Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii
— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —
DUMINICA ÎNTÂIA DUPĂ RUSALII
Evanghelia urmării lui Hristos
Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde ?
Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug şi fără boi ?
Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme ?
Nu.
Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe oştenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători şi mai milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!
Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, şi ca obârşie şi ca stare, lipsiţi de orice avere, vază şi putere lumească, au ieşit din casa şi din rudenia lor şi au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun şi vrednic de dorit!
Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?
Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).
Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.
Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.
Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.
Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelşugare îi hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!
Domnul întâi îi înzestrează şi îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorîrea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.
Evanghelia spune că Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi şi „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10, 1). Apoi le-a spus să meargă şi să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).
Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis să lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.
Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare şi de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fără nicio grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.
După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie şi după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile şi durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30).
Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă ? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi şi care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”, întâi răsplata pentru luptătorii drepţi si credincioşi, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi şi laşi, care şovăie, dau înapoi şi se predau vrăjmaşului.
Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Însuşi Domnul Iisus Hristos în împărăţia cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc şi înaintea oştirilor îngereşti fără de număr, drept al Său? Decât să fie scris de El în Cartea Vieţii? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă şi aşezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri?
Şi poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât ca Însuşi Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toţi îngerii şi a toate neamurile laolaltă şi în faţa Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu eşti al Meu; nu eşti scris în Cartea vieţii. Pleacă!” Iar că mărturisirea deschisă şi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esenţială, aşa cum este şi credinţa în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9).
Înseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup şi suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.
„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.
Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa
noastră decât înşişi tatăl şi mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi înşine în stare să-i iubim.
Tatăl şi mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere întru viaţa veşnică. Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre veşnică bucurie şi slavă. Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă? Mâncarea sau răsuflarea? Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.
Ce-i mai de seamă: haina sau inima? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi? Cel care ne aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm?
Domnul, fireşte, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinţilor şi tuturor celor de aproape ai noştri; doar El Însuşi ne-a poruncit această dragoste! El Însuşi Şi-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbeşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe apostolii Săi.
Tatăl şi mama se vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă! Fii ca toată lumea, lasă credinţa asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte! Ce-o să ne facem noi atunci? Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrâneţe”.
Fiul si fiica îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la urmă. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toţii în pace.” În astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.
Hristos sau părinţii?
Hristos sau copiii?
De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.
Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!
Şi n-o poţi lua acum pe un drum, şi maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.
Dacă te închini lui Hristos, îi scapi şi pe ai tăi şi te scapi şi pe tine.
Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i
pierzi şi ei şi pe tine. Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa lumii, îl va tăgădui şi pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.
[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru că nu izbutise să
intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viaţa aceasta e mai
neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşartă ca visul; ridică-ţi aşadar
mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău
suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă
dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, şi anume pe cea cerească. Aşadar,
dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate să-ţi
vină apoi şi cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]
Domnul le-a spus pe faţă apostolilor că este grea clipa hotărârii. Şi a adăugat: „Duşmanii omului, casnicii lui”.
Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe
ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.
Cu adevărat, nu vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noştri.
Ca să facă mai uşoară clipa despărţirii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.
Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrăni şi-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte şi îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi fără voia cerescului nostru Tată. „La voi însă”, şi la ai voştri, „şi perii capului, toţi sunt număraţi”.
Lăsaţi-i aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.
Însă „tată şi mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns. Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei. Aceştia ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.
Câtă vreme nu Îl cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
Prin „fii” şi „fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre,
lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos? Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iubeşte pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.
A spus mai departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.
Prin „cruce”, trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte: despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea doare.
Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.
Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.
Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie — şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.
Încă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerea ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul şi durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.
Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).
Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate şi sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el şi îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou — îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi.
Şi tot astfel, cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.
Prin „cruce” mai trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă, pentru curăţarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică.
Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu întru lume” (Galateni 6, 14).
Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).
Oamenii cu suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Împăratul unei Împărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.
„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-şi vândă averile, să le dea la săraci, şi să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuţii multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.
„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar
printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O să stea şi el pe un tron ? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Îl va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condiţionând răsplata. N-a spus: „voi toţi”, ci: „voi cei ce Mi-aţi urmat Mie”.
Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.
Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt coborâtori.
Neamul care i-a judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când toate neamurile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veşnică osândă.
Atunci, la acea a doua naştere, vor şedea cei doisprezece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvite, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.
Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apostoli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate
timpurile: „Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.
Şi cu adevărat, n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume însutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos? Nu s-au ridicat sute şi mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii? Şi, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!
Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?
Nu se află şi în zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti? Lăsându-şi casele şi ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile credincioşilor ?
Renunţând la puţin — încă de la începutul lucrării lor apostolice— au primit, cu toţii,
mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovniceşti sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câştigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.
În înţeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi şi surori, tată, mamă şi
soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufletului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar ţarini înseamnă întreaga lume a simţurilor, cu tot cu trupurile noastre.
Cine lasă toate acestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte. Şi, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.
Domnul foloseşte numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate şi au primit totul. Tuturor acestora şi celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinţilor.
Unii din aceşti sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu şi lui
Dumnezeu Atotştiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei străluceşte Domnul ca soarele între stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).
Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Şi sunt aproape şi de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu necazurile, ne ajută cu puterea şi cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).
Sunt mucenicii şi muceniţele lui Hristos, sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori şi învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătese care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit, mântuindu-se şi pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.
Ei ne ajută şi pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află într-ânşii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să ajungă la slava de care ei înşişi se bucură. Ei toţi sunt „biruitori prin credinţă”.
Ei toţi au stins văpaia patimilor care făceau scrum firea omenească cea slabă. Mulţi au îndurat batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu. Mulţi din aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în pustii şi în munţi si în peşteri şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).
Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută şi nouă, ca să nu fim ruşinaţi ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăţia lui Dumnezeu.
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!
Biserica prăznuieşte anume această Duminică a tuturor Sfinţilor în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne înveţe: că apostolii, ca şi toţi sfinţii, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecuvântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au înarmat cu armele lui Dumnezeu. Numai aşa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul şi să biruiască în toate.
[Sfântul Macarie Egipteanul ne învaţă, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie şi hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine şi se sălăşluieşte in el, şi el în Domnul, şi Domnul Însuşi seamănă într-ânsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovniceşti” (Omilia 19)]
Ca şi pilda apostolilor, pilda tuturor sfinţilor ne înfăţişează preadulcele şi marele adevăr că Dumnezeu nu-Şi trimite slujitorii la păşune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldaţii la bătalie fără arme.
Slavă fie Domnului preaînalt, care slăveşte pe sfintii Săi întru biruinţă şi Se slăveşte
într-ânşii!
„Si mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.
Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a împlinit şi se
împlineşte până astăzi, având însă a-şi primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviţi ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii şi toţi făţarnicii prigonitori ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).
Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, şi în cer si pe pământ. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulţi sfinţi erau socotiţi codaşi, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii şi batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii şi sunt ultimii înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, la Înfricoşatul Judeţ, se va descoperi că foarte, foarte mulţi care sunt astăzi priviţi ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulţi din cei ce singuri se socotesc şi sunt socotiţi şi de lume a fi ultimii, se vor înălţa şi vor fi cei dintâi.
Cuvântul acesta are şi un înţeles lăuntric.
În noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos şi cel de sus. Când în noi stăpâneşte ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.
Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se căieşte si primeşte împărtăşire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade şi este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.
Şi, dimpotrivă, când în noi domneşte frumuseţea şi înălţimea lui Hristos, în smerenie şi ascultare către Domnul, în credinţă şi fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietăţii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.
Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun şi evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proţăpeşte iarăşi deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. şi aşa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.
Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, şi să nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoarele Sale arme de har.
„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.
Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine şi prin puterea Ta dăinuitoare în noi.
Nu putem nimic de la noi înşine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi şi neînarmaţi fără Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate şi putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.
Cu mulţumită pentru toate, ne rugăm Ţie: nu ne trece cu vederea, nu-Ţi întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ţie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa: http://www.voscreasna.com
Dragostea se bucură de adevăr 