Predica la Duminica Fiului Risipitor a PS Sebastian: DOUA DRAME, UNA MAI CUTREMURǍTOARE DECÂT ALTA

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-la-duminica-fiului-risipitor-a-episcopului-sebastian-al-slatinei-si-romanatilor/

PREDICĂ LA DUMINICA  FIULUI  RISIPITOR

A EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR


Lc. 15, 11 – 31

Legături:

DOUĂ DRAME, UNA MAI CUTREMURǍTOARE DECÂT ALTA

            Dreptmăritori creştini,

            Evanghelia de astăzi este un text plin de învăţături. O evanghelie care pune pe predicatorul aflat la amvon într-o mare dilemă, neştiind la ce să se refere mai întâi: la răbdare, iertare şi bucuria tatălui că i s-a întors fiul cel rătăcit, sau la pocăinţa acestuia din urmă? Unii predicatori fac exegeză, explicând fiecare cuvânt, arătând ce înseamnă fiecare fapt sau fiecare dintre atitudinile prezente în evanghelie: a tatălui, care nu este altcineva decât Dumnezeu, a fiului risipitor, care suntem noi, cei care uneori în viaţa aceasta ,,cădem”, şi a fiului mai mare care, deşi n-a călcat niciodată cuvântul părintelui său, rămâne totuşi undeva ,,în afara bucuriei”.

            Ei bine, în ceea ce mă priveşte, dorind să tălmăcesc frumuseţea şi înălţimea duhovnicească a acestei pericope evanghelice, am ales să mă refer la cei doi fii: unul mai tânăr, dar care pleacă şi se pierde în desfânare, şi altul mai mare, ascultător faţă de tatăl său, dar cu o ascultare ,,neroditoare”. Unul tânăr şi fără de minte, dar care la un moment dat, ,,regăsindu-se”, vine şi, pocăindu-se, devine modelul evangheliei de astăzi, pe când celălalt, deşi niciodată nu şi-a supărat tatăl, rămâne până la urmă personajul nefast şi negativ.

            Iubiţi credincioşi,

            Evanghelia de astăzi ne prezintă doi oameni: unul care, în prima parte a pericopei evanghelice este păcătos, dar care apoi se reabilitează, iar altul ,,drept”, dar care, în pofida ,,dreptăţii” lui, rămâne afară de Împărăţie, pentru că ospăţul şi bucuria pe care tatăl a găsit de cuvinţă să le pregătească fiului pocăit înseamnă Impărăţia Cerurilor. Cum se face, deci, că fiul desfânat şi păcătos ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, iar celălalt, care totdeauna şi-a ascultat părintele, rămâne ,,afară”? Ce se întâmplă oare în evanghelia de astăzi? Cum de are loc această răsturnare a valorilor, şi fiul risipitor, cel care îşi supără tatăl cerându-i de la obraz moştenirea pentru a o cheltui cu desfânatele, devine până la urmă personajul pozitiv – personajul ,,simpatic”, dacă-mi este îngăduit să mă exprim astfel – iar fiul cel ,,drept”, care ,,totdeauna a slujit” şi niciodată nu a călcat porunca tatălui său, ajunge dintr-o dată personajul negativ şi ,,antipatic”? Ce face, aşadar, pe fiul desfrânat ca să ,,merite” Împărăţia lui Dumnezeu şi ce face pe fiul ascultător ca, până la urmă, să rămână ,,afară”?

Ei bine, fiul cel desfrânat ,,îşi vine în sine”. Îşi vine în fire şi îşi dă seama că a greşit; realizează că a ajuns un netrebnic şi înţelege să se întoarcă numaidecât la tatăl său, şi nu oricum, nu povestindu-i şi bravând cu ,,isprăvile” sale, ci zicându-i: ,,Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Aşa a plănuit să meargă şi să-şi ceară iertare, cu smerenie şi pocăinţă, nu pretinzând să fie repus în drepturile pe care le-a pierdut; gata să facă muncă de slugă, numai să fie reprimit în ,,casă”. Această pocăinţă şi smerenie văzându-le tatăl, care nu a încetat să-l aştepte încă din clipa în care a plecat, l-a iertat pe dată şi l-a primit cu bucurie, dăruindu-i înapoi tot ce pierduse, şi aceasta din dragoste şi de bucurie că ,,acest fiu al său mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

            Ce se întâmplă cu fratele mai mare?

            El nu a exagerat nicio clipă când a spus tatălui său: ,,Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca”. Adevărat grăia. Şi cu toate acestea, el este personajul negativ din evanghelia de astăzi. Unde greşeşte acest ,,drept” care nu şi-a supărat niciodată părintele? Greşeşte prin neputinţa de a se bucura împreună cu tatăl său şi, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mântuit. În loc să se bucure, acesta ,,s-a mâniat”, zice evanghelia, şi a rămas afară. S-au dus care mai de care căutând să-l convingă să treacă peste ce, dragii mei?… Peste invidie? Peste răutate? Peste împietrire? Peste prostie? Acestea sunt care nu ne lasă să ne bucurăm de binele celuilalt! Acestea sunt care ne fac să ne întristăm când aproapelui nostru îi merge bine; să fim invidioşi, trişti şi supăraţi când, de fapt, suntem chemaţi să ne bucurăm şi să ne veselim împreună la ,,ospăţul” cel dumnezeiesc!…

            Vă întreb: Ce ne împiedică astăzi aici, în casa Părintelui nostru două ceasuri, rugându-ne lui Dumnezeu pentru slăbiciunile şi păcatele noastre de fiecare zi? Ce ne împiedică să ne bucurăm aceste două ore împreună cu Dumnezeu? Ce ne ţine acasă, pe drumuri, prin parcuri, sau nu ştiu eu pe unde, numai să nu petrecem aici împreună cu Tatăl ceresc care, iată, răsplăteşte pocăinţa cu ,,ospăţ” şi bucurie veşnică? Ce ne împiedică să ne petrecem viaţa întregă în frica lui Dumnezeu, în comuniune cu El şi cu fratele sau aproapele nostru?

            Unde greşeşte, aşadar, fratele ,,mânios” al fiului risipitor? Astăzi, poate pentru întâia oară, el îi vorbeşte tatălui său cu reproş: ,,Mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei!” Tot astăzi, se face şi judecător dispreţuitor al fratelui său: ,,dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngăşat!” Iată, aşadar: îl condamnă pe tatăl său pentru modul în care l-a primit pe fiul cel pierdut, răbufneşte şi, dintr-o dată, nu mai este nici fiu ascultător, nici frate bun celui ,,căzut”. Mai mult decât atât, evanghelia ne lasă să înţelegem că, în cele din urmă, acesta a rămas supărat ,,afară” – în afară de Impărăţia lui Dumnezeu.

            Iată de ce am spus că evanghelia de astăzi nu ne prezintă doar o dramă – pe cea a fiului risipitor – ci două, pentru că, discret, în spatele dramei celui căzut, se consumă si o a doua dramă, mult mai cutremurătoare, cea a fratelui mai mare, finalizată absolut nefericit. Dacă fiul mai mic trăieşte drama ,,izolării în afara comuniunii” cu Dumnezeu, celălalt trece prin drama izolării ,,în interiorul comuniunii”, ceea ce mi se pare şi mai înfricoşător! Grea este singurătatea ,, de unul singur”, dar, şi mai grea – ne arată această pericopă evanghelică – este singurătatea ,,în doi” sau ,,în interiorul comuniunii”!

            La aceste două atitudini am vrut să medităm astăzi! Să ne aducem aminte de cuvântul Evangheliei care spune că ,,vameşii şi desfrânatele merg înaintea noastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt.21, 31), iar noi, cei cărora ni se pare că suntem drepţi şi că niciodată nu am călcat cuvântul Părintelui Dumnezeu, fiind fiul ascultător – şi nu cel risipitor, care şi-a cheltuit ,,zestrea” sa sufletească şi trupească în nenumărate păcate – rămânem în mod paradoxal ,,afară”. Iată, aşadar, pericolul care ne pândeşte pe noi cei care, poate, la prima citire a evangheliei de astăzi ne-am identificat cu fiul cel ascultor. Atenţie însă! Mântuitorul Hristos vrea să ne spună: nu cumva, în pofida dreptăţii noastre, în ciuda faptelor noastre ,,extraordinare” pe care pretindem de multe ori, exagerând cu subiectivism, că le-am săvârşit, să avem aceeaşi surpriză şi să rămânem totuşi ,,afară de Împărăţie”.

            Fiul desfrânat ne devine până la urmă simpatic, nu pentru că a desfrânat şi şi-a cheltuit averea în dezmierdări, ci pentru că a cunoscut într-un final ,,taina pocăinţei”. A aflat secretul reabilitării, şi-a venit în fire sau în ,,sine”, cum zice evanghelia, s-a regăsit pe sine şi a reuşit să se schimbe. A putut să se ridice din mocirla păcatului, s-a putut smeri, a aflat puterea necesară să vină înaintea tatălui său să-şi recunoască greşeala şi să ceară nu ceea ce avusese, ci starea de slugă. Evanghelia de astăzi, gândesc eu, ne face atenţi pe noi, cei care ,,tocim pragul” bisericii zi de zi ori duminică de dumincă, nu cumva să cădem în păcatul fratelui celui mare: în acea ascultare formală, lipsită de recunoştinţă faţă de Părintele, dar şi de dragoste şi preţuire pentru fratele nostru, mai cu seamă atunci când acesta se pocăieşte. Să luăm aminte la acest ,,soi de dreptate” lipsită de bunătate, o dreptate stearpă şi împietrită, care a făcut din fratele mai mare, un fel de ,,pom neroditor” ce se arată frumos la înfăţişare şi având coroana bogată şi verde, dar sălbatic totuşi, mânios şi neputincios în fata iubirii de frate şi chiar a iubirii de părinte, şi pentru care a rămas trist şi nerecunoscător ,,afară”!…

            Mesajul evanghelic de astăzi, aşadar, acesta este: dacă suntem cumva sau vom ajunge vreodată, în anumite clipe ale vieţii noastre, fiul cel pierdut, să ne aducem aminte că Dumnezeu ne aşteaptă şi este gata să ne repună neîntârziat şi fără reproş în aceeaşi stare din care am căzut, numai să arătăm şi aceeaşi conştiinţă, smerenie şi pornire de a ne schimba, pe care le-a arătat fiul risipitor. Dacă, însă, suntem fiul care nu a căzut, gata să-I spunem lui Dumnezeu: ,,Iată de atâţia ani Îţi slujesc şi niciodată nu Ţi-am călcat porunca…”, atenţie că în această ,,dreptate” a noastră trebuie să picurăm şi un strop de iubire, pentru ca ea să nu fie o dreptate mândră şi împietrită, lipsită de compasiune faţă de cel căzut şi plină de dispreţ sau judecată crudă faţă de el.

            Prin urmare, evanghelia de astăzi ne cheamă să ne pocăim dacă am căzut, iar dacă nu, să avem grijă, nu cumva să cădem tocmai prin faptul că ni se pare că ,,stăm”. Ne îndeamnă să învăţăm să ne bucurăm când vedem ,,binele” în jurul nostru, nu să ne înceţoşăm mintea cu invidie şi răutate ori privind cu gând viclean la bucuriile celorlalţi, bine ştiind că Dumnezeu are aceeaşi dragoste mare pentru toţi şi că se bucură de fiecare dintre noi dacă vom şti să-I preţuim chemarea.

            Făcând aşa, dragii mei, vom ajunge şi noi să petrecem la ,,ospăţul” Stăpânului Dumnezeu, fie de pe poziţia de iertaţi şi reabilitaţi, fie ca fii ascultători, bucurându-ne împreună cu El în vecii vecilor, Amin.

(Cu mici editări-corecturi de text de Ana Elisabeta)

Advertisements

Vamesul si fariseul in Triod. Smerenie si mandrie la inceputul Triodului

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/vamesul-si-fariseul-in-triod-smerenie-si-mandrie-la-inceputul-triodului/

D Vamesului si a fariseului1

Vameşul şi fariseul în Triod 

Smerenie şi mândrie la începutul Triodului

„Aşa cum rădăcina tuturor relelor e mândria, tot aşa pricina tuturor celor bune e smerenia”, învaţă avva Evagrie. Smerenia este semnul distinctiv al creştinismului şi virtutea indispensabila întregii vieţi duhovniceşti. Fără ea e cu neputinţă să ne mântuim, nu putem nici măcar să făptuim poruncile ori să facem un bine oarecare. Fiică a gândului la moarte, Hristos însuşi desemnează smerenia drept temelie şi obârşie a zidirii omului lăuntric. „Maică a tuturor virtuţilor”, ea este cea dintâi pe care începătorul trebuie să se sârguiască să o practice cu scrupulozitate:

„Înainte de toate avem nevoie de smerenie şi trebuie să fim gata să spunem: „Iartă-mă!” pentru orice cuvânt pe care-l auzim, căci prin smerenie se nimicesc toate răutăţile vrăjmaşului şi potrivnicului nostru”.

Era, prin urmare, necesar ca perioada pregătitoare a Postului Mare să se deschidă cu îndemnul de a imita smerenia vameşului. Pentru ca, solid întemeiat pe această virtute, credinciosul să poată face din ostenelile sale ascetice o jertfă bine-placută lui Dumnezeu.

„Trufia goleste tot binele, smerenia surpă tot răul”, caci e un leac puternic al mântuirii. Din ceaţa patimilor ea il face pe om să urce piscul virtuţilor. Pentru Sfântul Ioan Scărarul, chiar dacă n-ar fi însoţită de alte fapte, ea ar fi de ajuns pentru a-l face pe om să urce la cer, fiindcă mandria l-a făcut pe Lucifer să cadă de aici. Această putere a smereniei e deosebit de eficace împotriva demonilor, care, fiind duhuri pure, îi intrec pe monahi în ostenelile ascetice, dar sunt întotdeauna biruiţi de smerenie18, smerenia fiind singura virtute pe care nu o pot imita.

Smerenia este cea dintâi virtute dezvoltată de Triod fiindcă e însăşi condiţia fără de care nu putem dobândi căinţa (metanoia) şi câştiga, prin urmare, iertarea păcatelor:

„Căci milostivirea urmează smereniei, aşa cum umbra urmează trupului”.

Potrivit aceluiaşi Isaac Sirul, această virtute e şi obârşia ascezei: „înfrânarea şi concentrarea urmeaza smereniei”. De aceea, ea trebuie pusă inaintea ochilor candidaţilor la lupta, înainte ca ei să intre în arena Postului Mare.

Dacă Adam ar fi primit să se smerească şi să se căiască recunoscandu-şi păcatul, n-ar fi fost scos afară din rai, ne asigură avva Dorotei din Gaza. Întreaga viaţă duhovnicească trebuie să înceapă, aşadar, prin unirea acestor doua virtuţi: coborând în el însuşi pentru a regăsi aici pe Adam şi a-l restaura în integritatea sa, ascetul va putea dobândi smerenia prin aducerea-aminte şi gândul la păcatele sale, revenind astfel în rai la sfârşitul Postului Mare. „Uitarea greşelilor e lucrul mândriei, dar aducerea-aminte a lor e călăuza spre smerenie”.

Pentru autorii Triodului, ca şi pentru toţi Părinţii, smerenia e virtutea „prin care ne putem cunoaşte prin noi înşine şi putem izgoni înfumurarea deşarta a trufiei”. Invers, prin cunoaşterea de sine ajungem la smerenie: „Fericit omul care-şi cunoaşte slăbiciunea, căci această cunoaştere se va face pentru el temelie, rădăcină şi obârşie a tot binele (…) Dar cel care nu-şi cunoaşte neputinţa alungă smerenia. Şi alungând-o pe aceasta, e alungat din desăvârşire, iar alungat de aceasta se înspăimântă întotdeauna”.

Smerenia, calea spre cunoaşterea de sine şi a lui Dumnezeu

Prin smerenie creştinul îşi măsoară propria neputinţă cu infinitatea dumnezeiască. Pe cât înaintează în cunoaşterea de sine, pe atât progresează în cunoaşterea lui Dumnezeu. Prima treaptă a smereniei, înfăţişată în Triod de exemplul vameşului, e o transpunere creştină a adagiului antic „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Viaţa duhovnicească apare astfel ca o gnoză autentică, care se întemeiază nu numai pe puterile minţii şi nu urmăreşte să şteargă distincţia esenţială dintre Creator şi creatură, ci, din contră, e întemeiată pe simţul „măsurii”, adică pe recunoaşterea şi mărturisirea mizeriei sale duhovniceşti, a păcatului şi a absenţei virtuţii. Smerenia vameşului stă în faptul că el se arată înaintea lui Dumnezeu aşa cum este, în recunoaşterea faptului că, nedesăvârşit prin fire ca şi creatură, el a extins de bunăvoie încă şi mai mult distanţa „infinită” care îl separă de Creatorul său. Ea constă şi în implorarea cu lacrimi a milostivirii dumnezeieşti, ca să umple acest adânc şi să-i dea iertarea greşelilor.

Pentru credinciosul care, angajat pe calea Postului Mare, a dărâmat zidurile eului său pentru a atinge o conştiinţă ce îmbrăţişează întreaga natură umană, smerenia va consta din faptul de a se recunoaşte foarte precis drept cel mai mare dintre păcătoşi. Astfel, după ce i-a enumerat pe toţi păcătoşii Vechiului şi Noului Testament, sufletul recunoaşte la sfârşitul Canonului Mare că i-a întrecut în ticăloşie păcătuind mai mult decât întreaga natură umană. Singura cale de mântuire care îi mai rămâne e de a implora milostivirea în ziua Judecăţii. „N-a fost în viaţă păcat, nici faptă, nici răutate, pe care sa nu le fi săvârşit eu, Mântuitorule, cu mintea şi cu cuvântul, cu voinţa şi cu gândul, cu ştiinţa şi cu fapta păcătuind ca nimeni altul odinioară”.

Păcătosul se recunoaşte drept cel mai mare dintre păcătoşi pentru faptul de a fi încălcat în chip conştient, iar nu din neştiinţă, legea iubirii. Imnografii insistă mult asupra acestei dimensiuni a smereniei ca simţ al responsabilităţii universale a fiecăruia, îndemnându-i astfel pe credincioşi spre unul din aspectele cele mai profunde ale spiritualitaţii creştine. Cu cât sfinţii sunt mai luminaţi de har, cu atât se socotesc mai păcătoşi şi se smeresc şi, invers, cu cât coboară în adâncul smereniei cu atât sunt mai luminaţi.

Monahul găseşte calea înălţării aşezându-se mai prejos decât toţi, chiar şi decât făpturile necuvântătoare: „Fericit monahul care se socoteşte gunoiul tuturor”, spunea avva Evagrie. Triodul aplică această învăţătură aparent şocantă îndemnându-i neîncetat pe credincioşi să recunoască dimensiunea universală a păcatelor lor personale. Melozii noştri rămân însă discreţi în ce priveşte rolul harului. Ei nu precizează că smerenia creşte pe măsura contemplaţiei şi că arsura păcatului sporeşte pe măsura luminării. Această tăcere prudentă să poată fi oare pusă pe seama caracterului „practic” al Triodului? Într-adevăr, aici e vorba mai puţin de o învăţătură teoretică, cât de faptul de a-i face pe credincioşi să înainteze în această virtute înfăţişându-le în acelaşi timp adâncimile ei, cât şi riscurile amăgirii pe care le cuprinde.

Smerenia e singura cale care duce la contemplaţie. Intrând în sine însuşi pentru a se recunoaşte cel dintâi dintre păcătoşi, monahul găseşte, aşadar, în mod paradoxal „calea înălţării”, scara înălţată spre cer:

„Slujindu-se de smerenie ca de o scară, vameşul s-a ridicat la înălţimea cerurilor; în timp ce fariseul, cu putreda uşurime a trufiei înălţându-se, s-a coborît în adâncul iadului”.

Imagine al cărei ecou se regăseşte în acest faimos citat din Sfântul Isaac Sirul: „Sârguieşte-te să intri în cămara ta dinăuntru şi vei vedea cămara cerească, căci una ăi aceeaşi uşă deschide contemplarea amândurora. Scara împărăţiei e ascunsă înăuntrul tău, în sufletul tău. Spală-te, aşadar, de păcat şi vei descoperi treptele pe care să urci”.

Ca şi de orice realitate duhovnicească, de acest paradox al smereniei nu putem da seamă decât prin expresii antinomice ca, de exemplu, „smerenia făcătoare de înălţare”. Imnografii Triodului se străduiesc îndeosebi să dezvolte acest simbolism geometric al smereniei potrivit cuvântului lui Hristos: „Tot cel ce se va înălţa pe sine se va smeri, dar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Caci, potrivit Sfântului Grigorie al Nyssei, în timp ce mândria e „un urcuş în jos”, smerenia e, invers, „o pogorîre spre înălţimi”.

În alternanţa acestor două momente, pogorîrea (sensul „descendent”) trebuie să preceadă urcuşului (sensului „ascendent”). Fariseul din parabolă a fost respins de Dumnezeu fiindcă, trufindu-se cu faptele sale, a inversat sensul alternanţei; în timp ce vameşul a fost înălţat pentru că mai întâi s-a pogorît. Smerenia unuia l-a condus până pe culmea virtuţii, în timp ce trufia celuilalt l-a făcut să cadă din ea.

Vameşul şi fariseul în Triod

Parabola vameşului şi fariseului îşi dobândeşte întreaga valoare în iconomia duhovnicească a Triodului. Aşezată la intrarea în Postul Mare, ea îl previne pe credincios împotriva slavei deşarte la care l-ar putea expune eforturile sale ascetice. Ca întreaga cateheză imnografică, învăţătura despre smerenie are funcţia esenţială de a echilibra regulile postului şi ascezei pe care le prevede typikon-ul, punând în evidenţă dimensiunea lor duhovnicească. Fiindcă fariseul era într-adevăr un drept care postea două zile pe săptămână şi păzea Legea aşa cum un creştin zelos ar putea păzi cu stricteţe regulile typikon-ului, dar s-a îngâmfat cu slava deşartă slăvindu-se cu faptele sale şi judecând pe aproapele său: vameşul. Aceasta e atitudinea de care trebuie să fugim încp de la începutul parcursului ascetic pentru a putea primi răsplătirile duhovniceşti ale virtuţilor pe care le vom fi practicat în timpul Postului Mare: ele trebuie ţinute ascunse în inimă evitând cu toată atenţia judecarea aproapelui. Slava deşartă şi corolarul ei, maimuţăreala virtuţii prin ostentaţie, sunt două patimi care-l pândesc pe ascet la începutul şi sfârşitul cursei sale. Comentând această parabolă, imnografii urmau o învăţătură comună vechii tradiţii monahale. Un părinte al monahilor, avva Evagrie, afirma, de exemplu:

„Păzeşte-te ca diavolul să nu te surprindă prin laude ca să te înalţe în ochii tăi pentru ca să te facă să te trufeşti cu. virtuţile tale, ca şi fariseul; ci loveşte-te pe tine însuţi ca vameşul, bate-te în piept spunând: Dumnezeule, milostiveşte-Te de mine păcătosul!”.

Desigur, după învăţătura Părinţilor, dată fiind legătura intimă între suflet şi trup, prin post şi asceza ajungem la smerenie. Smerindu-şi trupul prin privarea de alimente, credinciosul îşi va putea abate, pe parcursul celor patruzeci de zile ale Postului Mare, sufletul de la atracţia plăcerilor făcându-l astfel să coboare în adâncul smereniei. Dar fariseul nu postea „cum se cuvine”, căci dacă vrem să străbatem cu folos Postul Mare, trebuie „să învăţăm legile postului” şi să ne omorîm trupul „cu ştiinţă” şi discernământ, amestecand smerenia în toate virtuţile: „Leagă de înfrânare smerenia, fără de care cea dintâi se va afla nefolositoare”. Căci smerenia e superioară ascezei şi postului, aşa cum virtuţile sufletului sunt superioare virtuţilor trupului!

„Până când nu se smereşte – spune Sfântul Isaac Sirul -, omul nu primeşte răsplata faptelor sale. Răsplata nu se dă prin fapte, ci prin smerenie”.

Toate virtuţile cântate de Triod sunt, aşadar, supuse dispoziţiei lăuntrice a smereniei celui ce le practică. Şi, de-a lungul Postului Mare, acesta va trebui să-şi aducă aminte exemplul vameşului şi fariseului. Prin meditaţia continuă la această parabolă în mintea sa (nous), el va putea ajunge la străpungere, adică la o inimă înfrântă şi smerită care singură va putea aduce jertfă bine-placută lui Dumnezeu (Ps 50, 19). Faptul că evocarea acestei parabole e prezentă în idiomelele Săptămânii a IV-a din Postul Mare nu e un simplu vestigiu al structurii primare a Triodului; ea aduce aminte de necesitatea vigilenţei şi perseverării în fuga de slava deşarta a fariseului şi în imitarea smereniei vameşului. Căci dreptul trebuie să fie din ce în ce mai atent să nu se slăveasca pe sine atribuindu-şi lui însuşi virtuţile. „Conştiinţa păcătosului îl obligă la smerenie, în timp ce simţământul faptelor sale bune îl înalţă pe cel drept”, spunea Sfântul Ioan Hrisostom. Nu numai la început, ci în toată perioada Triodului, ascetul trebuie, prin urmare, să înveţe să imite smerenia vameşului.

„Să nu ne rugăm, fraţilor, ca fariseul, căci cel ce se înalţă pe sine se va smeri; ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul, prin postire, strigând: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii!”.

Această rugăciune a vameşului (Lc 18, 13) unită cu rugăciunea celor doi orbi (Mt 9, 27) sub forma: „Dumnezeule, milostiveşte-Te spre mine păcătosul şi mă miluieşte!” se va repeta de douăsprezece ori în toate slujbele Postului Mare o dată cu metaniile mici ce însoţesc rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Mai mult, ea este, după cum se ştie, modelul „rugăciunii lui Iisus” şi de aceea respiraţia monahului trebuie legată în permanenţă de ea de-a lungul întregului „Post Mare al vieţii sale”.

Începutul smereniei şi al căinţei adevărate stă în recunoaşterea deşertăciunii proprii, în voinţa de a ne asemăna fariseului şi de a implora pe Hristos să ne dea în milostivirea Sa smerenia vameşului. În timpul Postului Mare trebuie să fugim de glasul trufaş şi de mulţimea cuvintelor unuia şi să imităm străpungerea şi rugăciunea tăcută a celuilalt, trebuie să evităm suficienţa fariseului şi să imităm smerenia şi mărturisirea vameşului, trebuie să ne aducem aminte numai de păcatele noastre pentru a nu judeca pe aproapele şi să ne rugăm cu străpungere pentru a nu scoate deşertăciune din virtuţile noastre. În definitiv, va trebui să imităm sau mai degrabă sa ne rugăm ca să dobândim virtuţile atât ale unuia, cât şi ale celuilalt: „Să ne sârguim a imita virtuţile fariseului şi a râvni cu aprindere smerenia vameşului; urînd ceea ce este nepotrivit de la amândoi, adica lipsa de minte a unuia şi intinăciunea păcatelor celuilalt”.

Imitarea smereniei lui Hristos

Această primă smerenie reprezintă întâiul şi poate cel mai preţios dintre darurile Duhului Sfant şi temelia realizării celui de al „doilea Botez”. Dar aceasta nu este decât calea ce duce la adevărata smerenie ce se identifică cu piscul vieţii duhovniceşti şi al luminării. Această smerenie superioară e negrăită şi dumnezeiască. Numai cine a avut experienţa ei poate vorbi despre ea. Sfântul Ioan Scărarul o compară cu „cerul” şi o numeşte „poartă a împărăţiei” şi „a nepătimirii”. Prin această smerenie ajungem la cunoaşterea intimă a lui Dumnezeu şi la îndumnezeire. Ea este „pecetea Duhului” pusă pe „înscrisul de slobozenie” al omului. Ea constă din a ne recunoaşte în întregime în Dumnezeu, din a-I atribui toate pentru ca numai El întreg să se găsească în om. Ea se dă ca un har şi ca plinătatea darului Duhului Sfânt numai celor desăvârşiţi. Căci ea este „Smerenia dumnezeiască” şi „haina Dumnezeirii”. Fiindcă Dumnezeu însuşi e nesfârşit de smerit: „Sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29), spunea Hristos, desemnand astfel o însuşire a firii dumnezeiesti pe care a descoperit-o prin întruparea Sa.

Această cunună a virtuţilor este aşadar smerenia lui Hristos Însuşi şi la ea nu vom putea ajunge decât trăind în El şi urmându-L în toate etapele iconomiei Sale. Adeseori menţionată începând cu Duminica Vameşului şi Fariseului, această dimensiune hristologică a smereniei e dezvoltată mai cu seamă în timpul Săptămânii Mari. În timpul Postului Mare, credinciosul a fost înălţat virtual de întâia virtute până pe culmea „făptuirii” pentru a se învrednici să se împărtăşească pe deplin de Pătimire şi Înviere şi a fi astfel iniţiat în smerenia dumnezeiască.

Smerenia lui Hristos a fost descoperită de întruparea Sa, de kenoza Lui, care devine astfel modelul întregii smerenii creştine: „Arătat-a Cuvântul smerenia a fi calea cea mai bună a înălţării, smerindu-se până la chipul cel de rob; pe care imitând-o fiecare, smerindu-se se înalţă”. Întreaga Iconomie nu e de altfel decât o arătare a smereniei Sale. După ce a declanşat o mişcare de „pogorîre” prin întrupare, Hristos împlineşte toate pogorîndu-Se până la limita acestei umilinţe: moartea Dumnezeului-om. Comemorarea spălării picioarelor în Joia Mare e prilejul de a evidenţia măreţia smereniei şi a iubirii dumnezeieşti faţă de om arătate de Hristos Care S-a plecat în faţa ucenicilor Săi pentru a le spăla picioarele. „Arătat-a ucenicilor Stăpânul pildă de smerenie; căci Cel ce îmbracă cerul cu nori S-a încins cu ştergarul şi şi-a plecat genunchii pentru a spăla picioarele slugilor, Cel în a Cărui mână e suflarea tuturor celor ce sunt”.

În acest fel El i-a îndemnat să practice o smerenie asemănătoare unii faţă de alţii şi i-a învăţat „cum să alerge pe calea cea dumnezeiască” pentru a vesti Evanghelia. Pentru Sfântul Ioan Scărarul, acest episod arată că prin smerenia trupească ajungem la smerenia sufletului şi prin „făptuire” ajungem la smerenia supremă a lui Hristos-Dumnezeu.

„Către dumnezeiasca înălţare suindu-ne pe noi pururea, Mântuitorul şi Stăpânul a arătat smerenia făcătoare de înălţime; că a spălat cu mâinile Sale picioarele ucenicilor”.

Limita smereniei lui Hristos şi modelul ultim al smereniei creştine au fost dezvăluite însă pe Cruce de moartea Sa:

„Covârşirea smereniei Tale, Hristoase Dumnezeule, a surpat pe Cruce trufia demonică”. În adâncul kenozei lui Dumnezeu şi în actualizarea ei morală omul găseşte „axa” plecând de la care se realizează „răsturnarea polilor” şi se deschide calea spre înălţime: asemănarea cu Dumnezeu prin împărtăşirea de smerenia lui Hristos.

„Să râvnim cu aprindere purtările lui Hristos Mantuitorul şi [să urmăm?] smereniei Lui, noi cei ce dorim a dobândi sălaşul bucuriei celei fără de sfârşit, sălăşluindu-ne în pământul celor vii”.

În fond, culmea vieţii duhovniceşti, dobândirea acestei smerenii dumnezeieşti, constă în faptul de a ne găsi oarecum tot timpul la sfârşitul Postului Mare, din a trăi în toate zilele Crucea şi Patima lui Hristos, pentru a-L însoţi în misşcarea ascendentă a Învierii Lui şi a descoperi atunci experimental, în lumina Paştilor, că smerenia e o însuşire a Firii dumnezeieşti şi mişcarea naturală a Iubirii.

Makarios Simonopetritul

Sursa: http://www.crestinortodox.ro

Editarea textului (mai ales diacritice): “Dragostea se bucură de adevăr” (Ana Elisabeta)

Arhim. Ioil Konstantaros: Lectura apostolică din Duminica Vameşului şi a Fariseului

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/arhim-ioil-konstantaros-lectura-apostolica-din-duminica-vamesului-si-a-fariseului/

Arhimandritul Ioil Konstantaros: 

Lectura apostolică din Duminica Vameşului şi a Fariseului 

(II Timotei 3: 10-15)

Şi anul acesta, iubirea lui Dumnezeu ne-a învrednicit să intrăm în binecuvântata perioadă a Triodului. Iar perioada Triodului este binecuvântată pentru toţi credincioşii, pentru că este o perioadă de pocăinţă şi de umilinţă. Dimpotrivă, pentru oamenii din lume, Triodul se transformă în anti-Triod şi sfârşeşte şi decade prin concursul diavolului în perioadă de chefuri, de dansuri şi distracţii ruşinoase care îl degradează pe omul care este icoană a lui Dumnezeu.

Desigur, creştinii ortodocşi cu adevărat credincioşi nu sunt influenţaţi şi nu trebuie să fie influenţaţi de lumea care stă departe de Dumnezeu, ci să rămână statornici pe calea pocăinţei şi a sfinţirii. Exact despre această statornicie vorbeşte Apostolul Pavel ucenicului său Timotei.

Să vedem în traducere versetele textului sfânt şi în continuare să ne oprim asupra unui punct foarte important: „10. Tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă răbdare, în dragoste, în stăruinţă, 11. În prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat! şi din toate m-a izbăvit Domnul. 12. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. 13. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. 14. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, 15. Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus”.

Într-adevăr, importante sunt sfaturile şi îndemnurile marelui Apostol. În câteva linii ne descrie starea sa şi modul slujirii sale şi al comportamentului său, în general, dar face şi o trimitere mişcătoare la prigoanele şi la pătimirile prin care a trecut în multe regiuni pentru dragostea şi slava lui Hristos.

Însă ceea ce impresionează este faptul că el descrie în continuare o profeţie cutremurătoare, care de aici încolo avea să se împlinească în fiecare generaţie şi în fiecare epocă în Biserica noastră.

Şi care este aceasta? Că oameni vicleni şi înşelători, oameni care vor părea că se află în Biserică, oameni care trăiesc între noi, oameni care, după cum vedem în Istoria noastră bisericească, au aparţinut chiar şi treptelor sfinţitului cler, şi încă a celui mai înalt, dar care neavând nici o raportare esenţială la modul autentic al vieţuirii evanghelice, au alunecat ei înşişi şi după ei au atras şi pe mulţi alţii, care erau neîntemeiaţi în ceea ce numim Dreapta Credinţă. Este plină istoria noastră de astfel de tragice cazuri de oameni vicleni, înşelători şi mai ales egoişti (şi să nu uităm că marii ereziarhi au fost clerici).

Dar poate cineva să nege că astăzi, nu doar că există înşelaţi şi rătăciţi, ci că mai mult s-au înmulţit? Doar dacă cineva trăieşte în afara realităţii poate să susţină contrariul.

Da, fraţii mei, este nevoie de multă atenţie şi priveghere duhovnicească pentru că în zilele anevoioase în care trăim, învăţăturile rătăcitoare, atât în dogmă, cât şi în ceea ce priveşte morala ortodoxă, s-au înmulţit în aşa măsură şi într-un asemenea grad, încât se poate întreba cineva, dacă aceştia care predică rătăcirile lor, au deschis  vreodată Evanghelia spre a o studia.

Şi simplul fapt că astăzi se propovăduieşte noua dogmă ecleziologică a blestematului ecumenism, adică a sincretismului religios, şi doar faptul că unii oameni „vicleni şi înşelători” proclamă că Biserica nu este doar Ortodoxia, ci şi ereziile şi kakodoxiile, precum totalitatea eresurilor – papismul, arată împlinirea vizibilă a profeţiei Apostolului Pavel, dar în acelaşi timp ne trage alarma de pericol pentru cât de treji şi priveghetori ar trebui să fim noi, paznicii, dar şi de războinici (luptători), deoarece „credinţa este primejduită”.

Fraţii mei, dacă vrem să fim fii adevăraţi ai Bisericii noastre, trebuie să rămânem întemeiaţi şi neclintiţi pe meterezele datoriei şi ale sfintei lupte. Şi, iarăşi, cuvântul lui Pavel – celui răpit până la cer, s-ar cuveni să-l avem în vedere: „Iar tu rămâi în cele pe care le-ai învăţat şi în care eşti încredinţat”. Ar trebui să fie scris în inimile noastre.

Noi rămânem în Credinţa pe care am învăţat-o şi am primit-o şi în care suntem încredinţaţi de către Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Dascăli, de către Martiri şi Mărturisitori, Cuvioşi şi Drepţi, iar prin harul lui Dumnezeu nu avem de gând să o schimbăm.

Nu vom clinti nici măcar o cirtă în această Sfântă şi evlavioasă Tradiţie vie prin care trăieşte Biserica noastră şi care sfinţeşte persoane, dar şi întreaga lume. N-au decât să „orăcăie” broaştele modernismului.

Să urle rătăciţii şi turbulenţii culturalişti ai ecumenismului care au pierdut acrivia dogmei. Să ne ameninţe înşelaţii care trăiesc nu pentru Hristos, ci pentru această lume deşartă şi păcătoasă.

Noi, chiar dacă suntem păcătoşi, însă fiind fii ai Apostolilor şi ai Părinţilor prin învăţătura Ortodoxiei noastre, prin Sfânta Evanghelie, prin Sfântul Pidalion, prin hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Locale, prin scrierile nemuritoare şi rugăciunile Sfinţilor noştri Părinţi, şi departe de cei rătăciţi şi de „neo-ortodocşii – neo-nicolaiţi”, care au relativizat morala evanghelică, ne vom lupta să trăim această viaţă a Credinţei, care este exprimată prin vieţuirea ortodoxă ascetică, isihastă şi luptătoare, acest mod de vieţuire pe care l-am primit, dar şi pe care îl vom transmite mai departe, Comoara noastră cea sfântă pe care cu atâta teamă am primit-o şi am făgăduit s-o păstrăm până ce o vom încredinţa neatinsă, când ne va fi din nou cerută. Amin.

(tradus din limba greacă de ierom. Fotie cf. p.ioil@freemail.gr)

Sunt actele cu cip semnul fiarei?

ORTODOXIA CATHOLICA - blog ortodox al parintelui Matei Vulcanescu

            In limba greaca, limba apocalipsei, numarul 666 este asocitat cu literele ΧΞΣ adica avem monograma lui Hristos ΧΣ care este sparta de Ξ, deci este monograma lui Hristos sparta. 
Semnul fiarei este pus prin lepadarea de bunavoie si in mod liber-constient de Hristos.

Aceasta nu se poate face in ascuns, printr-un cip, ci numai in mod deliberat, constient. Cand cineva inconstient primeste ceva rau nu il afecteaza decat exterior, nu ii afecteaza libertatea interioara.

        Sunt multi indraciti, care desi au demoni in trupul lor, Hristos ii mantuieste si chiar ii considera mucenici, pentru ca nu cu voia lor au fost demonizati.
De aceea nu exista lepadare inconstienta de Hristos, ci numai lepadare constienta, voita.

        Atata timp cat cineva primeste un buletin cu cip sau card, etc si nu i se cere sa se lepede de Hristos…

View original post 99 more words

Sf. Grigorie Palama – Omilie la parabola fiului risipitor

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

https://www.pemptousia.ro/2012/11/omilie-la-parabola-evanghelica-a-fiului-risipitor/

O altă scrisoare a ÎPS Ierotheos Vlachos către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei

Traducere în limba engleză: LETTER TO THE HOLY SYNOD OF THE CHURCH OF GREECE ON THE TEXTS PROPOSED FOR APPROVAL BY THE UPCOMING GREAT AND HOLY COUNCIL OF THE ORTHODOX CHURCH

http://www.pravoslavie.ru/english/90896.htm

Traducere în limba română: “Cuvântul ortodox”

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2016/02/25/patriarhul-ilia-anunta-ca-biserica-georgiei-respinge-documentul-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-restul-lumii-crestine-scrisoarea-ips-hierotheos-vlachos-catre-sinodul-bisericii-greciei-critica-am/

Editare şi revizuirea traducerii: Ana Elisabeta

Scrisoare către Sfântul Sinod al Greciei cu privire la textele propuse spre aprobarea viitorului Mare şi Sfânt Sinod al Bisericii Ortodoxe

Sfânta Mitropolie
a Nafpaktosului şi Sfântului Vlasie

Nafpaktos, 18 ianuarie 2016
Către Sfântul Sinod
al Bisericii Greciei
Ioannou Gennadiou 14
115 21 Athena

Preafericirea voastră, preşedinte al Sinodului,

În urma sesiunii din luna ianuarie a Sfântului Sinod, ne-au fost înmânate textele ce au fost pregătite pentru viitorul Sfânt şi Mare Sinod şi pregătesc viitoarea întrunire a Sfântului şi Marelui Sinod în ziua Cincizecimii în acest an (2016), în absenţa unor evenimente neprevăzute.

Printre acestea se află şi textele pregătite de cea de-a 5-a Întâlnire pre-sinodală pan-ortodoxă care a avut loc la Geneva între 10 şi 17 octombrie ale anului trecut (2015), în aceeaşi perioadă de timp cu propriul nostru Sinod.

Textele-decizii au fost: 1. “Autonomia şi modalitatea în care este acordată”; 2. “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”; 3. “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea modernă”; 4. “Importanţa postului şi aplicarea lui astăzi”.

În scrisoarea către Preafericirea voastră care însoţeşte aceste documente, semnată de Mitropolitul Ieremia al Elveţiei, Secretar al Pregătirilor pentru Sfântul şi Marele Sinod, şi datată 5.11.2015, se afirmă: “Pentru adeverirea deciziilor reprezentanţilor dumneavoastră, care au fost transmise personal, textele propuse au fost ataşate astfel încât Biserica dumneavoastră sa fie informată, să le ia în consideraţie aşa cum se cuvine şi să ia deciziile pertinente”.

Astfel, pe lângă ratificarea deciziilor de către reprezentanţii Bisericii noastre si informarea acesteia, aceste texte au fost trimise şi pentru a obţine puncte de vedere şi decizii relevante din partea Bisericii noastre, adică de la Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi ai ierarhiei Bisericii Greciei. Se înţelege, atunci, că aceste texte-decizii trebuie date membrilor ierarhiei noastre pentru a fi discutate, pentru că Biserica va lua decizii pentru acceptarea şi votarea acestora, cu votul pe care-l deţine, la Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe. 

Două dintre aceste subiecte, anume “autonomia şi modalitatea în care este acordată“, precum si “importanţa postului şi aplicarea lui astăzi”, nu ridică probleme serioase. Totuşi, am serioase rezerve asupra subiectelor teologice, ecleziologice şi antropologice din celelalte texte pregătite.

Aici va fi de ajuns numai să subliniez câteva astfel de subiecte, pe care le voi analiza în detaliu la momentul potrivit. Anume: 

1. Textul-decizie “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” vorbeşte despre înţelegerea pe care o are despre sine şi unitatea ei “Biserica cea Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică” (art.1) şi, după cum se afirmă, “conform naturii ontologice a Bisericii această unitate nu poate fi despărţită” (art.6). Totuşi, în acelaşi timp, documentul vorbeşte despre “dialoguri teologice între diferite Biserici şi Confesiuni Creştine” şi participarea Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenică “în credinţa că prin dialog ea aduce, astfel, o activă mărturie a plenitudinii adevărului lui Hristos şi a comorilor ei spirituale înaintea celor care sunt în afara ei, urmărind un scop obiectiv – a păşi pe calea spre unitate” (art.6). 

Aceasta ridică următoarele întrebări: înseamnă expresia “a păşi pe calea spre unitate” că aceia din afara ei (a Bisericii Ortodoxe) se vor reîntoarce la unitate? Dacă da, cum se poate afirma, în altă parte, că dialogurile teologice bilaterale ale Bisericii Ortodoxe, cu participarea ei la mişcarea ecumenică, are loc “cu scopul de a căuta, pe baza vechii Biserici a celor Şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor” (art.5)? Cu alte cuvinte, este unitatea Bisericii Ortodoxe luată ca atare sau este căutată pentru că a fost pierdută? 

Acest lucru e legat, de asemenea, de subiectul relaţiei Bisericii Ortodoxe cu alte Confesiuni creştine. În timp ce “Biserica Ortodoxă, fiind Una, Sfântă, Catolică [Catolicească/Sobornicească] şi Apostolicească Biserică, în conştiinţa ei eclezială profundă crede cu tărie că ocupă un loc central în problemele legate de promovarea unităţii creştine în lumea contemporană” (art.1), se afirmă, simultan, că “Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa în istorie [istorică] a altor Biserici şi confesiuni creştine care nu sunt în comuniune cu ea…” şi crede într-o elucidare grabnică, mai precisă a “tuturor subiectelor ecleziologice, în special a învăţăturii despre Taine, har, preoţie şi succesiunea apostolică” (art.6).

Aceasta înseamnă că Biserica Ortodoxă recunoaşte celelalte Biserici şi confesiuni creştine, şi din această perspectivă relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici sunt determinate, în acord cu canonul 7 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext (art. 20).

Întrebare: de ce formularea de deschidere “cu restul lumii creştine” se încheie cu formularea “existenţa altor Biserici şi confesiuni creştine”? Există Biserici creştine altele decât Biserica cea Una, Sfântă, Catolicească şi Apostolicească? Mai mult, sugerează evocarea anumitor canoane ale Sinoadele Ecumenice (canonul 7 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Quinisext) “teologia baptismală” drept baza unităţii Bisericii Ortodoxe cu celelalte “Biserici şi Confesiuni”? După Sinodul Ecumenic Quinisext, nu s-au strecurat de asemenea alte doctrine printre romano-catolici, precum şi alte tradiţii canonice de cult? Este posibil ca decizia Patriarhilor din 1756, conform căreia noi primim heterodocşii în Biserica Ortodoxă prin botez, să fie revocată indirect? Iar aceia care vor continua să creadă conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, vor dezbina unitatea Bisericii şi vor fi “condamnaţi”? (art. 22).

Este necesar, aşadar, ca conţinutul acestui text să fie clarificat mai mult în raport cu titlul său, pentru a nu crea confuzie şi ambiguitate. Deşi titlul este clar: “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”, există unele ambiguităţi în conţinut, cum ar fi “recunoaşterea” altor Biserici pe lângă Biserica Ortodoxă cea Una, şi întemeierea unităţii plecând de la divizarea existentă. Este posibil ca această confuzie sa provină din amestecarea a două subiecte de discutat la Sfântul şi Marele Sinod într-un singur text. Cu toate acestea, conţinutul celor două texte trebuie adus în armonie. 

2. Textul “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea modernă” prezintă, în general, învăţăturile ortodoxe despre pace, dreptate, libertate, frăţie şi dragoste între popoare şi despre respingerea discriminării rasiale şi de alte forme. Cu siguranţă, Sfântul şi Marele Sinod trebuie să ia o astfel de decizie, de vreme ce trăim într-o lume divizată, fragmentată şi intolerantă şi într-un mediu care este poluat constant în detrimentul omului şi al Creaţiei lui Dumnezeu.

Observ, totuşi, că toate acestea sunt bazate pe o antropologie defectuoasă. În loc ca textul să facă referire la valoarea omului, se referă la “valoarea persoanei umane” (Titlul şi cap.1, art. 4), la “sacralitatea persoanei umane” (Cap. 1, art.3), la “valoarea înaltă a persoanei umane” (Cap. 1, art.5) şi în alte locuri. 

Desigur, la începutul documentului se afirmă că “în termenul “persoană” este condensat conţinutul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Cap.1, art. 1) . Totuşi, se continuă prin afirmaţia că “sacralitatea persoanei umane”, care decurge din crearea omului după chipul lui Dumnezeu, şi din misiunea lui din planul lui Dumnezeu pentru om şi lume “a fost sursa de inspiraţie pentru Părinţii Bisericii” (Cap.1, art.3).

Părinţii, totuşi, insistă constant în sublinierea înţelesului termenului de “om”, în timp ce termenul de “persoană” este atribuit lui Dumnezeu. Nu am cunoştinţă de texte patristice care să vorbească despre “sacralitatea” şi “valoarea persoanei umane”, ceva ce este produsul teologiei romano-catolice, aşa cum arată clar Lossky, şi care în realitate este un punct de vedere ce ţine de teologia post-patristică. 

Formularea “valoarea şi sacralitatea persoanei umane” din text este asociată cu corelaţia cacodoxă dintre persoana umană ţi comuniunea dintre Persoanele Dumnezeieşti. Documentul afirmă că “unul din cele mai înalte daruri ale lui Dumnezeu pentru persoana umana atât ca purtător concret al chipului unui Dumnezeu personal, cât şi ca membru al unei comunităţi de persoane în unitatea rasei umane prin har, reflectând viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti in Sfânta Treime, este darul libertăţii” (Cap.2, art.1).

Acest articol face referire la “comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti”, în timp ce terminologia corectă ar fi unitatea şi distincţia Persoanelor Dumnezeieşti. În Dumnezeul Triunic [trei Persoane de o fiinţă], există o comuniune a naturii şi nu o comuniune a persoanelor, de vreme ce persoanele au de asemenea propriile însuşiri ipostatice incomunicabile. De asemenea, problematică este şi afirmaţia că “persoana umană” este “purtatoarea concretă a chipului unui Dumnezeu personal” şi “membru al unei comunităţi de persoane în unitatea rasei umane prin har, reflectând viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti in Sfânta Treime” (Cap.2, art.1). Mai mult, [sunt problematice şi] afirmaţiile conform cărora “persoana este asociată cu libertatea şi unicitatea care exprimă relaţia şi comuniunea” (Cap.1, art.1) şi că libertatea este “o componentă ontologică a persoanei” (Cap.2, 3). Dacă ar fi aşa, atunci în Dumnezeu fiecare Persoană ar avea propria libertate, şi astfel unitatea Sfintei Treimi ar fi dezbinată. Dacă “persoana umană” este asociată cu “Persoanele Dumnezeieşti” în text, atunci libertatea persoanei are ca rezultat un punct de vedere cacodox. Mai mult decât atât, τό αὐτεξούσιον, voinţa, este o dispoziţie a naturii, iar nu a persoanei.  

Am dat o explicaţie despre acest subiect ierarhiei în octombrie trecut (2015), şi am indicat problemele legate de utilizarea termenului persoană cu privire la om, iar ierarhii nu au mai adus obiecţii cu privire la acest subiect.

Consider că aceste pasaje ar trebui îndepărtate din acest text important, şi că termenul “om” ar trebui folosit în locul celui de “persoană”. Nu există altă exprimare mai bună, care să fie atât biblică cât si patristică şi care să fie perceputa astfel şi de teologii apuseni şi de creştinii de alte confesiuni, care nu sunt obişnuiti cu folosirea termenului de persoană cu privire la om. 

Preafericirea Voastră,

Cu respect vă înaintez aceste puţine, dar fundamentale remarci ale mele, pe care le consider importante. Dacă aceste pasaje care exprimă o direcţie teologică modernă a anumitor teologi mai noi,  şi care diferă de învăţătura patristică ortodoxă, sunt menţinute, atunci textele emise de Sfântul şi Marele Sinod vor crea variate probleme teologice, pentru că împreună cu toate celelalte, ele vor susţine o teologie care este străină de tradiţia Bisericii. Vor susţine aşa-numita teologie post-patristică şi se va vedea că acesta a fost scopul celor care au aranjat aceste texte. 

În încheiere, opinez că textul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” trebuie modificat astfel încât să exprime clar că Biserica Ortodoxa este cea care este Una, Sfântă, Catolicească şi Apostolicească, şi că dialogul teologic cu lumea creştina se face pentru ca comunităţile creştine din afara ei să se întoarcă la această unitate. 

Mai mult, în ceea ce priveşte textul “Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea modernă”, expresia “valoarea şi sacralitatea persoanei umane” ar trebui înlocuită cu expresia “valoarea omului”, iar ceea ce este scris despre comuniunea persoanelor, “unitatea rasei umane prin har, reflectând viaţa şi comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti in Sfânta Treime” ar trebui înlăturat.

Scriind cele mai sus, rămân,

Cel mai mic între fraţii întru Hristos,

+ Hierotheos a Nafpaktosului şi Sfântului Vlasie

Traducere: Cuvântul Ortodox — editare şi revizuirea traducerii: Dragostea se bucură de adevăr (Ana Elisabeta)

NOTĂ: Pentru a urmări mai bine unele din obiecţiile ÎPS Hierotheos, sunt utile următoarele texte:

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/04/26/mitropolitul-de-nafpaktos-si-sfantul-vlasie-kir-ierothei-teologia-postpatristica-din-perspectiva-ecleziala-comunicare-sustinuta-in-cadrul-conferintei-%E2%80%9Eteologie-patristica-si-erezie-postpa/

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/10/17/123-confruntare-dura-intre-mitropolitul-ierotheos-vlahos-si-mitropolitul-ioannis-ziziulas-asupra-unor-probleme-cruciale-ale-credintei-noastre/

http://manastirea.petru-voda.ro/2014/01/28/jean-claude-larchet-antropologia-sfantului-maxim-marturisitorul/

https://graiulortodox.wordpress.com/2012/02/16/teologie-patristica-si-erezie-postpatristica-conferinta/