Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii

Sf. Nicolae Velimirovici – Duminica I după Rusalii

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

DUMINICA ÎNTÂIA DUPĂ RUSALII

Evanghelia urmării lui Hristos

Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde ?

Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug şi fără boi ?

Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme ?

Nu.

Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe oştenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători şi mai milostivi decât Dumnezeu — nici pe departe ! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, şi ca obârşie şi ca stare, lipsiţi de orice avere, vază şi putere lumească, au ieşit din casa şi din rudenia lor şi au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci, socotise lumea a fi bun şi vrednic de dorit!

Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?

Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.

Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.

Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelşugare îi hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi înzestrează şi îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorîrea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune că Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi şi „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10, 1). Apoi le-a spus să meargă şi să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).

Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis să lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare şi de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fără nicio grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.

După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie şi după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile şi durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30).

Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă ? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi şi care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri”, întâi răsplata pentru luptătorii drepţi si credincioşi, cei care îndură cu răbdare, apoi pedeapsa pentru cei slabi şi laşi, care şovăie, dau înapoi şi se predau vrăjmaşului.

Poate om să primească răsplată mai mare decât să fie recunoscut de Însuşi Domnul Iisus Hristos în împărăţia cerurilor, înaintea Tatălui Ceresc şi înaintea oştirilor îngereşti fără de număr, drept al Său? Decât să fie scris de El în Cartea Vieţii? Decât să fie încoronat de El cu negrăită slavă şi aşezat la dreapta Lui în nemuritoare adunare din ceruri?

Şi poate să fie mai mare pedeapsă pentru un om decât ca Însuşi Iisus Hristos Domnul să se lepede de el, să-i spună înaintea a toţi îngerii şi a toate neamurile laolaltă şi în faţa Tatălui Său din ceruri: „Nu te cunosc; nu eşti al Meu; nu eşti scris în Cartea vieţii. Pleacă!” Iar că mărturisirea deschisă şi chemarea numelui Domnului Iisus Hristos este absolut esenţială, aşa cum este şi credinţa în El, se vede limpede din cuvintele Apostolului Pavel: „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9).

Înseamnă că trebuie să-L mărturisim pe Hristos cu trup şi suflet, pentru că omul este făcut din trup şi suflet; omul întreg trebuie să-L mărturisească pe Cel care a venit să-l mântuiască întreg.

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”.

Aceste stranii cuvinte nu pot fi rostite decât de cineva care are mai multă grijă de viaţa
noastră decât înşişi tatăl şi mama care ne-au născut. Doar cineva care ne iubeşte mai mult decât ne iubesc ei poate îndrăzni să spună una ca asta. Cineva care îi iubeşte pe copiii noştri mai mult decât suntem noi înşine în stare să-i iubim.

Tatăl şi mama ne-au născut numai pentru viata aceasta trecătoare, pe când Acela ne dă naştere întru viaţa veşnică. Părinţii ne nasc spre durere şi umilinţă, Acela spre veşnică bucurie şi slavă. Părinţii noştri, ca să ne dea ceva, de la El iau. Ei ne pregătesc mâncare, El ne dă suflarea vieţii. Ce-i mai de trebuinţă? Mâncarea sau răsuflarea? Părinţii ne fac îmbrăcăminte, iar El ne-a dat inima.

Ce-i mai de seamă: haina sau inima? El este Cel care ne-a adus pe lume; tatăl şi mama sunt doar poarta prin care ne-a adus. Cine face mai mult pentru noi? Cel care ne aduce într-o casă ori uşa pe care intrăm?

Domnul, fireşte, nu înlătură dragostea pe care o datorăm părinţilor şi tuturor celor de aproape ai noştri; doar El Însuşi ne-a poruncit această dragoste! El Însuşi Şi-a arătat dragostea pentru Sfânta Lui mamă, chiar pe Cruce fiind, când a încredinţat-o ucenicului iubit, spre a-i fi Ioan fiu în locul Său. Aici însă Hristos vorbeşte pentru vremurile de prigoană şi suferinţe ce îi aşteaptă pe apostolii Săi.

Tatăl şi mama se vor înfricoşa; fiul si fiica se vor înfricoşa. „Leapădă-te de Hristos”, îi vor spune, „rămâi cu noi, nu pleca de acasă! Fii ca toată lumea, lasă credinţa asta nouă, care te ia de la noi şi te duce poate la moarte! Ce-o să ne facem noi atunci? Or sa ne bată, or să ne chinuiască, or să ne lase să răbdăm de foame, poate chiar or să ne ucidă. Pentru asta te-am născut noi”, vor spune mama şi tata, „ca să pătimim din cauza ta acum, la bătrâneţe”.

Fiul si fiica îţi vor cere socoteală că i-ai născut ca să ajungă de batjocură, ca să fie dispreţuiţi, prigoniţi şi chiar ucişi, până la urmă. „Lasă pe Hristos, stai cu noi, să trăim cu toţii în pace.” În astfel de clipe hotărâtoare, ucenicul trebuie să aleagă.

Hristos sau părinţii?

Hristos sau copiii?

De hotărârea aceasta depinde întreaga lui veşnicie, şi nu numai a lui, ci şi a rudelor lui.

Nu este alegere mai dureroasă decât aceasta!

Şi n-o poţi lua acum pe un drum, şi maine pe altul. Nu poţi să-ţi rupi inima în două; trebuie s-o pui întreagă ori pe un talger, ori pe celălalt.

Dacă te închini lui Hristos, îi scapi şi pe ai tăi şi te scapi şi pe tine.

Dacă te închini tatălui, sau mamei, sau fiului, sau fiicei tale, e lucru sigur că ai să-i
pierzi şi ei şi pe tine. Pentru că oricine tăgăduieşte pe Hristos în faţa lumii, îl va tăgădui şi pe el Hristos la înfricoşata Judecată în faţa Tatălui Ceresc şi a armiilor de îngeri şi sfinţi.

[Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei, care suferea pentru că nu izbutise să
intre în înalta societate după care tânjea: „Slava în viaţa aceasta e mai
neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşartă ca visul; ridică-ţi aşadar
mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău
suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă
dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, şi anume pe cea cerească. Aşadar,
dacă voieşti cinstire, caut-o pe cea dumnezeiască, din cer, de unde poate să-ţi
vină apoi şi cea de pe pământ.” (Scrisoarea V, p. 152)]

Domnul le-a spus pe faţă apostolilor că este grea clipa hotărârii. Şi a adăugat: „Duşmanii omului, casnicii lui”.

Adică: familia, care mai mult decât oricine altcineva pe lume, va vrea să-l oprească pe
ucenicul lui Hristos de la urmarea Lui şi, mai mult decât oricine altcineva pe lume, îl va osândi pentru că urmează lui Hristos.

Cu adevărat, nu vrăjmaşii ne leagă pe noi de lumea aceasta, ci cei pe care-i iubim; nu străinii, ci ai noştri.

Ca să facă mai uşoară clipa despărţirii, şi ca să despovăreze cugetul celor ce lasă pentru El casa lor, Domnul le spune dinainte să fie fără nici o grijă, cum sunt vrăbiile.

Să nu se îngrijoreze cei ce-L urmează pe El despre cine îi va hrăni şi-i va îmbrăca în lipsa lor pe cei dragi. Aceştia vor fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de Cel ce hrăneşte şi îmbracă şi păsările cerului. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea şi fără voia cerescului nostru Tată. „La voi însă”, şi la ai voştri, „şi perii capului, toţi sunt număraţi”.

Lăsaţi-i aşadar, şi urmaţi-Mi Mie. Chiar şi fiind lângă ei, nu voi, ci Dumnezeu le poartă de grijă. Le va purta mai departe de grijă şi în lipsa voastră.

Însă „tată şi mamă, fii şi fiice” au aici un înţeles ascuns. Prin „tată” şi „mamă” se înţeleg deasemenea şi învăţătorii si îndrumătorii noştri care, prin învăţătura lor mincinoasă, izvodesc în noi un duh potrivnic lui Hristos şi Evangheliei. Aceştia ne învaţă înţelepciunea pământului, cea care slujeşte mai mult trupul decât sufletul, cea care ne desparte de Hristos şi ne robeşte lumii.

Câtă vreme nu Îl cunoaştem pe Hristos, ne uităm la aceşti îndrumători ai noştri ca la nişte idoli; şi, fie că-i ascultăm prin viu grai, fie că le citim cărţile, le dăm dragostea noastră, cinstirea noastră, respectul nostru; ne închinăm lor în adâncul inimii. Iar cine îi iubeşte pe ei mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

Prin „fii” şi „fiice” avem să înţelegem, după înţelesul dinlăuntru, faptele noastre,
lucrurile noastre, cărţile noastre, într-un cuvânt, tot ceea ce cu mândrie socotim a fi rodul minţii sau al mâinilor noastre, în aceste produse ale noastre stă toată inima nostră, dragostea noastră, fala noastră. Dar ce sunt toate aceste lucruri pe lângă Hristos? Zdrenţe de fum în faţa soarelui! Pulbere a vremii lângă marmura veşniciei! Cine le iubeşte pe ele mai mult decât pe Hristos nu este vrednic de Hristos.

A spus mai departe Domnul: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.

Prin „cruce”, trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele dinainte: despărţirea de tată şi de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni şi de învaţători, şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă. Despărţirea doare.

Prin „cruce” trebuie, deasemenea, să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos.

Dragostea adevărată are nevoie de jertfă ca să se aprindă şi mai tare; bolnavul are nevoie de o doctorie amară ca sa se facă bine.

Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie — şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Încă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerea ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul şi durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.

Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).

Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate şi sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el şi îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou — îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi.

Şi tot astfel, cel care renunţă la tatăl sau la mama sa pământească, sau la surori sau la fraţi, sau la soţie sau la copii, însutit va primi.

Prin „cruce” mai trebuie, în sfârşit, să înţelegem nepreţuita şi de-viaţă-dătătoare Crucea lui Hristos. Nu lăsăm deoparte o cruce pămantească, o suferinţă, ca să o schimbăm cu alta asemănătoare. Luăm Crucea lui Hristos: necazuri, durere, suferinţă, pentru curăţarea de păcat, pentru înnoirea sufletelor noastre, pentru viaţa veşnică.

Este ceea ce spune Apostolul Pavel despre Crucea Mântuitorului: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu întru lume” (Galateni 6, 14).

Pentru purtătorul de Crucea lui Hristos, lumea a murit, şi el a murit lumii; a murit lumii şi e viu în Dumnezeu. Nu-i de mirare că această cruce le este unora sminteală iar altora nebunie (cf. Corinteni 1, 23).

Oamenii cu suflete vechi, pacătoşite, înrobiţi lumii şi patimilor, nu înţeleg alt fel de suferinţă decât cea aducătoare de oarecare câştig: înduri câte ceva pentru avere, sănătate, glorie. Iar Crucea lui Hristos înseamnă suferinţă purtată pentru sănătatea si averea sufletului, întru slava lui Hristos, Împăratul unei Împărăţii noi şi singura dragoste a celor ce-L mărturisesc pe El.

„Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce oare va fi nouă? „Apostolul Petru a pus această întrebare în vremea când Domnul sfătuia pe tânărul bogat, care căuta viata veşnică, să meargă să-şi vândă averile, să le dea la săraci, şi să vina apoi să-I urmeze Lui, iar tânărul se întristase, „pentru că avea avuţii multe” (Matei 19, 22). Atunci a întrebat Petru cele de mai sus, iar Biserica a aşezat întrebarea lui laolaltă cu prima parte a Evanghelii de astăzi, pentru strânsa lor legătură duhovnicească. Sfântul Petru a întrebat, în numele tuturor apostolilor, ce se va întâmpla cu ei. Lăsaseră totul: casă, familie, îndeletniciri — ca să vină după Hristos.

„Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.

Răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Petru a fost pentru toţi apostolii: „le-a zis”. Dar
printre ei se afla şi vânzătorul Iuda. O să stea şi el pe un tron ? Iuda încă nu Il vânduse pe Hristos, cu toate că trădarea prinsese încă de pe atunci rădăcină în inima lui. Pentru că ştia că Iuda Îl va vinde, Domnul a vorbit cu prevedere, condiţionând răsplata. N-a spus: „voi toţi”, ci: „voi cei ce Mi-aţi urmat Mie”.

Cu aceste vorbe, Iuda a fost scos afară, pentru că el a mers doar o bucată de drum cu Hristos, şi nici atunci urmându-L cu adevărat. Curând avea să se despartă cu totul de Hristos şi de apostoli, altul având să-i ia locul şi să stea în scaunul lui.

Domnul a făgăduit mare plată apostolilor Săi credincioşi. Ei vor fi judecători ai poporului Israel; nu ai tuturor oamenilor, pentru că numai Hristos va fi judecătorul întregii omeniri, ci doar ai israeliţilor, din care sunt coborâtori.

Neamul care i-a judecat pe apostoli în viaţă, va fi judecat de ei la înfricoşata Judecată, când toate neamurile şi seminţiile pământului se vor împărţi de-a dreapta şi de-a stânga, când unele se vor chema la veşnică bucurie iar altele la veşnică osândă.

Atunci, la acea a doua naştere, vor şedea cei doisprezece apostoli la dreapta Domnului pe douăsprezece tronuri slăvite, şi vor judeca poporul lor, poporul care i-a judecat pe ei în viaţa aceasta. Iar judecata lor nu va fi o judecată a răzbunării, ci va fi o judecată a dreptăţii.

Răspunsul dat de Domnul apostolilor a fost numai pentru apostoli. Dar Mântuitorul a mai adăugat ceva, un lucru care îi priveşte pe toţi ucenicii Săi credincioşi, din toate
timpurile: „Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii sau ţarine, sau case, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

Şi cu adevărat, n-au primit apostolii şi sfinţii în această lume însutit mai mult decât au lăsat pentru numele lui Hristos? Nu s-au ridicat sute şi mii de biserici care le poartă numele în tot cuprinsul lumii? Şi, nu sute, ci milioane de oameni îi numesc pe ei părinţi ai lor şi fraţi!

Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam s-a împlinit cuvânt cu cuvânt în sfinţii Lui: odrasla lor duhovnicească s-a înmulţit foarte, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării” (Facere 22, 17). Nu au ajuns să fie atâtea sfinte femei, muceniţe şi fecioare, maici şi surori în duh atâtor credincioşi care, urmându-le pilda, s-au făcut ucenici ai lui Hristos ?

Nu se află şi în zilele noastre, aşa cum au fost neîntrerupt în toată istoria Bisericii, apostoli şi sfinţi ai lui Hristos, mulţime de fii şi fiice duhovniceşti? Lăsându-şi casele şi ţarinile, nu s-au făcut ale lor toate casele şi ţarinile credincioşilor ?

Renunţând la puţin — încă de la începutul lucrării lor apostolice— au primit, cu toţii,
mult; nimeni nu ducea lipsă de nimic (Fapte 4, 34). Vlăstarele duhovniceşti sunt cu mult mai multe decât cele după trup. Câştigul în duh este nemăsurat mai mare decât cel material. Iar Domnul adaugă că vor primi cu toţii, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

În înţeles ascuns, casă înseamnă suflet vechi, păcătos; fraţi şi surori, tată, mamă şi
soţie înseamnă legăturile pământeşti ale sufletului; copii înseamnă faptele noastre rele, iar ţarini înseamnă întreaga lume a simţurilor, cu tot cu trupurile noastre.

Cine lasă toate acestea pentru Hristos, va primi însutit mai mult şi mai bun decât avea înainte. Şi, mai presus de toate, „viaţa veşnică”.

Domnul foloseşte numărul o sută ca să înfăţişeze plinătatea darurilor pe care le vor primi credincioşii. Nu sute, ci sute de mii de oameni au lăsat toate şi au primit totul. Tuturor acestora şi celor ca ei le este închinată duminica de astăzi — Duminica tuturor Sfinţilor.

Unii din aceşti sfinţi, cei mai cunoscuţi, sunt pomeniţi aparte peste an. Pe lângă ei însă avem mulţime uriaşă de sfinţi care au rămas ascunşi vederii omului dar nu şi lui
Dumnezeu Atotştiitorul. Ei sunt Biserica lui Hristos cea biruitoare, cea slăvită, şi stau în strânsă legătură cu noi, care suntem aici, pe pământ, oştenii Bisericii lui Hristos cea luptătoare. Prin ei străluceşte Domnul ca soarele între stele, pentru că sunt „mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 5, 30).

Sunt vii, sunt puternici, sunt aproape de Dumnezeu. Şi sunt aproape şi de noi. Poartă neîncetat de grijă Bisericii lui Dumnezeu de pe pământ; ne însoţesc neîntrerupt de la naştere la moarte; ne aud rugile, ne ştiu necazurile, ne ajută cu puterea şi cu rugăciunile lor care se înalţă ca fumul de tămâie străbătând înălţimile îngereşti până la tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 8, 3-4).

Sunt mucenicii şi muceniţele lui Hristos, sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, păstori şi învăţători ai Bisericii, împăraţi şi împărătese care cu evlavie au apărat Biserica lui Hristos de prigonitori; mărturisitori şi anahoreţi, pustnici vieţuitori în singurătate, stâlpnici şi nebuni pentru Hristos, într-un cuvânt, toţi cei întru care dragostea lui Hristos umbreşte orice altă dragoste pe pământ şi care, pentru Hristos, au lăsat toate şi au răbdat până la sfârşit, mântuindu-se şi pe ei şi ducând şi pe alţii la mântuire.

Ei ne ajută şi pe noi, în zilele de acum, să ne mântuim, pentru că nu se află într-ânşii iubire de sine ci se bucură, de-ar fi să se mântuiască oameni cât mai mulţi şi să ajungă la slava de care ei înşişi se bucură. Ei toţi sunt „biruitori prin credinţă”.

Ei toţi au stins văpaia patimilor care făceau scrum firea omenească cea slabă. Mulţi au îndurat batjocură şi prigoană, lanţuri si închisoare şi, la urmă, supliciu. Mulţi din aceştia, de care lumea nu era vrednică, au pribegit pe faţa pământului, „în pustii şi în munţi si în peşteri şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).

Viaţa aceasta este o încercare a lucrării noastre, iar răsplata o vom primi în veacul ce va să vină. Ei au trecut cu strălucire încercarea, şi acum ne ajută şi nouă, ca să nu fim ruşinaţi ci să trecem şi noi încercarea cu bine, ajungând asemenea lor în împărăţia lui Dumnezeu.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!

Biserica prăznuieşte anume această Duminică a tuturor Sfinţilor în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne înveţe: că apostolii, ca şi toţi sfinţii, s-au arătat cei mai mari eroi din istoria neamului omenesc, nu atât prin propriile puteri cât prin binecuvântata putere a Duhului Sfânt. Ei s-au hrănit cu pâinea lui Dumnezeu, s-au înzestrat cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au înarmat cu armele lui Dumnezeu. Numai aşa au putut să stăruiască în luptă, să îndure totul şi să biruiască în toate.

[Sfântul Macarie Egipteanul ne învaţă, din trăirea lui, că omul trebuie să se îndeletnicească îndelung cu fapta cea bună, cu mare strădanie şi hotărâre; abia atunci „Dumnezeu vine şi se sălăşluieşte in el, şi el în Domnul, şi Domnul Însuşi seamănă într-ânsul poruncile Sale, umplându-l de roade duhovniceşti” (Omilia 19)]

Ca şi pilda apostolilor, pilda tuturor sfinţilor ne înfăţişează preadulcele şi marele adevăr că Dumnezeu nu-Şi trimite slujitorii la păşune fără hrană, nici fiii la câmp fără unelte, nici soldaţii la bătalie fără arme.

Slavă fie Domnului preaînalt, care slăveşte pe sfintii Săi întru biruinţă şi Se slăveşte
într-ânşii!

„Si mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi”.

Astfel încheie Domnul profeticul Său cuvânt către apostoli, cuvânt ce s-a împlinit şi se
împlineşte până astăzi, având însă a-şi primi suprema împlinire abia la Judecata de Apoi. Apostolii erau priviţi ca „cei de pe urmă” în Israel, pe când fariseii şi toţi făţarnicii prigonitori ai apostolilor erau „cei dintâi”: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4,13).

Dar apostolii au ajuns cei dintâi, iar prigonitorii lor cei din urmă, şi în cer si pe pământ. Vânzătorul Iuda era printre cei dintâi, dar prin trădarea lui Dumnezeu a ajuns cel din urmă. Mulţi sfinţi erau socotiţi codaşi, dar au ajuns în frunte, în vreme ce chinuitorii şi batjocoritorii lor au căzut din cinstea ce-o aveau în ochii lumii şi sunt ultimii înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, la Înfricoşatul Judeţ, se va descoperi că foarte, foarte mulţi care sunt astăzi priviţi ca cei dintâi între noi, vor coborî pe treapta cea mai de pe urmă, iar mulţi din cei ce singuri se socotesc şi sunt socotiţi şi de lume a fi ultimii, se vor înălţa şi vor fi cei dintâi.

Cuvântul acesta are şi un înţeles lăuntric.

În noi, în fiecare, se dă o luptă între omul nostru de jos şi cel de sus. Când în noi stăpâneşte ceea ce este josnic, grosolan, păcătos şi şovăielnic, atunci omul cel de jos este cel dintâi şi are întâietate asupra omului de sus.

Dacă omul îşi mărturiseşte păcatele, se căieşte si primeşte împărtăşire de Hristos cel viu, atunci omul de jos cade şi este cel din urmă, pe când cel nobil se ridică de pe ultimul loc pe primul.

Şi, dimpotrivă, când în noi domneşte frumuseţea şi înălţimea lui Hristos, în smerenie şi ascultare către Domnul, în credinţă şi fapte bune, atunci omul cel de sus stă la locul lui, care este al întâietăţii, iar omul de jos pe locul cel mai de jos.

Dar, vai, se poate întâmpla ca astfel fiind, omul bun şi evlavios să se bizuie prea mult pe sine, de unde se naşte mândria, iar din mândrie toate relele prin care josnicul se proţăpeşte iarăşi deasupra iar omul nobil e împins în ultimul rând. şi aşa cel din urmă ajunge întâiul, iar întâiul cel din urmă.

Trebuie de aceea să fim neîncetat cu luare-aminte de sine, şi să nu ne încredem prea mult în noi înşine, ci toată nădejdea să ne-o punem, cu rugăciune, în Domnul şi în biruitoarele Sale arme de har.

„Toate le pot întru Hristos, cel ce mă îmbracă cu putere” (Filipeni 4, 13), zice Apostolul Pavel.

Toate le putem, O, atotputernice Doamne, prin Tine şi prin puterea Ta dăinuitoare în noi.

Nu putem nimic de la noi înşine, afară doar de păcat. Fără Tine suntem flămânzi, fără Tine suntem goi, Părinte. Suntem slabi şi neînarmaţi fără Tine, Conducătorul nostru în luptă. Cu Tine avem toate şi putem toate, O, Mântuitorul nostru cel nebiruit.

Cu mulţumită pentru toate, ne rugăm Ţie: nu ne trece cu vederea, nu-Ţi întoarce ajutorul de la noi cât vom trăi! Ţie se cuvine slava, O, Doamne Iisuse, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://www.voscreasna.com

Sf. Nicolae Velimirovici: Predică la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencei)

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Sf. Nicolae Velimirovici: Predică la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencei)

Sf.  Nicolae Velimirovici:

Predică la Duminica a V-a după Paşti

EVANGHELIA DESPRE DĂTĂTORUL DE APĂ VIE ŞI FEMEIA SAMARINEANCĂ

din “Predici“ , Sfantul Nicolae Velimirovici

“În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
(Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta cea lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor.

Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii, şi puternic în tăria şi lucrările voii sale.

Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el.

Atunci El S-a simţit în această lume, „în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”

Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul.

Trupul primeşte hrană în chip nemijlocit, care este în esenţă de acelaşi fel cu trupul. Trupul este din ţărână, şi hrana pentru trup este tot din ţărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui.

Dar sufletul se află în suferinţă; el este îngreţoşat şi se împotriveşte ca să primească hrană în chip mijlocit, şi această hrană este diferită de suflet. De aceea, sufletul se simte în această lume ca într-o ţară străină, printre străini.

Faptul că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea cea fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora.

Şi chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli ci ar spori cu siguranţă. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă.

Sufletul omului este viu; viu şi veşnic însetat de viaţă; şi nimic nu-i poate astâmpăra setea decât viaţa: viaţa cea dintâi, nemijlocită. Dar asemenea viaţă se află în Dumnezeu, în Dumnezeul Cel viu, numai în El. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!”

Acesta nu este numai un psalm, ci este un simplu fapt, precum gâtul uscat al leului însetat care rage în deşert, şi al cărui răget poate să pară păsărilor din oaze ca un cântec, deşi pentru leu nu este cântec ci strigăt de ajutor.

“Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Acestea nu sunt cuvintele poetului ci ale călătorului însetat „în pământ gol şi uscat, unde nu se află apă”; nu cântăreţul este cel care îşi potriveşte cuvintele acestea, ci omul care este poate cel mai pătrunzător, şi cu putere de înţelegere a sufletului omenesc în istoria lumii.

Omule, dacă te gândeşti vreodată că hrana şi băutura trupească pot să-ţi hrănească şi învioreze sufletul, te vei afla atunci pe treapta pe care se găsesc animalele de casă şi cele sălbatice de pe dealuri.

Dacă ai trecut de această treaptă, şi nădăjduieşti ca sufletul tău să poată fi hrănit şi înviorat de înţelepciunea omului şi de frumuseţea acestei lumi, atunci te vei afla pe treapta omului cu experienţa şi întregimea înjumătăţită. Aşa cum socoteala cea dintâi era prostească, tot la fel această nădejde este neroditoare. Căci pe treapta a doua, socotiţi răgetele şi strigătele lumii însetate ca fiind cântece şi veselie, o silire de potolire a setei cuiva prin însetarea altora.

Dacă ai trecut de cea de a doua treaptă, şi ai simţit o sete de negrăit, pe care nu o poate stăvili nici un lac din lume – care nu se poate stinge nici de către întregul ocean al lumii – atunci eşti cu adevărat un om călit şi pregătit, eşti un om adevărat. Numai la această treaptă  de sete duhovnicească nepotolită, vei înţelege deplin Evanghelia de astăzi.

„Deci a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său”.

Întreaga regiune dintre Iudeea şi Galileea era numită Samaria, luându-şi numele de la dealul Samariei. Drumul dintre dintre Ierusalim şi Galileea trece încă prin Sihar (numită acum Askar), lângă Sichem (Nablus). Iată, era o parte de câmp pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, înălţând acolo un jertfelnic şi i-a pus numele El-Elohe-Israel (Dumnezeul cel Puternic al Israelului) (Facerea 33:19-20).

Mai târziu, Iacov a lăsat această parte de câmp fiului său Iosif, care, a fost îngropat aici (Iosua 24:32). Este cetatea care dă însemnătate satului din apropiere, dar în cazul acesta este invers: satul lui Iosif este mai cunoscut decât cetatea Sihar – şi de aceea Evanghelistul spune că cetatea se afla lângă sat.

„Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas”.

Pentru că strămoşul nostru Iacov trăia împreună cu vitele sale lângă această fântână – tocmai pentru că el însuşi a săpat-o şi a zidit-o – aşa şi-a aflat fântâna numele. Ostenit de urcuşul dinspre Ierusalimul râpos şi neroditor, Domnul S-a aşezat lângă această fântână ca să se odihnească.

Ceasul al şaselea, în răsărit, este mijlocul zilei. Domnul ostenit fiind, a ajuns în locul acela, în cea mai mare căldură a zilei. El era „ostenit de călătorie”, săvârşind mântuirea noastră, căci mai târziu S-a aflat pe Cruce, plin de sânge de la rănile Sale, şi încovoiat de durere – tot pentru mântuirea noastră.

Dar de ce nu a călătorit El noaptea, pe răcoare?

Pentru El, nopţile erau pentru rugăciune.

Şi dacă cu acest prilej El ar fi călătorit noaptea, Evanghelia ar fi fost mai scurtă cu o întâmplare fără de asemănare, şi cu descoperirea cea mai plină de învăţăminte, şi mai mântuitoare.

El a călătorit ziua, pe jos, urcând poteci râpoase, în vremea arşiţei, obosit şi însetat, pentru că se grăbea să folosească fiecare clipă a vieţii Sale pe pământ, atât din zi cât şi din noapte, pentru binele şi mântuirea noastră.

„Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau”.

Se observă mai ales că femeia era samarineancă, căci iudeii îi socoteau pe samarineni păgâni.

“Dă-Mi să beau”, îi spune Domnul. El era obosit şi însetat, de unde înţelegem limpede că trupul Său era trup real omenesc, iar nu cum gândeau oarecari eretici. Aşa cum din trupul Său se vărsau lacrimi de durere pentru oameni, şi aşa cum suferea durere pe Cruce, tot aşa simţea nevoia să mănânce şi să bea.

Este adevărat că El putea, dacă dorea, să biruiască şi să se lepede de această nevoie, prin puterea Sa Dumnezeiască, pentru lungime de vreme mai îndelungată, şi chiar pentru vremea întreagă a vieţii Sale pământeşti; dar atunci, cum putea fi văzut El ca fiind om adevărat; „cum să fie El întru toate … să Se asemene fraţilor, şi cum îi putea numi El fraţi” (Evrei 2:17)?

Cum ne putea învăţa El suferinţa şi îndurarea răbdătoare dacă nu ar fi suferit şi îndurat El Însuşi?

Şi apoi, biruinţa Lui de la urmă ar fi avut acea strălucire care ne întăreşte şi ne luminează în durerile vieţii, dacă nu le-ar fi îndurat El pe toate, şi toate acestea întru cea mai mare măsură?

Desigur că vine întrebarea: “Cum se face că El, care era în stare să înmulţească pâinea şi să meargă pe apă ca pe pământ, nu putea în această călătorie lungă, cu un singur cuvânt întru tărie – da, chiar un gând – să scoată izvor de apă din stâncă sau din nisip, şi să-Şi potolească setea?” Cu adevărat Îi stătea Lui aceasta în putere.

Moise a făcut aceasta în pustie; mulţi sfinţi au făcut aceasta în numele Lui de-a lungul istoriei Bisericii; atunci, cum nu este aceasta cu putinţă la El? El putea aceasta dar nu a voit.

El nu a săvârşit niciodată nici măcar o singură minune pentru El – să Se hrănească, să Se odihnească sau să Se îmbrace. Toate minunile Sale erau pentru alţii.

În viaţa Sa nu se află nici un pic de umbră de iubire de Sine.

Chiar pe vremea când era Prunc, a fugit dinaintea sabiei lui Irod, dar aceasta nu a fost pentru El, ci pentru oameni. Vremea Lui nu venise. Cu toate acestea, când Îşi terminase lucrarea printre oameni, El nu a fugit de moarte, ci a mers ca să o întâmpine.

Iubirea fără margini pentru oameni, nedespărţită de înţelepciunea fără margini, a insuflat şi a îndrumat toate cuvintele Domnului Iisus, toată lucrarea Lui şi fiecare faptă a Lui din viaţa Sa pământească.

“Dă-Mi să beau.” Ziditorul cercetează aceasta la zidirea Sa. Aceste cuvinte răsună de-a lungul celor două mii de ani; pentru că El nu a spus aceste cuvinte numai pentru femeia samarineancă, ci tuturor neamurilor până la sfârşitul veacurilor.

“Dă-Mi să beau”, ne spune El astăzi fiecăruia dintre noi. El – Făcătorul apei şi Orânduitorul mărilor şi oceanelor, râurilor şi izvoarelor – nu spune aceasta pentru că El este însetat de apă, ci pentru că El însetează după voirea şi iubirea noastră cea bună.

Dăruind Lui, noi nu dăruim din ceea ce este al nostru, ci din al Lui.

Fiecare pahar cu apă de pe pământ este al Lui, căci El l-a făcut; şi fiecare pahar cu apă bună, pe care noi îl dăm unuia dintre fraţii Săi mai mici, El l-a plătit cu sângele Său de mare preţ.

Totuşi, în smerenia Sa neasemuită, El nu cere apă de la femeie precum Plăsmuitorul de la plăsmuire, ci aşa cum cere un om de la altul, arătându-Şi smerenia şi fiind mărturisitor în chipul acesta pentru firea Sa omenească strâmtorată şi săracă. În sfârşit, El face aceasta ca să ne înveţe pe noi ca să slujim cu milă. Omul are dreptul să ceară de la altul, dar are şi datoria de a-l sluji pe altul şi de a avea milă de acela.

„Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde”.

Atunci, Domnul nu era numai obosit şi însetat ci şi flămând, ca şi ucenicii Săi.

Aceasta este încă o dovadă a adevăratei Sale umanităţi şi a păzirii Sale înţelepte de a face minuni într-o împrejurare în care minunea nu ar fi fost de vreun ajutor în lucrarea de mântuire. Evanghelistul vorbeşte despre lipsa ucenicilor pentru a lămuri de ce Domnul a cerut femeii apă. Fiindcă, dacă ucenicii ar fi fost acolo, ar fi adus ei apă şi nu s-ar mai fi pomenit de femeie.

Totuşi, Dumnezeu a voit să rânduiască această împrejurare pentru a ne învăţa pe noi, aşa încât atunci când vedem pe vrăjmaşul nostru, la nevoie, să-l ajutăm. Şi atunci când poporul nostru se află în vrăjmăşie cu popoarele vecine, noi să nu lărgim această vrăjmăşie la fiecare om al acelui popor, ci, este de datoria noastră ca, într-o anumită împrejurare, să ajutăm pe fiecare om care se află în nevoie, fără să ne intereseze dacă omul acela face parte din poporul nostru sau nu.

„Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”.

Această femeie avea în vedere ceea ce  era obişnuit pe vremea aceea, că omul trebuie să urască nu numai poporul vrăjmaş ci şi pe fiecare om al acelui popor. În pilda samarineanului celui bun, Domnul a arătat ura iudeilor faţă de samarineni, şi această împrejurare lămureşte ura samarinenilor faţă de iudei.

Pentru a rupe hotarele urii dintre un popor şi altul, trebuie mai întâi să rupem hotarele urii dintre un om şi altul.

Aceasta este singura cale cu dreaptă judecată pentru tămăduirea oamenilor de marea boală a urii unora faţă de alţii.

„Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”.

“Darul lui Dumnezeu” se poate înţelege în sens materialnic şi duhovnicesc.

În sens materialnic, prin “darul lui Dumnezeu”, trebuie să se înţeleagă tot ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, a făcut şi a dat omului pentru ajutor şi folos. Dacă tu, femeie, ai şti că această apă nu este samarineancă sau evreiască, ci a lui Dumnezeu; şi că, atunci când Dumnezeu a făcut această apă, El nu a numit-o “pentru samarineni” sau “pentru iudei”, ci “pentru oameni”, tu scoţi această apă – cu înfiorare – ca pe darul lui Dumnezeu, şi o dai unui om însetat ca să bea – cu şi mai mare înfiorare – ca pe zidirea lui Dumnezeu.

Întrucât lumea întreagă este darul lui Dumnezeu pentru om, şi omul este darul lui Dumnezeu pentru lume.

În sens duhovnicesc, “darul lui Dumnezeu” este Însuşi Domnul Hristos.

Dând toată această lume văzută omului, Dumnezeu, în iubirea Sa, El Se dăruieşte pe Sine. Dacă tu, femeie, ai şti ce dar de mare preţ a dat Dumnezeu iudeilor şi samarinenilor, şi toate celelalte popoare fără excepţie, ţi s-ar cutremura sufletul, ai plânge de bucurie, ai rămâne fără grai la pilda cea vie, şi nu ai cuteza să te gândeşti la răutatea şi ura dintre iudei şi samarineni.

Mai mult, dacă trebuia să ţi se descopere toate tainele cele ascunse ale Celui care vorbeşte cu tine, pe care tu Îl socoteşti, pe dinafară, după înfăţişarea trupească, un om obişnuit şi, după îmbrăcămintea şi vorba Sa, ca pe un iudeu, “tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”.

Prin “apă vie”, Domnul vrea să spună puterea harică şi dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, pe care L-a promis El credincioşilor. “Cel ce crede în Mine, … râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El) (Ioan 7:38-39). Neînţelegând nimic din aceasta, femeia spune:

“Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov,care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?”

Tu nu ai slujitori; tu nu ai găleată – şi fântâna e adâncă; cum vei scoate Tu apa cea vie? Sub haina trupului omenesc, Domnul i Se arăta femeii ca un om obişnuit, lipsit de ajutor. “Apa cea vie”, atunci ca şi acum, era numele dat apei de izvor, spre deosebire de apa de ploaie, strânsă în puţuri şi cisterne.

Dar există apă în fântână care se mai poate numi şi “apă vie”, dacă fântâna primeşte apă de un izvor. Acesta se află la fundul fântânii, acolo unde curge apa ca să umple fântâna. La început femeia se gândeşte la fundul fântânii, acolo unde curge apa. Dar, într-o clipă i-a venit gândul care a îndemnat-o să întrebe: “Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?” Cu alte cuvinte: poţi face Tu un alt izvor de apă, pe lângă acesta? Strămoşul nostru Iacov nu a făcut această fântână, ci numai a zidit-o şi a îngrădit-o. Dacă Tu ai putea face un izvor, o apă curgătoare, aceea ar fi “apă vie” cu totul, şi atunci Tu ai fi mai mare decât părintele nostru Iacov. Eşti Tu mai mare decât el? Fântâna lui Iacov are atât de multă apă că el însuşi a băut din ea “şi fiii lui şi turmele lui“, şi noi toţi care locuim prin împrejurimi, şi toţi călătorii şi vizitatorii, şi aceasta este de multe veacuri. Şi apa din această fântână nu a secat niciodată. Poţi face Tu un lucru mai mare decât acesta?

În aceste cuvinte ale femeii samarinence se arată pe de o parte, mândria pentru strămoşul lor Iacov; şi pe de altă parte, ceva mai mult decât îndoială, chiar batjocură faţă de Domnul Iisus.

Batjocura nu era atât de grosolană şi de largă ca la învierea fiicei lui Iair – “când ei râdeau de El “ (Matei 9:24) – dar totuşi era o batjocură mijlocită şi ascunsă cu dibăcie.

Dar Domnul, care Se pune pe Sine pentru a scoate pe oameni din murdăria păcatului, este pregătit să rabde batjocură atât de la oameni cât şi de la draci. El nu mustră femeia pentru această batjocură usturătoare, ci merge mai departe pentru mântuirea sufletului ei.

“Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“.

Domnul nu-i răspunde femeii aşa cum se aşteaptă ea. El nu îi spune ei cu cât este mai mare decât Iacov. El vede pricina înţelegerii greşite dintre El şi femeie, pe care femeia nu o vede. Această înţelegere greşită vine din aceea că El vorbeşte despre apa duhovnicească, dătătoare de viaţă, pe când femeia, învăţată să gândească numai cu înţelegerea cea pământească, a simţurilor, are în mintea ei numai apa pe care o poate vedea, menită de Dumnezeu pentru potolirea vremelnică a setei celei trupeşti.

Apa cea vie despre care vorbeşte Domnul este dătătoare de viaţă, har sfânt şi înviorează sufletul, ducând către viaţa veşnică, încă de aici de pe pământ. Când acest har dătător de viaţă intră în om şi îl face de mare preţ, deschide în el un izvor nesecat de viaţă, bucurie şi tărie mare.

“Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot“.

Femeia încă nu înţelege bine, gândindu-se la izvorul de apă pământească. În cel mai bun caz, ea s-ar fi putut gândi la Hristos ca la un vrăjitor, putând face o minune prin vrăjitorie. Pentru a-i strica această socotinţă omenească a femeii, Domnul îndreaptă îndată discuţia către altceva cu totul diferit.

“Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus“.

El spune aceasta pentru a o învăţa pe femeie să-şi facă socotinţă duhovnicească, nu trupească; Domnul crede că este înţelept să nu facă nici o minune în faţa femeii, ci ca să Se arate ca înainte văzător şi prooroc – acest lucru având acelaşi lucrare mare ca şi facerea de minuni. “Mergi şi cheamă pe bărbatul tău.” Domnul ştie că ea nu are bărbat, dar vrea să audă răspunsul ei, pregătind-o pentru o zdruncinătură neaşteptată prin atotcunoaşterea şi dreapta socoteală a Lui.

“Cinci bărbaţi ai avut” – această grăire este destul de uimitoare pentru femeie, dar când aude taina ei plină de vinovăţie, pe care voia să o ţină ascunsă: “şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” – aceasta trebuie să lucreze asupra ei precum trăsnetul din senin. Dar nu mustra pe femeia samarineancă,

O, suflet Creştin; nu o mustra pe ea, ci întreabă-te pe tine: “Cine este bărbatul meu?” Nu ai avut deja cinci sute de bărbaţi? Bărbatul tău de acum nu este altul decât bărbatul tău în lege?

Sufletul este biserică, şi capul Bisericii este Domnul Hristos; cu alte cuvinte, mirele sufletului Creştin este Domnul Însuşi.

Dacă te ţii numai în această lume a simţurilor, logodindu-te şi însoţindu-te cu aceasta prin cele cinci simţuri ale tale, atunci, o, suflete, te afli cu adevărat în aceeaşi stare de păcat şi de nepizmuit ca aceea în care se afla femeia samarineancă. Dacă ai primit înşelare de la simţurile tale, de la bucuria dată de simţuri, te-ai lepădat întru adevăr de simţurile tale. Atunci, simţurile tale s-au făcut precum sunt cinci bărbaţi morţi, în vreme ce ai plecat să trăieşti împreună cu cel de al şaselea bărbat care nu-ţi este bărbat întru lege, următorul celorlalţi cinci care cuprind înţelegerea simţurilor tale. Aceasta este toată minciuna şi murdăria pe care simţurile tale le-a adunat în tine, le-a strâns ca pe o grămadă de gunoi.

Vorbirea dintre Domnul şi femeia samarineancă este o vorbire între Dumnezeu, care are credinţă, şi sufletul care este fără credinţă. Această vorbire are pentru tine un înţeles.

Este vorbirea între Mirele Cel ceresc şi mireasa Sa, sufletul omului.

Nu vezi că tocmai pentru aceasta a avut Domnul vorbirea cu femeia samarineancă despre bărbatul ei? El putea să aibă cu ea o altă vorbire şi S-ar fi putut arăta ei ca înainte văzător şi prooroc, prin alte căi. El putea descoperi alte ascunzişuri ale ei, sau vreun lucru ascuns sau altul al părinţilor ei, sau al celor din preajma ei din Sihar, cunoaşterea acestora ar fi surprins-o şi uimit-o pe femeie în acelaşi chip.

Dar El dinadins a avut această vorbire cu femeia despre bărbatul ei, pentru că această vorbire îţi este spusă şi ţie, suflete Creştin; ţie şi tuturor sufletelor pe care le-a zidit Dumnezeu dintru începuturi, şi pe care le va zidi până la sfârşitul veacurilor.

O, suflete, întrebarea despre bărbatul tău este cea mai însemnată pentru tine, cea mai însemnată şi cea mai hotărâtoare prin urmări.

Cu oricare te însoţeşti, tu te faci una cu acela. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este lumea, tu vei fi dus la pierzare de lume. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este păcatul, împreună cu păcatul vei muri. Dacă cel ce te însoţeşte pe tine este diavolul, vei fi împreună cu el toată veşnicia. În toate aceste cazuri, zi şi noapte, tu vei bea apa care te va face şi mai însetată.

Numai dacă Îl recunoşti pe Domnul Hristos ca pe Bărbatul tău întru lege, şi te logodeşti cu El cu credinţă şi iubire, vei bea apa cea vie, de la care nu vei mai înseta şi pe care vei pluti în Împărăţia cea cerească şi în viaţa cea veşnică.

Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Domnul dinadins urmăreşte să atingă o coardă duhovnicească din sufletul femeii samarinence. El izbuteşte aceasta, atingând trecutul ei.

În femeia în care mai înainte fusese lucrătoare numai înţelegerea pământească, prin simţuri, care, până acum, fusese adormită de narcoza înţelegerii prin ajutorul simţurilor ei, începe de îndată să se trezească. Şi astfel ea mai întâi Îl recunoaşte pe Hristos ca prooroc. Asta este destul pentru început. Îndată după asta, interesul ei pentru lucruri duhovniceşti sporeşte foarte grabnic. Ea pune o întrebare Domnului, care era de mare interes în acea vreme. Neînţelegerile neschimbate dintre samarineni şi iudei cu privire la locul în care trebuie să I se dea slavă lui Dumnezeu.

Care loc de închinăciune este mai bine plăcut lui Dumnezeu, unde oamenii să-I aducă Lui slavă: pe muntele Samariei sau în Ierusalim?

Cine este adevărat măritor şi adevărat om al rugăciunii: cel care face închinăciuni şi se roagă aici sau cel care face închinăciuni şi se roagă acolo? “Părinţii noştri se închinau în acest munte.” Femeia nu spune “noi”, ci “părinţii noştri”, pentru a da preţuire mai mare acestui munte, şi îndreptăţire mai mare samarinenilor din vremea ei. E ca şi cum vrea să spună: noi nu am ales acest loc de închinăciune către Dumnezeu, ci părinţii noştri, şi ei erau mai mari şi mai aproape de Dumnezeu decât noi. Şi acum, ca şi atunci, Domnul nu răspunde femeii cu “da” sau “nu”.

El lucrează spre trezirea şi aprinderea sufletului ei. “Femeie, crede-Mă …”. Crede-Mă pe Mine, nu pe cei care îţi vorbesc despre slăvirea fie pe acest munte fie în Ierusalim. Domnul foloseşte dinadins cuvântul “Tată”, în loc de “Dumnezeu”, ori “zei” (samarinenii se închinau atât lui Dumnezeu cât şi zeilor) pentru ca femeia să ştie că, începând cu această înţelegere nouă a lui Dumnezeu ca Tată, va fi şi o slăvire nouă.

Mărirea Tatălui nu depinde de un anume loc, şi astfel, va trebui să se lepede de această întregime crâncenă atât din partea iudeilor cât şi din partea samarinenilor. În felul acesta, Domnul prooroceşte ceva ce se va împlini foarte curând, prin venirea Sa în lume.

Chiar şi aşa El socotesc la fel de primejdioase ambele chipuri de întregime, şi prooroceşte sfârşitul ambelor, dând o anumită întâietate iudeilor faţă de samarineni privitor la cunoaşterea lui Dumnezeu. “Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim.”

Domnul este conştient că femeia Îl priveşte ca pe un iudeu, şi astfel El vorbeşte ca un iudeu. Voi samarinenii nu ştiţi cui vă închinaţi, pentru că voi vă închinaţi multor zei şi idoli; voi recunoaşteţi Dumnezeirea Dumnezeului lui Avraam şi al lui Iacov, dar pe lângă aceasta voi aduceţi jertfă multor idoli asirieni şi babiloneni. Cel puţin iudeii ştiu că există un singur Dumnezeu, chiar dacă aceştia Îi slujesc Lui, ca şi tine, cu inimile învârtoşate, cu minţile întunecate şi cu obiceiuri care nu mai sunt bune. Totuşi, “mântuirea din iudei este”; cu alte cuvinte, Mesia Se va naşte din iudei, şi prin El va veni mântuirea lumii. Aceasta s-a făgăduit strămoşilor şi s-a spus mai dinainte de către prooroci, şi aceasta a pregătit Rânduiala lui Dumnezeu – şi aşa a ajuns să se împlinească.

“Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr.”

Închinăciunea samarinenilor către Dumnezeu este mincinoasă, pentru că ei nu ştiu cui să se închine. Cu toate acestea, închinăciunea din Ierusalim este numai o umbră a adevăratei slăviri a lui Dumnezeu, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10:1). Dar minciuna şi umbra vor dispărea în curând, şi în locul lor se va aşeza adevărata slăvire a lui Dumnezeu.

S-a născut Soarele zilei celei noi, şi această nouă zi se iveşte mai desluşit, alungând întunericul şi umbrele. Trece multă vreme şi încă mai sunt zorii. Când lumina zilei celei noi se va răspândi pretutindeni, oamenii Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată, şi atunci Îl vor slăvi ca fii, nu ca robi: ei nu Îl vor preamări cu cuvinte deşarte şi cu jertfe deşarte, ci “în duh şi în adevăr”, cu trup şi cu suflet, cu credinţă şi cu faptă, cu înţelepciune şi cu iubire.

Omul, în plinătatea sa, Îl va slăvi pe Dumnezeu, în plinătatea Sa. Alcătuit din suflet şi din trup, omul va închina lui Dumnezeu şi unul şi altul, şi Îl va sluji pe Dumnezeu cu suflet şi cu trup. Adevăraţii închinători nu se vor închina zidirilor ci Ziditorului, nu dracilor celor răi sub chipul înşelător al zeilor, ci Celui Unuia Tatălui Atotmilostiv al luminii şi al adevărului. Asemenea închinători Îl caută pe Tatăl cel ceresc. Dumnezeu este duh iar nu trup, statuie, cuvânt deşert, un loc sau altul. De aceea cei care se închină Lui trebuie să I se închine “în duh şi în adevăr”. Vorbind cu lumea muritoare din jurul lui, omul se arată înaintea muritorilor cu lumea sa cea muritoare; dar vorbind cu Dumnezeul Cel nemuritor, omul trebuie să vină înaintea Celui Unuia Fără de Moarte cu ceea ce este în el fără de moarte. Aşa cum spune Apostolul: “nu caut ale voastre, ci pe voi” (II Corinteni 12:14).

Lumea veche a slujit pe Dumnezeu cu chip de lege, şi a adus capre şi berbeci ca jertfă lui Dumnezeu, şi sărbătorea ziua de sâmbătă, săvârşind ca nişte robi spălările şi curăţirile cele ce erau învăţate, dar uitând mila şi iubirea. Se citeau cuvintele: “Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită” (Psalm 50:18), dar nici nu au fost înţelese nici nu s-au împlinit acestea.

De acum înainte, vor sluji pe Dumnezeu “în duh şi în adevăr”, deoarece Domnul Însuşi a a pogorât între oameni ca să dea pildă de astfel de slujire şi astfel de slăvire. Duhoarea caprelor şi berbecilor jertfiţi, aduşi Lui de către oamenii cei cu inimile învârtoşate şi cu sufletele înnegrite, erau batjocoritoare pentru El.

Odinioară, când asemenea jertfe erau aduse de către Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Moise, nu era duhoare ci mireasmă. Totuşi, această mireasmă nu venea de la sânge şi de la carnea animalelor, ci de la sufletele cu frică de Dumnezeu şi de la inimile iubitoare de Dumnezeu ale slujitorilor Săi credincioşi.

Mai târziu, când sufletele jertfitorilor de animale se uscaseră şi inimile lor se învârtoşaseră, nu mai era nimic care să aducă mireasmă înaintea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu caută miros de sânge şi carne ci acela al sufletelor şi inimilor oamenilor.

Şi întreaga mireasmă de pe altarul jertfei s-a schimbat în duhoare înaintea Domnului; aceasta s-a întâmplat cu toate altarele de jertfă atât în Samaria cât şi în Ierusalim. Pe grămada de murdărie a lumii, acolo unde stăpânea moartea şi duhoarea, a venit Domnul Cel viu ca să semene florile duhului şi ale adevărului, care vor birui moartea şi vor alunga duhoarea, astfel încât lumea cea nouă să se arate înaintea lui Dumnezeu ca o mireasă, curată şi împodobită.

”I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus”.

Ce dramă uimitoare! Ce curgere uimitoare de împrejurări şi întâmplări! Domnul stă singur în mijloc, fără mişcare, ca veşnicia. Încurajată de cuvintele duhovniceşti ale Domnului Iisus, femeia se gândeşte îndată la Mesia cel făgăduit, pe care Îl aşteptau samarinenii ca şi iudeii. “Când va veni, Acela ne va vesti nouă toate”, spune femeia.

Pentru ea, ca şi pentru oricine altcineva, ideea despre Mesia este ceva foarte îndepărtat, ceva şi mai îndepărtat decât linia de ceaţă de la orizont. Spre uimirea ei, Domnul dă la iveală că El este Mesia cel aşteptat – “Eu sunt Cel ce vorbesc cu tine.” Rămânând fără grai de uimire, femeia nu-I dă nici un răspuns. Atunci se întorc Apostolii din cetate şi se miră că Învăţătorul lor vorbeşte cu femeia – necredincioasă, samarineancă. Şi ei rămân fără glas de uimire.

Femeia, neştiind ce să mai întrebe sau să vorbească, îşi lasă găleata şi se grăbeşte spre cetate, ca să spună ce aflase. Ce privelişte fără de glas, dar mai grăitoare decât toate cuvintele omeneşti! Totuşi, femeia, grăbindu-se, ajunge la cetate şi spune tuturor despre omul cel uimitor de la fântâna lui Iacov.

“Nu cumva Acesta este Hristosul?” Ea nu îndrăzneşte să spună: “Acesta este Hristosul” cu toate că ea s-a lămurit despre înţelepciunea duhovnicească rară a Lui, ci, întreabă: “Nu cumva Acesta este Hristosul?”, ca şi cum ar vrea să spună: Eu sunt femeie străină, şi nu pot spune cu siguranţă; dar voi sunteţi bărbaţi cu judecată mai multă şi sunteţi mai atenţi decât mine. Atunci, “veniţi şi vedeţi”. Atât prin îndemânarea ei aleasă cât şi prin modestia ei, femeia atrage atenţia tuturor cetăţenilor Siharului, “ care au ieşit din cetate şi veneau către El “.

Tocmai atunci începe vorbirea dintre Învăţător şi ucenicii Săi. Ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă, deoarece ei cumpăraseră merinde din cetate şi I-a adus Lui să mănânce. Fără îndoială că El este flămând; dar, în loc să ia să mănânce, El continuă menirea Dumnezeiască pentru care a venit în lume, neîngrijindu-se de foamea trupească. Este o clipă de foarte mare însemnătate, şi El nu vrea să o lase să treacă. El nu va da nevoia sufletului pe o porţie de mâncare. El răspunde ucenicilor Săi:

“Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?”

Domnul vorbeşte despre hrana cea duhovnicească, iar ucenicii despre hrana trupească. Se repetă aproape aceeaşi împrejurare ca ceva mai devreme cu femeia, când El vorbea de apa cea duhovnicească iar femeia de apa de fântână. Aşadar acum, El vorbeşte despre hrana duhovnicească pe când ucenicii se gândesc la hrănirea trupului.

“Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. “

Voia Tatălui este Voia Fiului, căci Tatăl şi Fiul împărtăşesc o singură existenţă de bază. Atunci, de ce vorbeşte Domnul despre Voia Tatălui, şi nu de Voia Sa proprie; şi despre lucrările Tatălui, iar nu despre lucrările Sale proprii? Nu este acelaşi lucru să vorbim despre Voia Tatălui şi Voia Fiului; despre lucrările Tatălui şi cele ale Fiului? Nu este cu totul o singură Voie? Şi nu este toată o singură lucrare? Da; într-adevăr aşa este.

Dar El numeşte Voia prin care este călăuzit El: Voia Tatălui; şi lucrarea pe care El trebuie să o săvârşească: a Tatălui – pentru noi, ca să ne înveţe pe noi ascultarea şi smerenia, noi cei care suntem neascultători şi mândri.

Dar iată ce bucurie Îi este Lui Voia Tatălui: Fiul nu vede în Voia Tatălui datoria Sa, ci ca hrana Sa! “Mâncarea Mea este să fac voia“ Tatălui.

O, ce pildă Dumnezeiască şi ce mustrare blândă pentru noi toţi, care vorbim în fiecare zi despre datoria noastră ca despre o povară! Într-adevăr, uitându-ne la Domnul şi la bucuria Lui de a-Şi împlini datoria grea printre oameni, trebuie să spunem cu dreaptă socoteală că nimeni din lumea asta nu-şi poate împlini datoria faţă de Dumnezeu dacă nu I s-a făcut lui atât de scumpă şi bine plăcută precum pâinea cea de toate zilele. Domnul Iisus spune: că El face Voia Tatălui iar nu Voia Lui – după cum mai spune şi în alt loc: “Pentru că … nu ca să fac voia Mea, ci … a Tatălui” (Ioan 6:38-39) – asta nu înseamnă că Fiul este mai mic decât Tatăl, ci arată iubirea cea mare pe care o are Fiul pentru Tatăl.

Acelaşi Evanghelist mai spune că Tatăl întotdeauna Îl ascultă pe Fiul: “Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:42).

Ascultarea desăvârşită a Tatălui vine ca răspuns la ascultarea desăvârşită a Fiului, şi ascultarea desăvârşită a Duhului Sfânt vine ca răspuns la ascultarea Tatălui şi a Fiului. Şi ascultarea desăvârşită domneşte în uniune numai cu iubirea desăvârşită. De aceea, facerea Voii Tatălui este adevărata hrană a Fiului; facerea Voii Fiului este adevărata hrană a Tatălui; şi facerea Voii Tatălui şi a Fiului este adevărata hrană a Duhului Sfânt.

Domnul continuă: “Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.”

Puţin mai devreme, El le vorbea despre hrana duhovnicească, şi acum El vorbeşte despre secerişul duhovnicesc. Se vede că secerişul duhovnicesc este aproape, aşa cum este şi cel pământesc. Când spicul se îngălbeneşte sau se albeşte, toată lumea ştie că secerişul este aproape.

Când mulţimile de oameni se apropie de Hristos, nu este limpede că roadele duhovniceşti sunt coapte? Auzind despre Hristos de la femeie, samarinenii nu spun că aceasta a înnebunit, ci cu toţii îşi lasă lucrul degrabă şi pornesc în mulţime mare ca să-L vadă.

“Ridicaţi ochii voştri şi priviţi”, şi vedeţi această mulţime de oameni care se grăbesc spre noi! Acesta este câmpul lui Dumnezeu. Aceasta este recolta cea coaptă care îşi aşteaptă secerătorii. Cu adevărat, “Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini” (Luca 10:2).

Voi sunteţi aceşti ostenitori, voi sunteţi secerătorii din câmpul lui Dumnezeu. De ce îmi daţi voi Mie hrană trupească, stricăcioasă împotriva unei asemenea recolte minunate şi bogate? Nu uită bunul gospodar atât de masa de prânz cât şi de cină când este hrănit de bucuria priveliştii unei asemenea recolte şi când, foarte bucuros şi recunoscător lui Dumnezeu, el se grăbeşte să strângă recolta şi să o adăpostească în hambarele sale cât mai degrabă cu putinţă, înainte ca furtuna să strice recolta?

Atunci, nu vă faceţi griji prea mari pentru hrana cea trupească, nici pentru voi înşivă nici pentru Mine, ci grăbiţi-vă la seceriş, ca să nu pierdeţi răsplata, pentru că:

“Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.”

În câmpul larg al lui Dumnezeu, aceiaşi ostenitori nu izbutesc nici la semănat, nici la secerat, din pricina scurtimii vieţii omului. Unii seamănă, şi nu mai au zile ca să vadă roada trudei lor; alţii se nasc mai apoi, când sămânţa a crescut şi s-a copt, făcându-se aurie ca pentru seceriş; şi aşa aceştia ajung să fie secerătorii, strângând grânele coapte pe care nu le-au semănat ei.

Câmpul lui Dumnezeu a fost semănat de la începutul vieţii pe pământ, semănătorii noştri, oamenii lui Dumnezeu, bărbaţi drepţi şi prooroci – mai ales prooroci. Ei au semănat, dar nu au văzut această sămânţă să crească şi să se coacă. Cu toţii trăiau întru credinţă mare, şi au murit întru credinţă, nevăzând roadele făgăduite în vremea vieţii lor, ci “văzându-le de departe“ (Evrei 11:13) cu vederea lor cea duhovnicească.

Iar Domnul Iisus spusese odinioară ucenicilor: “Mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut“ (Matei 13:17)

Semănătorii nu au văzut ceea ce au văzut secerătorii: roadele şi recolta. Dar şi unul şi celălalt vor primi plata pentru osteneala lor, pentru că amândoi sunt ostenitorii lui Dumnezeu întru câmpul Lui, şi astfel “să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră”.

În felul acesta, Domnul aduce laudă ostenelilor proorocilor şi drepţilor Vechiului Testament, şi încurajează Apostolii în munca lor de strângere a recoltei, ca şi cum ar fi vrut să spună: ei s-au ostenit mai mult decât voi, căci, cu adevărat este mai greu să fii semănătorul, şi să nu vezi roadele pe câmp, decât să fii secerătorul recoltei celei coapte.

Voi aţi intrat în ostenelile lor. Ei au trudit şi au murit ca ticăloşi şi slujitori, fără să-L vadă pe Stăpânul câmpului în mijlocul lor; dar voi Îl aveţi pe Stăpânul în mijlocul vostru, şi osteniţi-vă ca fii, nu ca ticăloşi sau robi. De fapt, Stăpânul Însuşi trudeşte, iar voi sunteţi împreună ostenitori cu El. De aceea, bucuraţi-vă şi grăbiţi-vă cu bucurie ca să culegeţi recolta coaptă.

“Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut“.

Iată cât de coaptă este recolta! Pământul uscat a supt apa cu grabă mare. Mulţi samarineni au crezut în Hristos chiar înainte de a-L vedea, la cuvântul femeii. Ea nu a făcut nici o minune; ea nu era apostol. Dimpotrivă, ea era femeie păcătoasă, dar chiar şi aşa cuvintele ei au adus recoltă mare printre aceşti păgâni.

Ce ruşine şi strâmtorare pentru iudei, Poporul Ales, care, rămase mut şi orb, nepocăit şi cu inima învârtoşată, cu toată puterea cuvintelor Lui, trimise în urechile lor! Femeia samarineancă nu a ţinut pentru ea vestea cea bună pe care o auzise de la Domnul, ci s-a grăbit să o vestească şi altora spre lauda cea mai mare. Ea este întocmai ca şi femeia care aflase banul pierdut, şi, găsindu-l, adună prietenele şi vecinele sale, spunându-le: “Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem!” (Luca 15:9).

“Deci după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui“.

Nazarinenii au căutat să-L arunce pe Domnul de pe sprinceana muntelui în prăpastie “pentru cuvintele Sale“ (Luca 4:29); gadarenii L-au rugat să plece de la ei (Luca 8:37); cu toate acestea, aceşti samarineni “Îl rugau să rămână la ei“.

Domnul a răspuns cereririi lor şi a rămas la ei două zile. Şi recolta a fost cu adevărat bogată, căci, ca şi cei care au crezut în El pentru cuvintele femeii, cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui din preacuratele Sale buze.

Şi ei au spus femeii: “Acum credem; nu pentru spusele tale, căci noi înşine L-am auzit pe El, şi ştim că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” Nu se ştie ce a vorbit Domnul în timpul celor două zile, celor cu sufletele flămânde şi însetate, că nu stă scris. Dar fără nici o îndoială că vorbele Sale erau “apă vie”, din care bând, omul nu mai însetează în veci. Mai întâi aceasta se vede din numărul mare al celor care au ajuns să creadă în Domnul şi, în al doilea rând, din dreapta lor mărturisire a credinţei lor în El: “Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.”

Printre zeii cei mulţi în care credeau samarinenii, ei aveau o oarecare credinţă în Dumnezeul lui Israel. Ei ţineau această credinţă, nu pentru că Îl cunoşteau pe El, ci din respect pentru Israel (Iacov), care trăise odinioară printre ei.

Femeia samarineancă vorbeşte despre “părintele nostru Iacov”. Este neîndoios faptul că samarinenii auziseră despre proorocire, legată de numele lui Iacov, despre steaua “care răsare din Iacov“ (Numerii 24:17).

Când, odinioară, împăratul Balac din Moab a pornit război împotriva evreilor, el l-a chemat pe Valaam, un ghicitor, ca să proorocească izbânda asupra Israelului, şi astfel să-şi încurajeze armata. Balac i-a făgăduit lui Valaam daruri mari pentru slujba sa, şi Valaam a venit într-adevăr în tabăra lui Balac.

Dar când acesta a încercat să săvârşească proorocirea pentru Balac, râvnită de inima lui de împărat, îndată a venit peste dânsul duhul lui Dumnezeu, şi a început să proorocească, dar nu după voia lui Balac, ci după Voia lui Dumnezeu, zicând: “Cât sunt de frumoase sălaşurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!”

Când a auzit Balac aceste cuvinte, a început să se mânie pe Valaam, dar Valaam nu s-a înfricoşat şi a continuat: “Aşa zice Valaam, fiul lui Beor; aşa grăieşte bărbatul care îşi are ochii deschişi: Îl văd, dar acum nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numerii 24).

Şi iată, a venit Cel pe care Valaam L-a văzut de departe. Steaua din Iacov strălucea, mai luminoasă decât soarele şi mai frumoasă decât visul cel mai frumos. Şi samarimemii au văzut steaua şi s-au bucurat. Ei au băut din plin apă vie şi au căpătat viaţa cea veşnică.

Dar Mântuitorul Hristos nu a dat apa cea vie numai samarinenilor şi iudeilor. El a dat-o şi o mai dă şi astăzi fiecăruia, care este conştient de setea sa duhovnicească, în deşertul vieţii acesteia. Cu un prilej oarecare, Domnul se afla în Ierusalim “şi a strigat, zicând: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37). Auzi bine cum se spune: “El a strigat“?

Păstorul cel bun nu vorbeşte pe şoptite; El strigă, chemându-Şi turma la apă. Din iubirea Sa de oameni, El şade în dogoarea arşiţei acestei lumi şi strigă tuturor călătorilor sfârşiţi de sete. Binecuvântaţi sunt cei ce aud glasul Său şi se apropie de El cu credinţă.

El nu-i întreabă pe ei ce limbă vorbesc sau din ce popor fac parte, nici ce vârstă au, nici despre bogăţiile lor, ci le va da “apa vie”, ca să-i întărească, să-i întinerească, să-i înnoiască, să-i aducă din nou la viaţă şi să-i reînsufleţească, şi să-i primească ca fii, îndrumându-i să iasă din focul înfricoşător de ispite al lumii acesteia, îndreptându-se către Grădina Raiului.

O, Băutură Dumnezeiască, ce minunată eşti Tu!

O, dulce Mântuitorule, Tu răcoreşti şi împrospătezi Fântâna, cât eşti de luminos, îndestulător şi dătător de viaţă!

Duhule Sfânt, Mângâietorule, apropie de Domnul Iisus pe toţi cei ale căror suflete tânjesc după viaţa veşnică, şi care strigă de sete: “Sufletul meu este însetat după Dumnezeu; după Dumnezeul Cel viu!”

Slavă şi laudă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sursa:http://www.voscreasna.com

SF. NICOLAE VELIMIROVICI – Predică la Duminica Femeilor Mironosițe

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

SF. NICOLAE VELIMIROVICI – Predică la Duminica Femeilor Mironosițe

SF. NICOLAE VELIMIROVICI –

Predică la Duminica Femeilor Mironosițe

 *

 

Alte predici la Duminica Mironosiţelor:

 

• Mitropolitul Augustin de Florina: Predică la Duminica Mironosiţelor
• Predică a Pr. Mihai Aldea la Duminica Mironosițelor
• PR. CONSTANTIN STURZU: De ce nu au urcat feministele pe Golgota
• PREDICA SFÂNTULUI GIRGORIE PALAMA LA DUMINICA MIRONOSIŢELOR
• Predică la Duminica a 3-a după Paști a Părintelui Dorin Octavian Picioruş (2012)
• Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Predică la Duminica a 3-a după Paști (2013)
• Pr. Ilie Cleopa – Predică la Duminica Mironosiţelor: DESPRE RÂVNA ŞI BĂRBĂŢIA DE SUFLET
• Sf.Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Mironosiţelor: DESPRE STAREA DE MOARTE A DUHULUI OMENESC
• Pr. Arsenie Boca: PREDICA LA DUMINICA MIRONOSIŢELOR
• Predica PS Sebastian, al Slatinei şi Romanaţilor la Duminica a III-a după Paşti (a Sfintelor Mironosiţe): VIAŢĂ ŞI ÎNVIERE

 

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.

Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.

Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.

Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.

Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.

Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viaţă în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăveşte pe copiii ei de pieire şi stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.

Domnul, umilit şi scuipat, a fost biruitor, plecându-Se Crucii şi Mormântului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa, şi mântuind pe toţi oamenii pentru vecie de la pieire şi stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decât lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decât iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.

Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire şi durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăşi pogoară în mormânt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, până la ultima lacrimă – şi tot sângele Său până la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preţ, nici viu nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau ţara, nu va plăti pentru tine mai mult decât a plătit Mântuitorul Hristos.

O, omule sărman şi singur – nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plâns pentru voi şi peste voi, atât în viaţă cât şi în moarte, cu inima mai plină decât a propriei voastre mame.

Nu este potrivit să chemaţi morţii pentru care a suferit şi a murit Hristos, în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toţi vom cunoaşte aceasta desluşit când Domnul va intra în mormântul lumii acesteia pentru ultima oară, şi când trâmbiţele vor suna.

Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morţi şi cei vii. Cu atât mai mult nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decât soarele: El vede sfârşitul care se apropie, al celor care se află în viaţă pe pământ, şi mai vede şi începutul vieţii pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pământul din nimic, şi trupul omului din ţărână, mormântul omului nu este la fel, fără nici un fel de deosebire, fie că este din pământ sau din trup. Grânele care se află pe câmp sau care sunt adăpostite în hambar –  sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gândeşte la grâne în amândouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pământ – ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?

Venind pe pământ, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormântul trupului şi a doua a făcut-o celor din mormântul pământului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morţi. Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!

Grija pentru morţi este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi face griji pentru îngerii fără de moarte; El se veseleşte întru îngerii Lui, tot aşa cum şi ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El se îngrijeşte continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atât cele mişcătoare (ale trupului) cât şi cele nemişcătoare (ale pământului), împreună cu sfinţii Săi îngeri. Dumnezeu Îşi face mari griji pentru cei morţi; nu pentru că nu-i poate aduce la viaţă ci pentru că nu toţi morţii vor să fie înviaţi. Oamenii îşi nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Îşi face Dumnezeu griji foarte mari.

O, ce veselie mare se face în cer atunci când un mort vine la viaţă, atunci când un păcătos se pocăieşte! Un păcătos pocăit – care este acelaşi lucru cu omul care a murit în suflet şi a venit din nou la viaţă – dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci şi nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăinţă. “Că aşa şi în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).

Cât de înălţătoare este grija pentru morţi! Îngerii lui Dumnezeu împărtăşesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morţii. Îngrijindu-ne de morţi, împărtăşim şi noi grija lui Dumnezeu, şi în felul acesta ne facem prietenii şi împreună lucrătorii lui Dumnezeu.

Dar atunci când Domnul şi Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toţi cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veşnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile. Nu fiecare şi nu toate femeile, ci femeile mironosiţe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinţei şi a iubirii, şi de aceea ele şi-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare şi au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.

Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă.

La vremea aceea „venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind”, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla şi un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1).

Acest Iosif este pomenit de către toţi cei patru Evanghelişti, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numeşte pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numeşte bărbat bun şi drept (23:50), Matei îl numeşte om bogat (27:57). (Evanghelistul nu-l numeşte bogat din îngâmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi şi oameni bogaţi, “ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă până la Pilat, reprezentantul puterii romane.” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Pe lângă trăsăturile sale duhovniceşti de mare preţ, Iosif mai era şi bogat cu stare bună. Marcu şi Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrânii poporului, ca şi Nicodim. Ca şi Nicodim, el Îl preţuia în ascuns pe El şi era ucenicul lui Iisus Hristos. Dar, deşi aceşti doi bărbaţi erau următori ascunşi ai învăţăturii lui Hristos, totuşi ei s-au aşezat înaintea primejdiei rămânând împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cârmuitorii iudei cu feţele lor înveninate, când aceştia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: “Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?” (Ioan 7:51).

Iosif din Arimateea s-a aşezat în faţa unei primejdii şi mai mari, gândindu-se să ia trupul Domnului atunci când ucenicii Săi cei cunoscuţi fugiseră şi se împrăştiaseră, şi atunci când lupii iudei, ucigând Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor. Evanghelistul foloseşte cuvântul “cutezând” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj; el avea nevoie de cutezanţă ca să meargă la reprezentantul lui Cezar şi să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, “în măreţia sufletului său, a lăsat frica şi s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe faţă că este ucenic al lui Iisus Hristos.”

„Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş”, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel precaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpâneşte prin putere, şi prin putere se desprinde de alţii. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignirea pe cruce, Îşi dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutaşul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutaşul a încuviinţat “oficial” vestea lui Iosif.

„Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Alt Evanghelist spune că acesta era mormântul lui Iosif – şi L-a pus în mormântul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: “cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9).

Când ne răstignim mintea faţă de lume şi o îngropăm într-o inimă readusă la viaţă, ca într-un mormânt, atunci mintea noastră va veni la viaţă şi va învia tot omul lăuntric.

Un mormânt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaş care stă de pază lângă el – ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă, au fost alese prin înţelepciunea rânduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea, să se închidă gurile tuturor necredincioşilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat şi pecetluit în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă şi apoi Şi-a recăpătat cunoştinţa (aşa cum au afirmat mai recent Schleiermacher şi alţi protestanţi).

Dacă mormântul nu ar fi fost închis şi pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostaşi, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise şi fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi. Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Şi astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul, au sprijinit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu.

Iosif a înfăşurat trupul Domnului în „giulgiu curat de in” (Matei 27:59), şi L-a pus în mormânt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morţi în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit – căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurăţeşte prin patimi şi pofte nu este locul în care Domnul va învia din morţi şi va fi viu.

Evanghelistul Ioan întregeşte chipul dat de către ceilalţi Evanghelişti, spunând că a venit şi Nicodim la mormântul lui Hristos „aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă” şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) şi” l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (19:39-40).

O, aceşti bărbaţi binecuvântaţi, care cu atâta curaj, grijă şi iubire au luat preacuratul trup al Domnului şi l-au pus în mormânt! Ce exemplu minunat este acesta pentru toţi cei care Îl iubesc pe Domnul! Şi cât de cumplit s-au osândit acei preoţi şi mireni care, ruşinându-se înaintea lumii, se apropie de sfântul potir cu nebăgare de seamă şi fără de iubire, ca să primească în ei preasfântul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului – al Domnului Celui înviat şi viu.

Dar Iosif şi Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă şi să cerceteze că El a murit şi a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atât fapta iubirii pentru Învăţătorul şi Prietenul cel mult iubit cât şi o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare faţă de Cel Unul care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormântul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenţie ceea ce făceau Iosif şi Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri faţă de Domnul – două femei mironosiţe: Maria Magdalena şi Maria mama lui Iosif!

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întâi sunt pomenite două femei şi apoi trei. Două fuseseră de faţă la toate cele ce se întâmplaseră Domnului pe Golgota. Ele au văzut cum ucenicii cei ascunşi ai lui Hristos au coborât trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta şi, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormântul în care fusese pus trupul. O, cu câtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif şi lui Nicodim ca să spele sângele de pe trup, ca să închidă şi să curăţească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să aşeze mâinile Lui în formă de cruce, ca să înfăşoare pânză în jurul capului Lui cu mare grijă şi să învelească trupul Lui în giulgiu de in! Dar făcând aceasta, ei nu împlineau nici un obicei nici o regulă cu ajutorul bărbaţilor. Ei se vor întoarce mai târziu, ca să facă totul singuri, şi mai ales ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai târziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toţi împreună în prietenie mare.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoţând din ea şapte diavoli. Maria, mama lui Iosif şi Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinţilor, una şi aceeaşi persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan. Ce deosebire era între aceste femei şi Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe când Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvârşirii uciderii, vărsării de sânge şi răutăţii, pe când Eva a fost neascultătoare în Rai.

„Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”. Toţi Evangheliştii sunt de acord că era prima zi a săptămânii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sâmbetei, aşa cum spune Evanghelistul Marcu: „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei …”

Toţi Evangheliştii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormântul Domnului dis-de-dimineaţă. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puţin mai în urmă când spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormânt de mai multe ori, atât din iubire pentru Omul cel mort cât şi din frică de vrăjmaşii obraznici ai lui Hristos care ar putea pângări în vreun fel mormântul şi trupul. (”Ele au venit cu nerăbdare, nevrând să lase mormântul Domnului pentru multă vreme singur” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

Se poate ca Marcu să nu se gândească aici la “soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: “Soarele Dreptăţii va răsări” (Maleahi 4:2), gândindu-se la Mesia. Soarele Dreptăţii răsărise deja din întunericul adâncului la ora aceea devreme, când au venit la mormânt mironosiţele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, aşa că acum, la cea de a doua zidire, la reînoirea lunii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pământească.

„Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Aceasta vorbeau Femeile Mironosiţe urcând pe Golgota, necăutând nimic neaşteptat. Mâinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormântului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu şi-au amintit că se grăbiseră cu ostenire şi râvnă către mormânt, pe când Domnul se mai afla în viaţa pământească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preţ pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: “Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12).

El cunoştea limpede, mai dinainte, că trupul Său, nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir. Vă puteţi întreba: atunci de ce a îngăduit Rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preţ, ca să vină cu frică în noaptea întunecată şi fără de somn la mormânt şi să nu săvârşească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu – în locul trupului mort?

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.

Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roşie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla nici una. Şi atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărţit în două, şi calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întâmplă acum cu femeile mironosiţe. Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, şi au văzut că piatra fusese rostogolită, şi au coborât în mormânt fără întârziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormântul? Nu erau aceştia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare şi grea care se afla la intrare?

La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaţilor, ceea ce de la strămoşul nostru Adam încoace, urechile omeneşti nu mai auziseră niciodată. La mormânt nu era nimeni care să-i oprească, şi la intrare nu se afla nimeni şi nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, şi înfăţişarea lui era „ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28:3).

Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoşat „şi şi-au plecat feţele la pământ „(Luca 24:5), căci era înspăimântător să priveşti înfăţişarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neaşteptate şi de bucurie îmbelşugate veşti de pe pământ, de la căderea omului în păcat, şi omul a început să se hrănească cu cele pământeşti. Nu există nici o împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu şedea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; şi cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului.

Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, şi apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc şi nemişcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde doreşte. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomeneşte de doi îngeri, iar Marcu şi Matei de unul singur. Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori, „şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat şi pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosiţe au văzut o dată un înger şi altă dată doi îngeri?

Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus”. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potoleşte mai întâi frica şi groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neaşteptată a Învierii Domnului. Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis, şi apoi s-au umplut de înfricoşare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se aşteptau.

De ce vorbeşte îngerul precis: “Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?” Pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială sau nedumerire despre Cel care înviase. Îngerul vorbeşte foarte lămurit atât pentru femei, cât şi pentru toate veacurile şi neamurile viitoare. Îngerul are acelaşi scop, şi atunci când le arată mormântul gol: “Iată locul unde L-au pus.”

Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era acelaşi lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise şi înviase. “A înviat! Nu este aici.” Vestitorul cel ceresc rosteşte veştile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt şi mai simplu cu putinţă: “A înviat! Nu este aici.” Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situaţia era inversă.

După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste ştiri de bucurie Apostolilor “şi lui Petru”. De ce “şi lui Petru”? Cu siguranţă este aceasta, pentru că Petru se simţea cu mult mai nelămurit decât ceilalţi ucenici. Conştiinţa lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori, şi în cele din urmă fugise de El.

Râvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuţit şi mai mult conştiinţa lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit. Pe scurt, Petru trebuie să se fi simţit vânzător al Domnului, şi trebuie să fi fost foarte neliniştit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă “piatră”, dar credinţa lui nu era tare ca piatra. Şovăiala şi sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia aşezat pe picioarele sale şi să-şi aibă demnitatea sa ca om şi Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum, şi de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.

De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea, şi nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim şi în preajma Ierusalimului? “Acolo Îl veţi vedea pe El, aşa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea, şi astfel a vrut Domnul să se înfăţişeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.

De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopţii sau în amurg ci întru toată lumina zilei, aşa ca să nu se spună că frica are ochii mari, şi că aflându-se sub povara fricii şi a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim. În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înţelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioşilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitate, aşteptând să-L vadă. (Nichifor spune: “De ce vorbeşte îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea?

Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede şi cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu uşile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toţi. Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).) “După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: Ca Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgână, şi voi – urmaţi-Mă. Şi oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiţi, gândiţi-vă că Eu Mă aflu în faţa voastră – şi Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea.

„Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; şi acesta nu era vis ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se desluşeşte prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare şi frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el şi el aude glas de bucurie din ţara sa adevărată, fără de moarte şi mult slăvită!

Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozeşte din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi faţa şi să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi faţa şi să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiţi înaintea lumii, şi a căror frumuseţe şi tinereţe este mai minunată decât zorii primăverii.

Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: „şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, strigându-se, şi nu mai aveam vlagă … eu am căzut înmărmurit cu faţa la pământ „(Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică şi cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura şi să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere şi cu lacrimi decât cu limbile noastre.

„Şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmaşii şi vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuinţă (vezi Luca 24:10), şi iarăşi, că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să ştie şi de care le era frică.

Astfel, s-a sfârşit mergerea femeilor mironosiţe la mormântul lui Hristos în dimineaţa Învierii.

Femeile mironosiţe au venit cu miruri, cu care voiau să-L ţină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de şubreziciune, şi cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la care cerurile îşi iau mireasma!

O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a fiinţei omeneşti şi a istoriei omeneşti; cât de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite şi credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormântul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosiţe vestitoarele veştii Învierii şi slavei Tale! Ele nu Ţi-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei. Cei care plângeau mortul au ajuns rândunelele unei primăveri noi. Cei care au plâns la mormântul Tău au ajuns sfinţi în Împărăţia Ta cea cerească.

Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.

 

VECHIUL ȘI NOUL CALENDAR ȘI PRĂZNUIREA COMUNĂ A PAȘTELUI. De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător? Pr. Theodoros Zisis (din cadrul conferinței cu tema”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

VECHIUL ȘI NOUL CALENDAR ȘI PRĂZNUIREA COMUNĂ A PAȘTELUI   De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător? de Protopresviterul Theodoros Zisis, Profeso…

Source: VECHIUL ȘI NOUL CALENDAR ȘI PRĂZNUIREA COMUNĂ A PAȘTELUI. De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător? Pr. Theodoros Zisis (din cadrul conferinței cu tema”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/21/vechiul-si-noul-calendar-si-praznuirea-comuna-a-pastelui-de-ce-sfantul-si-marele-sinod-a-retras-de-pe-ordinea-de-zi-acest-subiect-arzator-pr-theodoros-zisis-din-cadrul-conferintei-cu-tema/

VECHIUL ȘI NOUL CALENDAR

ȘI PRĂZNUIREA COMUNĂ A PAȘTELUI

 

De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător?

de Protopresviterul Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

1. Schimbarea calendarului care a avut loc în anul 1924 a rupt unitatea liturgică și a provocat diviziuni

Unul dintre subiectele arzătoare și urgente, pe care era chemat să le abordeze Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, era și cel al reformei calendaristice, al schimbării calendarului, pe care, fără o hotărâre panortodoxă, unilateral și fără nici o avertizare, au impus-o în 1924 Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei. Reforma a fost acceptată și de Biserica Ciprului, câtă vreme celelalte Biserici Ortodoxe s-au împotrivit și au respins-o, anume cele trei Patriarhii vechi, a Alexandriei, a Antiohiei, a Ierusalimului, celelalte Biserici și Sfântul Munte.

Acest demers antisinodal, anticanonic și, neîndoielnic, eronat, care nu corespundea nici unei necesități pastorale, a vătămat unitatea Bisericii din punct de vedere al calendarului sărbătorilor și liturgic – unitate care de 16 veacuri rămăsese netulburată, mai exact de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (315) care a stabilit prăznuirea comună a Paștelui.

Unitatea a fost lezată la două niveluri. Mai întâi la nivelul Bisericilor Locale Autocefale, dintre care multe nu au acceptat reforma și continuă până azi să prăznuiască sărbătorile și pomenirile Sfinților după Calendarul Iulian, cel strămoșesc, care este caracterizat azi ca ”vechi”. Alte Biserici au procedat treptat la reformă și au acceptat ceea ce se numește Noul Calendar, pe care unii îl numesc Calendarul Iulian ”îndreptat”, în timp ce, în fapt, este vorba de Calendarul Gregorian papistaș, ce și-a luat numele de la Papa Grigorie al XIII-lea, care în 1582 a schimbat calendarul și Pascalia în Apus, unde, și acolo, la început au existat împotriviri, treptat însă a fost adoptat de către toți și este valabil până azi, fiind calendarul european comun.

Diferența de 13 zile dintre cele două calendare, pentru corectarea căreia a și avut loc această schimbare, face ca astăzi să avem pe o arie extinsă o ruptură în unitatea calendaristică ce exista încăde la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, pentru că atunci exista o diferență doar în prăznuirea Paștelui, câtă vreme acum diferența vizează toate praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și pomenirile Sfinților. Unul dintre motivele fundamentale pentru care a fost convocat Sinodul I Ecumenic, în afară de condamnarea ereziei lui Arie, a fost acela de a reface unitatea prăznuirii Paștelui și de a stabili și timpul prăznuirii acestuia prin date astronomice (echinocțiul de primăvară, luna plină), așa încât să nu coincidă prăznuirea Paștelui creștin cu Paștele evreiesc. Hotărârea aceasta i-a pus în dificultate pe reformatori în a proceda și la schimbarea Pascaliei, pentru că ar fi încălcat în mod evident canoane și hotărâri ale unui Sinod Ecumenic. Din acest motiv au lăsat Paștele neatins, să se prăznuiască după Vechiul Calendar, și așa se explică faptul că prăznuim Paștele în comun, toți ortodocșii. Astfel, există multe inconsecvențe: am adoptat Noul Calendar, dar îl avem și pe cel vechi în prăznuirea Paștelui. Toate Bisericile Ortodoxe prăznuim în comun Învierea lui Hristos, dar prăznuim separat, cu o diferență de 13 zile, Crăciunul, Boboteaza, Adormirea Maicii Domnului și toate pomenirile Sfinților, adică toate sărbătorile neschimbătoare din cele 12 luni ale anului. Și acest lucru apare pentru prima oară în istoria Bisericii, ce are printre însușirile ei fundamentale unitatea de cult, dimpreună cu unitatea credinței și administrativă.

Mai dureroasă este ruperea unității la nivel local. Pentru că schimbarea calendarului nu corespundea unei nevoie pastorale, nu a venit, cu alte cuvinte, dinspre turmă, ci a fost impusă de cei de sus, pentru a servi unor interese extrabisericești, și reacția de împotrivire a pliromei bisericești, a multor arhierei, preoți, monahi și mireni, a fost puternică și justitificată, cu urmarea că s-au format dezbinări și rupturi și în interiorul Sfântului Sinod, între episcopi, apoi, între preoți și episcopi, între mănăstiri și episcopi, între preoți și mireni la nivelul parohiei, chiar și între membrii aceleiași familii.

Ce minte malefică a propus prin sofisme această schimbarea și a distrus în mare măsură unitatea calendarului de sărbători al Bisericii, și la nivel local, și la nivel supralocal? Sinodul I Ecumenic de la Niceeea a restaurat unitatea prin serbarea în comun a Paștelui, iar acum de ce unii au distrus antisinodal și anticanonic, pe o arie extinsă, această unitate? Nu va mai exista un alt Sinod care să readucă unitatea și pacea, să tămăduiască rănile pe care le-a pricinuit reforma calendaristică unilaterală, antisinodală, fără o hotărâre panortodoxă, din 1924? Nu mai e mult și se împlinește un veac de când există această ruptură a unității în Biserică.

Ne îngrijim să ne unim cu papistașii, protestanții și monofiziții eretici, fără ca aceștia să se lepede public de ereziile lor, dar rămânem despărțiți de frații noștri care țin calendarul părintesc, față de care nu avem nici o diferență în credință.

2. Decizia panortodoxă din 1904: Nu este posibil să se schimbe calendarul. ”Nu este posibil să se introducă inovații în această privință”.

Este plină de amărăciune istoria reformei calendaristice și s-au scris despre aceasta o mulțime de articole și cărți, cu argumentații care se contrazic și se resping una pe alta, încât pare dificil la început s-o scoată cineva la capăt și să găsească unde se află dreptatea. Foarte simplu și pe scurt, evoluția chestiunii în secolul al XX-lea este următoarea:

În cercurile academice din Răsăritul Ortodox, dar și în cercurile occidentalizante și secularizate ale mai-marilor bisericești, subiectul a început să se discute din prima parte a secolului al XIX-lea, fără un ecou mai larg în întregul clerului și în rândul mirenilor. Pentru prima oară, problema a fost pusă oficial de Patriarhul Ioachim al III-lea în enciclica patriarhală și sinodală din 1902, adresată întâi-stătătorilor Bisericilor Autocefale. Este vorba de o enciclică care schimbă poziția tradițională riguroasă a ortodocșilor față de creștinii rupți de Biserică ai Apusului, o enciclică ce, totuși, nu a fost acceptată panortodox nici până în ziua de azi; această acceptare se va realiza însă acum prin Sinodul din Creta, care este iminent, și, desigur, se va face prin răsturnarea tradiției sinodale și patristice precedente. Enciclica pare să păstreze echidistanța față de cele două facțiuni, adică a celor care doresc schimbarea calendarului și a celor care se împotrivesc acesteia, încheie însă cu mențiunea corectă că, indiferent care va fi hotărârea, aceasta trebuie să fie comună pentru toți ortodocșii: ”făcându-și cunoscute reciproc pozițiile, pentru a se crea în această privință o concepție comună, o părere și o hotărâre a Bisericii Ortodoxe Universale”^[1]. Atitudinea neutră a enciclicei nu îl scutește de responsabilitate nici pe Patriarh, nici pe sinodali, pentru că au propus spre discuție și soluționare un subiect, pentru care nu exista nici o nevoie pastorală și bisericească, ci alte interese politice, economice, intercreștine, impuse de sus. Acest lucru reiese cât se poate de clar din răspunsurile Bisericilor Autocefale, care în întregul lor resping foarte categoric reforma calendaristă.

Redăm ultima parte a răspunsului Bisericii Rusiei la această chestiune, unde se atrage atenția asupra divizărilor și a neorânduielii pe care ar urma să le provoace reforma calendaristică, fără să existe nici o nevoie eclesială în acest sens: ”Căci această schimbare, ca una care tulbură rânduiala dintotdeauna și de multe ori consfințită de către Biserică, ar putea, neîndoielnic să provoace tulburări și în viața bisericească, în timp ce, în cazul respectiv, aceste tulburări nu-și găsesc o justificare suficientă nici în corectitudinea științifică a reformei, nici în vreo necesitate eclezială cristalizată și exprimată ca atare”^[2]. În același spirit și Biserica României declară: ”Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Române Autocefale consideră și cere să rămânem în cele în care ne aflăm astăzi; întrucât este cu neputință să nu vătămăm rânduielile canonice, dacă ne gândim la schimbarea sau reforma Calendarului Iulian, cu care trăiește Biserica Ortodoxă de atâta timp, este cu neputință să nu se ajungă la mâhnire. În afară de aceasta, nici cu degetul nu este îngăduit să atingem hotărârile cele din vechime, care reprezintă poziția noastră bisericească”^[3].

Este, totuși, spre cinstea Patriarhului Ioachim, dar și a arhiereilor sinodali ai Bisericii Constantinopolului că, după răspunsurile negative ale Bisericilor Locale, nu numai că au închis subiectul, dar au și apreciat că nu este posibil să aibă loc vreo schimbare în privința Calendarului și a Pascaliei: ”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”. Cât de mult ne-am fi dorit ca Patriarhia Ecumenică să păstreze și azi aceeași poziție atât referitor la panerezia ecumenismului, cât și la participarea noastră la ”Consiliul Mondial al Bisericilor”, asupra cărora există o continuă și puternică împotrivire din partea multor biserici, dintre care unele bine au făcut că s-au retras din CMB, în timp ce altele hotărâseră acest lucru, dar au suspendat retragerea în urma presiunilor și amenințărilor! Atunci însă nu exista nici o amenințare sau presiune, dar, pentru a nu se rupe unitatea, Patriarhul Ecumenic se conformează celor care nu sunt de acord cu reforma calendarului. Biserica Constantinopolului, prin Patriarhul Ioachim al III-lea și arhiereii sinodali, scrie în contra-răspunsul dat Bisericilor autocefale în 1904: ”În ce privește calendarul nostru avem această părere: este venerabilă și neclintită Pascalia conscrată de veacuri, dar și adeverită prin practica neîntreruptă a Bisericii… așa încât nu este posibil a introduce inovații în această privință”^[4].

Este, deci, venerabil și neclintit, adică neschimbat Calendarul predat de strămoși și este cu neputință orice schimbare sau inovare a acestuia: ”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”. În esență, este vorba de o hotărâre panortodoxă, de vreme ce sunt de acord toate bisericile, toate votează la fel, anume că este imposibilă reforma calendaristică. Nu era nevoie de nimic altceva decât să se țină această hotărâre panortodoxă și să se închidă subiectul, și în felul acesta ar fi fost evitate toate dezbinările și rănile din unitatea trupului eclesial. La începuturile veacului al XX-lea, Biserica ieșea nevătămată din atacul celui viclean.

3. Unilateral, antisinodal și pucist demersul Patriarhului Meletie Metaxakis și al Arhiepiscopului Hrisostom Papadopoulos

Din nefericire, situația aceasta nu a ținut mult timp, pentru că treburile interne ale Bisericii Ortodoxe au fost bulversate de o personalitate foarte dotată, puternică și tocmai din acest motiv foarte periculoasă, de Meletie Metaxakis, care a preluat înalte demnități bisericești în patru biserici autocefale, un fenomen rar și unic în istoria Bisericii, după cum rară și unică este și vătămarea pe care a provocat-o în unitatea Bisericii atât el, cât și prin urmașii lui la tronul Constantinopolului, Atenagora și Bartolomeu, care îi merg pe urme. Mitropolitul de Kitiu din Cipru (1910-1918), Arhiepiscop al Atenei (1918-1920), Patriarh Ecumenic ca Meletios al IV-lea (1921-1923) și Patriarh al Alexandriei ca Meletios al II-lea (1926-1935). Ascensiunea lui facilă și de multe ori ilegală și anticanonică la demnități bisericești superioare și demersurile de răsturnare din temelii a tradițiilor Bisericii, pe care le-a făcut de pe aceste poziții, mulți le atribuie faptului că era mare mason de gradul 33. Să nu trecem cu vederea nici eforturile ecumeniștilor din cercurile bisericești și universitare de a-l promova ca pe o mare și însemnată personalitate bisericească, prin articole, studii și congrese, dintre care unele s-au ținut și foarte recent. Oricâte elogii i s-ar aduce, și oricâte acțiuni, unele cu adevărat importante, i-ar fi atribuite, totuși, în întregul ei, contribuția lui este una negativă, pentru că a provocat schisme, dezbinări, dezacorduri, conflicte în interiorul Bisericii, mai ales prin reforma calendaristică, și, după cum se știe este incontestabilă cuvântul ”după roade se cunoaște pomul”. În contrapondere la elogiile aduse lui Metaxakis propunem susținătorilor lui să citească ce spune despre el o mare personalitate a Bisericii noastre, Cuviosul Gheronda Filothei Zervakos, cuvinte pe care le-am prezentat într-o lucrare recentă a noastră^[5], și puține din foarte multele ce au scris împotriva lui Metaxakis distinse alte personalități bisericești, la care ne vom referi.

Nu vom intra în detalii despre cum a revenit discuția despre Calendar și Pascalie. A readus-o Metaxakis ca unul ce era atotputernicul Mitropolit al Atenei, unde îl ridicase Eleftherios Venizelos, prietenul și compatriotul său, care se afla pe atunci în centrul firmamentului politic al Greciei; cu toate acestea, nu a putut să impună atunci reforma calendaristică, ci abia mai târziu, ca Patriarh al Constantinopolului, prin colaborare cu Arhiepiscopul Atenei și profesorul universitar Hrisostomos Papadopoulos, care, demn de menționat, înainte de a deveni arhiepiscop și-a exprimat părerea, ca membru al unei comisii speciale, în 1919, că ”modificarea calendarului iulian, întrucât nu vine în contradicție cu aspecte dogmatice și canonice, poate să aibă loc în urma unei înțelegeri cu toate celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, mai ales cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, căreia ar fi trebuit să îi fie încredințată inițiativa oricărui demers în această privință”^[6].

Înțelegerea aceasta ”cu toate celelalte Biserici Autocefale Ortodoxe” nu a avut loc niciodată, pentru că aproape toate Bisericile au fost împotrivă. Reforma calendarului s-a făcut în mod unilateral și fără avertizarea de rigoare de partea Constantinopolului și a Atenei, pe care le-a urmat și Ciprul. Ca Patriarh al Constantinopolului, Meletie a convocat cunoscutul ”Congres Panortodox” de la Constantinopol, din 1923 (10 mai – 8 iunie), la care totuși nu au luat parte toate Bisericile Ortodoxe, și, cel mai  important, cele mai multe au respins hotărârile acestuia cu privire la schimbarea Calendarului. În ”Epistola Patriarhală” pe care a trimis-o ”Către Preafericiții și Înaltpreasfințiții Întâi-stătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei și României” (3 februarie 1923), prin care ruga să trimită unul sau doi reprezentanți la Congres, care inițial s-a numit ”Comisie”, leagă reforma calendaristică de imperativul unității pancreștine, asemănându-i pe ortodocși cu ereticii și încurajând astfel deschiderile ecumeniste promovate de cele două enciclice patriarhale precedente din 1902 și 1920. Scrie: ”Prin prezenta și pe toate căile este exprimată dorința și rugămintea către Biserică de a se găsi modul de a impune un singur calendar unitar atât pentru treburile seculare, cât și pentru cele religioase, nu numai pentru a exista o armonie a ortodoxului cu el însuși, atât ca cetățean, cât și ca creștin, dar și pentru servirea prin aceasta a unității pancreștine a tututor celor ce cheamă numele Domnului, prin faptul că serbează în aceeași zi Nașterea și Învierea Lui”^[7]. Aceleași lucruri le-a repetat și în cuvântul său inagural din prima zi a lucrărilor ”Congresului Panortodox” (10 mai 1923). Încercând să răstoarne hotărârea panortodoxă precedentă, care afirmă că nu este posibil să existe vreo schimbare a calendarului, așa cum s-a exprimat Patriarhul Ioachim al III-lea în contra-răspunsul său către Bisericile Ortodoxe locale: ”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”, invocă faptul că ”statele ortodoxe,  ca și cum ar fi urmat o singură deviză, au ajuns în punctul de a înlocui prin lege vechiul calendar cu cel nou”, prin urmare, se impune ca autoritățile eclesiale să facă același lucru, așa încât credincioșii să urmeze același calendar și în viața publică, și în cea religioasă. Pentru a crea încă mai multă confuzie, se prezintă în același timp ca antipapistaș, dar făcând eforturi să introducă calendarul gregorian papistaș, spunând că unitatea în prăznuirea Paștelui, care s-a păstrat de 13 secole, după Sinodul I Ecumenic, ”a fost ruptă în urmă cu trei secole și jumătate de hotărârea unilaterală a conducătorului unei Mari Biserici Creștine”, referindu-se la reforma calendaristică din 1582 introdusă de către Papa Grigorie al XIII-lea, și că acum a venit timpul ”refacerii unității creștinilor cel puțin în acest aspect”^[8]. O superficialitate și o lipsă de discernământ care nu a reușit să ducă nici la unitatea cu ceilalți creștini în serbarea Paștelui, de vreme ce Pascalia se stabilește pe baza Calendarului Iulian, ci a provocat noi dezbinări în trupul Bisericii, în trupul Ortodocșilor prin acceptarea eclesială a noului calendar, care a avut și are ca urmare faptul că Bisericile Ortodoxe Autocefale prăznuiesc la o diferență de treisprezece (13) zile Crăciunul, praznicile Maicii Domnului și pomenirile Sfinților, că s-au produs mari tulburări printre credincioși, chiar și în cadrul aceleiași familii, și că se creează situații favorabile pentru crearea schismelor, care se mențin până azi. Astfel, scopul lui Metaxakis în ce privește prăznuirea pancreștină în aceeași zi a Nașterii și Învierii lui Hristos nu numai că nu a reușit, dar chiar a vătămat unitatea liturgică a ortodocșilor în prăznuirea Crăciunului, a praznicelor Maicii Domnului și a sărbătorilor Sfinților.

”Congresul Panortodox” al lui Metaxakis în cele din urmă a decis să ”corecteze” Calendarul Iulian prin eliminarea a 13 zile, acceptând astfel, de fapt, Calendarul Gregorian, în afara praznicului Paștelui, care rămâne neschimbat. În ce privește scoaterea celor 13 zile s-a stabilit la început să se socotească ziua de 1 octombrie 1923 ca 14 octombrie, în timp ce sărbătorile din zilele omise să fie prăznuite începând cu 14 octombrie sau așa cum stabilește arhiereul fiecărei eparhii^[9].

În ciuda acestor lucruri, nici o Biserică Ortodoxă nu a procedat la aplicarea acestei decizii, nici chiar Constantinopolul, până când nu s-a implicat cu putere și hotărâre ”asociatul” lui Metaxakis, așa cum îl numește pe acesta un cunoscut și distins ierarh al Patriarhiei Ecumenice, Mitropolitul Casandriei, Irineu. Face referire la Arhiepiscopul de atunci al Atenei, Hrisostom Papadopoulos. În urma unei înțelegeri dintre Patriarhia Ecumenică și Arhiepiscopia Atenei, s-a hotărât și s-a comunicat arhiereilor din cele două jurisdicții că ziua de 10 martie 1924 va fi socotită și numită 23 martie, fără modificarea Pascaliei.

4. Reacția împotriva ”puciului” calendarist
5. a) Patriarhul Alexandriei, Fotie: ”Numai un Sinod Panortodox este competent să hotărască”.

Reacțiile au fost seismice, dar erau de așteptat. Multe biserici s-au împotrivit, ca și mulți ierarhi, preoți, monahi și mireni și, mai ales, Sfântul Munte. Patriarhul Alexandriei, Fotie, într-o scrisoare de răspuns către Arhiepiscopul Atenei și în urma unei hotărâri a Sinodului său scrie că nu există nici o necesitate de corectare a Caledarului Bisericii Ortodoxe, și în această privință sunt de acord și ceilalți întâi-stătători ai Bisericilor apostolice și vechi ale Răsăritului, adică următorii Patriarhi: al Antiohiei, Grigorie, al Ierusalimului, Damian, și Arhiepiscopul Ciprului, Chiril, care au propus ”întrunirea unui sinod al tuturor prea Sfințitelor Biserici ale lui Dumnezeu, singurul care poate hotărî competent și definitiv”. Nu își ascunde amărăciune față de faptul că a fost respinsă recomandarea frățească a celor patru tronuri Apostolice de a nu se trece la ”îndreptarea” calendarului aflat în uz, nu numai în Biserica Greciei, ci și în toată Biserica Ortodoxă. Consideră că este un pretext și o falsă justificare acordul Patriarhiei Ecumenice, pentru că toți știu ”în ce condiții slujește acum preasfințitul tron Apostolic și Patriarhal, pe de o parte rămas orfan în multe privințe, după rânduielile pe care doar Domnul le cunoaște, rămas orfan în cele mai multe privințe, ca să nu spunem rămas orfan de toată turma, gol și de toată puterea de mai înainte și având nevoie de reorganizare în noua situație și acest lucru este mărturisit pe deplin de întâmplări foarte nefericite”^[10].

După încheierea ”Congresului Panortodox” și după hotărârile acestuia, același Patriah Fotie, scriindu-i Arhiepiscopului Atenei, Hrisostom (Nr. Prot. 2664/1/14.8.1923), spune că de la Constantinopol au fost catapultate cu zel ”nu întru cunoștință” hotărâri ce vor duce la vătămarea întregii Biserici, și cu un elan devastator dușmanii cei veșnici complotează împotriva preasfintei Maici a Bisericilor, înțelegând consecințele nefericite ale reformei calendaristice asupra regimului pelerinajelor la Locurile Sfinte”^[11].

1. b) Mitropolitul Casandriei, Irineu: Bisericile eterodoxe și serviciile secrete au fost în spatele lui Meletie Metaxakis

Mitropolitul Casandriei, Irineu, un arhiereu prestigios, înțelept și destoinic, pe când se afla încă sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, înainte, adică, de cedarea așa-numitelor ”Țări Noi” către Biserica Greciei, ce s-a realizat în urma hotărârii unei comisii, în anul 1928, scrie o scrisoare către un prieten al său, ieromonah din Karies, din Sfântul Munte, din 1/14 mai 1924, în care arată cu a reacționat la reforma Constantinopolului și a Atenei. Îi relatează că Administratorului General al Sfântului Munte, care a dat ordin din partea Guvernului, pe baza unui document oficial, să fie aplicată modificarea Calendarului, i-a răspuns că ”în chestiuni atât de serioase în care este primejduit prestigiul canoanelor Apostolice și Sinodale, nu ne putem conforma recomandărilor seculare”. De asemenea, a trimis o foarte amplă epistolă Patriarhiei Ecumenice, care, printr-o enciclică din 27 februarie 1924 dispusese să se aplice modificarea Calendarului. În această epistolă, Mitropolitul Casandriei caracterizează ”Congresul întrunit la Constantinopol în vara lui 1923 sub președinția lui Metaxakis ca fiind în mod cât se poate de limpede antiortodox, nu panortodox, știut fiind că nici unul dintre Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului nu a fost de acord să participe”, și arată pericolele care primejduiesc pacea Bisericii din cauza aplicării noului calendar într-o epocă istorică dificilă. A adăugat și următoarele despre Metaxakis: ”Am caracterizat, pe de altă parte, așa cum se cuvenea planurile și demersurile antiortodoxe ale lui Metaxakis care în mod fatal a ajuns să se urce pe tronul ecumenic prin astfel de fărădelegi, Metaxakis care zi și noapte lucra ca să zdruncine temeliile neclintite ale Ortodoxiei, adică tradițiile și rânduielile apostolice și sinodale; în plus, Patriarhia Ecumenică nu trebuie antrenată în demersurile [Arhiepiscopului] Atenei, care și misiunea să aplice programul antiortodox al asociatului său Metaxakis, spre impunerea necredinței”^[12].

Același mitropolit Irineu, ca membru de-acum al ierarhiei Bisericii Greciei, a depus un foarte important ”Memoriu către Sinodul Bisericii Greciei”, întrunit pe 14.6.1929, și în care se exprimă foarte dur față de Meletie Metaxakis. Îi scrie acestuia că spiritul modernismelor și al răzvrătirii față de cei care bine-lucrează în Biserica Ortodoxă de Răsărit s-a întruchipat în persoana fatalului Patriarh Meletie Metaxakis, care, adoptând linia celor ce se scriu prin periodice și ziare, după bunul plac al fiecărui jurnalist, ”și satisfăcând dorințe păcătoase și pofte egoiste ale unor Biserici eterodoxe și servicii secrete”, care i-au satisfăcut ambiția oarbă și l-au ajutat să urce la demnitățile cele mai înalte ale Bisericilor locale, a convocat Congresul intitulat ”Panortodox”, în realitate însă antiortodox, de la Constantinopol, din mai 1923, la care între altele, s-a hotărât înlocuirea Calendarului Bisericesc Iulian cu cel Gregorian, ignorând toate interdicțiile în acest sens. Se referă și la celelalte hotărâri antiortodoxe ale Congresului, pe care le caracterizează drept inovații, și se întreabă: ”Ce drept a avut acest neavenit ca, fără părerea mitropoliților Tronului Ecumenic, să convoace un Congres Panortodox? Și pe baza cărei legi sau canon a hotărât întâi-stătătorul unei Biserici locale anularea hotărârii cu privire la Calendar și la Pascalie adoptate după căderea Constantinopolului, după cum menționează istoria bisericească, de toți Patriarhii Răsăritului, anume de distinșii Patriarhi Ieremia al II-lea al Constantinopolului, Meletios Pigas al Alexandriei, Ioachim al Antiohiei și Sofronie al Ierusalimului? Este permisă anularea hotărârii unui tribunal mai mare de către un tribunal mai mic? Un tribunal de primă instanță are dreptul, de pildă, să anuleze hotărârea Curții de Apel?”. Inovațiile lui Metaxakis i-au îndepărtat pe creștinii simpli de Biserică și au golit bisericile de la țară, dar au și dezbinat și împărțit Bisericile Autocefale Locale, care aveau între ele o unitate de invidiat în slăvirea și lăudarea lui Dumnezeu. Pentru prima oară în istorie, spune, am devenit cu toți martori ai unui jalnic eveniment, ca Biserica Ortodoxă a României să prăznuiască Paștele cu cinci Duminici mai devreme decât celelalte Biserici Ortodoxe în anul 1929. Și această încălcare a unității prăznuirii strălucitei Învieri a Domnului Biserica Română a plătit-o foarte scump, pentru că s-au rupt de ea în jur de 8 milioane de români, mai ales cei din Basarabia, care au prăznuit Paștele după vechea rânduială a Bisericii Ortodoxe^[13].

Încă mai important este demersul la care a recurs Mitropolitul Casandriei, dimpreună cu mitropoliții Driinupolei și Dimitriadei. La Sinodul Bisericii Greciei care s-a întrunit pe 4 iulie 1929 a depus un denunț cu adevărat istoric și o propunere de reglementare a chestiunii calendaristice. În propunerea sa a pus niște condiții care, într-adevăr, dacă ar fi fost acceptate, ar fi fost evitate dezbinările și schismele. În cazul nerespectării acestor condiții, își exprimau protestul față de necanonicitatea celor întâmplate și își rezervau dreptul să le denunțe ”în fața marelui Sinod Panortodox care urma a fi convocat mai devreme sau mai târziu”. Vom reda în întregime acest text important în nota de subsol^[14].

1. c) Cuviosul Gheronda Gavriil Dionisiatul și Sfântul Munte

Pururea pomenitul Gheronda Gavriil Dionisiatul se referă elogios la modul în care Mitropolitul Casandriei, Irineu, a abordat reforma calendaristică și în eparhia sa, în Halkidiki, și față de aghioriții care îi cereau părerea. Scrie că ”problemele de credință se rezolvă și se reglează cu bunătate și printr-o lucrare de convingere, iar nu prin forță și stăpânire”. Și continuă: ”O dovadă importantă în acest sens este poziția Mitropoliei de Halkidiki față de chestiunea calendarului, în care, cu toate că este legată geografic de Sfântul Munte, totuși nu există stilism și, pe toată întinderea ei, doar 15 familii urmează vechiul calendar, în satul Nikitis, și acestea sunt deservite de un preot al mitropoliei și doar de un deceniu au obținut un preot paroh. Acest lucru însă se datorează Mitropolitului de atunci al Casandriei, pururea pomenitul Irineu care se bucura de o mare cinstire și o bună reputație în rândul clerului și al poporului acesteia, ca și printre monahii Aghioriți. Când a avut loc schimbarea, au alergat și s-au sfătuit cu el, atât cei din cele două mitropolii ale județului, cât și monahii metoacelor și îl întrebau «ce să facem, Înaltpreasfințite?» Le răspundea cu limba lui Pavel. «Nu am poruncă de la Dumnezeu în această privință, de vreme ce nu s-a făcut cum trebuia acest lucru și sunt cu sufletul împărțit. Teoretic sunt cu vechiul calendar, iar practic sunt cu cel nou, pe cel vechi îl respect ca unul ce este unit cu viața Bisericii de secole, dar nu îmi este îngăduit să nu fac ascultare de Biserică și voi urma noul calendar. Voi faceți cum vă luminează Dumnezeu, nu vă spun nimic altceva, decât că nu voi îngădui să vă despărțiți de mitropolia și de mitropolitul vostru». I-au spus că Sfântul Munte a declarat că nu va primi noul calendar. Și cu îndreptățire le-a spus: «Poziția Părinților o aprob ca fiind bună și cred că Biserica o va accepta, pentru că monahii trebuie să urmeze cu acrivie cele bisericești și vechea rânduială. Calendarul», le-a spus, «nu este dogmă, nici canon al Bisericii, ci este o chestiune care ține de rânduială, și de aceea voi urma hotărârea Bisericii». Apoi i-a convins pe toți și l-au urmat, așa cum am spus mai sus. Însă, când s-a întrunit plenul Sinodului în 1931, pentru a discuta problema calendaristică, s-a pus în fruntea celor care vroiau revenirea la calendarul vechi. Au votat și era cât pe ce să câștige: din 61 de arhierei, 28 au votat pentru revenirea la vechiul calendar, iar 33 pentru menținerea celui nou”.^[15]

Gheronda Gavriil Dionisiatul nu omite să ne lămurească și poziția Sfâtului Munte față de schimbarea calendarului, despre care scrie următoarele: ”Potrivit acestora, Biserica a greșit, după părerea unor cercuri bisericești valide, pentru că a hotărât unilateral schimbarea calendarului și a rânduielii sărbătorilor, din pricina căreia ne aflăm astăzi dezbinați ortodocșii din punct de vedere bisericesc, spre sminteala credincioșilor mai evlavioși și spre luarea în râs din partea eterodocșilor. Sfântul Munte, credincios tradiției Bisericii, a dezaprobat această hotărâre și modificare unilaterală ca fiind fără precedent în rânduiala de veacuri a Bisericii noastre Ortodoxe și, cu respectul de rigoare, a declarat Patriarhiei Ecumenice că nu va pune în aplicare noul calendar și va stărui neclintit în rânduiala dintotdeauna a sărbătorilor și în calendarul iulian, fără să se rupă bisericește de Biserica Mamă, și și-a exprimat, cu cel mai mare respect, părerea și dorința ca, bine lucrând, să convoace un Sinod Panortodox pentru reglarea acestei probleme. Hotărârea aceasta au semnat-o și au acceptat-o cele 19 Sfinte Mănăstire, și numai Mănăstirea Vatoped a declarat că, făcând ascultare față de hotărârea Bisericii, a aplicat și va urma noul calendar. În privința acestui lucru, Sfânta Chinotită, judecând cu îngăduință această poziție a ei, și pentru a nu intra în conflict cu Biserica Mamă, a tolerat separarea Mănăstirii Vatoped, după cum a tolerat și atitudinea acesteia față de calendar, lăsând lucrurile la latitudinea dreptei cugetări și a iubirii de frați a Părinților acestei mănăstiri, [situație] care a durat 50 de ani, după care această respectabilă mănăstire a revenit la vechiul calendar, și astfel Sfântul Munte rămâne unit în vechea rânduială a Bisericii, fără însă a se rupe de aceasta, rugându-se Dumnezeului Ziditor să tămăduiască în timp ruptura aceasta și să se revină la vechea rânduială, încât cu o gură și cu o inimă să se slăvească preasfântul Lui nume de toți ortodocșii”^[16].

1. d) Sfântul Nicolae Velimirovici: ”Constantinopolul modern și antipatristic. Nu îl vom urma!”.

Același Cuvios Gheronda Gavriil Dionisiatul, una dintre marile personalități aghiorite ale secolului al XX-lea, ne relatează, ca martor ocular, cuvintele înțelepte și vrednice de luare aminte referitoare la calendar și la alte inovații ale Constantinopolului, pe care marele și prea învățatul ierarh sârb, acum recunoscut și ca Sfânt al Bisericii, Arhiepiscopul Ohridei, Nicolae Velimirovici, le-a rostit în cadrul ”Comisiei Pregătitoare a Sfintelor Biserici Ortodoxe”, care s-a întrunit în Sfântul Munte în 1930. Iată ce relatează Gheronda Gavriil: ”Eram pe atunci reprezentant din partea Sfintei Chinotite, când s-a întrunit la Sfânta Mănăstire Vatoped Congresul Interortodox pentru soluționarea a diferite probleme, între care și cea legată de calendar și, discutându-se această chestiune, a luat cuvântul reprezentantul Bisericii Serbiei, Nicolae, Arhiepiscopul Ohridei, o personalitate remarcabilă a Ortodoxiei, care a spus: «Preasfințiți Arhierei, în mod firesc mamele sunt mai conservatoare decât fiicele, însă în privința subiectului pe care îl judecăm, noi vedem că Biserica noastră Mamă procedează la hotărâri moderniste, ignorând Bisericile surori locale și, de aceea, declarăm cu amărăciune că nu vom urma drumul trasat de Biserica Mamă și vom stărui în cele ce ni s-au predat și am învățat de la Sfinții Părinți». La acestea, a dorit să răspundă ceva Mitropolitul de atunci al Kerkirei și ulterior Patriarh Ecumenic, Atenagora, dar l-a oprit Mitropolitul Iracliei, Filaret, care prezida ședința, declarând că subiectul se amână pentru un răstimp mai prielnic, întrucât de la Congres nostru lipsea Biserica Rusă. Și astfel, de atunci, cu toate că, potrivit regulamentului, subiectul este înscris spre soluționare pe toate ordinele de zi la congresele panortodoxe preliminarii care s-au întrunit, niciodată nu se discută, deoarece în cadrul lucrărilor premergătoare nu se întrezărește o soluție pozitivă și toată așteaptă soluția de la timpul care le rezolvă pe toate”^[17].

Din aceleași Acte ale ”Comisiei Preliminarii a Sfântului Munte” rezultă opinia negativă a Sfântului Nicolae al Ohridei despre ”Congresul Panortodox” din 1923 al lui Metaxakis, care, așa cum a spus Nicolae Velimirovici, a provocat ”un fel de schismă” și din care au decurs o mulțime de anomalii binecunoscute^[18].

1. e) Cuviosul Filothei Zervakos: ”Patriarhul mason Meletie Metaxakis l-a antrenat în acest demers pe Arhiepiscopul Hrisostom. Să revenim la vechiul calendar!”.

Referirea aceasta la reacțiile sănătoase față de schimbarea inutilă, unilaterală, antisinodală, ”pucistă”, a calendarului, care au fost foarte multe, o vom încheia cu câteva din cele ce spune despre calendar Cuviosul Filothei Zervakos, care, cu toate că ”prin iconomie” a urmat Noul Calendar, nu a încetat până la sfârșitul vieții sale să se lupte, să îi sfătuiască pe arhierei – de pildă, pe episcopul luptător și mărturisitor Augustin Kandiotis, și chiar și pe Arhiepiscopul Atenei Hrisostom al II-lea Hatzistavros, de a reveni la vechiul calendar, pentru că acest lucru i-a fost descoperit din cer, după rugăciune fierbinte, ca fiind soluția corectă. Cel din urmă i-a făgăduit că o va face, nu a mai reușit însă din pricina înlăturării lui de pe tronul arhiepiscopal al Atenei în mai 1967. Citind textele Cuviosului Filothei despre problema calendaristică, putem să facem următoarele constatători generale.

De la apariția problemei, care a fost creată de forțe străine de Biserică, până la sfârșitul vieții sale, Gheronda Filothei a păstrat o poziție consecventă și statornică având ca bază respectarea întocmai a canoanelor și a tradițiilor Bisericii. Schimbarea calendarului a fost, spunea Gheronda Filothei, o hotărâre greșită, care nu exprima în întregul ei și unanim părerea Bisericii, adică a tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale întrunite  în sinod, ci unilateral și ”pucist” doar două biserici, Biserica Patriarhiei Ecumenice și Biserica Greciei. Hotărârea aceasta, fiind anticanonică, eronată, antisinodală și vătămătoare pentru unitatea Bisericii, trebuie neapărat îndreptată prin revenirea la Vechiul Calendar tradițional. Gheronda Filothei, vreme de mulți ani și, în ciuda presiunilor pe care le exercita asupra lui mitropolitul locului, continua să țină Vechiul Calendar la Mănăstirea Longovardei, așa cum a făcut și face până azi Sfântul Munte și multe Biserici Ortodoxe Autocefale. Se lupta și scria că trebuie să fie abordat urgent subiectul, pentru a fi evitată schisma. Când însă a constatat că nu mai exista vreo posibilitate de îndreptare, ci se consolida folosirea Noului Calendar, iar pe de altă parte unii aghioriți zeloți ultraconservatori și fanatici au ieșit în lume și deviat abordarea problemei, făcând din ea un subiect de credință și dogmă, dezaprobând și anatematizând în același timp Biserica oficială, pentru că, chipurile, s-a lipsit de dumnezeiescul har și nu ar mai avea Taine valide, Gheronda Filothei Zervakos și-a schimbat poziția, a acceptat prin iconomie Noul Calendar, care nu lezează dogmele, nici nu îi lipsește pe credincioși de dumnezeiescul har, însă a continuat să creadă și să scrie că această acceptare prin iconomie a Noului Calendar nu trebuie să se extindă, ci Biserica are datoria să revină la acrivia canonică prin întoarcerea la Vechiul Calendar bisericesc. Nădăjduia că acest lucru va avea loc curând și în această direcție lucru cu stăruință, recomandându-le și vechilor calendariști să nu acutizeze lucrurile prin poziții extremiste împotriva noilor calendariști. În scrierile sale se referă în mod repetat la patriarhul mason Meletie Metaxakis, pe care îl consideră ca fiind principalul responsabil pentru reforma calendaristică, fără însă a-l scuti de răspunderi pe Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos al Atenei, care însă a venit la un moment dat să-l cerceteze pe Gheronda Filothei, vrând să se pocăiască și a aruncat răspunderea pe Metaxakis, spunând literal: ”Mai bine ar fi fost să nu-l fi cunoscut vreodată. Acest Metaxakis stricat m-a tras după el”. Într-o scrisoare a sa către Patriarhul Atenagora, Cuviosul Filothei scrie: ”Dezbinarea și schisma pe care le-a adus inovația necugetatp, lipsită de scop, inoportună și diavolească, adică introducerea calendarului gregorian (papistaș) de către predecesorul dumneavoastră mason, Meletie Metaxakis, cel care l-a atras după sine și pe Arhiepiscopul Atenei, Hrisostom Papadopoulos”^[19].

5. Toți se așteptau ca Sinodul viitor să resolve problema calendarului

Din scurta referire la trista istorie a reformei calendaristice rezultă că după marea vătămare produsă unității liturgice dintre Bisericile Ortodoxe autocefale și prin dezbinările și rupturile dintre credincioși, toți apreciau că această stare traumatică și bolnavă trebuia soluționată prin convocarea unui Sinod Panortodox sau Ecumenic. Chiar și numai pentru acest subiect, pentru această ”necesitatea urgentă”, era necesară și obligatorie convocarea Marelui Sinod Panortodox. Acest lucru l-au propus multe biserici locale și l-au recomandat Sfinții Bătrâni duhovnicești, sfătuindu-i pe credincioși să aibă răbdare, pentru că e vorba de o neorânduială și anomalie temporară, pe care urma să o tămăduiască Biserica.

Este semnificativ și vrednic de semnalat că vreme de 75 de ani de când durează procedura presinodală, adică de la ”Comisia Pregătitoare din Sfântul Munte” care s-a întrunit la Mănăstirea Vatoped în 1930, care a și întocmit o primă listă de subiecte, până acum două luni, până în ianuarie 2016, Calendarul și subiectul conex al Pascaliei se aflau pe ordinea de zi statornic și neschimbat, ca subiect principal și de bază, spre soluționare. În prima listă de subiecte mai largă a primei Conferințe Panortodoxe de la Rodos din 1961, subiectul apare la capitolul al III-lea, după cum urmează: ”Problema calendaristică. Studiu asupra problemei cu referire la hotărârea despre Pascalie a Sinodului I Ecumenic și la găsirea modului de restaurare a împreună-lucrării dintre Biserici în această privință”. A IV-a Conferință care s-a întrunit la Chambesy la Geneva în 1968 a limitat numărul de subiecte, dar nu s-a atins de problema calendarului, care apare cu același titlu pe care l-am pomenit și noi. Prima Comisie Interortodoxă Pregătitoare presinodală a Sfântului și Marelui Sinod, de la Chambesy, Geneva, din 1971, a făcut același lucru. În cele din urmă, în catalogul final al celor zece (10) subiecte pe care le-a propus Prima Conferință Panortodoxă Presinodală de la Geneva, din 1976, era cuprins și subiectul calendarului, cu titlul ”Chestiunea calendarului comun”.

6. Prin intervenția papismului și al protestanților este abandonat subiectul calendarului. Noul subiect: Prăznuirea comună a Paștelui.

Între timp, participarea noastră la ”Consiliul Mondial al Bisericilor” și deschiderile ”unioniste” față de papism au încurajat aceste cercuri să le ceară ortodocșilor acordul pentru prăznuirea în comun a Paștelui într-o duminică fixă din aprilie. Noi, ortodocșii, ne-am păstrat unitatea cel puțin în prăznuirea Paștelui, chiar și după inovația calendaristică a lui Metaxakis; acum, ispititorul cel din afară, după ce ne-a dezbinat în privința tuturor marilor sărbători cu data fixă și întreține foarte bine această separare, dorește și alte schisme prin introducerea prăznuirii commune cu eterodocșii a Paștelui. La discuțiile cu papistașii și cu protestanții, noi, ortodocșii, nu am respins această nouă propunere schismatică antiortodoxă, doar am fost rezervați în a ne exprima acordul la congresele ecumeniste și la întâlnirile similar, temându-ne de noi schisme și neorânduieli, fără ca unii dintre demnitarii noștri supremi, ca patriarhul Bartolomeu, să înceteze să-și declare acordul și dorința de a se ajunge la prăznuirea în comun a Paștelui.

Această nouă pretenție și această nouă evoluție legată de prăznuirea Paștelui, potrivit vicleniei atotînțelepte a promotorilor acesteia, care se bazează pe principiul ”pretinde mai multe, ca să poți păstra măcar cele ce ai deja”, a făcut în așa fel încât marea problemă a reformei calendaristice din 1924 să treacă în plan secundar, dacă nu chiar aproape să fie uitată și să nu mai existe speranța și perspectiva ca Bisericile Ortodoxe autocefale să revină la unitatea liturgică, iar separarea credincioșilor în vechi calendariști și nou-calendariști să lezeze unitatea trupului bisericesc. Sfinții Părinți de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea au refăcut unitatea prăznuirii Paștelui; ”Părinții” contemporani au rupt unitatea în toate celelalte praznice, și nu numai că nu fac nimic pentru a o restaura, ci în mod samavolnic întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe, în ianuarie anul acesta, fără hotărârile sinodale ale ierarhilor lor, au scos subiectul calendarului și al Pascaliei de pe ordinea de zi – singurul care era cu adevărat urgent și necesar de soluționat.

De altfel, în această direcție era orientat și textul presinodal pe care l-a pregătit a II-a Conferință Panortodoxă Presinodală de la Geneva din 1982, pe care l-a acceptat fără să-l modifice ”Comisia Interortodoxă Specială”, constituită de întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe în martie 2014, și textul a fost trimis ca atare Sfântului și Marelui Sinod, în care însă nu va ajunge niciodată, dat fiind că a fost respins de întâi-stătători.

În textul acesta, care adeverește aprecierile noastre și pe care îl redăm în întregime în nota de subsol, se dă pondere prăznuirii comune cu eterodocșii a Paștelui. Nu există nici un gând, nici o propunere, nici o apreciere despre vătămarea produsă de reforma calendaristică din 1924 și despre nevoie de tămăduire a acesteia. În esență, se consfințește demersul anticanonic al lui Meletie Metaxakis și al lui Hrisostom Papadopoulos, și sunt chemați la ascultare toți ”cei ce eventual cugetă contrar față de biserica lor canonică”^[20].

7. De ce a fost retrasă problema calendarului de pe ordinea de zi? Constantinopolul și Moscova nu au fost la înălțimea situațiilor. Nu au ridicat ”greutatea zilei”.

Atunci de ce a fost retras textul de pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod? Explicațiilor persoanelor responsabile nu se pun de acord, însă dau posibilitatea unor aprecieri. Mitropolitul Pergamului, Ioan, președintele Comisiei Interortodoxe Speciale la ultimele două Conferințe Presinodale, în informarea pe care a făcut-o ierarhilor Patriarhiei Ecumenice vara trecută (28 august 2015) a spus în acest sens:  ”Acest subiect a preocupat a II-a Conferință Presinodală, după o lungă pregătire, care cuprindea schimburi de opinii și întâlniri ale unor astronomi specialiști, prin intermediul cărora s-a dovedit necesitatea de adaptare a modului de calculare a timpului sărbătoririi Paștelui și a fost exprimată propunerea despre examinarea posibilității unui interval de timp comun pentru prăznuirea Paștelui de către toți creștinii. Pe durata lucrărilor Comisiei Speciale, căreia i-a fost trimis spre redactare textul de către Întâi-stătători, reprezentanții Bisericilor Rusiei, Serbiei și Georgiei au formulat propunerea de a fi eliminat subiectul de pe ordinea de zi a Sinodului, ca unul care nu mai preocupă Biserica Ortodoxă, dar Patriarhia Ecumenică și celelalte delegații au apreciat că această chestiune trebuie să rămână deschisă, dat fiind faptul că, în special în diaspora, subiectul prăznuirii comune [cu eterodocșii] a Paștelui constituie o problemă pastorală, mai ales în cazurile de căsătorii mixte și, în general, datorită nevoii de conviețuire armonioasă între ortodocși. Astfel, textul celei de-a doua Conferințe Presinodale, fără a fi modificat de Comisie, este trimis ca atare Sfântului și Marelui Sinod”.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, la ultima și decisiva Sinaxă a Întâi-stătătorilor de la Geneva, din ianuarie anul acesta, la comunicarea inaugurală (22 ianuarie 2016) a spus despre pe această temă următoarele: ”În timpul care a trecut și în ciuda hotărârilor luate prin unanimitate, unele Biserici și-au exprimat dorința sau chiar și revendicarea ca Sfântul și Marele Sinod să fie amânat, până când se vor discuta și, eventual vor fi acceptate în unanimitate, atât subiectele autocefaliei și al dipticelor, cât și textele celei de-a II-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (1982) despre impedimentele la căsătorie și despre calendarul comun, care nu s-au bucurat de unanimitate în ce privește modificările propuse de Comisia specială menționată. Legat de ultimele două subiecte, nu putem decât să ne exprimăm surprinderea față de revendicarea de mai sus, dat fiind că hotărârea Sinaxei noastre dinn 2014 nu prevedea în nici un caz o revizuirea radicală a acestor texte, ci doar o simplă „redactare” a lor de către Comisia Specială, fapt pentru care pe bună dreptate, președintele comisiei nu a permis o revizuirea radicală a textelor, pentru că acest lucru ar fi constituit o încălcare sau o depășire a atribuțiilor acordate Comisiei de Sinaxa Întâi-stătătorilor. Revendicarea de revizuire a textelor menționate care a venit din partea unor Biserici va presupune în mod clar o nouă hotărâre unanimă a Sinaxei Întâi-stătătorilor, diferită de cea luată în anul 2014 cu privire la simpla redactare a textelor respective, redactare care, potrivit naturii ei, nu va putea atinge nucleul conținutului acestor texte”.

Din Comunicatul Departamentului de Relații Externe al Patriarhiei Moscovei (23 ianuarie 2016) suntem informați următoarele: ”Întâi-stătătorul Bisericii Ruse și-a exprimat convingerea că proiectul de text «Chestiunea Calendarului» are nevoie de revizuire și a subliniat că subiectul «stabilirii exacte a datei Paștelui» nu este de actualitate pentru Biserica Ortodoxă și nu poate conduce decât la confuzie în rândul celor mai mulți dintre credincioși”.

Din luările de poziții ale acestor trei persoane prin excelență responsabile, rezultă următoarele: Mitropolitul Pergamului, care în mod statornic susține linia Patriarhiei Ecumenice, insistă să se păstreze propunerea de ”prăznuire în comun a Paștelui de către toți creștinii”, dat fiind că în țările din diaspora acest lucru constituie o problemă pastorală, și în ciuda reacțiilor reprezentanților Bisericilor Rusiei, Serbiei și Georgiei,  care au propus să fie eliminat subiectul și să nu se discute, a reușit să îl treacă fără modificări și să îl trimită în Sinod. Dacă în cele din urmă acest text ar fi fost aprobat de Sinod, după cum am arătat deja, acest lucru ar fi constituit o recunoaștere oficială a reformei calendaristice a lui Metaxakis și o permanentizare a schismei calendaristie, dar ar fi și deschis perspective favorabile pentru stabilirea serbării în comun a Paștelui. Patriarhul Rusiei, Chiril, într-un mod mai diplomat, nu a cerut să fie retras textul, ci să se facă modificări. Se pare însă că modificările pe care le-a cerut răsturnau cele două elemente importante ale liniei Fanarului, la care am făcut referire, anume păstrarea Noului Calendar și serbarea împreună cu eterodocșii a Paștelui, așa că și Patriarhul Ecumenic a preferat să nu se discute subiectul, mai degrabă decât să sufere o înfrângere și să fie răsturnată politica ecumenistă a Constantinopolului. În orice caz, mai câștigată a fost Moscova, care deja se laudă credicioșilor ei că nu a lăsat să avanseze și să fie recunoscute reformele Calendarului și a Pascaliei. Este însă pierdută din vedere Biserica Ortodoxă în întregul ei, pentru că, iată!, nu mai are învățători și conducători a-toată-lumea, care să nu vadă îngust și să nu se gândească doar la turma lor și care să nu se orienteze după Apusul puternic și eretic, ci să privească universal și cu dragoste de frați la toți ortodocșii, să aibă în vedere combaterea ereziilor și a schismelor. Cine va reface și când anume unitatea liturgică dintre Bisericile Ortodoxe în prăznuirea Crăciunului, a Bobotezei, a praznicelor Maicii Domnului și ale Sfinților? Moscova nu este interesată de acest lucru? Dacă ar fi avut această perspectivă strict locală, neuniversală, Sinodul I Ecumenic nu ar fi soluționat nici erezia lui Arie, nici problema prăznuirii în comun a Paștelui.

Însă lucrul cel mai amar și mai dureros este că atât Constantinopolul, cât și Moscova, în ciuda diferențelor dintre ele asupra unor probleme particulare, înaintează în același gând și mână-n mână către acceptarea de către Marele Sinod a ereziei ecumenismului prin susținerea Dialogurilor Teologice și a textelor eretice, pe care aceștia le-au elaborat, și prin continuarea participării ortodocșilor la ”Consiliul Mondial al Bisericilor”, subminând și banalizând Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos, și prezentând-o în fapt ca o mică parte și completare a acestui potpuriu eretic care este Consiliul Mondial al Bisericilor. Există ceva similar în istoria Bisericii? Constatăm anticipat că, date fiind aceste premise și direcții, Marele Sinod nu va constitui o continuare a Sinoadelor precedente și va fi respins ca mincinos de către conștiința pliromei Bisericii.

Epilog

Schimbarea Calendarului, în 1924, de către Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei a fost o acțiune unilaterală și ”pucistă”, pentru că nu a avut loc printr-o hotărâre panortodoxă. A rupt unitatea liturgică dintre Bisericile Ortodoxe locale și a provocat schisme și dezbinări între credincioși.

Mulți au acceptat schimbarea ca fiind o soluție temporară ”după iconomie”, până când un Sinod Panortodox va soluționa problema și va reintroduce unitatea calendarului sărbătorilor, care vreme de 1600 de ani a fost netulburată în Biserică, de la Sinodul I Ecumenic până în 1924. La schimbare au colaborat și au pus umărul ”biserici” eterodoxe și servicii secrete prin intermediul Patriarhului mason Meletie Metaxakis.

”Sfântul și Marele Sinod” care urmează a se întruni constituia pentru toți o așteptare și era o obligație a liderilor bisericești să discute și să rezolve această problemă. Din păcate, pe parcursul îndelungatei proceduri presinodale, papistașii și protestanșii le-au pus înainte ortodocșilor un nou subiect, ”prăznuirea comună a Paștelui”, cu urmarea că interesul s-a îndreptat într-acolo și a fost atenuată discuția despre refacerea unității liturgice în prăznuirea sărbătorilor fixe, care a fost provocată fără motiv și fără nici o nevoie pastorală.

În ultima fază a Sinodului și fără hotărârea sinodală ale Bisericilor locale, subiectul calendarului a fost retras de pe ordinea de zi, cu toate că era subiectul prin excelență urgent și arzător. A fost retras, pentru că, pe de o parte, Moscova, care a urmat dintotdeauna Calendarul Iulian părintesc, nu a dorit legalizarea reformei calendaristice a lui Metaxakis și transferarea dezbinărilor și schismelor și în propria-i turmă, în timp ce Constantinopolul, indiferent față de ruperea unității pe care el însuși a provocat-o, continuă să susțină Noul Calendar și să fie de acord cu propunerea despre prăznuirea comună a Paștelui. Și, întrucât conducerile bisericești sunt de acord cu legalizarea panereziei Ecumenismului, care reprezintă un subiect mult mai grav decât Calendarul și Pascalia, au scos din mijloc ”cele ce îi despart”, pentru a privi la ”cele ce îi unesc”, după cum doresc serviciile secrete și centrele extrabisericești, ca să se provoace și alte schisme.

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_25.html

Traducere: Tatiana Petrache (G. O.)

Graiul Ortodox

^[1] Ιωαννου Καρμιρη, Τὰ Δογματικὰ καὶ Συμβολικὰ Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Monumentele dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], volumul 2, Graz–Austria 1968², p. 1039 și Αντωνιου Παπαδοπουλου, Κείμενα Διορθοδόξων καὶ Διαχριστιανικῶν Σχέσεων [Texte ale Relațiilor Interortodoxe și Intercreștine], Ed. Οἶκος Ἀδελφῶν Κυριακίδη, Tesalonic 1991, p. 15.

^[2] Αντωνιου Παπαδοπουλου, Idem, p. 38.

^[3] Ibidem, p. 53.

^[4] Ιωαννου Καρμιρη, idem, p. 1043. Αντωνιου Παπαδοπουλου, idem, p. 81. Pururea pomenitul monah aghiorit NIKODIMOS BILALIS, unul dintre cei mai buni cunoscători și cercetători ai subiectului Calendarului și Pascaliei apreciază diferit hotărârea Patriarhului Ioachim al III-lea într-un studiu al său cu titlul: ”Ecumenismul și schimbarea Calendarului”, din volumul Ecumenism. Geneză-Așteptări-Dezmințiri, Actele Congresului Științific Interortodox, Sala de Ceremonii a Universității Aristoteliene din Tesalonic, 23-25 septembrie 2004, Editura ”Theodromia”, Tesalonic 2008, vol. 2, p. 937.  Scrie: ”Astfel, Ioachim «îmbrăcat și întreg la minte» (Luca 8:35), ca unul ce era inițiat în ale diplomației fanariote, s-a repliat și a trimis o nouă epistolă enciclică în 1904, în care supralicitează faptul că nu poate avea loc schimbarea Calendarului și a Pascaliei! Fiind un diplomat experimentat, nu a făcut decât să amâne pentru altă dată abordarea subiectului Calendarului și a Pascaliei. Iată un fragment semnificativ din epistola sa din 1904: «… Cu privire la Calendarul nostru avem această părere: venerabilă și neclintită este Pascalia cea de veacuri consacrată, dar și adeverită prin practica neîntreruptă a Bisericii, așa încât nu este cu putință a introduce inovații în această privință… Considerăm că este precoce pentru momentul de față și cu totul de prisos, căci din punct de vedere bisericesc întru nimic nu suntem obligați să modificăm calendarul”. Cum să caracterizăm paragraful de mai sus? Ca un minunat elogiu al «venerabilului și neclintitului…» calendar și al Pascalie? Din păcate nu, de vreme ce în ultima parte cuprinde cuvintele «este precoce pentru momentul de față» sau în altă parte «nu e încă timpul». Cu alte cuvinte, e ca și cum ar spune: ”Așteptați puțin, până ce vor trece nefericiții ani 1920 și 1923-24, atunci sămânța mea va încolți și va deveni copac cu «ramuri mari…», care se vor «uni» cu cele ale papismului și protestantismului”.

^[5] Protopresviteros THEODOROS ZISIS, Ὁ Ὅσιος Φιλόθεος Ζερβάκος ὡς ἀγωνιστὴς καὶ ὁμολογητὴς τῆς Ὀρθοδοξίας. Μὲ ἀναφορὲς στὴν ἐπικαιρότητα [Cuviosul Filothei Zervakosca luptător și mărturisitor al Ortodoxiei. Cu referiri la actualitate], Ed. «Ὀρθόδοξος Κυψέλη», Tesalonic 2014, pp. 80-101.

^[6] Vezi Χριστοδουλου Παρασκευαϊδη, Mitropolit al Dimitriadei (ulterior Arhiepiscop al Atenei, Ἱστορικὴ καὶ κανονικὴ θεώρηση τοῦ Παλαιοημερολογιτικοῦ Ζητήματος κατά τε τὴν γένεσιν καὶ τὴν ἐξέλιξιν αὐτοῦ ἐν Ἑλλάδι [Considerație istorică și canonică a problemei vechi-calendariste, potrivit genezei și evoluției acesteia în Grecia], Atena 1982, p. 41.

^[7] Actele și hotărârile Congresului Panortodox din Constantinopol (10 mai – 8 iunie 1923), Constantinopol, Tipografia Patriarhală, 1923, p. 6.

^[8] Ibidem, pp. 13-14.

^[9] Ibidem, p. 67.

^[10] Întreaga epistolă în Γρηγ. Ευστρατιαδη, Ἡ πραγματικὴ ἀλήθεια περὶ τοῦ Ἐκκλησιαστικοῦ Ἡμερολογίου [Adevărul despre Calendarul Bisericesc], Atena 1924, reedidat de Sfânta Arhiepiscopie Creștinilor Ortodocși Autentici (G.O.H.) a Greciei, Atena 1977, pp. 29-33.

^[11] Vezi ᾽Αρχιμ. Θεοκλητου Α. Στραγκα, Ἐκκλησίας Ἑλλάδος Ἱστορία [Istoria Bisericii Greciei], vol. 2, Atena 1970, pp. 1161-1162.

^[12] Γρηγ. Ευστρατιαδη, Idem, pp. 185-186.

^[13] Mitropolitul Casandrei, Irineu, Memoriu către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, întrunit pe 14 iunie 1929, Atena, Tipografia «Αὐγῆς», Ἀθαν. Παπασπύρου 1929.

^[14] Vezi în Γρηγ. Ευστρατιαδη, Idem, pp. 201-203:

”După ce Preasfințiții Patriarhi ai Răsăritului, pe timpul lui Ieremia al II-lea Tranós, au dezaprobat într-un Mare Sinod Calendarul Gregorian și au invocat înfricoșătoare epitimii pentru orice schimbare a calendarului iulian și a Pascaliei, s-a căzut de acord că doar printr-un Sinod Local sau Ecumenic mai mare, prin legi și Sfinte Canoane, poate avea loc orice altă modificare cu privire la aceste chestiuni.

Potrivit acestora,

Nici una dintre Sfintele Biserici Ortodoxe Locale, fie se numește Patriarhia Ecumenică însăși, fie Biserica Autocefală a Greciei, fie altă Biserică locală, nu are dreptul ca în mod unilateral, desconsiderându-i pe Preasfințiții Patriarhi care astfel au rânduit în unanimitate, să încalce cu reacredință cele ce au fost hotărâte de către cele șapte Mari și Sfinte Sinoade Ecumenice cu privire la împreună-prăznuirea marilor praznice ale neprihănitei noastre credințe și la prăznuirea în aceeași zi de către toate Bisericile a Paștelui, spre pacea, bună starea, unitatea și consensul Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Cei ce încalcă hotărârile mai sus menționate, urmăresc ca printr-un cuvânt sau altul să introducă în Biserica Ortodoxă calendare și Pascalii schimbate, rupând în felul acesta unitatea, consensul și dragostea demne de invidie care domnesc de veacuri în Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească din părțile Răsăritului, și îi scandalizează pe fiii credincioși ai Bisericii, care cu dăruire și neprihănire a inimii s-au atașat de vechea rânduială bisericească ce respiră duhul Apostolilor, al Părinților și al ecumenicității.

Mitropoliții subsemnați ai Mitropoliilor Tronului Ecumenic din Țările Noi, unite administrativ cu mitropoliile Bisericii Autocefale a Greciei, aflându-ne puși în fața faptului împlinit și înțelegând că mărimea de suflet este o necesitatea în aceste momente, am acoperit greșelile Bisericii Mame cu dragoste fiască și cu respect, și am primit cele făcute în grabă și le-am acceptat cu promptitudine, până când se va întruni un Sinod mai mare și va regla aceste lucruri, în următoarele trei condiții:

1) Dacă întregul Sinod Elen întrunit azi, prin actul despre calendar propus spre semnare alaltăieri, marți, 2 iulie, va făgădui că începând de azi închide ușa inovațiilor în Biserica Ortodoxă Elenă.

2) Dacă, în virtutea grijii pastorale datorate, dorește să pună capăt oricărei prigoniri sau presiuni împotriva iubiților frați și fii ai noștri în Hristos, cei de un neam cu noi, care țin cu tărie și care păstrează cu fermitate calendarul iulian existent, care s-a aflat în uz în Sfânta noastră Biserică de la prima alcătuire a lui până azi, și

3) Dacă Sinodul întrunit hotărăște să lase pe seama înțelepciunii fraților episcopi locali iconomisirea și tămăduirea nevoilor religioase ale fiilor evlavioși ai Bisericii, ”pentru care a murit Hristos”, a căror conștiință a fost vătămată.

Altfel, protestând față de anticanonicitatea celor întâmplate, ne rezervăm dreptul de a denunța toate acestea în fața unui mare Sinod Panortodox care se va întruni, mai devreme sau mai târziu”.

^[15] Ἀρχιμ. Γαβριηλ Διονυσιατης, «Τὸ Ἡμερολογιακὸν Ζήτημα ἐν τῇ Ἐκκλησίᾳ τῆς Ἑλλάδος» [”Chestiunea calendaristă în Biserica Greciei”], în Τὸ Ἡμερολογιακὸν Ζήτημα (Μικρὰ συμβολὴ εἰς τὴν ἐπίλυσίν του) [Chestiunea Calendaristă (Mică contribuție la soluționarea acesteia)], Ed. «Ὀρθοδόξου Τύπου», Atena 2004, pp. 18-19.

^[16] Ibidem, pp. 20-21.

^[17] Ibidem, pp. 19-20.

^[18] Sesiunea a III-a (10 iunie 1930), Actele Comisiei Preliminarii a Sfintelor Biserici Ortodoxe, care s-a întrunit la Sfânta Mare Mănăstire Vatoped în Sfântul Munte (8-23 iunie 1930), Constantinopol în 1930, p. 69: ”După ce am avut experiența amară a celeilalte Conferințe, la care și Biserica noastră a avut reprezentanți, suntem nevoiți să ne exprimăm cu o crudă sinceritate. Se știe că hotărârile acelei întruniri, cu toate că nu au fost acceptate, au fost considerate ca hotărâri ale unui Sinod Ecumenic, și acest lucru a creat un fel de schismă. Din acest motiv am și cerut lămuriri, și de aceea am și fost trimis aici în spirit conservator”. Și la a doua sa luare de cuvânt: ”Preasfințitul Episcop al Ohridei, mulțumind, întreabă dacă nu cumva prezenta întrunire are vreo legătură cu Congresul Panortodox de la Constantinopol, și la răspunsul negativ a Mitropolitului care prezida sesiunea, mulțumește din nou călduros, justificându-și întrebarea prin temerea ca nu cumva anomaliile cunoscute tuturor ce au decurs din acest Congres, [să ia încă mai mare amploare prin prezenta Comisie]”. Vezi în acest sens Μοναχοῦ Σεραφειμ, «Ἡ Μασονία καὶ οἱ Πατριάρχες» [”Masoneria și Patriarhii”], Θεοδρομία 16 (2014) 524-525.

^[19] Despre toate acestea și altele, vezi Πρωτοπρεσβύτερος Θεοδωροσ Ζησησ, Ὁ Ὅσιος Φιλόθεος Ζερβάκος…, pp. 80-101.

^[20] ”Referitor la subiectul Problema Calendarului. Studiu al problemei, cu referiri la hotărârea despre Pascalie a Sinodului I Ecumenic și despre găsirea unui mod de împreună-lucrare între Biserici în această chestiune, precum și despre subiectul prăznuirii în comun de către toți creștinii a Paștelui într-o duminică anume stabilită.

A II-a Conferință Panortodoxă Presinodală:

1. A audiat lămuririle științifice ale profesorilor de astronomie cu privire la acest subiect și a recunoscut că, în vederea unei stabiliri mai exacte a datei Paștelui – totdeauna prima duminică de după luna plină de după echinocțiul de primăvară – pe baza acestor date științifice s-ar putea ajunge la soluționarea problemei.
2. S-a căzut de acord, în urma examinării mai detaliate a chestiunii, asupra următoarelor puncte de o importanță capitală:

1. că întreaga problematică, dincolo de exactitatea științifică, este una care ține de conștiință de sine eclesiologică a Ortodoxiei celei una și nedespărțite, a cărei unitate nu trebuie tulburată pentru nici un motiv și în nici un mod,
2. că este un subiect care impune o evaluare responsabilă din partea Bisericii a îndatoririlor ei pastorale și a nevoilor pastorale corespunzătoare ale turmei acesteia,
3. că, dată fiind articularea actuală a problemelor bisericești, poporul credincios al lui Dumnezeu nu este pregătit și nici suficient informat pentru a se confrunta și a accepta o schimbare în privința stabilirii datei Paștelui.

1. A apreciat, pe baza tuturor acestora, că orice reconsiderare în sensul ajungerii la o mai mare exactitate în stabilirea datei Paștelui, stabilire pe baza căreia și avem, de altfel, prăznuirea comună de secole a Paștelui nostru, să fie lăsată pentru un răstimp mai favorabil, când va binevoi Dumnezeu.
2. Consideră că este necesară și în viitor o informare pe cât se poate mai sistematică a turmei credincioșilor din cadrul fiecărei Biserici Ortodoxe locale, așa încât Ortodoxia, întru lărgimea minții și a inimii, să înainteze pe calea ajungerii la prăznuirea în comun, unitară, cu toți creștinii, a celei mai mari dintre sărbătorile creștinilor, cu acrivie, dar și cu credincioșie față de duhul și litera hotărârii Sinodului I Ecumenic. De altfel, această prăznuire comună a fost și intenția clară a acelui Sfânt Sinod I Ecumenic.
3. Declară că problema calendarului și situațiile anormale create datorită acesteia nu trebuie să conducă la dezbinări, distanțări sau chiar schisme, și că cei ce eventual cugetă în contradicție cu Biserica lor canonică trebuie să adopte principiul consacrat de tradiție al ascultării față de Biserica lor canonică și să se reintegreze în aceasta prin comuniunea euharistică și având convingerea că ”sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27).

Recunoaște pertinența eforturilor depuse de Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, având în vedere și utilitatea unei eventuale continuări viitoare a acestora”. Textul a fost preluat din: Mitropolitul Elveției damaschin, Πρὸς τὴν Ἁγίαν καὶ Μεγάλην Σύνοδον. Προβλήματα καὶ Προοπτικαί [Către Sfântul și Marele Sinod. Probleme și Perspective.], ed. Ἀποστολικῆς Διακονίας, Seria Prelegeri, Atena 1990, pp. 38-41.

Sfântul Nicolae Velimirovici: Ce înseamnă cuvintele lui Hristos: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie”?

— preluare de pe “Mărturie athonită” —

Ce înseamnă cuvintele lui Hristos: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie”?

„Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie”. Aşa a grăit Domnul. A se citi: „Nu am venit să împac adevărul şi minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, dobitocia şi omenia, nevinovăţia şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona, ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece”. Cu ce să le tai şi să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e totuna. Fiindcă adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul lui Dumnezeu este adevărul.

Apostolul Pavel sfătuieşte: „Luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, iar din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce altceva poate fi decât cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Această sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul. Şi atunci, şi acum, şi din veac şi până în veac.

Că această înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: „Că am venit să despart pe om de tatăl său şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa”. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi cu nora şi soacra ei. Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci, dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Şi Domnul Însuşi l-a răbdat lângă Sine pe necredinciosul Iuda trei ani în cap.

Înţeleptul Pavel scrie: „că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios”. În fine, pot să-ţi aduc la cunoştinţă felul în care tâlcuieşte duhovniceşte aceste cuvinte ale lui Hristos slăvitul Teofilact al Ohridei: „Prin tată, mamă şi soacră înţelege tot ce este vechi, iar prin fiu şi fiică, tot ce este nou. Aşadar, Dumnezeu voieşte ca noile şi dumnezeieştile Lui porunci şi învăţături să biruiască toate vechile noastre obiceiuri şi deprinderi păcătoase”.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Întrebări ale lumii de azi, Editura Sofia, p. 39)

Predică la Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) – Sfântul Nicolae Velimirovici: CUVINTELE LUI DUMNEZEU SUNT TESTAMENTUL DE-VIAŢĂ-DĂTĂTOR PENTRU LUME

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Predică la Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) – Sfântul Nicolae Velimirovici: CUVINTELE LUI DUMNEZEU SUNT TESTAMENTUL DE-VIAŢĂ-DĂTĂTOR PENTRU LUME

DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE: A SFINTEI CRUCI

Din „ Predici” , Sfântul Nicolae Velimirovici

Legături:

• Predici AUDIO/VIDEO la Duminica a treia din Postul Mare
• Predică în Duminica Sfintei Cruci a Sfântului Ignatie Briancianinov: DESPRE PURTAREA CRUCII
• Predică la Duminica a treia din Post a PS Sebastian al Slatinei: CRUCEA CA VIAŢA SAU VIAŢA CA O CRUCE
• PREDICĂ LA DUMINICA A TREIA DIN POST A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA: Tronul Harului
• Duminica Sfintei Cruci: biruinţă asupra morţii spirituale
• Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare a Pr. Dr. Dorin Picioruş [2012]
• Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: PREDICĂ LA DUMINICA A 3-A DIN POSTUL MARE (2013)

EVANGHELIA DESPRE CRUCE ŞI MÂNTUIREA SUFLETULUI

Marcu 8:34-38; 9:1

Iisus le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împrăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Mare este puterea adevărului şi nimic în lume nu poate să-i ia puterea.

Mare este puterea tămăduitoare a adevărului şi nu există nici o suferinţă ori slăbiciune în lume pe care adevărul să nu o poată vindeca.

În suferinţa şi slăbicunea lor, bolnavii caută un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va căuta un doctor care să le dea leacurile cele mai dulci, ci fiecare va voi ca cineva să le dea unul tămăduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cât leacul dat este mai amar şi cu cât lucrarea de vindecare este mai complicată, cu atât se pare că bolnavul are încredere mai mare în doctor.

De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci când îl oferă mâna lui Dumnezeu? De ce se caută şi se aşteaptă numai bomboane din mâna lui Dumnezeu? Pentru că oamenii nu simt cât de primejdioasă este boala păcatului lor şi cred că se pot vindeca numai cu bomboane.

O, dacă oamenii s-ar întreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupeşti sunt atât de amare! Duhul Sfânt le-ar răspunde: pentru a se gândi la amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Căci, aşa cum boala trupească dă o închipuire asupra bolii duhovniceşti, tot la fel leacurile pentru bolile trupeşti  au aceeaşi lucrare, prin asemănare cu boala duhovnicească.

Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale şi pricinuitoare de urmări, cu  mult mai grele decât bolile trupului? Atunci, cum să nu fie leacurile duhovniceşti cu mult mai amare decât acelea pentru trup?

Oamenii au mare grijă de trupurile lor; şi atunci când trupurile lor se îmbolnăvesc, nu se dau în lături de la nici un fel de osteneală, timp sau bani pentru a-şi restabili sănătatea. În acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o staţiune balneo-climaterică nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amară, mai ales când ei sunt conştienţi că se apropie moartea trupească. O, de-ar fi oamenii la fel de preocupaţi pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de stăruitori, căutând vindecarea şi un vindecător pentru sufletele lor!

Este greu de mers cu picioarele goale printre spini, dar dacă omul care este desculţ moare de sete şi există un izvor de apă dincolo de spini, nu se va hotărî mai degrabă să meargă prin spini şi să-şi rănească picioarele în drum spre apă, decât să rămână pe iarba moale, de partea aceasta a spinilor, şi să moară de sete?

“Nu putem lua o doctorie atât de amară”, spun mulţi dintre cei slăbănogiţi de păcat. Tot la fel şi Doctorul, care iubeşte oamenii, a luat El mai întâi doctoria, cea mai amară doctorie, chiar  dacă El era sănătos, doar pentru a arăta celor bolnavi că nu este cu neputinţă. O, este cu mult mai greu pentru cel sănătos să ia şi să înghită doctoria omului bolnav decât este pentru cel bolnav! Dar El a luat-o, astfel încât şi oamenii cei muritori să fie încurajaţi şi ei să o ia.

“Nu putem trece prin câmpul cu spini cu picioarele goale, oricât de sete ne-ar fi şi oricât de multă şi de proaspătă ar fi apa de dincolo de spini”, spun cei vlăguiţi de păcat. Şi aşa Domnul, care iubeşte oamenii, El Însuşi a trecut câmpul cu spini cu picioarele goale şi acum, din partea cealaltă, cheamă însetaţii la izvorul cu apă vie. “Se poate” – ne strigă El – “Eu am trecut prin spinii cei mai ascuţiţi şi, călcând peste ei, i-am bătătorit. Atunci, haideţi!”

“Dacă Crucea este leacul, noi nu-l putem lua; şi dacă Crucea este Calea, noi nu putem porni pe această cale”, spun cei pe care păcatul i-a îmbolnăvit. Şi aşa Domnul, care iubeşte oamenii, a luat Crucea cea mai grea asupra Sa, ca să arate că se poate.

În pericopa Evanghelică de astăzi, Domnul dă Crucea, acest mijloc amar de vindecare, tuturor celor care doresc să fie mântuiţi de la moarte.

Domnul spune: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Domnul nu-i împinge pe oameni spre Cruce, înaintea Lui, ci îi cheamă să-L urmeze pe El – fiindcă El a purtat Crucea. Înainte de a da glas acestei chemări, El a proorocit suferinţele Sale: “Fiul Omului trebuie să pătimească multe … şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). De aceea El este Calea.  El a fost Cel dintâi întru suferinţă şi Cel dintâi întru slavă; El a venit să arate că tot ceea ce oamenii cred că este cu neputinţă, este cu putinţă, şi pentru ca să facă acest lucru cu putinţă.

El nu-i sileşte pe oameni, nici nu aduce strâmtorare asupra lor, ci propune şi oferă. “Oricine voieşte…”! Oamenii au căzut în boala păcatului prin propria lor voinţă, şi numai prin voinţa lor liberă, oamenii trebuie să se vindece de păcat.  El nu ascunde faptul că leacul este amar, foarte amar, dar El l-a făcut pentru oameni mai uşor de luat, luându-l El Însuşi mai întâi, chiar dacă El era sănătos, şi ne-a arătat lucrarea lui minunată.

“Să se lepede de sine”. Întâiul om, Adam, la fel s-a lepădat de sine atunci când a căzut în păcat, dar el s-a lepădat de sinele cel real, adevărat. Cunoscând de la oameni că ei se leapădă de sine, Domnul ştie că ei se leapădă de sinele cel mincinos. Mai simplu: Adam a lepădat Adevărul şi s-a îndreptat spre o minciună; acum Domnul îi cercetează pe urmaşii lui Adam, ca aceştia să se lepede de minciună şi să se lipească mai mult de Adevăr, de la care au căzut.

De aceea, a se lepăda de sine înseamnă a se lepăda de firea cea înşelătoare care s-a sălăşluit în noi, în locul firii noastre care ne-a fost dată de către Dumnezeu.

Noi trebuie să ne lepădăm de cele ce sunt pământeşti, care au luat locul duhovniciei din lăuntrul nostru, şi de patimile, care au luat locul faptelor celor bune; frica slugarnică care a întunecat în noi calitatea de fiu al lui Dumnezeu şi nemulţumirea pe care o arătăm împotriva lui Dumnezeu, care a ucis în noi duhul ascultării faţă de El.

Noi trebuie să ne lepădăm de gândurile cele rele, de doririle cele rele şi de faptele cele rele. Trebuie să ne lepădăm de slăvirea idolească a celor ale naturii, şi a trupului nostru.

Pe scurt: trebuie să ne lepădăm de tot ceea ce credem că înseamnă “eu”, dar care în realitate nu ţine de noi, ci este diavolul şi păcatul, stricăciunea, înşelarea şi moartea. O, să ne lepădăm de obiceiurile cele rele, care au ajuns a doua fire pentru noi; să ne lepădăm de această “a doua fire”, căci nu este firea noastră, aşa cum a făcut-o Dumnezeu, ci o amăgire adunată şi învârtoşată, şi propria înşelare din noi înşine – o minciună făţarnică care merge împreună cu numele nostru şi noi împreună cu aceasta.

Ce înseamnă aceasta: să-ţi iei crucea?

Aceasta înseamnă primirea de bunăvoie a fiecărui mijloc de vindecare care ni se dă  din mâna lui Dumnezeu, oricât de amar ar putea fi.

Cad nenorociri mari asupra ta? Fă ascultare faţă de Voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Noe.

Ţi se cere jertfă? Aşează-te în mâinile lui Dumnezeu cu aceeaşi credinţă pe care a avut-o Avraam, atunci când a mers ca să-şi jertfească fiul.

Ţi s-a năruit gospodăria? Ţi-au murit copiii dintr-odată? Îndură toate cu răbdare, lipindu-te de Dumnezeu în inima ta, aşa cum a făcut Iov.

Te părăsesc prietenii şi te-au împresurat duşmanii? Rabdă toate fără cârteală şi cu credinţa că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, aşa cum au făcut Apostolii.

Eşti trimis la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici creştini.

Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost înainte, ci tu vei urma mai degrabă exemplul multora – apostoli, sfinţi, mărturisitori şi mucenici – care au făcut Voia lui Hristos. Mai mult decât atât, trebuie să ştim că umblând după răstignirea noastră, Domnul vrea răstignirea omului celui vechi, a omului alcătuit din obiceiurile cele rele şi din slujirea păcatului. Căci, prin această răstignire, omul cel vechi, deopotrivă cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcătuit după asemănarea şi nemurirea lui Dumnezeu, se înalţă la viaţă.

După cum  spune Apostolul: “Omul cel vechi a fost răstignit” şi lămureşte de îndată de ce: “pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6:6).

Crucea este grea pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup „cu patimi şi cu pofte„ (Galateni 5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc.

Crucea „pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1:18). De aceea noi ne lăudăm în Crucea lui Hristos şi în crucea pe care o purtăm pentru El.

Domnul nu caută ca noi să luăm Crucea Lui, ci pe a noastră. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost răstignit pentru păcatele Lui, ci pentru ale noastre şi, de aceea Crucea Lui este cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru propriile noastre păcate: de aceea crucea noastră este mai uşoară.

Şi, când suferinţele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie să spunem că sunt prea mari, că depăşesc toate limitele. Dumnezeu este viu şi El cunoaşte măsura suferinţei noastre şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decat ne stă în putinţă să răbdăm.

Măsura suferinţei noastre nu este mai puţin rânduită şi socotită,  decât este rânduită şi socotită măsura zilei şi a nopţii, sau decât sunt măsurile stelelor în mersul lor. Sporeşte suferinţa noastră? Se face mai grea crucea noastră? Puterea lui Dumnezeu este cea mai mare, după cum spune Apostolul: “Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră.” (II Corinteni 1:5).

Mai presus de toate, mângâierea noastră este mare, prin faptul că Domnul ne cheamă să-L urmăm. “Să vină după Mine”, spune Domnul.

De ce rosteşte Domnul această chemare celor care îşi iau crucea? Mai întâi, ca să nu cadă şi să fie striviţi sub ea. Oamenii sunt atât de slabi, încât crucea cea mai uşoară este grea pentru omul cel mai puternic, dacă acesta nu o cară cu ajutor din cer.
Vedem cum se deznădăjduiesc credincioşii la cea mai uşoară suflare; cum strigă împotriva cerului şi a pământului la un necaz mic! Cum se clatină neputincioşi dintr-o parte într-alta, căutând vreun sprijin şi ajutor în deşertăciunea acestei lumi şi socotesc, că dacă această lume nu le poate aduce sprijin şi ajutor, atunci întreaga lume este un pustiu al deznădejdii.

De aceea Domnul ne cheamă să-L urmăm, pentru că numai urmându-L pe El vom putea răbda greutatea crucii. În El vom afla putere, curaj şi mângâiere. El ne va fi nouă lumină pe calea cea întunecată, sănătate acolo unde este boală, tovărăşie ne va fi în singurătate, bucurie în suferinţă şi bogăţii în lipsuri. În camera în care se află un om bolnav, se lasă noaptea o lumină aprinsă şi, în noaptea acestei vieţi, este nevoie de lumina cea veşnică a lui Hristos, pentru a ne uşura durerea şi pentru a ne păstra vie nădejdea în zorii zilei.

Cea de a doua pricină pentru care ne cheamă Domnul să-L urmăm, are aceeaşi însemnătate ca şi cea dintâi, şi are legătură cu lepădarea de sine de bună voie şi cu luarea crucii noastre. Mulţi s-au arătat lumii că s-au lepădat de sine, pentru a afla înălţare mai mare în lumea aceasta. Mulţi şi-au adunat încercări şi suferinţe fără număr, pentru a câştiga uimirea şi lauda oamenilor. Mulţi au făcut astfel, şi mai fac aşa şi astăzi, mai ales printre păgâni, pentru a aduna o oarecare putere şi, prin aceasta, să câştige putere asupra celorlalţi, ca să le facă rău oamenilor, sau ca să-i ajute pe cei pe care vor ei, totul numai din invidie şi pentru iubirea de putere.

Asemenea lepădare de sine nu este adevărată, ci măritoare de sine şi o asemenea cruce nu duce nici pe departe la înviere şi mântuire, ci la pieire şi la lăsarea sinelui în mâinile diavolului.

Cu toate acestea, cel care îşi ia crucea şi Îl urmează pe Hristos, se slobozeşte de toată mândria, de toată slăvirea de sine, care se dobândeşte cu jertfirea celorlalţi, şi se mai lipseşte de toată dorirea pentru slava şi profiturile lumeşti. Aşa cum omul cel bolnav ia doctoria cea amară, nu pentru a arăta că îi stă în putinţă să o înghită, ci pentru a-şi restabili starea de sănătate, tot aşa se leapădă de sine un adevărat creştin: adică, omul este nemulţumit de starea sa de boală, îşi ia crucea ca un leac amar, dar mântuitor, şi Îl urmează pe Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său, nu pentru mărire şi laudă din partea oamenilor, ci pentru a-şi mântui sufletul de prostia din viaţa noastră, care aduce moartea, şi de viermele şi de focul din viaţa ce va să vină.

“Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”

Aceste cuvinte sunt pătrunzătoare şi neiertătoare!
Acesta este focul care caută să ardă omul cel vechi, chiar până la rădăcină şi cu tot cu rădăcină!
Domnul nostru Iisus Hristos nu a venit numai pentru a îndrepta lumea, ci şi pentru a o restabili, pentru a o aduce la viaţă nouă; pentru a arunca metalul vechi în foc şi pentru a-l topi în chip nou.

El nu este reformator, ci Ziditor; El nu este cârpaci, ci ţesător. Cine vrea să păstreze copacul cel bătrân, mâncat de cari, îl va pierde. Tot ce poate face omul se restrânge numai la aspectul cel dinafară – să-l ude, să-l împrejmuiască şi să-l îngrijească – viermele îl va mânca pe dinăuntru şi copacul putrezeşte şi cade. Cel care taie copacul mâncat de vierme şi îl aruncă în foc cu tot cu viermi şi apoi îşi îndreaptă atenţia spre vlăstarele tinere, ocrotindu-le de viermi, va păstra noul copac.

Cel care încearcă să păstreze sufletul cel vechi, asemenea sufletului lui Adam, mâncat şi putrezit de păcat, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu va primi un asemenea suflet alături de El şi tot ceea ce nu se află înaintea feţei lui Dumnezeu este ca şi cum nu are viaţă. Atunci, cel ce îşi pierde sufletul său cel vechi, acela îşi va scăpa sufletul cel nou, născut din Duh (Ioan 3:6) şi se va logodi cu Hristos.

De fapt, sufletul înseamnă viaţa şi în unele traduceri chiar citim: “cine va voi să-şi scape viaţa” şi “cine îşi va pierde viaţa pentru Mine acela o va scăpa”. În acest caz, ambele traduceri au acelaşi înţeles. Căci cine va voi cu orice preţ să-şi scape viaţa sa supusă morţii, acela îşi va pierde ambele vieţi: cea muritoare şi cea nemuritoare – cea supusă morţii pentru că, oricât de mult s-ar strădui să-şi prelungească această viaţă pe pământ, el trebuie să o piardă în cele din urmă prin moarte; şi îşi va pierde viaţa sa fără de moarte, pentru că nu a făcut nimic pentru aceasta, nu a suferit nimic ca să o păstreze.

Cine se va strădui să câştige viaţa sa cea fără de moarte prin Hristos, o va primi şi o va păstra în veşnicie, cu toate că îşi va pierde viaţa sa cea vremelnică, supusă morţii. Omul îşi poate pierde viaţa sa cea vremelnică, supusă morţii, pentru Hristos şi pentru Evanghelie, fie atunci când este nevoie să se jertfească pe sine şi să moară ca mucenic pentru Hristos şi pentru sfânta Sa Evanghelie, fie atunci când socoteşte această viaţă ca păcătoasă şi nevrednică şi se dă pe sine cu toată inima sa, cu sufletul şi puterea sa pentru Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I Lui toate şi nădăjduind de la El toate lucrurile. Omul poate să-şi piardă sufletul, viaţa, sinucigându-se sau printr-o jertfă, pentru o cauză nevrednică – într-o ceartă sau vrajbă. Unuia ca acesta nu i se făgăduieşte că îşi va scăpa sufletul său – viaţa sa, pentru că se spune: “pentru Mine şi pentru Evanghelie”. Hristos şi Evanghelia sunt neasemuit mai mari decât sufletul nostru. Acestea sunt cele mai mari bogăţii din existenţa vremelnică şi din veşnicie şi nici un om nu ar trebui să şovăie ca să jertfească totul pentru acele bogăţii trainice.

De ce adaugă Domnul: “şi Evanghelia”? Nu este destul să spună doar: “pentru Mine”? Nu este. Domnul spune: “pentru Mine şi pentru Evanghelie”  pentru a spori pricinele de a muri pentru sine, şi de a trăi pentru Dumnezeu şi, prin aceasta, pentru a spori numărul celor care sunt mântuiţi. Atunci, se mântuieşte cel a cărui viaţă şi-o pierde pentru Hristos Cel viu şi fără de moarte. Şi se mai mântuieşte cel care îşi pierde viaţa pentru lucrările cel din lume ale lui Hristos şi pentru învăţătura Lui. În cele din urmă, se mântuieşte cel care îşi pierde viaţa sa doar pentru o singură poruncă a lui Hristos sau pentru un singur cuvânt al Lui. Domnul este Dătătorul-de-lege al vieţii; cine se jertfeşte pe sine pentru Dătătorul-de-lege, s-a jertfit pentru legile Lui şi, tot aşa: cine se jertfeşte pentru legile Lui s-a jertfit pe sine pentru El. Fiind întocmai acelaşi lucru, El cu lucrările Lui şi cu învăţătura Lui, Domnul deschide în acest chip multora prilejul de a se mântui.

“Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” Aceste cuvinte aruncă multă lumină şi asupra celor de dinainte, ducând la înţelegerea lor. De aici se vede că Domnul socoteşte sufletul omului ca fiind de preţ mai mare decât lumea întreagă. Din aceste cuvinte se mai vede ce fel de suflet trebuie să piardă omul, pentru a-şi scăpa sufletul său: unul stricăcios, un suflet înghiţit de lume, plecat în faţa lumii, înrobit lumii. Dacă omul pierde un aşa numit “suflet”, el îşi va scăpa sufletul său cel adevărat; dacă el se leapădă de viaţa cea făţarnică, el va primi viaţa cea adevărată.

La ce foloseşte să cucereşti lumea întreagă când lumea este sortită stricăciunii şi să-ţi pierzi sufletul când acesta este sortit nemuririi? Lumea se apropie de sfârşit şi la urmă va fi aruncată ca o haină veche. Sufletele adevărate, sufletele care Îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci spre împărăţia vieţii veşnice. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi pentru suflet. Atunci, la ce foloseşte omului întreaga lume, când îndată el trebuie să se despartă de ea şi când întreaga lume, într-un viitor nu prea îndepărtat, trebuie să se sfârşească şi să dispară ca un vis care aparţine trecutului? La ce-i va folosi un leş lipsit de ajutor? Şi ce îi va da el în schimb pentru sufletul său? Iată, dacă lumea întreagă ar fi a lui, Dumnezeu nu ar primi-o în locul sufletului său. Cu toate acestea, lumea nu este a omului, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu a făcut-o şi a dat-o omului ca să se folosească de ea, pentru un bun mai mare, mai mare şi de mai mare preţ decât lumea.
Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, a fost sufletul după asemănarea Lui. Şi, la vremea potrivită, Dumnezeu va căuta să ia înapoi acest dar foarte mare. Omul nu poate da lui Dumnezeu nimic în locul sufletului său. Sufletul este împăratul şi tot restul este rob. Dumnezeu nu va primi un rob în locul împăratului, nu va primi nimic vremelnic în locul a ceea ce este veşnic. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? În vreme ce omul se mai află în trup în această lume, el se supune foarte multor lucruri, pe care lumea le socoteşte de mare preţ; dar atunci când el se desparte de trup, abia atunci îşi dă seama – o, să nu fie prea târziu! – că departe de Dumnezeu şi de suflet, nimic nu are nici un preţ. Atunci nu-i va mai sta lui în putinţă să dea nimic în schimb pentru sufletul său. O, în ce stare anevoioasă se află sufletul păcătos, atunci când află că toate legăturile sale cu Dumnezeu şi cu lumea sunt rupte şi că el se găseşte gol şi în lipsuri în lumea duhovnicească! La cine să strige pentru ajutor? Numele cui să-l cheme? De veşmântul cui să se apuce în căderea sa, în prăpastia fără de sfârşit pentru toată veşnicia? Binecuvântaţi sunt cei care, în viaţa aceasta, au ajuns să-L iubească pe Hristos şi au învăţat să-I cheme numele ziua şi noaptea, o dată cu respiraţia şi cu bătaia inimii. Deasupra prăpastiei, ei vor şti la cine să strige pentru ajutor. Ei vor şti ce nume să cheme. Ei vor şti de al cui veşmânt să se apuce. Cu adevărat, ei vor fi păziţi de primejdii sub aripa Domnului lor cel iubit.

Avem acum toate pricinile să ne temem pentru toţi cei care, în viaţa aceasta, nu au frică de păcat. Domnul spune:
“Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.”

Ascultaţi acestea, toţi credincioşii, şi nu vă bizuiţi prea mult pe milostivirea lui Dumnezeu! Cu adevărat, milostivirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra hulitorilor nepocăiţi numai în această viaţă, pentru că, la Înfricoşătoarea  Judecată, dreptatea va sta în locul milostivirii. Ascultaţi acestea, toţi credincioşii, în fiecare zi, apropiindu-vă de moartea fără de scăpare: ascultaţi şi puneţi acestea în inima şi în sufletul vostru. Aceste cuvinte nu au fost rostite de către vrăjmaşul vostru, ci de către Prietenul vostru Cel mai mare. Aceleaşi buze care i-au iertat pe vrăjmaşii Săi, când Se afla pe Cruce, au rostit şi aceste cuvinte înfricoşătoare, dar drepte.

De cel ce se ruşinează de Hristos în lumea aceasta, şi Hristos Se va ruşina la sfârşitul lumii.

De cel ce se ruşinează de Hristos înaintea păcătoşilor, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri.

De ce te vei mândri, o, omule, dacă Hristos se ruşinează de voi? Dacă voi vă ruşinaţi de viaţă, aceasta înseamnă că veţi primi strălucire în moarte; dacă vă ruşinaţi de adevăr, vă mândriţi cu minciunile; dacă voi vă ruşinaţi de milostivire, aflaţi mândrie în facerea de rău; dacă voi vă ruşinaţi de dreptate, aflaţi mândrie în nedreptate.

Dacă voi vă ruşinaţi să suferiţi pe cruce, aceasta înseamnă că aflaţi mândrie în blasfemia idolească; dacă vă ruşinaţi de viaţa fără de moarte, aflaţi mândrie în stricăciunea morţii şi putreziciunea mormântului! În această situaţie, înaintea cui vă puteţi ruşina de Hristos? Este mai bine înaintea omului decât înaintea lui Hristos? Nu; pentru că nu este nimeni mai bun decât Hristos. Aceasta înseamnă că voi vă ruşinaţi de Hristos înaintea cuiva mai mic decât Hristos. Te ruşinezi de tatăl tău înaintea unui urs, sau se ruşinează o fiică de mama ei înaintea vulpii? Atunci, de ce să te ruşinezi de Cel mai bun înaintea celui rău, de Preacuratul înaintea celui necurat, de Atotputernicul înaintea celui fără de putere, de Preaînţeleptul înaintea celui prost?

De ce să te ruşinezi de Domnul cel măreţ înaintea neamului desfrânat şi păcătos? Se întâmplă aceasta pentru că neamul acesta joacă într-una înaintea ochilor tăi? Încă puţin, numai puţin, şi Domnul va veni întru slavă pe nori de îngeri şi neamul acesta va pieri dinaintea tălpilor Sale, întocmai ca pulberea înaintea vântului puternic. Te vei ruşina atunci în faţa adevărului, nu de Împăratul slavei, ci de tine însuţi, dar atunci ruşinea ta nu-ţi va fi de nici un folos. Este mai bine să te ruşinezi acum, când ruşinea te mai poate ajuta, să te ruşinezi de fiecare lucru înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea fiecărui lucru.

De ce spune Domnul: “de Mine şi de cuvintele Mele”? Cine se  ruşinează de „Mine” înseamnă: cine pune la îndoială Dumnezeirea Mea, şi întruparea Mea Dumnezeiască, de către Preasfânta Fecioară, şi suferinţele Mele pe Cruce, şi Învierea Mea, şi cine se ruşinează de sărăcia Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi.

Cine se ruşinează de “cuvintele Mele” înseamnă: cine pune la îndoială Evanghelia ori nu primeşte învăţătura Mea, sau cine răsuceşte cuvintele Mele şi, prin erezie, aduce neodihnă şi vrajbă printre credincioşi, sau cine este înfumurat în faţa descoperirii şi învăţăturii Mele, înlocuindu-le cu alte teorii personale, sau cine se ascunde dinadins şi păstrează tăcerea despre cuvintele Mele, înaintea tăriei mari şi puternice a acestei lumi, se va ruşina de Mine şi se va înfricoşa pentru el.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt testamentul de-viaţă-dătător pentru lume, aşa cum sunt şi suferinţele Lui, Trupul şi Sângele Lui. Domnul nu desparte de Sine cuvintele Sale, nici nu dă o preţuire mai mare acestora decât Persoanei Sale. Cuvântul Său este de nedespărţit de El. Cuvântul Lui are aceeaşi tărie ca şi Persoana Lui şi de aceea El spune ucenicilor Săi: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Prin cuvântul Său, El a curăţit sufletele, a vindecat bolnavii, a alungat duhurile rele şi a înviat morţii. Cuvântul Lui este lucrător, curăţitor şi de-viaţă-dătător. Atunci, cum poate fi acesta străin, când ni se spune în Evanghelie: “şi cuvântul era la Dumnezeu” (Ioan 1:1)?

Domnul numeşte acest neam desfrânat în sensul mai larg al cuvântului, ca şi vechii prooroci care au nimit mărirea zeilor desfrânare (Iezechiel 23:37).

Cine leapădă pe femeia sa şi merge după femeia altuia săvârşeşte adulter şi cine se leapădă de Dumnezeul Cel viu şi se aprinde de iubire pentru lumea zidită săvârşeşte de asemenea adulter.

Cine se leapădă de credinţa în Domnul, pentru a se încrede în oameni şi cine lasă dragostea pentru Dumnezeu şi o îndreaptă către oameni şi lucruri, acesta săvârşeşte adulter.

Pe scurt, toate păcatele care despart sufletul vostru de Dumnezeu şi îl leagă de ceva sau cineva, care este departe de Dumnezeu, se poate numi printr-un termen general – adulter, întrucât toţi poartă semnele bărbatului sau femeii adultere. Atunci, cine se ruşinează de Domnul Hristos, Mirele sufletului omului, înaintea unui asemenea neam adulter, este întocmai ca mirele care se ruşinează de mireasa sa înaintea oamenilor desfrânaţi. Domnul nu vorbeşte despre neam ca fiind numai păcătos, ci adulter şi păcătos. De ce? Pentru a-l vădi mai ales ca adulter. Sub cuvîntul “adulter” se înţeleg aici păcatele cele mai grele, cele mai otrăvitoare şi păcatele cele de moarte, care adesea întorc omul de pe calea urmării lui Hristos, a tăgăduirii de sine, a crucii sale, a naşterii sale celei din nou.

Dar cercetaţi sfârşitul neobişnuit al pericopei Evanghelice de astăzi: “Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.” S-ar zice la prima vedere că aceste cuvinte nu au nici o legătură cu cele dinainte. Totuşi legătura este limpede şi acesta este un sfârşit minunat.

Domnul nu-i va lăsa pe credincioşii Săi fără sprijin.

Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de sufletele lor, şi înştiinţându-i de pedepsele înfricoşătoare dacă se ruşinează de El şi de cuvintele Sale, Domnul le pune acum în privelişte un curcubeu pe cerurile după furtună.

El se grăbeşte să vorbească despre răsplată pentru cei care Îl ascultă şi Îl urmează purtându-şi crucea. Această răsplată li se va da unora înainte de sfârşitul lumii şi de Înfricoşătoarea Judecată, chiar înainte de sfârşitul vieţii lor aici pe pământ. Ei nu vor gusta moartea „până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”.

Cât de înţelept este Domnul în propovăduirea Sa! El nu vorbeşte niciodată de pedeapsă fără să pomenească de răsplată, nici nu aduce osândire fără lăudare, nici nu duce omul pe calea spinoasă, fără să pomenească de bucuria de la sfârşitul călătoriei, nici nu rosteşte ameninţări fără să dea mângâiere. El nu lasă cerurile să rămână acoperite cu nori întunecaţi, fără să arate strălucirea luminoasă a soarelui şi frumuseţea curcubeului.

Cine sunt cei care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Vorbind ucenicilor Săi şi unei mari mulţimi de oameni, Domnul spune: “Sunt unii, din cei ce stau aici”.
Atunci, la cine Se gândeşte Domnul?

Mai întâi la cei care au împlinit poruncile Lui, lepădându-se de sine şi luându-şi crucea. Aflându-se încă în lumea aceasta, ei vor simţi în ei puterea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu va pogorî peste ei, pentru a-i curăţi şi a-i sfinţi şi pentru a le deschide uşile tainelor cereşti, aşa cum s-a întâmplat mai târziu cu Apostolii şi cu Arhidiaconul Ştefan.

În ziua de Rusalii, nu au văzut Apostoli Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, în clipa în care li s-a dat putere de sus?

Iar Ştefan, „fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu” (Fapte 7:55).

Şi nu a văzut Ioan Evanghelistul Împărăţia lui Dumnezeu înaintea morţii trupeşti? Şi Apostolul Pavel nu a fost ridicat în al treilea cer, înainte de a gusta moartea? Dar să lăsăm Apostolii deoparte. Cine ştie câţi dintre cei care stăteau şi ascultau cuvântul lui Hristos au simţit puterea Duhului Sfânt şi au văzut Împărăţia lui Dumnezeu, venind înainte ca ei să părăsească lumea aceasta?

Pe lângă această tălmăcire, unele comentarii asupra Evangheliei, dau acestor cuvinte ale lui Hristos, care s-au citit mai sus, un alt înţeles. Ele socotesc că aceste cuvinte ale Mîntuitorului vorbesc despre cei trei ucenici: Petru, Iacov şi Ioan, care L-au văzut pe Domnul schimbându-Se la faţă pe muntele Taborului, îndată după aceasta, când El a vorbit cu Moise şi cu Ilie. Fără îndoială că aceasta este o înţelegere corectă, dar nici nu o înlătură pe cealaltă. Cei trei Apostoli au văzut cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, pe muntele Tabor, când Domnul Iisus S-a arătat întru slava cea cerească, iar Moise şi Ilie s-au arătat din lumea cealaltă, fiecare stând de o parte a Domnului Slavei. Dar nu trebuie să credem că acesta a fost singurul prilej în care oameni muritori au văzut Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Această împrejurare de pe Tabor a fost cu  adevărat măreaţă, dar ea nu înlătură nenumărate alte situaţii, când oameni muritori au văzut, în această viaţă (deşi într-un alt chip), Împărăţia lui Dumnezeu întru putere şi slavă.

Dacă dorim cu adevărat, putem şi noi vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere şi slavă, înainte de a gusta moartea. Împrejurările în care aceasta ni se va descoperi, sunt arătate cu limpezime în Evanghelia de astăzi. Să ne ostenim să ne pierdem sufletul nostru cel vechi, viaţa noastră păcătoasă, şi să învăţăm că este mai mare preţ pentru om să-şi scape sufletul său, decât să câştige lumea întreagă.

Aşa ne vom învrednici prin mila lui Dumnezeu, să vedem Împărăţia lui Dumnezeu, întru putere mare şi fără de asemănare întru slavă, unde îngerii, dimpreună cu sfinţii, dau slavă Dumnezeului Celui viu, zi şi noapte: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – Treimii celei deofiinţă şi nedespărţite, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Această Evanghelie se mai citeşte în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie).

Sf. Nicolae Velimirovici: Predica la Duminica a II-a din Post – SĂ VENIM ŞI SĂ STĂM ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU CELUI VIU

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

Sf. Nicolae Velimirovici: Predica la Duminica a II-a din Post – SĂ VENIM ŞI SĂ STĂM ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU CELUI VIU

SF. NICOLAE VELIMIROVICI

Predică la Duminica a II-a din Postul Mare a Sf. Grigorie Palama

Evanghelia despre vindecarea slăbănogului

Duminica trecută am ascultat pericopa Evanghelică despre tăria minunată a arătării măreţe şi puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la îndoială cuvintele Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din Nazaret – tot Natanael, de îndată ce a ajuns înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca Împărat al lui Israel. Evanghelia de astăzi vorbeşte despre ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţă adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos.

Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de paralizie – ducându-l pe patul său, el fiind foarte slab şi lipsit de ajutor. Ei au încercat fără să izbutească, să străbată prin mulţimea deasă de oameni, pentru a ajunge lângă Domnul şi, neizbutind, s-au urcat pe acoperişul casei, l-au desfăcut şi, cu osteneală multă, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul şi l-au aşezat la picioarele Vindecătorului făcător de minuni. Aceasta era măsura credinţei lor în Hristos.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu a auzit credinţa lor spusă în cuvinte, dar El a văzut aceasta. Ochii Lui duhovniceşti au pătruns până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut această credinţă. Cu ochii Săi trupeşti, El văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinţa lor era vădită atât vederii duhovniceşti a Domnului, cât şi ochilor Lui trupeşti.
Necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare, era de asemenea vădită pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel – el huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a început să-i mustre cu blândeţe pentru aceasta: “De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” Domnul, în judecata Sa limpede, citeşte inimile necurate cu aceeaşi lesniciune cu care le citeşte pe cele curate. Aşa cum a văzut de îndată inima curată a lui Natanael, în care nu se afla vicleşug, tot la fel şi aici, El vede de îndată şi cu limpezime inimile cărturarilor, care erau pline de vicleşug. Pentru a le arăta că El are putere atât asupra trupurilor, cât şi asupra sufletelor oamenilor, atât ca să ierte păcatele, cât şi ca să vindece trupul cel slăbănog, Domnul spune paraliticului: “Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.” La o poruncă atât de hotărâtă, slăbăngul s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Iată cât de multe puteri minunate arată Domnul deodată:

• El vede în inimile oamenilor şi deluşeşte credinţa în unii şi vicleşugul în alţii.
• El iartă sufletului păcatul său, făcându-l sănătos şi curat de boala şi de slăbiciunea sa.
• El redă sănătatea trupului slăbănog şi paralizat prin puterea cuvintelor Sale.

O, cât de măreaţă şi înfricoşătoare, minunată şi dătătoare de sănătate este arătarea Dumnezeului Celui viu!

Dar noi trebuie să venim şi să stăm înaintea Dumnezeului Celui viu. Acesta este lucrul de cea mai mare însemnătate pe calea mântuirii: să venim cu credinţă înaintea Domnului şi să-L simţim pe El. Uneori, Domnul Însuşi vine şi Îşi descoperă harul înaintea noastră, când El a venit la Marta şi Maria în Betania, când S-a arătat pe neaşteptate Apostolului Pavel, pe drum sau altor Apostoli pe Marea Galileii şi pe drumul spre Emaus, înlăuntrul uşilor încuiate, ori Mariei Magdalena în grădină, ori multor sfinţi în vise şi vedenii. Uneori, oamenii au fost aduşi înaintea Domnului de către Apostoli, aşa cum Andrei l-a adus pe Simon Petru şi Filip l-a adus pe Natanael şi aşa cum urmaşii Apostolilor şi misionarii au adus mii şi milioane de credincioşi la Domnul şi tot aşa cum un credincios a adus pe un altul. În sfârşit, uneori chiar oamenii se ostenesc din toate puterile lor, ca să ajungă înaintea Domnului, aşa cum s-a întâmplat cu aceşti patru oameni, care au desfăcut acoperişul casei pentru a aduce înaintea Domnului pe slăbănog. În aceste trei chipuri oamenii se pot simţi înaintea Domnului. Noi trebuie să ne silim şi să stăruim ca să ajungem înaintea Domnului şi pentru ca Dumnezeu să ne primească în preajma Sa şi să ne lumineze. De aceea, noi trebuie să luăm aceste trei căi în ordine inversă, adică noi trebuie, cu credinţă şi cu osârdie, să facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a ajunge la Dumnezeu; apoi trebuie să urmăm chemarea şi îndrumările Sfintei Biserici apostolice şi ale Părinţilor şi Învăţătorilor Bisericii; şi, în cele din urmă, numai după împlinirea primelor două condiţii, trebuie, cu rugăciune şi nădejde, să aşteptăm ca Dumnezeu să ne aducă la El şi, prin Duhul Său, să ne lumineze, să ne întărească, să ne vindece şi să ne mântuiască.

Cât de mari trebuie să fie strădaniile noastre pentru a deschide calea către Duhul lui Dumnezeu, ni se arată în chipul cel mai lămurit, în exemplul acestor patru oameni, care nu s-au dat înapoi de la urcarea pe acoperiş, nu i-a oprit nici ruşinea, nici frica, pentru a-l aduce pe prietenul lor bolnav înaintea Dumnezeului Celui viu, pe deasupra, prin acoperiş. Acest exemplu de osârdie este asemănător – dacă nu cumva mai mare – aceluia al văduvei care s-a rugat stăruitor, de judecătorul cel nedrept, ca să-i facă dreptate faţă de potrivnicul ei (Luca 18:1-5). Aceasta înseamnă împlinirea poruncii Domnului, ca să strige la Dumnezeu ziua şi noaptea şi Dumnezeu îi va auzi pe ei. Aceasta este o dovadă a adevărului altei porunci a lui Dumnezeu: “Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7:7). În sfârşit, aceasta este desluşirea cuvintelor uimitoare ale lui Hristos: “Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Matei 11:12). Atunci, Domnul le cere următorilor Săi credincioşi, ca ei să facă tot ceea ce le stă în putinţă, ca ei să se silească cu toată puterea lor, să fie lucrători câtă vreme au lumină, să se roage fără încetare, să ceară, să caute, să bată, să postească şi să facă fapte de milostenie fără de număr – toate acestea să le facă pentru ca să li se deschidă lor Împărăţia cerurilor – prin simţirea lui Dumnezeu cea măreaţă, înfricoşătoare şi dătătoare de viaţă. Domnul spune: “Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă, ca să vă întăriţi . şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21:36). Să fiţi cu trezvie şi cu mare purtare de grijă faţă de inima voastră, ca să nu se deschidă aceasta faţă de pământ; privegheaţi asupra gândurilor voastre, ca acestea să nu vă îndepărteze de Dumnezeu; fiţi cu purtare de grijă faţă de lucrările voastre, ca să vă înmulţiţi talantul şi ca acesta să nu se împuţineze sau să piară cu totul; aveţi grijă de zilele voastre, ca să nu vină moartea asupra voastră pe neştiute şi să nu vă prindă nepocăiţi de păcatele voastre. Aceasta este credinţa noastră Ortodoxă: lucrătoare, rugătoare şi păzitoare, pătrunsă până în adâncuri de lacrimi şi osârdie. Nici o altă credinţă nu cere atâta osârdie din partea credincioşilor săi, ca să se învrednicească să stea înaintea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta spune despre aceste stăruinţe lumii întregi, dar Domnul şi Mântuitorul nostru Însuşi le-a cerut pe acestea credincioşilor şi Biserica le repetă într-una, de-a lungul veacurilor, din neam în neam, arătând credincioşilor numărul tot mai mare de luptători duhovniceşti, care au împlinit legea lui Hristos şi li s-a dat slavă şi putere de negrăit prin cuvânt, atât în cer, cât şi pe pământ.

Dar, pe de altă parte, trebuie să nu ne înşelăm pe noi înşine, crezând că toate nevoinţele şi osârdia omului aduc în sine mântuirea. Nu trebuie să ne închipuim că numai prin nevoinţele şi osârdia sa, omul va fi în stare să ajungă înaintea Dumnezeului Celui viu. Dacă nu este după Voia lui Dumnezeu, nici un om muritor nu poate să ajungă vreodată să stea înaintea feţei lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuşi, care a menit această întreagă osârdie şi nevoinţe, spune în altă parte: “Când veţi face toate cele poruncite vouă. Să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17:10). Şi în alt loc: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6:44). Şi iarăşi: “Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Şi iarăşi, în alt loc: “Prin har sunteţi mântuiţi” (Efeseni 2:5). Ce mai putem spune după toate astea? Să spunem că toată sârguinţa noastră pentru mântuire este în zadar? Să stăm nemişcaţi şi să aşteptăm ca Domnul Însuşi să ne aşeze, prin puterea Sa, înaintea feţei Sale? Nu spune chiar Proorocul Isaia: “Toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat” (Isaia 64:6)? Să lepădăm, atunci, toată strădania şi nevoinţele noastre? Atunci n-am ajunge şi noi întocmai ca şi sluga care a săpat şi a ascuns în pământ talantul domnului şi, pentru aceasta, stăpânul său i-a strigat: “Slugă vicleană şi leneşă!” (Matei 25:26). Noi trebuie să ne păstrăm mintea limpede şi să ne străduim să împlinim poruncile lămurite ale Domnului. Noi trebuie să ne străduim din toate puterile noastre, dar stă numai în puterea lui Dumnezeu să ne binecuvânteze strădaniile şi să ne aducă înaintea Sa. Apostolul Pavel a venit aici cu o lămurire minunată, când a zis: “Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel, nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu, Care face să crească.” (I Corinteni 3:6-7). Atunci, totul depinde de Dumnezeu – de puterea, înţelepciunea şi milostivirea Lui. Cu toate acestea, noi trebuie să plantăm şi să udăm şi nu trebuie să cutezăm să ne lepădăm de datoria noastră fără să fim în primejdia pierzării veşnice.

Este de datoria agricultorului să planteze şi să ude, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă seminţele vor încolţi, vor creşte şi vor da roadă.

Este de datoria omului de ştiinţă să examineze şi să cerceteze, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă cunoaşterea i se va descoperi lui, sau nu.

Este de datoria părinţilor să-şi crească şi să-şi educe copiii în frica lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi milostivirea lui Dumnezeu dacă aceşti copii vor trăi mai mult sau mai puţin.

Este de datoria preoţilor să-i înveţe, să le dea cunoştinţe, şi să-i îndrume pe credincioşi, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă strădaniile preoţilor vor aduce roadă sau nu.

Este de datoria noastră, a tuturor, să ne străduim şi să ne silim, ca să ne învrednicim să stăm înaintea Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă vom fi primiţi sau nu de Domnul.

Dar noi nu trebuie să ne străduim fără să avem nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Toată silinţa noastră să ne fie luminată de nădejdea că Domnul este cu noi şi că El ne va primi în lumina înfăţişării Sale. Nu se află nici un izvor mai adânc şi mai nesecat, decât izvorul milostivirii lui Dumnezeu. Când fiul rătăcitor s-a pocăit după căderea lui îngrozitoare până la treapta porcilor, tatăl său cel milostiv a mers să-l întâmpine, l-a îmbrăţişat şi l-a iertat. Dumnezeu este neobosit în alergarea Lui, ca să-i întâmpine pe copiii Săi cei pocăiţi. El Îşi întinde mâna către toţi cei care se întorc cu faţa către Dumnezeu. “Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit.” (Isaia 65:2), a spus Domnul către evrei. Aşadar, când Domnul Îşi întinde mâna Sa către cei răzvrătiţi, cum să nu fie El ascultător? Ascultătorul prooroc David spune: “Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin.” (Psalm 15:8). Atunci, Domnul nu tăgăduieşte să se arate înaintea celor care se străduiesc pentru mântuirea lor.

De aceea, să nu socotim strădaniile noastre că sunt în deşert, aşa cum fac cei lipsiţi de Dumnezeu şi cei care se află în deznădejde, ci, atunci când ne ostenim şi facem cele mai mari osteneli cu putinţă, nădăjduim în mila lui Dumnezeu. Să ne sporim ostenelile în timpul Postului Mare, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Pe calea aceasta a noastră, să ne lumineze exemplul celor patru credincioşi care s-au urcat pe acoperiş şi l-au desfăcut şi au lăsat în jos, înaintea Domnului, patul în care zăcea slăbănogul cel paralitic. Dacă o cincime din sufletul nostru este paralizată sau bolnavă, să ne grăbim dimpreună cu celelalte patru cincimi sănătoase înaintea Domnului şi El va da sănătate părţii din lăuntrul nostru, care este bolnavă. Dacă unul dintre simţurile noastre s-a smintit de lumea aceasta şi s-a îmbolnăvit din pricina tulburării prea mari, să ne repezim cu celelalte patru simţuri înaintea Domnului, pentru ca El să se milostivească de simţul nostru bolnav şi să-l vindece. Când o porţiune a trupului se îmbolnăveşte, doctorul recomandă două feluri de îngrijire: purtare de grijă şi hrănirea restului trupului, astfel încât porţiunea sănătoasă să ajungă mai puternică şi mai sănătoasă, şi să poată rezista astfel bolii din porţiunea care este bolnavă. La fel este şi cu sufletele noastre. Dacă în minţile noastre se află îndoială, să luptăm cu osârdie în inimă şi în suflet, pentru a ne întări credinţa şi, cu ajutorul Domnului, să se vindece şi să se întărească mintea noastră bolnavă. Dacă am păcătuit uitând de rugăciune, să ne grăbim să facem fapte de milostenie, să ne restabilim cucernicia pierdută – şi de la capăt.

Şi Domnul va vedea credinţa noastră, şi ostenelile, şi strădania noastră şi ne va milui pe noi. Şi El, în milostivirea Lui nesfârşită, ne va primi la El, în duhul acela fără de moarte şi de viaţă dătător, prin care cete nenumărate de îngeri şi armate întregi de sfinţi primesc viaţă, primesc putere şi bucurie. Slăvit şi lăudat fie Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sursă text: Sf. Nicolae Velimirovici, Omilii şi Predici

Sursa:prosanthropos.wordpress.com

“VINO SI VEZI”: Talcuirea Sfantului Nicolae Velimirovici la Evanghelia din Duminica Ortodoxiei

— preluare de pe site-ul “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/03/17/vino-si-vezi/

“(…) O, oamenii ar trebui să ştie că Împăratul, Domnul, îi are mereu în privelişte – acelaşi Domn Dumnezeu de care Isaia se simţea îndestulat de frică şi de uimire! Mintea omului nu ar mai fi atunci deschisă nici unui fel de păcat sau necurăţie. Fie că omul Îl vede sau nu pe Dumnezeu, Dumnezeu îl vede pe om. Asta nu-l face pe hulitor să se cutremure? Asta nu este mângâierea creştinului în suferinţa sa?

Nu numai Dumnezeu, Cei Trei într-Unul, ne vede, cercetându-ne viaţa în fiecare clipă, ci şi toate cetele cereşti ale îngerilor şi sfinţilor care se află întru slavă. Milioane de ochi ne văd ca şi cum ar fi unul singur. Milioane de bune doriri ne însoţesc pe calea noastră prin viaţă, care este întunecată şi spinoasă; şi milioane de mâini se întind spre ajutorul nostru ca şi cum ar fi una singură. Ocârmuită de Duhul Sfânt, Biserica lui Dumnezeu de pe pământ s-a străduit să arate credincioşilor acest adevăr măreţ, înfricoşător şi mult iubit, cu ajutorul multor icoane şi iconostase, care înfăţişează lumea nevăzută a puterilor cereşti şi care le amintesc credincioşilor de existenţa acestor puteri în lume. Închinându-ne la icoane, noi nu ne închinăm lemnului, ori vopselii de pe lemn, ci ne închinăm puterilor cereşti care sunt vii şi se află de faţă. Închinându-ne cu frică Dumnezeiască înaintea icoanelor, noi de fapt simţim aceasta faţă de aceste puteri. Simţind o stare de bine şi de bucurie atunci când ne aflăm în faţa icoanelor, noi, de fapt, simţim această stare de bine şi bucurie de la aceste puteri cereşti, care sunt înfăţişate pe icoane. Numai nebunii şi cei care sunt plini de duhuri necurate văd închinăciunea la icoane ca pe idolatrie.

Cine a purtat război împotriva idolatriei de-a lungul vremurilor, dacă nu Biserica Ortodoxă? Milioane de credincioşi s-au jertfit în această luptă biruitoare! Cine altcineva a nimicit idolatria? Aşadar, cum ar putea fi idolatră Biserica, tocmai cea care a nimicit idolatria? Aceasta este batjocura aruncată asupra Bisericii Ortodoxe de către necuraţii eretici, ale căror gânduri erau legate de cele materialnice şi nu de cele duhovniceşti. Pe parcursul speculaţiilor pe care le-au făcut, aceştia nu au fost în stare să vadă deosebirea dintre închinarea la icoane şi idolatrie. Nefiind în stare să reuşească cu argumentele lor slabe, ereticii au pornit lupta împotriva icoanelor şi închinătorilor la icoane. Au dat foc la icoane şi au tăiat cu sabia pe adevăraţii credincioşi. Dar puterea lui Dumnezeu fiind mai mare decât focul şi sabia, în cele din urmă, aceşti eretici au căzut şi au ajuns la pieire, în timp ce icoanele au rămas pentru a aminti credincioşilor de tăria măreaţă şi înfricoşătoare a lui Dumnezeu şi a puterilor cereşti în vieţile oamenilor de pe pământ. Ca o pomenire a biruinţei asupra iconoclaştilor şi aşezarea rânduielii închinării la icoane, pe vremea Patriarhului Metodiu, evlavioasa Împărăteasă Teodora dimpreună cu fiul ei Mihail, Părinţii noştri sfinţi şi purtători-de-Dumnezeu, au rînduit ca această primă duminică a Postului Mare să fie închinată prăznuirii acestei jertfe istorice. Această duminică este cunoscută ca Duminica Ortodoxiei, spre pomenirea biruinţei credinţei Ortodoxe asupra ereticilor, care au căutat să le pună oprelişti, şi a bărbaţilor înţelepţi ai acestei lumi.

În legătură cu aceasta, s-a ales a se citi astăzi pericopa Evanghelică despre Natanael, despre şovăielile sale cu privire la Hristos, de pe vremea când acesta se afla departe de El şi de schimbarea care s-a săvârşit în el, de îndată ce s-a apropiat de El – pentru a arăta cât este de trebuincios Dumnezeu în aducerea şovăielnicului la Credinţă, cât şi puterea minunată a Lui. La vremea aceea, Iisus voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. După botezul Lui în apa Iordanului, Domnul Iisus a mers în Galileea, unde urma să-Şi înceapă lucrarea. Minţile stricăcioase ale iudeilor nu erau vrednice ca Domnul să-Şi înceapă lucrarea cu ei. Iudeea, în care se afla Ierusalimul, dimpreună cu firea lui frumoasă şi lumească, căzuse mai jos decât proviniciile păgâne. Galileea era păgână, păgânismul fiind introdus mai ales de către greci, romani şi sirieni şi răspândit numai parţial de către evrei. Iudeii din Iudeea socoteau Galileea ca pe un pământ păgân, pământ al întunecimii şi al necunoaşterii. Tocmai pe acest pământ s-a arătat lumină mare, potrivit cuvintelor proorocului: “În Galileea neamurilor… Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumina va străluci peste voi” (Isaia 9:1-2). Deschizând mai întâi gura Sa sfântă în această Galilee, locuită de oameni de neamuri diferite, Domnul a lămurit deja că Evanghelia Sa se adresa omenirii întregi. Dezvăluindu-Se mai întâi în acest colţ întunecat şi necunoscut al Palestinei, El Şi-a arătat atât smerenia, cât şi osândirea Sa, de către trufia fără de minte a Ierusalimului întunecat şi stricăcios.

Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat pe Domnul, întâiul chemat, care l-a adus pe fratele său Simon Petru (Ioan 1:35 ş.u.), în vreme ce Domnul i-a spus lui Filip: “Urmează-Mi!“. Faptul că Filip a răspuns la această chemare de îndată şi fără şovăire, se lămureşte din faptul că acesta, fiind aprins cu dragoste pentru Hristos, a început degrabă să adune şi pe alţii şi să-i aducă la Domnul său. Hotărârea grabnică de a-L urma pe Domnul fără amânare, se poate desluşi din faptul că, probabil, auzise despre Hristos mai dinainte, de la apropiaţii săi, Andrei şi Petru, că veneau cu toţii din Betsaida – şi poate că şi de la alţii; dar cel mai probabil este faptul că însuşirile fără de asemănare ale Domnului, l-au îndemnat să lase de îndată totul, să uite totul şi să-L urmeze pe El. Însuşirile puternice ale lui Hristos l-au atras pe Filip, pentru că, aşa cum am mai spus, nu numai el a fost acela care l-a urmat pe Hristos, ci îndată şi-a început misiunea apostolică, aducând şi pe alţii la Hristos, după cum urmează:

Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Cât de simplu vorbeşte Filip! Aceste două suflete – Filip şi Natanael – vorbesc împreună. Filip nu zice: “l-am găsit pe Mesia cel făgăduit” ori “Fiul lui David” ori “Regele lui Israel” ori “Domnul Hristos“; el doar îi arată lui Natanael că L-a găsit pe Cel Unul despre Care au scris Moise şi proorocii. Aici vorbeşte un suflet plin de uimire şi de bucurie. Simţămintele cele mai adânci nu bâjbâie după cuvinte, ci grăiesc cu simplitate, uneori peste măsură de simplu, ca şi cum ei ar fi cu totul lămuriţi că puterea lor se va simţi tocmai prin cele mai simple cuvinte. Simţămintele lipsite de tărie şi mincinoase, se fac trâmbiţe poleite ale cuvintelor foarte sunătoare, zgomotoase, pentru a părea mai puternice şi mai adevărate decât sunt. Filip şi Natanael trebuie să fi vorbit deja împreună despre Cel Unul Făgăduit, despre El, despre care s-a proorocit şi care a fost îndelung aşteptat. Acesta era un subiect de discuţie obişnuit printre iudeii cei adevăraţi, printre toate sufletele curate însetate. “Am aflat pe Acela“, spune Filip. Altfel spus: El nu S-a dezvăluit ca fulger care sfâşie norii şi aduce cutremur de pământ, nici n-a căzut pe neaşteptate ca un meteorit şi nici nu a urcat pe tronul împărătesc în Ierusalim, spre care erau îndreptaţi ochii nevăzători ai fariseilor şi ai cărturarilor, lipsiţi de înţelegere, şi ai altora care L-au aşteptat pe Mesia. El a crescut şi a trăit aici în Galileea, printre noi, vreme de treizeci de ani, şi noi nu L-am cunoscut; El a crescut ca o viţă cultivată în mijlocul butucilor sălbatici şi El era greu de recunoscut până ce crescuse şi începuse să aducă roade. El era precum comoara îngropată în pământ: pământul a fost săpat adânc şi comoara a strălucit departe. El nu S-a pus în valoare, nici nu S-a impus; noi L-am văzut şi L-am cunoscut: blând ca un miel, limpede ca soarele, frumos ca primăvara şi puternic ca Dumnezeu. El este din Nazaret, fiul lui Iosif. Cine poate şti în ce chip L-a descris Filip pe Hristos lui Natanael? Cine poate repeta toată vorbirea dintre ei? Evanghelistul povesteşte pe scurt doar elementele cele mai însemnate. Şi tot ceea ce a auzit Natanael de la Filip, nu i-a putut aduce altceva, decât bucurie. Dar un lucru l-a tulburat pe el şi i-a slăbit credinţa: cum putea veni Mesia din Nazaret? Filip L-a numit pe Iisus fiul lui Iosif, poate că nici el nu cunoştea încă marea taină a zămislirii Lui de către Maica Domnului şi Sfântul Duh, şi poate că a fost aşa, ca înfăţişarea Sa să fie cât se poate de scurtă şi pe înţeles pentru omul care era călăuzit pas cu pas în taina întrupării lui Dumnezeu. Poate că Filip era deja misionar lucrător pe calea apostolică descrisă mai târziu de Sfântul Apostol Pavel: “Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii.” (I Corinteni 9:22). Natanael era încă slab, neînvăţat, neluminat şi Apostolul îl trata ca pe unul dintre cei slabi.

Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: “Vino şi vezi“. Întrebarea lui Natanael nu trebuie înţeleasă ca o remarcă răutăcioasă, a unei inimi învârtoşate şi neîncrezătoare, ci ca un chip al unei inimi sincere, ca să nu fie amăgit de prietenul său. Sara a râs în sine, când Dumnezeu i-a dezvăluit că ea va naşte fiu aşa bătrână cum este (Facerea 18:12). Aceasta este o bucurie care caută adeverirea prin întrebări. Şi Natanael, niciodată în viaţa sa, nu auzise asemenea veşti fericite ca acelea pe care i le adusese Filip. Dar, cum fiecare bucurie poate întâmpina împiedicări şi întristări, aşa s-a întâmplat şi cu bucuria aceasta a lui Natanael. Bucuria lui Natanael a fost îndată potolită de cuvântul “Nazaret”. Cum ar putea să vină Mesia din Nazaret? Nu spuseseseră proorocii că locul naşterii Sale va fi Betleem? Nu urmărise neam după neam, din cetatea lui David, cu nădejde, să-l vadă pe moştenitorul şi împăratul cel aşteptat? Trebuie să fi greşit Filip. Dar Filip nu-şi va retrage lămuririle şi dovezile, şi nici nu doreşte să aducă lămuriri lui Natanael, ca răspuns la cele spuse de acela. El doar îi spune: “Vino şi vezi!“. Cât de biruitor sună aceste cuvinte: “Vino şi vezi“! Numai vino şi vezi, Natanael; nu pot să-ţi aduc dovezi, dar vederea Lui îţi va aduce toate dovezile. Nu-ţi pot da un răspuns nici la această întrebare, nici la alte întrebări pe care le poţi pune, dar tocmai vederea Lui este răspunsul căruia nu i te poţi împotrivi. Vino cu mine chiar acum înaintea Lui – “Vino şi vezi!“. Natanael este de acord şi porneşte împreună cu Filip.

Şi Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Ce laudă mare! Şi, mai mult decât atât, din gura cui! Dar ce înseamnă aceasta: “israelit în care nu este vicleşug“? Aceasta înseamnă: omul care este îndestulat cu cele ce se împotrivesc vicleşugului – cu Dumnezeu: gânduri despre Dumnezeu, arderea de nerăbdare după Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu, aşteptarea lui Dumnezeu, nădăjduirea în Dumnezeu. Este omul care se dăruise Domnului şi Stăpânului – lui Dumnezeu, şi nici nu va cunoaşte un altul; omul în care miezul răului nu a găsit nici o cale pentru a prinde rădăcini. Dar când Hristos a arătat că Natanael este un adevărat israelit, a mai arătat în acelaşi timp şi un fapt trist – acela că mai rămăseseră puţini israeliţi adevăraţi. De aceea, chiar Domnul a strigat cu bucurie: “Iată, cu adevărat, israelit!” Iată un om adevărat printre oameni mincinoşi! Iată omul care nu numai că este israelit cu numele, ci este unul desăvârşit! Deşi Domnul era în stare să cunoască de departe şovăielile despre El, spuse de Natanael către Filip, totuşi El l-a lăudat pe Natanael, ca fiind israelit adevărat şi fără vicleşug. L-a lăudat Domnul pentru a-l aduce pe Natanael la El? Nu; pentru că El, care vede inima, nu socoteşte cuvintele, ci inima. Noi nu putem vedea în nici un chip, nici nu putem răsfoi Evanghelia ca să citim că Natanael era un om fără vicleşug, dar Domnul a văzut în inima lui şi a citit aceasta acolo. Ceilalţi Apostoli care s-au adunat în jurul lui Hristos, poate ar fi rămas uimiţi la auzul acestor cuvinte de laudă, pe care le-a rostit Hristos, dar Hristos a lăsat ca timpul să le descopere Apostolilor, adevărul despre lauda adusă de El.

Chiar Natanael a fost uimit de această laudă neaşteptată, pentru că: “Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când erai sub smochin“. Vedeţi cum Natanael se arată deodată a fi om fără vicleşug. Omul bogat în vicleşug se preocupă de sine şi nu-i pasă de alţii. Pentru omul cu vicleşug, lauda şi linguşirea sunt dulci. Dacă Natanael ar fi fost om cu vicleşug, el s-ar fi îmbătat cu această laudă venită de la Hristos şi ar fi început să-L laude, ori, într-o aparenţă de smerenie, nu ar fi primit lauda. Dar pe Natanael îl preocupa mai mult Hristos decât propria lui persoană. Şi astfel, Natanael nici nu a primit, nici nu a respins lauda, ci a pus o întrebare în chip deschis, dorind să dea la iveală adevărul despre Hristos: “De unde mă cunoşti?” Ne vedem pentru prima oară în viaţă. Dacă m-ai fi chemat pe nume, aş fi fost mai puţin uimit, pentru că un nume se poate cunoaşte şi folosi mai uşor; dar mă uimeşte faptul că Tu ai ajuns degrabă să cunoşti ce se află în inima şi în conştiinţa mea – ceva ce este foarte bine ascuns de oameni şi pe care omul îl dezvăluie cu foarte multă grijă prietenilor săi apropiaţi. “De unde mă cunoşti?“.

Domnul i-a dat răspuns, descoperindu-i pentru o clipă taina materialnică, văzută: “Mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când erai sub smochin.” Cel care cunoaşte tainele inimii, poate să cunoască cu uşurinţă pe cele ale trupului. Şi cel care vede frământarea gândurilor şi aude şoapta lor ascunsă în om, va vedea cu mai mare uşurătate mişcarea trupului şi va auzi cuvintele care ies din gura omului. Înainte de a ajunge Filip la Natanael, Domnul l-a văzut stând sub smochin; şi înainte ca Filip să se gândească şi să-l alăture şi pe Natanael, Domnul văzuse şi cunoscuse inima lui Natanael. Prin Voia Lui, Filip a mers la Natanael şi l-a chemat să vină şi să vadă. Cum se poate ascunde omul de ochii lui Dumnezeu? Există vreo cale prin care omul să se poată ascunde de Dumnezeul Cel puternic şi înfricoşător? Cugetând asupra Dumnezeului Celui puternic şi înfricoşător, psalmistul se îndreaptă către Atotcunoscătorul Dumnezeu şi spune: “Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Că încă nu este cuvântul pe limba mea. Şi, iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate, şi pe cele din urmă, şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta.. Unde mă voi duce de la Duhul Tău, şi de la faţa ta unde voi fugi?” (Psalm 138:2-7). (…)

Dar să mai zăbovim asupra lui Natanael, cum se minunează, răspunzând Domnului: Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Tu eşti regele lui Israel. Acestea au fost rostite de către cel care îi spusese lui Filip doar cu puţin timp mai înainte: “Din Nazaret poate fi ceva bun?” Ce schimbare minunată! Ce val neaşteptat de bucurie! O, fraţii mei, cât de măreţ şi minunat este Dumnezeu! Nu există cuvinte care să poată spune aceasta, sau mâini care să poată scrie despre aceasta, dar există inimi care pot simţi aceasta şi, simţind aceasta, se bucură ca roua dimineţii când este mângâiată de razele de soare. Nu este această întâmplare o pricină destul de lămuritoare pentru ca Domnul să Se îmbrace în trup de carne şi să se arate ca om slab pentru mântuirea oamenilor? Cine L-ar fi putut îndura ca pe un înger înfricoşător? Şi mai mult decât atât, dacă S-ar fi arătat ca Dumnezeu, în puterea şi slava Sa cea veşnică, fără să fie îmbrăcat sau ascuns sub haina de carne, cine ar fi fost în stare să-L privească şi să rămână viu? Cine I-ar fi putut auzi glasul şi să nu se schimbe în ţărână? Nu s-ar fi schimbat întregul pământ în negură, în preajma suflării Lui? Vezi ce putere tăcută are arătarea Lui; cum se schimbă într-o clipă inima şi gândurile omului! Cine şi-ar fi putut închipui, numai cu cîteva clipe mai înainte de vorbirea pe care Hristos a avut-o cu Natanael, că acesta va mărturisi că acest “fiu al lui Iosif” era Rabi, Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel? Şi dacă, în acea clipă, Natanael se poate să fi gândit că Împăratul lui Israel era un împărat pământesc, s-ar fi putut asemăna cu credinţa tuturor asupra timpului venirii lui Mesia, ceea ce era mai mult decât destul, pentru un începător în mărturisirea lui Hristos şi următor al Lui. Pe lângă aceasta, Natanael L-a mai numit Fiu al lui Dumnezeu, prin care a aşezat Persoana lui Hristos cu mult deasupra treptei obişnuite de a-L înţelege ca împărat obişnuit, pământesc, pe tronul lui David.

Răspunsu-i-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decît acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Domnul îi descoperise atunci lui Natanael numai o mică taină despre Sine, spunând că El îl văzuse sub smochin. Judecata Sa limpede la această mică depărtare pe pământ, este ca o rază a atotcuprinderii Sale, judecata limpede ca lumina soarelui. În curăţia sufletului său, Natanael a socotit că acest “puţin” era destul pentru credinţă. Fariseii şi cărturarii necuraţi şi plini de vicleşug ai Ierusalimului, au văzut cum Domnul a vindecat leproşii, cum a dat vedere orbilor, cum a înviat morţii şi nu puteau crede. Dar Natanael care era israelit adevărat – vezi cum crede şi mărturiseşte când i se arată doar o mică minune! “Mai mari decât acestea vei vedea“, făgăduieşte Domnul. Ce va vedea el? “Cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului“. Domnul adresează aceste cuvinte lui Natanael, dar face această făgăduinţă tuturor, căci spune: “Adevărat, adevărat zic vouă” (“vouă“, nu “ţie“). Şi pentru că nu există nici o îndoială că această făgăduinţă se va împlini, se vede din repetiţia pe care o foloseşte: “Adevărat, adevărat“. Chiar de la început, îngerii au slujit Mântuitorului, coborând din cer şi întorcându-se înapoi acolo. Un înger s-a arătat lui Zaharia, ca să-i spună despre naşterea marelui Înaintemergător al lui Hristos. Un înger s-a arătat Preacuratei Fecioare, ca să-i spună despre marea taină a naşterii Domnului. Cerurile erau deschise păstorilor din Betleem şi îngerii au coborât, cântând lauda de bucurie a păcii lui Dumnezeu către oameni. Îngerii au coborât pentru a vesti şi a-l călăuzi pe Iosif şi pe craii de la răsărit. Când Domnul biruise toate ispitele lui Satan din pustiu, îngerii au venit şi I-au slujit Lui. În Patima Sa, înainte de a muri, în Grădina Ghetsimani, I S-a arătat un înger, întărindu-L. La vremea Învierii Sale, îngerii au coborât la mormântul Său. La înălţarea Sa de la pământ la cer, doi îngeri înveşmântaţi în alb au coborât şi s-au arătat ucenicilor. După Înălţarea Sa, îngerii s-au arătat adesea Apostolilor Săi şi, mai târziu, foarte multor oameni drepţi, mucenici şi sfinţi. Întâiul mucenic Ştefan, nu a văzut cerurile deschizându-se (Fapte 7:56)? Apostolul Pavel nu s-a ridicat până la al treilea cer? Nu s-au descoperit Apostolului şi Evanghelistului Ioan, nenumărate minuni cereşti, într-un răgaz de timp ori în veşnicie? Până în zilele noastre, îngerii s-au arătat multor oameni cu inima curată şi cu sufletele purtătoare de Dumnezeu; şi mulţi păcătoşi, cărora li s-au iertat păcatele, au văzut cerurile deschise. O, de câte şi de câte ori până în prezent, s-au dovedit adevărate cuvintele Domnului Iisus despre cerurile deschise şi despre coborârea şi înălţarea îngerilor! Domnul a coborât pe pământ pentru a arăta oamenilor cerurile deschise. Înainte de Hristos, numai un număr mic de prooroci şi de oameni plăcuţi lui Dumnezeu s-au învrednicit să vadă cerurile deschise, dar după venirea Lui, o întreagă ceată de prooroci, prin simţirea lor duhovnicească, s-au ridicat în înălţimile cerului şi au coborât dimpreună cu mulţimea cea cerească a îngerilor. Cerul este mereu deschis oamenilor, dar oamenii sunt închişi cerului: “că văzând, nu văd şi auzind, nu aud” (Matei 13:13). Hristos a redat vederea nu numai câtorva care erau orbi trupeşte, ci milioane de orbi duhovniceşti şi-au recăpătat vederea. Şi orbii şi-au primit vederea şi au văzut cerurile deschise. Şi ce înseamnă cerurile deschise, decât arătarea Dumnezeului Celui viu şi a cetei Sale fără de număr? Atunci, ce înseamnă simţirea lui Hristos, decât frică şi groază pentru cei necuraţi şi păcătoşi, şi viaţă şi bucurie pentru cei curaţi şi drepţi? Această simţire măreaţă şi înfricoţătoare ne este ascunsă prin veşmântul nostru trupesc. Dar curând, foarte curând, acest veşmânt va fi sfâşiat şi lepădat şi ne vom afla cu totul în cerurile deschise. Aceia dintre noi, care sunt pocăiţi şi curaţi, se vor afla înaintea Dumnezeului Celui viu, Care este veşnic şi de viaţă dătător, dar cei nepocăiţi, hulitorii şi necuraţii, se vor afla veşnic fără de Dumnezeu, în chinuirea şi întunericul fără de sfârşit.

De aceea, să ne apropiem de Domnul Iisus, Care iubeşte oamenii, şi, cât încă mai avem zile, să mărturisim numele Lui ca singurul nume mântuitor, şi să strigăm după ajutor – singurul ajutor care este neschimbat şi care aduce mântuirea. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii şi ne mântuieşte! Slavă Ţie, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin”.

(http://www.credo.ro/predica-Duminica-Ortodoxiei-Sfantul-Nicolae-Velimirovici.php )

Sfântul Nicolae Velimirovici (18 martie): Răspuns pentru o inimă chinuită de tristețe

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/raspuns-unei-femei-pe-care-o-chinuie-o-tristete-apasatoare

Cercetează-ţi întreaga viaţă, fă-ţi un examen necruţător, şi mărturiseşte totul la spovedanie. Prin spovedanie vei curăţa şi aerisi casa sufletului tău. Şi va intra în tine aerul proaspăt şi sănătos de la Duhul lui Dumnezeu. După aceea, începe să faci cu vitejie tot ce este bine.

Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea. Păzeşte-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul. Biserica priveşte o asemenea întristare ca pe un păcat de moarte ‒ fiindcă, potrivit spuselor apostolului, sunt două feluri de întristare: o întristare după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, şi întristarea acestei lumi, care aduce moarte. La tine este ‒  e limpede ‒ al doilea fel de întristare.

Întristarea după Dumnezeu vine asupra omului când acesta îşi aduce aminte de păcatele sale, şi se căieşte, şi strigă către Dumnezeu. Sau când cineva se întristează pentru păcatele altor oameni. Sau când cineva are râvnă pentru credinţa lui Dumnezeu, şi vede cu întristare cum oamenii cad de la credinţă. Dumnezeu întoarce această întristare în bucurie.

Aşa cum îi descrie Pavel pe apostoli şi pe toate adevăratele slugi ale lui Hristos, spunând că sunt ca nişte întristaţi, dar care deopotrivă se veselesc. Se veselesc, fiindcă simt puterea şi apropierea lui Dumnezeu. Şi primesc mângâiere de la Dumnezeu. Aşa grăieşte şi Psalmistul: adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit.

Întristarea sfinţilor seamănă cu nişte nori prin care străluceşte soarele mângâierii – iar întristarea ta seamănă cu o eclipsă de soare. Trebuie să fi avut multe ticăloşii şi păcate mai mărunte, pe care le-ai privit ca fiind lipsite de însemnătate, şi nu le-ai mărturisit şi pocăit. Ca un păienjeniş vechi, ele s-au îndesit în jurul sufletului tău, şi s-au făcut ca un cuib pentru marea întristare pe care puterea cea rea drăcească o întreţine cu răutăcioasă bucurie în tine.

Drept aceea, cercetează-ţi întreaga viaţă, fă-ţi un examen necruţător, şi mărturiseşte totul la spovedanie. Prin spovedanie vei curăţa şi aerisi casa sufletului tău. Şi va intra în tine aerul proaspăt şi sănătos de la Duhul lui Dumnezeu. După aceea, începe să faci cu vitejie tot ce este bine. Începe, să zicem, cu milostenia în numele lui Hristos. Adu-ţi aminte: în numele lui Hristos. Hristos va vedea şi va simţi asta, şi degrabă îţi va dărui bucurie, îţi va dărui bucurie negrăită, bucurie pe care numai El o dă şi pe care nici o mâhnire ori chin ori putere drăcească nu o poate întuneca.

Citeşte Psaltirea. Aceasta este cartea pentru sufletele întristate, cartea mângâierii.

Domnul să te bucure în curând!

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi ‒ scrisori misionare, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, p. 17)

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai a Sf. Nicolae Velimirovici

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai a Sf. Nicolae Velimirovici

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

– fragment –

Sf. Nicolae Velimirovici

Dar aceste cuvinte ale lui Hristos: „unge capul tău şi faţa ta o spală” rostite atât de hotărât, au înţelesul lor lăuntric profund. Deoarece, dacă Domnul S-ar fi gândit numai la capul cel trupesc şi la faţa cea trupească, cu siguranţă că El nu ne-ar fi poruncit să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa atunci când postim. El ar fi spus că este un lucru de mică importanţă şi lipsit de sens, unde se amestecă roadele postirii, să-ţi ungi sau să nu-ţi ungi capul, să-ţi speli sau să nu-ţi speli faţa.

Este limpede faptul că, în adâncul acestor cuvinte se ascunde un înţeles tainic. De altfel, cel care înţelege această poruncă a lui Hristos sub înfăţişarea ei de suprafaţă şi începe, mai ales atunci când posteşte, să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa, va cădea în chipul celălalt al făţărniciei. El va pune iarăsi în privelişte, înaintea oamenilor postirea sa, însă într-un chip diferit. Dar Domnul tocmai aceasta a căutat să ne înveţe în chip lămurit, ca să nu facem.

Atunci, nu mai există nici o îndoială că această poruncă şi are înţelesul său lăuntric.

Care este acela? Este asemenea celui pe care l-a dat Apostolul Pavel tăierii împrejur, întregind tăierea împrejur a inimii ca mijloc mântuitor, şi socotind că înfăţişarea de la suprafaţă a tăierii împrejur ca nefiind mai importantă ca nesăvârşirea acestei tăieri (Galateni 6:15; Romani 2:29).

Atunci, „unge capul tău” înseamnă: unge mintea ta cu Duhul Sfânt. Fiindcă „capul” semnifică „mintea” şi întregul suflet, şi uleiul înmiresmat cu care se unge capul semnifică Duhul Sfânt. Şi aceasta înseamnă: posteşte de toate gândurile cele rele şi înfrânează-te de la toate cuvintele neruşinate şi fără de folos. Dimpotrivă: umple-ţi mintea cu gândurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curăţiei, ale credinţei şi dragostei şi cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul Sfânt. Fă la fel şi cu limba ta – pentru că vorbirea şi mintea una sunt – fie că te înfrânezi în întregime de la vorbire, ori, dacă vorbeşti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletului. Fă la fel şi cu inima ta: posteşte de toată ura şi de tot răul, zavistia şi mândria, hula împotriva lui Dumnezeu şi a omului, de orice păcat şi poftire păcătoasă, patimă şi dorinţă – înfrânează-te de la toate astea şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să semene în inima ta fiecare fel de plantă sfântă şi bine-plăcută lui Dumnezeu, floare cerească. Fă la fel cu voia sufletului tău: posteşte de la fiecare scop păcătos şi de la fapta păcătoasă, înfrânează-te de la tot răul şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să ungă sufleul tău învârtoşat, cu uleiul înmiresmat al lui, să-i vindece rănile şi să-l întoarcă înspre Dumnezeu, să-l îndemne către lucrările cele bune şi să-l umple cu setea pentru fiecare bună lucrare care se află în Dumnezeu.

Acesta este înţelesul cuvintelor: „unge capul tău”. Altfel spus: înfrânează şi stăpâneşte omul tău lăuntric, care este de cea mai mare însemnătate, opreşte-l de la fiecare rău şi îndeamnă-l către tot ceea ce este bun.

Ce înţeles au cuvintele: „şi spală faţa ta”? Faţa semnifică omul pe dinafară, omul trupesc, simţitor – trupul omului. Sufletul se arată lumii acesteia, prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este faţa omului, dar pentru lume, sufletul este trupul omului. Prin simţirile şi mădularele trupului arătăm lumii ce gândim, ce simţim şi ce vrem. Limba transmite gândurile minţii, ochii arată simţămintele inimii şi picioarele duc la bun sfârşit scopul sufletului.

„Spală faţa ta” înseamnă: curăţeşte-ţi trupul tău de săvârşirea oricărui păcat, oricărei necurăţii şi oricărui rău. Înfrânează-ţi simţurile de la tot ceea ce este de prisos şi primejdios; păzeşte-ţi ochii ca să nu zăbovească prin amestecările acestei lumi; păzeşte-ţi urechile de la toate cele care nu slujesc mântuirii sufletului; păzeşte-ţi nasul, pentru ca sufletul tău să nu inspire mirosul acestei lumi, care degrabă se schimbă în duhoare; înfrânează-ţi limba şi stomacul de poftirea de multă mâncare şi băutură; înfrânează-ţi întregul tău trup, ca să nu se facă peste măsură de delicat, şi să nu-ţi ceară mai mult decât îi are nevoie pentru vieţuire. Pe lângă toate acestea, înfrânează-ţi mâinile, ca să nu bată şi să nu chinuiască oamenii şi animalele; înfrânează-ţi picioarele ca să nu te ducă în păcat, să nu te ducă la petreceri prosteşti, la distracţii fără de Dumnezeu, la lupte şi furturi. Şi, împotriva tuturor acestora, fă din trupul tău o adevărată biserică pentru sufletul tău; nu fă din el o cârciumă de la marginea drumului, unde se adună tâlharii ca să-şi împartă prada şi să-şi facă planuri pentru noi atacuri, ci biserică a Dumnezeului Celui viu.

Acesta este înţelesul cuvintelor: „şi spală faţa ta”. Aceasta este postirea care duce la mântuire. Acesta este postul pe care îl propovăduieşte Hristos, post fără făţărnicie, post care scoate duhurile cele rele, şi aduce omului biruinţă slăvită şi roade bogate, atât în această viaţă, cât şi în cea următoare.

Este important să observăm aici, că Hristos vorbeşte mai întâi despre cap şi apoi despre faţă – mai întâi despre suflet şi apoi despre trup. Făţarnicii posteau numai în trup şi arătau oamenilor postirea lor prin mijloace trupeşti. În contrast cu aceasta, Hristos aşează postirea lăuntrică pe primul loc şi apoi postirea din afară, trupească, nu pentru a socoti postirea trupească mai neînsemnată – căci El Însuşi obişnuieşte să postească trupeşte – dar să începem cu începutul: mai întâi se curăţeşte izvorul şi apoi râul; mai întâi se curăţeşte sufletul şi apoi oglinda sufletului. Omul trebuie mai întâi să se străduiască să facă postirea în minte, inimă şi în voia lui, şi apoi să întregească postul cu bunăvoire şi bucurie în trupul său, aşa cum pictorul face mai întâi priveliştea în sufletul său şi apoi degrabă şi cu veselie, zugrăveşte priveliştea cu mâna. Aşadar, postirea trupească trebuie să fie cu veselie şi nu cu tristeţe. De aceea Domnul foloseşte cuvintele „unge” şi „spală”; pentru că, aşa cum acestea aduc bună plăcere şi bucurie omului celui trupesc, tot aşa postirea – atât a sufletului, cât şi a trupului – trebuie să aducă veselie şi bucurie sufletului omului.

Sursa: http://www.credo.ro/predica-despre-post-Sfantul-Nicolae-Velimirovici.php