MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ LA PRAZNICUL CINCIZECIMII

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/mitropolitul-ierotei-de-navpaktos-o-teologhisire-patristica-la-praznicul-cincizecimii_1_/

CINCIZECIMEA

 

Înainte de a Se urca la cer, Hristos le-a poruncit ucenicilor ca, după Înălţarea Sa, aceştia să se întoarcă la Ierusalim şi să aştepte acolo până ce vor fi înveşmântaţi cu putere din cer. Aşadar, El le-a făgăduit ucenicilor că vor lua Duh Sfânt, despre Care a vorbit în timpul vieţii Sale.

Făgăduinţa lui Hristos s-a împlinit la cincizeci de zile după Paşte şi la zece zile după Înălţarea Sa la ceruri. Atunci, Biserica prăznuieşte Cincizecimea, prin care este cinstită Sfânta Treime, după care, în ziua următoare, este sărbătorit şi slăvit Duhul Sfânt. Prin urmare, praznicul Cincizecimii este o sărbătoare a Sfintei Treimi.

Analizând sărbătoarea Cincizecimii, nu ne vom referi în amănunt la cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, adică la Duhul Sfânt, ci vom sublinia doar acele fapte şi acele învăţături ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi care se referă la Hristos. Prin urmare, vom pune mai mult accentul pe faptele hristologice care au legătură cu Duhul Sfânt. Dar pentru că nu există hristologie în afara triadologiei, trebuie să ne referim şi la dogma legată de taina Sfintei Treimi.

Sărbătoarea Cincizecimii a fost inclusă între cele douăsprezece mari praznice împărăteşti ale Bisericii pentru că este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Întruparea lui Hristos a avut drept scop biruinţa asupra morţii şi venirea Preasfântului Duh în inimile oamenilor. De altfel, se cunoaşte faptul că scopul vieţii bisericeşti şi duhovniceşti este de a ne face mădulare ale Trupului lui Hristos şi de a lua Duh Sfânt. Acestea două sunt indisolubil legate între ele.

Cuviosul imnograf spune că Cincizecimea este ultima sărbătoare din cele care se referă la reînnoirea omului: „Praznicul cel după praznice şi cel mai din urmă să-l prăznuim noi, credincioşii, în chip luminat; aceasta este Cincizecimea, plinirea făgăduinţei şi a sorocului”. Astfel, dacă Bunavestire a Maicii Domnului este începutul sfintei iconomii şi al întrupării Cuvântului, ziua Cincizecimii este punctul final, pentru că atunci omul s-a făcut prin Duhul Sfânt mădular al Trupului înviat a lui Hristos.

Acestea sunt coordonatele între care se încadrează Cincizecimea, alături de toatecelelalte fapte legte de Duhul Sfânt şi de Hristos, pentru că nu putem concepe hristologia în afara pnevmatologiei (învăţături despre Duhul Sfânt), şi nici pnevmatologia în afara hristologiei.

1. CINCIZECIMEA CREŞTINĂ ŞI IUDAICĂ

Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut în zi de duminică. Din acest fapt înţelegem importanţa duminicii, pentru că cele mai mari evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, în prima zi, adică duminica, a început zidirea lumii, pentru că atunci a fost creată lumina. De asemenea, în zi de duminică a început reînnoirea creaţiei, prin Învierea lui Hristos, şi tot în zi de duminică s-a desăvârşit reînnoirea creaţiei prin pogorârea Duhului Sfânt. Crearea lumii s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul.

Desigur, spunând aceste lucruri, scoatem mai întâi în prim plan Persoana care a zidit lumea, apoi pe cea care a fost în centrul reînnoirii creaţiei şi, în fine, pe cea care a desăvârşit-o. Dar, aşa cum am învăţat şi cum credem, lucrarea Dumnezeului Treimic este comună şi în nici într-un caz nu putem să despărţim sau să izolăm vreuna dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Cincizecimea creştină, prin care sărbătorim pogorârea Sfântului Duh, coincide cu Cincizecimea iudaică. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor şi i-a făcut pe aceştia mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos în ziua în care iudeii sărbătoreau Cincizecimea. Pentru iudei, Cincizecimea, era a doua sărbătoare ca importanţă după Paşte. Potrivit tradiţiei, prin ea se rememora primirea Legii lui Dumnezeu de către Moise pe muntele Sinai. La patruzeci de zile de la prima sărbătorire a Paştelui, Moise a urcat pe Muntele Sinai unde a primit Legea de la Dumnezeu. În paralel însă, Cincizecimea iudaică era şi expresia recunoştinţei iudeilor pentru roadele pământului. Deoarece coincidea cu perioada strângerii recoltei, ea se numea şi sărbătoarea secerişului, iar iudeii aduceau la templu prinosul lor de roade. În plus, Cincizecimea, care era sărbătorită de israeliteni cu multă strălucire, mai purta numele de sărbătoarea săptămânilor (vezi Ieşirea 34, 22; Leviticul 23, 15-17; Numerii 28, 26-31; Deuteronomul 16, 9-10).

Această scurtă referire la Cincizecimea iudaică arată că ea era preînchipuirea Cincizecimii din Noul Testament. Dacă în ziua Cincizecimii iudaice, Moise a primit Legea Vechiului Testament, în ziua Cincizecimii creştine, ucenicii au luat Duh Sfânt, prin Care au trăit Legea Noului Testament, adică Legea sfântului har. Dacă în Vechiul Testament, Cuvântul neîntrupat a dat Legea pe Sinai, în Noul Testament, Cuvântul întrupat şi înviat L-a trimis pe Duhul Sfânt la ucenicii care se găseau în încăperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”] ca să îi facă pe ei mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă la Cincizecimea Vechiului Testament se aducea prinos din roadele pământului, la Cincizecimea Noului Testament s-a adus prinos de roade duhovniceşti, din recolta pe care a făcut-o Hristos. Cu alte cuvinte, Apostolii s-au oferit pe ei înşişi lui Dumnezeu.

Există, desigur, o mare diferenţă între revelarea lui Dumnezeu de pe Muntele Sinai şi revelarea din „încăperea de sus” din Ierusalim. Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic (Ieşirea 19, 18). Dumnezeu poruncise ca nimeni să nu se apropie de munte pentru ca să nu moară: tot cel ce se va atinge de munte va muri (Ieşirea 19, 12). Însă, în ziua pogorârii Sfântului Duh asupra ucenicilor, lucrurile au fost diferite. Ucenicii s-au umplut de bucurie şi s-au transformat. Din şovăielnici cum erau, ei s-au făcut oameni de neclintit, iar din muritori, au devenit dumnezei după har.

Diferenţa dintre Sinai şi casa din Ierusalim se vede şi din comparaţia între Legea Vechiului Testament şi cea a Noului Testament. Prima Lege a fost scrisă pe table de piatră, însă acum, legea este scrisă în inimile Apostolilor. Sfântul Apostol Pavel spune: sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (I Corinteni 3, 3). Aşa cum consemnează Apostolul Pavel, prin pogorârea Duhului Sfânt s-a împlinit proorocia Profetului Ieremia: Pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu (Evrei 8, 10). 

2. CINCIZECIMEA SĂRBĂTOARE A SFINTEI TREIMI

Sărbătoarea Ciniczecimii este sărbătoarea Sfintei Treimi, deoarece prin pogorârea Duhului Sfânt, ne încredinţăm de faptul că Dumnezeu este Treimic. Şi anterior, atât din Vechiul Testament, deşi mai vag, cât şi din învăţătura lui Hristos, oamenii au aflat că Dumnezeu este Treimic, dar încredinţarea în legătură cu cele trei ipostasuri ale lui Dumnezeu s-a făcut în ziua Cincizecimii. Astfel, Cincizecimea este sărbătoarea teologiei ortodoxe.

Vorbind în termeni ortodocşi, spunem că învăţătura despre Dumnezeu (teologia[1]) este diferită de învăţătura despre întrupare (iconomia). În ziua Cincizecimii însă, teologhisim despre iconomie şi aflăm că Dumnezeu este Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În acord cu învăţătura ortodoxă revelată, Tatăl este fără de început, necauzat şi nenăscut, adică existenţa Sa nu este cauzată de ceva anume, Fiul S-a născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Cuvintele nenăscut, naştere, purcedere ne-au fost dezvăluite de Hristos şi nu putem să le înţelegem prin raţiune, ele rămânând o taină. Cert este că Fiul şi Duhul Sfânt provin din Tatăl în chip diferit, adică au trăsături ipostatice şi moduri de existenţă diferite, dar au aceeaşi fiinţă cu Tatăl.

În ciuda faptului că Tatăl este născător şi purcezător, iar Fiul este născut şi Duhul Sfânt este purces, Ei au aceeaşi fiinţă (substanţă) şi aceeaşi slavă (energie). Toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o slavă, de o putere şi nimeni nu este mai mare decât celălalt, adică Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt de o mai mică importanţă decât Tatăl. Atunci când vorbim despre prima, a doua sau a treia Persoană a Sfintei Treimi, nu facem o ierarhie după însemnătate, după superioritate sau după putere, ci ne referim la modul lor de existenţă (Sfântul Vasile cel Mare). În fine, trebuie să spunem că logica omului, dar şi cuvintele şi înţelesurile omeneşti sunt neputincioase să redea taina Dumnezeului Treimic.

Sfinţii Părinţi au trăit această taină prin experienţă revelatoare, atât cât le-a fost lor cu putinţă. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre trei lumini care l-au înconjurat în timpul revelaţiei pe care a avut-o. El scrie: „Nu am apucat să înţeleg ce se întâmpla şi trei lumini m-au înconjurat. Nu am ajuns să înţeleg cele trei lumini, şi am fost readus în fire”.

Taina Sfintei Treimi ne-a fost dezvăluită de Însuşi Hristos, Care, vorbind ucenicilor Săi, le-a spus că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi este transmis prin El Însuşi (cf. Ioan 15, 26). Aceasta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu ia parte la purcederea Duhului Sfânt, ci participă numai la trimiterea Sa înspre lume, iar această trimitere este tocmai arătarea Duhului în lucrare. Astfel, după cum explică Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Duh purcede din Tatăl, putând spune că vine de la Fiul numai din punctul de vedere al lucrării şi al arătării Sale în lume, nu din punctul de vedere al existenţei fiinţei Sale. Existenţa Duhului Sfânt este altceva faţă de arătarea Sa prin lucrare.

Tatăl este suficient Lui Însuşi şi naşte înainte de veacuri şi pentru vecie Dumnezeu egal cu Sine, adică pe Fiul, şi purcede Dumnezeu egal, adică pe Duhul Sfânt, fără ca Dumnezeirea să se despartă prin separarea Persoanelor, Ea rămânând unită neamestecat în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Faptul că Fiul S-a născut din Tatăl nu înseamnă că este ulterior ca existenţă Părintelui Său, pentru că nu a trecut un anumit interval de timp între nenaşterea Tatălui şi naşterea Fiului sau purcederea Sfântului Duh. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt veşnice, fără de început, de acelaşi rang şi de aceeaşi cinste (Leon Înţeleptul).

3. LUCRAREA LUI HRISTOS ŞI A DUHULUI SFÂNT ESTE COMUNĂ

Zidirea şi rezidirea lumii au fost făcute prin lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Tocmai acest adevăr teologic ne îndeamnă să spunem că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Subliniem acest lucru deoarece există marele pericol de a vorbi despre iconomia lui Hristos ca şi cum ea ar fi fără legătură cu cea a Duhului Sfânt, şi despre iconomia Duhului Sfânt ca fiind o iconomie fără legătură şi separată de cea a lui Hristos.

Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Duhului Sfânt. Hristos a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu de la Duhul Sfânt. Mai apoi, după Învierea Sa şi, desigur, în ziua Cincizecimii, Hristos a trimis Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt Se transmite prin Hristos. Iar când Duhul a venit la Apostoli, Hristos a luat chip în inima lor, adică aceştia au fost făcuţi mădulare ale Trupului înviat a lui Hristos. Din aceste motive nu putem vorbi despre existenţa vreunei diferenţe între lucrarea Fiului şi cea a Duhului Sfânt.

Acest lucru reiese limpede din Sfânta Scriptură. În timpul vieţii Sale, Hristos a tămăduit şi a curăţit inimile Apostolilor prin învăţătura Sa, prin descoperirea tainelor Sale şi prin minunile pe care le-a săvârşit, iar la sfârşit, a spus: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Cu un alt prilej, a spus că cine Îl iubeşte şi păzeşte cuvântul Său, pe acela îl va iubi şi Tatăl Său şi, drept urmare: Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el (Ioan 14, 23).

Faptul că Tatăl şi Fiul vor locui în inima curăţită şi sfinţită a omului nu înseamnă că Duhul Sfânt va lipsi sau că El este străin de lucrarea de sfinţire, deoarece, într-un alt loc, Hristos a făgăduit ucenicilor că le va trimite Duhul Sfânt Care purcede de la Tatăl şi Care rămâne la voi şi în voi va fi (Ioan 14, 17). Drept aceea, omul care primeşte harul Dumnezeului Treimic se face mădular al Trupului înviat al lui Hristos, sălaş al lui Dumnezeu Tatăl şi templu al Duhului Sfânt, adică vas al Dumnezeului Treimic.

Într-un tropar din canonul iambic al sărbătorii Cincizecimii, Sfântul Ioan Damaschin foloseşte exprimarea „Sfântul Duh este semnul lui Dumnezeu Cuvântul Care S-a născut din Tatăl”. Duhul Sfânt este numit semn al Cuvântului deoarece El Îl vădeşte pe Dumnezeu Cuvântul, căci „fără Duhul Sfânt, Fiul Unul-Născut nu poate fi cugetat” (Sfântul Grigorie al Nisei). De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune că nimeni nu poate să zică „Domn este Iisus” decât în Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3). De asemenea, Duhul Sfânt este numit semnul Cuvântului pentru că El i-a învăţat pe ucenici în acelaşi fel în care i-a învăţat şi Hristos şi le-a adus aminte ceea ce Însuşi Hristos le-a spus. De aceea, Duhul Sfânt S-a făcut semn, adică prin El s-a arătat că Hristos este cu adevărat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi că Fiul este de o fiinţă şi de o cinste cu Duhul Sfânt (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu L-a slăvit pe Tatăl. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor, slăvindu-L astfel pe Fiul (Leon Înţeleptul). Aşadar, putem spune că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, numindu-L Fiu iubit; Fiul S-a slăvit prin câte a săvârşit cu lucrarea Duhului Sfânt; Fiul L-a slăvit pe Tatăl prin întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc; în acelaşi timp, Fiul L-a slăvit pe Duhul Sfânt pentru că L-a descoperit ucenicilor; Duhul Sfânt, Care are în Biserică o lucrare bogată, Îl slăveşte pe Tatăl din Care purcede, dar şi pe Fiul, pentru că cei care iau Duh Sfânt se fac copii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos.

Din toate acestea, vedem că lucrarea Fiului nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Mântuirea omului este lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Această temă deosebit de importantă, care dezvoltă un mare adevăr teologic, va fi mai bine analizată în cele ce urmează.

4. CEI DOI MÂNGÂIETORI

Duhul Sfânt I-au fost date multe nume. Unul dintre acestea, care înfăţişează lucrarea săvârşită în Biserică, dar şi în viaţa oamenilor, este Mângâietor. Însuşi Hristos L-a numit astfel pe Duhul Sfânt atunci când le-a vorbit ucenicilor, cu puţină vreme înainte de Patima Sa: Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului (Ioan 14, 16-17). Ceva mai târziu, Duhul Sfânt este caracterizat de Hristos ca fiind Mângâietorul Care îi va învăţa pe ucenici şi Care le va reaminti cele spuse de El Însuşi în timpul vieţii Sale. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (Ioan 14, 26). Având încredinţarea că Duhul Sfânt este Mângâietorul, ne rugăm acestuia: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”

Duhul Sfânt se numeşte Mângâietor deoarecec îl mângâie pe omul care se luptă împotriva păcatului şi care se străduieşte să păzească toate poruncile lui Hristos. Lupta este dură pentru că este dusă împotriva duhurilor viclene. În această luptă, Duhul Sfânt este mângâietor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Duhul Sfânt Se numeşte paraklitos[2] (mângâietor) de la parakalin[3] (a încuraja, a sfătui, a mângâia, a apăra). Şi, pentru că „a-i încuraja” şi „a-i sfătui” pe oameni sunt trăsături definitorii ale lui Dumnezeu, numindu-L astfel pe Duhul Sfânt, Hristos Îl caracterizează pe Acesta ca fiind Dumnezeu.

Important pentru studiul hristologic pe care îl facem aici este că Însuşi Hristos Îl numeşte pe Duhul Sfânt Mângâietor, dar şi faptul că, în acelaşi timp, El spune că Duhul Sfânt este alt Mângâietor. Dacă Duhul Sfânt este alt Mângâietor, înseamnă că şi Hristos este un Mângâietor Care îi ajută pe oameni. Într-una din epistolele sale soborniceşti, Sfântul Evanghelist Ioan recomandă creştinilor să nu păcătuiască. În continuare, el spune că, şi dacă vor păcătui, să nu deznădăjduiască, pentru că „avem mijlocitor[4]” către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept[5]. Aşadar, Hristos şi Duhul Sfânt  sunt cei doi Mângâietori ai lumii. Desigur, şi Dumnezeu Tatăl este Mângâietor al oamenilor, pentru că mângâierea şi ajutorul reprezintă lucrarea comună a Dumnezeului Treimic.

Exprimarea alt Mângâietor arată că Hristos şi Duhul Sfânt sunt ipostasuri diferite. Tâlcuind cuvintele alt Mângâietor, Sfântul Grigorie Teologul spune că această arată „împreună-împărăţia” şi fiinţa comună a celor două ipostasuri. Faptul că Hristos spune că va trimite alt Mângâietor arată că şi El este Mângâietor. Acesta este altul şi este la fel ca Mine. De aici putem să înţelegem că Hristos şi Duhul Sfânt sunt de aceeaşi cinste.

5. SFÂNTUL DUH ÎL REVELEAZĂ PROFEŢILOR PE CUVÂNTUL NEÎNTRUPAT

Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl, pentru că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă sau fire şi aceeaşi energie sau slavă. De aceea, acolo unde Se află Hristos Se află şi Duhul Sfânt.

Anterior, am subliniat faptul că Persoanele Sfintei Treimi nu Se despart, iar lucrarea lor nu diferă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Sfântul Duh lucrează  asupra tuturor oamenilor, însă în mod diferit. Pentru că toţi oamenii sunt zidirea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează asupra tuturor, fără nici o excepţie, cu energie proniatoare, care este energia ce ţine şi mişcă funcţiile lor fireşti. Alături de aceasta, asupra celor care se află sub Lege, Duhul Sfânt lucrează cu har care îi îndeamnă  spre necălcarea poruncilor şi îi iluminează spre cunoaşterea lui Hristos. De asemenea, pentru cei care trăiesc în Hristos, harul este înfietor, căci aceştia se fac fii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. În fine, asupra celor îndumnezeiţi, adică asupra celor care s-au arătat vrednici de a trăi în cetatea lui Dumnezeu şi de a se face sălaş al puterii Sale îndumnezeitoare, Duhul Sfânt acţionează cu har înţelepţitor. Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în toţi, dar în chip diferit, în funcţie de starea duhovnicească în care se găseşte fiecare.

Astfel privind lucrurile, înţelegem că Duhul Sfânt lucra şi asupra profeţilor din Vechiul Testament, pentru că aceştia prooroceau despre Cuvântul întrupat, adică despre Hristos, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt. Din teologia ortodoxă cunoaştem foarte bine faptul că toate revelaţiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelaţii ale celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică ale Cuvântului neîntrupat. Însă prezenţa Cuvântului era se afla în legătură cu cea a Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt a fost Acela Care L-a arătat profeţilor pe Cuvântul neîntrupat şi prin Duhul Sfânt se descopereau cele ce aveau să fie.

Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul Sfânt venea în gândul profeţilor pentru ca aceştia să proorocească binele ce avea să fie. Un caz aparte este cel al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care s-a umplut de Duh Sfânt de pe vremea de când era făt de şase luni în pântecele mamei sale. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, el a primit prin Duhul Sfânt desăvârşirea veacului ce va să fie încă din pântecele mamei sale şi a teologhisit despre Hristos. În plus, după cum am văzut atunci când am vorbit despre praznicul Întâmpinării Domnului, Dreptul Simeon L-a recunoscut pe Hristos tot prin Duhul Sfânt.

Prin urmare, Duhul Sfânt a lucrat şi în Vechiul Testament, însă în chip diferit de cel în care lucrează în Noul Testament şi în Biserică. Aşa cum am spus şi mai înainte, în Vechiul Testament Duhul Sfânt atrăgea atenţia proorocilor despre călcarea poruncilor şi le dezvăluia venirea lui Hristos, în vreme ce în Noul Testament El îi face pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi îndreaptă spre îndumnezeire.

6. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN NOUL TESTAMENT

Întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, ca de altfel, întreaga lucrarea a sfintei iconomii, nu s-a făcut fără Duhul Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare este foarte expresiv în acest sens. El spune  că Duhul Sfânt a anunţat şi a dezvăluit sosirea lui Hristos în lume. Duhul Sfânt nu a fost despărţit de Hristos nici atunci când Acesta din urmă Se afla în lume cu trupul. De asemenea, lucrările puterii şi vindecările se fac tot prin lucrarea Duhului Sfânt, demonii sunt alungaţi de oameni prin Duhul lui Dunezeu, diavolul este stârpit de acolo unde Se află Duhul Sfânt, iar iertarea păcatelor şi învierea morţilor se fac tot prin lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi.

Dacă Duhul Sfânt lucra în profeţii şi în drepţii Vechiului Testament, vorbindu-le şi dezvăluindu-le pe Hristos, cu atât mai mult a lucrat asupra Apostolilor şi a ucenicilor Mântuitorului. Pentru că Duhul Sfânt acţionează după starea duhovnicească a omului şi la timpul potrivit, asupra ucenicilor a lucrat în trei chipuri, corespunzător cu trei intervale de timp diferite. Astfel, înainte ca Hristos să Se slăvească prin Patimă, adică îninte de Patimi şi de Răstignirea pe Cruce, Duhul Sfânt lucra „slab”, după Învierea lui Hristos lucra „cu mai multă putere”, iar după Înălţarea lui Hristos la ceruri lucra „desăvârşit” (Sfântul Grigorie Teologul). Trebuie să mai adăugăm faptul că Sfântul Duh nu Se desăvârşeşte pe Sine, pentru că este desăvârşit, ci îi desăvârşeşte şi îi sfinţeşte pe oameni. Duhul Sfânt este „Cel care desăvârşeşte nu Cel care Se desăvârşeşte” (Sfântul Grigorie Teologul). Aşadar, El i-a desăvârşit şi i-a împlinit pe Apostoli care erau nedesăvârşiţi.

Fiul lui Dumnezeu neîntrupat a spus prin Profetul Ioil: Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa (Ioil 3, 1). Fără îndoială, aici se vorbeşte despre venirea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii şi despre dăruirea harului proorocirii. După spusele Sfântului Chiril al Alexandriei, profeţia aceasta se referă la cele ce s-au petrecut în ziua Cincizecimii, pentru că atunci, ucenicii vorbeau  proorocind, adică propovăduiau tainele lui Hristos care au fost profeţite în Vechiul Testament. Prin puterea Sfântului Duh, ucenicii au înţeles în acel ceas toate proorocirile din Vechiul Testament despre Persoana lui Hristos. Aşadar, ei s-au desăvârşit în cunoştinţă prin revelaţie. 

Astfel, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt, firea omenească a revenit la starea de la începuturile ei, pentru că a dobândit harul proorocirii, aşa cum avea Adam în Rai (Sfântul Nicodim Aghioritul). Cu adevărat, văzând viaţa lui Adam din Rai de dinainte de cădere, ne dăm seamam că el avea gând curat şi că profeţea. Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam pe când el dormea, însă atunci când s-a trezit din somn şi a văzut-o pe Eva, Adam s-a luminat prin puterea Duhului Sfânt şi a cunoscut că ea s-a născut din trupul său: Iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea (Facerea 2, 23).

Aceasta înseamnă că toţi cei care primesc Duh Sfânt şi sunt membri ai Bisericii nu numai că sunt readuşi la starea anterioară, în care se găsea Adam, dar urcă şi mai sus, pentru că se unesc cu Hristos. Aşa cum vedem din Vieţile Sfinţilor, cel care are Duh Sfânt se face prooroc, adică dobândeşte har de profet, văzând şi trăind împărăţia lui Dumnezeu şi cunoscând tainele lui Hristos. Prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, darul de a prooroci devine starea firească a omului. Rugăciunea minţii este o dovadă a acestui har şi a lucrării Sfântului Duh.

7. DUHUL SFÂNT ŞI BISERICA

Din eclesiologie se vădeşte modul în care Duhul Sfânt lucra atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Studiind această temă, putem observa anumite aspecte importante care arată legătura strânsă dintre hristologie şi pnevmatologie.

După spusele Sfinţilor Părinţi, Biserica a existat şi înainte de întruparea lui Hristos, fiindcă începuturile sale au fost legate de crearea îngerilor şi a omului. Căderea lui Adam a însemnat şi căderea Bisericii; totuşi ea a dăinuit în persoana profeţilor şi, în general, a bărbaţilor drepţi din Vechiul Testament. În ciuda faptului că Biserica nu încetase să existe, stăpânirea morţii era puternică şi de aceea, chiar dacă drepţii din Vechiul Testament ajungeau la îndumnezeire şi Îl cunoşteau pe Cuvântul neîntrupat (Sfântul Ioan Gură de Aur), întunericul rămânea desupra lor şi ei coborau în Iad.

Prin întruparea Sa, care a fost lucrată prin Duhul Sfânt, Hristos a luat „trupul Bisericii” (Sfântul Ioan Gură de Aur), adică a luat firea omenească curată şi neîntinată, pe care a unit-o cu Dumnezeirea în ipostasul Său. În acest fel, Biserica a dobîndit Cap şi S-a făcut ea însăşi Trup a lui Hristos. Clement Romanul spune că la început Biserica era duhovnicească, ea fiind creată cu apariţia îngerilor, iar mai târziu prin întruparea Cuvântului, „ea s-a arătat în Trupul lui Hristos”, adică a devenit Trupul lui Hristos. De asemenea, fiindcă întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a fost lucrarea Duhului Sfânt, tot ceea ce are loc în Biserică se face şi prin lucrarea Duhului Sfânt, fapt pentru care Cincizecimea este strâns legată de eclesiologie.

Hristos a spus cândva Apostolului Petru: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Această zidire a Bisericii s-a împlinit prin moartea lui Hristos pe Cruce şi prin pogorârea Sa la iad. Sufletul lui Hristos a coborât la Iad împreună cu Dumnezeirea, iar Trupul Său, împreună cu Dumnezeirea, a rămas în mormânt. În acest fel, puterea iadului şi a morţii a fost biruită şi, din acel moment, moartea a încetat să mai stăpânească asupra Bisericii, care este acum Trupul lui Hristos.

Putem spune că Biserica a fost zidită în ziua Cincizecimii în sensul că, în acea zi, Apostolii s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă până atunci Sfinţii Apostoli erau în comuniune cu Hristos, după aceea, prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, ei s-au făcut mădulare al Trupului lui Hristos. Mai înainte Biserica avea numai duh, acum însă ea are şi trup. Sfinţii, adică cei îndumnezeiţi, nu au legătură şi comuniune numai cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat, ci şi cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, adică cu Dumnezeu-Om Hristos. Învăţătura care spune că Biserica este Trupul lui Hristos, iar sfinţii sunt mădularele Trupului lui Hristos, este dezvoltată şi de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 12, 1-31). Biserica nu este doar o organizaţie religioasă, ci este Însuşi Trupul lui Hristos. În plus, diferenţa dintre darurile pe care le avem[6] vine din lucrarea Duhului Sfânt. În concluzie, Apostolul Pavel spune: voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte (I Cor. 12, 27).

Trebuie să mai adăugăm faptul că în învăţătura Sfinţilor Părinţi putem distinge două adevăruri care arată că lucrare Persoanelor Sfintei Treimi este comună, şi anume: creştinii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos (cf. I Cor. 12, 27), dar în acelaşi timp, ei sunt şi temple ale Duhului Sfânt (cf. I Cor. 6, 19). Cele două adevăruri nu se contrazic.

8. CE ÎNSEAMNĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT DIN ZIUA CINCIZECIMII

Duhul Sfânt a pogorât în ziua Cincizecimii. Acest lucru nu înseamnă că mai înainte El nu era prezent pe pământ şi la oameni, ci arată că Duhul Sfânt lucrează în chip diferit, aşa cum am văzut şi anterior. Putem înfăţişa aici două aspecte care rezultă din tâlcuirea pogorârii Duhului Sfânt şi a lucrării Sale diferite asupra oamenilor.

Primul aspect este că, în ziua Cincizecimii, Apostolii au înţeles că Duhul Sfânt nu este o energie a lui Dumnezeu, ci un ipostas aparte. Sfântul Duh, Care în Vechiul Testament Se arăta discret, în chipul unei suflări de vânt, ca un sunet, ca o boare sau ca inspiraţie pentru profeţi, în ziua Cincizecimii se arăta „ca având ipostas propriu”. Aşadar, atunci când s-a încheiat lucrarea de revelare a ipostasului lui Hristos, a început lucrarea de revelare a ipostasului Duhului Sfânt (Sfântul Grigorie Palama).

Cel de-al doilea aspect care rezultă din interpretarea pogorârii Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii este că Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos şi le-a da puterea de a lua parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii.

Pentru a tâlcui aspectele legate de pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Nicodim Aghioritul foloseşte fragmente din scrierile Cuviosului Nichita Stithatul şi ale Sfântului Vasile cel Mare, potrivit cărora Duhul Sfânt nu S-a pogorât ca un rob, ci în chip împărătesc şi de sine stătător. Hristos S-a întrupat prin voia Sa, pentru că nu a fost silit de nimeni; în acelaşi fel, Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos prin voia Sa liberă. De altfel, voia Tatălui este şi voia Fiului şi a Duhului Sfânt şi invers. Energia şi voirea Dumnezeului Treimic sunt comune.

De la sine puterea (libertatea) are însemnătate diferită, după cum se referă la Dumnezeu, la îngeri sau la oameni. Spunem că Dumnezeu este liber, „atotstăpânitor, atoatevăzător, mai presus de fiinţă, dar, mai presus de toate, este Dumnezeu de sine stătător”. Dumnezeu nu poate fi însă cuprins în înţelesuri omeneşit. Îngerii sunt liberi, fireşte, şi îşi folosesc libertatea neîmpiedicat, adică împlinesc imediat ceea ce vor, pentru că nu au obstacole în această împlinire, neoprindu-i nici trupul şi nici o altă forţă contrară. Şi oamenii sunt de sine stătători, adică liberi, dar libertatea lor este trunchiată de faptul că nu pot împlini cu uşurinţă ceea ce doresc. Acest lucru este cauzat de atacul diavolului, de îngreuierea trupului şi de patimile în faţa cărora omul s-a supus prin propria sa voire. Tocmai de aceea voirea şi libertatea trebuie să Îi fie întărite de Dumnezeu. În Vechiul Testament este scris: dobândeşte har de le Domnul[7] (Pilde 8, 35). Iar Apostolul Pavel spune: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13).

Aceasta înseamnă că pogorârea Duhului Sfânt în inimile Apostolilor – ca şi lucrarea pe care El o săvârşeşte în inimle oamenilor – îşi are izvorul în propria voire a celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. În nici un caz Duhul Sfânt nu săvârşeşte această lucrare ca un slujitor. Trebuie însă ca oamenii să răspundă la lucrarea Duhului Sfânt prin propria lor voire, pentru că Dumnezeu ne le încalcă libertatea. Dar voia şi libertatea trebuie să fie întărite de Dumnezeu, pentru că, în stare de cădere, omul este o fiinţă subjugată care are libertatea limitată.

De menţionat este faptul că, atunci când vorbim despre pogorârea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii, prin aceasta nu înţelegem că pogorârea ar fi o întrupare a Duhului Sfânt, pentru că numai Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat. Pogorârea a însemnat arătarea în lume a Duhului Sfânt în ipostas. Prin această arătare i-a transformat pe ucenici şi i-a făcut din oameni muritori mădulare vii ale Trupului lui Hristos.

9. PREZENŢA SA CA O SUFLARE DE VÂNT CE VINE REPEDE

Prin Sfântul Botez omul devine membru al Bisericii şi mădular al Trupului lui Hristos. Apostolii au primit botezul în ziua Cincizecimii, deoarece, practic, atunci a fost ziua în care ei s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Aşadar, Hristos nu a fost un simplu învăţător, ci adevăratul Cap al ucenicilor Săi.

Hristos le-a spus ucenicilor imediat după Înviere: Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5). Duhul Sfânt i-a botezat pe ucenici în ceasul în care S-a pogorât asupra lor, iar întreaga casă unde se aflau aceştia în aşteptarea făgăduinţei Tatălui s-a umplut de Duh Sfânt şi s-a făcut cristelniţă duhovnicească (Sfântul Grigorie Palama). Prezenţa Duhului Sfânt în această casă a fost însoţită de un vuiet. Sfântul Evanghelist Luca scrie: Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Fapte 2, 2). Acest vânt care a venit repede a fost preînchipuit şi propovăduit de multe ori în Vechiul Testament. Este vuietul despre care mama Profetului Samuel a spus: „Domnul din înălţimea cerului va tuna”[8]. Acest vuiet a fost închipuit şi de vedenia Profetului Ilie, căruia Dumnezeu i s-a arătat sub forma unei adieri de vânt lin[9]. O asemenea preînchipuire a fost şi glasul cu care Hristos a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea[10], pentru că vocea Sa puternică propovăduia Duhul Sfânt, pe Care urmau să Îl primească toţi cei ce aveau să creadă în El. De asemenea, acelaşi înţeles l-a avut şi faptul că, după Înviere, Hristos a suflat asupra ucenicilor Săi, dându-le Duh Sfânt pentru ca să ierte păcatele.

Apariţia Duhului Sfânt ca o suflare de vânt ce vine repede simbolizează faptul că Duhul Sfânt le biruieşte pe toate, calcă peste zidurile celui viclean şi zdrobeşte orice aşezare şi orice întăritură a vrăjmaşului. În acelaşi timp, El îi smereşte pe cei mândri, îi înalţă pe cei smeriţi cu inima, le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le slobozeşte pe cele robite (Sfântul Grigorie Palama). Prin puterea Duhului Sfânt, omul poate să se facă mădular viu al Bisericii, să biruiască toate puterile vrăjmaşului şi să se izbăvească de moarte.

10. ÎNŢELESUL TEOLOGIC AL LIMBILOR DE FOC

Felul în care Duhul Sfânt S-a descoperit pe Sine în ziua Cincizecimii arată faptul că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt şi invers. Sfântul Evanghelist Luca, cel care a scris Faptele Apostolilor, spune: Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt (Fapte 2, 3-4).

Tâlcuind acest fragment, Sfântul Grigorie Palama face observaţii de o înaltă valoare teologică, pe care trebuie să le expunem aici, deoarece demonstrează faptul că Fiul şi Sfântul Duh sunt de o cinste şi o slavă.

În primul rând, Duhul Sfânt Şi-a făcut apariţia sub forma limbilor pentru a arăta că are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Cuvântul, fiindcă nimic nu este mai legat de cuvânt decât limba. Astfel, s-a vădit că Duhul Sfânt nu are o lucrare diferită de cea a lui Dumnezeu Cuvântul. În acelaşi timp, Duhul Sfânt a apărut în chip simţit, sub forma limbilor, pentru ca să arate că învăţătorul adevărului are nevoie de limbă cu har.

Limbile sub forma cărora S-a arătat Duhul Sfânt erau de foc, lucru care are o mare însemnătate. Focul vădeşte faptul că Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, deoarece Dumnezeu este foc mistuitor. Aşadar, Duhul Sfânt are aceeaşi fire şi aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul. În plus, limbile de foc arată chipul îndoit al felului în care lucrează propovăduirea Apostolilor, pentru că focul luminează, dar şi arde, în acelaşi fel în care învăţătura transmisă prin Hristos îi luminează pe cei care se supun şi îi blesteamă pe cei care nu cred. Desigur, focul în chipul căruia Şi-a făcut apariţia Duhul Sfânt nu era un foc zidit, ci unul nezidit. De aceea, Sfântul Evanghelist nu a spus limbi de foc, ci limbi ca de foc.

Limbile de foc s-au împărţit şi au şezut pe capetele Apostolilor. Acest lucru este important, pentru că vrea să arate că numai Hristos are întreaga putere şi întreaga energie sfântă, pentru că El este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Harul pe care îl primesc sfinţii nu este fiinţa, ci energia lui Dumnezeu, Care oferă fiecărui om diferite daruri. Nimeni altcineva nu are întregul har sfânt, decât numai Hristos, Care, după trup, are plinătatea harului sfânt.

Faptul că aceste limbi de foc au şezut pe capetele Apostolilor arată vrednicia lor împărătească, dar şi unimea harului. Limbile de foc nu erau o energie zidită, ci energia necreată a lui Dumnezeu, şi tocmai de aceea ele au şezut pe capetele Apostolilor ca semn al slavei împărăteşti. În acelaşi timp, chiar dacă harul – adică energia Duhului Sfânt – se desparte, el rămâne unit. Cu adevărat, harul Sfântului Duh este prezent şi lucrează „împărţindu-se nedespărţit şi rămânând întreg în împărţire, după chipul razelor soarelui”. Cu alte cuvinte, cu toţii primim raza soarelui, adică energia soarelui, dar ea nu este despărţită[11]. Atunci când omul se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine, cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, nu se împărtăşeşte numai cu o bucată din Trupul împărătesc, ci cu întreg Trupul lui Hristos. În timpul Sfintei Liturghii, preotul spune: „… se împarte Mielul lui Dumnezeu , Cel ce nu se desparte…”.

Prin urmare, energia Duhului Sfânt este aceeaşi cu energia Cuvântului şi cu energia Tatălui, adică cu energia Dumnezeului Treimic. Mântuirea omului înseamnă împărtăşirea din energiile necreate ale Sfintei Treimi.

11. ÎMBRĂCAREA UCENICILOR DE CĂTRE DUHUL SFÂNT

Atunci când a făgăduit ucenicilor că va trimite Duhul Sfânt, Hristos le-a dat acestora o poruncă limpede: voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Ucenicii au păzit această poruncă şi au stat cu toţii într-o casă din Ierusalim, în liniştea cugetului şi în rugăciune, aşteptând revărsarea darului Duhului Sfânt. De aceea, Sfântul Evanghelist Luca ne încredinţează: Şi erau în toată ziua în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 53).

În continuare, ar trebui să comentăm puţin propoziţia „până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”, deoarece are o însemnătate destul de mare. Hristos nu a spus pur şi simplu că ucenicii vor primi Duh Sfânt, ci că vor fi îmbrăcaţi ca într-o armură duhovnicească, pentru a putea lupta împotriva vrăjmaşului. Aşadar, nu este vorba numai despre o iluminare a minţii, ci despre transformarea întregii fiinţe. Nu va mai exista nici o părticică din trup şi nici o energie a sufletului care să nu fie acoperită de energia Duhului Sfânt.

Se ştie faptul că, prin Sfântul Botez – care este considerat o taină începătoare, deoarece prin el, ne facem mădulare ale Trupului lui Hristos şi intrăm în Biserică – ne îmbrăcăm în Hristos: câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27). În acelaşi timp, însă, după făgăduinţa lui Hristos, ne îmbrăcăm şi în Duh Sfânt. De altfel, acesta este şi scopul tainelor Botezului şi a Mirungerii, care sunt legate între ele.

Îmbrăcarea creştinului în Sfântul Duh nu este exterioară sau de suprafaţă, ci este una interioară, după exemplul unirii fierului cu focul. Atunci când este pus în foc, fierul se încinge în întregime, nu numai într-o mică parte din el. Astfel, cei care primesc Duhul Sfânt simt cum Acesta le umple inima, le luminează ochiul, le sfinţeşte auzul, le linişteşte gândurile şi izvorăşte cunoştinţă, umplând de înţelepciune şi de har întreaga lor fiinţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care aflându-se în faţa Sinedriului, a arătat mai întâi binecuvântarea pe care sufletul său a primit-o de la Duhul Sfânt, şi abia mai apoi a dezvăluit slava chipului său[12] (Macarie Hrisochefalul). Aşadar, energia Sfântului Duh sfinţeşte, iluminează şi dă strălucire întregii fiinţe a omului.

Biserica intonează un tropar uimitor: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune”. Toate harismele oferite membrilor Bisericii, ca de exemplu, vederea profetică, viaţa apostolică şi sfârşitul mucenicesc, sunt dăruite de Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că vederea proorocirilor nu este o scornire a gândirii sau a imaginaţiei acestora, viaţa  Apostolilor nu este o misiune creştină antropocentrică, iar mucenicia sfinţilor nu este o lucrare a unei voinţe puternice. Toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt.

Printre aceste harisme, în care se îmbracă cei care primesc darul Duhului Sfânt, se află şi viaţa sfinţitoare a acelor oameni care se luptă pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu, atât cât le este cu putinţă, şi pentru a trăi în curăţia sufletului şi a trupului, prin  căsătoria după legile creştineşti şi prin traiul în societate sau prin slujirea păstorească a lui Hristos, cu greutăţile ei, etc., toate aceasta fiind aşadar daruri ale Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt „lucrează întreaga alcătuire a Bisericii”, care este Trupul lui Hristos.

12. BEŢIA TREAZĂ

Imediat după revărsarea Duhului Sfânt asupra lor, Apostolii s-au umplut de bucurie multă. Pentru ei, aceasta era o experienţă nouă. Dacă până atunci ucenicii erau doar nişte oameni buni, din acel moment ei s-au făcut mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos.

Aşadar, după Pogorârea Duhului Sfânt, ei nu au mai fost simpli închinători la Hristos, ci au ajuns să fie în strânsă unire cu El. Cei care îi vedeau pe Apostoli, se mirau, iar unii spuneau cu ironie că sunt plini de must, adică s-au îmbătat cu vin nou. (Fapte 2, 13).

Venirea Duhului Sfânt în inima omului este numită de Sfinţii Părinţi „beţie trează” (Sfântul Dionisie Areopagitul). Sfântul Isaac Sirul spune că, în asemenea cazuri, toate simţurile omului se afundă într-o „beţie adâncă”. Această stare este numită beţie, pentru că însemnă o mare desfătare şi o bucurie fără margini, iar beţia aceasta este trează, pentru că, aflându-se în ea, omul nu îşi pierde nici simţurile, şi nici raţiunea. Atunci când omul este cuprins de Duh Sfânt, el rămâne liber sau, pentru a ne exprima mai bine, abia atunci dobândeşte adevărata libertate, care nu înseamnă posibilitatea de alegere, aşa cum spune filosofia etică, ci este reprezentată de voirea naturală şi de biruirea morţii. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: şi duhurile proorocilor se supun proorocilor (I Cor. 14, 32). Aceasta înseamnă că nu profetul se supune harismei, ci harisma se supune profetului, adică libertatea omului nu este desfiinţată, iar energiile intelectuale sau sufleteşti ale acestuia nu se suspendă.

Sfântul Nicodim Agioritul spune că există trei feluri de beţie. Prima este beţia produsă de vinul material, care este o stare ce duce la multe rele. A doua este beţia produsă de patimi. Despre aceasta din urmă vorbea Profetul Isaia atunci când spunea: Vai de mândria cununii beţivilor”[13] (Isaia 28, 1). În altă parte, referindu-se la Ierusalim, Isaia zicea: ia aminte, sărmană cetate, ameţită, dar nu de vin (Isaia 51, 21). A treia este beţia care vine de la Duhul Sfânt. De o asemenea beţie era cuprinsă mama lui Samuel atunci când se ruga cu multă râvnă în templu, iar mintea ei era atât de lipită de rugăciune, încât preotul Eli o credea beată şi a voit să o alunge. Dar ea a răspuns că nu este beată, ci îşi dezvăluie inima în faţa Domnului (cf. I Regi 1, 14-15).

Această din urmă beţie a fost trăită de Apostoli în timpul Cincizecimii. În acea zi, ei au luat Duh Sfânt, şi-au deschis inimile, L-au cunoscut mai bine pe Hristos şi s-au făcut mădulare ale Trupului Său. În ei au prins rădăcini un mare dor şi o dragoste nesfârşită pentru Hristos, iar aşa cum spun Sfinţii Părinţi, acestea au fost exprimate prin rugăciune.

13. PRIN DUHUL SFÂNT, ÎL CUNOAŞTEM PE HRISTOS ŞI AJUNGEM LA TATĂL

Aşa cum am mai spus, Cincizecimea este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Pentru ca neamul omenesc să se mântuiască, să reajungă în starea anterioară şi să urce chiar mai sus, acolo unde nu a reuşit să ajungă Adam, Dumnezeu L-a trimis în lume pe iubitul Său Fiu, Cel Unul-Născut. Hristos L-a slăvit pe Tatăl şi I-a dezvăluit existenţa, iar mai apoi, L-a trimis pe Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este transmis prin Fiul. Duhul Sfânt îi face pe oameni mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi iluminează pentru ca astfel să Îi poată cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul.

Prin urmare, deoarece Tatăl este Cel care Îi trimite pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, ordinea sfintei iconomii şi a mântuirii neamului omenesc este: Fiul şi Duhul Sfânt. În ceea ce priveşte îndumnezeirea omului, ordinea urmată este exact inversă, adică de la Duhul Sfânt, omul urcă la Fiul şi, prin Fiul, Îl cunoaşte pe Tatăl.

Descriind drumul omului către teognosie (cunoaşterea de Dumnezeu), Sfântul Vasile cel Mare spune că, atunci când primim darurile Duhului Sfânt, Îl întâlnim mai întâi pe Cel care este trimis, adică pe Duhul Sfânt, mai apoi Îl cunoaştem pe Cel care trimite, adică pe Fiul şi, în continuare, ne înălţăm dorirea la Cel care este izvorul şi cauza tuturor bunătăţilor, adică la Tatăl.

Această învăţătură este întâlnită la mulţi Părinţi ai Bisericii. Amintim în acest sens teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, care spune că, dacă Hristos este poarta, Duhul Sfânt este cheia porţii prin care intrăm în casa Tatălui.

Din această perspectivă, deosebit de grăitoare este următoarea rugăciune adresată Duhului Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Această rugăciune exprimă ordinea cunoaşterii lui Dumnezeu pe care am amintit-o mai sus. Prin Duhul Sfânt, inima omului se curăţă pentru ca, astfel, să-L cunoască pe Hristos şi să urce la Tatăl.

Fără îndoială, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, lucrarea Dumnezeului Treimic este unică, dar aceasta nu înseamnă că Persoanele sunt desfiinţate, deoarece harul sfânt lucrează prin Persoane, iar în teologia ortodoxă vorbim despre Har enipostaziat şi Lucrare enipostaziată. Acest lucru se observă şi în timpul Sfintei Liturghii. Întreaga rugăciune a jertfei este adresată Tatălui pentru ca Acesta să Îl trimită pe Duhul Sfânt, Care va transforma pâinea şi vinul în Trupul şi în Sângele lui Hristos. Cu adevărat, Duhul Sfânt transformă darurile în Trupul şi Sângele lui Hristos, iar noi ne împărtăşim cu cinstitele Taine şi devenim sălaş al Dumnezeului Treimic.

14. ENERGIILE DUHULUI SFÂNT ŞI HARISMELE PE CARE LE DĂ MEMBRILOR BISERICII

Sfinţii Părinţi învaţă că, deşi Duhul Sfânt lucrează asupra tuturor oamenilor şi în întreaga zidire, oamenii sunt părtaşi ai energiilor dumnezeieşti în funcţie de receptibilitatea fiecăruia în parte. Pentru ca omul să primească multe daruri ale Sfântului Duh, trebuie ca el să aibă unorgan receptor corespunzător.

Referindu-se la această temă, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sfinţii nu au dobândit diferitele harisme pe care le au prin puterea lor firească, ci prin puterea sfântă. Cu alte cuvinte, toate harismele sunt date de la Duhul Sfânt şi sunt dăruite în funcţie de capacitatea omului de a le primi. Sfinţii nu primesc darul înţelepciunii fără să existe în ei gândul care să poată primi această înţelepciune, nici cunoştinţă fără ca, în mintea lor, să se afle puterea raţiunii, nici credinţă fără aplecarea minţii şi a raţiunii către ceea ce va fi, şi nici harul vindecării fără iubirea firească de oameni. Aceasta înseamnă că sfinţii primesc darul teologiei, al cunoştinţei şi al vindecării numai dacă, în interiorul lor, există un organ care să fie capabil să le recepteze.

Lucrul acesta nu este valabil numai în cazul harismelor teologiei, ci şi în cazul tuturor celorlalte daruri. Darurile se numesc harismata[14] (harisme) pentru că sunt dăruite[15] de Dumnezeu, însă numai în funcţie de starea duhovnicească a omului. Sfântul Maxim mai notează încă o dată că energia Duhului Sfânt este primită de credincioşi după credinţa şi după starea sufletului fiecăruia dintre ei.

După ce tâlcuieşte canoanele tuturor praznicelor împărăteşti, Sfântul Nicodim Aghioritul face unele extensii existenţialiste, punând accentul asupra felului în care creştinul se poate învrednici să trăiască în viaţa sa personală fiecare dintre aceste sărbători. În mod obişnuit, el foloseşte exprimarea: „cum şi în ce fel”. Consider că aceste cuvinte sunt foarte importante, deoarece, prin ele, propovăduirea Bisericii coboară de la nivel abstract la nivel concret. Era nevoie de o asemenea abordare, pentru că, de multe ori, chestiunile teologice sunt desprinse de realitate şi nu ne mai ating sufletele. Abordarea abstractă a teologiei nu este ortodoxă. Atunci când citim predicile Sfinţilor Părinţi, constatăm că şi aceştia analizează faptele tot din perspectiva lui „cum şi în ce fel”.

La sfârşitul tâlcuirii canoanelor Cincizecimii, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că şi noi trebuie să dobândim Duh Sfânt în inima noastră, în chip simţit. Folosind exemplul Apostolilor care, supunându-se poruncii lui Hristos, s-au întors la Ierusalim şi au stat acolo fără încetare, până când au primit Duh Sfânt, el spune că aceasta este modalitatea prin care putem să ne facem părtaşi ai lucrării Duhului Sfânt. Va trebui, aşadar, să ne îndepărtăm de toate lucrurile lumeşti, iar atunci când gândul nostru se va întoarce în inimă, ca într-un templu, să ne rugăm încontinuu, după cuvântul rugaţi-vă neîncetat al Sfântului Apostol Pavel (I Tesal. 5, 17). Va trebui ca, prin şederea permanentă în templu, adică prin păstrarea gândului curat, să ne ridicăm deasupra celor pământeşti, adică a plăcerilor, a iubirii de arginţi, a ambiţiei şi a oricărei alte patimi. Numai astfel inima va fi izbăvită de patimi, iar sufletul va dobândi pacea, pentru că se va lepăda de gândurile viclene, de hulă şi de desfrânare. Sfântul Vasile cel Mare spune că nu este cu putinţă să ne facem vase ale harului sfânt dacă nu scoatem din sufletul nostru toate patimile răutăţii. „Să nu mai curgă aşadar cele vechi pentru ca să încapă cele noi”.

Sfântul Diadoh al Foticeei învaţă că, prin Sfântul Botez, am luat în inima noastră Duh Sfânt şi ne-am făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Însă din pricina patimilor, chiar dacă nu s-a pierdut în întregime, acest har a fost înăbuşit. De aceea, este nevoie să scoatem afară cenuşa patimilor şi să punem înăuntru, ca lemne de foc, lucrarea poruncilor. Dar, pentru ca lemnele să se aprindă de la scânteia harului sfânt, trebuie să suflăm cu putere prin întoarcerea minţii în inimă şi prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Această rugăciune se numeşte „sfânta rugăciune a minţii”.

Sfântul Diadoh al Foticeei mai spune că, atunci când, o dată cu trecerea timpului, această rugăciune prinde rădăcini în inima omului, o curăţă pe aceasta de patimi şi, aflând scânteia harului sfânt, face să crească în ea foc străin şi minunat, care arde atacurile gândurilor viclene, îndulceşte inima şi tot interiorul omului şi luminează gândul. Sfântul Grigorie Palama spune la rândul său că cel care îşi coboară gândul în inimă şi, prin aceasta, îl înalţă la Dumnezeu, este supus schimbării celei bune.

Cu adevărat, atunci când omul se face vas primitor, în inima sa se aprinde focul harului, prin lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „în inima reînviată” are loc o adevărată „aprindere a Duhului”. El mai spune că focul care luminează inimile şi distruge spinii şi buruienile este acelaşi foc care a lucrat şi asupra Apostolilor şi i-a făcut să vorbească cu limbi de foc, sau care l-a umplut de strălucire pe Apostolul Pavel şi a încălzit inimile lui Cleopa şi a celor asemenea cu el. Acest foc este izgonitor al demonilor, dar şi putere de înviere, energie a nemuririi, iluminarea sufletelor sfinte şi unirea puterilor raţionale.

Prin urmare, Cincizecimea a avut loc în istorie o singură dată, dar în viaţa sfinţilor, ea are loc în mod repetat. Atunci când oamenii îndumnezeiţi ajung la un anumit stadiu al vieţii duhovniceşti, ei participă la Cincizecime şi se fac apostoli ai lui Iisus Hristos. Cincizecimea este punctul culminant al slăvirii lui Dumnezeu şi al îndumnezeirii. Fiecare om poate merge pe drumul urmat de Apostoli, pentru că fiecare dintre noi se poete învrednici de aceeaşi vedere de Dumnezeu şi de împărtăşirea din harul Cincizecimii.

***

Nu ne-am propous să analizăm toate aspectele referitoare la Persoana Duhului Sfânt şi la energiile Sale. Desigur, multe dintre aceste aspecte sunt foarte interesante, dar ceea ce s-a încercat aici a fost arătarea faptului că hristologia nu poate fi separată de pnevmatologie, după cum nici pnevmatologia nu poate fi separată de hristologie. În paginile anterioare am subliniat mai ales faptele hristologice ale praznicului Cincizecimii care sunt în strânsă legătură cu Duhul Sfânt.

Sfântul Apostol Pavel spune limpede: câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 14). Nu toţi oamenii care au fost creaţi de Dumnezeu sunt copiii Lui, ci numai aceia care sunt îndrumaţi de Duhul Sfânt. Înfierea este legată de rugăciunea interioară a minţii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rom. 8, 15). Duhul lui Dumnezeu care se află în inima omului mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 16). Cu alte cuvinte, este fiu al lui Dumnezeu numai cel ce Îl are în el pe Duhul Sfânt, Care mărturiseşte şi adevereşte că acela este copil al lui Dumnezeu. Existenţa Duhului Sfânt în suflet  este confirmată de rugăciunea interioară a inimii, care se rosteşte cu umilinţă.

Omul care nu Îl are pe Duhul Sfânt nu aparţine lui Hristos, ceea ce înseamnă că nu este mădular viu al Trupului lui Hristos. Chiar dacă omul s-a botezat cândva, harul de la Botez este nelucrător, iar el este un membru mort al Bisericii. Acest lucru este spus de Sfântul Apostol Pavel în cuvinte revelatoare: dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9). Nimeni nu aparţine lui Hristos dacă nu Îl are pe Duhul Sfânt, aşa cum am arătat mai înainte. Din contră, dacă omul are înlăuntrul său Duh Sfânt, el este mădular adevărat al Trupului lui Hristos, pentru că nu sunteţi în carne, ci în Duh (Rom. 8, 8-9). De aici, putem să ne dăm seama cât de strânsă este legătura dintre hristologie şi pnevmatologie.

 Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul a fost ca oamenii să ia Duh Sfânt şi să se facă mădulare ale Trupului lui Hristos şi sălaş al Dumnezeului Treimic. Tocmai de aceea finalitatea vieţii duhovniceşti este împărtăşirea din Duh Sfânt, prin Care ne facem mădulare vii ale Bisericii, adică ale Trupului lui Hristos, şi suntem în comuniune cu Dumnezeul Treimic.

Hristologia care nu are ca rezultat împărtăşirea din Sfântul Duh, prin Trup adevărat a lui Hristos, este pur teoretică şi fără vreun folos. Analiza hristologiei este necesară pentru a nu fi denaturat modul de tămăduire a sufletului omului şi pentru ca noi să înţelegem clar care este drumul curăţirii, al iluminării şi al îndumnezeirii. Atunci când hristologia nu duce la împărtăşirea personală din sfinţenie, ea este inutilă.

Între aceste cordonate s-au încadrat şi analizele anterioare. Trebuie să înţelegem că este o binecuvântare şi o mare cinste faptul că aparţinem Bisericii Ortodoxe, pentru că astfel, avem posibilitatea de a ne împărtăşi din Duhul Sfânt şi de a ne face închinători pământeni ai Sfintei Treimi. Este însă nevoie să ne ridicăm la înălţimea acestei mari binecuvântări.

Octombrie 1994

Sursa: „PREDICI LA MARILE SĂRBĂTORI” – Arhim. Hierotheos Vlachos; Editura Egumeniţa, Galaţi 2004

 


[1] În limba greacă: theologia (θεολογια). Cuvântul teologie provine din Theos (Dumnezeu) şi logos (cuvânt, învăţătură).

[2] În limba greacă: παρακλητος

[3] În limba greacă: παρακαλειν

[4] În Biblia grecească, în acest loc se foloseşte cuvântul paraklitos, care în mod obişnuit este tradus în limba română prin Mângâietor. Aşadar, traducerea literală a textului grecesc ar fi „avem Mângâietor către Tatăl”. Varianta „avem mijlocitor către Tatăl”, aşa cum apare ea în Biblia românească, este cea corectă din punct de vedere semantic, dar acolo unde se foloseşte cuvântul mijlocitor trebuie să înţelegem că este vorba de fapt despre Mângâietor.

[5] I Ioan 2, 1.

[6] Aici se face o paralelă între diferenţa dintre darurile pe care le au oamenii şi diferenţa firească dintre mădularele aceluiaşi trup, având în vedere faptul că oamenii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Vezi I Cor. 12.

[7] În Septuaginta: “dobândeşte voie de la Domnul”.

[8] I Regi 2, 10

[9] III Regi 19, 11-12.

[10] Ioan 7, 37

[11] Unimea harului rezultă din faptul că, prin despărţirea lui sub forma limbilor de foc şi prin şederea deasupra capetelor Apostolilor, Dumnezeu le-a dat fiecăruia dintre ei harisme diferite, prin care aceştia au ajuns să se completeze reciproc, precum piesele într-un mecanism, formând împreună o unitate, adică Trupul lui Hristos, care este Biserica.

[12] În sensul că, primind iluminarea de la Duhul Sfânt, Arhidiaconul Ştefan L-a slăvit mai întâi pe Dumnezeu, ca expresie a recunoştinţei, a smereniei şi a recunoaşterii, iar acest lucru a fost semn de necontestat al faptului că şi el primise cu adevărat darul Duhului Sfânt.

[13] În Septuaginta: „Vai de beţivii fără vin”.

[14] În limba greacă: χαρισματα

[15] Corespondentul grecesc al verbului a dărui este harizo (χαριζω), de aici provenind şi cuvântul harismă, care, prin urmare, înseamnă dar.

Advertisements

STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS: DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/dogma-sfintei-treimi-are-legatura-cu-viata-noastra/

STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS:

DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

Cunosc un om în Hristos

ÎPS I. Vlachos

,,Dogma Sfintei Treimi are legătură cu viaţa noastră, de vreme ce omul este zidit după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu. Care este legătura noastră cu Dumnezeu? Persoana ipostas. Tatăl trăieşte în Fiul şi întru Duhul Sfânt, Fiul trăieşte întru Tatăl şi întru Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt trăieşte întru Tatăl şi întru Fiul. Această unime nu anulează atributele ipostatice speciale ale persoanelor.”

,,Şi noi am fost zidiţi ca persoane pentru a avea comuniune cu Dumnezeu treimic. Înăuntrul nostru există principiul personal. După păcat am devenit indivizi, entităţi egoiste, dar acum, uniţi de Hristos, Cel ce lucrează şi activează în noi principiul ipostatic, devenim iarăşi persoane adevărate. Dumnezeu trăieşte în noi şi noi în El. Noi Îl iubim pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii. Expresia persoanei lui Dumnezeu este dragostea Sa care a coborât până la iad, iar expresia persoanei noastre este dragostea noastră, care iarăşi coboară până la iad prin micşorarea de sine şi prin lepădarea de sine.”

,,Şi noi, creştinii, devenim persoane atunci când ne unim între noi în Hristos şi trăim unul faţă de ceilalţi în mod personal prin dragoste. Astfel, trăim în mod treimic.”

,,Creştinul ortodox este cel care are slăvire dreaptă, adică crede drept, slăveşte şi se roagă drept, leagă credinţa de rugăciune şi de cult.

Fiind creştini ortodocşi, credem şi slăvim pe Dumnezeu treimic şi Îl iubim pe Dumnezeu Cel din Treime. Aceasta este diferenţa noastră faţă de alte credinţe care au doar un dumnezeu uniipostatic.

Dragostea noastră către Dumnezeu şi către fratele nostru este mărturisirea credinţei, prin urmare atunci când Îl iubim pe Dumnezeu Îl şi mărturisim.”

,,De obicei celelalte religii, celelalte sisteme, compun şi înţelesul lui Dumnezeu din trăirile omului. În Biserica Ortodoxă îl înţelegem pe om din trăirea şi prezenţa lui Dumnezeu. De vreme ce omul este creat după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu, prin urmare cunoaşterea dreaptă a lui Dumnezeu este o condiţie a cunoaşterii omului şi a rezolvării problemelor sale.”

,,Fiecare se mântuieşte într-un fel propriu. Predica în biserică este generală, fiecare însă ia ceea ce îi foloseşte şi continuă cu asceza, cu ascultarea, adică cu împlinirea poruncilor lui Hristos.”

,,Îi vom iubi pe ceilalţi atunci când ne rugăm pentru ei. Pentru a înţelege ceea ce îl preocupă pe celălalt trebuie să ne rugăm din inimă pentru el.Atunci vedem nevoile pe care le are şi ne îngrijim de rezolvarea lor.”

,,Dacă inima nu simte nimic, nu trebuie să vorbească.”

,,Când cineva vorbeşte monahilor, singura temă stabilă este tema ascultării. Ascultarea este fundamentul vieţii monahale. Când cineva face ascultare, atunci inima lui devine mult mai sensibilă şi cuprinde problemele ce îi preocupă şi pe ceilalţi şi îi ajută. Făcând ascultare de părintele, oricine primeşte viaţa – experienţă a aceluia. Ascultarea are multe aspecte, multe laturi. Există ascultare de tradiţia Bisericii, există ascultare de un episcop, ascultare de duhovnic şi apoi ascultare de toţi atunci când se poate supune voinţei celuilalt în experienţe care nu contravin poruncilor lui Dumnezeu.”

,,Unii consideră că monahii nu fac nimic. Aşa pare, deoarece monahii fac ceea ce nu fac ceilalţi, dar monahii au o taină, adică adâncul vieţii lor, care este nevăzut, este Dumnezeu. Ei se unesc cu Dumnezeu, Care este centrul lumii, şi astfel se fac şi ei în Hristos stăpâni ai lumii acesteia. Monahul este creştinul desăvârşit.”

Predica a patra la Cincizecime a Sfântului Iustin Popovici: NAŞTEREA BISERICII LUI HRISTOS

–preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-a-patra-la-cincizecime-a-sfantului-iustin-popovici-nasterea-bisericii-lui-hristos_1_1/

Nașterea Bisericii lui Hristos

*

 

 

Predica a patra la Cincizecime (1977)

                  

        Iată fraților, praznicul ce ne spune ce este acela omul: ce este acela sufletul omului, ce este aceea mintea omului, ce este aceea inima omului, ce este acela rostul omului.

        Marele praznic de astăzi ne spune această taină. Domnul, creându-ne ca oameni, pentru ce ne-a dăruit Duh Sfânt? Ne spune praznicul de astăzi: pentru aceea ca noi să ne desăvârșim sufletul prin Sfântul Duh, să creștem în Duh Sfânt, să mergem cu Sfântul Duh prin această lume și prin toată veșnicia. Bre, omule, nu este o glumă! Dumnezeu nu a glumit atunci când a creat omul. Omul este o taină profundă și măreață, cea mai mare taină dumnezeiască în această lume.

         La Înălțare, ce am proslăvit? Am proslăvit pe Domnul Hristos, Care cu trupul S-a urcat și S-a înălțat la Ceruri (Luca 24,51). Ce a spus prin aceasta Domnul? Domnul a spus că trupurile noastre, al meu și al tău și al fiecăruia, voi învia din morți și se vor înălța deasupra tuturor Cerurilor. Domnul a devenit om ca să arate calea omului prin această lume. Și ceea ce s-a întâmplat cu trupul Său, se va întâmpla cu trupul fiecăruia, cu trupul fiecărui om.

         Și astăzi, de ziua Pogorârii Sfântului Duh, de ziua Sfintei Treimi – ce slăvim? Slăvim cea mai mare minune a acestei lumi, fraților. Slăvim nașterea Bisericii lui Dumnezeu. Ce reprezintă această naștere a Bisericii lui Dumnezeu? Pogorârea Sfântului Duh asupra Sfinților Apostoli, asupra Bisericii lui Hristos, și călăuzirea Bisericii de către Sfântul Duh prin această lume, și prin toate lumile. Sfântul praznic de astăzi arată care este puterea și tăria Domnului Hristos și în ce constă credința noastră. Pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciunea acestui veac, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2,5) – cum spune Sfântul Apostol. În Puteri și în Duhul Sfânt.

         Iată, doisprezece pescari din Galileea, doisprezece țărani simpli pleacă în lume după Ziua de astăzi să propovăduiască cea mai mare minune, cea mai dragă minune – pe Domnul Hristos, Cel Înviat din morți! Și cu puterea Sa, cu puterea Sfântului Duh, fac minuni pe care oamenii niciodată nu le-ar putea face fără puterile dumnezeiești ale lui Dumnezeu. După acest mare și slăvit praznic doisprezece pescari simpli au plecat în lume. De ce? Să-L propovăduiască pe Domnul Hristos Cel Înviat. Pe Domnul Hristos Cel Înviat! Aceasta înseamnă să-L propovăduiască pe Biruitorul morții, pe Biruitorul păcatului, pe Biruitorul diavolului. Ei nu s-au temut de nimeni în această lume. Întregul Imperiu Roman de atunci, întreaga Împărăție romană s-a ridicat împotriva lor. Ei au devenit făclii, ce i-au ars pe păgâni. Până în anul trei sute treisprezece, adepții lui Hristos au fost permanent prigoniți întru numele lui Hristos. Și cine a biruit? Oare, armele Imperiului Roman? Nu, nu, nu! Au biruit doisprezece pescari simpli din Galileea. Cu ce? Cu puterea lui Hristos! Au tămăduit bolnavi, au înviat morți, au făcut nenumărate minuni, au alungat diavoli. Lumea a fost uluită și stupefiată, i-au prigonit, i-au constrâns să se lepede de aceasta. Nu! Nimeni dintre ei nu s-a lepădat de Domnul Hristos, toți au mers cu bucurie la moarte, toți au mers la pierzanie pentru Domnul Hristos.

        De aceea, noi, creștinii, nu ne temem de moarte, nu ne temem de prigonitorii noștri. Să știe, noi avem armă sigură pentru biruință, iar aceasta este moartea pentru Domnul Hristos. Noi prin aceasta biruim! Atunci când marele Sfânt al lui Dumnezeu, Grigorie Teologul s-a adresat creștinilor în veacul al patrulea, a spus: Știți că noi, creștinii, avem arma sigură a biruinței, și aceasta este moartea pentru Domnul. Noi cu bucurie mergem să murim pentru Domnul Iisus, căci înaintea noastră este deschisă Veșnicia, înaintea noastră este deschisă Viața veșnică, înaintea noastră este deschisă Împărăția Cerurilor. Ce ne vor face oamenii, ce ne vor face prigonitorii de astăzi? Chinuri, chinuri… Țânțari care scuipă la soare și scuipatul se întoarce asupra lor înșile.

       Da, noi, ca creștini, suntem chemați ca să ne desăvârșim prin Sfântul Duh, prin Duhul Care i-a făcut pe Apostoli Mucenici, și pe toți, pe nenumărați Mucenici, și pe nenumărate milioane de Mărturisitori ai Domnului Hristos, și astăzi și ieri și în toate veacurile. Ce trebuie să facem cu sufletele noastre? Ceea ce au făcut Sfinții Apostoli cu sufletele tuturor credincioșilor; să ne umplem de credința în Domnul Hristos, de credință neclintită; să ne umplem de dragoste față de Domnul Hristos și față de frații noștri; să ne umplem de rugăciune, de post, de toate virtuțile evanghelice: și, astfel, dobândim Sfântul Duh, astfel, creștem în duh, propriul suflet îl înălțăm la Cer, îl facem nemuritor și veșnic, Îl aducem pe Sfântul Duh întru el.

      Care este scopul viețuirii noastre? Scopul viețuirii noastre este să dobândim cât mai mult* Duh Sfânt, ca să putem birui orice păcat, orice rău, orice diavol în această lume. Și aceasta se realizează, frații mei, cu ajutorul rugăciunii, postului, milosteniei, milei și a tuturor celorlalte virtuți evanghelice. Scopul viețuirii noastre este dobândirea Sfântului Duh. Dacă Îl vom dobândi, ce ne vor mai putea face oamenii? Bucuria noastră constă în aceea că noi suntem mai puternici decât moartea, nu numai decât moartea, ci mai puternici decât diavolul, decât orice păcat. De aceea, ați auzit la Sfânta Liturghie: Sus să avem inimile! Nu ne temem de prigonitorii noștri, nu ne temem de aceia care vor să ne ia sufletele, ci cu credință în Domnul Hristos îi vom birui pe toți vrăjmașii credinței noastre. Și cu moartea noastră, dacă este nevoie.

* Aici “cât mai mult” are sens adverbial — altfel s-ar putea înţelege că Duhul Sfânt se dă la cantitate.  Sensul este de a dobândi, de a fi părtaşi Duhului Sfânt într-o măsură cât mai mare.  Lucrarea Harului Duhului Sfânt asupra noastră este mai întâi curăţitoare (ne curăţeşte de patimi), apoi luminătoare şi îndumnezeitoare.  Mai este şi aspectul că noi ne împotrivim acestei lucrări prin egoism, trufie şi iubirea de păcat, astfel încât Harul Duhului Sfânt lucrează în noi pe măsura pocăinţei noastre, adică a voinţei de a părăsi păcatul şi de a ne uni cu Hristos. (Ana Elisabeta — “Dragostea se bucură de adevăr”)

        Fie ca Bunul Dumnezeu în Ziua de astăzi, să ne dăruiască puterea și tăria să ne naștem duhovnicește, fiindcă în ziua de astăzi este născută Biserica lui Dumnezeu, și pentru că astăzi este ziua ei de naștere, astăzi este și ziua de naștere a fiecărui creștin, a tuturor creștinilor îndeobște. Ziua de naștere în Domnul Hristos, ziua de naștere în veșnicia noastră, ziua de naștere pentru tot ceea ce este Ceresc și mai presus de Ceruri.

       Astăzi, așa cum se spune în minunatele cântări bisericești, s-a împlinit praznicul, s-a plinit mântuirea. Dumnezeu și Domnul Hristos a spus omului pentru ce este omul în această lume. I-a dăruit toate mijloacele pentru îndumnezeire, i-a dăruit toate mijloacele pentru Viața veșnică. De aceea nu încetăm, fraților, să-L mărturisim pe Domnul Hristos cu îndrăzneală și cu bărbăție, cu curaj – pe Singurul Biruitor al păcatului, al morții și al diavolului. Și Lui să I ne închinăm, întru El să viețuim, și în lumea aceasta și în cealaltă. Amin.

20 iunie: Sfântul Nicolae Cabasila, teolog și cuvios (1322-1392)

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2015/06/sfantul-nicolae-cabasila-teolog-si-cuvios-1322-1392/

14 IUNIE: POMENIREA CUVIOSULUI IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE – BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/biserica-ortodoxa-ca-cincizecime-continua/

CUVÂNT AL PREACUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRU

IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE:

BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ[1]

“Cine este Dumnezeul-Om Iisus Hristos? Cine este în El Dumnezeul şi cine omul? Cum se cunoaşte Dumnezeul în Dumnezeul-Om şi cum omul? Ce ne-a dăruit nouă oamenilor Dumnezeul în Dumnezeul-Om? Toate acestea ni le învederează Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”. Ne descoperă adică tot adevărul despre El, despre Dumnezeu în El şi despre om şi despre ceea ce ne-a dăruit nouă prin toate acestea. De asemenea, aceasta depăşeşte infinit orice au văzut vreodată ochii oamenilor şi urechile lor au auzit şi inima lor a simţit vreodată[2].

Prin viaţa Sa trupească pe pământ Dumnezeul-Om a întemeiat Trupul Său dumnezeiesc-omenesc, Biserica, şi prin aceasta pregăteşte lumea pământească pentru venirea, viaţa şi activitatea Sfântului Duh în Trupul Bisericii, ca suflet al Acestui Trup. În ziua Cincizecimii Sfântul Duh a coborât din cer în trupul dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi a rămas pentru totdeauna în acesta ca suflet făcător de viaţă al lui. Acest trup dumnezeiesc-omenesc văzut al Bisericii îl constituie Sfinţii Apostoli cu credinţa lor în Dumnezeul-Om Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit. Şi pogorârea şi întreaga lucrare a Sfântului Duh în trupul dumnezeiesc al Bisericii vine de la Dumnezeul-Om şi din pricina Dumnezeului-Om[3]. Orice în iconomia dumnezeiesc-omenească a mântuirii a venit de la Persoana dumnezeiesc-omenească a Domnului nostru Iisus Hristos. În sfârşit, toate se rezumă şi există în categoria dumnezeiesc-omenescului, chiar şi lucrarea Sfântului Duh. Orice energie a Sa în lume este nedespărţită de eroismul dumnezeiesc-omenesc al Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Cincizecimea cu toate veşnicele daruri ale Dumnezeirii Treimice şi ale acestui Sfânt Duh întemeiază Biserica Sfinţilor Apostoli, adică a Sfintei Credinţe Apostolice, a Sfintei Predanii Apostolice, a Sfintei Ierarhii Apostolice şi chiar orice lucrare apostolică care este dumnezeiesc-omenească.

Sfânta zi duhovnicească care a început cu Sfânta Cincizecime continuă neîntrerupt în Biserica Ortodoxă cu o nespusă desăvârşire a tuturor darurilor celor dumnezeieşti şi a puterilor celor de viaţă făcătoare[4]. Orice lucru în Biserică există în Duhul Sfânt şi de la El şi ceea ce este foarte mic şi ceea ce este covârşitor de mare. Când preotul tămâind în Biserică Îl roagă pe Domnul Iisus Hristos să trimită harul Sfântului Duh, dar şi când negrăita minune a lui Dumnezeu – Sfânta Cincizecime – se repetă înaintea hirotoniei episcopului şi dă întreaga plinătate a harului, prin aceasta se mărturiseşte învederat că întreaga viaţă a Bisericii fiinţează prin Sfântul Duh.

Nu există îndoială că Domnul Iisus Hristos este în Biserică prin Sfântul Duh şi că Biserica există în Domnul Iisus Hristos prin Sfântul Duh. Domnul este Capul şi trupul ei, iar Sfântul Duh este sufletul Bisericii[5]. Încă de la începutul iconomiei dumnezeieşti-omeneşti a mântuirii Sfântul Duh s-a legat cu temelia trupului lui Hristos, „a Cuvântului care a zidit trupul”[6].

În realitate, fiecare Sfântă Taină şi toate dumnezeieştile virtuţi sunt o sfântă-înduhovnicire (pnevmatizare). Prin ele, Duhul Sfânt vine la noi şi înlăuntrul nostru. El coboară esenţial[7] ceea ce înseamnă cu adevărat şi fiinţial cu toate însemnatele Lui energii dumnezeieşti. Aceasta este bogăţia Dumnezeirii. Aceasta este plinătatea harului[8]. Aceasta este harul şi viaţa fiecărei fiinţe[9]. Este Evanghelie testamentară şi veşnică. Prin Sfântul Duh, Domnul nostru Iisus Hristos locuieşte întru noi şi noi întru El. Doar El mărturiseşte prezenţa Sfântului Duh în noi. Prin Sfântul Duh noi trăim în Hristos şi El în noi. Desigur, aceasta o cunoaştem „din Duhul pe care ni L-a dat”[10].

Într-un cuvânt, întreaga viaţă a Bisericii cu toate nenumăratele ei realităţi dumnezeiesc-omeneşti este călăuzită şi însoţită de către Duhul Sfânt, care întotdeauna este Duhul Dumnezeului-Om Hristos[11]. De aceea s-a scris în Sfânta Evanghelie „iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui”[12].

Marele Vasilie, cel iniţiat heruvimic în taina dumnezeiesc-omenească a Bisericii, ca în cea mai iubită a-tot-taină a lui Dumnezeu, propovăduieşte mesajul cel atotadevărat şi îmbucurător că „Duhul Sfânt zideşte (ca un arhitect) Biserica lui Dumnezeu”[13]“.

(Traducere Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea Episcopului Atanasie Jevtici, „Viaţa Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părinte Iustin Popovici”, Ed. Nekt. Panagopoulos, Atena, 2001, pp. 155-158)

[1] Fragment din volumul al III-lea al Dogmaticii Părintelui Iustin.[2] Vezi In. 15:26; 16:13; I Cor. 2: 4 -16; Efes. 3:5.[3] Vezi In. 16: 7-13; 15:26; 14: 26.[4] Vezi Fapt. 10: 44-48; 11: 15-16; 15: 8-9; 19,6.

[5] Vezi I Cor. 12: 1-28.

[6] Octoih, gl. I, cântarea a III-a a Canonului Preasfintei Treimi de la Miezonoptică.

[7] Penticostar

[8] Efes. 5: 25-27.

[9] Penticostar.

[10] I In. 3:24.

[11] Gal. 4:6.

[12] Rom. 8:9.

[13] Isaia cap. 3 gr + 30 coloana 289 D.

 

 

CITIŢI ŞI: 

http://acvila30.ro/2011/04/24/ultimul-cuvant-al-parintelui-iustin-popovici-la-ultimul-pasti-pe-acest-pamant/
http://acvila30.ro/2011/04/10/omilie-la-duminica-a-v-a-din-post-„doamne-mai-inainte-de-sfarsit-pana-ce-nu-pier-mantuieste-ma”/  

http://acvila30.ro/2011/04/02/scara-raiului-omilie-la-duminica-sf-ioan-scararul/
http://acvila30.ro/2011/04/02/sfanta-maria-egipteanca-pocainta-care-preschimba-iadul-in-rai/
http://acvila30.ro/2010/11/21/protopresbiter-theodor-zisis-sustinere-a-clericilor-prigoniti-din-biserica-serbiei-episcopul-artemie-si-arhimandritul-simeon/
http://acvila30.ro/2010/09/25/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-ii/
http://acvila30.ro/2010/09/24/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-i/
http://acvila30.ro/2010/06/07/4077/
http://acvila30.ro/2010/05/09/secvente-video-de-la-canonizarea-cuviosilor-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/03/imagini-video-cu-sfantul-iustin-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/04/popor-credincios-lupta-te-pentru-credinta-ta/
http://acvila30.ro/2010/05/03/video-de-la-proclamarea-canonizarii-cuviosilor-parinti-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/01/asezarea-in-randul-sfintilor-a-cuviosului-iustin-popovici-si-a-egumenului-simeon/

Ortodoxia în fața provocării ,,religiei universale”, Stavros Bozovítis teolog – filolog (din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/08/ortodoxia-in-fata-provocarii-religiei-universale-destavros-bozovitis-teolog-filolog/

Ortodoxia în fața provocării ,,religiei universale”

 de Stavros Bozovítis (teolog – filolog)

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 de Stavros Bozovítis (teolog – filolog)

descărcare (2),,Cine va putea să găsească apă,

Izvoarele de apă ale ochilor să le deschidă?

Cine, cu lacrimi negre va jeli,

Pe cei răniți, pe cei morți,

Pe cei îndurerați din poporul meu?”

Astfel, în urmă cu 27 de secole, prinse a jeli profetul pe cei ai săi: ,,Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea pe cei loviţi ai fiicei poporului meu?”.

,,De ce te jelești, pe cine plângi, Ieremia? Plâng pe fiicele și fiii poporului meu”.

Vedea profetul cum poporul său cel ce l-a părăsit pe Dumnezeu era dus în robie în pământ străin, în Babilon, și se tânguia…și căuta un loc îndepărtat unde să plece: ,,O, de mi-ar da cineva un adăpost de călători în pustiu, aş părăsi pe poporul meu şi m-aş duce de la ei, căci cu toţii sunt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători!” (Ieremia 9, 2).

Astfel se jeleau, astfel plângeau profeții. Plângeau pentru păcatele poporului, îl mustrau și îl îndrumau pe calea Legii lui Dumnezeu. Când poporul păcătuia, profeții îl mustrau foarte tare. Iar atunci când poporul se abătea de la Domnul și cădea în idolatrie, atunci cuvântul profeților era ca o sabie: ,,Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea” (Isaia 1, 2). Atunci, în acele situații când poporul cădea în idolatrie, profeții îl mustrau, în principal cu două cuvinte: Desfrânaților și adulterilor! De aceea, profeții strigau în Ierusalim: ,,Desfrânato, ascultă cuvântul Domnului” (Iezechiel 16, 35). Și, din vremurile acelea, străbătând veacurile și timpul, privirea și strigătul lor ajung până astăzi la noi și veghează asupra noului popor al lui Dumnezeu, Biserica, Mireasa lui Hristos, care astăzi este atrasă și forțată să se scufunde în această mocirlă a ,,religiei universale și să-și piardă conștiința de sine că ea reprezintă Adevărul: Împărăteasă și nu țiitoare, Lumină a lumii și Mireasă! La fel se întâmpla în urmă cu trei mii de ani, când slăvitul împărat era uimit la vederea iubitei sale: ,,Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zorii străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută?” (Cântarea Cântărilor, 6, 10). Biserica, în toată slava sa, în autentica sa prezență! Zorii zilei care aduc bucuria în lume. Lună cu frumusețea mistică a vieții interioare. Soare care luminează toate. Falange inexpugnabilă, pregătită de război.

La fel se arată ea, slăvită, și în capitolul XII din Apocalipsă: ,,…femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apocalipsa, 12, 1). Așadar, ea nu este femeia beată din capitolul XVII, călare pe o fiară roșie, având scris pe frunte numele ei: ,, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (Apocalipsa, 17, 5).

Să vorbim, așadar, în cele ce urmează, despre această bețivă desfrânată. Ea nu este altceva decât biserica decăzută ce aderă, încet, încet la această mișcare, la urâciunea care se numește ,,religia universală”. Nu cred că aderă conștient, ci se lasă înșelată și atrasă în această mocirlă. Iar propaganda o face un fals ,,broscoi” ce pare a fi fiu al Bisericii. În capitolul XVI din Apocalipsă, versetul 13 citim: ,,Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului celui mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte”. Interpreții textului sfânt spun că cel de-al treilea duh necurat care are chipul unei broaște este profetul mincinos care promovează în lume religia universală. Și, fără tăgadă, în zilele noastre, acest rol este interpretat de liderul religios mondial de la Vatican. Acest respingător orăcăit al broaștei celei necurate îndeamnă în mod insidios și metodic Biserica să se lepede de soarele ce o înveșmântează, de veșmântul de nuntă al lui Hristos și să adere la ,,religia universală” cea imorală și urâtă de Dumnezeu.

  1. Adevărul de veacuri al Ortodoxiei

În cei două mii de ani de existență, în unele momente grele, Biserica a acceptat să piardă câteodată aproape tot ce avea: poziția ei, liniștea, proprietățile ori banii. Un singur lucru nu a pierdut: Adevărul!

Din momentul când au fost rostite cuvintele ,,Eu sunt lumina lumii” (Ioan 10, 12), și ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(Ioan 14, 6), Biserica a păstrat ca pe o comoară de neprețuit certitudinea că doar Hristos este Adevărul. Doar Hristos! Autonom, veșnic, infinit! Toți ceilalți și fiecare dintre cei ce trăiesc în lume primesc existența de la Hristos, fiindcă ,,El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Coloseni 1, 17). Așadar, El este totul. El este ,,Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22, 13). Acest Adevăr l-au apărat dintotdeauna Părinții Bisericii și Sinoadele. Ei nu au lăsat să fie schimbată nici ,,o cirtă din Lege” (Matei 5, 18). Ei nu au făcut nici cel mai mic compromis. S-au luptat până la moarte pentru o ,,iotă”. ,,De o ființă cu Tatăl” (omoousios), nu ,,asemănător după ființă cu Tatăl” (omiousios). Războiul împotriva ereziilor a fost titanic iar prețul a fost foarte mare. Sângele mucenicilor a curs din belșug precum șuvoaiele râurilor iar diavolul turba de furie. Dar nu a putut să supună Biserica. Dimpotrivă, nu a făcut decât s-o întărească. Credința s-a întărit iar adevărul ei a fost fixat în cele mai mici detalii: credința că doar Hristos este Dumnezeu-Adevărat. Toți ceilalți așa-ziși dumnezei nu sunt decât creații și plăsmuiri ale închipuirii, demoni: ,,Iar toți dumnezeii neamurilor demoni sunt” (Psalm 95, 5).

  1. Metamorfozarea înșelătoare a ,,religiei universale”

Toate acestea expuse mai sus s-au întâmplat până la începutul secolului al XX-lea, atunci când și-a făcut apariția tumoarea scârnavă a ecumenismului, aducând drept argument unirea tuturor creștinilor. Acesta a fost, însă, doar un pretext. Scopul final real era, de fapt, acela de a conduce lumea spre o unire religioasă sub forma acestei urâciuni în fața lui Dumnezeu care se numește ,,religie universală”. O astfel de formă a ,,religiei universale” și-a făcut apariția odată cu prima conferință a ,,Parlamentului Religiilor Lumii” ce s-a ținut în 1893 la Chicago. Peste 100 de ani a avut loc ce-a de-a doua conferință, tot la Chicago, iar de atunci, au avut loc astfel de întruniri la fiecare 5 ani, astfel: în 1999 la Cape Town, în 2004 la Barcelona, în 2009 la Melbourne, în 2015 la Salt Lake City.

Ce este, însă această ,,religie universală”?

Este o concepție total greșită că toate religiile sunt bune, ,,corecte” și că fiecare religie ne arată un drum diferit pe care putem ajunge la același Dumnezeu. Așadar, toți ,,liderii” religioși ne îndeamnă să colaborăm pentru crearea unei singure religii, universale, care să ne unească pe toți în fața Tatălui nostru comun, Dumnezeu.

Aceste idei au fost răspândite în Europa Apuseană de către diferiți ,,guru” hinduși care împărtășesc exact aceste idei. La prima conferință ținută la Chicago în 1893, guru Swami Vivekananda spunea: ,,Dacă o anumită religie este adevărată, atunci și toate celelalte sunt adevărate. Noi, hindușii, nu doar tolerăm toate religiile ci și ne unim cu acestea rugându-ne cu mahomedanul în geamie, închinându-ne în fața flăcării lui Zoroastru și îngenunchind în fața crucii Creștinismului”. Astăzi, aceste idei s-au răspândit destul de periculos în Creștinism și în toată lumea în baza ideilor de mai jos ale lui Vivekananda: ,,Dacă cineva din acest auditoriu crede că această unire se va înfăptui prin triumful unei anumite religii și prin dispariția celorlalte, eu nu am să spun decât atât: Fratele meu, speranțele tale sunt deșarte. Nu cumva ar vrea creștinii să devină hinduși? Pentru numele lui Dumnezeu! Sau nu cumva vor vrea hindușii și budiștii să devină creștini? Nu! Creștinii nu trebuie să devină budiști ori hinduși, și, nici aceștia din urmă nu trebuie să devină creștini, ci fiecare religie trebuie să-și însușească spiritualitatea celorlalte păstrând, în același timp, particularitățile proprii, și urmărind să se dezvolte în acord cu propriile legi”. Pentru a-și susține mai bine propaganda unirii tuturor religiilor, Vivekananda a folosit următoarea analogie: ,,Diferitele concepții religioase sunt asemenea unor oameni orbi care încearcă să descrie un elefant. Unul descrie trompa, altul apucă piciorul, celălalt urechea etc. Toți tind să se contrazică până când părerile lor se combină într-un tot și abia atunci vedem elefantul întreg”.

Plecând de la această concepție au apărut de-a lungul vremii, precum ciupercile după ploaie, o mulțime de organizații asemănătoare ,,Parlamentului Religiilor Lumii”: ,,Congresul Religios Internațional” (WCF, www.worldfaiths.org), ,,Inițiativa Religiilor Unite” (URI, www.uri.org), ,,Consiliul Mondial al Liderilor Religioși” (www.millenniumpeacesummit.org), ,,Inițiativa Femeilor lideri religioși și spirituali pentru pacea mondială” (www.gpiw.org), ,,Conferința Mondială a Religiilor pentru pace” (WCRP, www.wcrp.org).

Nu cred că mai este nevoie să menționez că toate aceste întâlniri interreligioase organizate de-a lungul vremii – la unele participând și Papa care, din inițiativa lui, la Assisi s-a rugat împreună cu toți ceilalți lideri și reprezentanți ai diferitelor mișcări religioase – slujesc și cultivă aceeași concepție demonică. Vorbim, într-adevăr de o gândire satanică ce pune semnul egal între adevăr și minciună, amestecă autenticul cu înșelarea și confundă lumina cu întunericul.

Mulți consideră, poate, că toată această evoluție este un proces firesc ce se datorează globalizării. Fără îndoială că globalizarea favorizează o astfel de evoluție. Se cuvine, însă, să subliniem aici factorul principal care pregătește terenul dar și finanțează din umbră, acesta nefiind altcineva decât Sionismul internațional al cărui plan nu este decât omogenizarea și uniformizarea lumii la toate palierele pentru ca aceasta să fie mai ușor de condus și a ușura ducerea la îndeplinire a planurilor perfide de impunere a unei Ordini Mondiale.

Celor care au și cea mai mică umbră de îndoială despre acest lucru le reamintim declarațiile pe care președintele de atunci al Israelului, Shimon Peres, le-a făcut la 4 septembrie 2014 în cadrul întâlniri cu Papa Francisc. Peres propunea în mod insistent ca Papa să ia inițiativa creării unei Organizații a Religiilor Unite, asemănătoare ,,Organizației Națiunilor Unite”, adică o formă oficială a ,,religiei universale”. Această propunere a fost discutată amănunțit și, după cum a declarat reprezentantul Vaticanului, cardinalul Federico Lombardi, ,,este o propunere care va fi analizată de către Vatican”. Planurile pe care Sionismul urmărește să le pună în aplicare sunt favorizate și de confuzia fără limite în care se găsește Protestantismul, dar și de trădarea tragică și căderea Papismului. Iar aceste lucruri nu sunt câtuși de puțin exagerate. Este de ajuns să reamintim de teatrul interreligios de prost gust de la Assisi, dar și de ultima vizită a papei în Constantinopol, la 20 noiembrie 2014. Odată ajuns acolo, înainte de a ajunge la Patriarhia Ecumenică, papa a mers la celebra ,,Moschee Albastră” și a simțit nevoia să se roage. ,,Putem să ne rugăm?, l-a întrebat el pe marele muftiu al Constantinopolului, Rahmi Yaran, care îl însoțea. Și s-au întors amândoi către Mecca și au început să se roage. Dar, oare cărui Dumnezeu s-au rugat…?

În acest sens, amintim și discuțiile teologice interreligioase care au avut loc între 24 și 26 noiembrie 2014 la Salerno (Italia) între teologi catolici și rabini ai cultului iudaic. Dintre declarațiile oferite o reținem pe cea a cardinalului Cocopalmerio care a spus: ,,Biserica este noul popor al lui Dumnezeu. Dar, la fel și Israil a fost, este și va fi întotdeauna poporul lui Dumnezeu, lucru confirmat și de Pavel. În acest sens, orice dorință, sau, mai rău, orice încercare de aducere a evreilor la credința creștină este absurdă și inacceptabilă”.

Sigur! Absurdă și inacceptabilă! O altă formă de trădare a Evangheliei nu cred că ar fi putut să conceapă cineva. Astfel, ne amintim cuvintele Sfântului Iustin Popovici, care, la prima vedere pot părea dure dar ele exprimă cât se poate de clar situația în care ne găsim astăzi. Sfântul Iustin a spus că, ,,în istoria neamului omenesc există trei mari căderi: a lui Adam, a lui Iuda și a Papei”. Și pentru a arăta și mai clar decăderea papismului, să vedem care au fost concluziile conferinței amintite mai sus. Rabinul Greenberg a ținut să-și încheie discursul său cu o glumă: ,,Atunci când Mesia a venit, în cele din urmă, a avut loc o conferință de presă. La un moment dat a fost întrebat dacă aceasta a fost prima sau ce-a de-a Doua venire a Sa. Care a fost răspunsul Său? No comment”. (http://vaticaninsider.lastampa.it/en/news/detail/articolo/rabbi-cocopalmerio-cei-unedi-37881/).

Evreii au prevestit cu deosebită precizie forma și lucrarea Antihristului și a falsei sale biserici pe care, cu multă sârguință o pregătește Papismul, cu largul concurs și al unor episcopi ortodocși. În ce hal am ajuns!

Iar lucrul cel mai rău este că toate aceste acțiuni și declarații au afectat și conștiința mărturisitoare a ortodocșilor. În unele cazuri, într-un asemenea grad, încât veșnicul de pomenire Sávvas Agourídis, profesor la Facultatea de Teologie din Atena, să-și asume rolul principal în editarea ,,Sfintei Scripturi Universale” editată cu recomandarea escrocului spiritual sud-coreean Mun și care este folosită acum de toate mișcările religioase pentru a-și susține ideile rătăcite. Însă această așa-zisă ,,Scriptură” nu este singurul rău care se răspândește, pentru că suntem martorii unei avalanșe de astfel de fenomene. Peste tot încep să se ridice ,,biserici” în care să se roage toți cei care ,,cred” în Dumnezeu. Așa este, de exemplu, ,,Biserica Unicului (Dumnezeu)” ce se ridică la Berlin. Astfel, în cartierul Petriplatz se ridică o biserică în care să se poată ruga laolaltă creștinii, musulmanii și evreii. Este vorba de un lăcaș denumit ,,Casa Unicului”. Aceasta va fi biserică, sinagogă și moschee, toate trei într-un singur spațiu. Planurile construcției au fost deja aprobate și, în curând, această biserică, ce nu este decât un afront la adresa creștinismului, va fi gata. Rabinii, imamii și pastorii se declară cu toții entuziasmați de această lucrare inovatoare unică!…

O altă asemenea monstruoasă ,,biserică” ridicată în numele ,,religiei universale” se găsește în orașul Kazan din Rusia. La 10 km de depărtare de orașul Kazan, în orășelul Staroye Arakchino a fost ridicată o ,,biserică” în numele ,,religiei universale” unde sunt reprezentate cele mai importante 12 religii ale lumii. Artizanul acestei ,,realizări” este Ildar Khanov, un tătar musulman care susține că în 1994 i s-a arătat Iisus Hristos pe țărmul Volgăi și i-a poruncit să ridice o biserică pentru toate religiile. După spusele, lui Hristos i-ar fi spus: ,,Ildar, trezește-te mâine la ora 6 dimineața, ia un ciocan și începe să zidești temelia unui lăcaș unde să fie cinstite toate religiile”. Astfel a fost ridicată această construcție monstruoasă, ridicată după planurile catedralei ,,Sfântul Vasile” din Moscova. Această ,,biserică universală” are turlă asemeni unei biserici ortodoxe, clopotniță, minaret, turlă de geamie, turlă de sinagogă, piramidă, o stupă budistă ș.a. care reprezintă cele 12 cele mai importante religii ale lumii. Cu toate acestea, Ildar s-a declarant parţial mulțumit pentru că el ar fi dorit să reprezinte 16 religii, nu doar 12! În interiorul construcției se găsesc tot felul de reprezentări: Cruci, semiluni, Steaua lui David, dragoni, şi, de asemenea, ,,altare” pentru toate cele 12 religii. Prefectura din Cazan a numit această construcție monstruoasă ,,Biserica tuturor religiilor”.

Cel mai rău exemplu la care ne vom referi este biserica ,,ortodoxă” a Sfântului Nicolae ridicată lângă Turnurile Gemene din New York  și care a pierit împreună cu acestea. După 11 septembrie, autoritățile nu au mai dorit să acorde autorizația de reconstrucție a acesteia. După mai multe procese, însă, autoritățile au cedat, cu condiția, însă, ca acest locaș să fie al poporului american și care să aibă spații de rugăciune pentru toate cultele religioase. Și, din păcate, din pricina presiunilor autorităților, o astfel de ,,biserică” a început deja să se ridice.

În Grecia, invazia ,,religiei universale” și-a făcut debutul prin așa-zisul ,,Nou program de studii al orei de religie” pe care Ministrul Învățământului se arată hotărât să-l impună, și care nu este unul de predare al religiei (ortodoxe) ci al religiilor. Iar aceasta este o oarecare diferență…

Aici, însă, apare o întrebare chinuitoare:

  • Cum am ajuns aici?

La această întrebare cât se poate de îndreptățită vom încerca să răspundem prin 2 exemple. Primul se referă la conducătorii noștri bisericești iar celălalt la fiecare dintre noi.

Primul exemplu l-am luat din povestea cu Cloșca cu pui și Luceafărul, poveste pe care mi-aduc aminte că am auzit-o de foarte multe ori din gura mamei mele când eram copil. Să ascultăm povestea, așadar.

Cloșca a rămas orfană de mamă. Tatăl său s-a recăsătorit atunci iar Cloșca a mai avut un frățior, pe Luceafăr. Cei doi frățiori se iubea foarte mult, însă mama vitregă nu o iubea pe Cloșcă, ci o ura din tot sufletul. Atunci, cei doi copii s-au înțeles și au fugit amândoi de-acasă. Pe drum, însă, Luceafărului i s-a făcut sete. A găsit puțină apă într-o urmă de copită de miel și a băut de-acolo și s-a transformat și el în miel. Mergând, au ajuns la grădină mare care avea în mijloc un palat. Atunci a apărut fiul de împărat iar Cloșca a vrut să se ascundă într-o scorbură de copac. Prințul a văzut-o la timp, însă, și i-a spus să coboare din copac. Ea nu vroia să coboare cu nici un chip. Atunci, o vrăjitoare bătrână a pus prinsoare cu fiul de împărat că ea va reuși s-o facă să coboare din copac. Bătrâna a cerut doar o copaie, un sac de făină, un ciur, un purcel și o nuielușă. S-a dus și s-a așezat sub copac. A întors copaia cu scobitura în jos, a întors ciurul invers, a pus făină deasupra și a început să cearnă. În mod firesc, făina s-a împrăștiat peste tot. Purcelușul a venit imediat și a început să mănânce. Cloșca, de sus vedea toate acestea. A strigat la bătrână:

  • Hei, bătrâno, nu ții bine ciurul și copaia ai așezat-o invers. Fii atentă și la purcel că îți mănâncă făina!

Bătrâna vrăjitoare se făcea că nu aude:

  • Nu aud bine, fato, coboară de acolo.

Cloșca a coborât mai jos și i-a spus iar bătrânei:

  • Hei, bătrâno, nu ții bine ciurul și copaia ai așezat-o invers. Fii atentă și la purcel că îți mănâncă făina!

Bătrâna, la fel:

  • Nu aud bine, fata mea, vino aici, jos!

Atunci, Cloșca s-a văzut nevoită să coboare. Prințul, însă, care se înțelesese cu bătrâna, se găsea ascuns în apropiere. Cum a coborât, el a alergat în grabă și a prins-o.

Aceasta este povestea al cărei sfârșit îl vom afla mai jos.

Așa s-a întâmplat și cu Ortodoxia noastră. S-a lăsat înșelată de vrăjitoarea cea rea, care este lumea aceasta decăzută, și a coborât de la înălțimea măreției ei, din slava ei dumnezeiască, fiind în primejdie să devină la fel ca lumea aceasta ce se află sub stăpânirea Satanei și să fie atrasă precum o desfrânată să se închine altui dumnezeu. S-a lăsat amăgită atunci când a auzit îndemnul ,,coboară jos”. Au fost amăgiți conducătorii noștri bisericești, nu doar atunci când au purtat dialoguri cu eterodocșii, dar mai ales când au început să îi frecventeze pe aceștia, și, deși la nivel de discuții lucrurile nu au avansat în nici un fel, ei au continuat să meargă înainte, să se înfățișeze împreună cu aceștia și să vorbească despre unire. O unire forțată, o unire imposibilă în fapt.

Iar lucrurile stau cu atât mai rău cu cât toate aceste evenimente se desfășoară la nivel interreligios și, astfel, nu facem decât să ne îndreptăm cu pași repezi spre instaurarea ,,religiei universale”. Noi, cum am acceptat așa ceva?

Putem găsi răspunsul în povestea lui Olivier Clerc cu broscuța.

Olivier Clerc, scriitor franco-elvețian, cunoscut în special pentru faptul că a militat pentru pacea și înțelegerea în relațiile interumane, prin povestioara care urmează, înfățișează rezultatele catastrofale ale lipsei conștientizării schimbărilor care influențează defavorabil societatea noastră.

Broscuța care nu știa că o să fiarbă…

,,Imaginați-vă, spune Clerc, o oală plină cu apă rece în care înoată nestingherită o broscuță. Veți pune apoi oala să fiarbă la foc mic. Apa începe să se încălzească. Broscuța simte apa călduță și se simte din ce în ce mai bine. Însă, temperatura apei continuă să crească. Broscuța simte acest lucru, se simte puțin obosită, dar, cu toate acestea nu o cuprinde frica. Acum apa este foarte fierbinte iar broscuța nu se mai simte la fel de comod dar este epuizată. Din acest motiv rabdă și nu reacționează. Temperatura apei continuă să crească, broasca începe să fiarbă în apa clocotită și, până la urmă moare.

Dacă aceeași broscuță ar fi fost aruncată direct în apă fiartă la 50 de grade, dintr-o singură săritură, ar fi reușit să iasă din oală și nu ar fi murit”.

Povestioara de mai sus ne demonstrează faptul că, atunci când o schimbare se produce într-un mod suficient de lent, atunci conștiința nu mai este la fel de vigilentă, și, în cea mai mare parte a situațiilor, nu provoacă nici o reacție, nici o rezistență, nici un fel de împotrivire.

Dacă am fi observat ceea ce se întâmplă în societatea noastră de câteva decenii încoace, am fi putut să înțelegem că am început să ne abatem de la calea cea dreaptă, lucru care se întâmplă până astăzi. Situații care, în urmă cu 20, 30 ori 40 de ani ne-ar fi făcut să ne înfiorăm, încet, încet au devenit lucruri comune și trec absolut neobservate pentru cei mai mulți dintre noi.

În numele progresului, al științei și al câștigului, au loc tot timpul abuzuri împotriva libertății personale a fiecăruia, a valorii umane, a integrității naturii, a frumuseții și a bucuriei de a trăi, într-un ritm lent dar continuu, cu complicitatea continuă a unor victime ignorante, care, poate că, între timp își pierd capacitatea și dorința de a se apăra.

Toate aceste avertismente cu privire la viitorul nostru, în loc să provoace reacții și măsuri de prevenire, nu fac altceva decât să pregătească psihologic lumea cu privire la ceea ce urmează, astfel încât să primească și să accepte condițiile dramatice inumane de viață ce vor fi impuse. Insistența cu care mass-media bombardează continuu, asemenea unor lovituri de ciocan, cu informații în fiecare zi, nu fac decât să obosească creierul și îl fac să-și piardă capacitatea de a distinge și deosebi în diferite situații.

Când am început să vorbesc despre aceste lucruri, avertizam cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Acum vorbesc despre ceea ce se întâmplă deja! Trebuie să înțelegem că, în acest moment suntem în oala cu apă care fierbe. Trebuie să alegeți! Așadar, dacă încă nu sunteți deja fierți pe jumătate, asemenea broscuței, adunați-vă puterile, faceți un salt și săriți din această oală care fierbe înainte de a fi prea târziu! Deja suntem pe jumătate fierți! Sau nu? Întrebarea este adresată fiecăruia dintre noi.

  1. ,,Religia viitorului” și Marele Sinod.

Această mare problemă, vitală și extrem de periculoasă ar fi trebuie să fie prima, sau printre primele pe care ar trebui să le ia în discuție Marele Sinod. Pentru că astfel se pregătește terenul pentru impunerea religiei lui Antihrist. Iar această ,,religie” va fi susținută de ,,falsul profet” despre care se vorbește în cartea Apocalipsei. Iar ceea ce spun nu este câtuși de puțin exagerat.

Antioh al IV-lea Epifanul, care nu este decât o preînchipuire a Antihristului, este cel care a impus la vremea sa un unic sistem religios. Citim în Cartea I a Macabeilor: ,, Şi a scris regele Antioh la toată împărăţia sa să fie toţi un popor şi să părăsească fiecare legea sa. Şi au primit toate neamurile cuvântul regelui”. (I Macabei 1, 43-44). Ei, această urâciune a pustiirii, Marele Sinod o ignoră ca și cum ar fi un lucru neînsemnat, fără valoare, o problemă inexistentă. În tot acest timp, fenomenul mătură totul în cale și pregătește tronul fiarei iadului din noul Babilon care întruchipează taina înfricoșătoare a fărădelegii.

  1. Datoria noastră, a Ortodocșilor

În aceste condiții, este cât se poate de clar ce au de făcut toți cei care mărturisesc cu adevărat credința ortodoxă. Pentru că răsuflarea cea urât mirositoare a Antihristului se simte tot mai aproape, este nevoie ca în acest aluat să fie așezat fermentul viu al Ortodoxiei pentru ca aluatul să dospească, mesajul Evangheliei să ajungă la toate neamurile, la toate limbile, la toate popoarele iar Crucea Ortodoxiei să lumineze de la un capăt la altul al pământului. Iar sfârșitul va fi triumfător, asemenea poveștii cu Cloșca și Luceafărul:

Atunci când fiul de împărat a prins-o, Cloșca a început să plângă. El i-a spus, însă, că o iubește și că vrea s-o facă soția sa. Ea a primit, însă i-a cerut să-i dea voie să-l ia cu ea la palat și pe Luceafăr, cel prefăcut în mielușel, pe prietenul ei. Prințul a primit, iar peste câteva zile a avut loc și nunta. Cloșca strălucea în rochia de mireasă și toți se minunau de frumusețea ei. Soacra sa, însă, o invidia în ascuns. Ca să-i facă rău, a poruncit ca mielul să fie înjunghiat și pus la frigare, lucru care s-a și întâmplat. Mielul a fost adus mesenilor dar Cloșca nu s-a atins de el. A cerut doar să primească oasele ce vor rămâne după ospăț. Le-a luat și le-a îngropat într-un colț al grădinii. Pe locul acela a răsărit un portocal care avea o portocală de aur tocmai în vârf. Din pizmă, soacra ei a cerut ca portocalul să fie tăiat. Au încercat în zadar slujitorii să taie portocalul dar nu au reușit: de câte ori se apropiau, crengile îi loveau fără milă. Atunci a încercat și Cloșca să ia portocala. Portocalul s-a aplecat iar portocala cea de aur s-a lăsat singură în mâna întină a copilei. Imediat ce a ajuns în mâna ei, Cloșca a auzit o voce:

  • Ține-te, copilă, o să te iau să plecăm din lumea aceasta rea.

Portocalul a început să crească, să se înalțe, din ce în ce mai mult. Cloșca a prins a striga:

  • Rămâi cu bine, prințule! Rămâi cu bine, tată socrule! Liniște în această lume nu am găsit: din mâinile mamei vitrege celei rele am căzut în mâinile soacrei neiubitoare.

Copacul s-a înălțat din ce în ce mai mult până ce a atins cu vârful său cerul iar cei doi frați s-au prefăcut în stele: Cloșca cu pui și Luceafărul.

Oricâte ar născoci instrumentele satanice ale totalitarismului noii ordini mondiale, oricât ar încerca să atragă Ortodoxia în mrejele lor, ea nu se va pierde. O pot înjunghia, o pot schingiui înfricoșător, o pot îngropa. La sfârșit, însă, va străluci plină de lumină precum ,,Cloșca cu pui” și ,,Luceafărul”: ,,Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută?” (Cântarea Cântărilor 6, 10).

Epilog

Acesta va fi sfârșitul basmului despre ,,religia universală” și ecumenism. Pentru că despre un basm este vorba,despre minciuni și înșelare.

Căci singurul Adevăr este Hristos, după cum mărturisește fiecare suflet ortodox în toate timpurile prin cuvinte ca acelea ale marelui teolog și părinte al nostru, cuviosul Iustin Popovici: ,,Oprește-te, universule, toată lumea văzută și toate cele ce există! Plecați-vă la pământ, inimi și minte, toate cele ce viețuiesc, cele nemuritoare și cele veșnice! Pentru că, fără Hristos, toate acestea sunt iad: un iad lângă alt iad. Toate nu sunt decât iaduri fără de număr și nesfârșite peste tot, și în sus, și în adâncuri și de-a latul pământului. Viața fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul fără Hristos, soarele fără Hristos și toate fără El nu este decât nerozie, o durere de nesuportat, un chin sisific, un iad nesfârșit! Nu vreau nici viața și nici moartea fără Tine, Dulce Iisuse Hristoase! Nu vreau nici adevărul, nici dreptatea, nici raiul, nici veșnicia! Nu, nu! Doar pe Tine te vreau, Tu să fii în tot, în toate și mai presus de toate! Adevărul, dacă nu este Hristos, nu am nevoie de el, pentru mine este doar iad. La fel este iad și dreptatea, și dragostea, binele, bucuria: iar Dumnezeu, dacă nu este Hristos, pentru mine este doar iad. Nu vreau nici adevărul fără Hristos, nici dreptatea fără Hristos, nici dragostea fără Hristos, nici (pe) Dumnezeu fără Hristos. Nu vreau toate acestea în nici un fel! Voi primi orice fel de moarte: să mă osândiți la moarte așa cum veți voi, dar fără Hristos nu vreau nimic altceva. Nici pe mine însumi, nici Însuși pe Dumnezeu, nici altceva între acestea două: nu vreau, nu vreau, nu vreau”.

Sursa: http://epomeni-tois-agioispatrasi.blogspot.gr/2016/03/blog-post_85.html

Traducere: Viorel Iosif (G.O.)

Graiul Ortodox

Fericitul Iacov Tsalikis: „Nu deznădăjduiți, Hristos nu este un procuror”

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/din-cuvintele-parintelui-iacob-tsalikis

Când Îl pui pe Hristos hrană și pază vieții tale, optimismul și nădejdea cea bună sălășluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputințelor și nenumăratelor noastre păcate.

Zicea gheronda:

Credinciosul să se ferească să facă oamenilor cunoscute amănunte despre viața lui duhovnicească.

Norocos nu este cel ce câștigă la loterie, ci acela care primește în viața lui pe Duhul Sfânt.

Postul este voia lui Dumnezeu. Am șaptezeci de ani și postul nu m-a păgubit cu nimic. Mama mea m-a învățat să postesc încă de pe când eram copil. În ciuda bolii mele, m-am folosit de post.

Banul este viclean. Când îl ții prima dată în mână, este foarte dulce, dar după aceea devine foarte amar, produce tulburări și durere. Creștinul trebuie să se teamă de bani și să-L iubească pe Hristos. Hristos este îngrășământ pentru viață, în timp ce banul este cursă.

Copiii mei, viața fără Dumnezeu este osândă, tiranie de neridicat. Cel care trăiește cu Dumnezeu este viu și va avea sfârșit bun.

În general, omul de astăzi s-a înstrăinat de tradițiile trecutului. Poate că tineretul nici nu mai înțelege limba clericilor. Din păcate, pentru tineri, noi clericii semănăm cu niște ființe de pe altă planetă.

Când Îl pui pe Hristos hrană și pază vieții tale, optimismul și nădejdea cea bună sălășluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputințelor și nenumăratelor noastre păcate.

Minuni se întâmplă în fiecare zi, dar noi nu le vedem, nu le acordăm importanță. Faptul că Dumnezeu, în ciuda tuturor petelor noastre și a păcatelor nu Se mânie și nu întrerupe legăturile Lui cu noi, asta nu este o mare minune?

Zicea bătrânul către închinătorii care întrebau la ce oră să se trezească dimineața pentru Sfânta Liturghie : „Cel care poate, să vină la Utrenie. Cei care se simt obosiți, să vină la Binecuvântată este Împărăția…Iar cel care nu poate veni așa de devreme, să nu piardă Apostolul și Evanghelia, Crezul și Tatăl nostru. Dar și cel care va veni în ceasul al doisprezecelea, cu puțin înainte de Pentru rugăciunile, să nu se teamă de întârziere, nu-l va certa nimeni. Stăpânul Hristos este bun și blând.

Nu deznădăjduiți, Hristos nu este un procuror. Nu vă primejduiți cu exilul sau închisoarea pentru greșelile voastre. Roagă-te, încearcă, postește, pregătește-te să te împărtășești, pleacă-te să-ți citesc rugăciunea de dezlegare.

Un bărbat și o femeie este bine să se gândească la căsătorie numai când se simt copți și siguri că între ei există o relație strânsă, adică au multe elemente în comun în modul de a gândi și de a percepe viața.