MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ LA PRAZNICUL CINCIZECIMII

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/mitropolitul-ierotei-de-navpaktos-o-teologhisire-patristica-la-praznicul-cincizecimii_1_/

CINCIZECIMEA

 

Înainte de a Se urca la cer, Hristos le-a poruncit ucenicilor ca, după Înălţarea Sa, aceştia să se întoarcă la Ierusalim şi să aştepte acolo până ce vor fi înveşmântaţi cu putere din cer. Aşadar, El le-a făgăduit ucenicilor că vor lua Duh Sfânt, despre Care a vorbit în timpul vieţii Sale.

Făgăduinţa lui Hristos s-a împlinit la cincizeci de zile după Paşte şi la zece zile după Înălţarea Sa la ceruri. Atunci, Biserica prăznuieşte Cincizecimea, prin care este cinstită Sfânta Treime, după care, în ziua următoare, este sărbătorit şi slăvit Duhul Sfânt. Prin urmare, praznicul Cincizecimii este o sărbătoare a Sfintei Treimi.

Analizând sărbătoarea Cincizecimii, nu ne vom referi în amănunt la cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, adică la Duhul Sfânt, ci vom sublinia doar acele fapte şi acele învăţături ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi care se referă la Hristos. Prin urmare, vom pune mai mult accentul pe faptele hristologice care au legătură cu Duhul Sfânt. Dar pentru că nu există hristologie în afara triadologiei, trebuie să ne referim şi la dogma legată de taina Sfintei Treimi.

Sărbătoarea Cincizecimii a fost inclusă între cele douăsprezece mari praznice împărăteşti ale Bisericii pentru că este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Întruparea lui Hristos a avut drept scop biruinţa asupra morţii şi venirea Preasfântului Duh în inimile oamenilor. De altfel, se cunoaşte faptul că scopul vieţii bisericeşti şi duhovniceşti este de a ne face mădulare ale Trupului lui Hristos şi de a lua Duh Sfânt. Acestea două sunt indisolubil legate între ele.

Cuviosul imnograf spune că Cincizecimea este ultima sărbătoare din cele care se referă la reînnoirea omului: „Praznicul cel după praznice şi cel mai din urmă să-l prăznuim noi, credincioşii, în chip luminat; aceasta este Cincizecimea, plinirea făgăduinţei şi a sorocului”. Astfel, dacă Bunavestire a Maicii Domnului este începutul sfintei iconomii şi al întrupării Cuvântului, ziua Cincizecimii este punctul final, pentru că atunci omul s-a făcut prin Duhul Sfânt mădular al Trupului înviat a lui Hristos.

Acestea sunt coordonatele între care se încadrează Cincizecimea, alături de toatecelelalte fapte legte de Duhul Sfânt şi de Hristos, pentru că nu putem concepe hristologia în afara pnevmatologiei (învăţături despre Duhul Sfânt), şi nici pnevmatologia în afara hristologiei.

1. CINCIZECIMEA CREŞTINĂ ŞI IUDAICĂ

Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut în zi de duminică. Din acest fapt înţelegem importanţa duminicii, pentru că cele mai mari evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, în prima zi, adică duminica, a început zidirea lumii, pentru că atunci a fost creată lumina. De asemenea, în zi de duminică a început reînnoirea creaţiei, prin Învierea lui Hristos, şi tot în zi de duminică s-a desăvârşit reînnoirea creaţiei prin pogorârea Duhului Sfânt. Crearea lumii s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul.

Desigur, spunând aceste lucruri, scoatem mai întâi în prim plan Persoana care a zidit lumea, apoi pe cea care a fost în centrul reînnoirii creaţiei şi, în fine, pe cea care a desăvârşit-o. Dar, aşa cum am învăţat şi cum credem, lucrarea Dumnezeului Treimic este comună şi în nici într-un caz nu putem să despărţim sau să izolăm vreuna dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Cincizecimea creştină, prin care sărbătorim pogorârea Sfântului Duh, coincide cu Cincizecimea iudaică. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor şi i-a făcut pe aceştia mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos în ziua în care iudeii sărbătoreau Cincizecimea. Pentru iudei, Cincizecimea, era a doua sărbătoare ca importanţă după Paşte. Potrivit tradiţiei, prin ea se rememora primirea Legii lui Dumnezeu de către Moise pe muntele Sinai. La patruzeci de zile de la prima sărbătorire a Paştelui, Moise a urcat pe Muntele Sinai unde a primit Legea de la Dumnezeu. În paralel însă, Cincizecimea iudaică era şi expresia recunoştinţei iudeilor pentru roadele pământului. Deoarece coincidea cu perioada strângerii recoltei, ea se numea şi sărbătoarea secerişului, iar iudeii aduceau la templu prinosul lor de roade. În plus, Cincizecimea, care era sărbătorită de israeliteni cu multă strălucire, mai purta numele de sărbătoarea săptămânilor (vezi Ieşirea 34, 22; Leviticul 23, 15-17; Numerii 28, 26-31; Deuteronomul 16, 9-10).

Această scurtă referire la Cincizecimea iudaică arată că ea era preînchipuirea Cincizecimii din Noul Testament. Dacă în ziua Cincizecimii iudaice, Moise a primit Legea Vechiului Testament, în ziua Cincizecimii creştine, ucenicii au luat Duh Sfânt, prin Care au trăit Legea Noului Testament, adică Legea sfântului har. Dacă în Vechiul Testament, Cuvântul neîntrupat a dat Legea pe Sinai, în Noul Testament, Cuvântul întrupat şi înviat L-a trimis pe Duhul Sfânt la ucenicii care se găseau în încăperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”] ca să îi facă pe ei mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă la Cincizecimea Vechiului Testament se aducea prinos din roadele pământului, la Cincizecimea Noului Testament s-a adus prinos de roade duhovniceşti, din recolta pe care a făcut-o Hristos. Cu alte cuvinte, Apostolii s-au oferit pe ei înşişi lui Dumnezeu.

Există, desigur, o mare diferenţă între revelarea lui Dumnezeu de pe Muntele Sinai şi revelarea din „încăperea de sus” din Ierusalim. Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic (Ieşirea 19, 18). Dumnezeu poruncise ca nimeni să nu se apropie de munte pentru ca să nu moară: tot cel ce se va atinge de munte va muri (Ieşirea 19, 12). Însă, în ziua pogorârii Sfântului Duh asupra ucenicilor, lucrurile au fost diferite. Ucenicii s-au umplut de bucurie şi s-au transformat. Din şovăielnici cum erau, ei s-au făcut oameni de neclintit, iar din muritori, au devenit dumnezei după har.

Diferenţa dintre Sinai şi casa din Ierusalim se vede şi din comparaţia între Legea Vechiului Testament şi cea a Noului Testament. Prima Lege a fost scrisă pe table de piatră, însă acum, legea este scrisă în inimile Apostolilor. Sfântul Apostol Pavel spune: sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (I Corinteni 3, 3). Aşa cum consemnează Apostolul Pavel, prin pogorârea Duhului Sfânt s-a împlinit proorocia Profetului Ieremia: Pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu (Evrei 8, 10). 

2. CINCIZECIMEA SĂRBĂTOARE A SFINTEI TREIMI

Sărbătoarea Ciniczecimii este sărbătoarea Sfintei Treimi, deoarece prin pogorârea Duhului Sfânt, ne încredinţăm de faptul că Dumnezeu este Treimic. Şi anterior, atât din Vechiul Testament, deşi mai vag, cât şi din învăţătura lui Hristos, oamenii au aflat că Dumnezeu este Treimic, dar încredinţarea în legătură cu cele trei ipostasuri ale lui Dumnezeu s-a făcut în ziua Cincizecimii. Astfel, Cincizecimea este sărbătoarea teologiei ortodoxe.

Vorbind în termeni ortodocşi, spunem că învăţătura despre Dumnezeu (teologia[1]) este diferită de învăţătura despre întrupare (iconomia). În ziua Cincizecimii însă, teologhisim despre iconomie şi aflăm că Dumnezeu este Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În acord cu învăţătura ortodoxă revelată, Tatăl este fără de început, necauzat şi nenăscut, adică existenţa Sa nu este cauzată de ceva anume, Fiul S-a născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Cuvintele nenăscut, naştere, purcedere ne-au fost dezvăluite de Hristos şi nu putem să le înţelegem prin raţiune, ele rămânând o taină. Cert este că Fiul şi Duhul Sfânt provin din Tatăl în chip diferit, adică au trăsături ipostatice şi moduri de existenţă diferite, dar au aceeaşi fiinţă cu Tatăl.

În ciuda faptului că Tatăl este născător şi purcezător, iar Fiul este născut şi Duhul Sfânt este purces, Ei au aceeaşi fiinţă (substanţă) şi aceeaşi slavă (energie). Toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o slavă, de o putere şi nimeni nu este mai mare decât celălalt, adică Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt de o mai mică importanţă decât Tatăl. Atunci când vorbim despre prima, a doua sau a treia Persoană a Sfintei Treimi, nu facem o ierarhie după însemnătate, după superioritate sau după putere, ci ne referim la modul lor de existenţă (Sfântul Vasile cel Mare). În fine, trebuie să spunem că logica omului, dar şi cuvintele şi înţelesurile omeneşti sunt neputincioase să redea taina Dumnezeului Treimic.

Sfinţii Părinţi au trăit această taină prin experienţă revelatoare, atât cât le-a fost lor cu putinţă. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre trei lumini care l-au înconjurat în timpul revelaţiei pe care a avut-o. El scrie: „Nu am apucat să înţeleg ce se întâmpla şi trei lumini m-au înconjurat. Nu am ajuns să înţeleg cele trei lumini, şi am fost readus în fire”.

Taina Sfintei Treimi ne-a fost dezvăluită de Însuşi Hristos, Care, vorbind ucenicilor Săi, le-a spus că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi este transmis prin El Însuşi (cf. Ioan 15, 26). Aceasta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu ia parte la purcederea Duhului Sfânt, ci participă numai la trimiterea Sa înspre lume, iar această trimitere este tocmai arătarea Duhului în lucrare. Astfel, după cum explică Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Duh purcede din Tatăl, putând spune că vine de la Fiul numai din punctul de vedere al lucrării şi al arătării Sale în lume, nu din punctul de vedere al existenţei fiinţei Sale. Existenţa Duhului Sfânt este altceva faţă de arătarea Sa prin lucrare.

Tatăl este suficient Lui Însuşi şi naşte înainte de veacuri şi pentru vecie Dumnezeu egal cu Sine, adică pe Fiul, şi purcede Dumnezeu egal, adică pe Duhul Sfânt, fără ca Dumnezeirea să se despartă prin separarea Persoanelor, Ea rămânând unită neamestecat în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Faptul că Fiul S-a născut din Tatăl nu înseamnă că este ulterior ca existenţă Părintelui Său, pentru că nu a trecut un anumit interval de timp între nenaşterea Tatălui şi naşterea Fiului sau purcederea Sfântului Duh. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt veşnice, fără de început, de acelaşi rang şi de aceeaşi cinste (Leon Înţeleptul).

3. LUCRAREA LUI HRISTOS ŞI A DUHULUI SFÂNT ESTE COMUNĂ

Zidirea şi rezidirea lumii au fost făcute prin lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Tocmai acest adevăr teologic ne îndeamnă să spunem că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Subliniem acest lucru deoarece există marele pericol de a vorbi despre iconomia lui Hristos ca şi cum ea ar fi fără legătură cu cea a Duhului Sfânt, şi despre iconomia Duhului Sfânt ca fiind o iconomie fără legătură şi separată de cea a lui Hristos.

Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Duhului Sfânt. Hristos a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu de la Duhul Sfânt. Mai apoi, după Învierea Sa şi, desigur, în ziua Cincizecimii, Hristos a trimis Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt Se transmite prin Hristos. Iar când Duhul a venit la Apostoli, Hristos a luat chip în inima lor, adică aceştia au fost făcuţi mădulare ale Trupului înviat a lui Hristos. Din aceste motive nu putem vorbi despre existenţa vreunei diferenţe între lucrarea Fiului şi cea a Duhului Sfânt.

Acest lucru reiese limpede din Sfânta Scriptură. În timpul vieţii Sale, Hristos a tămăduit şi a curăţit inimile Apostolilor prin învăţătura Sa, prin descoperirea tainelor Sale şi prin minunile pe care le-a săvârşit, iar la sfârşit, a spus: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Cu un alt prilej, a spus că cine Îl iubeşte şi păzeşte cuvântul Său, pe acela îl va iubi şi Tatăl Său şi, drept urmare: Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el (Ioan 14, 23).

Faptul că Tatăl şi Fiul vor locui în inima curăţită şi sfinţită a omului nu înseamnă că Duhul Sfânt va lipsi sau că El este străin de lucrarea de sfinţire, deoarece, într-un alt loc, Hristos a făgăduit ucenicilor că le va trimite Duhul Sfânt Care purcede de la Tatăl şi Care rămâne la voi şi în voi va fi (Ioan 14, 17). Drept aceea, omul care primeşte harul Dumnezeului Treimic se face mădular al Trupului înviat al lui Hristos, sălaş al lui Dumnezeu Tatăl şi templu al Duhului Sfânt, adică vas al Dumnezeului Treimic.

Într-un tropar din canonul iambic al sărbătorii Cincizecimii, Sfântul Ioan Damaschin foloseşte exprimarea „Sfântul Duh este semnul lui Dumnezeu Cuvântul Care S-a născut din Tatăl”. Duhul Sfânt este numit semn al Cuvântului deoarece El Îl vădeşte pe Dumnezeu Cuvântul, căci „fără Duhul Sfânt, Fiul Unul-Născut nu poate fi cugetat” (Sfântul Grigorie al Nisei). De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune că nimeni nu poate să zică „Domn este Iisus” decât în Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3). De asemenea, Duhul Sfânt este numit semnul Cuvântului pentru că El i-a învăţat pe ucenici în acelaşi fel în care i-a învăţat şi Hristos şi le-a adus aminte ceea ce Însuşi Hristos le-a spus. De aceea, Duhul Sfânt S-a făcut semn, adică prin El s-a arătat că Hristos este cu adevărat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi că Fiul este de o fiinţă şi de o cinste cu Duhul Sfânt (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu L-a slăvit pe Tatăl. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor, slăvindu-L astfel pe Fiul (Leon Înţeleptul). Aşadar, putem spune că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, numindu-L Fiu iubit; Fiul S-a slăvit prin câte a săvârşit cu lucrarea Duhului Sfânt; Fiul L-a slăvit pe Tatăl prin întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc; în acelaşi timp, Fiul L-a slăvit pe Duhul Sfânt pentru că L-a descoperit ucenicilor; Duhul Sfânt, Care are în Biserică o lucrare bogată, Îl slăveşte pe Tatăl din Care purcede, dar şi pe Fiul, pentru că cei care iau Duh Sfânt se fac copii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos.

Din toate acestea, vedem că lucrarea Fiului nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Mântuirea omului este lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Această temă deosebit de importantă, care dezvoltă un mare adevăr teologic, va fi mai bine analizată în cele ce urmează.

4. CEI DOI MÂNGÂIETORI

Duhul Sfânt I-au fost date multe nume. Unul dintre acestea, care înfăţişează lucrarea săvârşită în Biserică, dar şi în viaţa oamenilor, este Mângâietor. Însuşi Hristos L-a numit astfel pe Duhul Sfânt atunci când le-a vorbit ucenicilor, cu puţină vreme înainte de Patima Sa: Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului (Ioan 14, 16-17). Ceva mai târziu, Duhul Sfânt este caracterizat de Hristos ca fiind Mângâietorul Care îi va învăţa pe ucenici şi Care le va reaminti cele spuse de El Însuşi în timpul vieţii Sale. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (Ioan 14, 26). Având încredinţarea că Duhul Sfânt este Mângâietorul, ne rugăm acestuia: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”

Duhul Sfânt se numeşte Mângâietor deoarecec îl mângâie pe omul care se luptă împotriva păcatului şi care se străduieşte să păzească toate poruncile lui Hristos. Lupta este dură pentru că este dusă împotriva duhurilor viclene. În această luptă, Duhul Sfânt este mângâietor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Duhul Sfânt Se numeşte paraklitos[2] (mângâietor) de la parakalin[3] (a încuraja, a sfătui, a mângâia, a apăra). Şi, pentru că „a-i încuraja” şi „a-i sfătui” pe oameni sunt trăsături definitorii ale lui Dumnezeu, numindu-L astfel pe Duhul Sfânt, Hristos Îl caracterizează pe Acesta ca fiind Dumnezeu.

Important pentru studiul hristologic pe care îl facem aici este că Însuşi Hristos Îl numeşte pe Duhul Sfânt Mângâietor, dar şi faptul că, în acelaşi timp, El spune că Duhul Sfânt este alt Mângâietor. Dacă Duhul Sfânt este alt Mângâietor, înseamnă că şi Hristos este un Mângâietor Care îi ajută pe oameni. Într-una din epistolele sale soborniceşti, Sfântul Evanghelist Ioan recomandă creştinilor să nu păcătuiască. În continuare, el spune că, şi dacă vor păcătui, să nu deznădăjduiască, pentru că „avem mijlocitor[4]” către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept[5]. Aşadar, Hristos şi Duhul Sfânt  sunt cei doi Mângâietori ai lumii. Desigur, şi Dumnezeu Tatăl este Mângâietor al oamenilor, pentru că mângâierea şi ajutorul reprezintă lucrarea comună a Dumnezeului Treimic.

Exprimarea alt Mângâietor arată că Hristos şi Duhul Sfânt sunt ipostasuri diferite. Tâlcuind cuvintele alt Mângâietor, Sfântul Grigorie Teologul spune că această arată „împreună-împărăţia” şi fiinţa comună a celor două ipostasuri. Faptul că Hristos spune că va trimite alt Mângâietor arată că şi El este Mângâietor. Acesta este altul şi este la fel ca Mine. De aici putem să înţelegem că Hristos şi Duhul Sfânt sunt de aceeaşi cinste.

5. SFÂNTUL DUH ÎL REVELEAZĂ PROFEŢILOR PE CUVÂNTUL NEÎNTRUPAT

Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl, pentru că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă sau fire şi aceeaşi energie sau slavă. De aceea, acolo unde Se află Hristos Se află şi Duhul Sfânt.

Anterior, am subliniat faptul că Persoanele Sfintei Treimi nu Se despart, iar lucrarea lor nu diferă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Sfântul Duh lucrează  asupra tuturor oamenilor, însă în mod diferit. Pentru că toţi oamenii sunt zidirea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează asupra tuturor, fără nici o excepţie, cu energie proniatoare, care este energia ce ţine şi mişcă funcţiile lor fireşti. Alături de aceasta, asupra celor care se află sub Lege, Duhul Sfânt lucrează cu har care îi îndeamnă  spre necălcarea poruncilor şi îi iluminează spre cunoaşterea lui Hristos. De asemenea, pentru cei care trăiesc în Hristos, harul este înfietor, căci aceştia se fac fii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. În fine, asupra celor îndumnezeiţi, adică asupra celor care s-au arătat vrednici de a trăi în cetatea lui Dumnezeu şi de a se face sălaş al puterii Sale îndumnezeitoare, Duhul Sfânt acţionează cu har înţelepţitor. Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în toţi, dar în chip diferit, în funcţie de starea duhovnicească în care se găseşte fiecare.

Astfel privind lucrurile, înţelegem că Duhul Sfânt lucra şi asupra profeţilor din Vechiul Testament, pentru că aceştia prooroceau despre Cuvântul întrupat, adică despre Hristos, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt. Din teologia ortodoxă cunoaştem foarte bine faptul că toate revelaţiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelaţii ale celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică ale Cuvântului neîntrupat. Însă prezenţa Cuvântului era se afla în legătură cu cea a Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt a fost Acela Care L-a arătat profeţilor pe Cuvântul neîntrupat şi prin Duhul Sfânt se descopereau cele ce aveau să fie.

Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul Sfânt venea în gândul profeţilor pentru ca aceştia să proorocească binele ce avea să fie. Un caz aparte este cel al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care s-a umplut de Duh Sfânt de pe vremea de când era făt de şase luni în pântecele mamei sale. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, el a primit prin Duhul Sfânt desăvârşirea veacului ce va să fie încă din pântecele mamei sale şi a teologhisit despre Hristos. În plus, după cum am văzut atunci când am vorbit despre praznicul Întâmpinării Domnului, Dreptul Simeon L-a recunoscut pe Hristos tot prin Duhul Sfânt.

Prin urmare, Duhul Sfânt a lucrat şi în Vechiul Testament, însă în chip diferit de cel în care lucrează în Noul Testament şi în Biserică. Aşa cum am spus şi mai înainte, în Vechiul Testament Duhul Sfânt atrăgea atenţia proorocilor despre călcarea poruncilor şi le dezvăluia venirea lui Hristos, în vreme ce în Noul Testament El îi face pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi îndreaptă spre îndumnezeire.

6. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN NOUL TESTAMENT

Întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, ca de altfel, întreaga lucrarea a sfintei iconomii, nu s-a făcut fără Duhul Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare este foarte expresiv în acest sens. El spune  că Duhul Sfânt a anunţat şi a dezvăluit sosirea lui Hristos în lume. Duhul Sfânt nu a fost despărţit de Hristos nici atunci când Acesta din urmă Se afla în lume cu trupul. De asemenea, lucrările puterii şi vindecările se fac tot prin lucrarea Duhului Sfânt, demonii sunt alungaţi de oameni prin Duhul lui Dunezeu, diavolul este stârpit de acolo unde Se află Duhul Sfânt, iar iertarea păcatelor şi învierea morţilor se fac tot prin lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi.

Dacă Duhul Sfânt lucra în profeţii şi în drepţii Vechiului Testament, vorbindu-le şi dezvăluindu-le pe Hristos, cu atât mai mult a lucrat asupra Apostolilor şi a ucenicilor Mântuitorului. Pentru că Duhul Sfânt acţionează după starea duhovnicească a omului şi la timpul potrivit, asupra ucenicilor a lucrat în trei chipuri, corespunzător cu trei intervale de timp diferite. Astfel, înainte ca Hristos să Se slăvească prin Patimă, adică îninte de Patimi şi de Răstignirea pe Cruce, Duhul Sfânt lucra „slab”, după Învierea lui Hristos lucra „cu mai multă putere”, iar după Înălţarea lui Hristos la ceruri lucra „desăvârşit” (Sfântul Grigorie Teologul). Trebuie să mai adăugăm faptul că Sfântul Duh nu Se desăvârşeşte pe Sine, pentru că este desăvârşit, ci îi desăvârşeşte şi îi sfinţeşte pe oameni. Duhul Sfânt este „Cel care desăvârşeşte nu Cel care Se desăvârşeşte” (Sfântul Grigorie Teologul). Aşadar, El i-a desăvârşit şi i-a împlinit pe Apostoli care erau nedesăvârşiţi.

Fiul lui Dumnezeu neîntrupat a spus prin Profetul Ioil: Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa (Ioil 3, 1). Fără îndoială, aici se vorbeşte despre venirea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii şi despre dăruirea harului proorocirii. După spusele Sfântului Chiril al Alexandriei, profeţia aceasta se referă la cele ce s-au petrecut în ziua Cincizecimii, pentru că atunci, ucenicii vorbeau  proorocind, adică propovăduiau tainele lui Hristos care au fost profeţite în Vechiul Testament. Prin puterea Sfântului Duh, ucenicii au înţeles în acel ceas toate proorocirile din Vechiul Testament despre Persoana lui Hristos. Aşadar, ei s-au desăvârşit în cunoştinţă prin revelaţie. 

Astfel, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt, firea omenească a revenit la starea de la începuturile ei, pentru că a dobândit harul proorocirii, aşa cum avea Adam în Rai (Sfântul Nicodim Aghioritul). Cu adevărat, văzând viaţa lui Adam din Rai de dinainte de cădere, ne dăm seamam că el avea gând curat şi că profeţea. Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam pe când el dormea, însă atunci când s-a trezit din somn şi a văzut-o pe Eva, Adam s-a luminat prin puterea Duhului Sfânt şi a cunoscut că ea s-a născut din trupul său: Iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea (Facerea 2, 23).

Aceasta înseamnă că toţi cei care primesc Duh Sfânt şi sunt membri ai Bisericii nu numai că sunt readuşi la starea anterioară, în care se găsea Adam, dar urcă şi mai sus, pentru că se unesc cu Hristos. Aşa cum vedem din Vieţile Sfinţilor, cel care are Duh Sfânt se face prooroc, adică dobândeşte har de profet, văzând şi trăind împărăţia lui Dumnezeu şi cunoscând tainele lui Hristos. Prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, darul de a prooroci devine starea firească a omului. Rugăciunea minţii este o dovadă a acestui har şi a lucrării Sfântului Duh.

7. DUHUL SFÂNT ŞI BISERICA

Din eclesiologie se vădeşte modul în care Duhul Sfânt lucra atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Studiind această temă, putem observa anumite aspecte importante care arată legătura strânsă dintre hristologie şi pnevmatologie.

După spusele Sfinţilor Părinţi, Biserica a existat şi înainte de întruparea lui Hristos, fiindcă începuturile sale au fost legate de crearea îngerilor şi a omului. Căderea lui Adam a însemnat şi căderea Bisericii; totuşi ea a dăinuit în persoana profeţilor şi, în general, a bărbaţilor drepţi din Vechiul Testament. În ciuda faptului că Biserica nu încetase să existe, stăpânirea morţii era puternică şi de aceea, chiar dacă drepţii din Vechiul Testament ajungeau la îndumnezeire şi Îl cunoşteau pe Cuvântul neîntrupat (Sfântul Ioan Gură de Aur), întunericul rămânea desupra lor şi ei coborau în Iad.

Prin întruparea Sa, care a fost lucrată prin Duhul Sfânt, Hristos a luat „trupul Bisericii” (Sfântul Ioan Gură de Aur), adică a luat firea omenească curată şi neîntinată, pe care a unit-o cu Dumnezeirea în ipostasul Său. În acest fel, Biserica a dobîndit Cap şi S-a făcut ea însăşi Trup a lui Hristos. Clement Romanul spune că la început Biserica era duhovnicească, ea fiind creată cu apariţia îngerilor, iar mai târziu prin întruparea Cuvântului, „ea s-a arătat în Trupul lui Hristos”, adică a devenit Trupul lui Hristos. De asemenea, fiindcă întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a fost lucrarea Duhului Sfânt, tot ceea ce are loc în Biserică se face şi prin lucrarea Duhului Sfânt, fapt pentru care Cincizecimea este strâns legată de eclesiologie.

Hristos a spus cândva Apostolului Petru: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Această zidire a Bisericii s-a împlinit prin moartea lui Hristos pe Cruce şi prin pogorârea Sa la iad. Sufletul lui Hristos a coborât la Iad împreună cu Dumnezeirea, iar Trupul Său, împreună cu Dumnezeirea, a rămas în mormânt. În acest fel, puterea iadului şi a morţii a fost biruită şi, din acel moment, moartea a încetat să mai stăpânească asupra Bisericii, care este acum Trupul lui Hristos.

Putem spune că Biserica a fost zidită în ziua Cincizecimii în sensul că, în acea zi, Apostolii s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă până atunci Sfinţii Apostoli erau în comuniune cu Hristos, după aceea, prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, ei s-au făcut mădulare al Trupului lui Hristos. Mai înainte Biserica avea numai duh, acum însă ea are şi trup. Sfinţii, adică cei îndumnezeiţi, nu au legătură şi comuniune numai cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat, ci şi cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, adică cu Dumnezeu-Om Hristos. Învăţătura care spune că Biserica este Trupul lui Hristos, iar sfinţii sunt mădularele Trupului lui Hristos, este dezvoltată şi de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 12, 1-31). Biserica nu este doar o organizaţie religioasă, ci este Însuşi Trupul lui Hristos. În plus, diferenţa dintre darurile pe care le avem[6] vine din lucrarea Duhului Sfânt. În concluzie, Apostolul Pavel spune: voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte (I Cor. 12, 27).

Trebuie să mai adăugăm faptul că în învăţătura Sfinţilor Părinţi putem distinge două adevăruri care arată că lucrare Persoanelor Sfintei Treimi este comună, şi anume: creştinii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos (cf. I Cor. 12, 27), dar în acelaşi timp, ei sunt şi temple ale Duhului Sfânt (cf. I Cor. 6, 19). Cele două adevăruri nu se contrazic.

8. CE ÎNSEAMNĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT DIN ZIUA CINCIZECIMII

Duhul Sfânt a pogorât în ziua Cincizecimii. Acest lucru nu înseamnă că mai înainte El nu era prezent pe pământ şi la oameni, ci arată că Duhul Sfânt lucrează în chip diferit, aşa cum am văzut şi anterior. Putem înfăţişa aici două aspecte care rezultă din tâlcuirea pogorârii Duhului Sfânt şi a lucrării Sale diferite asupra oamenilor.

Primul aspect este că, în ziua Cincizecimii, Apostolii au înţeles că Duhul Sfânt nu este o energie a lui Dumnezeu, ci un ipostas aparte. Sfântul Duh, Care în Vechiul Testament Se arăta discret, în chipul unei suflări de vânt, ca un sunet, ca o boare sau ca inspiraţie pentru profeţi, în ziua Cincizecimii se arăta „ca având ipostas propriu”. Aşadar, atunci când s-a încheiat lucrarea de revelare a ipostasului lui Hristos, a început lucrarea de revelare a ipostasului Duhului Sfânt (Sfântul Grigorie Palama).

Cel de-al doilea aspect care rezultă din interpretarea pogorârii Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii este că Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos şi le-a da puterea de a lua parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii.

Pentru a tâlcui aspectele legate de pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Nicodim Aghioritul foloseşte fragmente din scrierile Cuviosului Nichita Stithatul şi ale Sfântului Vasile cel Mare, potrivit cărora Duhul Sfânt nu S-a pogorât ca un rob, ci în chip împărătesc şi de sine stătător. Hristos S-a întrupat prin voia Sa, pentru că nu a fost silit de nimeni; în acelaşi fel, Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos prin voia Sa liberă. De altfel, voia Tatălui este şi voia Fiului şi a Duhului Sfânt şi invers. Energia şi voirea Dumnezeului Treimic sunt comune.

De la sine puterea (libertatea) are însemnătate diferită, după cum se referă la Dumnezeu, la îngeri sau la oameni. Spunem că Dumnezeu este liber, „atotstăpânitor, atoatevăzător, mai presus de fiinţă, dar, mai presus de toate, este Dumnezeu de sine stătător”. Dumnezeu nu poate fi însă cuprins în înţelesuri omeneşit. Îngerii sunt liberi, fireşte, şi îşi folosesc libertatea neîmpiedicat, adică împlinesc imediat ceea ce vor, pentru că nu au obstacole în această împlinire, neoprindu-i nici trupul şi nici o altă forţă contrară. Şi oamenii sunt de sine stătători, adică liberi, dar libertatea lor este trunchiată de faptul că nu pot împlini cu uşurinţă ceea ce doresc. Acest lucru este cauzat de atacul diavolului, de îngreuierea trupului şi de patimile în faţa cărora omul s-a supus prin propria sa voire. Tocmai de aceea voirea şi libertatea trebuie să Îi fie întărite de Dumnezeu. În Vechiul Testament este scris: dobândeşte har de le Domnul[7] (Pilde 8, 35). Iar Apostolul Pavel spune: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13).

Aceasta înseamnă că pogorârea Duhului Sfânt în inimile Apostolilor – ca şi lucrarea pe care El o săvârşeşte în inimle oamenilor – îşi are izvorul în propria voire a celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. În nici un caz Duhul Sfânt nu săvârşeşte această lucrare ca un slujitor. Trebuie însă ca oamenii să răspundă la lucrarea Duhului Sfânt prin propria lor voire, pentru că Dumnezeu ne le încalcă libertatea. Dar voia şi libertatea trebuie să fie întărite de Dumnezeu, pentru că, în stare de cădere, omul este o fiinţă subjugată care are libertatea limitată.

De menţionat este faptul că, atunci când vorbim despre pogorârea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii, prin aceasta nu înţelegem că pogorârea ar fi o întrupare a Duhului Sfânt, pentru că numai Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat. Pogorârea a însemnat arătarea în lume a Duhului Sfânt în ipostas. Prin această arătare i-a transformat pe ucenici şi i-a făcut din oameni muritori mădulare vii ale Trupului lui Hristos.

9. PREZENŢA SA CA O SUFLARE DE VÂNT CE VINE REPEDE

Prin Sfântul Botez omul devine membru al Bisericii şi mădular al Trupului lui Hristos. Apostolii au primit botezul în ziua Cincizecimii, deoarece, practic, atunci a fost ziua în care ei s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Aşadar, Hristos nu a fost un simplu învăţător, ci adevăratul Cap al ucenicilor Săi.

Hristos le-a spus ucenicilor imediat după Înviere: Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5). Duhul Sfânt i-a botezat pe ucenici în ceasul în care S-a pogorât asupra lor, iar întreaga casă unde se aflau aceştia în aşteptarea făgăduinţei Tatălui s-a umplut de Duh Sfânt şi s-a făcut cristelniţă duhovnicească (Sfântul Grigorie Palama). Prezenţa Duhului Sfânt în această casă a fost însoţită de un vuiet. Sfântul Evanghelist Luca scrie: Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Fapte 2, 2). Acest vânt care a venit repede a fost preînchipuit şi propovăduit de multe ori în Vechiul Testament. Este vuietul despre care mama Profetului Samuel a spus: „Domnul din înălţimea cerului va tuna”[8]. Acest vuiet a fost închipuit şi de vedenia Profetului Ilie, căruia Dumnezeu i s-a arătat sub forma unei adieri de vânt lin[9]. O asemenea preînchipuire a fost şi glasul cu care Hristos a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea[10], pentru că vocea Sa puternică propovăduia Duhul Sfânt, pe Care urmau să Îl primească toţi cei ce aveau să creadă în El. De asemenea, acelaşi înţeles l-a avut şi faptul că, după Înviere, Hristos a suflat asupra ucenicilor Săi, dându-le Duh Sfânt pentru ca să ierte păcatele.

Apariţia Duhului Sfânt ca o suflare de vânt ce vine repede simbolizează faptul că Duhul Sfânt le biruieşte pe toate, calcă peste zidurile celui viclean şi zdrobeşte orice aşezare şi orice întăritură a vrăjmaşului. În acelaşi timp, El îi smereşte pe cei mândri, îi înalţă pe cei smeriţi cu inima, le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le slobozeşte pe cele robite (Sfântul Grigorie Palama). Prin puterea Duhului Sfânt, omul poate să se facă mădular viu al Bisericii, să biruiască toate puterile vrăjmaşului şi să se izbăvească de moarte.

10. ÎNŢELESUL TEOLOGIC AL LIMBILOR DE FOC

Felul în care Duhul Sfânt S-a descoperit pe Sine în ziua Cincizecimii arată faptul că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt şi invers. Sfântul Evanghelist Luca, cel care a scris Faptele Apostolilor, spune: Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt (Fapte 2, 3-4).

Tâlcuind acest fragment, Sfântul Grigorie Palama face observaţii de o înaltă valoare teologică, pe care trebuie să le expunem aici, deoarece demonstrează faptul că Fiul şi Sfântul Duh sunt de o cinste şi o slavă.

În primul rând, Duhul Sfânt Şi-a făcut apariţia sub forma limbilor pentru a arăta că are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Cuvântul, fiindcă nimic nu este mai legat de cuvânt decât limba. Astfel, s-a vădit că Duhul Sfânt nu are o lucrare diferită de cea a lui Dumnezeu Cuvântul. În acelaşi timp, Duhul Sfânt a apărut în chip simţit, sub forma limbilor, pentru ca să arate că învăţătorul adevărului are nevoie de limbă cu har.

Limbile sub forma cărora S-a arătat Duhul Sfânt erau de foc, lucru care are o mare însemnătate. Focul vădeşte faptul că Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, deoarece Dumnezeu este foc mistuitor. Aşadar, Duhul Sfânt are aceeaşi fire şi aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul. În plus, limbile de foc arată chipul îndoit al felului în care lucrează propovăduirea Apostolilor, pentru că focul luminează, dar şi arde, în acelaşi fel în care învăţătura transmisă prin Hristos îi luminează pe cei care se supun şi îi blesteamă pe cei care nu cred. Desigur, focul în chipul căruia Şi-a făcut apariţia Duhul Sfânt nu era un foc zidit, ci unul nezidit. De aceea, Sfântul Evanghelist nu a spus limbi de foc, ci limbi ca de foc.

Limbile de foc s-au împărţit şi au şezut pe capetele Apostolilor. Acest lucru este important, pentru că vrea să arate că numai Hristos are întreaga putere şi întreaga energie sfântă, pentru că El este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Harul pe care îl primesc sfinţii nu este fiinţa, ci energia lui Dumnezeu, Care oferă fiecărui om diferite daruri. Nimeni altcineva nu are întregul har sfânt, decât numai Hristos, Care, după trup, are plinătatea harului sfânt.

Faptul că aceste limbi de foc au şezut pe capetele Apostolilor arată vrednicia lor împărătească, dar şi unimea harului. Limbile de foc nu erau o energie zidită, ci energia necreată a lui Dumnezeu, şi tocmai de aceea ele au şezut pe capetele Apostolilor ca semn al slavei împărăteşti. În acelaşi timp, chiar dacă harul – adică energia Duhului Sfânt – se desparte, el rămâne unit. Cu adevărat, harul Sfântului Duh este prezent şi lucrează „împărţindu-se nedespărţit şi rămânând întreg în împărţire, după chipul razelor soarelui”. Cu alte cuvinte, cu toţii primim raza soarelui, adică energia soarelui, dar ea nu este despărţită[11]. Atunci când omul se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine, cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, nu se împărtăşeşte numai cu o bucată din Trupul împărătesc, ci cu întreg Trupul lui Hristos. În timpul Sfintei Liturghii, preotul spune: „… se împarte Mielul lui Dumnezeu , Cel ce nu se desparte…”.

Prin urmare, energia Duhului Sfânt este aceeaşi cu energia Cuvântului şi cu energia Tatălui, adică cu energia Dumnezeului Treimic. Mântuirea omului înseamnă împărtăşirea din energiile necreate ale Sfintei Treimi.

11. ÎMBRĂCAREA UCENICILOR DE CĂTRE DUHUL SFÂNT

Atunci când a făgăduit ucenicilor că va trimite Duhul Sfânt, Hristos le-a dat acestora o poruncă limpede: voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Ucenicii au păzit această poruncă şi au stat cu toţii într-o casă din Ierusalim, în liniştea cugetului şi în rugăciune, aşteptând revărsarea darului Duhului Sfânt. De aceea, Sfântul Evanghelist Luca ne încredinţează: Şi erau în toată ziua în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 53).

În continuare, ar trebui să comentăm puţin propoziţia „până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”, deoarece are o însemnătate destul de mare. Hristos nu a spus pur şi simplu că ucenicii vor primi Duh Sfânt, ci că vor fi îmbrăcaţi ca într-o armură duhovnicească, pentru a putea lupta împotriva vrăjmaşului. Aşadar, nu este vorba numai despre o iluminare a minţii, ci despre transformarea întregii fiinţe. Nu va mai exista nici o părticică din trup şi nici o energie a sufletului care să nu fie acoperită de energia Duhului Sfânt.

Se ştie faptul că, prin Sfântul Botez – care este considerat o taină începătoare, deoarece prin el, ne facem mădulare ale Trupului lui Hristos şi intrăm în Biserică – ne îmbrăcăm în Hristos: câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27). În acelaşi timp, însă, după făgăduinţa lui Hristos, ne îmbrăcăm şi în Duh Sfânt. De altfel, acesta este şi scopul tainelor Botezului şi a Mirungerii, care sunt legate între ele.

Îmbrăcarea creştinului în Sfântul Duh nu este exterioară sau de suprafaţă, ci este una interioară, după exemplul unirii fierului cu focul. Atunci când este pus în foc, fierul se încinge în întregime, nu numai într-o mică parte din el. Astfel, cei care primesc Duhul Sfânt simt cum Acesta le umple inima, le luminează ochiul, le sfinţeşte auzul, le linişteşte gândurile şi izvorăşte cunoştinţă, umplând de înţelepciune şi de har întreaga lor fiinţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care aflându-se în faţa Sinedriului, a arătat mai întâi binecuvântarea pe care sufletul său a primit-o de la Duhul Sfânt, şi abia mai apoi a dezvăluit slava chipului său[12] (Macarie Hrisochefalul). Aşadar, energia Sfântului Duh sfinţeşte, iluminează şi dă strălucire întregii fiinţe a omului.

Biserica intonează un tropar uimitor: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune”. Toate harismele oferite membrilor Bisericii, ca de exemplu, vederea profetică, viaţa apostolică şi sfârşitul mucenicesc, sunt dăruite de Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că vederea proorocirilor nu este o scornire a gândirii sau a imaginaţiei acestora, viaţa  Apostolilor nu este o misiune creştină antropocentrică, iar mucenicia sfinţilor nu este o lucrare a unei voinţe puternice. Toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt.

Printre aceste harisme, în care se îmbracă cei care primesc darul Duhului Sfânt, se află şi viaţa sfinţitoare a acelor oameni care se luptă pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu, atât cât le este cu putinţă, şi pentru a trăi în curăţia sufletului şi a trupului, prin  căsătoria după legile creştineşti şi prin traiul în societate sau prin slujirea păstorească a lui Hristos, cu greutăţile ei, etc., toate aceasta fiind aşadar daruri ale Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt „lucrează întreaga alcătuire a Bisericii”, care este Trupul lui Hristos.

12. BEŢIA TREAZĂ

Imediat după revărsarea Duhului Sfânt asupra lor, Apostolii s-au umplut de bucurie multă. Pentru ei, aceasta era o experienţă nouă. Dacă până atunci ucenicii erau doar nişte oameni buni, din acel moment ei s-au făcut mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos.

Aşadar, după Pogorârea Duhului Sfânt, ei nu au mai fost simpli închinători la Hristos, ci au ajuns să fie în strânsă unire cu El. Cei care îi vedeau pe Apostoli, se mirau, iar unii spuneau cu ironie că sunt plini de must, adică s-au îmbătat cu vin nou. (Fapte 2, 13).

Venirea Duhului Sfânt în inima omului este numită de Sfinţii Părinţi „beţie trează” (Sfântul Dionisie Areopagitul). Sfântul Isaac Sirul spune că, în asemenea cazuri, toate simţurile omului se afundă într-o „beţie adâncă”. Această stare este numită beţie, pentru că însemnă o mare desfătare şi o bucurie fără margini, iar beţia aceasta este trează, pentru că, aflându-se în ea, omul nu îşi pierde nici simţurile, şi nici raţiunea. Atunci când omul este cuprins de Duh Sfânt, el rămâne liber sau, pentru a ne exprima mai bine, abia atunci dobândeşte adevărata libertate, care nu înseamnă posibilitatea de alegere, aşa cum spune filosofia etică, ci este reprezentată de voirea naturală şi de biruirea morţii. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: şi duhurile proorocilor se supun proorocilor (I Cor. 14, 32). Aceasta înseamnă că nu profetul se supune harismei, ci harisma se supune profetului, adică libertatea omului nu este desfiinţată, iar energiile intelectuale sau sufleteşti ale acestuia nu se suspendă.

Sfântul Nicodim Agioritul spune că există trei feluri de beţie. Prima este beţia produsă de vinul material, care este o stare ce duce la multe rele. A doua este beţia produsă de patimi. Despre aceasta din urmă vorbea Profetul Isaia atunci când spunea: Vai de mândria cununii beţivilor”[13] (Isaia 28, 1). În altă parte, referindu-se la Ierusalim, Isaia zicea: ia aminte, sărmană cetate, ameţită, dar nu de vin (Isaia 51, 21). A treia este beţia care vine de la Duhul Sfânt. De o asemenea beţie era cuprinsă mama lui Samuel atunci când se ruga cu multă râvnă în templu, iar mintea ei era atât de lipită de rugăciune, încât preotul Eli o credea beată şi a voit să o alunge. Dar ea a răspuns că nu este beată, ci îşi dezvăluie inima în faţa Domnului (cf. I Regi 1, 14-15).

Această din urmă beţie a fost trăită de Apostoli în timpul Cincizecimii. În acea zi, ei au luat Duh Sfânt, şi-au deschis inimile, L-au cunoscut mai bine pe Hristos şi s-au făcut mădulare ale Trupului Său. În ei au prins rădăcini un mare dor şi o dragoste nesfârşită pentru Hristos, iar aşa cum spun Sfinţii Părinţi, acestea au fost exprimate prin rugăciune.

13. PRIN DUHUL SFÂNT, ÎL CUNOAŞTEM PE HRISTOS ŞI AJUNGEM LA TATĂL

Aşa cum am mai spus, Cincizecimea este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Pentru ca neamul omenesc să se mântuiască, să reajungă în starea anterioară şi să urce chiar mai sus, acolo unde nu a reuşit să ajungă Adam, Dumnezeu L-a trimis în lume pe iubitul Său Fiu, Cel Unul-Născut. Hristos L-a slăvit pe Tatăl şi I-a dezvăluit existenţa, iar mai apoi, L-a trimis pe Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este transmis prin Fiul. Duhul Sfânt îi face pe oameni mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi iluminează pentru ca astfel să Îi poată cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul.

Prin urmare, deoarece Tatăl este Cel care Îi trimite pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, ordinea sfintei iconomii şi a mântuirii neamului omenesc este: Fiul şi Duhul Sfânt. În ceea ce priveşte îndumnezeirea omului, ordinea urmată este exact inversă, adică de la Duhul Sfânt, omul urcă la Fiul şi, prin Fiul, Îl cunoaşte pe Tatăl.

Descriind drumul omului către teognosie (cunoaşterea de Dumnezeu), Sfântul Vasile cel Mare spune că, atunci când primim darurile Duhului Sfânt, Îl întâlnim mai întâi pe Cel care este trimis, adică pe Duhul Sfânt, mai apoi Îl cunoaştem pe Cel care trimite, adică pe Fiul şi, în continuare, ne înălţăm dorirea la Cel care este izvorul şi cauza tuturor bunătăţilor, adică la Tatăl.

Această învăţătură este întâlnită la mulţi Părinţi ai Bisericii. Amintim în acest sens teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, care spune că, dacă Hristos este poarta, Duhul Sfânt este cheia porţii prin care intrăm în casa Tatălui.

Din această perspectivă, deosebit de grăitoare este următoarea rugăciune adresată Duhului Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Această rugăciune exprimă ordinea cunoaşterii lui Dumnezeu pe care am amintit-o mai sus. Prin Duhul Sfânt, inima omului se curăţă pentru ca, astfel, să-L cunoască pe Hristos şi să urce la Tatăl.

Fără îndoială, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, lucrarea Dumnezeului Treimic este unică, dar aceasta nu înseamnă că Persoanele sunt desfiinţate, deoarece harul sfânt lucrează prin Persoane, iar în teologia ortodoxă vorbim despre Har enipostaziat şi Lucrare enipostaziată. Acest lucru se observă şi în timpul Sfintei Liturghii. Întreaga rugăciune a jertfei este adresată Tatălui pentru ca Acesta să Îl trimită pe Duhul Sfânt, Care va transforma pâinea şi vinul în Trupul şi în Sângele lui Hristos. Cu adevărat, Duhul Sfânt transformă darurile în Trupul şi Sângele lui Hristos, iar noi ne împărtăşim cu cinstitele Taine şi devenim sălaş al Dumnezeului Treimic.

14. ENERGIILE DUHULUI SFÂNT ŞI HARISMELE PE CARE LE DĂ MEMBRILOR BISERICII

Sfinţii Părinţi învaţă că, deşi Duhul Sfânt lucrează asupra tuturor oamenilor şi în întreaga zidire, oamenii sunt părtaşi ai energiilor dumnezeieşti în funcţie de receptibilitatea fiecăruia în parte. Pentru ca omul să primească multe daruri ale Sfântului Duh, trebuie ca el să aibă unorgan receptor corespunzător.

Referindu-se la această temă, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sfinţii nu au dobândit diferitele harisme pe care le au prin puterea lor firească, ci prin puterea sfântă. Cu alte cuvinte, toate harismele sunt date de la Duhul Sfânt şi sunt dăruite în funcţie de capacitatea omului de a le primi. Sfinţii nu primesc darul înţelepciunii fără să existe în ei gândul care să poată primi această înţelepciune, nici cunoştinţă fără ca, în mintea lor, să se afle puterea raţiunii, nici credinţă fără aplecarea minţii şi a raţiunii către ceea ce va fi, şi nici harul vindecării fără iubirea firească de oameni. Aceasta înseamnă că sfinţii primesc darul teologiei, al cunoştinţei şi al vindecării numai dacă, în interiorul lor, există un organ care să fie capabil să le recepteze.

Lucrul acesta nu este valabil numai în cazul harismelor teologiei, ci şi în cazul tuturor celorlalte daruri. Darurile se numesc harismata[14] (harisme) pentru că sunt dăruite[15] de Dumnezeu, însă numai în funcţie de starea duhovnicească a omului. Sfântul Maxim mai notează încă o dată că energia Duhului Sfânt este primită de credincioşi după credinţa şi după starea sufletului fiecăruia dintre ei.

După ce tâlcuieşte canoanele tuturor praznicelor împărăteşti, Sfântul Nicodim Aghioritul face unele extensii existenţialiste, punând accentul asupra felului în care creştinul se poate învrednici să trăiască în viaţa sa personală fiecare dintre aceste sărbători. În mod obişnuit, el foloseşte exprimarea: „cum şi în ce fel”. Consider că aceste cuvinte sunt foarte importante, deoarece, prin ele, propovăduirea Bisericii coboară de la nivel abstract la nivel concret. Era nevoie de o asemenea abordare, pentru că, de multe ori, chestiunile teologice sunt desprinse de realitate şi nu ne mai ating sufletele. Abordarea abstractă a teologiei nu este ortodoxă. Atunci când citim predicile Sfinţilor Părinţi, constatăm că şi aceştia analizează faptele tot din perspectiva lui „cum şi în ce fel”.

La sfârşitul tâlcuirii canoanelor Cincizecimii, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că şi noi trebuie să dobândim Duh Sfânt în inima noastră, în chip simţit. Folosind exemplul Apostolilor care, supunându-se poruncii lui Hristos, s-au întors la Ierusalim şi au stat acolo fără încetare, până când au primit Duh Sfânt, el spune că aceasta este modalitatea prin care putem să ne facem părtaşi ai lucrării Duhului Sfânt. Va trebui, aşadar, să ne îndepărtăm de toate lucrurile lumeşti, iar atunci când gândul nostru se va întoarce în inimă, ca într-un templu, să ne rugăm încontinuu, după cuvântul rugaţi-vă neîncetat al Sfântului Apostol Pavel (I Tesal. 5, 17). Va trebui ca, prin şederea permanentă în templu, adică prin păstrarea gândului curat, să ne ridicăm deasupra celor pământeşti, adică a plăcerilor, a iubirii de arginţi, a ambiţiei şi a oricărei alte patimi. Numai astfel inima va fi izbăvită de patimi, iar sufletul va dobândi pacea, pentru că se va lepăda de gândurile viclene, de hulă şi de desfrânare. Sfântul Vasile cel Mare spune că nu este cu putinţă să ne facem vase ale harului sfânt dacă nu scoatem din sufletul nostru toate patimile răutăţii. „Să nu mai curgă aşadar cele vechi pentru ca să încapă cele noi”.

Sfântul Diadoh al Foticeei învaţă că, prin Sfântul Botez, am luat în inima noastră Duh Sfânt şi ne-am făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Însă din pricina patimilor, chiar dacă nu s-a pierdut în întregime, acest har a fost înăbuşit. De aceea, este nevoie să scoatem afară cenuşa patimilor şi să punem înăuntru, ca lemne de foc, lucrarea poruncilor. Dar, pentru ca lemnele să se aprindă de la scânteia harului sfânt, trebuie să suflăm cu putere prin întoarcerea minţii în inimă şi prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Această rugăciune se numeşte „sfânta rugăciune a minţii”.

Sfântul Diadoh al Foticeei mai spune că, atunci când, o dată cu trecerea timpului, această rugăciune prinde rădăcini în inima omului, o curăţă pe aceasta de patimi şi, aflând scânteia harului sfânt, face să crească în ea foc străin şi minunat, care arde atacurile gândurilor viclene, îndulceşte inima şi tot interiorul omului şi luminează gândul. Sfântul Grigorie Palama spune la rândul său că cel care îşi coboară gândul în inimă şi, prin aceasta, îl înalţă la Dumnezeu, este supus schimbării celei bune.

Cu adevărat, atunci când omul se face vas primitor, în inima sa se aprinde focul harului, prin lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „în inima reînviată” are loc o adevărată „aprindere a Duhului”. El mai spune că focul care luminează inimile şi distruge spinii şi buruienile este acelaşi foc care a lucrat şi asupra Apostolilor şi i-a făcut să vorbească cu limbi de foc, sau care l-a umplut de strălucire pe Apostolul Pavel şi a încălzit inimile lui Cleopa şi a celor asemenea cu el. Acest foc este izgonitor al demonilor, dar şi putere de înviere, energie a nemuririi, iluminarea sufletelor sfinte şi unirea puterilor raţionale.

Prin urmare, Cincizecimea a avut loc în istorie o singură dată, dar în viaţa sfinţilor, ea are loc în mod repetat. Atunci când oamenii îndumnezeiţi ajung la un anumit stadiu al vieţii duhovniceşti, ei participă la Cincizecime şi se fac apostoli ai lui Iisus Hristos. Cincizecimea este punctul culminant al slăvirii lui Dumnezeu şi al îndumnezeirii. Fiecare om poate merge pe drumul urmat de Apostoli, pentru că fiecare dintre noi se poete învrednici de aceeaşi vedere de Dumnezeu şi de împărtăşirea din harul Cincizecimii.

***

Nu ne-am propous să analizăm toate aspectele referitoare la Persoana Duhului Sfânt şi la energiile Sale. Desigur, multe dintre aceste aspecte sunt foarte interesante, dar ceea ce s-a încercat aici a fost arătarea faptului că hristologia nu poate fi separată de pnevmatologie, după cum nici pnevmatologia nu poate fi separată de hristologie. În paginile anterioare am subliniat mai ales faptele hristologice ale praznicului Cincizecimii care sunt în strânsă legătură cu Duhul Sfânt.

Sfântul Apostol Pavel spune limpede: câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 14). Nu toţi oamenii care au fost creaţi de Dumnezeu sunt copiii Lui, ci numai aceia care sunt îndrumaţi de Duhul Sfânt. Înfierea este legată de rugăciunea interioară a minţii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rom. 8, 15). Duhul lui Dumnezeu care se află în inima omului mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 16). Cu alte cuvinte, este fiu al lui Dumnezeu numai cel ce Îl are în el pe Duhul Sfânt, Care mărturiseşte şi adevereşte că acela este copil al lui Dumnezeu. Existenţa Duhului Sfânt în suflet  este confirmată de rugăciunea interioară a inimii, care se rosteşte cu umilinţă.

Omul care nu Îl are pe Duhul Sfânt nu aparţine lui Hristos, ceea ce înseamnă că nu este mădular viu al Trupului lui Hristos. Chiar dacă omul s-a botezat cândva, harul de la Botez este nelucrător, iar el este un membru mort al Bisericii. Acest lucru este spus de Sfântul Apostol Pavel în cuvinte revelatoare: dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9). Nimeni nu aparţine lui Hristos dacă nu Îl are pe Duhul Sfânt, aşa cum am arătat mai înainte. Din contră, dacă omul are înlăuntrul său Duh Sfânt, el este mădular adevărat al Trupului lui Hristos, pentru că nu sunteţi în carne, ci în Duh (Rom. 8, 8-9). De aici, putem să ne dăm seama cât de strânsă este legătura dintre hristologie şi pnevmatologie.

 Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul a fost ca oamenii să ia Duh Sfânt şi să se facă mădulare ale Trupului lui Hristos şi sălaş al Dumnezeului Treimic. Tocmai de aceea finalitatea vieţii duhovniceşti este împărtăşirea din Duh Sfânt, prin Care ne facem mădulare vii ale Bisericii, adică ale Trupului lui Hristos, şi suntem în comuniune cu Dumnezeul Treimic.

Hristologia care nu are ca rezultat împărtăşirea din Sfântul Duh, prin Trup adevărat a lui Hristos, este pur teoretică şi fără vreun folos. Analiza hristologiei este necesară pentru a nu fi denaturat modul de tămăduire a sufletului omului şi pentru ca noi să înţelegem clar care este drumul curăţirii, al iluminării şi al îndumnezeirii. Atunci când hristologia nu duce la împărtăşirea personală din sfinţenie, ea este inutilă.

Între aceste cordonate s-au încadrat şi analizele anterioare. Trebuie să înţelegem că este o binecuvântare şi o mare cinste faptul că aparţinem Bisericii Ortodoxe, pentru că astfel, avem posibilitatea de a ne împărtăşi din Duhul Sfânt şi de a ne face închinători pământeni ai Sfintei Treimi. Este însă nevoie să ne ridicăm la înălţimea acestei mari binecuvântări.

Octombrie 1994

Sursa: „PREDICI LA MARILE SĂRBĂTORI” – Arhim. Hierotheos Vlachos; Editura Egumeniţa, Galaţi 2004

 


[1] În limba greacă: theologia (θεολογια). Cuvântul teologie provine din Theos (Dumnezeu) şi logos (cuvânt, învăţătură).

[2] În limba greacă: παρακλητος

[3] În limba greacă: παρακαλειν

[4] În Biblia grecească, în acest loc se foloseşte cuvântul paraklitos, care în mod obişnuit este tradus în limba română prin Mângâietor. Aşadar, traducerea literală a textului grecesc ar fi „avem Mângâietor către Tatăl”. Varianta „avem mijlocitor către Tatăl”, aşa cum apare ea în Biblia românească, este cea corectă din punct de vedere semantic, dar acolo unde se foloseşte cuvântul mijlocitor trebuie să înţelegem că este vorba de fapt despre Mângâietor.

[5] I Ioan 2, 1.

[6] Aici se face o paralelă între diferenţa dintre darurile pe care le au oamenii şi diferenţa firească dintre mădularele aceluiaşi trup, având în vedere faptul că oamenii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Vezi I Cor. 12.

[7] În Septuaginta: “dobândeşte voie de la Domnul”.

[8] I Regi 2, 10

[9] III Regi 19, 11-12.

[10] Ioan 7, 37

[11] Unimea harului rezultă din faptul că, prin despărţirea lui sub forma limbilor de foc şi prin şederea deasupra capetelor Apostolilor, Dumnezeu le-a dat fiecăruia dintre ei harisme diferite, prin care aceştia au ajuns să se completeze reciproc, precum piesele într-un mecanism, formând împreună o unitate, adică Trupul lui Hristos, care este Biserica.

[12] În sensul că, primind iluminarea de la Duhul Sfânt, Arhidiaconul Ştefan L-a slăvit mai întâi pe Dumnezeu, ca expresie a recunoştinţei, a smereniei şi a recunoaşterii, iar acest lucru a fost semn de necontestat al faptului că şi el primise cu adevărat darul Duhului Sfânt.

[13] În Septuaginta: „Vai de beţivii fără vin”.

[14] În limba greacă: χαρισματα

[15] Corespondentul grecesc al verbului a dărui este harizo (χαριζω), de aici provenind şi cuvântul harismă, care, prin urmare, înseamnă dar.

Advertisements

14 IUNIE: POMENIREA CUVIOSULUI IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE – BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/biserica-ortodoxa-ca-cincizecime-continua/

CUVÂNT AL PREACUVIOSULUI ŞI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI PĂRINTELUI NOSTRU

IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE:

BISERICA ORTODOXĂ CA CINCIZECIME CONTINUĂ[1]

“Cine este Dumnezeul-Om Iisus Hristos? Cine este în El Dumnezeul şi cine omul? Cum se cunoaşte Dumnezeul în Dumnezeul-Om şi cum omul? Ce ne-a dăruit nouă oamenilor Dumnezeul în Dumnezeul-Om? Toate acestea ni le învederează Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”. Ne descoperă adică tot adevărul despre El, despre Dumnezeu în El şi despre om şi despre ceea ce ne-a dăruit nouă prin toate acestea. De asemenea, aceasta depăşeşte infinit orice au văzut vreodată ochii oamenilor şi urechile lor au auzit şi inima lor a simţit vreodată[2].

Prin viaţa Sa trupească pe pământ Dumnezeul-Om a întemeiat Trupul Său dumnezeiesc-omenesc, Biserica, şi prin aceasta pregăteşte lumea pământească pentru venirea, viaţa şi activitatea Sfântului Duh în Trupul Bisericii, ca suflet al Acestui Trup. În ziua Cincizecimii Sfântul Duh a coborât din cer în trupul dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi a rămas pentru totdeauna în acesta ca suflet făcător de viaţă al lui. Acest trup dumnezeiesc-omenesc văzut al Bisericii îl constituie Sfinţii Apostoli cu credinţa lor în Dumnezeul-Om Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu desăvârşit şi ca Om desăvârşit. Şi pogorârea şi întreaga lucrare a Sfântului Duh în trupul dumnezeiesc al Bisericii vine de la Dumnezeul-Om şi din pricina Dumnezeului-Om[3]. Orice în iconomia dumnezeiesc-omenească a mântuirii a venit de la Persoana dumnezeiesc-omenească a Domnului nostru Iisus Hristos. În sfârşit, toate se rezumă şi există în categoria dumnezeiesc-omenescului, chiar şi lucrarea Sfântului Duh. Orice energie a Sa în lume este nedespărţită de eroismul dumnezeiesc-omenesc al Domnului Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Cincizecimea cu toate veşnicele daruri ale Dumnezeirii Treimice şi ale acestui Sfânt Duh întemeiază Biserica Sfinţilor Apostoli, adică a Sfintei Credinţe Apostolice, a Sfintei Predanii Apostolice, a Sfintei Ierarhii Apostolice şi chiar orice lucrare apostolică care este dumnezeiesc-omenească.

Sfânta zi duhovnicească care a început cu Sfânta Cincizecime continuă neîntrerupt în Biserica Ortodoxă cu o nespusă desăvârşire a tuturor darurilor celor dumnezeieşti şi a puterilor celor de viaţă făcătoare[4]. Orice lucru în Biserică există în Duhul Sfânt şi de la El şi ceea ce este foarte mic şi ceea ce este covârşitor de mare. Când preotul tămâind în Biserică Îl roagă pe Domnul Iisus Hristos să trimită harul Sfântului Duh, dar şi când negrăita minune a lui Dumnezeu – Sfânta Cincizecime – se repetă înaintea hirotoniei episcopului şi dă întreaga plinătate a harului, prin aceasta se mărturiseşte învederat că întreaga viaţă a Bisericii fiinţează prin Sfântul Duh.

Nu există îndoială că Domnul Iisus Hristos este în Biserică prin Sfântul Duh şi că Biserica există în Domnul Iisus Hristos prin Sfântul Duh. Domnul este Capul şi trupul ei, iar Sfântul Duh este sufletul Bisericii[5]. Încă de la începutul iconomiei dumnezeieşti-omeneşti a mântuirii Sfântul Duh s-a legat cu temelia trupului lui Hristos, „a Cuvântului care a zidit trupul”[6].

În realitate, fiecare Sfântă Taină şi toate dumnezeieştile virtuţi sunt o sfântă-înduhovnicire (pnevmatizare). Prin ele, Duhul Sfânt vine la noi şi înlăuntrul nostru. El coboară esenţial[7] ceea ce înseamnă cu adevărat şi fiinţial cu toate însemnatele Lui energii dumnezeieşti. Aceasta este bogăţia Dumnezeirii. Aceasta este plinătatea harului[8]. Aceasta este harul şi viaţa fiecărei fiinţe[9]. Este Evanghelie testamentară şi veşnică. Prin Sfântul Duh, Domnul nostru Iisus Hristos locuieşte întru noi şi noi întru El. Doar El mărturiseşte prezenţa Sfântului Duh în noi. Prin Sfântul Duh noi trăim în Hristos şi El în noi. Desigur, aceasta o cunoaştem „din Duhul pe care ni L-a dat”[10].

Într-un cuvânt, întreaga viaţă a Bisericii cu toate nenumăratele ei realităţi dumnezeiesc-omeneşti este călăuzită şi însoţită de către Duhul Sfânt, care întotdeauna este Duhul Dumnezeului-Om Hristos[11]. De aceea s-a scris în Sfânta Evanghelie „iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acesta nu este al Lui”[12].

Marele Vasilie, cel iniţiat heruvimic în taina dumnezeiesc-omenească a Bisericii, ca în cea mai iubită a-tot-taină a lui Dumnezeu, propovăduieşte mesajul cel atotadevărat şi îmbucurător că „Duhul Sfânt zideşte (ca un arhitect) Biserica lui Dumnezeu”[13]“.

(Traducere Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea Episcopului Atanasie Jevtici, „Viaţa Cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părinte Iustin Popovici”, Ed. Nekt. Panagopoulos, Atena, 2001, pp. 155-158)

[1] Fragment din volumul al III-lea al Dogmaticii Părintelui Iustin.[2] Vezi In. 15:26; 16:13; I Cor. 2: 4 -16; Efes. 3:5.[3] Vezi In. 16: 7-13; 15:26; 14: 26.[4] Vezi Fapt. 10: 44-48; 11: 15-16; 15: 8-9; 19,6.

[5] Vezi I Cor. 12: 1-28.

[6] Octoih, gl. I, cântarea a III-a a Canonului Preasfintei Treimi de la Miezonoptică.

[7] Penticostar

[8] Efes. 5: 25-27.

[9] Penticostar.

[10] I In. 3:24.

[11] Gal. 4:6.

[12] Rom. 8:9.

[13] Isaia cap. 3 gr + 30 coloana 289 D.

 

 

CITIŢI ŞI: 

http://acvila30.ro/2011/04/24/ultimul-cuvant-al-parintelui-iustin-popovici-la-ultimul-pasti-pe-acest-pamant/
http://acvila30.ro/2011/04/10/omilie-la-duminica-a-v-a-din-post-„doamne-mai-inainte-de-sfarsit-pana-ce-nu-pier-mantuieste-ma”/  

http://acvila30.ro/2011/04/02/scara-raiului-omilie-la-duminica-sf-ioan-scararul/
http://acvila30.ro/2011/04/02/sfanta-maria-egipteanca-pocainta-care-preschimba-iadul-in-rai/
http://acvila30.ro/2010/11/21/protopresbiter-theodor-zisis-sustinere-a-clericilor-prigoniti-din-biserica-serbiei-episcopul-artemie-si-arhimandritul-simeon/
http://acvila30.ro/2010/09/25/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-ii/
http://acvila30.ro/2010/09/24/panaghiotis-simatis-sfantul-iustin-popovici-„dialogurile-minciunii”-i/
http://acvila30.ro/2010/06/07/4077/
http://acvila30.ro/2010/05/09/secvente-video-de-la-canonizarea-cuviosilor-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/03/imagini-video-cu-sfantul-iustin-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/04/popor-credincios-lupta-te-pentru-credinta-ta/
http://acvila30.ro/2010/05/03/video-de-la-proclamarea-canonizarii-cuviosilor-parinti-iustin-si-simeon-popovici/
http://acvila30.ro/2010/05/01/asezarea-in-randul-sfintilor-a-cuviosului-iustin-popovici-si-a-egumenului-simeon/

Vai vouă, ecumeniști fățarnici! de Hristu K. Livanos (Orthodoxos Typos)

— preluare de pe site-ul “Mărturie athonită” —

Vai vouă, ecumeniști fățarnici!

Ceea ce a mustrat mai mult și a înfierat cu tărie Hristos în vremea lucrării Sale pământești a fost fățărnicia. Și pe bună dreptate, pentru că fățărnicia, după Sfântul Grigorie Teologul, este atât de vicleană și primejdioasă în societate, precum stânca din mare în care se izbește corabia și se scufundă. Fățărnicia, după Sfântul Grigorie, este rodul invidiei. Astfel, fățarnicii, „atunci când au mânia în adânc și își arată dragostea răspândită la suprafață, așa cum stâncile sunt acoperite de apă, o vătămare neașteptată pricinuiesc celor care nu se păzesc”.[1]

Fățărnicia este un mare rău pentru om, dar acest rău devine și mai mare atunci când omul este religios, este om al Bisericii, și mai ales cleric. Așa erau cărturarii și fariseii din vremea lui Hristos, oameni invidioși și răutăcioși, care se străduiau să pară buni și sfinți în ochii oamenilor, dar în realitate erau morminte văruite, așa cum i-a numit Hristos, plini „de oasele morților și de toată necurăția”[2].

Fiecare epocă are fariseii ei, dintre care mulți, așa cum am spus, se află în sânul Bisericii și sunt teologi, propovăduitori ai Evangheliei, preoți și episcopi care țin în mâinile lor Sfântul Potir. Da, din nefericire, există și episcopi. Dar să nu ne smintim. Între cei Doisprezece Apostoli nu a fost și un fățarnic și trădător al apostoliei lui și, prin aceasta, chiar și al Învățătorului său? Ce lucru mai firesc este ca printre miile de clerici ai fiecărei epoci să se găsească și mulți urmași ai nevrednicului ucenic și apostol?

Caracteristicile episcopului fățarnic

          Cu cât este mai mare vrednicia episcopului fățarnic, cu atât mai mare este și răul pe care fățărnicia sa îl pricinuiește Bisericii. Treapta cea mai înaltă a preoției este cea a episcopului. Și cel mai mare rău în cadrul Bisericii și, în general, în societate îl pricinuiește episcopul fățarnic. Episcopi fățarnici au existat întotdeauna, chiar și în epoca marilor Părinți ai Bisericii, secolul IV, care este considerat „veacul de aur” al Creștinismului. Atât de mare era fățărnicia episcopilor în acea vreme, încât s-a îndeletnicit cu descrierea ei și Sfântul Grigorie Teologul, scriind o poezie specială despre ea.

O redăm aici spre folosul cititorilor.

„Există, da, și unii mai vrednici de milă, nenorociți, de care ne depărtăm,

care-și schimbă ideile după împrejurările vieții și după legile vremurilor;

care se clatină în credință și nu cinstesc cele ale lui Dumnezeu.

Nestatornici în cuvânt, care dau înapoi, sau ramuri care se rup;

lingușitori ai femeilor, otrăvuri plăcute pentru leii neputincioși,

iar pentru cei puternici, câini care ling.

Vânători isteți ai tuturor meselor bogate,

care bat adeseori la ușile celor puternici, iar nu la ale celor înțelepți.

Cinstesc ceea ce mulțumește pe alții, iar nu ceea ce le este de folos,

ca să-i facă răi și pe cei de aproape ai lor.”[3]

 

Câtă asemănare cu vremea noastră! Pentru că și în vremurile noastre există episcopi fățarnici. Pe cei mai mulți îi găsim în cetele ecumeniștilor. Căci acolo unde se află ecumenist, există și fățărnicie, iar unde se află fățărnicie, acolo este, după toată probabilitatea, și ecumenistul.

Fățărnicia ecumeniștilor este atât de mare și pricinuiește o atât de mare vătămare Bisericii, încât dacă ar fi venit iarăși Hristos ca să propovăduiască pe pământ, ar fi mustrat-o și ar fi condamnat-o mai cu tărie, decât pe cea a cărturarilor și fariseilor. Și iată ce ar fi spus:

Hristos către ecumeniști

          Vai vouă, ecumeniști fățarnici, căci construiți în orașe biserici mărețe, însă prin smintelile voastre distrugeți credința din inimile credincioșilor!

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, căci îi prăznuiți pe Sfinți în sărbătorile voastre, însă îi necinstiți prin faptele voastre!

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, căci vorbiți despre dragoste și unire cu ereticii, însă pe ortodocși îi urâți și îi prigoniți!

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, care vorbiți peste tot, zi și noapte, despre dragoste, care ridicați în slăvi dragostea Tatălui Meu, însă lepădați dreptatea și judecata Lui; care ați șters cuvintele: păcat, urgie a lui Dumnezeu, iad și pocăință din vocabularul vostru, ca să placeți oamenilor!

Povățuitori orbi, care umblați în întunericul ecumenismului și considerați că lumea este lumină, care vă numiți pe voi înșivă teologi, însă lepădați teologia ortodoxă.

Slugi viclene și nevrednice! Nu știați că „sluga aceea care a știut voia stăpânului și nu s-a pregătit, nici nu a făcut voia lui, va fi bătută mai mult”[4]?

          Vai vouă, ecumeniști fățarnici, care desființați Canoanele Bisericii și vă rugați cu ereticii împotriva legii lui Dumnezeu.

Nebuni și orbi! Nu vedeți că cu cât vă rugați mai mult cu ei, cu atât mai mult se depărtează de adevărul Meu?

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că pretindeți ascultare oarbă de la poporul Meu pentru împlinirea poruncilor voastre nedrepte și potrivnice lui Dumnezeu, iar voi dați cu copita ca măgarii la voia Tatălui Meu.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că părăsiți oile Mele și îi îmbrățișați pe lupi.

Păstori necredincioși și năimiți, care stricați via Mea și întinați partea Mea cu întinăciunea ecumenistă, care dați partea Mea cea dorită în pustiul neumblat al panreligiei antihristului. Cum veți scăpa de Judecata ce va să fie?

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că ați numit ereziile Biserici, făcându-le asemenea cu Sfânta și neprihănita Mea Biserică, pe care am câștigat-o cu Sângele Meu.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că organizați conferințe împotriva sectelor și ereziilor noi, dar conlucrați în chip minunat cu cu cele vechi, condamnate de Sfinții Părinți.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că închideți oamenilor Împărăția Cerurilor; voi nu intrați, dar nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați. Îi înșelați pe eterodocși cu înșelare jalnică numind Biserici adunările lor satanice și asigurându-i că sunt botezați și merg pe calea cea bună și sigură.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că pregătiți Sinod sfânt și mare, nu ca să dați, așa cum spuneți, mărturia ortodoxă în lume, ci ca să desființați poruncile Mele.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că vă îngrijiți și vă preocupați de mediul înconjurător (natural), în loc de cel duhovnicesc, adică de pădurile pământului, care sunt mistuite de foc din pricina fărădelegilor ce se săvârșesc pe el (pământ), iar nu de sufletele oamenilor, care trebuie să moștenească Împărăția Cerurilor; de dobitoace, de zburătoare și de cele dispărute, mai degrabă decât de embrioanele umane ucise în chip înfricoșător prin  avorturi. Câini fără de glas, care nu latră, adormiți în paturi, cărora le place să trândăvească, încăpățânându-se să nu mustre genocidul acesta.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, care vă fățărniciți că sprijiniți drepturile omului în parlamentele statelor, însă îi afurisiți fără justificare pe cei care vă mustră fărădelegile voastre.

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că îl afurisiți pe robul Meu, apărătorul Numelui Meu, judecându-l fără drept de a se apăra. Căci ați spus în sinea voastră: De partea noastră este puterea legii dreptății. Veniți să-l afurisim pe acesta, pentru că nu ne este folositor și se împotrivește lucrurilor noastre și ne impută nouă încălcările legii; greu ne este chiar și a-l vedea.

Nedrepților și nelegiuiților! Nu știați că blestemul aruncat pe nedrept și care nu află loc, se întoarce la cel care l-a aruncat?

Vai vouă, ecumeniști fățarnici, că dăruiți oamenilor Coranul în loc de Evanghelia Mea, și îl mai numiți și sfânt. Dacă credeți că Coranul este sfânt, atunci vă lepădați de Mine și de Evanghelia Mea. Iar dacă nu credeți că este rătăcire și minciună, dar îl numiți sfânt ca să placeți celor de alte credințe și celor care primesc darul fățărniciei voastre, vă amăgiți și dragoste nu aveți întru voi.

* * *

S-au pocăit cărturarii și fariseii după acele înfricoșate «Vai» -uri pe care le-a rostit Hristos împotriva lor? Din păcate, nu. În loc să se pocăiască, „s-au sfătuit ca să-L prindă pe Iisus, cu vicleșug, și să-L ucidă”[5]. Se vor pocăi ecumeniștii în urma mustrării făcută împotriva lor? Dacă l-am fi întrebat pe Sfântul Vasile cel Mare, ne-ar fi răspuns: „Nici etiopeanul nu-și schimbă pielea, nici leopardul culorile sale, nici cel întărit în dogme strâmbe nu este cu putință să se întoarcă de la răul ereziei”[6].

Suntem îndreptățiți ca noi, astăzi, să fim mai optimiști decât luminătorul cel mare care luminează din Cer, Vasilie din Cezareea, când aceea, pe care sunt chemați ecumeniștii să 0 renege, este nu o erezie, ci panerezie?

Traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

Sursa: Orthodoxos Typos, 14 Mai 2010.


[1] Despre invidie, PSB 6, 154. PG 31, 385 B.

[2] Matei 23, 27.

[3] Sfântul Grigorie Teologul, Poezia 12, La sine și despre episcopi, EPE 10, 190, BEPES 62, 97, PG 37, 1190-1191.

[4] Luca 12, 47.

[5] Matei 26, 4.

[6] Epistola 120, Lui Teodot, episcopul Nicopolei, EPE 2, 132 PG 32, 564 B.

Mitropolitul Ierotheos Vlachos : TEOLOGIE ȘI POLITICĂ comunicare susţinută în cadrul conferinţei ”SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD” Mare pregătire, nici o așteptare. ATENA 2016

— preluare de pe blogul “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/02/mitropolitul-ierotheos-vlachos-teologia-si-politica-comunicare-sustinuta-in-cadrul-conferintei-sfantul-si-marele-sinod-mare-pregatire-nici-o-asteptare-atena-2016/

Mitropolitul Ierotheos Vlachos :

TEOLOGIE ȘI POLITICĂ

comunicare susţinută în cadrul conferinţei 

”SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD” Mare pregătire, nici o așteptare.

ATENA 2016

Simpozionul «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

descărcare (2)

Teologie și politică

Una dintre cele mai mari harisme ale creștinilor (deopotrivă, clerici, monahi și mireni), care sunt mădulare ale Bisericii, este aceea că alcătuiesc conștiința priveghetoare a Bisericii, în timp ce ofranda cea mai însemnată a Păstorilor Bisericii, după cum scrie fericitul întru pomenire Egumen al Sfintei Mănăstiri a Sfântului Grigorie din Sfântul Munte, Arhimandritul Gheorghe (Kapsanis), este să pună în lucrare această stare de priveghere a conștiinței pliromei Bisericii. Acest lucru are o mare însemnătate, mai cu seamnă astăzi, când poporul lui Dumnezeu lasă în multe privințe ”inertă și nelucrătoare această harismă”. Privegherea conștiinței ortodoxe constituie cea mai însemnată dovadă că membrii Bisericii sunt vii.

În ce ne privește pe noi, clericii de pe orice treaptă preoțească, și teologii mireni, avem o mare vină, atunci când nu cultivăm în turma noastră ”[lucrarea de] priveghere a acestei conștiinței”, ci ne limităm la o slujire socială și la o ofrandă culturală, și nu oferim cuvântul ortodox, care este premisa mântuirii. Teologia, așa cum a fost ea] exprimată de organismele vii, adică de Proroci, Apostoli și Părinți, este o mare harismă, și harul teologiei îl mântuiește pe om.

Aceasta a fost o mică introducere, pentru a putea trece la subiectul meu, care este ”Teologia și politica”, însă, în orice caz, face referire la ”Sfântul și Marele Sinod” care urmează a se întruni, așa cum a fost programat, de praznicul Cincizecimii al anului curent. Este vorba, într-adevăr, de un mare eveniment, care trebuie să se miște în interiorul teologiei Bisericii, să fie un produs ”al privegherii conștiiței” pliromei Bisericii și, firește, va trebui să se elibereze de sub tutela politicii seculare.

Voi împărți subiectul în trei părți: mai întâi, teologia Cincizecimii, apoi, curentele teologice contemporane, și, în al treilea rând, pătrunderea politicii în relațiile intraortodoxe. Voi încerca să abordez subiectul obiectiv și cu sobrietate.

1. Teologia Cincizecimii

Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni va avea loc în ziua Cincizecimii, și, neîndoielnic, perioada întrunirii a fost aleasă simbolic pentru a exprima unitatea creștinilor lumii.
Însă, Cincizecimea este o zi care arată care este adevărata teologie a Bisericii și care este unitatea ei liturgică. Este vorba despre teologia Revelației Sfântului Dumnezeu Treimic în Lumină. Apostolii, prin Duhul Sfânt, s-au unit cu Hristos și au devenit mădulare ale Trupului Său.
Hristos, în Rugăciunea Sa Arhierească, S-a rugat Tatălui Său ca Ucenicii Săi să aibă unitate între ei: ”păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (Ioan 17:11). Acest lucru l-a repetat, ”ca toți să fie una”, ”aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17:11).
Această unitate a Ucenicilor în Hristos s-a realizat în ziua Cincizecimii. Nu este vorba de o unitate exterioară, nici de o unitate intelectuală, fie și prin credința însăși, ci de o unitate în slava lui Dumnezeu. Acest lucru se vădește din înseși cuvintele lui Hristos din Rugăciunea arhierească, când spune: ”Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime” (Ioan 17:22-23), ”voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pr care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o” (Ioan 17:24).
Este vădit că acest cuvânt ”să fie una” este legat de slava lui Dumnezeu, de cuvântul ”să fie desăvârșiți întru unime”, de ”să vadă slava” lui Dumnezeu. Este vorba de unitatea Ucenicilor în slava lui Dumnezeu, de ridicarea la înălțimea Cincizecimii, la îndumnezeire.
Experiența Cincizecimii a pricinuit atâta bucurie Apostolilor, încât păreau ca beți. Este vorba de beția Duhului Sfânt.
O extraordinară tâlcuire privitoare la ce este această beție a Duhului Sfânt o dă Apostolul Pavel, când îi îndeamnă pe creștinii din Efes: ”și nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5:18-19). Psalmii și laudele și cântările duhovnicești, pe care le aduc ca laudă lui Dumnezeu și le psălmuiesc în inimă, sunt liturghia lăuntrică, sunt Rugăciunea minții în inimă, care este prima treaptă a vederii lui Dumnezeu. Nu se poate da nici o altă explicație acestui pasaj de Dumnezeu insuflat, el arată care era starea creștinilor după sfântul Botez, și care este înaintarea adecvată înspre teologia autentică, care este vederea lui Dumnezeu.
Apostolul Petru, care a fost de față la Cincizecime, și mai înainte pe Muntele Tabor, scrie revelator: ”nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (II Petru 1:16). ”Basmele, miturile meșteșugite” sunt filosofia metafizicii clasice, a lui Platon, a lui Aristotel, a neoplatonicilor, care au făcut filosofie din religia idolatră, vorbind despre lumea ideilor, așa-numitul exemplarism al lui Platon, și de primul mișcător nemișcat (primum movens), așa-numitul hilomorfism al lui Aristotel. Toate aceste ”basme meșteșugite” s-au năruit pe Muntele Tabor, când Apostolii ”au văzut slava Lui cu ochii lor”, au văzut Lumina necreată a lui Dumnezeu, și s-au împărtășit de ea, și când, mai târziu, în ziua Cincizecimii, s-au făcut mădulare ale trupului Cuvântului întrupat.
Înainte de Cincizecime, harul necreat al lui Dumnezeu se împărtășea ”neîmpărțit în cei împărțiți”, așa cum se întâmpla cu Prorocii, însă după Cincizecime și Trupul îndumnezeit al lui Hristos ”se împărtășește neîmpărțit în cei împărțiți”, iar Apostolii îl văd pe Hristos în Lumină și se împărtășesc de Lumină ca mădulare ale Trupului lui Hristos.
În continuare, Apostolul Petru le recomandă creștinilor să ia aminte la cuvântul prorocesc, care se aseamănă cu făclia ce strălucește în întuneric, ca ei să ajungă la vederea luminii ce va răsări în inimile lor. Scrie: ”Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre” (II Petru 1:19).
Aceasta este adevărata teologie a Sfinților, după cum învață tot corifeul Apostolilor, Petru: ”Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1:21).
Referirea aceasta a Apostolului Petru arată cea mai puternică relație dintre Proroci, Apostoli și Sfinți, de-a lungul veacurilor, pe care îi insuflă Duhul Sfânt, se împărtășesc de Lumina dumnezeiască a Dumnezeului Treimic și sunt cu adevărat de Dumnezeu insuflați și adevărați conducători ai poporului lui Dumnezeu. Nu vorbessc în ”basme meștelugite”, lucru pe care îl fac ereticii, ci sunt ”cei ce au văzut cu ochii lor slava Lui”, și devin adevărați teologi în Biserică și purtători ai Cincizecimii.
Toată această teologie a văzătorilor de Dumnezeu a pătruns în hotărârile Sinoadelor Locale și Ecumenice, în limbajul liturgic și în rugăciunile Tainelor Bisericii. Este ceea ce fericitul întru pomenire părinte Gheorghi Florovski a spus, că există o legătură statornică între lex credendi și lex orandi. Acesta este limbajul teologic comun al Sfinților. De fiecare dată când o teologie se rupe de legătura cu teologia hotărârilor Sinoadelor Ecumenice și cu teologia vieții liturgice și a Tainelor Bisericii este o teologie secularizată și nu exprimă taina Cincizecimii, ci niște ”basme meșteșugite”.
Negreșit, Sfinții Părinți, de-a lungul veacurilor, mai cu seamă Părinții veacului al IV-lea, au folosit o terminologie diferită pentru a răspunde teologilor eretici ai epocii lor, însă teologia lor empirică era unitară. Nu există nici o deosebire între Proroci, Apostoli și Părinți în ce privește ”cuvântul necreat”, însă deosebirea consta în ”cuvântul și sensul creat”. Dacă cineva nu poate să înțeleagă această deosebire esențială, nu poate să înțeleagă ce este teologia ortodoxă.
Aceasta este Cincizecimea în istorie și acești teologi sunt oamenii Cincizecimii. Și dacă nu avem experiență revelată, cel puțin să urmăm fidel experiența și învățătura Sfinților văzători de Dumnezeu și să urmăm ”potrivit celor teologhisite cu dumnezeiască insuflare de Sfinți și potrivit cugetului evlavios al Bisericii” (Sinodiconul Ortodoxiei sau Triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor ).
Sfântul și Marele Sinod va avea loc, conform programului, în ziua Cincizecimii, iar noi ne rugăm ca la acest Sinod să fie prezenți episcopi care cel puțin să urmeze învățătura Sfinților îndumnezeiți.

2. Curentele teologice contemporane

Din nefericire, în afara curentului teologic ortodox al Sfinților văzători de Dumnezeu, care sunt continuarea Cincizecimii de-a lungul veacurilor, au apărut și alte curente teologice, și să sperăm că nu acestea vor predomina la Sfântul și Marele Sinod, care va avea loc în ziua Cincizecimii.
În comunicarea mea către Sinodul Bisericii Greciei, intitulată ”Criza teologică și urmările acesteia în viața bisericească de fiecare zi”, după ce am expus care este teologia Bisericii Ortodoxe în expresia ei autentică, în continuare am prezentat felul cum a fost alterată teologia de către teologia scolastică, de teologia criticii biblice și de teologia rusă mai veche, și am dat exemple concrete de abatere teologică.
De asemenea, la congresul care a avut loc chiar aici, la Stadionul Pace și Prietenie, organizat de Sfânta Mitropolie a Pireului în 2012, [congres tradus de Graiul Ortodox în limba română Teologie patristică si erezie postpatristică. Pireu 15 februarie 2012], am susținut o comunicare cu titlul: ”Teologia postpatristică din perspectivă eclezială”, și am prezentat esența teologiei postpatristice și felul cum este aplicată în gândirea eclezială contemporană.
Nu doresc să repet aceleași subiecte, însă îi trimit pe cei interesați la comunicările respective. Aici doresc doar să atrag atenția că teologia speculativă a ereticilor antici ai secolelor III și IV a pătruns în spațiul apusean al Imperiului Roman și, odată cu trecerea timpului, s-a format o teologie aparte, care a fost numită teologia franco-latină sau scolastică. Această teologie s-a sprijinit mai ales pe opiniile lui Platon și Aristotel, după cum se vede din opera lui Toma d’Aquino, Summa Theologica. Apoi, protestanții au respins teologia scolastică și au interpretat și continuă să interpreteze textele biblice printr-o metodă specială, adică, în esență, au respins metoda ermineutică a vederii dumnezeiești pe care o aplicau Părinții Bisericii, și aplică metode care sunt folosite în domeniul istoriei, al istoriei comparate a religiilor și al filosofiei. În fond, examinează mediul în care a trăit fiecare Proroc, fără să facă deosebirea între cuvintele necreate și cuvintele, sensurile și reprezentările create. În continuare, aceste curente, alături de idealismul german au pătruns în Rusia și acolo, în secolul XIX, s-a format o teologie specială, numită teologia rusă, care a promovat în multe aspecte elementele existențialiste, și al cărei centru este astăzi Institutul Teologic Rus ”Saint Serge” de la Paris.
Observând curentele teologice și gândirea care predomină azi în lumea teologică tragem concluzia că sunt influențate de neoscolastică, de biblismul protestant, de idealismul german, de slavofilism și existențialism, care s-au diferențiat în multe aspecte de tradiția biblică și patristică ortodoxă.
Este important de subliniat că părintele Gheorghi Florovski a luptat împotriva acestei contrafaceri a tradiției patristice. Părintele Gheorghios Dragas, ucenic al acestuia, a atras atenția că [părintele Florovski,] acest mare teolog, în toate prelegerile sale sublinia două aspecte: În primul rând, că teologia patristică empirică a Răsăritului Ortodox se diferențiază de teologia scolastică sau raționalistă a Apusului. În al doilea, că este eronată această confruntare a teologiei biblice cu teologia dogmatică sau patristică, confruntare ce, din nefericire, s-a acutizat în Apus. Caracteriza această teologie formată în cercurile academice, cu aceste două aspecte ale ei, ca fiind o ”pseudomorfoză”, pe de altă parte insista că în Biserica Ortodoxă există o continuitate neîntreruptă de la Proroci la Apostoli și Părinții secolului IV și până la Părinții secolelor următoare, până la Sfântul Grigorie Palama și la Părinții Filocalici. În toată această perioadă ortodoxă există o identitate a teologiei cu metodologia.
Această linie teologică a continuat-o și cel mai bun ucenic al părintelui Gheorghi Florovski, părintele Ioannis Romanidis, care sublinia că experiența vederii lui Dumnezeu este baza teologiei ortodoxe și că, atunci când teologia academică se rupe de curățire, luminare și îndumnezeire, este antibisericească și cu tendințe eretice. De asemenea, în ce privește falsa distincție dintre erminia biblică și experiența și dogmatica Sfinților Părinți, părintele Ioannis Romanidis sublinia unitatea și acordul dintre Proroci, Apostoli și Părinți.
Este definitoriu cazul părintelui Ioannis Romanidis și de aceea voi face o scurtă referire la el. A crescut și a studiat la marile centre ale cunoașterii din Apus. A învățat, ca elev de gimnaziu și apoi ca student, teologia scolastică a lui Toma d’Aquino. Apoi, a studiat la mari teologi biblici metoda criticii biblice de cercetare a textelor biblice. Mai mult, a cunoscut îndeaproape teologia rusă la Institutul Rus ”Saint Serge”. Însă, atunci când a ajuns la studiul și cunoașterea învățăturii Părinților Bisericii și a cunoscut învățătura Sfântului Grigorie Palama, mai cu seamă a Părinților Filocalici, și tradiția niptică a Sfântului Munte, a exercitat o foarte profundă critică a teologiei apusene. Cunoștea mai bine ca oricare altul gândirea teologică apuseană, dar și esența isihasmului ortodox, de aceea și înțelegea foarte bine influențele pe care le-a primit teologia ortodoxă de la curentele teologice apusene.
El însuși nu [era unul care să] stea închis într-un birou sau într-o încăpere, ci a participat la aproape toate dialogurile teologice contemporane ca reprezentant al Bisericii, oferind un cuvânt teologic bine țintit, așa cum se vede din expunerile și textele sale, și a fost, de asemenea, și membru al delegației de observatori a Patriarhiei Ecumenice la Conciliul II Vatican. Cunoștea, deci, foarte sigur pe el, gândirea teologică apuseană și influențele pe care le-a exercitat această teologie, mai ales teologia rusă, asupra teologilor ortodocși contemporani de școală. De aceea și era un critic formidabil al tuturor acestor curente teologice. Am în vedere anumite texte critice încă inedite, pe care le voi publica mai târziu și care vor provoca o puternică impresie.
Acesta este motivul pentru care toți cei care se revendică de la tradiții teologice străine îl ironizează, îl discreditează, îl combat, așa cum fac, de altfel, cu oricine altcineva urmează tradiția patristică. Dar, orice ar face aceștia, teologia părintelui Ioannis Romanidis, care este teologia Bisericii, adică a Prorocilor, a Apostolilor și a Părinților, va dăinui în Biserică, pentru că ea exprimă însăși viața Bisericii.
Părintele Ioannis Romanidis a avut ocazia să studieze la cele mai mari centre teologice ale epocii sale și, în consecință, a avut ocazia să devină mare în cele ale lumii, dar, ca un alt Moise – care ”când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire” (Evrei 11:24-26) – i-a refuzat și el pe cei puternici după puterea lumii și îi susținea pe smerițιi monahi isihaști și teologia acestora.
Acest capadocian se înrudea duhovnicește cu Vasilie cel Mare, și el un capadocian, care, după propria sa mărturisire, și-a cheltuit multă vreme din viață în deșertăciune, și-a zădărnicit tinerețile în vanitate, și, când s-a ridicat ”ca dintr-un somn adânc”, și-a îndreptat privirile ”către minunata lumină a adevărului Evangheliei”. Și după ce a văzut inutilitatea înțelepciunii mai-marilor veacului acestuia, care se va sfârși, s-a tânguit pentru jalnica-i viață și s-a rugat să i se dăruiască punerea mâinilor, ca să fie introdus în dogmele bunei credințe. Astfel, s-a dus la monahii care viețuiau în Alexandria, în restul Egiptului, Palestina, Celesiria și Mesopotamia, ca să fie învățat în [cele ale] tradiției isihaste de nevoință.
De ce am făcut toată această referire la Marele Vasilie și la părintele Ioannis Romanidis? Pentru că mulți teologi și clerici contemporani importanți și reputați se bucură să studieze operele marilor teologi după lume, se mulțumesc că sunt elogiați de teologii apuseni și sunt prezentați ca mari teologi și în Biserică, câtă vreme, totodată, ei subminează metoda sigură a teologiei ortodoxe, care este tradiția isihastă și, în consecință, îi disprețuiesc pe teologii empirici contemporani, care sunt continuatori ai Prorocilor, Apostolilor și Părinților.
Și acest lucru merită semnalat, pentru că textele pe care le elaborează teologii contemporani spre a fi aprobate de Sfântul și Marele Sinod au primit influențe de la gândirea apuseană. Acest lucru se vede și în teologie, și în terminologie. Pe mine mă interesează și terminologia, atunci când aceasta se îndepărtează de limbajul Sinoadelor Ecumenice și de limbajul liturgic al Bisericii.
De exemplu, expresia ”demnitatea și sacralitatea persoanei umane”, care a pătruns în textele teologice și eclesiale, este destul de problematică și periculoasă din punct de vedere teologic. Caracterul periculos se vede în aceea că, în afara faptului că [acești teologi] nu fac distincția între necreat și creat și corelează firea cu necesitatea, precum și voința-exercitarea voinței cu persoana, în același timp substituie termenul scripturistic referitor la om ca după chip și după asemănarea lui Dumnezeu, cu rezultatul că limitează cuvântul la drepturile omului, care sunt interpretate totdeauna după bunul plac.
Nu sunt împotriva Sfântului și Marelui Sinod, dacă aceasta se pune în acord cu teologia și metodologia Sinoadelor Ecumenice. Dacă un Sinod are posibilitatea să se ridice la înălțimea Sinoadelor pe baza cărora s-a alcătuit ”Sinodiconul Ortodoxiei”, care se citește în Duminica Ortodoxiei, atunci acest Sinod este cu adevărat Sfânt și Mare.

3. Pătrunderea politicii în relațiile bisericești intraortodoxe

Cuvântul ”politică” are multe sensuri și înțelesuri. Înseamnă ”întregul subiectelor care au legătură cu chestiunile comunitare și cu exercitarea puterii”; ”modul de exercitare a puterii de stat”, ”modul de acțiune (a unei persoane, organism etc.) în conformitate cu un plan anume” .
În cazul nostru, sunt valabile toate acestea, cu un sens mai specializat. Din păcate, geopolitica și diferitele interese politice naționale pătrund și în relațiile bisericești intraortodoxe și de multe ori determină dialogurile și deciziile întrunirilor. Cu toții cunoaștem că naționalismele, în ciuda faptului că etnofiletismul a fost condamnat ca erezie de Sinodul din 1872 de la Constantinopol, influențează totuși relațiile dintre Bisericile Ortodoxe. Acest lucru îl vedem în tot ce s-a dat publicității. Și faptul că din cele zece subiecte de pe ordinea de zi care au fost alese pentru a fi discutate la Sfântul și Marele Sinod, în cele din urmă vor fi discutate șase dintre acestea, precum și textele care vor fi elaborate și hotărârile însele vor fi produsul compromisurilor, pentru a putea fi votate – toate acestea vădesc marea problemă care există.
Aș dori să menționez un exemplu semnificativ pentru a se înțelege ceea ce afirm. Este vorba despre discuția care a avut loc în cadrul Comisiei Pregătitoare Interortodoxe întrunite la Chambesy, în intervalul 9-16 decembrie 2009, la care, între altele s-a abordat subiectul semnării Tomosului Autocefaliei. Desigur, în cele din urmă, acest subiect nu va fi discutat la Sfântul și Marele Sinod, dat fiind că nu s-a ajuns la un acord, însă sunt simptomatice toate cele care au avut loc în cadrul acestei comisii și care vădesc întreaga mentalitate ce predomină în relațiile bisericești intraortodoxe, influențate de politica contemporană a statelor respective, probabil și de strategia geopolitică a marilor puteri.
În timpul acelei ședințe, Președintele Comisiei, Mitropolitul Pergamului, Ioannis, ca reprezentant al Patriarhiei Ecumenice a subliniat corect ”că chestiunea semnării Tomosului Autocefaliei exclusiv de către Patriarhia Ecumenică este un subiect bisericesc fundamental, asupra căruia Patriarhia Ecumenică nu poate face nici o concesie”.
Cu această poziție, care după opinia mea este corectă, au fost de acord șase (6) Biserici, adică Patriarhia Constantinopolului, a Alexandriei, a Antiohiei, a Ierusalimului și Bisericile Greciei și a Albaniei.
Cu poziția Bisericii Rusiei, de a fi semnat Tomosul de către toți întâistătătorii Bisericilor locale sau măcar de a fi semnat ”și” de Biserica-Mamă au fost de acord șapte (7) Biserici, adică a Rusiei, a Serbiei, a României (din motive proprii), a Bulgariei, a Georgiei, a Poloniei și Biserica Cehiei și Slovaciei.
Și pentru semnarea Tomosului de către toate Bisericile s-a declarat Biserica Ciprului.
Cu alte cuvinte, în urma votării au rezultat șase (6) voturi pentru Patriarhia Ecumenică și opt (8) voturi împotriva poziției acesteia. În cele din urmă, subiectul acesta nu a fost inclus pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod.
O importanță deosebită în acest sens o au observațiile și concluziile Secretarului de atunci al Comisiei Sinodale a Relațiilor Interortodoxe și Intercreștine a Bisericii noastre, pururea pomenitul Protopresviter Stefanos Avramidis, în urma întrunirii acestei Comisii Interortodoxe Preliminarii, care a fost de față la ședințele acesteia, consemnate într-un raport al său către Sfântul Sinod.
Vă voi citi câteva fragmente din acest raport, foarte semnificative, pentru a înțelege climatul care predomina la asemenea comisii, desigur, nu la toate.
Scrie pururea pomenitul părinte Stefanos Avramidis:
”Dacă vrea cineva să aprecieze și să evalueze cele ce [au avut loc] la Geneva în cadrul Conferinței Pregătitoare, în intervalul 9-17 decembrie 2009, în vederea pregătirii Sfântului și Marelui Sinod, va trebui să mărturisească [faptul] că [această conferință] a fost demarată, continuată și încheiată într-un spirit nu doar de răceală, ci, literalmente de ger și îngheț. În 1993, adică în urmă cu 16 ani, se întrerupseseră [lucrările] Conferinței de atunci, în condiții dezolante, fără speranțe [de continuare]. Printr-o extraordinară îngăduință, Patriarhul Ecumenic a fost de acord să continue [întrunirile] în anul 2009, care deja a trecut”.
În altă parte scrie:
”Nimic la această Conferință nu amintea de duhul lui Hristos, de dragoste, de Biserică, de Cincizecime. Reprezentanții Bisericilor, onorabilii ierarhi, se luptau, fie dezbinați în spirit partizan în două blocuri (blocul susținătorilor privilegiilor Patriarhiei Ecumenice și blocul adversarilor acestuia), fie cu agonie, pentru a se depăși acest duh stricător de suflet și care destramă sensul Bisericii, ce a pătruns la [nivelul] treptelor superioare ale Bisericii și treptat se transformă în identate ideologică a Bisericilor locale. În zadar s-au făcut auzite strigăte de agonie”.
Și încheie:
”Așa cum am menționat, a ieșit la iveală cât se poate de clar faptul că există două blocuri în cadrul Bisericilor Ortodoxe: Blocul în favoarea privilegiilor Patriarhiei Ecumenice și blocul care dorește să diminueze și, dacă este posibil, să anuleze privilegiile Patriarhiei Ecumenice, în ciuda faptului că se afirmă contrariul”.
”Polarizarea aceasta pune în dificultate și va pune în dificultate nu numai parcursul către convocarea Sfântului și Marelui Sinod, dar și oricare altă colaborare și demers panortodox”.
”Faptul că între reprezentanții Bisericilor Ortodoxe Autocefale au fost și destui foști bursieri ai Bisericii Greciei,… întru nimic nu a folosit revendicărilor Patriarhiei Ecumenice. Aceștia nu au manifestat nici o atitudine filoelenă. Singurul lucru pe care l-au reușit a fost să vorbească împotriva pozițiilor Patriarhiei Ecumenice și ale Bisericii Greciei într-o greacă impecabilă”
Concluzia este că orice Sinod Ortodox, pentru a fi Sfânt și Mare trebuie să se ocupe de subiecte dogmatice, iar la Sinod să participe Părinți îndumnezeiți, [sau] cel puțin să participe cei care acceptă teologia și metodologia dogmelor și tradițiile bunei credințe și urmează Sfinților Părinți, fără să îi răstălmăcească. Altfel, nu este Sinod Ortodox.
Martie 2016

Traducere Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

Cuvânt în Vinerea din prima săptămână a Postului Mare –Starețul Nikon Vorobiov, 1963

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/cuvant-in-vinerea-din-prima-saptamana-a-postului-mare-staretul-nikon-vorobiov-1963-1/

Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea

Să aducem și noi pocăință sinceră Domnului, să ne conștientizăm nevrednicia în fața lui Dumnezeu, să ne plângem păcatele înaintea Sa. Să le mărturisim înaintea duhovnicului, fără să ascundem ceva, fără să ne îndreptățim cu nimic.

 spovedanie_foto_magda_buftea-6_0

Foto: Magda Buftea

Cuvânt în Vinerea din prima săptămână a Postului Mare

Starețul Nikon Vorobiov, 1963

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Trece prima săptămână a Postului Mare. Astăzi, mulți merg să se spovedească pentru ca mâine să primească Sfânta Împărtășanie. Dar, Doamne, ne dăm noi seama de Cine ne pregătim să ne apropiem? „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu… Acesta este Sângele Meu„, spune Domnul Atotțiitorul.

Și nu numai că ne invită, dar ne și avertizează: „Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53). Nu poate nimeni să refuze Împărtășania dacă își dorește mântuirea. Dar cum mă apropii de Tine, Doamne? Iată, ascult glasul din altar: ”Sfintele Sfinților!”, iar eu sunt cu totul în păcate. Cum să nu mă înfricoșez când nici Sfinții Tăi nu se considerau vrednici să se apropie de Sfintele Taine: „Stăpâne, Doamne, nu sunt vrednic să mă împărtășesc cu preacinstit Trupul Tău și cu preacurat Sângele Tău… pentru că m-am supus cu totul păcatului și m-am făcut rob dezmierdărilor… ci primește-mă și pe mine, Iubitorule de oameni, Hristoase, ca pe desfrânata și ca pe tâlharul, ca pe vameșul și ca pe fiul cel pierdut” (rugăciunea întâi), se roagă stăruitor Sfântul Vasile cel Mare.

Dar iată cum se roagă Domnului Sfântul Ioan Gură de Aur să binevoiască spre neputința sa: „Doamne, Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic… ca să intri sub acoperământul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu și surpat… ci precum ai binevoit a Te culca în peșteră și în ieslea necuvântătoarelor, așa binevoiește a intra și în ieslea necuvântătorului meu suflet, și în întinatul meu trup…” (rugăciunea a doua). La fel se roagă și Cuviosul Simeon Noul Teolog: „Din buze spurcate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primește-mi rugăciune, Hristoase al meu… Spală-mă cu lacrimile mele, curățește-mă cu ele, Cuvinte. Iartă-mi greșelile și îmi dă îndreptare. Știi mulțimea răutăților mele, știi și bubele mele, și rănile mele le vezi… Pentru aceasta cad înaintea Ta și cu căldură strig către Tine: precum și pe fiul cel pierdut și pe desfrânata, care au venit la Tine, i-ai primit, așa mă primește și pe mine desfrânatul și spurcatul, Milostive…” (rugăciunea a șaptea).

Dacă marii sfinți, plini de Duhul Sfânt, s-au văzut zdrobiți de păcate și cu totul nevrednici să se apropie de Sfintele Taine, atunci noi cum îndrăznim să-L primim? Ce ne facem? Și iată cum Dumnezeu cel Milostiv, care dorește mântuirea tuturor celor rătăciți, spune: ”Pocăiți-vă!”.

La pocăință ne-a chemat din porunca Domnului cel mai mare bărbat din cei născuți din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul. Domnul le-a poruncit și apostolilor Săi să propovăduiască pocăința atunci când i-a trimis la propovăduire. Pocăința este prima poruncă din Noul Testament, prima poruncă a Domnului Iisus Hristos. Pocăința este cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru oameni, mijloc de curățire de păcate și ușă de mântuire. Pocăința este expresia iubirii de negrăit a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută. Pocăința este tăria atotputernică a lui Dumnezeu, tămăduitoarea tuturor rănilor păcătoșilor care se căiesc cu sinceritate.

Prin pocăință, vameșul a ieșit din templu îndreptățit. Pocăința fiului risipitor care irosise totul l-a restaurat în demnitatea sa de mai-nainte. Prin pocăință, tâlharul a fost primul care a intrat în rai. Prin pocăință, Apostolul Petru a recăpătat apostolia, iar Cuvioasa Maria Egipteanca și-a spălat miile sale de păcate de moarte. Și în sfârșit, toți cei care au atins sfințenia, a ajuns la ea prin pocăință. Să aducem și noi pocăință sinceră Domnului, să ne conștientizăm nevrednicia în fața lui Dumnezeu, să ne plângem păcatele înaintea Sa. Să le mărturisim înaintea duhovnicului, fără să ascundem ceva, fără să ne îndreptățim cu nimic. Să ne hotărâm de acum încolo să ne împotrivim cu toată forța oricărui păcat – iar Milostivul Dumnezeu ne va ierta, ne va curăți, va împlini cu noi promisiunea Sanemincinoasă: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmazul, ca zăpada le voi albi” (Isaia 1, 18). Atunci și noi ne vom învrednici fără de osândă să ne împărtășim cu Sfintele, Înfricoșătoarele, de viață dătătoarele Taine – Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Învrednicindu-ne de acest mare dar al iubirii lui Dumnezeu, suntem datori să ne păzim din răsputeri să nu-L mai jignim pe Dumnezeu prin orice păcat samavolnic, pentru ca El să nu Se retragă de la noi.

Trebuie să știm tot ce se va întâmpla atunci cu noi. Despre aceasta Domnul Însuși ne previne: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; și cel ce nu adună cu Mine risipește. Când duhul cel necurat iese din om (prin spovedanie și Împărtășanie), umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieșit. Și venind, o află măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, locuiește acolo; și i se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 23-26).

Astfel, fraților, după Împărtășanie fiți în trezvie, vegheați pentru că vrăjmașul nostru, diavolul, umblă ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.

Amin.

traducere şi adaptare: Ioana-Raluca Onofrei
sursa: pravbeseda.ru via doxologia.ro

PACATUL “ORIGINAR” sau CADEREA LUI ADAM DIN RAI. Pr. James Bernstein despre intelegerea ei ortodoxa versus ratacirile catolice si protestante

— preluare de pe site-ul “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/02/23/pacatul-originar-sau-caderea-lui-adam-din-rai-pr-james-bernstein-despre-intelegerea-ei-ortodoxa-versus-ratacirile-catolice-si-protestante/

Moartea este de la Dumnezeu?

“Dintotdeauna am preţuit în mod deosebit prima carte a Bibliei, Facerea. Aceasta se datora faptului că printre unii evrei, modul de a învăţa cum să vorbească ebraica este de a începe cu începutul, adică cu primele versete ale Cărţii Facerii. Facerea povesteşte cum au apărut păcatul şi moartea atunci când Adam şi Eva nu L-au ascultat pe Dumnezeu şi au mâncat din fructul oprit în Grădina Edenului.

Scriptura spune:

A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2, 16-17).

Indiferent de modul în care este interpretat acest pasaj – literal sau alegoric – toate tâlcuirile admit că omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi, drept urmare, a căzut dintr-o poziţie de intimitate cu Dumnezeu într-o stare de confuzie şi moarte. Păcatul, mortalitatea şi moartea, atât spirituală cât şi fizică, au fost rezultatul direct al neascultării omului.

În acest scenariu a care poartă numele de „Căderea”, următoarea ipoteză majoră făcută adesea de Bisericile neortodoxe este că moartea a fost rezultatul direct al unei sentinţe de osândire pronunţată de Dumnezeu. Adică, Dumnezeu a dat o lege – „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” – şi când Adam şi Eva au încălcat această lege, moartea a venit ca urmare a sentinţei lui Dumnezeu. Acţiunea şi pedeapsa care au urmat sunt concepute ca fiind de natură juridică. În această concepţie neortodoxă a Căderii, Dumnezeu nu a avut nici o altă posibilitate decât să declare că Adam şi Eva vor muri. Acţiunea punitivă a fost impusă de o necesitate la care Dumnezeu Însuşi era obligat. Care era această necesitate? Necesitatea de a fi drept.

Ca să spun adevărul, nu mă gândisem niciodată la aceste lucruri în mod serios. Acum, îmi dădeam seama că credeam aceasta fiindcă Dumnezeu este drept. Prin urmare, moartea lor spirituală şi fizică se afla în relaţie directă cu dreptatea lui Dumnezeu. A fost aproape un şoc să descopăr ulterior că ceea ce presupuneam dintotdeauna că este adevărat şi evident în privinţa acestei doctrine fundamentale a creştinismului era de fapt fals şi neortodox.

Adam si Eva inaintea lui Dumnezeu dupa caderea in pacatÎn contrast cu această doctrină juridică a Căderii, Ortodoxia susţine că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va mânca fructul oprit, a fost o simplă declaraţie de fapt. Domnul spunea de fapt: „Dacă te îndepărtezi de Mine, singurul izvor al vieţii, atunci moartea te va birui”. Ortodoxia a înţeles că această afirmaţie era un avertisment şi nu un act de dreptate retributivă. Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV) descrie acest scenariu astfel:

„Pentru că cei care ascultă cu înţelepciune aceste cuvinte, pot să înţeleagă că Dumnezeu nu a creat nici moartea sufletului, nici moartea trupului. Pentru că la început El nu a poruncit spunând: «Să mori în ziua în care vei mânca», ci «În ziua în care vei mânca, vei muri». Şi nici nu a zis, «Întoarce-te în ţărână» ci « …te vei întoarce în ţărână», anunţând astfel anticipativ şi îngăduind libertatea şi neînlăturând urmarea nici măcar justificat”.

Scriptura spune că Dumnezeu le-a zis lui Adam şi Eva că dacă vor mânca din fructul pomului cunoaşterii binelui şi a răului vor muri. Pentru prima dată mi-am dat seama că Dumnezeu nu a spus: „Vă voi omorî” ci „veţi muri”. Fiindcă numai Dumnezeu are viaţa în Sine şi este sursa a toată viaţa, din El nu poate ieşi decât viaţă. Îndepărtându-se de Dumnezeu, izvorul vieţii, omul s-a îndreptat către moarte.

Mâncând fructul, Adam şi Eva au încetat să-L mai dorească pe Dumnezeu. Ei au încetat să mai caute către El pentru existenţa lor, pentru hrana lor şi, în schimb, au mâncat un fruct care reprezintă lumea. Mâncând lumea, ei au privit la creaţie pentru subzistenţa lor în loc să privească către Dumnezeu. Aşadar, prin aceasta, protopărinţii au căutat să-L excludă pe Dumnezeu din vieţile lor şi să trăiască autonom.

În gândirea Ortodoxă, marele păcat nu este faptul că au neascultat o lege ci că au căutat să afla cunoaştere şi subzistenţă în afara lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare a scris următoarele:

„[Viaţa] este Dumnezeu şi lipsirea de viaţă înseamnă moarte. Aşadar, Adam şi-a pregătit moartea pentru sine prin îndepărtarea sa de Dumnezeu… Aşadar, Dumnezeu nu a creat moartea, ci am adus-o asupra noastră prin scopul nostru viclean. Dar El nici nu a oprit sfârşitul nostru… pentru ca astfel răul să nu devină nemuritor în noi”.

(Sfântul Vasile cel Mare, Omilia „Că Dumnezeu nu este cauza răului”, PG 31, 345, Despre condiţia omenească, St. Vladimir’s Seminary Press, 2005).

Spre deosebire de această concepţie ortodoxă, Conciliul romano-catolic din Trent (1546) a statuat:

„Dacă cineva nu mărturiseşte că primul om, Adam, atunci când a încălcat porunca lui Dumnezeu în Paradis, a pierdut imediat sfinţenia şi dreptatea în care a fost zidit; şi că a suportat, prin ofensa acelei ocoliri a adevărului, urgia şi indignarea lui Dumnezeu, şi, prin urmare moartea, cu care Dumnezeu îl ameninţase mai înainte, şi, împreună cu moartea, captivitatea sub puterea celui care de atunci are stăpânirea morţii, adică, diavolul, şi că întregul Adam, prin acea ofensă a ocolirii adevărului, a fost schimbat, trup şi suflet, în mai rău; să fie anatema“.

(Primul canon, Şedinţa a V-a, http://history.hanover.edu/texts/trent/ct05.html).

Cu cât mă gândeam mai mult cu atât înţelegeam că diferenţa dintre cele două concepţii nu a putut fi supraevaluată: concepţia non-ortodoxă susţinea că moartea este sentinţa retributivă directă a lui Dumnezeu dată omului fiindcă a încălcat legea Lui, în timp ce concepţia ortodoxă susţinea că moartea este o condiţie auto-impusă care a rezultat din îndepărtarea omului de Dumnezeu, Cel care este izvorul vieţii.

Deosebirile erau cruciale, fiindcă dacă eu credeam că moartea este cumva de la Dumnezeu, aş fi fost tentat să Îl consider pe Însuşi Dumnezeu drept un obstacol care trebuia depăşit pentru a dobândi mântuirea. Limpede, scopul devine împăcarea lui Dumnezeu. Este trist faptul că unii creştini ajung să aibă această concepţie despre Treime: Dumnezeu-Tatăl este văzut drept un personaj total inaccesibil specific Vechiului Testament, vechi-de-zile, cu o barbă albă lungă – fioros, dur, răzbunător şi lipsit de compătimire. El este Dumnezeul dreptăţii şi al judecăţii, precum zeul viking Odin care trimite trăsnete asupra oamenilor firavi, fragili, muritori. În contrast cu acesta, Iisus Hristos este considerat drept Mielul lui Dumnezeu, iubitor, plin de compasiune, blând, Care, în calitate de Fiu caută să-L îmblânzească pe Tatăl Său mânios. Duhul Sfânt este acea Persoană ciudată şi prin urmare El nu este băgat în seamă.

Fecioara Maria este acel personaj feminin blând, sensibil, bun, care este foarte abordabil, foarte omenesc. Aşadar, printre cei care au o teamă statornică faţă de Tatăl, există tendinţa de a îndrepta mai multe rugăciuni către Maica cea binecuvântată pentru mijlocire. Ea apelează la Fiul ei pentru aceştia aşa cum numai o mamă poate, încurajându-L să se apropie de Tatăl cel inabordabil. În această schemă, Tatăl este Cel pe Care oamenii doresc să-L evite cu orice preţ. De fapt, El devine acel personaj peste care trebuie să treci dacă doreşti să ajungi în rai. Aceasta ar putea să pară ca o exagerare dar eu am cunoscut creştini evlavioşi şi bisericoşi care au despre Treime şi Maica Domnului concepţia pe care tocmai am descris-o.

Spre deosebire de această viziune, învăţătura Ortodoxiei despre Cădere este centrată pe starea noastră, sau condiţia noastră, în loc să fie axată pe o lege încălcată sau pe mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu. Ortodoxia este preocupată de starea de a fi [ontologica, n.n.] a lui Adam şi a Evei, fiinţa a ceea ce erau şi cum aceasta s-a schimbat prin neascultarea lor. Îndepărtându-se de Dumnezeu, izvorul vieţii, ei au început să moară. Problema nu este legală sau juridică, ci ontologică. Dintr-un anumit punct de vedere, nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, ci numai şi numai cu omul. Este mai puţin o chestiune relaţională şi cu mult mai mult o chestiune de schimbare interioară a inimii la cel mai profund nivel.

Fiindcă moartea nu este considerată drept o chestiune juridică, nici leacul ei nu este juridic. Părintele Ioannis Romanides a scris o carte bine documentată pe acest subiect, numită Păcatul strămoşesc, în care face următoarea afirmaţie:

„Aşa cum vom vedea, problema juridic formulată a vinei moştenite de la Adam şi pedeapsa primită de omenire din cauza unei ofense împotriva dreptăţii divine nici măcar nu există pentru Sfinţii Părinţi, pur şi simplu fiindcă ei învaţă că Dumnezeu nu este cauza morţii. Îndepărtarea omului de Dumnezeu până la moartea sa, precum libertatea voinţei omului se află în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. Şi este în afara juridicţiei Sale prin propria Sa voinţă. Faptul că Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor nu înseamnă că toţi sunt mântuiţi. Dumnezeu mântuieşte numai prin libertate şi iubire. Acest punct de vedere este exact ceea ce teologii de sub influenţa lui Augustin nu au înţeles niciodată”.

(Pr. Ioannis Romanides, Ancestral Sin, Ridgewood, 1998, pp. 32-33).

Experienţa mea din tinereţe în Iudaism m-a învăţat că Dumnezeu iubeşte. Deşi aveam multe legi de împlinit, Dumnezeu era mereu prezentat ca fiind milostiv şi iertător. Niciodată nu ni vorbise despre mântuire că ar fi fiinţa noastră izbăvită de mânia lui Dumnezeu. În cei optsprezece ani ai mei ca protestant ajunsesem să văd mântuirea ca fiind fiinţa noastră salvată de la urgia lui Dumnezeu şi din iadul pe care El îl crease pentru cei pierduţi. Practic, mântuirea nu însemna decât să eviţi iadul şi să mergi în rai. Acum, ca ortodox, eram învăţat că mântuirea înseamnă a fi salvat nu de la urgia lui Dumnezeu, ci din puterea celor trei mari duşmani: păcatul, moartea şi diavolul.

Cât de căzuţi suntem?

Răspunsul la această întrebare depinde de două lucruri: Care era starea din care am căzut şi în ce stare am căzut? Am descoperit că în creştinismul neortodox atât înălţimea de la care am căzut cât şi adâncul în care am căzut sunt considerate a fi cu mult mai mari decât în Ortodoxie. Abordarea ortodoxă se potrivea bine cu gândirea iudaică în care am fost crescut. Amândouă au o concepţie despre om mult mai favorabilă decât este ea prezentată în creştinismul neortodox, mai ales în opinia calvinistă cum că omul a căzut dintr-o stare de desăvârşire într-una de depravare totală, nemaiavând în sine nici o capacitate de a se întoarce la Dumnezeu.

În această carte, Biserica Ortodoxă, poate cea mai bună prezentare a Ortodoxiei în limba engleză, Timothy (episcopul Kallistos) Ware spune că Ortodoxia

nu poate fi de acord cu Augustin, atunci când acesta spune că «firea omenească a fost doborâtă de vina în care a căzut şi astfel a devenit lipsita de libertate». Chipul lui Dumnezeu este înnegrit de păcat dar nu a fost vreodată nimicit; aşa cum spune cuvintele unui imn cântat de ortodocşi la slujba înmormântării: «Chipul slavei Tale negrăite sunt, măcar deşi port rănile păcatelor». Şi fiindcă încă mai avem chipul lui Dumnezeu, încă mai avem voinţă liberă, deşi păcatul îi îngustează sfera de acţiune. Chiar şi după Cădere, Dumnezeu «nu ia de la om puterea de a voi – de a voi să I se supună sau nu»”.

(Timothy Ware, The Orthodox Church, Penguin Books, London, 1997, p. 223).

Marele sfânt rus al secolului al XIX-lea, Ioan de Kronstadt a spus:

„Să nu faci niciodată confuzie între persoană, formată după chipul lui Dumnezeu, cu răul care se află în el; fiindcă răul este o întâmplare nefericită, o boală, un vis diabolic. Dar miezul persoanei este chipul lui Dumnezeu şi acesta rămâne în el în pofida oricărei desfigurări”.

Fidelă ideii de sinergie, Ortodoxia respinge orice interpretare a Căderii care nu lasă nici un loc pentru libertatea omenească.

Aşadar, din ce stare consideră Ortodoxia că a căzut omul? Sfântul Irineu (sec. II) scrie:

„Primind omul existenţa, el trebuia să crească şi să se maturizeze, apoi să devină puternic şi, ajungând la deplină maturitate să fie slăvit, şi slăvit fiind, ar fi putut să-L vadă pe Dumnezeu”.

(Adversus haereses, Cartea IV, cap. 38, 3).

Conform Sfântului Irineu condiţia originară a omului a fost una de copilărie spirituală, inocenţă şi simplitate îmbinate cu curăţie morală. Omul trebuia să câştige asemănarea dumnezeiască printr-un proces lent. El nu consideră căderea omului ca fiind o rebeliune în toată regula, ci mai degrabă o dorinţă impulsivă de a se maturiza înainte de vreme.

Metafora ochiului vătămat m-a ajutat să înţeleg diferenţa dintre cele două concepţii. Modelul deteriorării totale consideră că prin Cădere a fost nimicit ochiul duhovnicesc al omului şi astfel el nu mai este capabil să mai aibă nici un fel de vedere spirituală. Singura sa speranţă este de a primi un ochi cu totul nou de la Dumnezeu. Dumnezeu decide unilateral cine va primi un nou ochi şi cine nu. Aceasta poartă numele de predestinare dublă fiindcă Dumnezeu singur hotărăşte (predestinează) cine va primi credinţă şi va merge în rai şi cine nu va primi credinţă şi va merge în iad.

Spre deosebire de teologia apuseană, în concepţia ortodoxă, Căderea afectează ochiul duhovnicesc dar nu îl nimiceşte. Nu suntem orbi cu totul deoarece, fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, am păstrat libera voinţă şi un anumit grad de dorinţă de Dumnezeu. Credinţa rămâne în noi, chiar dacă e mai mică decât bobul de muştar. A avea credinţă nu este o chestiune de a avea totul sau nimic. Aşa cum există diferite niveluri ale căderii [în păcat], tot aşa există şi diferite grade de credinţă.

Ce s-a moştenit din Păcatul strămoşesc?

Eram un mare admirator al Fericitului Augustin (sec. IV-V), care este considerat de cea mai mare parte a creştinătăţii apusene drept părintele teologiei apusene. Studiind impactul imens pe care l-a avut asupra creştinismului occidental am descoperit că disputa sa cu călugărul Pelagius, un briton care locuia la Roma, a fost punctul critic. Pelagius (sec. V) nega moştenirea de către urmaşii lui Adam a vreunei urme de păcat. Deşi Fericitul Augustin i-a răspuns lui Pelagius bine în cele mai multe privinţe, el a apelat la anumite extreme care au dus la denaturări şi accentuări exagerate târzii. În scrierile Fericitului Augustin s-a folosit pentru prima dată termenul „păcat originar” (peccato originali).

Textul biblic central în chestiunea păcatului strămoşesc este Romani 5, 12 în care Sfântul Apostol Pavel face referire la Adam. Următorul pasaj este traducerea din greacă făcută de Ortodoxie: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, şi din această cauză [moartea] toţi au păcătuit”. Ultimele patru cuvinte în greacă sunt eph ho pantes hemarton.

Aici se iveşte o mare problemă de traducere. Aceste patru cuvinte au fost traduse în latină astfel in quo omens peccaverunt. „în care [Adam] toţi oamenii au păcătuit”. Această formulare a fost folosită în Apus odată cu traducerea Bibliei în latină făcută de Fericitul Ieronim (sec. IV-V), pentru a justifica doctrina vinei moştenite de la Adam şi transmise urmaşilor săi. Varianta greacă nu spune nimic de acest gen. Eph ho este o contracţie a lui epi cu pronumele relativ ho; poate fi tradus „fiindcă”. Majoritatea specialiştilor moderni sunt de acord că acesta este înţelesul.

Aşadar, Sfântul Pavel nu spune că suntem cu toţii vinovaţi de păcat personal, doar fiindcă suntem uniţi cu toţii în Adam, ci că precum Adam, cu toţii am comis fapte păcătoase şi astfel am experiat moartea. Suntem supuşi morţii şi distrugerii din cauza păcatului lui Adam, dar suntem vinovaţi numai pentru păcatele noastre proprii. Din nefericire, creştinismul occidental a acceptat adeseori variaţii ale următoarei versiuni prost traduse: „Aşadar, aşa precum printr-un om păcatul a intrat în lume iar moartea prin păcat, şi astfel moartea s-a răspândit la toţi oamenii, în care cu toţii am păcătuit”. Această traducere îl induce în eroare pe cititor făcându-l să creadă că vina pentru păcatul originar este moştenită.

În plus, confuzie apare şi din cele două cuvinte greceşti folosite pentru „păcat”. Cuvântul grec hamartema înseamnă „faptă personală păcătoasă” în timp ce hamartia semnifică o „stare de păcat generală”. Acest ultim concept este cel care a modelat învăţătura augustiniană despre păcatul originar, neputinţă morală şi vină moştenită. Deosebirea dintre cele două cuvinte ne dezvăluie o ipoteză importantă: cu hamartia (stare de păcat generală) ideea de fire păcătoasă, ca distinctă de actele păcătoase sau de persoanele care păcătuiesc, a câştigat valabilitate în teologia apuseană. Mai mult, termenul Părinţilor greci propatorikon amartema este cel mai bine tradus prin „păcatul strămoşesc”. Acest termen este anterior celui latin folosit de Fericitul Augustin şi care înseamnă „păcat originar”.

Pentru mine a fost o revelaţie să aflu că „păcatul strămoşesc” nu are legătură cu ideea de a Adam si Eva caderea pacatul stramosesctransmite păcatul. Pe de altă parte, „păcatul originar” implică acest lucru, întrucât e primul din cele multe care urmează. Fericitul Augustin nu cunoştea limba greacă şi mulţi dintre Părinţii greci nu înţelegeau latina. Aşadar, încă din secolul al V-lea creştinismul Apusean apuca o cale diferită de cel Răsăritean. Primii Părinţi ai Bisericii susţineau că nu există un astfel de lucru ca fire păcătoasă în sensul de fire care moşteneşte vina pentru o faptă păcătoasă comisă de altcineva. În concepţia ortodoxă doar omul păcătuieşte, nu şi firea omenească.

Cu toate acestea, Sfânta Scriptură şi scrierile Părinţilor Bisericii conţin afirmaţii care arată că noi ne naştem în păcat. De exemplu, „Căci iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea” (Psalm 51, 5). Copiii au fost dintotdeauna botezaţi pentru iertarea păcatelor, deşi ei, evident, nu au săvârşit nici un păcat personal. Ortodoxia consideră starea de păcătoşenie în care ne naştem cu toţii drept o înclinaţie de a păcătui personal, dar şi ca pe o rană, o stricăciune, o mortalitate fizică şi duhovnicească şi o deteriorare genetico-biologică. Dar a fi născut în păcat nu implică comiterea păcatului personal sau a fi vinovat personal pentru păcatele celor care au trăit înaintea noastră.

Ortodoxia consideră neascultarea lui Adam şi Eva drept păcatul lor personal, nu al nostru. Astfel că nici păcatul originar, nici mântuirea nu pot fi înfăptuite în viaţa unei persoane fără a fi implicată responsabilitatea personală şi neîngrădită. Această concepţie afirmă că deşi ne naştem cu o fire căzută noi nu suntem obligaţi să păcătuim. Fiecare dintre noi deţine suficientă libertate şi har ca să se întoarcă la Dumnezeu, ca sa fie întărit de El şi să se opună personal păcatului. Aşadar, suntem personal responsabili faţă de păcatele noastre. Nu putem pur şi simplu da vina pe strămoşii noştri.

Învăţătura creştin-ortodoxă despre păcatul originar mi s-au părut a fi liniştitoare. Iudaismul ortodox, de asemenea, respinge concepţia despre păcatul originar a creştinismului apusean. Iudaismul învaţă că copiii se nasc inocenţi şi deşi starea noastră generală reflectă urmările Căderii, fiecare om are liberă voinţă şi este personal responsabil pentru păcatele sale. Această concepţie este fundamentată pe versete biblice precum următoarele:

„Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său” (Deuteronom 24, 16); „Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa” (Iezechiel 18, 20; sublinierea îmi aparţine).

Iudaismul-ortodox interpretează versetul: „…căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc” (Deuteronom 5, 9), în acelaşi fel în care îl interpretează creştinii ortodocşi – ca referindu-se la starea noastră generală de cădere şi nu la un anumit păcat sau o vină anume. Ambele teologii consideră păcatele ca fiind doar acte personale şi nicidecum acte ale firii. Nici nu susţin că omul este păcătos inerent, şi amândouă accentuează faptul că deşi în om există o înclinaţie de a păcătui, copiii sunt – folosind terminologia non-teologică – fundamental buni, nu răi”.

(in: Pr. James Bernstein, Uimit de Hristos. Călătoria mea de la Iudaism la Ortodoxie, editura Ecclesiast, 2011, traducere de Dragoş Dâscă)

Despre Relaţia Dintre Raţiune şi Credinţă în Teologia Sfântului Vasile Cel Mare precum şi Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre educaţia tinerilor şi pastoraţia creştinilor…(Stelian Gombos)

Textul ni-l propune pe Sfântul Vasile cel Mare ca model de raportare echilibrată, ghidată de discernământ, la cultura necreştină, precum şi ca exemplu de folosire corectă a raţiunii.  În contrast cu Sfântul Vasile, ereticii ca Eunomiu se remarcă prin adoptarea necritică a unor idei sau atitudini din cultura păgână, şi în primul rând a speculaţiei filosofice ca metodă de investigare a adevărului.  Aceasta este o formă gravă de trufie, în care cel care raţionează se crede capabil să acceadă la adevăr prin forţe proprii şi ajunge să respingă adevărul revelat pe care îl mărturiseşte Biserica.  Desigur, pentru Sfântul Vasile nu poate exista adevăr decât în Hristos, şi nu poate exista mărturisire a adevărului şi combatere a ereziei fără viaţa în Hristos.  Aşadar, rătăcirea raţiunii către erezie nu poate fi combătută pe deplin doar cu metodele filosofice care au produs rătăcirea, ci atunci când cel care mărturiseşte pentru adevăr şi contra ereziei mărturiseşte prin întreaga sa viaţă trăită în Adevărul care este Hristos.