MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ LA PRAZNICUL CINCIZECIMII

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/mitropolitul-ierotei-de-navpaktos-o-teologhisire-patristica-la-praznicul-cincizecimii_1_/

CINCIZECIMEA

 

Înainte de a Se urca la cer, Hristos le-a poruncit ucenicilor ca, după Înălţarea Sa, aceştia să se întoarcă la Ierusalim şi să aştepte acolo până ce vor fi înveşmântaţi cu putere din cer. Aşadar, El le-a făgăduit ucenicilor că vor lua Duh Sfânt, despre Care a vorbit în timpul vieţii Sale.

Făgăduinţa lui Hristos s-a împlinit la cincizeci de zile după Paşte şi la zece zile după Înălţarea Sa la ceruri. Atunci, Biserica prăznuieşte Cincizecimea, prin care este cinstită Sfânta Treime, după care, în ziua următoare, este sărbătorit şi slăvit Duhul Sfânt. Prin urmare, praznicul Cincizecimii este o sărbătoare a Sfintei Treimi.

Analizând sărbătoarea Cincizecimii, nu ne vom referi în amănunt la cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, adică la Duhul Sfânt, ci vom sublinia doar acele fapte şi acele învăţături ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi care se referă la Hristos. Prin urmare, vom pune mai mult accentul pe faptele hristologice care au legătură cu Duhul Sfânt. Dar pentru că nu există hristologie în afara triadologiei, trebuie să ne referim şi la dogma legată de taina Sfintei Treimi.

Sărbătoarea Cincizecimii a fost inclusă între cele douăsprezece mari praznice împărăteşti ale Bisericii pentru că este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Întruparea lui Hristos a avut drept scop biruinţa asupra morţii şi venirea Preasfântului Duh în inimile oamenilor. De altfel, se cunoaşte faptul că scopul vieţii bisericeşti şi duhovniceşti este de a ne face mădulare ale Trupului lui Hristos şi de a lua Duh Sfânt. Acestea două sunt indisolubil legate între ele.

Cuviosul imnograf spune că Cincizecimea este ultima sărbătoare din cele care se referă la reînnoirea omului: „Praznicul cel după praznice şi cel mai din urmă să-l prăznuim noi, credincioşii, în chip luminat; aceasta este Cincizecimea, plinirea făgăduinţei şi a sorocului”. Astfel, dacă Bunavestire a Maicii Domnului este începutul sfintei iconomii şi al întrupării Cuvântului, ziua Cincizecimii este punctul final, pentru că atunci omul s-a făcut prin Duhul Sfânt mădular al Trupului înviat a lui Hristos.

Acestea sunt coordonatele între care se încadrează Cincizecimea, alături de toatecelelalte fapte legte de Duhul Sfânt şi de Hristos, pentru că nu putem concepe hristologia în afara pnevmatologiei (învăţături despre Duhul Sfânt), şi nici pnevmatologia în afara hristologiei.

1. CINCIZECIMEA CREŞTINĂ ŞI IUDAICĂ

Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut în zi de duminică. Din acest fapt înţelegem importanţa duminicii, pentru că cele mai mari evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, în prima zi, adică duminica, a început zidirea lumii, pentru că atunci a fost creată lumina. De asemenea, în zi de duminică a început reînnoirea creaţiei, prin Învierea lui Hristos, şi tot în zi de duminică s-a desăvârşit reînnoirea creaţiei prin pogorârea Duhului Sfânt. Crearea lumii s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul.

Desigur, spunând aceste lucruri, scoatem mai întâi în prim plan Persoana care a zidit lumea, apoi pe cea care a fost în centrul reînnoirii creaţiei şi, în fine, pe cea care a desăvârşit-o. Dar, aşa cum am învăţat şi cum credem, lucrarea Dumnezeului Treimic este comună şi în nici într-un caz nu putem să despărţim sau să izolăm vreuna dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Cincizecimea creştină, prin care sărbătorim pogorârea Sfântului Duh, coincide cu Cincizecimea iudaică. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor şi i-a făcut pe aceştia mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos în ziua în care iudeii sărbătoreau Cincizecimea. Pentru iudei, Cincizecimea, era a doua sărbătoare ca importanţă după Paşte. Potrivit tradiţiei, prin ea se rememora primirea Legii lui Dumnezeu de către Moise pe muntele Sinai. La patruzeci de zile de la prima sărbătorire a Paştelui, Moise a urcat pe Muntele Sinai unde a primit Legea de la Dumnezeu. În paralel însă, Cincizecimea iudaică era şi expresia recunoştinţei iudeilor pentru roadele pământului. Deoarece coincidea cu perioada strângerii recoltei, ea se numea şi sărbătoarea secerişului, iar iudeii aduceau la templu prinosul lor de roade. În plus, Cincizecimea, care era sărbătorită de israeliteni cu multă strălucire, mai purta numele de sărbătoarea săptămânilor (vezi Ieşirea 34, 22; Leviticul 23, 15-17; Numerii 28, 26-31; Deuteronomul 16, 9-10).

Această scurtă referire la Cincizecimea iudaică arată că ea era preînchipuirea Cincizecimii din Noul Testament. Dacă în ziua Cincizecimii iudaice, Moise a primit Legea Vechiului Testament, în ziua Cincizecimii creştine, ucenicii au luat Duh Sfânt, prin Care au trăit Legea Noului Testament, adică Legea sfântului har. Dacă în Vechiul Testament, Cuvântul neîntrupat a dat Legea pe Sinai, în Noul Testament, Cuvântul întrupat şi înviat L-a trimis pe Duhul Sfânt la ucenicii care se găseau în încăperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”] ca să îi facă pe ei mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă la Cincizecimea Vechiului Testament se aducea prinos din roadele pământului, la Cincizecimea Noului Testament s-a adus prinos de roade duhovniceşti, din recolta pe care a făcut-o Hristos. Cu alte cuvinte, Apostolii s-au oferit pe ei înşişi lui Dumnezeu.

Există, desigur, o mare diferenţă între revelarea lui Dumnezeu de pe Muntele Sinai şi revelarea din „încăperea de sus” din Ierusalim. Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic (Ieşirea 19, 18). Dumnezeu poruncise ca nimeni să nu se apropie de munte pentru ca să nu moară: tot cel ce se va atinge de munte va muri (Ieşirea 19, 12). Însă, în ziua pogorârii Sfântului Duh asupra ucenicilor, lucrurile au fost diferite. Ucenicii s-au umplut de bucurie şi s-au transformat. Din şovăielnici cum erau, ei s-au făcut oameni de neclintit, iar din muritori, au devenit dumnezei după har.

Diferenţa dintre Sinai şi casa din Ierusalim se vede şi din comparaţia între Legea Vechiului Testament şi cea a Noului Testament. Prima Lege a fost scrisă pe table de piatră, însă acum, legea este scrisă în inimile Apostolilor. Sfântul Apostol Pavel spune: sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (I Corinteni 3, 3). Aşa cum consemnează Apostolul Pavel, prin pogorârea Duhului Sfânt s-a împlinit proorocia Profetului Ieremia: Pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu (Evrei 8, 10). 

2. CINCIZECIMEA SĂRBĂTOARE A SFINTEI TREIMI

Sărbătoarea Ciniczecimii este sărbătoarea Sfintei Treimi, deoarece prin pogorârea Duhului Sfânt, ne încredinţăm de faptul că Dumnezeu este Treimic. Şi anterior, atât din Vechiul Testament, deşi mai vag, cât şi din învăţătura lui Hristos, oamenii au aflat că Dumnezeu este Treimic, dar încredinţarea în legătură cu cele trei ipostasuri ale lui Dumnezeu s-a făcut în ziua Cincizecimii. Astfel, Cincizecimea este sărbătoarea teologiei ortodoxe.

Vorbind în termeni ortodocşi, spunem că învăţătura despre Dumnezeu (teologia[1]) este diferită de învăţătura despre întrupare (iconomia). În ziua Cincizecimii însă, teologhisim despre iconomie şi aflăm că Dumnezeu este Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În acord cu învăţătura ortodoxă revelată, Tatăl este fără de început, necauzat şi nenăscut, adică existenţa Sa nu este cauzată de ceva anume, Fiul S-a născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Cuvintele nenăscut, naştere, purcedere ne-au fost dezvăluite de Hristos şi nu putem să le înţelegem prin raţiune, ele rămânând o taină. Cert este că Fiul şi Duhul Sfânt provin din Tatăl în chip diferit, adică au trăsături ipostatice şi moduri de existenţă diferite, dar au aceeaşi fiinţă cu Tatăl.

În ciuda faptului că Tatăl este născător şi purcezător, iar Fiul este născut şi Duhul Sfânt este purces, Ei au aceeaşi fiinţă (substanţă) şi aceeaşi slavă (energie). Toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o slavă, de o putere şi nimeni nu este mai mare decât celălalt, adică Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt de o mai mică importanţă decât Tatăl. Atunci când vorbim despre prima, a doua sau a treia Persoană a Sfintei Treimi, nu facem o ierarhie după însemnătate, după superioritate sau după putere, ci ne referim la modul lor de existenţă (Sfântul Vasile cel Mare). În fine, trebuie să spunem că logica omului, dar şi cuvintele şi înţelesurile omeneşti sunt neputincioase să redea taina Dumnezeului Treimic.

Sfinţii Părinţi au trăit această taină prin experienţă revelatoare, atât cât le-a fost lor cu putinţă. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre trei lumini care l-au înconjurat în timpul revelaţiei pe care a avut-o. El scrie: „Nu am apucat să înţeleg ce se întâmpla şi trei lumini m-au înconjurat. Nu am ajuns să înţeleg cele trei lumini, şi am fost readus în fire”.

Taina Sfintei Treimi ne-a fost dezvăluită de Însuşi Hristos, Care, vorbind ucenicilor Săi, le-a spus că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi este transmis prin El Însuşi (cf. Ioan 15, 26). Aceasta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu ia parte la purcederea Duhului Sfânt, ci participă numai la trimiterea Sa înspre lume, iar această trimitere este tocmai arătarea Duhului în lucrare. Astfel, după cum explică Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Duh purcede din Tatăl, putând spune că vine de la Fiul numai din punctul de vedere al lucrării şi al arătării Sale în lume, nu din punctul de vedere al existenţei fiinţei Sale. Existenţa Duhului Sfânt este altceva faţă de arătarea Sa prin lucrare.

Tatăl este suficient Lui Însuşi şi naşte înainte de veacuri şi pentru vecie Dumnezeu egal cu Sine, adică pe Fiul, şi purcede Dumnezeu egal, adică pe Duhul Sfânt, fără ca Dumnezeirea să se despartă prin separarea Persoanelor, Ea rămânând unită neamestecat în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Faptul că Fiul S-a născut din Tatăl nu înseamnă că este ulterior ca existenţă Părintelui Său, pentru că nu a trecut un anumit interval de timp între nenaşterea Tatălui şi naşterea Fiului sau purcederea Sfântului Duh. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt veşnice, fără de început, de acelaşi rang şi de aceeaşi cinste (Leon Înţeleptul).

3. LUCRAREA LUI HRISTOS ŞI A DUHULUI SFÂNT ESTE COMUNĂ

Zidirea şi rezidirea lumii au fost făcute prin lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Tocmai acest adevăr teologic ne îndeamnă să spunem că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Subliniem acest lucru deoarece există marele pericol de a vorbi despre iconomia lui Hristos ca şi cum ea ar fi fără legătură cu cea a Duhului Sfânt, şi despre iconomia Duhului Sfânt ca fiind o iconomie fără legătură şi separată de cea a lui Hristos.

Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Duhului Sfânt. Hristos a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu de la Duhul Sfânt. Mai apoi, după Învierea Sa şi, desigur, în ziua Cincizecimii, Hristos a trimis Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt Se transmite prin Hristos. Iar când Duhul a venit la Apostoli, Hristos a luat chip în inima lor, adică aceştia au fost făcuţi mădulare ale Trupului înviat a lui Hristos. Din aceste motive nu putem vorbi despre existenţa vreunei diferenţe între lucrarea Fiului şi cea a Duhului Sfânt.

Acest lucru reiese limpede din Sfânta Scriptură. În timpul vieţii Sale, Hristos a tămăduit şi a curăţit inimile Apostolilor prin învăţătura Sa, prin descoperirea tainelor Sale şi prin minunile pe care le-a săvârşit, iar la sfârşit, a spus: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Cu un alt prilej, a spus că cine Îl iubeşte şi păzeşte cuvântul Său, pe acela îl va iubi şi Tatăl Său şi, drept urmare: Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el (Ioan 14, 23).

Faptul că Tatăl şi Fiul vor locui în inima curăţită şi sfinţită a omului nu înseamnă că Duhul Sfânt va lipsi sau că El este străin de lucrarea de sfinţire, deoarece, într-un alt loc, Hristos a făgăduit ucenicilor că le va trimite Duhul Sfânt Care purcede de la Tatăl şi Care rămâne la voi şi în voi va fi (Ioan 14, 17). Drept aceea, omul care primeşte harul Dumnezeului Treimic se face mădular al Trupului înviat al lui Hristos, sălaş al lui Dumnezeu Tatăl şi templu al Duhului Sfânt, adică vas al Dumnezeului Treimic.

Într-un tropar din canonul iambic al sărbătorii Cincizecimii, Sfântul Ioan Damaschin foloseşte exprimarea „Sfântul Duh este semnul lui Dumnezeu Cuvântul Care S-a născut din Tatăl”. Duhul Sfânt este numit semn al Cuvântului deoarece El Îl vădeşte pe Dumnezeu Cuvântul, căci „fără Duhul Sfânt, Fiul Unul-Născut nu poate fi cugetat” (Sfântul Grigorie al Nisei). De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune că nimeni nu poate să zică „Domn este Iisus” decât în Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3). De asemenea, Duhul Sfânt este numit semnul Cuvântului pentru că El i-a învăţat pe ucenici în acelaşi fel în care i-a învăţat şi Hristos şi le-a adus aminte ceea ce Însuşi Hristos le-a spus. De aceea, Duhul Sfânt S-a făcut semn, adică prin El s-a arătat că Hristos este cu adevărat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi că Fiul este de o fiinţă şi de o cinste cu Duhul Sfânt (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu L-a slăvit pe Tatăl. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor, slăvindu-L astfel pe Fiul (Leon Înţeleptul). Aşadar, putem spune că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, numindu-L Fiu iubit; Fiul S-a slăvit prin câte a săvârşit cu lucrarea Duhului Sfânt; Fiul L-a slăvit pe Tatăl prin întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc; în acelaşi timp, Fiul L-a slăvit pe Duhul Sfânt pentru că L-a descoperit ucenicilor; Duhul Sfânt, Care are în Biserică o lucrare bogată, Îl slăveşte pe Tatăl din Care purcede, dar şi pe Fiul, pentru că cei care iau Duh Sfânt se fac copii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos.

Din toate acestea, vedem că lucrarea Fiului nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Mântuirea omului este lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Această temă deosebit de importantă, care dezvoltă un mare adevăr teologic, va fi mai bine analizată în cele ce urmează.

4. CEI DOI MÂNGÂIETORI

Duhul Sfânt I-au fost date multe nume. Unul dintre acestea, care înfăţişează lucrarea săvârşită în Biserică, dar şi în viaţa oamenilor, este Mângâietor. Însuşi Hristos L-a numit astfel pe Duhul Sfânt atunci când le-a vorbit ucenicilor, cu puţină vreme înainte de Patima Sa: Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului (Ioan 14, 16-17). Ceva mai târziu, Duhul Sfânt este caracterizat de Hristos ca fiind Mângâietorul Care îi va învăţa pe ucenici şi Care le va reaminti cele spuse de El Însuşi în timpul vieţii Sale. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (Ioan 14, 26). Având încredinţarea că Duhul Sfânt este Mângâietorul, ne rugăm acestuia: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”

Duhul Sfânt se numeşte Mângâietor deoarecec îl mângâie pe omul care se luptă împotriva păcatului şi care se străduieşte să păzească toate poruncile lui Hristos. Lupta este dură pentru că este dusă împotriva duhurilor viclene. În această luptă, Duhul Sfânt este mângâietor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Duhul Sfânt Se numeşte paraklitos[2] (mângâietor) de la parakalin[3] (a încuraja, a sfătui, a mângâia, a apăra). Şi, pentru că „a-i încuraja” şi „a-i sfătui” pe oameni sunt trăsături definitorii ale lui Dumnezeu, numindu-L astfel pe Duhul Sfânt, Hristos Îl caracterizează pe Acesta ca fiind Dumnezeu.

Important pentru studiul hristologic pe care îl facem aici este că Însuşi Hristos Îl numeşte pe Duhul Sfânt Mângâietor, dar şi faptul că, în acelaşi timp, El spune că Duhul Sfânt este alt Mângâietor. Dacă Duhul Sfânt este alt Mângâietor, înseamnă că şi Hristos este un Mângâietor Care îi ajută pe oameni. Într-una din epistolele sale soborniceşti, Sfântul Evanghelist Ioan recomandă creştinilor să nu păcătuiască. În continuare, el spune că, şi dacă vor păcătui, să nu deznădăjduiască, pentru că „avem mijlocitor[4]” către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept[5]. Aşadar, Hristos şi Duhul Sfânt  sunt cei doi Mângâietori ai lumii. Desigur, şi Dumnezeu Tatăl este Mângâietor al oamenilor, pentru că mângâierea şi ajutorul reprezintă lucrarea comună a Dumnezeului Treimic.

Exprimarea alt Mângâietor arată că Hristos şi Duhul Sfânt sunt ipostasuri diferite. Tâlcuind cuvintele alt Mângâietor, Sfântul Grigorie Teologul spune că această arată „împreună-împărăţia” şi fiinţa comună a celor două ipostasuri. Faptul că Hristos spune că va trimite alt Mângâietor arată că şi El este Mângâietor. Acesta este altul şi este la fel ca Mine. De aici putem să înţelegem că Hristos şi Duhul Sfânt sunt de aceeaşi cinste.

5. SFÂNTUL DUH ÎL REVELEAZĂ PROFEŢILOR PE CUVÂNTUL NEÎNTRUPAT

Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl, pentru că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă sau fire şi aceeaşi energie sau slavă. De aceea, acolo unde Se află Hristos Se află şi Duhul Sfânt.

Anterior, am subliniat faptul că Persoanele Sfintei Treimi nu Se despart, iar lucrarea lor nu diferă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Sfântul Duh lucrează  asupra tuturor oamenilor, însă în mod diferit. Pentru că toţi oamenii sunt zidirea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează asupra tuturor, fără nici o excepţie, cu energie proniatoare, care este energia ce ţine şi mişcă funcţiile lor fireşti. Alături de aceasta, asupra celor care se află sub Lege, Duhul Sfânt lucrează cu har care îi îndeamnă  spre necălcarea poruncilor şi îi iluminează spre cunoaşterea lui Hristos. De asemenea, pentru cei care trăiesc în Hristos, harul este înfietor, căci aceştia se fac fii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. În fine, asupra celor îndumnezeiţi, adică asupra celor care s-au arătat vrednici de a trăi în cetatea lui Dumnezeu şi de a se face sălaş al puterii Sale îndumnezeitoare, Duhul Sfânt acţionează cu har înţelepţitor. Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în toţi, dar în chip diferit, în funcţie de starea duhovnicească în care se găseşte fiecare.

Astfel privind lucrurile, înţelegem că Duhul Sfânt lucra şi asupra profeţilor din Vechiul Testament, pentru că aceştia prooroceau despre Cuvântul întrupat, adică despre Hristos, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt. Din teologia ortodoxă cunoaştem foarte bine faptul că toate revelaţiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelaţii ale celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică ale Cuvântului neîntrupat. Însă prezenţa Cuvântului era se afla în legătură cu cea a Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt a fost Acela Care L-a arătat profeţilor pe Cuvântul neîntrupat şi prin Duhul Sfânt se descopereau cele ce aveau să fie.

Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul Sfânt venea în gândul profeţilor pentru ca aceştia să proorocească binele ce avea să fie. Un caz aparte este cel al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care s-a umplut de Duh Sfânt de pe vremea de când era făt de şase luni în pântecele mamei sale. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, el a primit prin Duhul Sfânt desăvârşirea veacului ce va să fie încă din pântecele mamei sale şi a teologhisit despre Hristos. În plus, după cum am văzut atunci când am vorbit despre praznicul Întâmpinării Domnului, Dreptul Simeon L-a recunoscut pe Hristos tot prin Duhul Sfânt.

Prin urmare, Duhul Sfânt a lucrat şi în Vechiul Testament, însă în chip diferit de cel în care lucrează în Noul Testament şi în Biserică. Aşa cum am spus şi mai înainte, în Vechiul Testament Duhul Sfânt atrăgea atenţia proorocilor despre călcarea poruncilor şi le dezvăluia venirea lui Hristos, în vreme ce în Noul Testament El îi face pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi îndreaptă spre îndumnezeire.

6. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN NOUL TESTAMENT

Întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, ca de altfel, întreaga lucrarea a sfintei iconomii, nu s-a făcut fără Duhul Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare este foarte expresiv în acest sens. El spune  că Duhul Sfânt a anunţat şi a dezvăluit sosirea lui Hristos în lume. Duhul Sfânt nu a fost despărţit de Hristos nici atunci când Acesta din urmă Se afla în lume cu trupul. De asemenea, lucrările puterii şi vindecările se fac tot prin lucrarea Duhului Sfânt, demonii sunt alungaţi de oameni prin Duhul lui Dunezeu, diavolul este stârpit de acolo unde Se află Duhul Sfânt, iar iertarea păcatelor şi învierea morţilor se fac tot prin lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi.

Dacă Duhul Sfânt lucra în profeţii şi în drepţii Vechiului Testament, vorbindu-le şi dezvăluindu-le pe Hristos, cu atât mai mult a lucrat asupra Apostolilor şi a ucenicilor Mântuitorului. Pentru că Duhul Sfânt acţionează după starea duhovnicească a omului şi la timpul potrivit, asupra ucenicilor a lucrat în trei chipuri, corespunzător cu trei intervale de timp diferite. Astfel, înainte ca Hristos să Se slăvească prin Patimă, adică îninte de Patimi şi de Răstignirea pe Cruce, Duhul Sfânt lucra „slab”, după Învierea lui Hristos lucra „cu mai multă putere”, iar după Înălţarea lui Hristos la ceruri lucra „desăvârşit” (Sfântul Grigorie Teologul). Trebuie să mai adăugăm faptul că Sfântul Duh nu Se desăvârşeşte pe Sine, pentru că este desăvârşit, ci îi desăvârşeşte şi îi sfinţeşte pe oameni. Duhul Sfânt este „Cel care desăvârşeşte nu Cel care Se desăvârşeşte” (Sfântul Grigorie Teologul). Aşadar, El i-a desăvârşit şi i-a împlinit pe Apostoli care erau nedesăvârşiţi.

Fiul lui Dumnezeu neîntrupat a spus prin Profetul Ioil: Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa (Ioil 3, 1). Fără îndoială, aici se vorbeşte despre venirea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii şi despre dăruirea harului proorocirii. După spusele Sfântului Chiril al Alexandriei, profeţia aceasta se referă la cele ce s-au petrecut în ziua Cincizecimii, pentru că atunci, ucenicii vorbeau  proorocind, adică propovăduiau tainele lui Hristos care au fost profeţite în Vechiul Testament. Prin puterea Sfântului Duh, ucenicii au înţeles în acel ceas toate proorocirile din Vechiul Testament despre Persoana lui Hristos. Aşadar, ei s-au desăvârşit în cunoştinţă prin revelaţie. 

Astfel, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt, firea omenească a revenit la starea de la începuturile ei, pentru că a dobândit harul proorocirii, aşa cum avea Adam în Rai (Sfântul Nicodim Aghioritul). Cu adevărat, văzând viaţa lui Adam din Rai de dinainte de cădere, ne dăm seamam că el avea gând curat şi că profeţea. Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam pe când el dormea, însă atunci când s-a trezit din somn şi a văzut-o pe Eva, Adam s-a luminat prin puterea Duhului Sfânt şi a cunoscut că ea s-a născut din trupul său: Iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea (Facerea 2, 23).

Aceasta înseamnă că toţi cei care primesc Duh Sfânt şi sunt membri ai Bisericii nu numai că sunt readuşi la starea anterioară, în care se găsea Adam, dar urcă şi mai sus, pentru că se unesc cu Hristos. Aşa cum vedem din Vieţile Sfinţilor, cel care are Duh Sfânt se face prooroc, adică dobândeşte har de profet, văzând şi trăind împărăţia lui Dumnezeu şi cunoscând tainele lui Hristos. Prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, darul de a prooroci devine starea firească a omului. Rugăciunea minţii este o dovadă a acestui har şi a lucrării Sfântului Duh.

7. DUHUL SFÂNT ŞI BISERICA

Din eclesiologie se vădeşte modul în care Duhul Sfânt lucra atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Studiind această temă, putem observa anumite aspecte importante care arată legătura strânsă dintre hristologie şi pnevmatologie.

După spusele Sfinţilor Părinţi, Biserica a existat şi înainte de întruparea lui Hristos, fiindcă începuturile sale au fost legate de crearea îngerilor şi a omului. Căderea lui Adam a însemnat şi căderea Bisericii; totuşi ea a dăinuit în persoana profeţilor şi, în general, a bărbaţilor drepţi din Vechiul Testament. În ciuda faptului că Biserica nu încetase să existe, stăpânirea morţii era puternică şi de aceea, chiar dacă drepţii din Vechiul Testament ajungeau la îndumnezeire şi Îl cunoşteau pe Cuvântul neîntrupat (Sfântul Ioan Gură de Aur), întunericul rămânea desupra lor şi ei coborau în Iad.

Prin întruparea Sa, care a fost lucrată prin Duhul Sfânt, Hristos a luat „trupul Bisericii” (Sfântul Ioan Gură de Aur), adică a luat firea omenească curată şi neîntinată, pe care a unit-o cu Dumnezeirea în ipostasul Său. În acest fel, Biserica a dobîndit Cap şi S-a făcut ea însăşi Trup a lui Hristos. Clement Romanul spune că la început Biserica era duhovnicească, ea fiind creată cu apariţia îngerilor, iar mai târziu prin întruparea Cuvântului, „ea s-a arătat în Trupul lui Hristos”, adică a devenit Trupul lui Hristos. De asemenea, fiindcă întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a fost lucrarea Duhului Sfânt, tot ceea ce are loc în Biserică se face şi prin lucrarea Duhului Sfânt, fapt pentru care Cincizecimea este strâns legată de eclesiologie.

Hristos a spus cândva Apostolului Petru: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Această zidire a Bisericii s-a împlinit prin moartea lui Hristos pe Cruce şi prin pogorârea Sa la iad. Sufletul lui Hristos a coborât la Iad împreună cu Dumnezeirea, iar Trupul Său, împreună cu Dumnezeirea, a rămas în mormânt. În acest fel, puterea iadului şi a morţii a fost biruită şi, din acel moment, moartea a încetat să mai stăpânească asupra Bisericii, care este acum Trupul lui Hristos.

Putem spune că Biserica a fost zidită în ziua Cincizecimii în sensul că, în acea zi, Apostolii s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă până atunci Sfinţii Apostoli erau în comuniune cu Hristos, după aceea, prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, ei s-au făcut mădulare al Trupului lui Hristos. Mai înainte Biserica avea numai duh, acum însă ea are şi trup. Sfinţii, adică cei îndumnezeiţi, nu au legătură şi comuniune numai cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat, ci şi cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, adică cu Dumnezeu-Om Hristos. Învăţătura care spune că Biserica este Trupul lui Hristos, iar sfinţii sunt mădularele Trupului lui Hristos, este dezvoltată şi de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 12, 1-31). Biserica nu este doar o organizaţie religioasă, ci este Însuşi Trupul lui Hristos. În plus, diferenţa dintre darurile pe care le avem[6] vine din lucrarea Duhului Sfânt. În concluzie, Apostolul Pavel spune: voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte (I Cor. 12, 27).

Trebuie să mai adăugăm faptul că în învăţătura Sfinţilor Părinţi putem distinge două adevăruri care arată că lucrare Persoanelor Sfintei Treimi este comună, şi anume: creştinii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos (cf. I Cor. 12, 27), dar în acelaşi timp, ei sunt şi temple ale Duhului Sfânt (cf. I Cor. 6, 19). Cele două adevăruri nu se contrazic.

8. CE ÎNSEAMNĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT DIN ZIUA CINCIZECIMII

Duhul Sfânt a pogorât în ziua Cincizecimii. Acest lucru nu înseamnă că mai înainte El nu era prezent pe pământ şi la oameni, ci arată că Duhul Sfânt lucrează în chip diferit, aşa cum am văzut şi anterior. Putem înfăţişa aici două aspecte care rezultă din tâlcuirea pogorârii Duhului Sfânt şi a lucrării Sale diferite asupra oamenilor.

Primul aspect este că, în ziua Cincizecimii, Apostolii au înţeles că Duhul Sfânt nu este o energie a lui Dumnezeu, ci un ipostas aparte. Sfântul Duh, Care în Vechiul Testament Se arăta discret, în chipul unei suflări de vânt, ca un sunet, ca o boare sau ca inspiraţie pentru profeţi, în ziua Cincizecimii se arăta „ca având ipostas propriu”. Aşadar, atunci când s-a încheiat lucrarea de revelare a ipostasului lui Hristos, a început lucrarea de revelare a ipostasului Duhului Sfânt (Sfântul Grigorie Palama).

Cel de-al doilea aspect care rezultă din interpretarea pogorârii Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii este că Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos şi le-a da puterea de a lua parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii.

Pentru a tâlcui aspectele legate de pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Nicodim Aghioritul foloseşte fragmente din scrierile Cuviosului Nichita Stithatul şi ale Sfântului Vasile cel Mare, potrivit cărora Duhul Sfânt nu S-a pogorât ca un rob, ci în chip împărătesc şi de sine stătător. Hristos S-a întrupat prin voia Sa, pentru că nu a fost silit de nimeni; în acelaşi fel, Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos prin voia Sa liberă. De altfel, voia Tatălui este şi voia Fiului şi a Duhului Sfânt şi invers. Energia şi voirea Dumnezeului Treimic sunt comune.

De la sine puterea (libertatea) are însemnătate diferită, după cum se referă la Dumnezeu, la îngeri sau la oameni. Spunem că Dumnezeu este liber, „atotstăpânitor, atoatevăzător, mai presus de fiinţă, dar, mai presus de toate, este Dumnezeu de sine stătător”. Dumnezeu nu poate fi însă cuprins în înţelesuri omeneşit. Îngerii sunt liberi, fireşte, şi îşi folosesc libertatea neîmpiedicat, adică împlinesc imediat ceea ce vor, pentru că nu au obstacole în această împlinire, neoprindu-i nici trupul şi nici o altă forţă contrară. Şi oamenii sunt de sine stătători, adică liberi, dar libertatea lor este trunchiată de faptul că nu pot împlini cu uşurinţă ceea ce doresc. Acest lucru este cauzat de atacul diavolului, de îngreuierea trupului şi de patimile în faţa cărora omul s-a supus prin propria sa voire. Tocmai de aceea voirea şi libertatea trebuie să Îi fie întărite de Dumnezeu. În Vechiul Testament este scris: dobândeşte har de le Domnul[7] (Pilde 8, 35). Iar Apostolul Pavel spune: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13).

Aceasta înseamnă că pogorârea Duhului Sfânt în inimile Apostolilor – ca şi lucrarea pe care El o săvârşeşte în inimle oamenilor – îşi are izvorul în propria voire a celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. În nici un caz Duhul Sfânt nu săvârşeşte această lucrare ca un slujitor. Trebuie însă ca oamenii să răspundă la lucrarea Duhului Sfânt prin propria lor voire, pentru că Dumnezeu ne le încalcă libertatea. Dar voia şi libertatea trebuie să fie întărite de Dumnezeu, pentru că, în stare de cădere, omul este o fiinţă subjugată care are libertatea limitată.

De menţionat este faptul că, atunci când vorbim despre pogorârea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii, prin aceasta nu înţelegem că pogorârea ar fi o întrupare a Duhului Sfânt, pentru că numai Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat. Pogorârea a însemnat arătarea în lume a Duhului Sfânt în ipostas. Prin această arătare i-a transformat pe ucenici şi i-a făcut din oameni muritori mădulare vii ale Trupului lui Hristos.

9. PREZENŢA SA CA O SUFLARE DE VÂNT CE VINE REPEDE

Prin Sfântul Botez omul devine membru al Bisericii şi mădular al Trupului lui Hristos. Apostolii au primit botezul în ziua Cincizecimii, deoarece, practic, atunci a fost ziua în care ei s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Aşadar, Hristos nu a fost un simplu învăţător, ci adevăratul Cap al ucenicilor Săi.

Hristos le-a spus ucenicilor imediat după Înviere: Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5). Duhul Sfânt i-a botezat pe ucenici în ceasul în care S-a pogorât asupra lor, iar întreaga casă unde se aflau aceştia în aşteptarea făgăduinţei Tatălui s-a umplut de Duh Sfânt şi s-a făcut cristelniţă duhovnicească (Sfântul Grigorie Palama). Prezenţa Duhului Sfânt în această casă a fost însoţită de un vuiet. Sfântul Evanghelist Luca scrie: Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Fapte 2, 2). Acest vânt care a venit repede a fost preînchipuit şi propovăduit de multe ori în Vechiul Testament. Este vuietul despre care mama Profetului Samuel a spus: „Domnul din înălţimea cerului va tuna”[8]. Acest vuiet a fost închipuit şi de vedenia Profetului Ilie, căruia Dumnezeu i s-a arătat sub forma unei adieri de vânt lin[9]. O asemenea preînchipuire a fost şi glasul cu care Hristos a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea[10], pentru că vocea Sa puternică propovăduia Duhul Sfânt, pe Care urmau să Îl primească toţi cei ce aveau să creadă în El. De asemenea, acelaşi înţeles l-a avut şi faptul că, după Înviere, Hristos a suflat asupra ucenicilor Săi, dându-le Duh Sfânt pentru ca să ierte păcatele.

Apariţia Duhului Sfânt ca o suflare de vânt ce vine repede simbolizează faptul că Duhul Sfânt le biruieşte pe toate, calcă peste zidurile celui viclean şi zdrobeşte orice aşezare şi orice întăritură a vrăjmaşului. În acelaşi timp, El îi smereşte pe cei mândri, îi înalţă pe cei smeriţi cu inima, le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le slobozeşte pe cele robite (Sfântul Grigorie Palama). Prin puterea Duhului Sfânt, omul poate să se facă mădular viu al Bisericii, să biruiască toate puterile vrăjmaşului şi să se izbăvească de moarte.

10. ÎNŢELESUL TEOLOGIC AL LIMBILOR DE FOC

Felul în care Duhul Sfânt S-a descoperit pe Sine în ziua Cincizecimii arată faptul că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt şi invers. Sfântul Evanghelist Luca, cel care a scris Faptele Apostolilor, spune: Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt (Fapte 2, 3-4).

Tâlcuind acest fragment, Sfântul Grigorie Palama face observaţii de o înaltă valoare teologică, pe care trebuie să le expunem aici, deoarece demonstrează faptul că Fiul şi Sfântul Duh sunt de o cinste şi o slavă.

În primul rând, Duhul Sfânt Şi-a făcut apariţia sub forma limbilor pentru a arăta că are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Cuvântul, fiindcă nimic nu este mai legat de cuvânt decât limba. Astfel, s-a vădit că Duhul Sfânt nu are o lucrare diferită de cea a lui Dumnezeu Cuvântul. În acelaşi timp, Duhul Sfânt a apărut în chip simţit, sub forma limbilor, pentru ca să arate că învăţătorul adevărului are nevoie de limbă cu har.

Limbile sub forma cărora S-a arătat Duhul Sfânt erau de foc, lucru care are o mare însemnătate. Focul vădeşte faptul că Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, deoarece Dumnezeu este foc mistuitor. Aşadar, Duhul Sfânt are aceeaşi fire şi aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul. În plus, limbile de foc arată chipul îndoit al felului în care lucrează propovăduirea Apostolilor, pentru că focul luminează, dar şi arde, în acelaşi fel în care învăţătura transmisă prin Hristos îi luminează pe cei care se supun şi îi blesteamă pe cei care nu cred. Desigur, focul în chipul căruia Şi-a făcut apariţia Duhul Sfânt nu era un foc zidit, ci unul nezidit. De aceea, Sfântul Evanghelist nu a spus limbi de foc, ci limbi ca de foc.

Limbile de foc s-au împărţit şi au şezut pe capetele Apostolilor. Acest lucru este important, pentru că vrea să arate că numai Hristos are întreaga putere şi întreaga energie sfântă, pentru că El este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Harul pe care îl primesc sfinţii nu este fiinţa, ci energia lui Dumnezeu, Care oferă fiecărui om diferite daruri. Nimeni altcineva nu are întregul har sfânt, decât numai Hristos, Care, după trup, are plinătatea harului sfânt.

Faptul că aceste limbi de foc au şezut pe capetele Apostolilor arată vrednicia lor împărătească, dar şi unimea harului. Limbile de foc nu erau o energie zidită, ci energia necreată a lui Dumnezeu, şi tocmai de aceea ele au şezut pe capetele Apostolilor ca semn al slavei împărăteşti. În acelaşi timp, chiar dacă harul – adică energia Duhului Sfânt – se desparte, el rămâne unit. Cu adevărat, harul Sfântului Duh este prezent şi lucrează „împărţindu-se nedespărţit şi rămânând întreg în împărţire, după chipul razelor soarelui”. Cu alte cuvinte, cu toţii primim raza soarelui, adică energia soarelui, dar ea nu este despărţită[11]. Atunci când omul se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine, cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, nu se împărtăşeşte numai cu o bucată din Trupul împărătesc, ci cu întreg Trupul lui Hristos. În timpul Sfintei Liturghii, preotul spune: „… se împarte Mielul lui Dumnezeu , Cel ce nu se desparte…”.

Prin urmare, energia Duhului Sfânt este aceeaşi cu energia Cuvântului şi cu energia Tatălui, adică cu energia Dumnezeului Treimic. Mântuirea omului înseamnă împărtăşirea din energiile necreate ale Sfintei Treimi.

11. ÎMBRĂCAREA UCENICILOR DE CĂTRE DUHUL SFÂNT

Atunci când a făgăduit ucenicilor că va trimite Duhul Sfânt, Hristos le-a dat acestora o poruncă limpede: voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Ucenicii au păzit această poruncă şi au stat cu toţii într-o casă din Ierusalim, în liniştea cugetului şi în rugăciune, aşteptând revărsarea darului Duhului Sfânt. De aceea, Sfântul Evanghelist Luca ne încredinţează: Şi erau în toată ziua în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 53).

În continuare, ar trebui să comentăm puţin propoziţia „până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”, deoarece are o însemnătate destul de mare. Hristos nu a spus pur şi simplu că ucenicii vor primi Duh Sfânt, ci că vor fi îmbrăcaţi ca într-o armură duhovnicească, pentru a putea lupta împotriva vrăjmaşului. Aşadar, nu este vorba numai despre o iluminare a minţii, ci despre transformarea întregii fiinţe. Nu va mai exista nici o părticică din trup şi nici o energie a sufletului care să nu fie acoperită de energia Duhului Sfânt.

Se ştie faptul că, prin Sfântul Botez – care este considerat o taină începătoare, deoarece prin el, ne facem mădulare ale Trupului lui Hristos şi intrăm în Biserică – ne îmbrăcăm în Hristos: câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27). În acelaşi timp, însă, după făgăduinţa lui Hristos, ne îmbrăcăm şi în Duh Sfânt. De altfel, acesta este şi scopul tainelor Botezului şi a Mirungerii, care sunt legate între ele.

Îmbrăcarea creştinului în Sfântul Duh nu este exterioară sau de suprafaţă, ci este una interioară, după exemplul unirii fierului cu focul. Atunci când este pus în foc, fierul se încinge în întregime, nu numai într-o mică parte din el. Astfel, cei care primesc Duhul Sfânt simt cum Acesta le umple inima, le luminează ochiul, le sfinţeşte auzul, le linişteşte gândurile şi izvorăşte cunoştinţă, umplând de înţelepciune şi de har întreaga lor fiinţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care aflându-se în faţa Sinedriului, a arătat mai întâi binecuvântarea pe care sufletul său a primit-o de la Duhul Sfânt, şi abia mai apoi a dezvăluit slava chipului său[12] (Macarie Hrisochefalul). Aşadar, energia Sfântului Duh sfinţeşte, iluminează şi dă strălucire întregii fiinţe a omului.

Biserica intonează un tropar uimitor: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune”. Toate harismele oferite membrilor Bisericii, ca de exemplu, vederea profetică, viaţa apostolică şi sfârşitul mucenicesc, sunt dăruite de Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că vederea proorocirilor nu este o scornire a gândirii sau a imaginaţiei acestora, viaţa  Apostolilor nu este o misiune creştină antropocentrică, iar mucenicia sfinţilor nu este o lucrare a unei voinţe puternice. Toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt.

Printre aceste harisme, în care se îmbracă cei care primesc darul Duhului Sfânt, se află şi viaţa sfinţitoare a acelor oameni care se luptă pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu, atât cât le este cu putinţă, şi pentru a trăi în curăţia sufletului şi a trupului, prin  căsătoria după legile creştineşti şi prin traiul în societate sau prin slujirea păstorească a lui Hristos, cu greutăţile ei, etc., toate aceasta fiind aşadar daruri ale Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt „lucrează întreaga alcătuire a Bisericii”, care este Trupul lui Hristos.

12. BEŢIA TREAZĂ

Imediat după revărsarea Duhului Sfânt asupra lor, Apostolii s-au umplut de bucurie multă. Pentru ei, aceasta era o experienţă nouă. Dacă până atunci ucenicii erau doar nişte oameni buni, din acel moment ei s-au făcut mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos.

Aşadar, după Pogorârea Duhului Sfânt, ei nu au mai fost simpli închinători la Hristos, ci au ajuns să fie în strânsă unire cu El. Cei care îi vedeau pe Apostoli, se mirau, iar unii spuneau cu ironie că sunt plini de must, adică s-au îmbătat cu vin nou. (Fapte 2, 13).

Venirea Duhului Sfânt în inima omului este numită de Sfinţii Părinţi „beţie trează” (Sfântul Dionisie Areopagitul). Sfântul Isaac Sirul spune că, în asemenea cazuri, toate simţurile omului se afundă într-o „beţie adâncă”. Această stare este numită beţie, pentru că însemnă o mare desfătare şi o bucurie fără margini, iar beţia aceasta este trează, pentru că, aflându-se în ea, omul nu îşi pierde nici simţurile, şi nici raţiunea. Atunci când omul este cuprins de Duh Sfânt, el rămâne liber sau, pentru a ne exprima mai bine, abia atunci dobândeşte adevărata libertate, care nu înseamnă posibilitatea de alegere, aşa cum spune filosofia etică, ci este reprezentată de voirea naturală şi de biruirea morţii. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: şi duhurile proorocilor se supun proorocilor (I Cor. 14, 32). Aceasta înseamnă că nu profetul se supune harismei, ci harisma se supune profetului, adică libertatea omului nu este desfiinţată, iar energiile intelectuale sau sufleteşti ale acestuia nu se suspendă.

Sfântul Nicodim Agioritul spune că există trei feluri de beţie. Prima este beţia produsă de vinul material, care este o stare ce duce la multe rele. A doua este beţia produsă de patimi. Despre aceasta din urmă vorbea Profetul Isaia atunci când spunea: Vai de mândria cununii beţivilor”[13] (Isaia 28, 1). În altă parte, referindu-se la Ierusalim, Isaia zicea: ia aminte, sărmană cetate, ameţită, dar nu de vin (Isaia 51, 21). A treia este beţia care vine de la Duhul Sfânt. De o asemenea beţie era cuprinsă mama lui Samuel atunci când se ruga cu multă râvnă în templu, iar mintea ei era atât de lipită de rugăciune, încât preotul Eli o credea beată şi a voit să o alunge. Dar ea a răspuns că nu este beată, ci îşi dezvăluie inima în faţa Domnului (cf. I Regi 1, 14-15).

Această din urmă beţie a fost trăită de Apostoli în timpul Cincizecimii. În acea zi, ei au luat Duh Sfânt, şi-au deschis inimile, L-au cunoscut mai bine pe Hristos şi s-au făcut mădulare ale Trupului Său. În ei au prins rădăcini un mare dor şi o dragoste nesfârşită pentru Hristos, iar aşa cum spun Sfinţii Părinţi, acestea au fost exprimate prin rugăciune.

13. PRIN DUHUL SFÂNT, ÎL CUNOAŞTEM PE HRISTOS ŞI AJUNGEM LA TATĂL

Aşa cum am mai spus, Cincizecimea este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Pentru ca neamul omenesc să se mântuiască, să reajungă în starea anterioară şi să urce chiar mai sus, acolo unde nu a reuşit să ajungă Adam, Dumnezeu L-a trimis în lume pe iubitul Său Fiu, Cel Unul-Născut. Hristos L-a slăvit pe Tatăl şi I-a dezvăluit existenţa, iar mai apoi, L-a trimis pe Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este transmis prin Fiul. Duhul Sfânt îi face pe oameni mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi iluminează pentru ca astfel să Îi poată cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul.

Prin urmare, deoarece Tatăl este Cel care Îi trimite pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, ordinea sfintei iconomii şi a mântuirii neamului omenesc este: Fiul şi Duhul Sfânt. În ceea ce priveşte îndumnezeirea omului, ordinea urmată este exact inversă, adică de la Duhul Sfânt, omul urcă la Fiul şi, prin Fiul, Îl cunoaşte pe Tatăl.

Descriind drumul omului către teognosie (cunoaşterea de Dumnezeu), Sfântul Vasile cel Mare spune că, atunci când primim darurile Duhului Sfânt, Îl întâlnim mai întâi pe Cel care este trimis, adică pe Duhul Sfânt, mai apoi Îl cunoaştem pe Cel care trimite, adică pe Fiul şi, în continuare, ne înălţăm dorirea la Cel care este izvorul şi cauza tuturor bunătăţilor, adică la Tatăl.

Această învăţătură este întâlnită la mulţi Părinţi ai Bisericii. Amintim în acest sens teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, care spune că, dacă Hristos este poarta, Duhul Sfânt este cheia porţii prin care intrăm în casa Tatălui.

Din această perspectivă, deosebit de grăitoare este următoarea rugăciune adresată Duhului Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Această rugăciune exprimă ordinea cunoaşterii lui Dumnezeu pe care am amintit-o mai sus. Prin Duhul Sfânt, inima omului se curăţă pentru ca, astfel, să-L cunoască pe Hristos şi să urce la Tatăl.

Fără îndoială, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, lucrarea Dumnezeului Treimic este unică, dar aceasta nu înseamnă că Persoanele sunt desfiinţate, deoarece harul sfânt lucrează prin Persoane, iar în teologia ortodoxă vorbim despre Har enipostaziat şi Lucrare enipostaziată. Acest lucru se observă şi în timpul Sfintei Liturghii. Întreaga rugăciune a jertfei este adresată Tatălui pentru ca Acesta să Îl trimită pe Duhul Sfânt, Care va transforma pâinea şi vinul în Trupul şi în Sângele lui Hristos. Cu adevărat, Duhul Sfânt transformă darurile în Trupul şi Sângele lui Hristos, iar noi ne împărtăşim cu cinstitele Taine şi devenim sălaş al Dumnezeului Treimic.

14. ENERGIILE DUHULUI SFÂNT ŞI HARISMELE PE CARE LE DĂ MEMBRILOR BISERICII

Sfinţii Părinţi învaţă că, deşi Duhul Sfânt lucrează asupra tuturor oamenilor şi în întreaga zidire, oamenii sunt părtaşi ai energiilor dumnezeieşti în funcţie de receptibilitatea fiecăruia în parte. Pentru ca omul să primească multe daruri ale Sfântului Duh, trebuie ca el să aibă unorgan receptor corespunzător.

Referindu-se la această temă, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sfinţii nu au dobândit diferitele harisme pe care le au prin puterea lor firească, ci prin puterea sfântă. Cu alte cuvinte, toate harismele sunt date de la Duhul Sfânt şi sunt dăruite în funcţie de capacitatea omului de a le primi. Sfinţii nu primesc darul înţelepciunii fără să existe în ei gândul care să poată primi această înţelepciune, nici cunoştinţă fără ca, în mintea lor, să se afle puterea raţiunii, nici credinţă fără aplecarea minţii şi a raţiunii către ceea ce va fi, şi nici harul vindecării fără iubirea firească de oameni. Aceasta înseamnă că sfinţii primesc darul teologiei, al cunoştinţei şi al vindecării numai dacă, în interiorul lor, există un organ care să fie capabil să le recepteze.

Lucrul acesta nu este valabil numai în cazul harismelor teologiei, ci şi în cazul tuturor celorlalte daruri. Darurile se numesc harismata[14] (harisme) pentru că sunt dăruite[15] de Dumnezeu, însă numai în funcţie de starea duhovnicească a omului. Sfântul Maxim mai notează încă o dată că energia Duhului Sfânt este primită de credincioşi după credinţa şi după starea sufletului fiecăruia dintre ei.

După ce tâlcuieşte canoanele tuturor praznicelor împărăteşti, Sfântul Nicodim Aghioritul face unele extensii existenţialiste, punând accentul asupra felului în care creştinul se poate învrednici să trăiască în viaţa sa personală fiecare dintre aceste sărbători. În mod obişnuit, el foloseşte exprimarea: „cum şi în ce fel”. Consider că aceste cuvinte sunt foarte importante, deoarece, prin ele, propovăduirea Bisericii coboară de la nivel abstract la nivel concret. Era nevoie de o asemenea abordare, pentru că, de multe ori, chestiunile teologice sunt desprinse de realitate şi nu ne mai ating sufletele. Abordarea abstractă a teologiei nu este ortodoxă. Atunci când citim predicile Sfinţilor Părinţi, constatăm că şi aceştia analizează faptele tot din perspectiva lui „cum şi în ce fel”.

La sfârşitul tâlcuirii canoanelor Cincizecimii, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că şi noi trebuie să dobândim Duh Sfânt în inima noastră, în chip simţit. Folosind exemplul Apostolilor care, supunându-se poruncii lui Hristos, s-au întors la Ierusalim şi au stat acolo fără încetare, până când au primit Duh Sfânt, el spune că aceasta este modalitatea prin care putem să ne facem părtaşi ai lucrării Duhului Sfânt. Va trebui, aşadar, să ne îndepărtăm de toate lucrurile lumeşti, iar atunci când gândul nostru se va întoarce în inimă, ca într-un templu, să ne rugăm încontinuu, după cuvântul rugaţi-vă neîncetat al Sfântului Apostol Pavel (I Tesal. 5, 17). Va trebui ca, prin şederea permanentă în templu, adică prin păstrarea gândului curat, să ne ridicăm deasupra celor pământeşti, adică a plăcerilor, a iubirii de arginţi, a ambiţiei şi a oricărei alte patimi. Numai astfel inima va fi izbăvită de patimi, iar sufletul va dobândi pacea, pentru că se va lepăda de gândurile viclene, de hulă şi de desfrânare. Sfântul Vasile cel Mare spune că nu este cu putinţă să ne facem vase ale harului sfânt dacă nu scoatem din sufletul nostru toate patimile răutăţii. „Să nu mai curgă aşadar cele vechi pentru ca să încapă cele noi”.

Sfântul Diadoh al Foticeei învaţă că, prin Sfântul Botez, am luat în inima noastră Duh Sfânt şi ne-am făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Însă din pricina patimilor, chiar dacă nu s-a pierdut în întregime, acest har a fost înăbuşit. De aceea, este nevoie să scoatem afară cenuşa patimilor şi să punem înăuntru, ca lemne de foc, lucrarea poruncilor. Dar, pentru ca lemnele să se aprindă de la scânteia harului sfânt, trebuie să suflăm cu putere prin întoarcerea minţii în inimă şi prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Această rugăciune se numeşte „sfânta rugăciune a minţii”.

Sfântul Diadoh al Foticeei mai spune că, atunci când, o dată cu trecerea timpului, această rugăciune prinde rădăcini în inima omului, o curăţă pe aceasta de patimi şi, aflând scânteia harului sfânt, face să crească în ea foc străin şi minunat, care arde atacurile gândurilor viclene, îndulceşte inima şi tot interiorul omului şi luminează gândul. Sfântul Grigorie Palama spune la rândul său că cel care îşi coboară gândul în inimă şi, prin aceasta, îl înalţă la Dumnezeu, este supus schimbării celei bune.

Cu adevărat, atunci când omul se face vas primitor, în inima sa se aprinde focul harului, prin lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „în inima reînviată” are loc o adevărată „aprindere a Duhului”. El mai spune că focul care luminează inimile şi distruge spinii şi buruienile este acelaşi foc care a lucrat şi asupra Apostolilor şi i-a făcut să vorbească cu limbi de foc, sau care l-a umplut de strălucire pe Apostolul Pavel şi a încălzit inimile lui Cleopa şi a celor asemenea cu el. Acest foc este izgonitor al demonilor, dar şi putere de înviere, energie a nemuririi, iluminarea sufletelor sfinte şi unirea puterilor raţionale.

Prin urmare, Cincizecimea a avut loc în istorie o singură dată, dar în viaţa sfinţilor, ea are loc în mod repetat. Atunci când oamenii îndumnezeiţi ajung la un anumit stadiu al vieţii duhovniceşti, ei participă la Cincizecime şi se fac apostoli ai lui Iisus Hristos. Cincizecimea este punctul culminant al slăvirii lui Dumnezeu şi al îndumnezeirii. Fiecare om poate merge pe drumul urmat de Apostoli, pentru că fiecare dintre noi se poete învrednici de aceeaşi vedere de Dumnezeu şi de împărtăşirea din harul Cincizecimii.

***

Nu ne-am propous să analizăm toate aspectele referitoare la Persoana Duhului Sfânt şi la energiile Sale. Desigur, multe dintre aceste aspecte sunt foarte interesante, dar ceea ce s-a încercat aici a fost arătarea faptului că hristologia nu poate fi separată de pnevmatologie, după cum nici pnevmatologia nu poate fi separată de hristologie. În paginile anterioare am subliniat mai ales faptele hristologice ale praznicului Cincizecimii care sunt în strânsă legătură cu Duhul Sfânt.

Sfântul Apostol Pavel spune limpede: câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 14). Nu toţi oamenii care au fost creaţi de Dumnezeu sunt copiii Lui, ci numai aceia care sunt îndrumaţi de Duhul Sfânt. Înfierea este legată de rugăciunea interioară a minţii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rom. 8, 15). Duhul lui Dumnezeu care se află în inima omului mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 16). Cu alte cuvinte, este fiu al lui Dumnezeu numai cel ce Îl are în el pe Duhul Sfânt, Care mărturiseşte şi adevereşte că acela este copil al lui Dumnezeu. Existenţa Duhului Sfânt în suflet  este confirmată de rugăciunea interioară a inimii, care se rosteşte cu umilinţă.

Omul care nu Îl are pe Duhul Sfânt nu aparţine lui Hristos, ceea ce înseamnă că nu este mădular viu al Trupului lui Hristos. Chiar dacă omul s-a botezat cândva, harul de la Botez este nelucrător, iar el este un membru mort al Bisericii. Acest lucru este spus de Sfântul Apostol Pavel în cuvinte revelatoare: dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9). Nimeni nu aparţine lui Hristos dacă nu Îl are pe Duhul Sfânt, aşa cum am arătat mai înainte. Din contră, dacă omul are înlăuntrul său Duh Sfânt, el este mădular adevărat al Trupului lui Hristos, pentru că nu sunteţi în carne, ci în Duh (Rom. 8, 8-9). De aici, putem să ne dăm seama cât de strânsă este legătura dintre hristologie şi pnevmatologie.

 Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul a fost ca oamenii să ia Duh Sfânt şi să se facă mădulare ale Trupului lui Hristos şi sălaş al Dumnezeului Treimic. Tocmai de aceea finalitatea vieţii duhovniceşti este împărtăşirea din Duh Sfânt, prin Care ne facem mădulare vii ale Bisericii, adică ale Trupului lui Hristos, şi suntem în comuniune cu Dumnezeul Treimic.

Hristologia care nu are ca rezultat împărtăşirea din Sfântul Duh, prin Trup adevărat a lui Hristos, este pur teoretică şi fără vreun folos. Analiza hristologiei este necesară pentru a nu fi denaturat modul de tămăduire a sufletului omului şi pentru ca noi să înţelegem clar care este drumul curăţirii, al iluminării şi al îndumnezeirii. Atunci când hristologia nu duce la împărtăşirea personală din sfinţenie, ea este inutilă.

Între aceste cordonate s-au încadrat şi analizele anterioare. Trebuie să înţelegem că este o binecuvântare şi o mare cinste faptul că aparţinem Bisericii Ortodoxe, pentru că astfel, avem posibilitatea de a ne împărtăşi din Duhul Sfânt şi de a ne face închinători pământeni ai Sfintei Treimi. Este însă nevoie să ne ridicăm la înălţimea acestei mari binecuvântări.

Octombrie 1994

Sursa: „PREDICI LA MARILE SĂRBĂTORI” – Arhim. Hierotheos Vlachos; Editura Egumeniţa, Galaţi 2004

 


[1] În limba greacă: theologia (θεολογια). Cuvântul teologie provine din Theos (Dumnezeu) şi logos (cuvânt, învăţătură).

[2] În limba greacă: παρακλητος

[3] În limba greacă: παρακαλειν

[4] În Biblia grecească, în acest loc se foloseşte cuvântul paraklitos, care în mod obişnuit este tradus în limba română prin Mângâietor. Aşadar, traducerea literală a textului grecesc ar fi „avem Mângâietor către Tatăl”. Varianta „avem mijlocitor către Tatăl”, aşa cum apare ea în Biblia românească, este cea corectă din punct de vedere semantic, dar acolo unde se foloseşte cuvântul mijlocitor trebuie să înţelegem că este vorba de fapt despre Mângâietor.

[5] I Ioan 2, 1.

[6] Aici se face o paralelă între diferenţa dintre darurile pe care le au oamenii şi diferenţa firească dintre mădularele aceluiaşi trup, având în vedere faptul că oamenii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Vezi I Cor. 12.

[7] În Septuaginta: “dobândeşte voie de la Domnul”.

[8] I Regi 2, 10

[9] III Regi 19, 11-12.

[10] Ioan 7, 37

[11] Unimea harului rezultă din faptul că, prin despărţirea lui sub forma limbilor de foc şi prin şederea deasupra capetelor Apostolilor, Dumnezeu le-a dat fiecăruia dintre ei harisme diferite, prin care aceştia au ajuns să se completeze reciproc, precum piesele într-un mecanism, formând împreună o unitate, adică Trupul lui Hristos, care este Biserica.

[12] În sensul că, primind iluminarea de la Duhul Sfânt, Arhidiaconul Ştefan L-a slăvit mai întâi pe Dumnezeu, ca expresie a recunoştinţei, a smereniei şi a recunoaşterii, iar acest lucru a fost semn de necontestat al faptului că şi el primise cu adevărat darul Duhului Sfânt.

[13] În Septuaginta: „Vai de beţivii fără vin”.

[14] În limba greacă: χαρισματα

[15] Corespondentul grecesc al verbului a dărui este harizo (χαριζω), de aici provenind şi cuvântul harismă, care, prin urmare, înseamnă dar.

Advertisements

P.S. Longhin de Bănceni: Mesaj de durere pentru poporul meu ortodox – Poporul lui Dumnezeu

— preluare de pe “Pelerin ortodox” / “Atitudini” —

http://acvila30.ro/p-s-longhin-de-banceni-mesaj-de-durere-pentru-poporul-meu-ortodox-poporul-lui-dumnezeu/

Sursa originală: http://www.atitudini.com/2016/06/p-s-longhin-de-banceni-mesaj-de-durere-pentru-poporul-meu-ortodox-poporul-lui-dumnezeu/

20160210_092517_1.1

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl, și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toți.

Te îmbrățișez întru Hristos, iubită Românie, preacuvioși, preacucernici părinți, preacuvioase maici și iubit popor ortodox, în aceste vremuri „ale durerii” și „ale zdrobirii sufletești” atât de tulburătoare pentru Sfânta noastră Ortodoxie. Mai întâi de toate aș vrea să mulțumesc tuturor celor ce mai doresc să facă ceva pentru Sfânta noastră Credință Ortodoxă singura mântuitoare, pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos, una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Aceasta este Biserica, ce nici porțile iadului nu o vor sfărâma și al cărei cap este Domnul nostru Iisus Hristos. Alte biserici nu mai recunoaștem, pentru că sunt rupturi și erezii, grupări drăcești, care de-a lungul vremurilor au luptat și luptă împotriva adevăratei credințe și împotriva lui Dumnezeu, ca să atragă cât mai mult popor spre pierzare și spre iad.

Dragi ortodocși, dacă vom pierde curăția Sfintei Ortodoxii, noi îl vom pierde pe Sfântul Duh, care este în Biserica noastră, iar asta înseamnă că vom pieri.

De la începutul veacurilor au fost lupte și loviri contra Bisericii adevărate a lui Hristos. De mii de ani s-au străduit să dărâme Biserica Lui, dar a rămas nevătămată, pentru că Hristos a fost, este și va fi Conducătorul Ei, având oameni Sfinți ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care au stat de strajă și au păstrat Dogmele, Canoanele și Sfânta Tradiție a credinței noastre ortodoxe. Însă astăzi stăm în fața unui mare pericol de a deveni vânzători și trădători de Dumnezeu și Adevăr. De aceea vă spunem cu durere în suflet, că a venit vremea mărturisirii de a apăra Sfântul Adevăr a scumpei noastre Ortodoxii.

Știm că Biserica lui Hristos a fost întemeiată în ziua Cincizecimii și de atunci până astăzi este condusă de Duhul Sfânt. Ceea ce este de mirare, este că în aceeași perioadă a Cincizecimii Întâistătătorii Bisericii, plecați acum în Creta, doresc să „dez-întemeieze” Adevărul lui Hristos și să-i dea chipul lumii acesteia, adică să o „dez-bisericească”. Ei apoi doresc să „îmblânzească și să domesticească” Evanghelia lui Hristos, „dată sfinților o dată pentru totdeauna”. (Iuda 1,3) Acum, în aceste vremuri, noi ca oameni vrem să devenim conducătorii acestei Biserici. Nu s-a pomenit niciodată ca un singur ierarh al Bisericii Ortodoxe să ia hotărârea pentru întreaga Biserică cu un singur vot și dacă totuși acest Sinod se numește Panortodox, atunci unde este deplinătatea Bisericii?

În primul rând considerăm că denumirea de Sinod Panortodox este neortodoxă, eretică, deoarece Panortodox înseamnă a tot ce este ortodox. De asemenea, Sinodul nu poate fi numit Panortodox, deoarece cele mai multe Biserici nu sunt de acord și nu iau parte la acest Sinod înșelător. Cum se poate numi un Sinod Panortodox fără deplinătatea întregii Biserici? Întrucât nu toți arhiereii sunt invitați să participe, ci doar câțiva desemnați. Cum poate un Întâistătător să convoace un Sinod în numele Episcopatului și să ia decizia fără participarea și acordul arhiereilor? În Biserica Ortodoxă toți episcopii sunt egali. Conform acestui așa-zis regulament, patriarhii sunt mai mari decât ceilalți episcopi, devenind papi și cardinali catolici. Primejdia foarte mare în această situație este catolicizarea, alunecarea spre papalitate a Bisericii Ortodoxe și de a îmbrățișa orice erezie. Se încalcă condițiile fundamentale ale unui Sinod și anume libertatea de a participa la el, pentru că nu votează toți arhiereii din Sinod, ci doar bisericile autocefale prin Întâistătătorii lor, ceea ce contravine eclesiologiei ortodoxe și dreptului Canonic Ortodox.

Din câte știm nu ar fi fost nicio urgență de a convoca un Sinod în Biserica Ortodoxă, neavând probleme urgente, pentru că ne bazăm pe cele șapte Sinoade Ecumenice. Acest Sinod al fărădelegii, viclean și tâlhăresc se adună doar pentru erezia ecumenismului, de a distruge Sfânta noastră Ortodoxie, Dogmele, Canoanele și Tradiția ei, și a tuturor Sfinților Părinți care au mărturisit chiar cu prețul vieții lor curăția Credinței Ortodoxe.

Nu ar trebui nimeni să ne convingă că tot ce se face acum este bun pentru vremurile și modernismul lumii de astăzi, căci noi avem Canoanele, Dogmele și Învățăturile Sfinților Părinți ai Bisericii noastre dreptmăritoare. Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să rămânem statornici, să nu ne vindem și să nu trădăm Ortodoxia.

Acum când se desfășoară așa numitul Sinod Panortodox, care l-au lucrat în ascuns cu minciuni și viclenii spre a aduce această amăgire peste toată lumea ortodoxă, credem că stăpânul acestui Sinod este tatăl minciunii, diavolul, pentru aceasta nu îl vom recunoaște, ci vom rămâne statornici în Sfânta noastră Biserică Dreptmăritoare, în învățătura sănătoasă și credința ce a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna. (Iuda 1,3)

Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemă! (Galateni 1,8).

Noi recunoaștem o singură Credință Ortodoxă mântuitoare, și tot ce s-a rupt din ea sunt erezii. Acest Sinod și ecumenismul este o capcană pentru ortodocși. Nu putem spune că acestea sunt vremurile de pe urmă dar sunt unele semne care ne arată pericolul în care putem cădeadacă nu vom lua în considerație profețiile și învățăturile Sfinților Părinți.

Sfântul Cucșa al Odesei (1875-1964) a făcut următoarea profeție „Nu peste mult timp va avea loc Sinodul Ecumenic numit „SFÂNT”. Acest sinod va fi cel de-al optulea, fiind o adunătură de necredincioși. În cadrul lui toate credințele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria anulată, călugărilor și episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoților, să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptăm aceste schimbări.

Sfântul Efrem Sirul spune: „Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieștile Scripturi! Vai de câți murdăresc Sfânta Credință cu eresuri sau încheie vreo înțelegere cu ereticii”

Sfântul Paisie de la Neamț (1794): „Oare ereticii sunt râmlenii (romano-catolicii) cu al lor papă? Bine știu că vei zice că sunt eretici. Și de vreme ce sunt eretici, precum și cu adevărat sunt, atunci Sfânta noastră Biserică îi afurisește pe dânșii. Și pe care Sfânta Biserică îi afurisește, și eu, împreună cu Biserica, fiul ei fiind, îi afurisesc.”

Sfântul Ioan de Kronstadt (1908): „Care dintre ortodocși nu ar dori unirea cu toți catolicii sau luteranii și să fie una cu ei în Hristos, o singură Biserică, o singură obște a celor credincioși! Care însă din aceste zise biserici, mai ales dintre întâistătătorii numiți papi, patriarhi, mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi, xiondzi sau pateri se va învoi să se lepede de rătăcirile sale? Niciunul. Iar noi nu putem să ne învoim la învățătura lor eretică fără să aducem vătămare mântuirii sufletului nostru. Oare se pot uni cele de ne unit – minciuna cu adevărul?”

Preacuvioșiile voastre, preacucernici părinți, cuvioase măicuțe, vă rog și vă îndemn: să păstrați în curăție adevărata Credință Ortodoxă cu tot ceea ce am primit de la Mântuitorul Hristos prin Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți și cele șapte Sinoade Ecumenice netrădând adevărul, chiar dacă va trebui să suferim mult, ori va trebui să plătim chiar cu prețul vieții noastre. Nu avem de pierdut ci numai de câștigat dacă vom rămâne credincioși Domnului până la sfârșit.

Iubită țara noastră, România, deoarece am fost despărțiți unii de alții trupește, sufletește rămânem legați unii de alții. Așa v-am cunoscut, țară creștină Ortodoxă și așa să rămâneți, cei care ați fost botezați în cristelniță Ortodoxă, mângâiați și legănați în leagănul Ortodoxiei și pe un pământ sfânt unde au suferit atâția martiri și sfinți din toate veacurile și mai ales în anii grei de ateism și comunism. Unde au suferit mii de martiri în chin, bătăi, închisori și mucenicie, omorându-le trupurile, dar nu au putut să le omoare credința și sufletele lor. Privind la sfârșitul lor de viețuire le vom urma credința.

Aceasta este durerea mărturisirii noastre din vremea de astăzi, pe care dorim să ne-o asculte Întâistătătorii noștri nu ca o răzbunare și o schismă în Biserica Noastră, ci pentru că vrem să ne păstrăm una singură mântuitoare, credința Ortodoxă. Amin.

Episcopul Longhin- Mănăstirea Bănceni.

Sursa: atitudini.com

14 IUNIE: POMENIREA CUVIOSULUI IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE – BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/biserica-ortodoxa-ca-cincizecime-continua/

CUVÂNT AL PREACUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRU

IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE:

BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ[1]

“Cine este Dumnezeul-Om Iisus Hristos? Cine este în El Dumnezeul şi cine omul? Cum se cunoaşte Dumnezeul în Dumnezeul-Om şi cum omul? Ce ne-a dăruit nouă oamenilor Dumnezeul în Dumnezeul-Om? Toate acestea ni le învederează Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”. Ne descoperă adică tot adevărul despre El, despre Dumnezeu în El şi despre om şi despre ceea ce ne-a dăruit nouă prin toate acestea. De asemenea, aceasta depăşeşte infinit orice au văzut vreodată ochii oamenilor şi urechile lor au auzit şi inima lor a simţit vreodată[2].

Prin viaţa Sa trupească pe pământ Dumnezeul-Om a întemeiat Trupul Său dumnezeiesc-omenesc, Biserica, şi prin aceasta pregăteşte lumea pământească pentru venirea, viaţa şi activitatea Sfântului Duh în Trupul Bisericii, ca suflet al Acestui Trup. În ziua Cincizecimii Sfântul Duh a coborât din cer în trupul dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi a rămas pentru totdeauna în acesta ca suflet făcător de viaţă al lui. Acest trup dumnezeiesc-omenesc văzut al Bisericii îl constituie Sfinţii Apostoli cu credinţa lor în Dumnezeul-Om Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit. Şi pogorârea şi întreaga lucrare a Sfântului Duh în trupul dumnezeiesc al Bisericii vine de la Dumnezeul-Om şi din pricina Dumnezeului-Om[3]. Orice în iconomia dumnezeiesc-omenească a mântuirii a venit de la Persoana dumnezeiesc-omenească a Domnului nostru Iisus Hristos. În sfârşit, toate se rezumă şi există în categoria dumnezeiesc-omenescului, chiar şi lucrarea Sfântului Duh. Orice energie a Sa în lume este nedespărţită de eroismul dumnezeiesc-omenesc al Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Cincizecimea cu toate veşnicele daruri ale Dumnezeirii Treimice şi ale acestui Sfânt Duh întemeiază Biserica Sfinţilor Apostoli, adică a Sfintei Credinţe Apostolice, a Sfintei Predanii Apostolice, a Sfintei Ierarhii Apostolice şi chiar orice lucrare apostolică care este dumnezeiesc-omenească.

Sfânta zi duhovnicească care a început cu Sfânta Cincizecime continuă neîntrerupt în Biserica Ortodoxă cu o nespusă desăvârşire a tuturor darurilor celor dumnezeieşti şi a puterilor celor de viaţă făcătoare[4]. Orice lucru în Biserică există în Duhul Sfânt şi de la El şi ceea ce este foarte mic şi ceea ce este covârşitor de mare. Când preotul tămâind în Biserică Îl roagă pe Domnul Iisus Hristos să trimită harul Sfântului Duh, dar şi când negrăita minune a lui Dumnezeu – Sfânta Cincizecime – se repetă înaintea hirotoniei episcopului şi dă întreaga plinătate a harului, prin aceasta se mărturiseşte învederat că întreaga viaţă a Bisericii fiinţează prin Sfântul Duh.

Nu există îndoială că Domnul Iisus Hristos este în Biserică prin Sfântul Duh şi că Biserica există în Domnul Iisus Hristos prin Sfântul Duh. Domnul este Capul şi trupul ei, iar Sfântul Duh este sufletul Bisericii[5]. Încă de la începutul iconomiei dumnezeieşti-omeneşti a mântuirii Sfântul Duh s-a legat cu temelia trupului lui Hristos, „a Cuvântului care a zidit trupul”[6].

În realitate, fiecare Sfântă Taină şi toate dumnezeieştile virtuţi sunt o sfântă-înduhovnicire (pnevmatizare). Prin ele, Duhul Sfânt vine la noi şi înlăuntrul nostru. El coboară esenţial[7] ceea ce înseamnă cu adevărat şi fiinţial cu toate însemnatele Lui energii dumnezeieşti. Aceasta este bogăţia Dumnezeirii. Aceasta este plinătatea harului[8]. Aceasta este harul şi viaţa fiecărei fiinţe[9]. Este Evanghelie testamentară şi veşnică. Prin Sfântul Duh, Domnul nostru Iisus Hristos locuieşte întru noi şi noi întru El. Doar El mărturiseşte prezenţa Sfântului Duh în noi. Prin Sfântul Duh noi trăim în Hristos şi El în noi. Desigur, aceasta o cunoaştem „din Duhul pe care ni L-a dat”[10].

Într-un cuvânt, întreaga viaţă a Bisericii cu toate nenumăratele ei realităţi dumnezeiesc-omeneşti este călăuzită şi însoţită de către Duhul Sfânt, care întotdeauna este Duhul Dumnezeului-Om Hristos[11]. De aceea s-a scris în Sfânta Evanghelie „iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui”[12].

Marele Vasilie, cel iniţiat heruvimic în taina dumnezeiesc-omenească a Bisericii, ca în cea mai iubită a-tot-taină a lui Dumnezeu, propovăduieşte mesajul cel atotadevărat şi îmbucurător că „Duhul Sfânt zideşte (ca un arhitect) Biserica lui Dumnezeu”[13]“.

(Traducere Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea Episcopului Atanasie Jevtici, „Viaţa Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părinte Iustin Popovici”, Ed. Nekt. Panagopoulos, Atena, 2001, pp. 155-158)

[1] Fragment din volumul al III-lea al Dogmaticii Părintelui Iustin.[2] Vezi In. 15:26; 16:13; I Cor. 2: 4 -16; Efes. 3:5.[3] Vezi In. 16: 7-13; 15:26; 14: 26.[4] Vezi Fapt. 10: 44-48; 11: 15-16; 15: 8-9; 19,6.

[5] Vezi I Cor. 12: 1-28.

[6] Octoih, gl. I, cântarea a III-a a Canonului Preasfintei Treimi de la Miezonoptică.

[7] Penticostar

[8] Efes. 5: 25-27.

[9] Penticostar.

[10] I In. 3:24.

[11] Gal. 4:6.

[12] Rom. 8:9.

[13] Isaia cap. 3 gr + 30 coloana 289 D.

 

 

CITIŢI ŞI: 

http://acvila30.ro/2011/04/24/ultimul-cuvant-al-parintelui-iustin-popovici-la-ultimul-pasti-pe-acest-pamant/
http://acvila30.ro/2011/04/10/omilie-la-duminica-a-v-a-din-post-„doamne-mai-inainte-de-sfarsit-pana-ce-nu-pier-mantuieste-ma”/  

http://acvila30.ro/2011/04/02/scara-raiului-omilie-la-duminica-sf-ioan-scararul/
http://acvila30.ro/2011/04/02/sfanta-maria-egipteanca-pocainta-care-preschimba-iadul-in-rai/
http://acvila30.ro/2010/11/21/protopresbiter-theodor-zisis-sustinere-a-clericilor-prigoniti-din-biserica-serbiei-episcopul-artemie-si-arhimandritul-simeon/
http://acvila30.ro/2010/09/25/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-ii/
http://acvila30.ro/2010/09/24/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-i/
http://acvila30.ro/2010/06/07/4077/
http://acvila30.ro/2010/05/09/secvente-video-de-la-canonizarea-cuviosilor-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/03/imagini-video-cu-sfantul-iustin-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/04/popor-credincios-lupta-te-pentru-credinta-ta/
http://acvila30.ro/2010/05/03/video-de-la-proclamarea-canonizarii-cuviosilor-parinti-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/01/asezarea-in-randul-sfintilor-a-cuviosului-iustin-popovici-si-a-egumenului-simeon/

Scrisoare deschisă către Înaltpreasfințitul Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

— preluare de pe ortodoxos.ro —

http://ortodoxos.ro/2016/06/10/scrisoare-varsanufie-arhiepiscop/

 

Preasfințite Părinte, cu îngrijorare şi cu durere în suflet am aflat de textele care urmează să fie adoptate de către Sinodul Panortodox care este programat a se întruni în Creta în data de 16-27 iunie 2016. Acestea conțin expresii neortodoxe precum “restabilirea unităţii creştine”, “lumea creştină” şi “căutarea unităţii creştine”. După cum prea bine ştim şi mărturisim în Crezul–Simbolul de credință, Biserica este Una, Apostoleasca şi Sobornicească; nu există mai multe Biserici nici măcar două. Prin urmare, aceste hotărâri care sunt planificate a se adopta la adunarea din Creta (numită Sinod Panortodox) nu sunt în conformitate cu credința lăsată nouă de Mântuitorul Iisus Hristos. Se dorește recunoașterea altor confesiuni creștine ca fiind Biserica aducându-se astfel hula la adresa Mântuitorului Iisus Hristos şi a Bisericii Lui.

Vă adresăm această scrisoare, cerându-vă ca, în calitatea pe care o aveți de Arhipăstor, să ne reprezentaţi corect şi să nu ne trădați, luând atitudine împotriva acestor erezii precum cu înfricoşătoare jurăminte ați făgăduit a face, în cadrul slujbei de hirotonire întru Episcop urmaș făcându-vă „Păstorului Celui Bun care își pune viața pentru oile Sale” (Ioan 10,11).

Oare ce vremuri trăim dacă este nevoie ca mirenii, oamenii simpli în calitate de mădulare ale Bisericii să spună episcopului cum să se comporte ca episcop, să urmeze linia Sfinților Părinţi si să păstreze Ortodoxia curată a Bisericii noastre? Precum zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur într-un caz similar, însăşi oile devin străjeri ai turmei, când arhipăstorii şi păstorii nu priveghează. Acel episcop sau acel preot care îşi închide gura şi nu protestează pentru cele ce se întâmplă în Biserică, acela este împreună cu ateii şi îi ajută. De aceea spune Sfântul Grigorie Palama: a tăcea episcopul în astfel de zile este o crimă faţă de Biserică, tăcerea episcopului este ateism. Cu alte cuvinte, orice preot, orice rasofor, orice episcop, care nu mustră, nu este întru nimic diferit de ateu.

Trebuie să ne facem datoria – a spus-o Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). A spus-o Apostolul Pavel că „cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12).

Iată ce spune Sfântul Teodor Studitul :

Atunci când Credința e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: “Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa? … Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut şi dezinteresat?”

Sinodul nu este aceasta: să se întrunească simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să se întrunească în numele Domnului, spre pace şi spre păzirea canoanelor… şi nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpânirea de a încălca canoanele, fără numai să le aplice şi să se alăture celor predanisite, şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea noastră… Sf. Ioan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.”

Avem poruncă de la însuși Apostolul Pavel că, atunci când cineva învaţă ori ne silește să facem orice alt lucru decât am primit şi decât este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, acela urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfinţit. Nici un sfânt nu a încălcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, dacă ar fi călcat-o.” “Şi chiar dacă am fi păcătoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mădulare ale Bisericii Universale, îndepărtându-ne de orice erezie şi urmând oricărui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Şi nu numai acestora, ci şi hotărârilor pe care le-au luat şi le-au propovăduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desăvârşit, ci pe jumătate, cel care crede că are dreapta credinţă, dar nu se alătură dumnezeieştilor Canoane.” (Migne, PG Epistola II.81)

De mii de ori sărac cu Hristos, decât milionar cu diavolul! De mii de ori diacon, de mii de ori călugăr cu Hristos, decât episcop sau patriarh care încalcă Dumnezeieştile şi Sfintele Canoane! De mii de ori exilat în beciuri, decât un ticălos rasofor predicând minciuna!” ne spune Episopul Augustin Kandiotul.

Vă rugăm să nu deznădăjduiţi şi să nu vă clătinaţi în credinţă din cauza acestui întreg scenariu de înşelare care se joacă în jurul nostru şi să rămâneţi în Adevăr, să vă deziceţi de acele texte neortodoxe și să mărturisiţi pe Hristos în public așa cum Mitropoliții Greci, Ciprioți, Georgieni şi Bulgari au făcut-o cu câteva luni în urma neputând păstra tăcerea. Cum este posibil ca Adevărul să fie votat? De când Adevărul este supus votului unei minorități care se vrea reprezentantă a pliromei Bisericii, în loc să fie continuitatea și confirmarea învățăturii Sfintei Scripturi, a Sinoadelor și a Sfinților Părinți? Cum este posibil ca episcopii și Bisericile Locale care s-ar opune unor texte să nu fie luate în considerare pentru că sunt minoritari?

În primul rând ar trebui să se schimbe din temelie statutul de organizare a acestui Sinod, care este anti-Sinodal. Cum este posibil să se forțeze mâna unor Biserici Locale pentru a accepta neacceptabilul și anume a celei fără de rezultate prezentă în dialog ecumenic și în organizațiile eterodoxe (CMB, etc)? Care este rostul prezenței observatorilor eterodocși, fie și la început și la sfârșitul acestui Sinod?

Ştiţi prea bine că adunarea despre care pomenim mai sus nu este nicidecum un Sinod Ortodox precum cele din trecut unde au participat Sfinții Părinţi. Acolo hotărârile au fost luate împreună cu toţi episcopii care au reprezentat pe toţi ortodocşii. Acum acest aşa-zis sinod încearcă să se substituie Sfintelor Canoane şi să ne altereze Credinţa Ortodoxa prin erezia cum că s-ar fi pierdut unitatea Bisericii. Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a lansat un comunicat, prin care confirmă şi întăreşte decizia sa anterioară, de a nu participa la Sfântul şi Marele Sinod Panortodox, preoții şi credincioșii din Republica Moldova precum şi Biserica Ortodoxa din Georgia se împotrivesc de asemenea legiferării ereziei prin acest sinod-adunare din Creta.

Încheind, Înaltpreasfinţite Părinte, vă cerem cu smerenie, cu bună-credinţă, să luaţi în considerare dezacordul nostru legat de viitorul Sinod Panortodox din iunie 2016.

Vă facem direct răspunzător în faţa Bunului Dumnezeu, ca cel ce  aveţi misiunea „drept să învăţaţi Cuvântul Adevărului” şi totodată vă asigurăm de toată susţinerea noastră în lupta pe care o aveţi de dus în aceste momente de răscruce, hotărâtoare pentru apărarea Ortodoxiei.

Fie ca Hristos să ridice în Biserica noastră ierarhi de înălţimea, de curajul şi de măreţia Sfântului Ioan Gură de Aur, prin ale cărui rugăciuni fie ca Dumnezeu să ne miluiască pe noi toţi. Amin

 

Semnează:

Dragoş Măgureanu-Râmnicu Vâlcea

Aneta Bardașu -Râmnicu Vâlcea

Scrisoarea OFICIALA și INTEGRALA a SFINTEI CHINOTITE către Patriarhul Ecumenic și Bisericile Autocefale cu privire la Sinodul Panortodox din Creta

— preluare de pe “Român ortodox în Franţa” via “Pelerin ortodox” —

http://corortodox.blogspot.ro/2016/06/scrisoarea-oficiala-si-integrala.html

http://acvila30.ro/scrisoarea-oficiala-si-integrala-a-sfintei-chinotite-catre-patriarhul-ecumenic-si-bisericile-autocefale-cu-privire-la-sinodul-panortodox-din-creta/

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos

Kareia, 12/25 mai 2016

Nr. prot. F.2/7/1085

Preafericirii Sale,

Patriarhul Ecumenic,

Preacinstitul nostru Părinte și Stăpân,

Kyr Bartolomeu

la Fanar,

Preafericite Părinte și Stăpâne,

Salutăm cu bucurie fiască și adâncă cinstire Preafericirea Voastră, în Hristos cel înviat, prin cunoscuta urare, „Hristos a înviat! ”

În conformitate cu rânduiala Sfântului nostru Ținut, ne-am întâlnit într-o Sinaxă Dublă Extraordinară și cu smerenie am luat în considerare:

1) Cinstita Voastră scrisoare patriarhală din 11 martie 2016, prin care Sfânta noastră Chinotită a fost informată cu privire la convocarea Sfântului și Marelui Sinod, și i-au fost comunicate acesteia, cu titlu informativ, cele șase texte presinodale care urmează să fie trimise în fața Sfântului și Marelui Sinod;

2) Enciclica Voastră patriarhală și sinodală, din 20 martie a acestui an, în care este menționat că Sinodul Panortodox are ca scop principal și de importanță primordială de a „vădi că Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, unită în Sfintele Taine, și în special în Sfânta Taină a Euharistiei și credința ortodoxă, dar, de asemenea, și în sinodalitate”, și este adus la cunoștința noastră faptul că „textele care au primit un acord panortodox, și care sunt prezentate la Sfântul și Marele Sinod, au fost publicate și sunt la dispoziția fiecărui credincios bine intenționat pentru a fi informat și ținut la curent, dar, de asemenea, pentru a-și exprima opiniile sale și așteptările sale cu privire la Sfântul și Marele Sinod”.

Răspunzând acestui îndemn părintesc, al Preafericirii Voastre, ne rugam cu ardoare, dimpreună cu toți Părinții ce cu dumnezeiască dragoste se nevoiesc în Sfântul Munte, ca Domnul să binecuvânteze și să ducă la izbândă înalta lucrare a Sfântului și Marelui Sinod și să manifeste în mod real unitatea Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, care este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

După ce am studiat în acest scop, și cu atenția și grija cuvenită textele presinodale, suntem datori să supunem cu respect în atenția Voastră cele ce urmează.

Cinstim și prețuim după vrednicie Maica noastră, Marea Biserică a lui Hristos, [Muntele Athos este sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice n. tr. fr.] și Preafericirea Voastră, Patriarhul Ecumenic și Părinte al nostru. Ne rugăm fără încetare pentru mucenicescul Tron, dintîi al Bisericii, și ușurarea greutății crucii pe care o poartă de ani de zile. Ori de câte ori apar întrebări care provoacă probleme pentru conștiința Sfintei Biserici Ortodoxe, ne exprimăm opiniile noastre și sugestiile, cu respect și dragoste, așa cum au făcut-o și Părinții care au trăit înaintea noastră.

Constatăm efortul eficace și sârguincios al Reprezentanților Preasfintelor Biserici Ortodoxe la Conferințele Panortodoxe Presinodale, în vederea redactării textelor presinodale în cauză, care au fost publicate conform deciziei Sinaxei Întâistătătorilor (21-29 ianuarie 2016).

Cu toate acestea, credem că anumite puncte ale textelor presinodale necesită o clarificare, pentru a exprima cât mai clar tradiția de veacuri a Sfinților Părinți și taina sinodalității Bisericii. Cu smerenie prezentăm opiniile și sugestiile noastre cu privire la aceste puncte pentru evaluarea lor și valorificarea lor de către Biserică.

Primul punct privește ecleziologia. Formularea „Biserica Ortodoxă fiind Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” a fost pusă, într-adevăr, în mod întemeiat, la începutul textului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, în sensul și înțelegerea pe care o exprimă unicitatea Acesteia. Cu toate acestea, Sfântul și Marele Sinod, ca organism sinodal superior Conferințelor Presinodale, ar trebui să completeze formularea textului în cauză și să evite termenul de „Biserică” pentru subiectul eterodocșilor, folosind în locul acestuia, termenii „credințe și confesiuni creștine”. Astfel, eterodocșii vor ști în mod foarte clar ceea ce gândim despre ei, ca sinceri interlocutori. În această perspectivă, ar fi mai corect să se introducă următoarea formulare în alineatul 2 al paragrafului 6:

„Biserica Ortodoxă cunoaște (în loc de recunoaște) existența istorică a altor confesiuni creștine …”,  

În continuarea textului, conceptul unității Bisericii necesită, de asemenea o clarificare. Credem că aparțin unității Sale doar mădularele Bisericii Ortodoxe, ca Trup al lui Hristos, care sunt părtașe „slavei” (harul îndumnezeitor al Sfântului Duh), pentru care s-a rugat Marele Arhiereu – Domnul nostru Iisus Hristos. Doar pentru aceste mădulare este vorba când se spune „ca să fie una, precum Noi una suntem”, potrivit tâlcuirii de-Dumnezeu-purtătorilor Părinții (Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Chiril al Alexandriei). Este în folosul tuturor, pentru conștiința de sine pe care o are turma ortodoxă, dar, de asemenea, pentru eterodocși, ca să vorbim despre întoarcerea celor care s-au despărțit de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, adică Biserica noastră Sfântă Ortodoxă, care păstrează netulburată „legătura nedespărțită existentă între adevărata credință și împărtășirea de Taine”, așa cum a fost exprimată de către Sfintele Sinoade Ecumenice.

În acest sens al unității sale Biserica „a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care au  plecat, mai departe sau mai aproape” și, că în acest context, poate să exprime firea sa apostolică „în condiții istorice noi”, având ca scop obiectivul de a pregăti calea pentru întoarcerea lor în unitatea Sa în Duhul Sfânt. Mai exact, sugerăm că ultima frază a articolului 5 privind „unitatea pierdută a creștinilor”, să fie formulată după cum urmează: „întoarcerea în Adevăr a creștinilor care s-au îndepărtat de el”.

Al doilea punct al textelor presinodale care trebuie supus unor modificări, astfel încât sa fie asigurată conștiința de sine a Bisericii de-a lungul timpului, este cu referire la dialogurile intercreștine bi- sau multilaterale. Modul de conducere și calea dialogurilor teologice nu satisface întreaga pliromă a Bisericii. În ceea ce privește Sfânta noastră Chinotită, ea s-a exprimat, din când în când, în diferite circumstanțe, prin texte oficiale care se opun acordurilor teologice cu eterodocșii și ea a protestat împotriva rugăciunilor împreuna și a altor practici liturgice (săruturi liturgice etc.), prin care este dată imaginea unei false uniuni cu ei, așa cum se menționează în textul Sinaxei Duble Extraordinare din 9/22 aprilie 1980. În mod concret, la articolul 18 din textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, trebuie spus în mod clar faptul că Biserica Ortodoxă nu poate în nici un caz să accepte unitatea Bisericii ca un aranjament interconfesional sau ca participare la rugăciuni comune și alte practici liturgice, care creează confuzie în conștiința pliromei ortodoxe. Astfel, nu putem să nu exprimăm, preocuparea noastră vie și obiecțiile noastre bazate, față de continuarea participării ortodocșilor în Consiliul Mondial al Bisericilor.

În al treilea rând, în ceea ce privește „Regulamentul de organizare și funcționare a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe”, înțelegem dificultățile practice, astfel evităm să abordăm problemele care se pun cu privire la modul de organizarea și de participare cu titlu egal al [tuturor n.n.] episcopilor. În același timp, cu toate acestea, articolul 22 din textul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, în care se pune problema de a ști cine este „judecătorul desemnat și ultim în materie de credință”, textul poate fi mai clar, cu precizarea că tradiția bisericească recunoaște ca judecător ultim în materie de credință conștiința pliromei Bisericii, care se exprimă câteodată de către persoane individuale, sau de sinoade ale ierarhilor, sau de către poporul credincios, și care este validată prin decizii sinodale. În egala măsură credem că ar trebui să  se facă referință, de asemenea, la marile Sinoade ale Bisericii Ortodoxe, care a avut loc după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (care au avut loc sub Patriarhul Fotie cel Mare în 879, și în timpul Sfântului Grigorie Palama între 1341 și 1351, și cele care au invalidat pseudo-sinoadele unioniste de la Lyon și Ferarra-Florența). De fapt, prin referire la aceste sinoade, diferențele dogmatice și ecleziologice dintre eterodocși (legat de Filioque, harul creat, primatul papal, etc.) sunt complet clarificate.

Al patrulea și, credem noi, ultimul punct, se referă la duhul textului „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană”. Textul se caracterizează printr-o sensibilitate spirituală; cu toate acestea, noi credem, ca athoniţi și moștenitori ai tradiției ascetice isihaste, că ar fi de completat în modul cel mai adecvat (de preferință la paragraful 6, 13 [F,12 n.tr.]), cu o referire pe deplin dezvoltată cu privire la antropologia și cosmologia ortodoxă corespunzătoare, așa cum a fost formulată în principal de către Sfântul Grigorie Palama. Mai exact, textul poate fi completat după cum urmează:

„Dumnezeu Se poate revela omului prin comuniune directă cu El, atunci când acesta din urmă practică asceza întru Hristos și aspiră continuu la El prin rugăciune noetică. Scopul acestei spiritualități riguroase și mistagogice este îndumnezeirea, adică, experierea personală a Luminii dumnezeiești a Schimbării la Față de către cel care se roagă. Condiția indispensabilă pentru acest lucru este că desăvârșirea personală, împărtășirea cu Dumnezeu și revelația Sa, nu pot fi atinse decât în cadrul Bisericii. Toată lupta duhovnicească este realizată numai prin harul lui Dumnezeu și nu independent de acesta (de exemplu, aplicarea diferitelor tehnici întâlnite în diferite curente mistice mai vechi și contemporane, sau prin dezvoltarea autonomă a intelecției și a cunoașterii umane).

În acest context, locul principal este ocupat de distincția dintre esență și energiile necreate ale lui Dumnezeu. Dumnezeu nu rămâne inaccesibil omului, ci se află în relație directă și personală cu el prin energiile Sale necreate. Astfel, omul participă la viața divină și devine dumnezeu prin har. Energia lui Dumnezeu nu este vreo putere oarecare sau supraputere; este Dumnezeul cel viu și personal și Întreit, Care devine accesibil și părtășibil omului, și Care intră în istoria și viața lui, astfel încât acesta să „devină părtaș dumnezeieștii firi” purtând „chipul” și îndreptându-se spre „asemănare” prin ascetism, viață virtuoasă și nepătimire (apatheia). Prin aceasta cale, mai înainte menționată, de îndumnezeire, pacea lui Hristos intră în om – „pacea care vine de sus”, care trebuie deosebită de noțiunea de pace, a acestei lumi, care este căutată prin inițiative și manifestări inter-religioase”.

Preacinstite Părinte și Stăpân, estimând în mod profund munca celor care au lucrat la Conferințele Presinodale, putem să spunem, în concluzie, că textele presinodale necesită anumite îmbunătățiri, pentru a exprima credința sobornicească a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Facem această cerere fiască pentru că, printre altele, să luați în considerare sugestiile noastre, pe care le expunem cu grijă, luare aminte și rugăciune, și pentru ca Sfântul și Marele Sinod să „constituie expresia autentică a tradiției canonice și a praxisului bisericesc de veacuri pentru funcționarea sistemului sinodal” al Bisericii. Atunci va fi mare bucurie în cer și pe pământ, și vor fi evitate separările și eventualele schisme, în timp ce pliroma Bisericii „cu o singură gură și o singură inimă” va slavi pe Dumnezeu preaslăvit în Treime, nădejde și mântuirea lumii întregi.

Acestea fiind spuse, înălțând din toată inima rugăciuni ardente Domnului cel înviat pentru Preafericirea Voastră și pentru reușita Sfântului și Marelui Sinodului care este convocat acum, vă adresam profundul nostru respect și preaadânca noastră cinstire fiască.

Toți reprezentanții și întîistătătorii celor 20 de sfinte mănăstiri ale Sfântului Munte Athos, reuniți în Sinaxa Dubla Extraordinară

Copie: Bisericilor Ortodoxe Autocefale și către cele 20 de mănăstiri ale Muntelui Athos

Sursa: Traducere de Roman Ortodox în Franța după Orthodoxie.com, Lettre de la Sainte-Communauté du Mont Athos au sujet du saint et grand Concile de l’Église orthodoxe

http://orthodoxie.com/lettre-de-la-sainte-communaute-du-mont-athos-au-sujet-du-saint-et-grand-concile-de-leglise-orthodoxe/

http://corortodox.blogspot.ro/2016/06/scrisoarea-oficiala-si-integrala.html

BISERICA ORTODOXĂ A GEORGIEI: COMUNICAT PRIVIND SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD

— preluare de pe “Pelerin ortodox” / “Basilica” —

http://acvila30.ro/biserica-ortodoxa-a-georgiei-comunicat-privind-sfantul-si-marele-sinod/

http://http//basilica.ro/biserica-ortodoxa-a-georgiei-comunicat-privind-sfantul-si-marele-sinod/

(Linkul Basilica, aşa cum suntem obişnuiţi, nu mai merge…)

Georgia

În data de 25 mai 2016 a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene. Şedinţa a fost prezidată de Preafericitul Părinte Ilia, Patriarhul Catolicos a toată Georgia. Ca secretar al Sinodului a fost numit Mitropolitul Shio (Mujiri) de Senaki şi Chkorotsku,.  Patriarhul-Catolicos Ilia al II-lea s-a adresat sinodalilor cu un cuvânt de salut şi a felicitat întregul popor georgian cu prilejul Zilei Naționale a Georgiei. (…)

Patriarhul-Catolicos a vorbit despre semnificația Sfântului şi Marele Sinod şi a mulțumit tuturor clericilor şi mirenilor care au contribuit la lucrările de pregătire a Sinodului menționat. După aceasta, Patriarhul a dat cuvântul ierarhilor georgieni ca ei să-şi exprime părerile asupra documentelor propuse pentru aprobare la acest Sfânt şi Marele Sinod.

Mitropolitul Andria (Gvazava) de Gori şi Ateni, membru al Secretariatului Sfântului şi Marelui Sinod din partea Bisericii Ortodoxe Georgiene, a făcut o recapitulare a tuturor documentelor propuse pentru aprobare la Sfântul şi Marele Sinod.

Despre documentul „Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta” a vorbit Mitropolitul Teodor (Tchuadze) de Akhaltsikhe şi Tao-Klarjeti.

Sfântul Sinod a decis că documentul „Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta” necesită modificări în două locuri. În subcapitolul „Căsătoria Ortodoxă” aliniatul 10, iar în subcapitolul „Impedimente la Căsătorie” aliniatul 5, punctul a.

La aliniatul 10 citim: „Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare (cu persoane n. tr.) de același gen, precum și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie. Biserica trebuie să depună toate eforturile sale pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și al iubirii binecuvântate de Biserică.”.

Acest aliniat trebuie să fie modificat în felul următor:

„Biserica nu acceptă relaţii sexuale între persoanele de acelaşi sex, precum nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie şi condamnă acest păcat. Biserica este îngrijorată pentru starea veşnică a sufletelor nemuritoare ale persoanelor aflate în acest păcat. Biserica trebuie să depună toate eforturile sale pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de coabitare să conștientizeze toată gravitatea extremă a păcatului lor şi prin adevărată pocăință să se lepede de acest păcat”.

În subcapitolul „Impedimente la Căsătorie”, la aliniatul 5, punctul a citim: “Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși nu poate fi binecuvântată conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext). Totuși, aceasta poate fi oficiată prin condescendență și iubire de oameni, cu condiția ca pruncii care rezultă din această căsătorie să fie botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă”.

În acest aliniat trebuie să rămână doar prima parte a textului unde se spune: “Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși nu poate fi binecuvântată conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext)”. Însă, a doua parte unde se spune: „Totuși, aceasta poate fi oficiată prin condescendență și iubire de oameni, cu condiția ca pruncii care rezultă din această căsătorie să fie botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă”, trebuie să fie eliminată deoarece contrazice canonul 72 al Sinodului Quinisext. Îndeobște este cunoscut că niciun Sinod nu poate sa contrazică, să desființeze sau să schimbe oricare din canoanele aprobate de Sinoadele Ecumenice.

În documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” trebuie făcute trei modificări:

În subtitlul principal, care actualmente se citește în felul următor: „Contribuția Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptății, libertății, a fraternității și a dragostei între popoare și la înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură”, trebuie eliminată ultima frază „şi de altă natură”, deoarece este mult interpretabilă.

In acelaşi document, subcapitolul a, „Valoarea persoanei umane”, la alinatul 3 este scris: „Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi drept premiză a unei colaborări mai largi în acest domeniu. Bisericile Ortodoxe sunt chemate să contribuie la dialogul interreligios și la cooperare și, pe această cale, la înlăturarea tuturor manifestărilor de fanatism pentru întărirea prieteniei dintre popoare, la triumful libertății şi al păcii în întreaga lume, pentru binele fiecărei persoane, indiferent de rasă şi de religie. Se înțelege de la sine că această cooperare exclude orice formă de sincretism, ca și orice tentativă din partea unei religii de a se impune asupra altora”.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Georgiene a hotărât că acest text trebuie redactat în felul următor: „Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi drept premiză a unei colaborări mai largi în acest domeniu. Bisericile Ortodoxe sunt chemate să contribuie la dialogul interreligios și la cooperare și, pe această cale, la înlăturarea tuturor manifestărilor de fanatism pentru întărirea prieteniei dintre popoare, la triumful libertății şi al păcii în întreaga lume, pentru binele fiecărei persoane în sensul şi scopul curățirii, îndumnezeirii şi dobândirii vieții veșnice, indiferent de rasă şi de religie. Se înțelege de la sine că această cooperare exclude orice formă de sincretism, ca și orice tentativă din partea unei religii de a se impune asupra altora, ceea ce, bineînțeles, nu presupune renunțarea la activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe”. (Frazele adăugate sunt scrise aldin).

În subcapitolul c, „Despre pace și dreptate”, la primul aliniat trebuie să rămână următorul text: „Biserica Ortodoxă recunoaște și subliniază în mod diacronic locul central al păcii și al dreptății în viața oamenilor. Însăși revelația în Hristos este caracterizată ca „Evanghelie a păcii” (Efeseni 6, 15), căci Hristos „instaurând pacea prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20), „venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (Efeseni 2, 17). El a devenit „pacea noastră” (Efeseni 2,14). Această pace, „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), este, după cum Hristos Însuși a zis Apostolilor Săi înainte de Pătimirea Sa, mai mare și mai importantă decât pacea pe care o promite lumea: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27)”.

Însă, a doua parte a acestui aliniat unde scrie: „Căci pacea lui Hristos este rodul deplin al tuturor celor recapitulate în El: al demnității şi măreției persoanei umane ca chip al lui Dumnezeu; al manifestării unității organice a neamului omenesc și a lumii în Hristos; a universalităţii în trupul lui Hristos a idealurilor de pace, de libertate și de dreptate socială; şi, în cele din urmă, al rodirii iubirii creștine între oameni şi popoare”, trebuie eliminată din text.

Ultima parte a acestui aliniat unde este scris: „Adevărata pace este rodul triumfului pe pământ al tuturor idealurilor creștine. Este pacea care vine de Sus, pe care Biserica Ortodoxă o solicită totdeauna în cererile din rugăciunile sale zilnice, cerând-o de la Dumnezeu, Care pe toate le împlinește și Care ascultă rugăciunile celor care vin la El cu credință”, trebuie sa rămână valabilă.

Ca atare, varianta finala a acestui aliniat trebuie să fie următoarea: ”Biserica Ortodoxă recunoaște și subliniază în mod diacronic locul central al păcii și al dreptății în viața oamenilor. Însăși revelația în Hristos este caracterizată ca „Evanghelie a păcii” (Efeseni 6,15), căci Hristos „instaurând pacea prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20), „venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (Efeseni 2, 17). El a devenit „pacea noastră” (Efeseni 2,14). Această pace, „care covârșește orice minte” (Filipeni 4,7), este, după cum Hristos Însuși a zis Apostolilor Săi înainte de Pătimirea Sa, mai mare și mai importantă decât pacea pe care o promite lumea: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14,27). Adevărata pace este rodul triumfului pe pământ al tuturor idealurilor creștine. Este pacea care vine de Sus, pe care Biserica Ortodoxă o solicită totdeauna în cererile din rugăciunile sale zilnice, cerând-o de la Dumnezeu, Care pe toate le împlinește și Care ascultă rugăciunile celor care vin la El cu credință”.

În privința documentului „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” Mitropolitul Stefan (Kalaijishvili) de Tsagheri şi Lentekhi a prezentat un referat. De asemenea, s-au citit şi observațiile profesorului de la Catedra de Dogmatică şi Patrologie a Academiei şi Seminarului Teologic din Tbilisi, Edisher Chelidze, în privința acestui document. S-au consemnat păreri diferite. Au fost exprimate poziţii din partea următorilor mitropoliţi: Anania (Japaridze) de Manglisi, Grigori (Berbichashvili) de Poti şi Khobi, Nikoloz (Pachuashvili) de Akhalkalaki si Kumurdo, Petre (Tsaava) de Chikondidi, Ioan (Gamrekeli) de Rustavi, şi Iakob (Iakobashvili) de Bodbe.

S-a constatat faptul că acest document a fost inacceptabil de la început pentru reprezentanții Bisericii Ortodoxe Georgiene, însă la o întrunire pre-sinodală documentul a fost semnat numai pentru că menţionează următoarea frază: „Biserica Ortodoxă a Georgiei şi cea a Bulgariei s-au retras din CMB, prima în 1997, iar a doua în 1998, căci aveau o părere diferită despre activitatea CMB şi, drept urmare, ele nu participă la activităţile intercreştine desfăşurate de CMB şi de alte organisme intercreştine”.

Sfântul Sinod a constatat că acest document cuprinde greșeli eclesiologice şi de terminologie şi necesită modificări importante. Daca aceste modificări nu se vor opera, Biserica Georgiană nu va semna acest document.

La inițiativa Mitropolitului Grigori (Berbichashvili) de Poti şi Khobi, Sfântul Sinod a hotărât: crearea unui grup de teologi care va înainta propuneri Sfântului Sinod în privința mai multor aspecte de ordin teologic.

Sfântul Sinod a audiat un comunicat al Mitropolitului Saba (Gigiberia) de Khoni şi Samtredia, în privința unor probleme de organizare. Sfântul Sinod a stabilit delegația pentru participare la Sfântul şi Marele Sinod în următoarea componenţă:

  • Patriarhul-Catolicos a toată Georgia Ilia II;
  • Mitropolitul Kalistrate Margalitashvili de Kutaisi şi Gaenti;
  • Mitropolitul Daniel (Datuashvili) de Sachkhere şi Chiatura;
  • Mitropolitul Anania (Japaridze) de Manglisi;
  • Mitropolitul Giorgi (Shalamberidze) de Tkibuli şi Terjola;
  • Mitropolitul David (Makharadze) de Alaverdi;
  • Mitropolitul Sergi (Chekurishvili) de Nekresi;
  • Mitropolitul Joseph (Kikvidze) de Shemokmedi;
  • Mitropolitul Nicholoz (Pachuashvili) de Akhalkalaki, Kumurdo şi America de Sud;
  • Mitropolitul Theodore (Chuadze) de Akhaltsikhe şi Tao-Klarjeti;
  • Mitropolitul Sabba (Gigiberia) de Khoni şi Samtredia;
  • Mitropolitul Gerasim (Sharashenidze) de Zugdidi şi Tsaishi;
  • Mitropolitul Andria (Gvazava) de Gori şi Ateni;
  • Mitropolitul Stephan (Kalaijishvili) de Tsageri şi Lentekhi;
  • Mitropolitul Shio (Mujiri) de Senaki, Chkhorotsku şi Australia;
  • Mitropolitul Ioane (Gamrekeli) de Rustavi;
  • Arhiepiscopul Spiridon (Abuladze) de Skhalta;
  • Arhiepiscopul Luke (Lomidze) de Sagarejo şi Ninotsminda;
  • Episcopul Michael (Gabrichidze) de Tianeti şi Pshav-Khevsureti;
  • Episcopul Dimitri (Kapanadze) de Khornabuji şi Hereti;
  • Episcopul Damian (Khupenia) de Samtavisi şi Kaspi;
  • Episcopul Grigol (Katsia) de Tsalka;
  • Episcopul Dositheos (Bogveradze) de Belgia şi Olanda;
  • Episcopul Sabba (Intskirveli) de America de Nord;
  • Episcopul Vakhtang (Liparteliani) de Nikortsminda;
  • Protopresbiter Giorgi Zviadadze;
  • Archimandrit David Chincharauli;
  • Protoiereu David Sharashenidze;
  • Protoiereu Kakhaber Gogotishvili;
  • Ieromonah Michael Bregvadze;
  • Monah Anthimoz (Javakhishvili).

sursa: patriarchate.ge

Traducere din limba georgiană de Pr. Alexie Kshutashvili

Participarea clerului și a poporului. Un Sinod Panortodox fără pliroma ortodoxă, arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor (din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/01/participarea-clerului-si-a-poporului-un-sinod-panortodx-fara-pliroma-ortodoxaarhimandritul-athanasios-anastasiou-proegumenul-sfintei-manastiri-a-marelui-meteor-din-cadrul-conferintei-cu-tema/

Participarea clerului și a poporului.

Un Sinod Panortodx fără pliroma ortodoxă

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

de arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor

Înaltpreasfințiți,

Sfințiți Egumeni,

Rămășiță aghiorită a bunei mărturisiri,

Preacinstiți Părinți,

Preacuvioși Monahi

Preacuvioase Starețe și monahii,

Stimați Domni Profesori,

Iubiți frați în Hristos,

hqdefault (2)Dacă studiază cineva istoria Sinoadelor Ecumenice, constată că acestea erau convocate de fiecare dată când vreo erezie amenința experiența în Duhul Sfânt a adevărului eclesial și exprimarea acestuia de către trupul Eclesial.

La antipozii acestei tradiții a Sfinților Părinți, Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni nu delimitează credința de erezie. Dimpotrivă, chiar, contestă conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, ca Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, în timp ce recunoaște ca ”Biserici” și pe eretici, papistași și protestanți. Certifică, altfel spus, și recunoaște instituțional erezia.

Tocmai din acest motiv, nu numai că nu se sprijină pe experiența trupului eclesial, ci, dimpotrivă îl subestimează, îl devalorizează, îl marginalizează și îl desconsideră. Subestimează, devalorizează și încalcă conștiința dogmatică și eclesiologică a poporului credincios, pe care îl și exclude cu totul. Așa cum foarte inspirat observă Preasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Nu ar fi deloc exagerat să se spună că iminentul Sinod va fi un Sinod Panortodox fără ortodocși”[1].

Cu alte cuvinte, acest Sinod devalorizeză și desconsideră întreaga noastră istorie bisericească[2], care ne învață că în problemele credinței era totdeauna activă participarea poporului lui Dumnezeu[3]. Era, cu alte cuvinte, totdeauna activă participarea clericilor, a monahilor și a mirenilor. Sfântul Teodor Studitul subliniază categoric că: ”Atunci când Credința e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credintă, nimeni nu are dreptul să zică: «Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia își câștigă existența?… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta». Dacă voi veți tăcea și veți rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și dezinteresat?”[4].

Poporul credincios al lui Dumnezeu este ultimul judecător al corectitudinii și valabilității hotărârilor oricărui Sinod: este cel care prin conștiința sa bisericească și dogmatică validează sau respinge cele pe care le hotărăsc Sinoadele. Așa cum subliniază Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului, Ierothei: ”… și mirenii sunt martori ai adevărului, sunt păstori (în mod indirect) ai poporului lui Dumnezeu, sunt împreună-lucrători cu Păstorii, participă și ca sfătuitori la Sinoadele Ecumenice și în plus acceptă sau resping hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Poporul (deopotrivă cler și mireni) nu a primit unirea ”Bisericilor”, care a avut loc la Ferrara-Florența[5].

Poporul credincios al lui Dumnezeu este păzitor și apărător al adevărului credinței noastre ortodoxe; este cel care întotdeauna stă în calea oricărei încercări de inovație în credință; este cel care se opune oricărui demers de alterare și falsificare a adevărului dogmatic; este cel care rămâne străjerul neadormit al tradiției noastre.

Părintele Gheorghios Kapsanis menționează în acest sens: ”Cât privește administrația și învățătura, participarea poporului este fundamentală, dat fiind că acesta, dacă are har și este învățat fiind de Dumnezeu, constituie dimpreună cu clerul conștiința veghetoare a Bisericii, adică se raportează mărturisitor (judecă, distinge, aprobă și acceptă sau osândește și respinge) la învățătura și documentele ierarhiei, așa cum au hotărât și Patriarhii Răsăritului în Enciclica lor din 6 mai 1848”[6].

Această Enciclică din 1848 se încheie cu următoarea proclamație: ”Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”[7].

Părintele Gheorghios Florovski, comentând această enciclică, explică faptul că: ”Întregul trup al Bisericii are dreptul să adeverească sau, ca să fim mai exacți, dreptul și nu numai dreptul, ci datoria de a «adeveriri». În acest sens, Patriarhii Răsăritului scriau în cunoscuta lor Epistolă Enciclică din 1848 că ”însuși poporul, de la sine, a fost apărător al credinței”[8].

Aceasta e moștenirea pe care ne-a predat-o Sfânta noastră Biserică și pe aceasta suntem datori să o păstrăm și ne luptăm să o păstrăm[9]. Această tradiție a noastră bisericească intenționează să o altereze Sinodul ce urmează a se întruni. În același timp intenționează să impună un anumi tip de sistem episcopo-centric de luare a deciziilor, care se sprijină pe folosirea autorității episcopale, nu doar ca rezultat al experienței în Duhul Sfânt și a harului, ci ca o consecință automată a rangului lor (ex officio). Se configurează, astfel, un establishment episcopal secularizat, care nu numai că nu participă la lucrarea pastorală patristică și la formarea conștiinței dogmatice ortodoxe în Duhul Sfânt a poporului lui Dumnezeu, ci o torpilează prin pervertiri și opinii eretizante, așa încât puțin câte puțin, în modul new-age-ist de acțiune, să fie pervertit adevărul mântuitor, care din adevăr dat devine un adevăr pe care îl căutăm și în cele din urmă un adevăr contestabil. Un establishment, care susține și exprimă o teologie academică cerebrală, speculativă și lipsită de Duh, o teologie a congreselor, a grupurilor închise și a alor ”noștri”, despărțită de trupul bisericesc. De aceea, de ani de zile și sunt puși ca reprezentanți ai Bisericilor totdeauna aceleași persoane episcopale. Credeți că e o coincidență? Evident că nu.

Acest establishment este completat și asistat de un cerc concentric și periferic de profesori universitari și teologic, și nu numai, care exprimă cu insistență, cu zel și exclusivist concepțiile ecumeniste ale Patriarhiei Ecumenice și promovează lucrarea ”corozivă” a acestuia, funcționând ca precursori și deschizători de drumuri ai ecumenismului, în educație, mass-media și la numeroasele congrese științifice, pe care tot ei le organizează.

Dimpotrivă, însă, în tradiția noastră bisericească, pe care ne-o descrie sugestiv părintele Gheorghi Florovski: ”… Episcopul trebuie să îmbrățișeze întru sine întreaga sa Biserică, trebuie să declare, să pună în lumină experiența și credința acesteia. Nu trebuie să vorbească de la el, ci în numele Bisericii, «e­x c­o­n­s­e­n­s­u e­c­c­l­e­s­i­ae»­. ­[­.­.­.] Deplinătatea lucrării învățătorești episcopul nu a primit-o de la turma sa, ci de la Hristos, prin succesiunea apostolică. Dar această lucrare care i-a fost încredințată, este putința lui de a da mărturia experienței sobonicești a Bisericii. El este îngrădit de această experiență. Prin urmare, pe teme de credință, poporul trebuie să îl evalueze pe episcop în funcție de învățătura sa. Datoria de a asculta încetează să mai fie valabilă, atunci când episcopul iese din matca sobornicească, iar atunci poporul are dreptul să îl mustre și chiar să îl caterisească”[10].

Și în alt punct completează: ”Episcopii, deci, lucrează ca reprezentanții anumitor biserici locale și aceste biserici ele însele, întreaga Biserică, lucrează în persoana lor. De aceea, hirotoniile de episcopi fără turmă (adică hirotoniile fără titlu, fără atribuirea unei reședințe, deci, fără turmă) sunt cu strictețe interzise (Canonul 6 al Sinodului de la Calcedon)”[11]. Nu este, de altfel, întâmplător că întreaga pregătire a Sfântului și Marelui Sinod s-a bazat pe o majoritate artificială, alcătuită în cea mai mare parte din Ierarhi ai Tronului Ecumenic, care nu numai că nu-și reprezintă turma, dar nici măcar nu au o turmă.

Faptul acesta a fost de foarte curând înfierat cu mare asprime de Marele Sfânt al zilelor noastre, Sfântul Iustin Popovici, un distins dogmatist și Profesor al Facultății de Teologie din Belgrad. Concret, Sfântul Iustin scria: ”… pe cine exact «reprezintă» «reprezentanții» aceștia la Geneva și aiurea? Ce Biserici și ce popor al lui Dumnezeu reprezintă? «Majoritatea» prezentată lumii e aproape toată a ierarhiei Constantinopolului, cea care se impune atât de insistent la aproape toate întrunirile panortodoxe, este alcătuită mai ales din mitropoliți titulari și episcopi vicari, deci din păstori fără turmă și, prin urmare, fără o răspundere pastorală concretă în fața lui Dumnezeu și a turmei încredințate lor de Dumnezeu. Prin urmare, te întrebi: pe cine reprezintă și pe cine va reprezenta la Sinodul care urmează a se întruni?”[12].

Parcurgând evoluția pregătirii Marelui Sinod, descoperi într-adevăr că s-a bazat pe o serie de excluderi, disimulări, impuneri de sus și tactici centralizante, mai ales din partea Patriarhiei Ecumenice, demersuri care sunt prezentate lumii ca rezultate al unor hotărâri panortodoxe[13]. Această tactică centralizatoare este exprimată și în textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, în care se promovează ideea că: ”păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decât numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”.

Potrivit Profesorului Dimitrie Tselenghidis, în acest mod: ”… Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni își proclamă anticipat infailibilitaeta hotărârilor…”[14]. Și așa cum, pe bună dreptate, observă Mitropolitul Limasolului, Athanasios, părerea aceasta ”iese din adevăr, pentru că în istoria bisericească multe sinoade au învățat și au legiferat dogme eronate și eretice, iar poporul credincios le-a respins și a păstrat credința ortodoxă și a făcut să triumfe Mărturisirea Ortodoxă. Nici un sinod fără popor, fără pliroma Bisericii, nici un popor fără sinod al Episcopilor nu se pot considera Trupul lui Hristos și Biserica lui Hristos și nu pot exprima corect trăirea și dogma Bisericii”[15].

În ciuda procedurii de pregătire extrem de lungi, Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni nu a cerut și nu a obținut vreodată nici cel mai mic sprijin din partea poporului credincios, a pliromei ortodoxe. Dimpotrivă, i-a ținut într-o totală izolare și cu totul neinformați pe credincioșii ortodocși, pe clerici, monahi, chiar și pe episcopii înșiși. Textele pe care le va aborda nu au fost niciodată aprobate de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale. Este, de altfel, semnificativ că Sinodul s-a bazat pe metode și practici fără precedent, cum este consacrarea pentru prima dată în istoria bisericească a unei Sinaxe a Întâistătătorilor.

Răspundere, însă, pentru toate acestea nu au doar cei care le impun, ci și cei care le acceptă și le legiferează, fie prin indiferența lor, fie prin tăcerea vinovată, fie prin reacția lor călduță și formală. Acest fapt a fost subliniat cu tărie și de Sfântul Iustin Popovici[16].

Exact aceeași patogenitate manifestă și destui dintre reprezentanții Bisericii Greciei, care sunt însuflați de concepții ecumeniste. Exprimă aceste concepții la dialogurile intercreștine, la Consiliul Mondial al Bisericilor, dar le aduc și în Comisiile Presinodale, care ne privesc în acest caz, fără ca pozițiile lor acestea să fi fost aprobate vreodată de Sinodul Bisericii. Va trebui aici să menționăm că de zeci de ani Sinodul Bisericii Greciei urmează o tactică stranie și paradoxală în privința dialogurilor ecumenice și a Sinodului Panortodox.

Așa cum subliniază Mitropolitul Nafpaktosului, ”astăzi au loc multe dialoguri ale Bisericii noastre cu alte Biserici Ortodoxe, cu alte confesiuni și alte religii. Este posibil ca ierarhia să nu fie informată, ierarhii să nu își exprime opiniile și să nu își decline poziția? După cum, de asemenea, e posibil ca poporul să rămână în ignoranță, să nu fie informat îndeajuns?”[17].

Același lucru ne întrebăm și noi: este posibil? Este posibil ca, deși atâtea chestiuni esențiale se află în desfășurare și rămân deschise, ierarhia să nu se ocupe cu ele? Profesorul Dimitrios Tselenghidis, într-o recentă scrisoare a sa către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, menționează că într-un interval de aproape 50 de ani, ierarhia Bisericii noastre nu s-a ocupat vreodată de chestiuni dogmatice!

Pe bună dreptate, deci, decurg o serie întreagă de întrebări. De ce, în cele din urmă, ierarhia nu se ocupă de subiecte dogmatice? De ce episcopii noștri nu sunt informați despre mersul dialogurilor ecumenice? De ce nu își exprimă poziția față de aceste lucruri? De ce țin în ignoranță poporul lui Dumnezeu? Ce se ascunde în spatele acestui demers de creare sistematică de confuzie și dezorientare? Cine și de ce o impune? Cine și de ce o tolerează și de ce o legiferează prin toleranța și tăcerea lor?

Comunicatul Plenului Sinodului din octombrie 2009 se referă la Textul de la Ravenna și la dialogurile bilaterale cu papistașii și menționează în acest sens: ”Textul de la Ravenna și textul care urmează a fi discutat în Cipru au autoritate, cu condiția să fie prezentate și supuse aprobării de către Bisericile Autocefale locale, prin urmare și de către Biserica Greciei, în urma unei deliberări sinodale. Practic, acest lucru înseamnă că nu se va recurge la practica punerii în fața faptului împlinit, fără o Hotărâre Sinodală a Plenului Sinodului. Ierarhii sunt străjeri ai Tradiției Ortodoxe, așa cum au mărturisit la hirotonia lor întru episcop”[18].

Însă, după cum se dovedește, străjerii continuă să rămână în mod sistematic dezinformați în privința tuturor acestor lucruri. Și ne întrebăm, dacă episcopii, care sunt străjerii credinței, nu au cunoștință despre aceste lucruri atât de importante, atunci în cine va avea încredere poporul, pe cine va urma? Și mă întreb, de asemenea, această ignoranță este voluntară, asumată, sau artificială și impusă de centre extra-sinodale și străine? Nu cumva în felul acesta, în cele din urmă, poporul credincios își va pierde încrederea în Administrația Bisericii?

Finalmente, care este procedura de aprobare a Textelor Comisiei Mixte de Dialog cu Papistașii? S-au discutat sau nu aceste texte în Sinod? Textul de la Ravenna a fost emis în 2007. Doi ani mai târziu, în 2009, în Comunicatul Plenului Sinodului Elen, se face referire la faptul că va exista o hotărâre ”din partea Bisericii Greciei, în urma unei deliberări sinodale” și că ”practic, acest lucru înseamnă că nu se va recurge la practica punerii în fața faptului împlinit, fără o Hotărâre Sinodală a Ierarhiei”. De atunci au trecut alți șapte ani (se împlinește adică un deceniu de la emiterea textului) și hotărârea așteptată încă nu a fost luată. Nu cumva evitarea unei Hotărâri Sinodale servește cunoscutelor centre pe care le-am menționat, ca să poată afirma sau chiar să considere că aceste texte ar fi fost acceptate tacit de Biserica noastră?

Pe politica punerii în fața faptului împlinit se sprijină, de altfel, toată evoluția dialogului cu papistașii. Un exemplu semnificativ este Adunarea Comisiei Mixte de Dialog de la Balamand, din 1993, la care au refuzat să participe șase Biserici Ortodoxe (a Ierusalimului, a Serbiei, a Bulgariei, a Georgiei, a Greciei și a Cehiei și Slovaciei) în semn de protest față de provocările greco-catolicilor. Prin textul de neacceptat și trădător emis la Balamand, sunt recunoscute preoția și tainele papistașilor, este amnistiată Uniația și i se acordă statut de Biserică prin participarea în termeni de egalitate la dialogurile care se poartă între papistași și ortodocși. Însă textul acesta continuă să fie acceptat în cadrul dialogului, în ciuda reacțiilor de respingere de amploare pe care le-a provocat și continuă să le provoace. Fiecare nouă Adunare a Comisiei Mixte consideră ca valabile hotărârile din textele care au fost deja editate la Adunările precedente, indiferent dacă au sau aprobarea sinodală necesară a Bisericilor Ortodoxe Locale. De altfel, tot acest demers al dialogurilor ecumenice este caracterizat de o vădită lipsă de transparență și de o încercare bine orchestrată de creare și impunere a politicii faptelor împlinite. Acest lucru trădează respectarea și aplicarea anumitor planuri și a unor hotărâri luate din oficiu și anticipat.

Ceva asemănător se întâmplă și cu hotărârile Adunărilor Generale ale Consiliului Mondial al Bisericilor și cu ultimele texte, de neacceptat și neortodoxe de la Porto Alegre (2006) și de la Busan (2013). Aceste texte răstoarnă întreaga eclesiologie ortodoxă, întrucât menționează că: ”Fiecare biserică [care participă în Consiliul Mondial al Bisericilor] este Biserica universală, iar nu doar o parte a ei. Fiecare biserică este Biserica universală, dar nu în deplinătatea ei. Fiecare biserică își dobândește unitatea atunci când se află în comuniune cu celelalte biserici”[19]. O, nebunie!

E cu putință să fie acceptate asemenea texte? Când au fost ele acceptate de către Sinodul Bisericii? Când le-a validat și le-a confirmat prin aprobarea sa pliroma Bisericii? Pe cine reprezintă cei ce le-au semnat ca reprezentanți ai Bisericii Greciei? Pe cine informează și în fața cui sunt răspunzători? Și aici se pune o întrebare mai generală cu privire la criteriile după care sunt aleși și numiți episcopii și profesorii care ne reprezintă la Consiliul Mondial al Bisericilor și la dialogurile bipartite. Există vreo evaluare a lucrării lor și în ce mod?

Creează o impresie negatică și lezează sentimentul ortodox al poporului credincios tactica constantă a Sinodului de a alege ca reprezentanți ai săi la dialoguri episcopi și profesori cu concepții ecumeniste binecunoscute și exprimate clar. Exemple semnificative în acest sens sunt Mitropoliții Hrisostom al Messiniei și Ignatie al Dimitriadei. Rugăm și chiar revendicăm de la Sfântul Sinod Elen să numească alți reprezentanți, bărbați bisericești, având cuget mărturisitor ortodox și viteaz, care să nu provină din cunoscutele cercuri ecumeniste și filo-patriarhale. Să numească noi reprezentanți, care să informeze Sfântul Sinod și pliroma ortodoxă și să nu exprime opiniile lor personale la dialoguri, ci pe acelea care le vor fi încredințate în mod oficial de către organele competente ale Bisericii noastre.

Iar acest lucru, care constituie cel mai mare pericol, aceste concepții și hotărâri ecumeniste se încearcă să se impună acum prin Marele Sinod, pentru a dobândi prestigiu și valabilitate panortodoxe. Este vorba în mod cât se poate de clar de un demers nedisimulat de legalizare instituțională a ereziilor în absența pliromei Bisericii. Ultima întrunire plenară a Sinodului Bisericii Greciei (8-10 martie 2016) s-a ocupat mai mult de chestiuni procedurale ale Marelui Sinod decât de esența subiectelor și de conținutul acestora. Cu toate că au mai rămas puține luni până la convocarea Sinodului, nu se face nici o informare cu privire la poziția pe care o va avea Biserica noastră la acest Sinod, nu s-a editat nici o enciclică sinodală informativă, nici un Mitropolit nu s-a adresat turmei sale pentru a o informa și a afla părerea turmei sale. O strălucită excepție, desigur, sunt Înaltpreasfințiții Mitropoliți care se află aici, de față, și alți câțiva care și-au asumat această inițiativă atât de importantă de informare a poporului, fapt pentru care le mulțumim călduros. Așteptăm și contribuția lor, în duhul Sfinților Părinți, atât la întrunirea Plenului Sinodului Elen, care urmează a se întruni pentru a dezbate acest subiect, cât și în atitudinea lor mărturisitoare neclintită la Sinodul ce urmează a se întruni, dacă va vrea și va îngădui Dumnezeu să aibă loc.

Întrucât au ajuns de-acum în linie dreaptă către Marele Sinod, pionierii și susținătorii acestuia, cu orice preț, încearcă să definitiveze și să impună cele plănuite de un secol întreg, cât a durat pregătirea acestuia. Și acest lucru, deoarece consideră convocarea acestui Sinod, fie și cu o listă de subiecte redusă, un prilej unic pentru a-și realiza scopul lor cel mai însemnat, în special pentru momentul de față, de a conferi statut de biserică ereziilor.

În întregul lui însă planul cunoscutelor centre, la care ne-am referit mai înainte, cuprinde și alte domenii și este pus în aplicare, așa cum demonstrează evenimentele, treptat și prin opțiuni bine orientate. Este chiar definitorie mențiunea din enciclica patriarhală, potrivit căreia textele sunt făcute cunoscute turmei creștine ”și spre exprimarea părerii și a așteptărilor acesteia de la Sfântul și Marele Sinod” și asta, în urma puternicelor reacții care au fost formulate de unii episcopi, clerici, monahi și mireni referitor la pozițiile antiortodoxe ale textelor, la abolirea sinodalității și excluderea trupului eclesial.

Deci, pentru Sinoadele programate să aibă loc în viitor, există o serie de subiecte pregătite sistematic. După cum ne învață istoria, evoluțiile religioase urmează de multe ori sau sunt dictate de interese politice sau de altă natură și se supun relațiilor și echilibrelor internaționale. Este, de altfel, cunoscut că încă din epoca Războiului Rece, puterile occidentale sub hegemonia SUA acordă sprijin Patriarhiei Ecumenice în revendincarea constantă a acesteia de a i recunoaște primatul în Biserica Ortodoxă. În felul acesta, urmăresc neutralizarea influenței factorului rus în Răsăritul Ortodox.

La nivel teologic, această aspirație se manifestă prin încercarea de impunere a unui ”prim” și în Ortodoxie, care ar garanta și ar asigura pătrarea echilibrelor necesare. Acesta este și motivul pentru care întreaga chestiune este promovată sistematic de către reprezentanți de vârf ai Patriarhiei Ecumenice.

În cadrul acesta se integrează și încercarea de slăbire și de subminare a Bisericii Greciei și presiunile care se pare că sunt exercitate – de către cunoscutele centre – de autonomizare a Țărilor Noi și de subordonare a lor față de Patriarhia Ecumenică. Acest lucru se poate realiza prin separarea dintre Stat și Biserică, despre care se vehiculează, sau pe o altă cale, care se va alege la un moment dat.

Impunerea dominației unui ”Prim” și în Ortodoxie se face pe baza modelelor papistașe, adică nu în virtutea unui primat al cinstirii între egali, ci a unui primat al puterii, ca Papă al Răsăritului. Se pregătește deja și se impune prin învățătura antiortodoxă ”despre persoană” a Mitropolitului Pergamului, Ioannis, din care este ispirat textul ”Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” (Textul 1), precum și a altor reputați membri ai Patriarhiei Ecumenice (de exemplu, Mitropolitul Prusei, Elpidofor).

Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotheos, în textul ”Observații cu privire la Sfântul și Marele Sinod”, comunicare prezentată în plenul Sinodului Bisericii  Greciei pe data de 8 martie 2016, menționează în acest sens: ”Negreșit, fără a spune vorbe mari, întreaga problematică asupra persoanei constituie o erezie, continuare a arianismului, a monotelismului și este o influență din filozofia existențialistă a lui Kierkegaard, a lui Marcel, a lui Sartre și din idealismul german al lui Heidegger”[20]. Recent, Mitropolitul Nafpaktosului chiar a publicat un studiu teologic amplu, profund și absolut argumentat în care se dovedește că teologia  ”despre persoană” a Mitropolitului Pergamului este neortodoxă și trebuie respinsă.

De asemenea, viitorul Sinod amenință cu impunerea de sancțiuni împotriva ortodocșilor care vor reacționa, așa cum sunt datori s-o facă, față de eventuale hotărâri antiortodoxe ale Sinodului. Același text, de altfel, ”Relațiile Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine”, la articolul 22 exercită o cenzură preventivă și încearcă să reducă la tăcere în mod anticipat orice împotrivire ortodoxă la hotărârile antiortodoxe ale Sinodului: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure”.

Pe bună dreptate, deci, se întreabă Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotheos: ”Cu alte cuvinte, dacă în cele din urmă Sfântul și Marele Sinod ia decizii pe care arhiereii, monahii și teologii le vor ignora și care vin în contradicție cu pozițiile patristice, vor fi vinovați și vor fi supuși judecăților și condamnărilor, dacă refuză să le aplice?”[21]. Cu alte cuvinte, se află în pericolul de a fi numiți eretici chiar ortodocșii care ”urmează Sfinților Părinți”.

În fața acestui pericol ne aflăm azi. Acesta este adevărul. Aceasta este realitatea. Datoria noastră a fost să vi-l prezentăm fără subterfugii, fără ocolișuri, fără frică și fără inhibiții. Condamnăm fără echivoc orice teorii și demersuri inovaționiste, care sunt îndreptate împotriva credinței noastre ortodoxe. Îi condamnăm pe inspiratorii și inițiatorii acestor demersuri, precum și pe toți cei care, prin inerția și neglijența lor le tolerează și le legiferează, fie sunt Patriarhi, fie Arhiepiscopi, fie Episcopi, fie profesori universitari, fie oricare alții. Până când vom fi împreună-vinovați prin tăcerea noastră? Până când vom rămâne spectatori ai pervertirii conștiinței noastre de sine ortodoxe? Până când îi vom aplauda pe cei care dau cele sfinte ale credinței noastre ereticilor? Clopotul a sunat de-acum vestind primejdie, iar evoluțiile sunt rapide și pot devine tragice pentru pliroma ortodoxă. Este cât se poate de clară de-acum încercarea sistematică și bine țintită a legalizării instituționale a ecumenismului paneretic, potrivit Sfântului Iustin Popovici, și încercarea de alterare a conștiinței de sine ortodoxe.

Fraților, a sunat ceasul. Nu mai e loc de nepăsare. Nu mai e loc de inerție. Nu mai e loc de tăcere vinovată. Se cere priveghere și lucrare. Se cere împotrivire și atitudine. Să cercetăm, să ne informăm, să îi informăm și pe frații noștri, să ne exprimăm neliniștile și reținerile față de cei responsabili. Să fim gata de orice jertfă e nevoie – chiar și de jertfirea vieții noastre – pentru credința noastră ortodoxă. Să ne rugăm ca Dumnezeu să îi lumineze pe cei care iau hotărâri, să lumineze tot poporul nostru ortodox, ca să făptuim cele plăcute lui Dumnezeu și care se impun.

Chiar și dacă nu va putea fi evitată convocarea acestui Sinod (lucru pe care însă îl dorim), va trebui să ne rugăm cu durere a inimii și cu duh de pocăință și smerenie să stăpânească prezența harismatică a Duhului Sfânt în Biserica noastră. Așa cum subliniază profesorul Tselenghidis: ”În problemele dogmatice, după cum se știe, adevărul nu se află în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar, pentru că în Biserică adevărul este o realitate ipostatică”[22].

Adevărul este însuși Hristos. De aceea, fie și un singur om, atunci când îl exprimă, acesta este majoritar în fața tuturor celorlalți, oricâți ar fi aceștia.

Fraților,

Biruința Ortodoxiei noastre, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Doamnei noastre Născătoarei de Dumnezeu și al Sfinților, va fi sigură.

Hristosul nostru va birui.

Hristosul nostru va scoate la lumină Adevărul.

Hristosul nostru va păzi și Sfânta noastră Biserică și preaiubita noastră patrie. Amin.

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_14.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Mitropolitul Pireului, Serafim, Scrisoare către Sfântul Sinod, 2 martie 2016.

[2] Menționăm în treacăt, ca fiind reprezentativă, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever. Credincioșii, în ciuda propunerilor conciliante și liniștitoare ale Patriarhului insistau și cereau: ”Pe Sever, acest Iuda, șterge-l (din diptice)… Pe Eufimie și pe Macedonie al II-lea (adică pe Patriarhul ortodox, iar nu pe ereziarhul cu același nume) așează-i în Dipticile Bisericii… Scrisorile sinodale să fie trimise acum la Roma… numele lui Eufimie și al lui Macedonie al II-le să fie consemnate acum în Diptice… (de asemenea) cele patru Sinoade (Ecumenice) să fie înscrise în Diptice. Leon, episcopul Romei, să fie consemnat în Diptice… Dipticele să fie citite la amvon… acum adu Dipticele”.

După această insistență a credincioșilor, Patriarhul ”luând Dipticele… a poruncit să se treacă cele patru Sfinte Sinoade… și numele Arhiepiscopilor care s-au săvârșit întru cuvioasă pomenire ai cetății împărătești, Eufimie și Macedonie și, de asemenea, al lui Leon care a devenit Arhiepiscop al Romei”.

Atât de mare a fost îndoiala poporului, încât ”și după citirea Sfintei Evanghelii după obiceiul săvârșirii dumnezeieștii liturghii și după ce ușile au fost închise și după ce s-a spus cuvântul de învățătură, la timpul dipticelor cu multă liniște s-a apropiat toată mulțimea în jurul jertfelnicului și asculta și se rosteau de către diacon doar numele sfintelor patru Sinoade amintite și ale Arhiepiscopilor Eufimie și Macedonie și Leon, de cuvioasă pomenire, și cu glas mare au strigat toți: Slavă Ție, Doamne! Și după aceasta, cu toată buna rânduială s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, cu ajutorul Domnului”.

Vezi, legat de aceasta SCHWARTZEDUARDUS, Acta Conciliorum Oecumenicorum, Tomus tertius, Berolini MDCCCCXXXX (= 1940), pp. 71-76 și ΚΟΝΤΟΓΙΑΝΝΗ ΣΠΥΡΙΔΩΝΟΣ ΔΗΜ. Actele oficiale cu conținut canonic și bisericesc, din colecția Patriarhului Ierusalimului Diodor I, Atena 1982, p. 17.

[3] ”Mirenii și clericii alcătuiesc poporul Ortodox! Poporul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, nu sunt doar clericii, nici doar mirenii, ci unitatea și comuniunea în Hristos a mirenilor, monahilor și clericilor”. (Mitropolitul de Nafpaktos, Ἀ­να­το­λι­κά [Cele ale Răsăritului], vol. 1, p. 88).

[4] Filocalia 18C, Sfântul Teodor Studitul, Epistola 81, p. 77

[5] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierothei, Ἀ­να­το­λι­κά [Cele ale Răsăritului], vol. I, p. 94

[6] Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Ἡ ποι­μαν­τι­κή δι­α­κο­νί­α κα­τά τούς ἱ­ε­ρούς Κα­νό­νας [Slujirea pastorală potrivit sfintelor Canoane], Pireu 1976, pp. 110-112.

[7] Ioan Karmiris, Τὰ Δογ­μα­τι­κὰ καὶ Συμ­βο­λι­κὰ Μνη­μεῖ­α τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Κα­θο­λι­κῆς Ἐκ­κλη­σί­ας [Μărturiile Dogmatice și Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], vol. Ι­Ι, G­r­az-A­u­s­t­r­ia 1968, p. 920 [1000]­.

[8] Gheorghi Florovski, Θέματα Ὀρθοδόξου Θεολογίας [Subiecte de teologie Ortodoxă], editura Ἄρτος Ζωῆς, Atena 1989, p. 207.

[9] Menționăm în treacăt, ca fiind reprezentativă, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever.

[10] Părintele Gheorghi Florovski, Τό σῶ­μα τοῦ ζῶν­τος Θε­οῦ, Μιά ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας [Trupul Dumnezeului celui viu, o tâlcuire ortodoxă a Bisericii], editura Ἁρμός, Atena 1999, pp. 80-83.

[11] Părintele Gheorghi Florovski, Τό σῶ­μα τοῦ ζῶν­τος Θε­οῦ, Μιά ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας [Trupul Dumnezeului celui viu, o tâlcuire ortodoxă a Bisericii], editura Ἁρμός, Atena 1999, pp. 80-83.

[12] Arhimandritul Iustin Popovici, Πε­ρί τήν με­λε­τω­μέ­νην «Με­γά­λην Σύ­νο­δον» τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας, ­πό­μνη­μα πρός τήν Σύ­νο­δον τῆς ­ε­ραρ­χί­ας τῆς Σερ­βι­κῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας [Despre ”Marele Sinod” al Bisericii Ortodoxe, Memoriu către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Serbiei ], Atena 1977, p.

[13] Mitropolitul fostei Herțegovine, Athanasie, în 1976, denunță: ”Păstori ai unei turme pustii (sau cu totul lipsiți de turmă), teologi fără răspundere pastorală, diverși închipuiți înțelepți și slugi ale Cezarului niciodată nu au putut, de-a lungul istoriei Sinoadelor Bisericii, să fie recunoscuți nici ca reprezentanți ai Bisericilor, nici ca revigoratori și continuatori ai tradiției vii și mântuitoare, ci doar ca un ”sinod al impostorilor”. Să amintim doar de acele ”delegații” de la pseudo-sinoadele din Lyon și Ferrara-Florența și de reacția față de acestea a păstorilor ortodocși și pliromei Bisericii”.

[14] Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic, A II-a Epistolă către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 10 februarie 2016.

[15] Epistolă a Preasfințitului Mitropolit al Limasolului, Athanasios, către Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului, referitor la convocarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (h­t­tp:­//w­ww.i­m­l­e­m­e­s­ou.o­rg/i­m­a­g­es/20016/k­e­i­m­e­no-g-s­i­n­o­do.p­df).

[16] Arhimandritul Iustin Popovici, Πε­ρί τήν με­λε­τω­μέ­νην «Με­γά­λην Σύ­νο­δον», τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας, ­πό­μνη­μα πρός τήν Σύ­νο­δον τῆς ­ε­ραρ­χί­ας τῆς Σερ­βι­κῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας [Despre «Marele Sinod» al Bisericii Ortodoxe, aflat în studiu. Memoriu către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe], Atena 1977, pp. 11-12.

”… Respectivul principiu a fost, din păcate, îmbrățișat și de toate celelalte delegații ortodoxe, de vreme ce pe tăcute sau în urma unor simple proteste, cu vorbe goale, au acceptat acest mod de «reprezentare» a numeroaselor Biserici locale vii, din care însă în cele mai multe cazuri nu vin ca reprezentanți adevărații păstori și episcopi, și în acest mod, glasul și conștiința lor, mărturia credinței lor și experiența martiriului lor, nu pot fi ascultate, tocmai din pricina acestui mod de «reprezentare» și al acestei componențe a «reprezentanțelor».

[17]  Mitropolitul Nafpaktosului, Ierothei, Anuar 1998.

[18] Referitor la textul celui de a X-a Adunări a Comisiei Mixte de Dialog Internațional pentru Dialogul dintre Ortodocși și Romano-Catolici, Ravenna, februarie 2007.

[19] Textul celei de-a IX-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor, Porto Alegre, februarie 2006.

[20] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierotheos, Observații despre Sfântul și Marele Sinod, comunicare susținută în Plenul Sinodului Bisericii Greciei pe data de 8 martie 2016. Traducerea în limba română, Familia Ortodoxă, nr. 4, 2016.

[21] Scrisoare deschisă a Mitropolitului Nafpaktosului, Ierotheos, către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 20-1-2016.

[22] Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică al Universității Aristoteliene din Tesalonic, A II-a Scrisoare deschisă către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, din 10 februarie 2016.