„Părintele Emilianos și lumea contemporană” – scurt cuvânt al ieromonahului Serapion Simonopetritul (video, subtitrare în română)
Sursa:
Sursa originală: Pemptousia.Tv / Traducere din greacă de Elena Dinu.
Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .
Bogăţia noastră nemăsurată şi nesecată este credinţa noastră Ortodoxă. Prin ea se întăresc toate cerurile, toate ale lui Dumnezeu sunt ale noastre şi ceea ce e mai preţios decât orice – însuşi Preadulcele nostru Domn Iisus Hristos, iar împreună cu El toate fericirile şi bucuriile veşnice.
…De când Domnul lisus Hristos este pe pământ, nu mai există prăpastie între pământ şi cer, între Dumnezeu şi om; unite sunt cele ale lui Dumnezeu cu omul, cele cereşti cu cele pământeşti, cele veşnice cu cele vremelnice.
Trupul divino-uman al lui Hristos – Biserica – este palatul ceresc-pământesc în care se trăieşte viaţa veşnică divino-umană prin credinţa ortodoxă, adevărată, apostolică, divino-umană, patristică în Domnul Iisus Hristos. Nu există morţi în biserica lui Hristos. Toţi cei din ea sunt vii, şi încă vii fără de moarte; încă pe pământ sunt nemuritori prin har, iar după strămutarea în acea lume sunt încă şi mai deplini, mai puternici, cu neputinţă de învins, nemuritori.
Aici (în Biserică) îngerii trăiesc între oameni, „bucuria şi adevărul s-au întâlnit”, timpul se măsoară cu veşnicia, credinţa se uneşte cu nemurirea. Iar omul între toate aceste sfinţenii se împărtăşeşte de nemurire şi veşnicie, trăind cu sfintele lui Hristos Taine şi cu sfintele lui Hristos fapte; hrănitoarea tuturor mai nemuritoare decât însăşi nemurirea e sfânta credinţă ortodoxă apostolească şi a sfinţilor părinţi. Ea este cea mai mare comoară a fiinţei omeneşti în cer şi pe pământ.
Pe pământ creştinul nu are loc pentru deznădejde, căci dacă Domnul a coborât în lume şi prin Biserica Sa a rămas în ea, cum atunci poţi să laşi loc deznădejdii în sufletul tău? Căci însuşi Domnul este aici, lângă noi, în mijlocul nostru! Strigă către El numai şi priveşte – eşti în întregime în îmbrăţişările Lui! Şi cine poate să te ia atunci din mâinile Lui – care duşman, care om, care diavol, care iad? Nici o putere, nici o putere rea nu ne poate despărţi de dragostea Sa.
Prin El suntem totdeauna mai puternici decât orice rău, decât orice păcat, decât orice iad, decât orice demon şi decât toţi aceştia luaţi împreună. Toată înţelepciunea creştinului constă în aceasta: să se ţină necontenit de Domnul Iisus Hristos, să se ţină prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin dragoste, prin blândeţe, prin smerenie, prin răbdare, prin pocăinţă, prin sfânta împărtăşanie, prin sfânta spovedanie – prin toate acestea să se ţină de El, nedespărţit prin nimic şi de către nimeni de dragostea Dumnezeului şi Domnului nostru – prin fiecare Sfântă Taină şi prin fiecare faptă plăcută lui Dumnezeu. Atunci peste toate morţile, peste toate chinurile totdeauna vei triumfa prin bucurie – bucuria credinţei, bucuria mântuirii…
Sfântul Iustin Popovici
“Cum să te mântuieşti în lumea contemporană”, Editura Platytera, Bucureşti, 2007
Sursa originală: http://www.bibliazilnic.ro/
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-sa-facem-ca-sa-ne-mantuim
Cu Dumnezeu nu e nevoie să fii politicos. Toarnă înaintea Domnului ceea ce este în inima ta, aşa cum este!
Ce să facem ca să ne mântuim?
Îmi amintesc de cuvântul pe care l-am auzit de curând de la Avva Paisie Olaru, pe patul de moarte. I s-a cerut să dea un cuvânt poporului român. Şi el, în ultima lui suflare, a spus: „Cuvântul Domnului: «Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvântul Domnului nu va trece»”. Căutaţi către fiecare cuvânt din sfintele rugăciuni, în biserică, şi închinaţi şi cuvântul vostru lui Dumnezeu.
Pentru aceasta v-aş cita un cuvânt pe care Părintele Sofronie l-a spus unui suflet aflat în căutarea rugăciunii. O doamnă anglicană se afla în pragul lepădării de rugăciune şi de Dumnezeu, căci la întrebarea sa: „Cum să găsesc rugăciunea?”, pusă mai multora, primise numai răspunsuri stereotipe. Auzind de un oarecare Arhimandrit Sofronie, în Franţa, l-a căutat şi l-a întrebat şi pe acesta. Părintele Sofronie i-a răspuns: „Cu Dumnezeu nu e nevoie să fii politicos. Toarnă înaintea Domnului ceea ce este în inima ta, aşa cum este!” Şi a găsit o rugăciune aşa puternică, încât, spunea Părintele Sofronie, ceasuri întregi se ruga cu capul plecat la pământ. Aceasta nu este puţin lucru pentru un apusean. Doamna aceea este, de mult timp, ortodoxă.
(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica, însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a IV-a, Editura Anastasia, 2004, p. 59)
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Stâlpii cei sfinţi ai Bisericii – 29 iunie
— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —
Astăzi, Sfânta noastră Biserică pomeneşte cu evlavie pătimirile sfinţilor, slăviţilor şi întrutot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel.
Sfântul Apostol Petru, ucenicul înflăcărat al lui Iisus Hristos, mărturisind din suflet Dumnezeirea Sa: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, a fost găsit vrednic de către Mântuitorul de a auzi răspunsul: „Fericit eşti Simone. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru (Petrus) şi pe această piatră (petra) voi zidi Biserica Mea” (Mt 16,16-18). Această „piatră” (petra) este cea despre care ai spus „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, pe aceasta, pe mărturisirea ta, voi zidi Biserica mea. Aşadar, „tu eşti Petru”: de la cuvântul piatră vine numele Petru şi nu piatră vine de la Petru, la fel cum creştin vine de la numele lui Hristos şi nu Hristos de la creştin. Vrei să ştii despre ce fel de piatră vorbea Mântuitorul când l-a numit pe Petru astfel? Ascultă pe Apostolul Pavel: „Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi”, spune Apostolul lui Hristos, „că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare. Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; Şi toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos” (1 Cor 10, 1-4). Iată ce fel de piatră este Petru.
Domnul nostru Iisus Hristos, în ultimele zile ale vieţii Sale pământeşti, în vremea împlinirii misiunii sale în neamul omenesc, a ales dintre ucenicii Săi pe cei doisprezece Apostoli pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu. Printre aceştia, Apostolul Petru, prin felul său de-a fi plin de entuziasm, a fost ales să ocupe primul loc şi să devină într-un fel cel care reprezintă Biserica. De atunci, lui i s-a spus, în mod special, după mărturisirea sa: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt. 16, 19). De atunci n-a mai fost omul, ci mai degrabă întreaga Biserică Una şi Universală, care a primit cheile şi acest drept de a „lega şi a dezlega”. Faptul că aici este vorba, de fapt, despre Biserică şi nu exclusiv despre o singură persoană, se poate vedea dintr-un loc anume din Scripturi. Fiţi, deci, atenţi atunci când Domnul le spune tuturor Apostolilor Săi: „Luaţi Duh Sfânt”, şi îndată după aceea, „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23); sau „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18).
Biserica este, deci, cea care leagă şi dezleagă, întemeiată fiind pe piatra cea din capul unghiului, Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20). Biserica leagă şi dezleagă. Să ne temem, deci, de „legare” şi „dezlegare”: de dezlegare, pentru a nu mai cădea din nou în cele de dinainte, iar de legare, pentru a nu rămâne pentru totdeauna în această stare. De atunci, „Cel fără de lege este prins în laţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat (Pilde 5, 22); şi în afara sfintei Biserici, nicăieri altundeva nu putem fi dezlegaţi.
După Învierea Sa, Domnul a încredinţat Apostolului Petru păstorirea turmei Sale duhovniceşti nu pentru că, printre ucenici, singur Petru ar fi meritat să păstorească turma lui Hristos. Hristos Se adresează în primul rând lui Petru, fiindcă Petru era întâiul dintre Apostoli şi ca atare, reprezentantul Bisericii. În plus, întorcându-Se, în această situaţie precisă, numai către Petru, ca spre conducătorul Apostolilor, prin aceasta Hristos a confirmat unitatea Bisericii. „Simone, fiul lui Iona” — îi spune Domnul lui Petru — „Mă iubeşti tu? ” — iar Apostolul răspunde: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”. La fel răspunde când e întrebat a doua oară. Întrebat a treia oară şi văzând că nu e crezut, s-a întristat. Cum era posibil să nu-l creadă Acela care-i cunoştea inima? Prin urmare, Petru răspunde: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”. Iar Iisus îi răspunde de fiecare dată: „Paşte oile Mele” (Io. 21, 15-27).
Pe lângă aceasta, întreita chemare a Mântuitorului adresată lui Petru şi întreita mărturisire a acestuia în faţa Mântuitorului au avut un scop favorabil pentru Apostol. Acesta, căruia îi fuseseră încredinţate „cheile Împărăţiei” şi dreptul de „a lega şi a dezlega”, legat de sine însuşi întru teamă şi laşitate (Mt. 26, 69-75), a fost eliberat de trei ori de Domnul, prin întreita întrebare şi întreitul răspuns, cel plin de adâncă dragoste.
Şi, într-adevăr, păstorirea turmei lui Hristos a fost dobândită de către toţi Apostolii şi urmaşii lor. Iată de ce Apostolul Pavel sfătuieşte pe prezbiterii Bisericii: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28); iar Apostolul Petru, pe preoţi: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (1 Petru 5, 2-4).
Este vrednic de remarcat faptul că Mântuitorul, spunând lui Petru: „Paște oile Mele”, nu a spus „Paște oile tale”, ci, mai degrabă, “hrăneşte, slugă bună, oile Domnului”. „Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? ” (1 Cor. 1, 13). „Paște oile Mele”. Prin urmare, aceşti furi lacomi, asupritori sălbatici, învăţători mincinoşi şi slugi plătite cărora nu le pasă de turmă (Mt 7,15; Fapte 20,29; 2 Petru 2,1; Ioan 10,12), au furat o turmă străină şi, risipind-o, ca şi cum ar fi fost propriul lor câştig, cugetă că pasc propria turmă. Aceia nu sunt buni păstori, aşa cum sunt păstorii Domnului. „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Io. 10, 11), care i-au fost încredinţate de către Însuşi Mai-marele păstorilor (1 Petru 5, 4). Şi Apostolul Petru, răspunzând chemării Sale, şi-a pus sufletul pentru adevărata turmă a lui Hristos, pecetluindu-şi apostolatul prin moartea sa mucenicească şi este şi astăzi cinstit în lumea întreagă.
Apostolul Pavel, care mai înainte se numea Saul, a fost făcut din lup lacom, miel blând. La început duşman al Bisericii, a acţionat apoi ca Apostol al lui Hristos. Deşi la început a prigonit-o, a devenit mai apoi propovăduitor al cuvântului Evangheliei. Primind de la marii preoţi [ai Sinedriului] autoritatea de a pune în lanţuri pe creştinii de pretutindeni, pentru a-i executa, şi fiind deja pe drum, „suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” (Fapte 9,1), însetat de sânge, acesta a uitat, însă, cuvântul psalmistului care zice: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!” (Ps 2, 4). Atunci când Saul, prigonind şi hărţuind într-o asemenea măsură „Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor 15, 9), a ajuns în apropierea Damascului, iar Domnul Cerurilor l-a chemat, zicând: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Eu sunt aici, Eu sunt pretutindeni: iată capul Meu, iată trupul Meu. Nu e nimic surprinzător în asta, căci noi înşine suntem mădulare ale Trupului lui Hristos. „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Fapte 9, 4-5). Saul, însă, „tremurând şi înspăimântat fiind”, a strigat: „Cine eşti, Doamne?” iar Domnul i-a răspuns: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti”.
Şi dintr-odată în Saul se produce o schimbare: „Doamne, ce voieşti să fac?”, strigă el. Şi Vocea îi răspunde direct: „Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci” (Fapte 9, 6). Acolo, Domnul îl trimite pe Anania: „Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă”, către un om „cu numele Saul” şi botează-l „fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel” (Fapte 9, 11, 15, 18). Acest vas trebuie să se umple de harul Meu. Anania, însă, a răspuns: „Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. Şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău” (Fapte 9, 13-14).
Dar Domnul îi porunceşte lui Anania cu nerăbdare: Caută-l şi adu-l, „fiindcă acesta Îmi este vas ales”, „căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu” (Fapte 9, 11, 15-16).
De fapt, Domnul îi va arăta lui Pavel suferințele pe care le va avea de îndurat pentru numele Său. Îi va arăta cele viitoare; nu se va opri la lanțuri, închisoare și naufragii; El Însuși îi va purta suferințele, Îl va călăuzi către ziua aceasta.
În această zi prăznuim patimile acestor doi Apostoli. Chiar dacă ei au suferit mucenicia în zile (și locuri) diferite, sunt uniți prin spiritul și apropierea suferințelor lor. Petru a plecat primul iar Pavel l-a urmat curând după aceea. Mai înainte s-a numit Saul, iar apoi Pavel, schimbând mândria în smerenie. Adevăratul său nume va arăta acest lucru, căci Paulus însemnând „mic, puțin, mai puțin”. Ce va deveni Apostolul Pavel după aceea? Întrebați-l și vă va răspunde: „Căci eu sunt, spune Sfântul Apostol Petru, cel mai mic dintre apostoli… dar m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (1 Corinteni 15, 9-10).
Și astfel, fraților, prăznuind acum amintirea sfinților Apostoli Petru și Pavel, amintindu-ne de cinstitele lor patimi, luând aminte la credința lor cea adevărată și la viața lor cea sfântă, cinstim nevinovăția în suferințe şi credința lor cea adevărată. Iubind în ei cea mai înaltă virtute și imitându-i prin fapte deosebite, prin care ne putem asemăna lor (2 Tesaloniceni 3, 5-9), așteptăm fericirea cea veșnică care este pregătită tuturor sfinților. Calea vieții noastre de dinainte a fost mai rea, mai spinoasă, mai grea, dar avem împrejurul nostru atâta nor de mărturii (Evr. 12, 1), care au fost împlinite înaintea noastră şi care ne-au făcut drumul mult mai simplu şi mai uşor de străbătut. În primul rând, această cale a fost deschisă de „începătorul şi plinitorul credinţei”, de Însuşi Domnul Iisus Hristos (Evr. 12, 2).
Curajoşii Săi Apostoli, apoi mucenicii, copii, femei, fecioare, şi o mare mulţime de martori nu au făcut decât să-L urmeze pe Hristos, Cel care a lucrat în ei şi a fost alături de ei pe această cale, Cel care a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —
Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde ?
Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug şi fără boi ?
Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme ?
Nu.
Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe oştenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători şi mai milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!
Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, şi ca obârşie şi ca stare, lipsiţi de orice avere, vază şi putere lumească, au ieşit din casa şi din rudenia lor şi au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun şi vrednic de dorit!
Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?
Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).
Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.
Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.
Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.
Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelşugare îi hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!
Domnul întâi îi înzestrează şi îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorîrea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.
Evanghelia spune că Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi şi „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10, 1). Apoi le-a spus să meargă şi să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).
Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis să lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.
Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare şi de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fără nicio grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.
După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie şi după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile şi durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30).
Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă ? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi şi care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”, întâi răsplata pentru luptătorii drepţi si credincioşi, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi şi laşi, care şovăie, dau înapoi şi se predau vrăjmaşului.
Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Însuşi Domnul Iisus Hristos în împărăţia cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc şi înaintea oştirilor îngereşti fără de număr, drept al Său? Decât să fie scris de El în Cartea Vieţii? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă şi aşezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri?
Şi poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât ca Însuşi Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toţi îngerii şi a toate neamurile laolaltă şi în faţa Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu eşti al Meu; nu eşti scris în Cartea vieţii. Pleacă!” Iar că mărturisirea deschisă şi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esenţială, aşa cum este şi credinţa în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9).
Înseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup şi suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.
„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.
Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa
noastră decât înşişi tatăl şi mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi înşine în stare să-i iubim.
Tatăl şi mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere întru viaţa veşnică. Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre veşnică bucurie şi slavă. Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă? Mâncarea sau răsuflarea? Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.
Ce-i mai de seamă: haina sau inima? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi? Cel care ne aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm?
Domnul, fireşte, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinţilor şi tuturor celor de aproape ai noştri; doar El Însuşi ne-a poruncit această dragoste! El Însuşi Şi-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbeşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe apostolii Săi.
Tatăl şi mama se vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă! Fii ca toată lumea, lasă credinţa asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte! Ce-o să ne facem noi atunci? Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrâneţe”.
Fiul si fiica îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la urmă. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toţii în pace.” În astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.
Hristos sau părinţii?
Hristos sau copiii?
De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.
Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!
Şi n-o poţi lua acum pe un drum, şi maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.
Dacă te închini lui Hristos, îi scapi şi pe ai tăi şi te scapi şi pe tine.
Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i
pierzi şi ei şi pe tine. Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa lumii, îl va tăgădui şi pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.
[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru că nu izbutise să
intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viaţa aceasta e mai
neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşartă ca visul; ridică-ţi aşadar
mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău
suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă
dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, şi anume pe cea cerească. Aşadar,
dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate să-ţi
vină apoi şi cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]
Domnul le-a spus pe faţă apostolilor că este grea clipa hotărârii. Şi a adăugat: „Duşmanii omului, casnicii lui”.
Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe
ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.
Cu adevărat, nu vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noştri.
Ca să facă mai uşoară clipa despărţirii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.
Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrăni şi-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte şi îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi fără voia cerescului nostru Tată. „La voi însă”, şi la ai voştri, „şi perii capului, toţi sunt număraţi”.
Lăsaţi-i aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.
Însă „tată şi mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns. Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei. Aceştia ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.
Câtă vreme nu Îl cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
Prin „fii” şi „fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre,
lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos? Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iubeşte pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
A spus mai departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.
Prin „cruce”, trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte: despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea doare.
Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.
Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.
Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie — şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.
Încă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerea ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul şi durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.
Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).
Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate şi sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el şi îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou — îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi.
Şi tot astfel, cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.
Prin „cruce” mai trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă, pentru curăţarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică.
Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu întru lume” (Galateni 6, 14).
Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).
Oamenii cu suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Împăratul unei Împărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.
„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-şi vândă averile, să le dea la săraci, şi să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuţii multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.
„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar
printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O să stea şi el pe un tron ? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Îl va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condiţionând răsplata. N-a spus: „voi toţi”, ci: „voi cei ce Mi-aţi urmat Mie”.
Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.
Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt coborâtori.
Neamul care i-a judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când toate neamurile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veşnică osândă.
Atunci, la acea a doua naştere, vor şedea cei doisprezece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvite, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.
Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apostoli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate
timpurile: „Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.
Şi cu adevărat, n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume însutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos? Nu s-au ridicat sute şi mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii? Şi, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!
Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?
Nu se află şi în zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti? Lăsându-şi casele şi ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile credincioşilor ?
Renunţând la puţin — încă de la începutul lucrării lor apostolice— au primit, cu toţii,
mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovniceşti sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câştigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.
În înţeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi şi surori, tată, mamă şi
soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufletului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar ţarini înseamnă întreaga lume a simţurilor, cu tot cu trupurile noastre.
Cine lasă toate acestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte. Şi, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.
Domnul foloseşte numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate şi au primit totul. Tuturor acestora şi celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinţilor.
Unii din aceşti sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu şi lui
Dumnezeu Atotştiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei străluceşte Domnul ca soarele între stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).
Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Şi sunt aproape şi de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu necazurile, ne ajută cu puterea şi cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).
Sunt mucenicii şi muceniţele lui Hristos, sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori şi învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătese care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit, mântuindu-se şi pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.
Ei ne ajută şi pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află într-ânşii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să ajungă la slava de care ei înşişi se bucură. Ei toţi sunt „biruitori prin credinţă”.
Ei toţi au stins văpaia patimilor care făceau scrum firea omenească cea slabă. Mulţi au îndurat batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu. Mulţi din aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în pustii şi în munţi si în peşteri şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).
Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută şi nouă, ca să nu fim ruşinaţi ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăţia lui Dumnezeu.
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!
Biserica prăznuieşte anume această Duminică a tuturor Sfinţilor în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne înveţe: că apostolii, ca şi toţi sfinţii, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecuvântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au înarmat cu armele lui Dumnezeu. Numai aşa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul şi să biruiască în toate.
[Sfântul Macarie Egipteanul ne învaţă, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie şi hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine şi se sălăşluieşte in el, şi el în Domnul, şi Domnul Însuşi seamănă într-ânsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovniceşti” (Omilia 19)]
Ca şi pilda apostolilor, pilda tuturor sfinţilor ne înfăţişează preadulcele şi marele adevăr că Dumnezeu nu-Şi trimite slujitorii la păşune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldaţii la bătalie fără arme.
Slavă fie Domnului preaînalt, care slăveşte pe sfintii Săi întru biruinţă şi Se slăveşte
într-ânşii!
„Si mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.
Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a împlinit şi se
împlineşte până astăzi, având însă a-şi primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviţi ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii şi toţi făţarnicii prigonitori ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).
Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, şi în cer si pe pământ. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulţi sfinţi erau socotiţi codaşi, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii şi batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii şi sunt ultimii înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, la Înfricoşatul Judeţ, se va descoperi că foarte, foarte mulţi care sunt astăzi priviţi ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulţi din cei ce singuri se socotesc şi sunt socotiţi şi de lume a fi ultimii, se vor înălţa şi vor fi cei dintâi.
Cuvântul acesta are şi un înţeles lăuntric.
În noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos şi cel de sus. Când în noi stăpâneşte ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.
Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se căieşte si primeşte împărtăşire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade şi este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.
Şi, dimpotrivă, când în noi domneşte frumuseţea şi înălţimea lui Hristos, în smerenie şi ascultare către Domnul, în credinţă şi fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietăţii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.
Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun şi evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proţăpeşte iarăşi deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. şi aşa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.
Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, şi să nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoarele Sale arme de har.
„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.
Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine şi prin puterea Ta dăinuitoare în noi.
Nu putem nimic de la noi înşine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi şi neînarmaţi fără Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate şi putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.
Cu mulţumită pentru toate, ne rugăm Ţie: nu ne trece cu vederea, nu-Ţi întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ţie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa: http://www.voscreasna.com
— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —
Cunosc un om în Hristos
ÎPS I. Vlachos
,,Dogma Sfintei Treimi are legătură cu viaţa noastră, de vreme ce omul este zidit după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu. Care este legătura noastră cu Dumnezeu? Persoana ipostas. Tatăl trăieşte în Fiul şi întru Duhul Sfânt, Fiul trăieşte întru Tatăl şi întru Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt trăieşte întru Tatăl şi întru Fiul. Această unime nu anulează atributele ipostatice speciale ale persoanelor.”
,,Şi noi am fost zidiţi ca persoane pentru a avea comuniune cu Dumnezeu treimic. Înăuntrul nostru există principiul personal. După păcat am devenit indivizi, entităţi egoiste, dar acum, uniţi de Hristos, Cel ce lucrează şi activează în noi principiul ipostatic, devenim iarăşi persoane adevărate. Dumnezeu trăieşte în noi şi noi în El. Noi Îl iubim pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii. Expresia persoanei lui Dumnezeu este dragostea Sa care a coborât până la iad, iar expresia persoanei noastre este dragostea noastră, care iarăşi coboară până la iad prin micşorarea de sine şi prin lepădarea de sine.”
,,Şi noi, creştinii, devenim persoane atunci când ne unim între noi în Hristos şi trăim unul faţă de ceilalţi în mod personal prin dragoste. Astfel, trăim în mod treimic.”
,,Creştinul ortodox este cel care are slăvire dreaptă, adică crede drept, slăveşte şi se roagă drept, leagă credinţa de rugăciune şi de cult.
Fiind creştini ortodocşi, credem şi slăvim pe Dumnezeu treimic şi Îl iubim pe Dumnezeu Cel din Treime. Aceasta este diferenţa noastră faţă de alte credinţe care au doar un dumnezeu uniipostatic.
Dragostea noastră către Dumnezeu şi către fratele nostru este mărturisirea credinţei, prin urmare atunci când Îl iubim pe Dumnezeu Îl şi mărturisim.”
,,De obicei celelalte religii, celelalte sisteme, compun şi înţelesul lui Dumnezeu din trăirile omului. În Biserica Ortodoxă îl înţelegem pe om din trăirea şi prezenţa lui Dumnezeu. De vreme ce omul este creat după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu, prin urmare cunoaşterea dreaptă a lui Dumnezeu este o condiţie a cunoaşterii omului şi a rezolvării problemelor sale.”
,,Fiecare se mântuieşte într-un fel propriu. Predica în biserică este generală, fiecare însă ia ceea ce îi foloseşte şi continuă cu asceza, cu ascultarea, adică cu împlinirea poruncilor lui Hristos.”
,,Îi vom iubi pe ceilalţi atunci când ne rugăm pentru ei. Pentru a înţelege ceea ce îl preocupă pe celălalt trebuie să ne rugăm din inimă pentru el.Atunci vedem nevoile pe care le are şi ne îngrijim de rezolvarea lor.”
,,Dacă inima nu simte nimic, nu trebuie să vorbească.”
,,Când cineva vorbeşte monahilor, singura temă stabilă este tema ascultării. Ascultarea este fundamentul vieţii monahale. Când cineva face ascultare, atunci inima lui devine mult mai sensibilă şi cuprinde problemele ce îi preocupă şi pe ceilalţi şi îi ajută. Făcând ascultare de părintele, oricine primeşte viaţa – experienţă a aceluia. Ascultarea are multe aspecte, multe laturi. Există ascultare de tradiţia Bisericii, există ascultare de un episcop, ascultare de duhovnic şi apoi ascultare de toţi atunci când se poate supune voinţei celuilalt în experienţe care nu contravin poruncilor lui Dumnezeu.”
,,Unii consideră că monahii nu fac nimic. Aşa pare, deoarece monahii fac ceea ce nu fac ceilalţi, dar monahii au o taină, adică adâncul vieţii lor, care este nevăzut, este Dumnezeu. Ei se unesc cu Dumnezeu, Care este centrul lumii, şi astfel se fac şi ei în Hristos stăpâni ai lumii acesteia. Monahul este creştinul desăvârşit.”
What will be the effect of the „Holy and Great Council” to be held in Crete on the Orthodox Christians everywhere (if the Council approves the preliminary texts adopted by the Synaxis of the Primates of the Orthodox Autocephalous Churches at Chambésy in January 2016)?
First of all, the effect will be the distortion of the Church teaching in the mind of the Orthodox Christians, or better said the sealing of this already existing distortion. The Orthodox Christians are influenced today by a variety of relativist ideas; for the most part they ignore their own faith. Orthodoxy is not a relativist faith, but confesses that there are no truths other than Christ, Who said: “I am the Way, the Truth, and the Life”, and that no one can acquire the eternal Life without uniting with Christ in the One Church, His Body.
In spite of this, today many believe that the Roman Catholics are also a Church (Sister Churches, “the two lungs of the Church”), even more believe that those who are not Orthodox will be saved too, and many more of them see nothing wrong in praying and worshipping together with the non-Orthodox or in appropriating various Protestant and pagan ideas. Some of these ideas will be sealed by this Council, showing a state of fact. By trampling the teaching of the Church, the Orthodox identity will be lost and in the Holy Sanctuaries the Orthodox teaching will no longer be asserted by the priests who preach the new relativist faith.
This is precisely the beginning of any fall out of the Church of Christ, the One, Holy, Catholic, and Apostolic, that is the Orthodox Church. Every reference point for holiness will be abolished, so that the whole battle of the saints for keeping the purity of the Orthodox faith will be made useless. The new type of “Orthodox” will be created, who has as supreme values Freedom, Fraternity and Equality, as the preliminary texts for the Council in Crete assert.
This will be an alienation of the people from Orthodoxy, with the main consequence of losing the salvation of their soul!
This is why we attach so much importance to the knowledge of the Orthodox teaching in contrast with the novel teachings of this so-called “Council”.
In history there have been many robber councils, that is, councils which tried to change the teaching of the Church and to endorse other ideas. It is not unlikely that we will have another one soon. But whoever will accept it in his consciousness and confession, and will not wall himself off from those who accept it, will be apart from Christ God the Truth and His Gospel.
Protopresbyter Matei Vulcănescu
— preluare de pe blogul “Ortodoxia catholică” —
Care va fi efectul „Sfântului şi Marelui Sinod” ce se va ţine în Creta asupra creștinilor ortodocși de pretutindeni (dacă se vor aproba la Sinod textele pregătitoare adoptate la Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale de la Chambésy din ianuarie 2016)?
În primul rând, efectul va fi distorsionarea învăţăturii Bisericii în mintea ortodocșilor, sau mai bine zis pecetluirea acestei distorsionări, deja existente. Creștinii Ortodocși sunt astăzi influențați de diferite idei relativiste, nu îşi cunosc în mare parte propria credință. Ortodoxia nu este o credinţă relativistă, ci mărturiseşte că nu există alte adevăruri în afară de Hristos, care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, şi că nimeni nu poate dobândi Viaţa veşnică fără a se uni cu Hristos în Biserica cea Una, Trupul Lui.
Cu toate acestea, astăzi mulți cred că şi Romano-Catolicii sunt Biserică (Biserici Surori, „cei doi plămâni ai Bisericii”), şi mai mulți cred că se mântuiesc şi cei care nu sunt ortodocși, şi chiar şi mai mulţi nu au nimic împotriva rugăciunii împreună cu cei de alte credinţe şi a preluării diferitelor idei protestante şi păgâne.
Toate aceste idei vor fi pecetluite de acest Sinod, arătând o stare de fapt. Călcând în picioare învăţătura Bisericii, se va pierde identitatea ortodoxă, iar în Locaşurile Sfinte învăţătura ortodoxă nu va mai fi exprimată de către preoții care vor propovădui noua credință relativistă. Este exact începutul oricărei căderi din Biserica lui Hristos, cea Una, Sfântă, Catholică şi Apostolică, adică Biserica Ortodoxă.
Orice reper pentru sfințenie va fi desființat, așa încât toată lupta sfinţilor pentru păstrarea purităţii credinței ortodoxe va fi făcută netrebnică. Va fi creat „ortodoxul” de tip nou, care are ca valori supreme Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea, așa cum afirmă textele pregătitoare de la Sinodul din Creta.
Aceasta va fi o alienare a oamenilor faţă de Ortodoxie, cu consecința principală a pierderii mântuirii sufletului! Iată de ce acordăm atâta importanţă cunoaşterii învăţăturii Ortodoxe în raport cu învăţăturile noi ale acestui așa-zis „Sinod”. În istorie au fost multe sinoade tâlhăreşti, sinoade care au încercat să schimbe învăţătura Bisericii şi să legitimeze alte concepţii.
Nu e exclus să mai avem unul. Dar cine îl va accepta în conştiinţa şi în mărturisirea sa, şi nu se va îngrădi de cei care-l acceptă, va fi departe de Adevărul Hristos Dumnezeu şi Evanghelia Sa.
pr. Matei Vulcanescu, Biserica „Panaghia Odighitria”, Mitropolia Pireului, Biserica Ortodoxa a Greciei
— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —
Viața
Nicolae Cabasila, vlăstar al Tesalonicului, al doilea oraș ca însemnătate din Imperiul Bizantin târziu, și-a legat activitatea atât de orașul său natal, cât și de capitala imperiului, aflată atunci în plină agonie a ultimului său veac de existență. Moderația și blândețea care-l defineau au făcut ca în epocă să fie umbrit de alți teologi mai dinamici, însă, ulterior, aceste calități i-au conferit un atât de mare prestigiu, încât a ajuns să fie prețuit îndeobște ca unul dintre cei mai puternici factori ai teologiei ortodoxe și unul dintre cei mai ortodocși teologi mistici ai Bisericii. Mult mai mare amploare a căpătat prețuirea sa azi, în toată lumea creștină, decât în timpul vieții sale.
Numele de familie din partea tatălui era Hamaetós, a renunțat însă la acesta, în ciuda prestigiului pe care-l avea, în favoarea numelui matern, Cabasila, care era legat în epocă de Mitropolitul Tesalonicului, Nil Cabasila, fratele mamei sale. Această vestită familie, foarte probabil de origine din Epir, a dat multe personalități valoroase începând din secolul al XIV-lea.
Ipoteza că Nicolae s-a născut în jurul anilor 1300, dominantă până nu demult, a fost cu desăvârșire abandonată în zilele noastre, când cunoașterea mai bună a condițiilor de viață din epocă ne-a permis aprecieri mai precise. Dat fiind că într-un referat al său întocmit la anul 1351, în care aborda nașterea de prunci și îi era adresat împărătesei Ana Paleologhina, care locuia pe atunci în Tesalonic, spune că nu împlinise încă al treizecilea an al vieții, înseamnă că pe atunci se apropia de vârsta de 30 de ani și, deci, se născuse în jurul anilor 1322-1323. Apoi, faptul că pentru ultima oară este menționat în 1391, ca destinatar al scrisorilor lui Manuil al II-lea și ale lui Iosif Vrienios, înseamnă că a murit la scurt timp după această dată.
În acea epocă, Tesalonicul era ”metropola filosofiei”, după cum remarcă Nicolae în encomionul închinat Sfântului Dimitrie, și se distingea prin valoroasele sale școli, fapt care, însă, nu l-a împiedicat pe Nicolae să plece la Constantinopol, adolescent fiind încă, pentru a-și continua studiile. Tatăl său îi urmărea cu atenție evoluția și îi cerea insistent să îi scrie, Nicolae însă întârzia, justificându-se că-i lipsește timpul, așa cum fac toți studenții din toate epocile (Epistole 1.2.3). Între materiile de studiu se numărau retorica, științele fizice și teologia.
La începutul războiului civil, se pare că Nicolae, încă foarte tânăr fiind, nu s-a implicat, însă în anul următor (1342) a hotărât să se întoarcă în orașul său natal, care se afla într-o situație încă mai dificilă decât capitala. Tulburările din Constantinopol dăduseră impulsul pentru mobilizarea forțelor din celelalte mari centre urbane. În Tesalonic, aristocrații s-au alăturat lui Ioan Cantacuzino, în timp ce poporul, mișcat de drama împărătesei văduve și a urmașului minor, cărora le erau primejduite drepturile, s-a alăturat lui Ioan Paleologul. Sentimentele acestea ale poporului, favorabile împăratului legitim, au fost exploatate de unii demagogi ambițioși, care i-au folosit pe zeloți – o grupare alcătuită din călugări și cerșetori fanatici – să incite poporul la revoltă.
Astfel, când Cantacuzino a cerut ajutorul administratorului Tesalonicului, Synadinós, indecis la ora aceea de partea cui se va alătura, zeloții, purtând ca stindard crucea, s-au revoltat și, după trei zile de măceluri și jafuri, au luat puterea în iulie 1342, în timp ce Synadinós cu 1000 de aristocrați s-a refugiat în Gynaikókastro.
Ocuparea și izolarea orașului de restul imperiului a făcut ca cei mai mulți dintre locuitori să ceară o înțelegere cu Cantacuzino și astfel, în 1345, au trimis la reprezentantul acestuia din Veria o comisie alcătuită din Nicolae Cabasila și Gheorghios Farmákis. Demersul acesta însă a avut ca urmare o nouă escaladare a tensiunilor din partea zeloților, în urma cărora Nicolae abia a scăpat cu viață.
După victoria lui Cantacuzino din 1347, Nicolae a fost invitat la Constantinopol de Dimitrios Kydónis, la porunca împăratului, și de atunci a început etapa politică a vieții sale, care nu pare să fi durat mai mult de șapte ani. Împăratul a apreciat atât de mult capacitățile tânărului, încât l-a numit, alături de Kydónis, consilier principal. Iată ce scrie Kydónis: ”împăratul l-a învrednicit de multă bunăvoință și l-a făcut chiar unul dintre cei mai apropiați prieteni și sfătuitori” (Cantacuzino, ed. Bonn IV, 107, 18-20).
De altfel, exista pe atunci o situație favorabilă lui Nicolae, întrucât Patriarhul Constantinopolului de atunci, Isidor (1347-1349), fusese unul dintre primii săi dascăli din Tesalonic. În septembrie 1347, a făcut parte din delegația care l-a însoțit pe Grigorie Palama la Tesalonic pentru întronizarea ca arhiepiscop, dar, după cum se știe, nu a fost primit de zeloți, de aceea au plecat împreună în Sfântul Munte și de acolo Cabasila s-a întors în Constantinopol. Este posibil ca mai târziu să-l fi însoțit pe Cantacuzino în campania militară care a pus capăt rebeliunii zeloților (1350).
Răceala dintre cei doi împărați, cei doi Ioan, socru și ginere, Cantacuzino și Paleologul, a continuat, în timp ce Sinodul din 1351, la care învățătura isihastă a lui Grigorie Palama a triumfat definitiv, a provocat o nou distanțare între ei. De atunci, Kydónis a înclinat către Paleologul, în timp ce Cabasila către Cantacuzino. Motivele acestei distanțări au fost dogmatice și eclezialo-politice. În polemica dogmatică, Cabasila a urmat isihasmul, însă cu moderația care l-a caracterizat dintotdeauna, în timp ce Kydónis s-a declarat împotriva isihasmului.
Ulterior, în ce privește relațiile cu Biserica Romano-Catolică, Cabasila a fost în favoarea abordării fără concesiuni dogmatice sau ecleziale, în timp ce Kydónis recomanda unirea necondiționată cu Roma. Împăratul Ioan Cantacuzino era convins că acest gen de relații țin exclusiv de competența Bisericii, știut fiind că demersul lui Mihail al VIII-lea Paleologul de unire cu Roma a înrăutățit de fapt situația. De aceea, Ioan Cantacuzino a propus convocarea unui Sinod Ecumenic cu participarea tuturor episcopilor din Răsărit și Apus într-un spațiu intermediar. Se pare că linia aceasta politică a fost adoptată de împărat în urma sfaturilor lui Nil Cabasila, unchiul lui Nicolae, care, ca mirean, a purtat și el numele de Nicolae.
Ulterior însă, prin victoria definitivă a lui Ioan Paleologul, în politica bisericească externă s-a impus linia favorabilă unirii cu Roma, însă în politica internă nu s-a obținut anihilarea isihasmului. Împăratul Ioan al V-lea și consilierul său principal, Dimitrie Kydónis, au trecut la romano-catolicism, însă, în afara câtorva intelectuali, nu au putut convinge nici un segment al poporului credincios să facă același pas. Se pare că pentru scurt timp chiar și Cabasila a fost indecis și probabil s-a gândit să urmeze exemplul prietenului său, Kydónis, sau cel puțin să îi justifice cumva gestul, dacă acesta este sensul cuvintelor lui Iosif Vrienios dintr-o epistolă a sa: ”te afli de partea nemincinoasă și adevărată a creștinilor; te-ai eliberat definitiv de facțiunea mincinoasă și înșelată. Dezamăgit de adunarea acelora, te-ai hotărât să te unești cu turma cea sănătoasă” (Epistola lui Iosif Vrienios, ΕΕΒΣ 29 [1959] 31).
După 1354, Cabasila nu pare să se fi mai implicat în treburile politice, însă alături de Patriarhul Constantinopolului, Filothei (1353-1355, 1364-1376), s-a ocupat de cele bisericești. În 1362, probleme de familie l-au chemat înapoi în Tesalonic. A încercat să pună sub control acea parte a marii sale averi urbane și agricole, care îi mai rămăsese în urma jafurilor zeloților și sârbilor. Îndată ce a ajuns în Tesalonic, a fost înștiințat despre recentul deces al tatălui său, iar anul următor a fost martor al morții unchiului său, Nil, Arhiepiscopul Tesalonicului. Mama sa a intrat apoi ca monahie la Mănăstirea Sfintei Teodora din Tesalonic.
Nu ne este cunoscut dacă Nicolae a primit sau nu hirotonia întru preoție, deși cunoștințele și modul de exprimare din cele două scrieri principale ale sale presupun calitatea de cleric. Desigur, opinia că ar fi fost Arhiepiscop al Tesalonicului se bazează pe o confuzie, datorată în principal faptului că unchiul său, Nil Cabasila, a purtat și el ca mirean numele de Nicolae. Ceea ce poate fi considerat cert este că Nicolae a devenit monah, probabil după intrarea mamei sale în monahism, moment care coincide cu întoarcerea sa în Constantinopol și cu a doua urcare a lui Filothei pe tronul patriarhal. În ultimii ani ai vieții a trăit la Mănăstirea Mangánon. Pe la anul 1392 murit în pace și discret, așa cum a și trăit toată viața.
Scrierile
Gheorghios Scholarios remarca faptul că operele lui Nicolae Cabasila reprezintă o adevărată podoabă: ”podoabă este pentru Biserica lui Hristos” (Miklosich-Muller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, II, 27). Potrivit ultimelor studii, am putea spune în plus că scrierile sale se numără printre cele mai bune produse ale literaturii religioase în general. Se disting prin insuflarea dumnezeiescului har, prin vitalitate a expresiei, forță de convingere, însă, înainte de toate, se disting prin autenticitatea cugetului creștin pe care îl promovează, prin căldura și adâncimea credinței.
Dau mărturie că teologia sa are la bază izvoarele Bisericii și în același timp vădesc un remarcabil talent scriitoricesc. Metoda și dispunerea materialului sunt desăvârșite. S-ar putea spune că din punct de vedere al limbii sunt perfecte, dacă nu ar exista o anume dificultate: câtă vreme ideile lui Nicolae sunt clare și expunerea lor la fel de clară, se observă însă o dificultate în înțelegere. Acest lucru nu se datorează atât demersului de adaptare la dialectul attic, care îl definește până la un punct pe autor, cât caracterului eliptic al exprimării sale. Nicolae omite adesea părți ale ideii pe care o expunea, pentru a-l lăsă pe cititor să le subînțeleagă și de multe ori chiar și o parte de propoziție, de regulă chiar predicatul. Toate acestea însă nu îl împiedică pe cititorul experimentat să se bucure de stilul său robust și de căldura expresiei.
Viața liturgică este subiectul central în jurul căruia se țese aproape întreaga operă scriitoricească a lui Nicolae Cabasila. Asupra acestuia se focalizează gândirea sa duhovnicească, cuvântul și creația sa, până la un punct chiar și corespondența. Viața liturgică este cea care îi inspiră opera în toată amploarea ei.
1. Scrierile duhovnicești
Prima dintre acestea poartă titlul Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii. Urmând etapă cu etapă Liturghia Sfântului Hrisostom, cu puține referiri și la Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare, realizează o tâlcuire a Dumnezeieștii Liturghii în 52 de capitole. Metoda simbolică a descrierii și a interpretării pe care o urmează Cabasila, atestată încă din antichitate, a fost definitivată în jurul anului 500 d.Hr. prin expunerea lui Dionisie Areopagitul din Ierarhia Bisericească, la capitolul al III-lea. Maxim Mărturisitorul în Mistagogia sa, Gherman în Istoria Bisericească, Nicolae Andídon în Cercetare preliminară a simbolurilor și tainelor care se săvârșesc la Dumnezeiasca Liturghie, continuă aceeași tradiție.
Nicolae cunoaște toată această tradiție ermineutică, o aplică în anumite puncte, acordând atenție mai ales lui Dionisie, însă demersul său este independent și original. Pentru el, ca de altfel pentru întreaga Ortodoxie, Liturghia înseamnă jertfa trupului lui Hristos, iar Hristos este deopotrivă jertfitor, jertfă și primitor al jertfei. De aici pornește pentru a sublinia că Dumnezeiasca Liturghie este calea fundamentală de transfigurare duhovnicească a lumii. Pâinea liturghiei îi preface pe credincioși și îi asimilează, aceștia devin la rândul lor pâini și, pentru că Pâine este Hristos, și ei devin hristoși. Opera a fost scrisă într-o perioadă de maturitate duhovnicească, cu siguranță după 1363, și se pare că a cunoscut două rescrieri de către autorul însuși și o a treia de către altcineva.
În scrierea Despre viața în Hristos oferă o anatomie a vieții duhovnicești, pe care o plasează în coordonatele Întrupării, continuată și actualizată în cele trei Taine fundamentale ale Bisericii. În Cartea I, viața duhovnicească este definită ca viață în Hristos și depinde de doi factori, de cel dumnezeiesc și de cel omenesc. Ofranda factorului dumnezeiesc, realizată prin cele trei Taine, care reprezintă lărgirea și multiplicarea unicei Taine, Taina Întrupării, este analizată în următoarele trei cărți: Cartea a II-a – Botezul, Spălarea; Cartea a III-a – Mirungerea, Miruirea; Cartea a IV-a – Dumnezeiasca Euharistie, masa.
În a Cartea a V-a, care este o anexă, analizează simbolismul târnosirii bisericii și în fragmentul considerat un adaos înfățișează care este începutul împreună-lucrării, al sinergiei, dintre cei doi factori, dumnezeiesc și omenesc. Ofranda omului, care se lucrează prin minte (nous) și voință, de la Hristos încoace are loc fără intermediar, în comuniune directă cu Dumnezeu. Subiectul acesta este analizat în ultimele două cărți, a VI-a și a VII-a. Întrucât în destule manuscrise lipsește Cartea a VII-a, la sfârșitul Cărții a VI-a apare cuvântul ”sfârșit”, de aceea este deja o certitudine că această operă a fost scrisă pe bucăți. Dacă textul adăugat la Cartea a V-a aparține lui Cabasila, cu siguranță el a fost încorporat ulterior de către altcineva.
2. Scrierile filosofice
Cel puțin patru scrieri scurte se referă la subiecte legate de înțelepciunea seculară și de știință și este evident că toate sunt eseuri de studenție. În primul analizează problematica înțelepciunii seculare din perspectivă creștină, cu exemplificări din antichitatea clasică. În cel de-al doilea se vorbește despre criteriul adevărului din perspectiva agnosticismului lui Pyrrho. Într-un eseu astronomic completează unele goluri cu privire la cercetările de astronomie alexandrine, mai ales cele ale lui Ptolemeu. Într-un eseu despre altarul milei din Atena îi îndeamnă pe compatrioții săi la reconciliere în timpul războiului civil, cu exemplificări din tradiția statului atenian a secolului al VI-lea î. Hr. Există probabilitatea ca aceste texte să aparțină unchiului său, Nicolae Cabasila, care a fost profesor multe decenii și abia către sfârșitul vieții a devenit Mitropolit al Tesalonicului cu numele de Nil.
3. Scrieri ermineutice
Trei minunate discursuri Despre vedenia lui Iezechiel tâlcuiesc conform metodei tipologice și din perspectivă hristocentrică vedenia avută de Iezechiel pe malurile râului Hovar.
4. Scrieri cu caracter social
Nicolae a alcătuit două eseuri despre nașterea de prunci, dintre care unul a fost prezentat împărătesei Ana Paleologhina. La sfârșitul războiului civil, în 1347, a scris un cuvânt prin care mustră acapararea averii bisericești de către puterea politică.
5. Cuvinte la praznice
Dintre cele 12 cuvinte ale lui Nicolae care au fost editate până în prezent, unul, referitor la mântuitoarele Patimi, subliniază dimensiunile universale ale morții lui Hristos pe Cruce, în timp ce un altul, având ca temă Înălțarea la ceruri, sintetizează lucrarea dumnezeieștii iconomii. Trei omilii se referă la evenimentele principale ale vieții Născătoarei de Dumnezeu. Trei discursuri sunt închinate Sfântului Dimitrie, dintre care al treilea este scris în 208 de hexametri dactilici. Un cuvânt encomiastic este închinat Cuvioasei Teodora Izvorâtoarea de Mir, în mănăstirea căreia viețuia ca monahie mama sa. Celelalte cuvinte la praznice se referă la Sfinții Trei Ierarhi, la Sfântul Nicolae și la Noul Mucenic Andrei.
6. Epistole
Se păstrează, de asemenea, 17 epistole ale lui Nicolae către rudele sale, către prieteni și personalități distinse din vremea sa. Către tatăl său, către împăratul Ioan Cantacuzino, către preotul Dositei Carantinós, Dimitrie Kydónis și alții.
7. Epigrame
Sunt cunoscute 13 epigrame ale lui Nicolae, dintre care două se referă la Sfântul Dimitrie, una la Sfânta Teodora, una la Sfântul Grigorie Palama și una la unchiul său, Nil Cabasila. Câteva texte polemice care poartă numele său aparțin mai degrabă unchiului său, Nil Cabasila, Mitropolitul Tesalonicului.
Învățătura
Gândirea lui Nicolae gravitează permanent în jurul evenimentului mântuirii și al unirii omului cu Dumnezeu. Cunoștea desăvârșit întreaga tradiție duhovnicească a creștinismului, începând cu hristocentrismul Apostolului Pavel și realismul Întrupării lui Hristos al Evanghelistului Ioan, continuând cu Ignatie, alexandrinii, Grigorie de Nisa, Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul, până la Grigorie Palama. Dar nu depindea total de nici o linie de gândire, ci chiar evita sistematic să se refere nominal la Părinții Bisericii, în afara câtorva excepții. Linia și-o stabilește singur, ο linie însă absolut ortodoxă și deosebit de captivantă.
Rostul istoriei umanității, potrivit lui Cabasila, este unirea omului cu Dumnezeu. Aceasta a fost perspectiva creării omului și către aceasta tindea prin însăși alcătuirea lui.
Dintre însușirile lui Dumnezeu pune în evidență două: bunătatea și dreptatea. În acestea două este sintetizat întregul însușirilor dumnezeiești și ele constituie, în ultimă instanță, ”virtutea” lui Dumnezeu: ”dragostea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, această dragoste care a mers până la capăt, și bunătatea, care este dumnezeiasca virtute și dreptate” (Despre viața în Hristos, 1,17). Le examinează pe amândouă din perspectiva lor pozitivă, favorabilă umanității, și înainte de toate, firește, bunătatea, care nici nu poate avea o perspectivă negativă. Așadar, Dumnezeu este prin excelență bun. Și firea Binelui este să se reverse și să se transmită. Și cum toate făpturile doresc Binele, la fel și Binele se revarsă către toate (Despre viața în Hristos, 7,33).
Un rod al acestei revărsări a Binelui este, între altele, crearea omului. Ceea ce definește crearea omului este faptul că a fost plăsmuit dintru început după chipul lui Hristos, dintru început a fost asemenea lui Hristos. Așadar, scopul originar al omului a fost să dobândească unirea cu dumnezeiescul Cuvânt, iar Hristos se face cunoscut în istorie, pentru a reface această unitate dintre Dumnezeu și om. ”Prin Omul cel dintru început firea omenească s-a alcătuit din nou”, prin Dumnezeu-Omul. Noi am primit capacitatea de înțelegere pentru a-L cunoaște pe Hristos, am primit dorința pentru a alerga către El, am primit memoria pentru a avea neîncetat în minte pomenirea Lui. Noul Adam a fost modelul lui Adam celui vechi. Astfel, creația a fost un stadiu preliminar al Întrupării (Despre viața în Hristos, 6,58).
Căderea este un episod pe care Cabasila nu îl trece cu vederea, dar nici nu îl aprofundează. De vreme ce omul a fost plăsmuit pentru Hristos, este clar că episoadele intermediare au o mai mică însemnătate. Prin cădere, omul a regresat la starea de materie amorfă, ”materie fără chip și fără formă” (Despre viața în Hristos, 2,19). Îndepărtarea de Dumnezeu echivalează cu inexistența, iar coexistența cu cel viclean înseamnă moarte duhovnicească.
Lucrarea de împăcare a umanității cu Dumnezeu și a recreării acesteia este săvârșită în comun de Persoanele Sfintei Treimi. ”În vreme ce Tatăl primeşte împăcarea, Fiul este Cel ce săvârșește împăcarea, iar Duhul Sfânt este însăşi mulţimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor care s-au împăcat cu El” (Despre viața în Hristos, 2,23). A fost realizată însă prin excelență de către Fiul, Care a devenit Omul cel nou. Este numit de către Cabasila ”Iisus cel în două firi”. A luat frământătura noastră din Născătoarea de Dumnezeu, singura care a purtat-o înlăuntrul ei în starea de dinainte de cădere și a predat-o Fiului ei. Așa cum am văzut, omul a fost plăsmuit după chipul lui Hristos, după chipul dumnezeiesc, și chiar și în cea mai rea stare de cădere a lui a păstrat un nucleu după chipul lui Dumnezeu și acesta este elementul pe care l-a întâlnit Cuvântul întrupat și l-a ipostaziat întru Sine.
Împăcarea omului cu Dumnezeu și facerea din nou a firii omenești s-a realizat prin toate stadiile întrupării, însă cu deosebire prin Patimă. Ceea ce a rezultat din acest demers înnoitor este viața cea nouă, viața în Hristos. Pentru dobândirea ei este nevoie de o dublă ofrandă, a lui Dumnezeu și a omului. În fapt, viața se oferă prin Taine, în care se repetă simbolic și real întregul parcurs al Întrupării, al Nașterii, al morții, al Învierii lui Hristos. Astfel, prin Taine ne sălășluim întru Hristos și Hristos întru noi (Despre viața în Hristos, 4,50). Însă harul sfințitor este ceva care se insuflă fiecărui om în parte, personal, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a omului.
Viața se dăruiește personal prin Taine, a Botezului ca început, a Mirungerii ca mijloc, și a Euharistiei ca final. Astfel, Hristos se revarsă întru noi, ne schimbă, ne preschimbă în ceea ce este El Însuși. Viața se păstrează însă prin voința liberă a omului care se nevoiește într-o luptă ce presupune fuga de gândurile deșarte, studiul duhovnicesc, rugăciune, comuniune neîntreruptă cu Trupul lui Hristos, nevoința în dobândirea virtuților. În nevoință, omul poate folosi această forță eficientă. Oricât har s-ar dărui omului de la Dumnezeu, fără lucrarea omului harul rămâne în nelucrare.
Omul singur, așadar, este cel care cucerește tronul și își așează singur cununa pe cap, prin propria sa hotărâre. Oamenii sunt cei ce se silesc și răpesc dumnezeiescul har (Despre viața în Hristos, 7,46). Viața este forța care pune în mișcare viețuitoarele, iar viața oamenilor este dragoste. Dragostea este puterea care unește ipostasurile diferite și îl leagă pe om de Dumnezeu într-un asemenea chip, încât omul ajunge să trăiască doar pentru El, să Îl iubească doar pe El, să se bucure doar de El. Astfel omul dobândește viața (Despre viața în Hristos, 7,43).
Felurită este experiența în strădania de dobândire a vieții – împărțită între tristețea pentru căderi și bucuria pentru cele bune, nu doar pentru cele prezente, ci și pentru cele nădăjduite. Participarea la Bine determină atitudinea creștinilor: ”căci nevoie este a te bucura de Cel iubit”.
Aceste lucruri pot fi atinse în orice condiții de viață, nu neapărat în pustie. Cabasila subliniază cu deosebire aspectul acesta, prin care vine cumva în contradicție cu isihaștii și pustnicii riguroși, dat fiind că el vorbește despre esența isihasmului, anume despre suflarea duhovnicească a omului lăuntric, trecând peste metodele tehnice isihaste. Viața duhovnicească se dobândește cu aceeași ușurință în lume, ca și în chilia isihastă, ea nu impune o schimbare a locului, a hranei, vestimentației sau a ritmului de viață. Se dobândește înlăuntrul omului, pe care Hristos Cel întrupat l-a ridicat din cădere. Nici bisericile, nici alt loc sfânt nu este atât de sfânt pe cât este omul cu care Hristos are comuniune prin firea omenească.
Cei desăvârșiți, desigur, au ceva mai mult decât virtutea, au însăși vederea lui Dumnezeu. Desăvârșirea constituie apogeul darurilor lui Dumnezeu, constituie întregul dar al lui Dumnezeu, toate s-au întâmplat în vederea desăvârșirii și ajungerii la vederea lui Dumnezeu: Raiul cel dintru început, prorociile, Întruparea, Patimile, Moartea. Toate acestea s-au întâmplat ca oamenii să se mute la cer și să devină moștenitori ai Împărăției cerești: ”Şi ce-ar putea fi oare atât de atrăgător încât să se asemene cu această privelişte, ceata celor fericiţi, adunarea celor ce saltă de bucurie? Pe de o parte Hristos se coboară strălucitor din cer pe pământ, dar în acelaşi timp şi de pe pământ se ridică alţi sori către Soarele dreptăţii! Totul e plin de lumină” (Despre viața în Hristos, 6,16).
Însă această experiență nu aparține exclusiv vieții cerești, pentru că ”viaţa în Hristos începe şi crește cât timp trăim pe pământ,însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea»” (Despre viața în Hristos, 1,1). Ea există, așadar, și aici. Care sunt însușirile acesteia s-a văzut parțial în cele spuse mai înainte: dragoste, bucurie, comuniune cu Dumnezeu. Înainte de toate, comuniune. Faptul că omul este unit cu Hristos: suflet cu suflet, Trup cu trup, Sânge cu sânge, îi oferă pacea deplină. Pacea îi face pe cei mulți un singur om, iară zarva îl face pe cel unul fragmentat în mulți (Tâlcuire la dumnezeiasca Liturghie 12,8). Pace în Duhul Sfânt este, prin urmare, experiența unirii cu Hristos, a iubirii netulburate de semeni și a deplinei împăcări cu noi înșine.
Deși teologia lui Nicolae Cabasila este insuflată de idealurile isihasmului, poziția sa diferă de aceea a isihaștilor propriu-ziși în două aspecte fundamentale. Primul este focalizarea asupra Persoanei lui Iisus Hristos, asupra dumnezeieștii iconomii și a vieții în Hristos. Al doilea este atitudinea pașnică, care anticipează și întâmpină orice polemică împotriva celor care nu sunt de acord cu opiniile lui.
Pomenirea Sfântului Nicolae Cabasila
Prețuirea Sfântului Nicolae Cabasila în Biserică a fost totdeauna profundă, așa cum o dovedește de altfel larga răspândire a celor două scrieri ale sale. Trecerea numelui său în calendarul Bisericii Ortodoxe de Răsărit a avut loc în urma acțiunilor și referatelor Preasfințitului Mitropolit al Tesalonicului, kir Panteleímon al II-lea, și a deciziei Patriarhiei Ecumenice din iulie 1983. Pomenirea lui s-a rânduit pentru 20 iunie.
Sursa: Macarios Hrisogonos, Sfinții Tesalonicului. Vol. II. Centrul de Studii hagiologice al Sfintei Mitropolii a Tesalonicului, Tesalonic 1997, Editura Sfintei Mănăstiri a Sfintei Teodora, pp. 96-109.
Vă îndemn să luptați pentru credința dată Sfinților,
odată pentru totdeauna! (Iuda 1, 3)
În calitate de fii credincioși și mădulare vii ale Sfintei Biserici Ortodoxe Sobornicești, vă adresăm cu smerenie neliniștea noastră și îngrijorarea, cu privire la „textul presinodal” ce va fi dezbătut în cadrul „Sfântului și Marelui Sinod Panortodox” ce va avea loc în data de 16-27 iunie la Academia Teologică din Creta.
Cunoaștem foarte bine din istoria bisericească faptul că atunci când apărea vreo erezie în sânul Bisericii, Sfinții Părinți întruneau Sinoade Ecumenice și Locale pentru a condamna acele erezii, statorniceau și întăreau Dogmele Credinței, îngrădind astfel mădularele Bisericii de înșelarea demonică a ereticilor. De fapt, aceasta este datoria fundamentală a Păstorilor ortodocși – din toate vremurile – combaterea oricărei erezii și „dreapta-învățare a Cuvântului Adevărului”.
După învățătura Bisericii Ortodoxe, încă din vremea Sfinților Apostoli, erezia a fost socotită ca având urmări dezastruoase asupra omului: îl îndepărtează de Dumnezeu și îl duce la pieire. De aceea și Domnul Însuși și Apostolii sunt foarte aspri față de ereziile pierzării. (Matei 7,15; Fapte 20,29; II Corinteni 11,13; II Petru 2,1; I Ioan 4,1; II Ioan 1,7)
Păcatul personal este o încălcare a Legii și pe care Dumnezeu îl poate șterge prin pocăinţă. Dar, erezia este o schimbare a Legii și care face imposibilă orice comuniune cu Dumnezeu. Un Episcop sau Preot care păcătuiește în mod individual își face rău doar lui însuși, în timp ce Episcopul căzut în erezie pune în pericol de moarte și sufletele care i-au fost încredințate. (Sf. Nicodim Aghioritul)
De asemenea, și noi, ca membri neînsemnați ai Bisericii, ne exprimăm dezacordul cu privire la unele puncte ale „textului presinodal”, care sunt în totală contradicție cu teologia ortodoxă și limbajul dogmatic al Sfinților Părinți. Textul cuprinde unele expresii neortodoxe ca: „restabilirea unității creștine” sau „căutarea unității pierdute”, dar și folosirea frecventă a conceptului „lumea creștină’‘, ca și alte exprimări care sunt contrare Tradiției Bisericii.
Sfinții Părinți nu au vorbit niciodată de „lumea creștină”, nedefinită și adogmatică, ci au vorbit totdeauna de Biserica cea Una, în antiteză cu ereziile și schismele. În schimb, în acest „text presinodal’‘ nu este niciodată menționat conceptul de erezie, asta însemnând oare că nu mai există erezii astăzi de care Biserica să se îngrădească? Dacă Biserica este Una și Unică – după cum mărturisim în Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan – atunci „celelalte biserici” nu sunt altceva decât erezii.
Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu–Omul ne-a lăsat ca moștenire și posibilitate de mântuire doar Biserica Sa, în afara căreia nu există mântuire (Sf. Ciprian al Cartaginei), nicidecum „creștinisme” sau „biserici”, doar în Biserica Ortodoxă existând Har Mântuitor.
Atunci, cum este posibil ca un „Sinod Mare și Sfânt” să acorde caracter eclesial și soteriologic eterodocșilor și ce fel de relații cu „lumea creștină”, adică cu ereziile, poate avea Biserica lui Hristos? Dorește acest „Sinod’‘ astfel de unitate, a ortodocşilor cu ereticii?
Dar, nu se poate vorbi nicicum de „refacerea unității creștine”, deoarece Biserica lui Hristos nici nu se rupe, nici nu se împarte, nici nu este divizată și nici nu are nevoie de ecumeniști ca s-o unească. Biserica nu se desparte niciodată, fiindcă Însuși Hristos este Cap al Ei, Cap care este totdeauna unit cu Trupul Lui. Biserica lui Hristos nu poate fi în același timp una și divizată. Deci, este improprie și neortodoxă exprimarea „refacerea unității creștine’‘.
Biserica cea Una și Unică, totdeauna nedespărțită, naște ca mamă duhovnicească, prin Sfintele Taine, „din apă și din Duh”, mădularele sale, nu naște alte „‚biserici”, iar unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă și nevătămată a învățăturilor Dreptei Credințe Ortodoxe, lăsate nouă de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți și, deci, dezbinați de Biserică sunt toți cei care cugetă diferit de Sfinții Bisericii.
Pe de altă parte, eterodocșii care doresc mântuirea sunt datori să se catehizeze și să anatematizeze toate înșelările lor eretice, să primească lepădările de satana și să se boteze (prin afundare!) pentru a se integra întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
Prin urmare, „Sinodul Panortodox”, care urmează a se întruni, dacă nu condamnă fără echivoc, ecumenismul și Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) și dacă acceptă textele confuze și neortodoxe ale „proiectului de document’‘ din cadrul „celei de a V-a ședințe presinodale’‘ (Chambesy, octombrie 2015), nu poate fi acceptat de pliroma Bisericii, adică nici de noi, smeriții semnatari ai acestei scrisori, care dorim să păstrăm credința neschimbată, următori făcându-ne Sfinților Părinți și ținând cu acrivie hotărârile Sinoadelor Ecumenice și Locale, adică Sfintei Tradiții Ortodoxe.
De aceea, responsabilitatea Înaltpreasfinţiei Voastre este uriașă față de păstrarea nealterată a învățăturilor Dreptei Credințe, pe care – cu înfricoșate jurăminte – ați făgăduit că le veți păstra, în cadrul slujbei de hirotonie întru Episcop, urmaș făcându-vă, astfel, „Păstorului Celui Bun care își pune viața pentru oile Sale” (Ioan 10,11).
Încredințându-ne purtării de grijă a Dumnezeului nostru Treimic, cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților, nădăjduim să nu disprețuiți strigătul nostru, al păcătoșilor, care izvorăște din inimi îndurerate pentru neprihănita Biserică a lui Hristos (Efeseni 5, 25-27). În încheierea acestei epistole, vă îndemnăm și noi dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel, gura lui Hristos:
„Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi, ca să păstrați Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu Însuși Sângele Său”(Fapte 20,29) Amin.
Cu dragoste și prețuire pentru păstorii Bisericii lui Hristos,
alcatuita de Dinu Tigoianu – Rm. Sărat
Monahul Serapion Toma – Coliba Sf. Acoperământ – Munţii Vrancei
Monahul Acachie Toma – Coliba Sf. Acoperământ – Munţii Vrancei
Rasoforul Gheorghe – Coliba Sf. Acoperământ – Munţii Vrancei
Rasofora Hrisostoma Cornea – Coliba Sf. Siluan Athonitul – Vrancea
Rasofora Veronica Ioan – Coliba Sf. Siluan Athonitul – Vrancea
Florin Ochişor – Rm. Sărat
Romeo Vasile – Rm. Sărat
Lidia Vasile – Rm. Sărat
Vasilica Petrescu – Rm. Sărat
Cristian Paraipan – Rm. Sărat
Niculina Ţugui – Rm. Sărat
Stelian Gheorghe – Rm. Sărat
Onoriu Ţăranu – Săgeata – Buzău
Valentina Ciubotaru – Paltin – Vrancea
Diniţa Ştefan – Focşani
Cristian Gavrilă – Focşani
Nedelea Gavrilă– Focşani
Ioan Gavrilă – Focşani
Florentina Gavrilă – Focşani
Monica Gavrilă – Focşani
Ionelia Gavrilă – Focşani
Costel Mărăscu – Vulturu – Vrancea
Rodica Mărăscu– Vulturu – Vrancea
Mariţa Gheorghiţă – Focşani
Gaftona Bălan – Andreiaşu – Vrancea
Anişoara Catană – Câmpineanca – Vrancea
Mistreţu Stanca – Focşani
Mistreţu Simeon – Focşani
Zubaş Elena – Focşani
Mihaela Neacşu – Focşani
Daniel Neacşu – Focşani
Veronica Muşat – Raduceşti – Buzău
Ionica Taman – Râmnicu Sărat
Ruxanda Petrişor – Câmpuri – Vrancea
Ion Petrişor – Câmpuri – Vrancea
Irina Petrişor – Câmpuri – Vrancea
Teodosia Petrişor – Câmpuri – Vrancea
Titina Dumitru – Rm. Sărat
Mugurel Păun – Rm. Sărat
Liliana Păun – Rm. Sărat
Alexandru Pîrlea – Rm. Sărat
Eugen Damean – Moviliţa – Vrancea
Anastasia Damean – Moviliţa – Vrancea
Semnăturile actualizate după:
Scrisoare deschisă către Înaltpreasfinţitul Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei
Despre arhitectură și mediul construit cu Ana Elisabeta Botez Birou Individual de Arhitectură
possible answers to contemporary challenges
...între Cer și pământ
that they all may be one
a photographic pilgrimage to Orthodox Christian monasteries of the United States and Canada
… pe blog-ul meu, care serveşte drept platformă, avizier şi mică publicitate pentru ideile, cauzele şi prietenii pe care le/îi promovez. Sunt Oana Iftime și vă salut, din fotografia de mai sus, preferând ca ideile şi cauzele susţinute să fie atribuibile unui individ identificabil, şi nu „cetăţeanului fără faţă”. Lectură plăcută, sau măcar utilă, sau…invers!
ORTHODOX PILGRIM Προσκυνητής ΟΡΘΟΔΟΞΟΣ PÈLERIN ORTHODOXE PELLEGRINO ORTODOSSO
Dragostea se bucură de adevăr 