De ce Dumnezeu nu îngăduie îndeplinirea tuturor dorințelor noastre – Sfântul Ierarh Dimitrie, Mitropolitul Rostovului

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/nu-e-spre-folosul-tau

Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama. De aceea nu îngăduie să se împlinească toate dorinţele tale. Încredinţează-te, aşadar, pe tine în mâinile lui Dumnezeu, lasă-te cu totul în voia Sa.

Nu te necăji că lucrurile nu vin mereu în viaţă aşa cum le vrei tu. Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama. De aceea nu îngăduie să se împlinească toate dorinţele tale, ca să nu ți se vatăme sufletul, cea mai mare comoară pe care o deții. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va păgubi?” (Matei 16, 26).
Încredinţează-te, aşadar, pe tine în mâinile lui Dumnezeu, lasă-te cu totul în voia Sa. S-a întâmplat ceva aşa cum voiai tu? Mulţumeşte-I. Nu s-a întâmplat? Slăveşte-L. Nimic nu-ţi este de trebuinţă, dacă nu-ţi este dat de Dumnezeu. Nimic, în afară de un lucru: să nu te înstrăinezi de Dânsul și de harul Lui. De aceea „Aruncă-ţi grija spre Domnul şi El te va hrăni; El în veac nu va îngădui ca dreptul să se clatine” (Psalmi 54, 22).
(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Abecedar duhovnicesc, Editura Egumenița, Galați, p. 74)

Advertisements

Fericitul Iacov Tsalikis: „Nu deznădăjduiți, Hristos nu este un procuror”

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/din-cuvintele-parintelui-iacob-tsalikis

Când Îl pui pe Hristos hrană și pază vieții tale, optimismul și nădejdea cea bună sălășluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputințelor și nenumăratelor noastre păcate.

Zicea gheronda:

Credinciosul să se ferească să facă oamenilor cunoscute amănunte despre viața lui duhovnicească.

Norocos nu este cel ce câștigă la loterie, ci acela care primește în viața lui pe Duhul Sfânt.

Postul este voia lui Dumnezeu. Am șaptezeci de ani și postul nu m-a păgubit cu nimic. Mama mea m-a învățat să postesc încă de pe când eram copil. În ciuda bolii mele, m-am folosit de post.

Banul este viclean. Când îl ții prima dată în mână, este foarte dulce, dar după aceea devine foarte amar, produce tulburări și durere. Creștinul trebuie să se teamă de bani și să-L iubească pe Hristos. Hristos este îngrășământ pentru viață, în timp ce banul este cursă.

Copiii mei, viața fără Dumnezeu este osândă, tiranie de neridicat. Cel care trăiește cu Dumnezeu este viu și va avea sfârșit bun.

În general, omul de astăzi s-a înstrăinat de tradițiile trecutului. Poate că tineretul nici nu mai înțelege limba clericilor. Din păcate, pentru tineri, noi clericii semănăm cu niște ființe de pe altă planetă.

Când Îl pui pe Hristos hrană și pază vieții tale, optimismul și nădejdea cea bună sălășluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputințelor și nenumăratelor noastre păcate.

Minuni se întâmplă în fiecare zi, dar noi nu le vedem, nu le acordăm importanță. Faptul că Dumnezeu, în ciuda tuturor petelor noastre și a păcatelor nu Se mânie și nu întrerupe legăturile Lui cu noi, asta nu este o mare minune?

Zicea bătrânul către închinătorii care întrebau la ce oră să se trezească dimineața pentru Sfânta Liturghie : „Cel care poate, să vină la Utrenie. Cei care se simt obosiți, să vină la Binecuvântată este Împărăția…Iar cel care nu poate veni așa de devreme, să nu piardă Apostolul și Evanghelia, Crezul și Tatăl nostru. Dar și cel care va veni în ceasul al doisprezecelea, cu puțin înainte de Pentru rugăciunile, să nu se teamă de întârziere, nu-l va certa nimeni. Stăpânul Hristos este bun și blând.

Nu deznădăjduiți, Hristos nu este un procuror. Nu vă primejduiți cu exilul sau închisoarea pentru greșelile voastre. Roagă-te, încearcă, postește, pregătește-te să te împărtășești, pleacă-te să-ți citesc rugăciunea de dezlegare.

Un bărbat și o femeie este bine să se gândească la căsătorie numai când se simt copți și siguri că între ei există o relație strânsă, adică au multe elemente în comun în modul de a gândi și de a percepe viața.

SF. IOAN GURĂ DE AUR: Predică la Duminica Slăbănogului

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sf-ioan-gura-de-aur-predica-la-duminica-slabanogului/

SF. IOAN GURĂ DE AUR

 Predică la Duminica Slăbănogului

*


din “Predici la duminici şi sărbători”

„Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani”
(Ioan 5, 5)

Când vorbim despre slăbănogul care pătimea de treizeci şi opt de ani şi zăcea pe patul său la scăldătoarea oilor, aflăm la el o comoară mare.

Această comoară nu o găsim atunci când săpăm în pământ, ci o aflăm dacă cercetăm sufletul acestui bolnav. Găsim o comoară care nu constă în aur, argint sau pietre scumpe, dar care este mult mai preţioasă decât aurul şi decât toată bogăţia.

Ea constă în răbdare, în înţelepciune, statornicie şi o neclintită nădejde în Dumnezeu.

Bogăţia obişnuită este expusă la pânda jefuitorilor, la mâinile tâlharilor, la viclenia slugilor necinstite, şi dacă ea scapă de toate aceste primejdii, totuşi, adeseori, aduce proprietarului ei tot felul de nenorociri, prin faptul că ridică asupra lui zavistnici, şi pricinuieşte furtuni şi neplăceri de tot felul.

Bogăţia duhovnicească este scutită de toate aceste năpădiri; este mai presus de toate aceste pândituri. Ea nu se teme nici de tâlhari, nici de furi, nici de zavistnici, nici de clevetitori, ba chiar nici de moarte. Prin moarte, ea nu se răpeşte de la proprietarul ei, ci, mai mult, ea tocmai prin moarte se face proprietatea lui cea mai sigură şi îl întovărăşeşte în cealaltă viaţă; ea se face pentru acela căruia îi urmează un mijlocitor însemnat şi îi agoniseşte îndurarea Judecătorului ceresc.

Această bogăţie o aflăm în sufletul celui slăbănog, care zăcea bolnav de treizeci şi opt de ani.

Şi găsim încă o mare comoară de felul acesta în sufletul lui. Să observăm acum mai de aproape pe acest rob răbdător, precum şi pe Domnul cel milostiv.

Treizeci şi opt de ani s-a luptat cu o boală nevindecabilă şi neîncetat a fost chinuit de ea; cu toate acestea, el n-a pierdut răbdarea, n-a lăsat să treacă prin limba lui nici un cuvânt de hulă, şi nici nu s-a tânguit împotriva Făcătorului său, ci mai vârtos a suportat pătimirile sale cu multă şi nobilă statornicie şi spunere.

Poate veţi întreba de unde ştim noi acestea, fiindcă Sfânta Scriptură nu ne spune nimic despre viaţa sa cea de mai înainte.

Este adevărat că ea ne spune numai că el a fost bolnav timp de treizeci şi opt de ani, dar nu adaugă lămurit, că el ar fi fost necăjit, că n-ar fi mulţumit ş.a.

Totuşi, Scriptura arată aceasta oricui ia aminte îndeajuns la cuvintele ei şi nu le priveşte numai pe deasupra, în treacăt.

Când vezi cu cât de multă umilinţă vorbeşte el către Hristos, deşi nu-L cunoştea şi-L socotea un simplu om, poţi chiar de aici să deduci însuşirea cea bună a vieţii lui de mai înainte. Când Hristos a zis către dânsul: „Voieşti să fii sănătos?”, el n-a răspuns, precum cineva ar putea presupune: „Tu vezi că eu de un timp aşa de îndelungat zac de slăbănogie, şi mă mai întrebi, dacă eu voiesc să fiu sănătos? Ai venit poate ca să-ţi baţi joc de nenorocirea mea?”. El nu numai că n-a vorbit şi nici n-a cugetat nimic de felul acesta, ci a răspuns cu toată blândeţea şi umilinţa: „Aşa, Doamne, voiesc să fiu sănătos”.

Dacă el, după treizeci şi opt de ani, a fost aşa de blând şi cumpătat, când puterile trupului şi tăria duhului îi erau zdruncinate de boala cea îndelungată, poţi judeca dintru acestea ce caracter blând şi bun a trebuit să aibă el la începutul bolii sale şi înainte.

Ştiţi cu toţii că bolnavii, la începutul suferinţei, nu sunt aşa de cârtitori ca atunci când boala durează un timp îndelungat, când se fac îndărătnici şi adeseori nesuferiţi.

Dar cine, după aşa de mulţi ani de boală, răspunde încă cu aşa de multă blândeţe şi răbdare, învederat este că şi mai înainte de patima sa a răbdat cu plăcere şi cu supunere lui Dumnezeu.

Aceasta trebuie să o socotim cu mintea noastră şi să urmăm răbdarea acestui rob asemenea nouă. Ologirea trupului său trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. Nimeni nu este atât de neputincios şi atât de bolnav, încât, socotind patimile cele înfricoşate ale slăbănogului nostru, să nu sufere cu bărbăţie şi cu curaj toate nenorocirile, până şi pe cele mai grele. Nu numai vindecarea slăbănogului, dar chiar şi boala sa ne aduce un mare folos.

Vindecarea lui îndeamnă pe toţi cei ce aud de ea a proslăvi pe Domnul; iar boala şi neputinţa lui ne întăreşte şi pe noi în răbdare şi ne îndeamnă la aceeaşi râvnă.

Totodată este ca o dovadă a îndurării lui Dumnezeu, că El l-a lăsat să cadă într-o asemenea boală, şi a lăsat ca ea să dureze timp îndelungat, din multa grijă pentru mântuirea acelui om.

Precum aurarul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se încerca şi curaţi prin foc, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele oamenilor a fi încercate de nenorocire, până ce se curăţă şi se lămuresc, şi din această încercare trag mult folos.

De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.

Deci, dacă vine asupră-ne vreo cercetare a lui Dumnezeu, nu trebuie să cădem în nedumerire. Căci dacă aurarul ştie cât de mult trebuie să lase aurul în foc, şi nu-l tine acolo prea mult, Dumnezeu ştie încă mai bine cât de mult trebuie să lase pe oameni în focul curăţiei. [curăţirii]

Şi îndată ce El vede că noi ne-am făcut mai curaţi şi mai buni, încetează cu încercarea, ca nu prin mulţimea chinurilor noi să ne împiedicăm şi să cădem.

De aceea, să nu ne necăjim şi să nu fim mici la suflet când ne ajunge vreo nenorocire neaşteptată, ci mai vârtos să ne lăsăm în voia Domnului Dumnezeu, Care pe toate le ştie mai bine, ca să lămurească sufletul nostru în foc până când va binevoi.

El, desigur, face aceasta numai pentru binele şi câştigul nostru. De aceea ne sfătuieşte înţeleptul Sirah cu următoarele cuvinte: „Fiule, de voieşti să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte-te de ispite; smereşte-te întru inima ta şi rabdă”(Sirah 11, 1).

El zice prin aceasta: „Lasă-te cu totul în voia Domnului, căci El ştie bine când trebuie să ne scoată din focul necazurilor”. De aceea, toate trebuie a le lăsa Lui şi toate a le primi cu supunere şi cu mulţumire, fie fericire, fie nefericire. Căci şi aceasta din urmă este un fel de binefacere.

Încă şi doctorul vindecă nu numai prin băi, mâncare bună şi plimbări prin grădini desfătătoare, dar şi prin tăiere şi prin ardere. Şi un tată este cu adevărat tată nu numai atunci când sărută pe fiul său şi-l laudă, ci şi când îl mustră, îl dojeneşte şi-l pedepseşte.

Deci, fiindcă ştii că Dumnezeu este mai iubitor către noi decât toţi doctorii, de aceea nu cârti şi nu cere de la El socoteală, spunând că pentru ce te vindecă tocmai în felul acesta, ci, fie plăcute sau neplăcute cele cu care El ne ceartă, noi să le primim pe amândouă cu aceeaşi supunere.

Pe amândouă căile ne readuce Dumnezeu la sănătatea sufletului şi la reunirea cu Dânsul. El ştie de ce are nevoie fiecare şi ce este potrivit fiecăruia; cum şi pe ce cale trebuie să ne mântuim, şi apoi ne duce pe acea cale.

De aceea, noi să urmăm calea pe care ne-o arată El, şi să nu cercetăm cu teamă de este netedă şi plăcută, sau grea şi zgrunţuroasă, precum era cea pe care El ducea pe slăbănogul nostru.

Precum am spus, aceasta era cea dintâi binefacere pentru slăbănog, că Dumnezeu în timp aşa îndelungat a curăţit sufletul lui, ca într-o topitorie şi în foc.

Dar o altă binefacere pe care Dumnezeu i-a arătat-o lui nu era mai mică decât aceasta, că El i-a ajutat în această încercare, şi în timpul încercării i-a insuflat curaj şi mângâiere.

El Însuşi era Cel care îl întărea şi îl ţinea drept, îi întindea mâna şi nu-l lăsa să cadă. Când eu îţi spun că Dumnezeu l-a întărit pe slăbănog, tu nu trebuie, pentru aceasta, să răpeşti lauda de la bolnav; şi nici pe el, nici pe oricare altul, care rămâne tare cu sufletul în încercări, să nu-l lipseşti de slava sa cea meritată.

Dar oricât de înţelepţi, oricât de tari şi puternici am fi noi, dacă ne lipseşte ajutorul dumnezeiesc, nu putem rezista nici la cea mai mică încercare.

Ce trebuie să vorbesc eu despre noi, oamenii cei mici şi slabi? De ar fi cineva încă şi un Pavel, sau un Petru, sau Iacob, sau Ioan, şi i-ar lipsi ajutorul dumnezeiesc, uşor ar fi învins, s-ar împiedica şi ar cădea.

Spre a întări aceasta, vă voi aduce numai cuvintele lui Hristos ce le-a zis lui Petru: „Iată satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul; Eu însă M-am rugat pentru line, ca să nu piară credinţa ta” (Luca 22, 31-32). El vrea să spună că, dacă nu l-ar fi ajutat pe Petru, nu ar fi rămas statornică nici chiar credinţa acestui Apostol.

Deci, dacă Petru, care iubea aşa de înfocat pe Hristos, şi după Invierea Domnului cuteza de mii de ori a-şi pune viaţa pentru Dânsul, dacă acest principe al Apostolilor, pe care însuşi dumnezeiescul învăţător l-a fericit şi pentru credinţa lui cea tare l-a numit piatră, dacă acesta, fără de ajutorul dumnezeiesc s-ar fi clătit şi ar fi căzut din credinţa sa, cine ar mai putea rămâne statornic fără de ajutorul dumnezeiesc?

Dumnezeu ne dă într-adevăr ajutorul Său, de aceea zice Apostolul Pavel: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să vă ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va aduce şi scăparea din ea” (I Corinteni 10, 13).

Pavel vrea să spună că Dumnezeu, nu numai că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, dar că ne ajută chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte, dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră, şi nu ne lipseşte bunăvoinţa, nădejdea spre Dânsul, supunerea şi răbdarea.

Nu numai când suntem ispitiţi peste puterile noastre, ci încă şi în altfel de încercări, care nu covârşesc puterile noastre, avem nevoie de ajutorul dumnezeiesc, dacă voim să rezistăm.

De aceea, zice Apostolul Pavel în alt loc: „Pe cât prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, cu atât prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5). Acela care lasă să vină pătimirile asupra noastră, tot El este Care ne şi mângâie şi ne ajută în ele.

Dar socoteşte mai departe cât de mult se îngrijea Hristos pentru slăbănog încă şi după vindecarea lui. El nu l-a slobozit ca şi cum nu s-ar mai fi interesat de dânsul, ci după ce l-a găsit în templu, a zis către el: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Dacă Dumnezeu nu i-ar fi trimis boala cu un scop bun, nu l-ar fi slobozit din ea şi nu l-ar fi întărit pentru viitor. Când El îi zice: „ca să nu-ţi fie ceva mai rău”, prin aceasta înseamnă că pe slăbănog şi în viitor îl ameninţă nenorociri, dacă el nu va birui păcatul.

Aşadar, El l-a slobozit din boală, dar nu l-a slobozit din luptă, l-a izbăvit din pătimire, dar nu i-a luat frica şi grija, şi tocmai prin aceasta a făcut ca binefacerea arătată lui să fie permanentă şi statornică.

Un doctor grijuliu nu numai că scapă pe bolnavi de suferinţele momentane, dar caută a-i apăra şi de întâmplările viitoare. Tot aşa a făcut şi Hristos, când a întărit şi a împuternicit sufletul slăbănogului prin amintirea pătimirilor ce le-a suferit. Şi fiindcă Hristos voia ca această amintire să fie permanentă, de aceea a zis: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ti fie ceva mai rău”.

Hristos a arătat binevoitoarea Sa prietenie către bolnav şi în altă privinţă, adică tocmai în vorba care la prima vedere cuprinde o dojana. El i-a zis numai atât: „Să nu mai păcătuieşti”.

Aşadar, nu face cunoscute păcatele lui, dar observă că i s-a întâmplat acea boală pentru păcatele lui. Dar ce fel de păcate a săvârşit el n-a arătat, nu i-a zis: „Tu ai făcut cutare şi cutare nelegiuire, ai păcătuit întru aceasta sau în cealaltă”, ci i-a zis simplu: „Să nu mai păcătuieşti”.

Deci, i-a zis numai atât cât era trebuitor, spre a-i aminti şi a-l face pe viitor mai râvnitor şi mai cu luare-aminte.

Din contra, răbdarea lui, aşteptarea şi înţeleapta lui statornicire le-a făcut cunoscute în public, prin aceea că l-a făcut să-şi povestească toată istoria sa şi să vorbească despre răbdarea şi aşteptarea sa, cât de des venise la scăldătoare, cum nu avea pe nimeni care să-l arunce acolo şi cum totdeauna alţii intrau înaintea lui (Ioan 5, 7).

Deci, Hristos nu a arătat păcatele lui.

Precum noi dorim ca păcatele noastre să fie tăcute, aşa şi Dumnezeu mai vârtos face aceasta. El l-a vindecat în prezenţa tuturor, dar observaţia şi sfatul cel bun i le-a dat personal.

Folosul pe care noi îl tragem de la slăbănogul din Evanghelie trebuie să fie acela, ca în toate lucrurile să ne lăsăm în voia Domnului şi toate pătimirile să le suportăm cu supunere şi cu mulţumire către milostivul Dumnezeu, pentru ca atât sarcina vieţii prezente să o uşurăm, cât şi pentru ca să ne facem părtaşi ai bunătăţilor viitoare, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia este slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Legături:

Monahul Moise Aghioritul: Ca și Toma…

— preluare de pe site-ul “Mărturie athonită” —

Ca și Toma…

Duminica trecută am prăznuit slăvita Înviere a Domnului. Ecoul marii sărbători persistă. Strălucitoarea sa lumină ne inundă. Hristos Cel înviat îl cercetează pe necredinciosul Toma și pe noi. Se coboară la neputința noastră. Consimte să ne cerceteze, ca să ne alunge gândurile de necredință, de îndoială și de frică.

La miezul nopții de Paști s-a născut nădejdea cea dătătoare de veselie, netemerea de moarte, moartea morții, moartea deznădejdii. Înfricoșătorul și obositorul întuneric se retrage. Și vine o lumină puternică, care le luminează pe toate. Nimic nu se poate ascunde, ci toate ies acum la vedere. Lumea încetează să mai fie necuviincioasă. Odată cu Învierea lui Hristos suflă un alt vânt, care produce schimbare, a venit renașterea omului, începutul unei vieți noi, un alt mod de viețuire. Firea noastră s-a transformat.

Odată cu Învierea, omul își regăsește valoarea sa, poziția sa, menirea sa. Se luminează, luminează, strălucește, se liniștește și se bucură cu adevărat și cu putere. Va putea întreba cineva, cum va putea să se facă aceasta, când zilnic i se micșorează venitul, nu o poate scoate la capăt, se mâhnește și se întristează din pricina cheltuielilor, a nevoilor, a dărilor, a obligațiilor, a datoriilor și a dobânzilor? În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, cum se poate bucura cineva de Înviere? Suspiciunea, neîncrederea, îndoiala și neliniștea lui Toma revin. Nu cumva ne-am înșelat, pentru că urmăm un Răstignit și Înviat?

În Săptămâna Mare care a trecut, Hristos Cel fără patimă a pătimit pentru noi cei pătimași; Cel fără de păcat pentru noi cei păcătoși. A luat pe Cruce patimile noastre și le-a răstignit. Patimi multe, înfricoșătoare și felurite. Ura pricinuitoare de moarte, mândria luciferică, individualismul abisal, invidia nepotolită, iubirea de sine fără frâu, iubirea de bani fără hotar, iubirea de trup maniacă, iubirea de slavă nebiruită, răutate îmbelșugată și prisositoare. Patimile au adus temeri, complexe de inferioritate, tulburări, nervozități, dezechilibrări, tulburări psihologice și goluri lăuntrice.

Creștinul contemporan caută se prindă de ceva, ca Toma, să pipăie adevărul, să se încredințeze cumva despre adevăr. Mulți îl dezamăgesc și nu mai poate să se încreadă în ei. Criza economică serioasă, șomajul, viitorul fără lumină, știrile zilnice dure mai degrabă îl dezamăgesc. Oameni tineri cu aripile tăiate se îngreuiază să vadă departe, văd cum frumoasele lor vise se îneacă, cum străduințele lor eșuează, cum nădejdile lor se sting atât de repede.

Să cerem să-L vedem pe Hristos ca și Toma, chiar să și-L pipăim, ca să ne convingem cum trebuie. El este Singurul care nu ne va deznădăjdui, nu ne descuraja niciodată. Numai să acceptăm în mod liber și nesilit patimile noastre, greșelile noastre, necredința noastră, prudența noastră, credința noastră rece, nepăsarea noastră, aprecierea greșită a sinelui nostru și multul nostru raționalism. Lupta pentru transformarea patimilor contrare în virtuți dumnezeiești nu este împiedicată de nimeni niciodată și de nici o criză economică. Este suficient ca noi înșine s-o dorim mult. Omorârea patimilor va aduce nepătimirea, mâhnirea – bucurie, deznădejdea – nădejde, desigur într-un alt nivel și măsură.

Atunci și noi, ca și prietenul nostru Toma, vom striga din toată inima, din tot sufletul și cu multă căldură: „Domnul meu și Dumnezeul meu, slavă Ție!”. Frățește, cu smerenie și prietenește, vă doresc să aveți cu toții o întâlnire personală cu Hristos Cel răstignit și înviat, ca cea minunată pe care a avut-o Toma, care în cele din urmă nu era cu desăvârșire necredincios, ci un credincios care căuta o oarecare probă, puține dovezi ca să se încredințeze. Desigur Hristos a spus că mai fericiți sunt cei care vor crede în El fără să-L vadă și fără se ceară semne, precum Toma.

Să nu uităm aceasta, deoarece cred că este destul de însemnat.

“Cu moartea pre moarte călcând”, Cuvânt la Învierea Domnului al Arhimandritului Hristofor, Noul Egumen al Mănăstirii Grigoriu, Sfântul Munte

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Sfântul Munte Athos

pascha-4
Învierea Lui Hristos este unul dintre cele mai cutremurătoare evenimente din istoria umanității, fiindcă și moartea este văzută ca cea mai mare tragedie a existenței omenești. Însă, când vorbim despre moarte, trebuie să știm că moartea nu este doar biologică. Putem vorbi, de asemenea, despre moartea existențială, socială, națională, dar, mai ales, moartea duhovnicească. În istoria noastră personală există momente pe care, fără Hristos, le trăim ca moarte existențială.

Prin Învierea Sa, Hristos a învins moartea (Romani 6, 9). Hristos nu a biruit doar Moartea, ci a biruit moartea fiecăruia dintre noi, ori de câte ori viața Sa devine propria noastră viață, prin Înviere (II Cor. 4, 10-11). Pentru toate aceste situații în care, fiecare dintre noi moare puțin câte puțin, Hristos răspunde într-un mod unic și irepetabil, ,,înviind din mormânt” și ,,cu moartea pre moarte călcând”.

În lumina Învierii Lui Hristos nu există urmă de deznădejde, impas, prăbușire morală…

View original post 758 more words

LECTURA APOSTOLICĂ DIN DUMINICA A PATRA DIN POST (Evrei 6, 13- 20) – ARHIM. IOIL KONSTANTAROS

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/lectura-apostolica-din-duminica-a-patra-din-post-evrei-6-13-20-arhim-ioil-konstantaros/

ih4343

ORNAM1

ARHIM. IOIL KONSTANTAROS:  

LECTURA APOSTOLICĂ DIN DUMINICA A PATRA DIN POST 

(Evrei 6, 13- 20)  

Cu cât studiază cineva mai mult cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult se încredinţează că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului şi binecuvântare şi fericire.

Dimpotrivă, atunci când omul nu cunoaşte voia lui Dumnezeu, sfârşeşte nefericit, deoarece nu are printre altele, pe ce să-şi întemeieze viaţa. 

Dacă cel credincios se sprijină pe Dumnezeu şi pe Evanghelie şi pe făgăduinţele Lui, cel necredincios se chinuie în golurile sale existenţiale şi în greutăţile de zi cu zi.

Tocmai aceste adevăruri, adică al sprijinirii, al întemeierii şi al speranţei omului credincios, ni le subliniază şi apostolul în lectura din Duminica a IV – a din Post. 

Dacă studiem textul, vom vedea că dumnezeiescul apostol  vorbeşte despre patriarhul Avraam şi spune că acestuia Dumnezeu i-a făgăduit că va avea o mulţime de urmaşi. Fireşte, lucrul acesta depăşea hotarele firii, de vreme ce Avraam era bătrân, iar soţia lui Sarra nu era doar stearpă, ci şi la o vârstă înaintată. Când însă Dumnezeu promite ceva, nu se poate ca acel lucru să nu se realizeze totalmente, „căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Aşadar, tot aşa, şi în acest caz pe care-l analizăm, Avraam a primit ceea ce credea şi aştepta neclintit de la Dumnezeu. A dobândit adică pe fiul său Isaac şi în consecinţă urmaşii lui trupeşti au fost foarte numeroşi, generaţii întregi. Dar urmaşii trupeşti din Isaac, adică cei care vor moşteni şi credinţa strămoşului Avraam, au fost nenumăraţi ca şi stelele cerului. Şi aceştia sunt toţi credincioşii şi sfinţii care constituie „norul sfinţilor şi al celor mântuiţi”, dar şi nenumăraţii membri ai Bisericii noastre luptătoare, de la începutul până la sfârşitul veacurilor. 

Am spus la început, iubiţii mei, că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului binecuvântare şi fericire. De ce oare? Pentru că creştinul credincios are importante puncte de sprijin pe care îşi întemeiază viaţa în mod autentic. Şi precum Avraam a avut făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa şi fiecare om, care se încredinţează pe el însuşi iubirii lui Dumnezeu, primeşte dumnezeieştile făgăduinţe, atât în prezent, cât şi în viitor. 

Această dispoziţie, adică încredinţarea în atotputernicia lui Dumnezeu şi lupta conştientă pentru împlinirea dumnezeieştilor porunci, dăruieşte omului preţioasa binecuvântare cu toate manifestările ei cereşti. 

Tocmai această stare îl face pe om să nu se împiedice de greutăţile pe care, fără îndoială, însăşi viaţa i le aduce, ci îl ajută să-şi îndrepte privirea către însuşi Domnul şi să contemple urmările încercărilor, pregustând fericirea de care se va desfăta în întregime la sfârşitul luptei. 

Dar poate că va întreba acum cineva: Care sunt aceste făgăduinţe şi promisiuni pe care ni le-a făcut Dumnezeu şi pe care credinţa noastră le poate traduce în viaţă? Sunt două feluri de promisiuni: cele care se referă la viaţa de aici şi cele care au a face cu viitorul nostru; cu veşnicul, binecuvântatul şi fericitul nostru viitor. Şi în ceea ce priveşte această viaţă vremelnică, avem de pildă făgăduinţa chiar din partea Domnului Iisus, că El ne va dărui întotdeauna tot ce ne este necesar şi în consecinţă nu va trebui să ne îngrijim şi să ne neliniştim cum fac cei necredincioşi; în general, toţi aceia care nu trăiesc conştient viaţa harului. Iar în ceea ce priveşte acum viitorul nostru, nu ar trebui să uităm niciodată că El însuşi, Domnul, va veni iarăşi întru slavă „să judece viii şi morţii” şi „împărăţiei Lui nu este sfârşit”. 

Fraţii mei, multe şi mişcătoare sunt făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Însă tema nu este atât promisiunile şi dumnezeieştile făgăduinţe care cu siguranţă se vor împlini. Ceea ce ar trebui să înţelegem este faptul că tema suntem noi înşine. Adică, dacă credem cu desăvârşire şi dacă încercăm să trăim preasfânta şi mântuitoare voie a Dumnezeului nostru. De asemenea, un alt element de bază în capitolul vieţii duhovniceşti este să dispunem de răbdare şi să nu ne neliniştim. Adică să învăţăm să aşteptăm fără să ne clătinăm. Să rămânem netulburaţi şi paşnici când vedem că toate lângă noi îşi pierd echilibrul şi se prăbuşesc. Iar în mod deosebit în epoca cu două feţe în care trăim, când vedem „că sunt înşelaţi chiar şi cei aleşi”, noi să rămânem desigur prin harul lui Dumnezeu – tari şi neclintiţi în Dogma Dreaptă şi în morala evanghelică. Din nefericire, mediul nostru este de rea credinţă şi superficial din punct de vedere moral şi dezorientat dogmatic. Aşadar, este nevoie de credinţa noastră. Credinţa noastră Ortodoxă să fie continuă, răbdătoare şi fierbinte, ca prin binecuvântarea lui Dumnezeu să simţim în fiinţa noastră pace, iubire, putere şi rezistenţă. 

Dacă se va întâmpla asta, atunci şi „cealaltă vreme a vieţii noastre” o vom străbate „în pace şi întru pocăinţă”, dar şi atunci când va veni binecuvântatul nostru ceas, însuşi Începătorul credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos, ne va dărui veşnica Sa împărăţie, adică desfătarea slavei celei cereşti. Amin. 

(traducere din elină: M. L. )

Sfântul Cuvios Macarie de la Optina: Să ne purtăm cu seninătate crucea duhovnicească

— preluare de pe “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/sa-ne-purtam-cu-seninatate-crucea-duhovniceasca

Atunci când primiţi mângâieri duhovniceşti, mulţumiţi lui Dumnezeu şi nu vă necăjiţi când acestea vă sunt luate şi când întunericul ia în stăpânire sufletele voastre.

Viaţa duhovnicească nu stă numai în îndulcirea cu pacea şi mângâierea, ci şi în crucea duhovnicească, adică, atunci când suntem lipsiţi de mângâiere, să o purtăm cu seninătate…

Atunci când primiţi mângâieri duhovniceşti, mulţumiţi lui Dumnezeu şi nu vă necăjiţi când acestea vă sunt luate şi când întunericul ia în stăpânire sufletele voastre. Harul Domnului păstrează măsura, ca să nu vă mândriţi din cauza dobândirii acelor mângâieri; trimite umilinţă şi schimbare, dar nu ne părăseşte definitiv. Fiţi în pace, primiţi pe cea dintâi spre mângâiere, iar pe cea de-a doua – spre smerenie. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, vol. I, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 159)