe, să nu continuăm. Înseamnă că nu va auzi ce avem de spus. Îngerii fac aşa.

30. Tot ce ni se întâmplă este doar din vina noastră.

31. În fiecare dimineaţă, deschide o pagină nouă, iscăleşte-o în alb și lasă-L pe Dumnezeu să scrie ce voieşte.

32. De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.

33. Precum Simon Kirineul, să fim gata să sărim în ajutorul aproapelui nostru.

34. Singura bucurie adevărată este eliberarea de grijă.

35. Cea mai puternică rugăciune este Epicleza (pogorârea Sfântului Duh) de la Dumnezeiasca Liturghie.

36. Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.

37. Unii vor să ajungă la Înviere fără să treacă pe calea Golgotei.

38. Zi şi noapte binecuvânta-vom pe Domnul pentru darurile ce ni le dă!

39. Puţine cuvinte, multă dragoste. Pentru toţi. Oricine ar fi ei.

40. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este de mulţumire. Ce altceva să cer, dacă am totul?