Predica Parintelui Matei Vulcanescu despre insemnatatea anatemelor: Noua dictatura a tolerantei si tolerantii intoleranti

— preluare de pe blogul “Theologie patristică” —

https://theologiepatristica.wordpress.com/2016/03/28/predica-parintelui-matei-vulcanescu-despre-insemnatatea-anatemelor/

Noua dictatură a toleranţei şi toleranţii intoleranţi

Iubiţi credincioşi,
După cum ştiţi, atitudinea Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti faţă de extremism, fanatism, faţă de violenţă, faţă de forţarea voinţei, faţă de înrobirea conştiinţei prin frică şi constrângere, faţă de crimă şi faţă de orice formă de violenţă şi injurie, faţă de îndemn la ură şi dispreţ este una dezaprobatorie.
Dumnezeu spune: „dacă cineva vrea să-Mi urmeze, sa se lepede de sine, să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie.” Dumnezeu Însuşi respectă voinţa omului, ceea ce arată că omul este un partener de dragoste al lui Dumnezeu şi nu un sclav fără voinţă proprie.
Cum se defineşte fanatismul religios? Fanatismul religios înseamnă forţarea celorlalţi să creadă ce crezi tu prin constrângere psihologică, fizică, prin violenţă şi injurie.
Extremismul şi fundamentalismul înseamnă ură faţă de ceilalţi care nu cred ca tine, impunerea credinţei tale împotriva celorlalţi, descurajarea gândirii libere şi conştiente, descurajarea prin constrângere a voinţei şi a cugetării.
Biserica Ortodoxa înfierează orice formă de constrângere şi ură, de crimă împotriva umanităţii, înfierează ura de rasă, de credinţă şi de orientare sexuală.
Este înfierat de către Biserica Ortodoxa genocidul făcut asupra poporului evreu.
În secolul al XX-lea poporul evreu a trăit o teribilă tragedie, pe care cuvintele nu o pot descrie. Holocaustul, cu milioanele sale de victime jertfite unei ideologii inumane, naziştii au ucis în masă pe evrei, dar şi alte grupuri etnice, dar şi genocidul comunist ce a dat un număr de victime apreciat, de către unii autori, la o sută de milioane, apoi genocidul din Armenia, genocidul din Pont, unde a fost exterminată populaţia greceasca de acolo. Să nu uităm însă şi de genocidul făcut prin avort de către aşa zisele mame în care sute de milioane de suflete au fost trimise în iad, nedându-li-se nici măcar şansa de a respira pe pământ….
Biserica Ortodoxă are conştiinţa de Sine cum că este exclusiv singura Biserica de pe acest pământ şi prin anateme aşează graniţa Ei în raport cu toate celelalte culte şi denominaţiuni aşa zis creştine, dar şi faţă de ideologii şi gândiri ce nu sunt în acord cu gândirea Bisericii în Duhul Sfânt.
De aceea Biserica lui Hristos nu tolerează altă învăţătură decât cea a Ei, considerând toate celelalte religii drept mincinoase şi înşelătoare şi de provenienţă demonică.
Dar nu constrânge pe nimeni să îmbrăţişeze Biserica.
După gândirea „politically correct”, „tolerantă” şi relativistă, ce se propagă ca o nouă ideologie impusă cu forţa, Hristos prin Evanghelia Sa este fundamentalist, exclusivist şi intolerant : Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, toţi cei care au venit înaintea Mea sunt furi şi tâlhari, Cine nu va crede şi nu se va boteza se va osândi, cine nu adună cu Mine risipeşte, dacă cineva vă va da o altă învăţătură decât cea pe care v-am dat-o să fie anatema, etc.
Biserica lui Hristos este prin excelenţă intolerantă faţă de păcat şi erezie, însă este iubitoare faţă de omul căzut în erezie şi păcat.
Biserica spune tuturor Adevărul care este veşnic, iar fuga de Adevăr înseamnă iadul.

Adevărul Bisericii Ortodoxe, în orice sistem de referinţă s-ar afla, rămâne neschimbat: Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece.
Adevărul Hristos care este Unul şi Unic, aşa cum şi Biserica întemeiată de El este Una şi Unică. Iar cine îmbrăţişează acest Adevăr se mântuieşte prin integrarea lui în Biserica lui Hristos prin lepădarea de erezie, prin botez şi prin Împărtăşirea continuă (în fiecare Duminică) cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
Toţi oamenii sunt bineveniţi să îmbrăţişeze în mod liber Biserica şi învăţătura lui Hristos.
Biserica este formată din păcătoşi pocăiţi. Toţi sunt primiţi: homosexuali şi lesbiene, africani, americani, chinezi, indieni, evrei şi arabi, bogaşi şi săraci, criminali, politicieni sau bancheri, oameni cu nevoi speciale, eretici, închinători la idoli sau satanişti, toţi sunt chemaţi la Hristos şi la Biserica Lui cu condiţia de a se lepăda de patima şi de erezia lor, de credinţa lor strâmbă şi a îmbrăţişa întru totul credinţa Bisericii.
Biserica nu acceptă filetismul şi naţionalismul exacerbat, nici gândirea legionaroidă intolerant-naţionalistă. Este împotriva crimei şi a oricărei forme de ură. Biserica înseamnă dragoste autentică. Oricine poate deveni Cetăţean al Împărăţiei Cerurilor prin Botezul ortodox.
După cum se ştie, în Imperiul Roman exista Pax Romana în care erau tolerate absolut toate religiile cu singura condiţie de nu fi exclusivişti, de a nu-i considera pe ceilalţi ca fiind în greşală. De aceea singura religie persecutată în Imperiul Roman era Biserica Creştina, iar creştinii erau trimişi la moarte cumplită pentru că erau intoleranţi cu idolatria şi aveau convingerea unicităţii Adevărului, îndemnându-i pe ceilalţi să se lepede de idoli. Dar aceasta nu înseamnă că îi urau pe închinătorii la idoli, din contra, îi iubeau şi le spuneau că sunt în greşală, fără însă să-i constrângă, fără însă să se manifeste cu ură sau cu violenţă, ci întotdeauna Biserica înţelegea să lase libertatea de alegere a fiecăruia, dar nu lăsându-i în întuneric ci spunându-le Adevărul. Iată că istoria se repetă şi avem azi un nou soi de Pax Romana în care dacă tu crezi că faci parte din Unica deţinătoare a Adevărului eşti persecutat şi înfierat, călcându-se în felul acesta dreptul fundamental al omului de a se exprima liber. Această ideologie a toleranţei este de fapt o nouă dictatură pozitivă, adică o impunere cu forţa a aşa zisului bine, care nu se deosebeşte cu nimic de Pax Romana.
protoprezbiter Matei Vulcănescu
Biserica Panaghia Odighitira, Pireu

Advertisements

ENCICLICĂ PASTORALĂ A ÎNALTPREASFINŢITULUI MITROPOLIT SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2013 – IMPOTRIVA PANEREZIEI ECUMENISTE.

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/enciclica-pastorala-a-inaltpreasfintitului-mitropolit-serafim-de-pireu-la-duminica-ortodoxiei-2013/

Legături:

* * *

ENCICLICĂ PASTORALĂ

 A ÎNALTPREASFINŢITULUI MITROPOLIT SERAFIM DE PIREU

 LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2013

Cuviosul Paisie Aghioritul

Cuviosul Paisie Aghioritul

Spunea fericitul întru adormire şi Sfântul Stareţ Paisie Aghioritul: „Diavolul a întins trei curse, ca să prindă întreaga lume: pe cei bogaţi, să-i prindă cu masoneria; pe cei săraci, cu comunismul, iar pe cei religioşi, cu ecumenismul”. Tot el, altădată, la o sinaxă a monahiilor, semnala : ”Ecumenism şi Piaţă Comună, un stat mare, o religie la măsurile lor. Acestea sunt planurile diavolului” (Starețul Paisie Aghioritul – ”Cuvinte”, volumul al II-lea – Editura Sfintei Sihăstrii ”Evanghelistul Ioan Teologul”, Suroti – Tesalonic, 1999,  p.176.)

Însă ce este ecumenismul?

Sf. Iustin Popovici

Sf. Iustin Popovici

Sfântul Stareţ contemporan al Bisericii Sârbe şi Profesor de Dogmatică, Cuviosul Iustin Popovici, semnalează: „Ecumenismul este numele comun pentru minciuno-creştinismele, pentru minciuno-bisericile Europei occidentale. În interiorul lui se află inima tuturor umanismelor europene, în frunte cu papismul. Şi toate aceste minciuno-creştinisme, toate minciuno-bisericile nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor evanghelic (de obşte) este panerezie” (Arhimandrit Iustin Popovici – ”Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”, Tesalonic, 1974, p. 234). Pe aceeaşi lungime de undă, fericitul întru adormire Stareţ, părintele Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos, ne oferă imaginea reală a ecumenismului: „Ecumenismul este o mişcare mondială a Sionismului Internaţional şi are ca unic scop cucerirea politică şi religioasă a lumii! Ecumenismul este o înfricoşătoare vijelie, care se pregăteşte să dărâme din temelii – aşa cum îşi închipuie – Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Universală şi Apostolică. Este un taifun sălbatic al puterilor întunericului, care îşi concentrează mania sa destructivă îndeosebi împotriva Ortodoxiei, cu dorinţa lugubră şi sumbră de a o distruge şi nimici” (Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos – ”Ecumenismul fără mască”, Ed. Orthodoxos Typos, Atena, 1988, pp. 23, 25). De asemenea, fericitul întru adormire Stareţ, Părintele Arhimandrit Athanasios Mitilineul, numeşte ecumenismul ultimul înainte-mergător al lui Antihrist (Arhimandrit Athanasios Mitilineul – ”Omilia a cincea la Profetul Daniel”, 15.11.1981.Vezi și ”Hristianiki Spitha” – Mai 2011, 1).

Theodoros Zisis

Theodoros Zisis

Profesorul emerit de Patrologie de la Facultatea de Teologie a Universităţii Aristotelice din Tesalonic, eruditul şi preacucernicul părinte protopresbiter Theodoros Zisis, mare nevoitor şi luptător împotriva ecumenismului, observă in legatură cu această erezie că „acest pericol (al ecumenismului) este cel mai mare, din faptul că ameninţarea nu este doar exterioară; adică nu provine doar din partea papismului şi protestantismului, care, contracarate mai demult ca erezii, avură foarte puţine probabilităţi, aproape nule, ca să exercite influenţă asupra credincioşilor ortodocşi. Acum, pericolul este mult mai mare, deoarece se acţionează din interior. Mulţi păstori, a căror misiune de temelie este să-i izgonească pe lupii ereziilor şi ai rătăcirilor, nu observa că există lupi, pentru a-i izgoni, de vreme ce consideră că papismul şi protestantismul nu sunt erezii, ci „biserici respectabile”, „biserici surori”, co-gestionare ale sfinţirii şi mântuirii credincioşilor”. În sfârşit, conform pururea pomenitului profesor de Drept Canonic, dl. Konstantinos Mouratidis, „Ecumenism-sincretismul nu este doar o erezie, ci panerezie, deoarece, în esenţă, duce la negarea creştinismului ca adevăr unic şi exclusiv absolut al Revelaţiei şi la coborîrea lui la nivelul uneia din multele religii sau la cea mai spirituală şi importantă, dar nu la unica. Aşadar, ecumenism-sincretismul este cea mai mare ameninţare la adresa Bisericii Ortodoxe Universale, deoarece prin el nu este atinsă doar o singură dogmă sau un adevăr de bază, ci întreaga şi desăvârşita ordine dogmatică şi canonică a Sfintei Biserici a lui Hristos” (Orthodoxos Typos, 20.05.1970).

După cum în plan politic, globalizarea vrea să unească lumea şi să făurească un stat mondial, o guvernare electronică mondială, o monedă mondială, o economie mondială, aşa şi ecumenismul în plan religios vrea să unească toate religiile (ecumenism inter-religios) şi toate ereziile (ecumenism inter-creştin) într-o religie mondială, sfidând şi marginalizând uriaşele, giganticele şi haoticele diferenţe dogmatice şi răsturnând din temelii  dogmele şi credinţa Bisericii Ortodoxe. Ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică din toate vremurile, deoarece  niveleaza toate religiile şi credinţele.

Îndeosebi trebuie să subliniem că sursa şi mama ecumenismului este Masoneria, care promovează prin el religia mondială a Luciferismului, după cum sursa şi mama Masoneriei este oribilul  Sionism internaţional.

Există un plan prestabilit de unire, care conduce la intercomuniunea sacramentală (intercommunio) a tuturor ereziilor şi religiilor, adică la impunerea pan-religiei, iar acest plan este constituit din trei faze. Prima fază a planului unirii este unirea tuturor confesiunilor creştine, adică ecumenismul intercreştin. A doua fază este unirea tuturor religiilor, adică ecumenismul interreligios, iar a treia fază este unirea tuturor confesiunilor şi religiilor, adică impunerea pan-religiei, avându-l în frunte pe ereziarhul Papă dela Roma, care-i va preda stăpânirea mondiala lui Antihrist.

Rădăcinile Ecumenismului trebuie căutate în spaţiul protestant, la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci, anumite ,,confesiuni creştine”, văzându-i pe oameni că pleacă de lângă ele din cauza indiferenţei religioase crescânde şi a mişcărilor antireligioase organizate, au fost silite la o coalizare şi colaborare. Această activitate unionistă a lor a luat deja o formă organizată, ca Mişcare Ecumenică, în veacul al 20-lea, şi, mai exact, în anul 1948, prin înfiinţarea la Amsterdam (în Olanda) a aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor (C.M.B.), care-şi are sediul la Geneva (“Ecumenismul”, ed. Sfânta Mănăstire Paraklitu, Oropos – Attika, 2004, pp. 5-6).

Biserica Eladei întotdeauna se împotriveşte în mod constant, ferm şi neclintit Ecumenismului şi constituie un puternic bastion antiecumenist.

Unul din mijloacele pe care le foloseşte Ecumenismul ca să-şi realizeze scopurile sale este sincretismul, acest duşman de moarte al credinţei creştine, pe care-l promovează aşa-numitul ,,Consiliu Mondial al Bisericilor”. ,,Sincretismul este relativizarea religiilor şi a ideilor religioase. Este o sinteză religioasă panecumenică şi o joncţiune a celor mai contrare şi nelegiuite elemente” (MIHAIL MIHAILIDIS, ,,Sincretismul”, Orthodoxos Typos,23-7-2004, 1-2).

Ecumenismul acţionează pe două niveluri: primul este intercreştin, iar al doilea este interreligios. Astfel, avem ecumenism intercreştin şi ecumenism interreligios, care constituie două din direcţiile de bază ale ecumenismului. Ecumenismul intercreştin promovează unirea diferitelor „confesiuni” creştine (catolici, protestanţi, anglicani, penticostali, monofiziţi) cu Biserica Ortodoxă după criteriul minimalismului dogmatic. Conform principiului ecumenist al „sincretismului dogmatic intercreştin”, diferenţele dogmatice dintre eterodocşi sunt doar tradiţii formale ale fiecărei „biserici” şi trebuie să fie ocolite pentru binele unităţii Bisericii, care poate să se exprime prin varietatea diferitelor forme şi expresii. Pe de altă parte ecumenismul interreligios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unirea între acestea şi îndeosebi între aşa zisele trei religii monoteiste din lume: creştinismul, islamul şi iudaismul. În câteva cuvinte promovează aşa numita „pan-religie”. Conform principiului ecumenist al „sincretismului interreligios” trebuie să observam „punctele teologice comune”, care există în toate „religiile monoteiste”, aşa încât să construim unitatea religioasă a lumii.

Ecumenismul, ca să-şi materializeze scopurile sale, se vede silit să treacă cu vederea sau chiar să revizuiască principiile de bază ale Ortodoxiei.

Promovează concepţia despre „Biserica Extinsă”, conform căreia Biserica este una şi-i cuprinde pe creştinii oricărei „confesiuni”, din momentul în care au primit botezul. Astfel, toate „confesiunile creştine” sunt între ele „Biserici Surori”. Este vorba despre teoria teologiei baptismale.

În acelaşi spirit se mişcă şi ideea despre „Biserica Universală văzută”. Biserica, care subzistă, chipurile, „în mod nevăzut” şi este constituită din toţi creştinii, se va arăta şi în dimensiunea ei văzută prin eforturile unioniste comune.

Aceste concepţii au fost influenţate şi de teoria protestantă a ramurilor, conform căreia Biserica este un „copac”, ce are ca „ramuri” toate „confesiunile creştine”, fiecare din ele deţinând doar o parte de adevăr.

Dar se adaugă şi teoria „celor doi plămâni”, ce s-a dezvoltat între ecumeniştii ortodocşi şi catolici. Conform acesteia, Ortodoxia şi papismul sunt cei doi plămâni prin care respiră biserica. Ca să înceapă – chipurile – să respire corect din nou ar trebui ca cei doi plămâni să-şi sincronizeze respiraţia lor.

O teză de bază a ecumenismului este că se îngăduie rugăciunea în comun între ortodocşi şi eretici sau cei de altă religie şi că este interzisă doar coliturghisirea între ei.

Scopul ecumenismului nu este să golească sfintele biserici de credincioşi; dimpotrivă, le vrea sufocant de pline, doar că aceşti „credincioşi” vor avea o credinţă şi o învăţătură deformată în rău şi ecumenistă.

Între metodele, pe care le foloseşte ecumenismul pentru apropierea creştinilor, se cuprinde minimalismul dogmatic şi maximalismul dogmatic. În ceea ce priveşte minimalismul dogmatic, este vorba despre o încercare de a restrânge dogmele la cele mai necesare, la un „minimum” (= cel mai puţin), pentru a fi surmontate diferenţele dogmatice dintre „confesiuni” şi să aibă loc „unirea creştinilor”. Însă urmarea este desconsiderarea dogmei, declasarea şi minimalizarea importanţei ei. În ceea ce priveşte maximalismul dogmatic, înţelegem prin el încercarea unora de a adăuga noi cuvinte şi termeni la dogmă, pentru a se interpreta credinţa – chipurile – mai bine sau pentru a se incerca o nouă interpretare mai largă (“Ecumenismul”, Editura Sfintei Mănăstiri Paraclitu, Oropos – Attika, 2004, p. 8.)

Un copil adevărat al ecumenismului este si recent apăruta erezie postpatristică, neopatristică sau contextuală.

Erezia post-patristică sau neo-patristică vorbeşte despre depăşirea, surmontarea, marginalizarea ansamblului Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi înlocuirea lor de către aşa-zisii ,,noii părinţi” contemporani, ecumeniştii post-patristici. Ţinta acestei patromahii este netezirea căii către falsa unire cu ereticii şi eterodocşii, din moment ce deja se mută hotarele, ,,pe care Părinţii noştri le-au pus între adevăr şi rătăcire, între Ortodoxie şi erezie, aşa cum cu succes s-a demonstrat la marele simpozion ştiinţific şi teologic, pe care l-a organizat anul trecut, în februarie 2012, Sfânta noastră Mitropolie cu tema: ,,Erezie post – patristică şi teologie patristică”.

ÎPS Pavlos de Glifada

ÎPS Pavlos de Glifada

Erezia contextuală se referă la misiune şi evanghelizare şi este înţeleasă ca evitarea diferitelor confesiuni creştine de a se prezenta înaintea necreştinilor ca dezbinate din cauza diferenţelor lor dogmatice. De aceea şi sunt chemate să demonstreze unitate, aşezând ca prioritate teme ca dreptatea socială şi opresiunea claselor sociale. Lucrul acesta, însă, are ca urmare întoarcerea misiunii şi a predicii spre formularea unor modalităţi de restabilire a nedreptăţilor sociale şi nu la transmiterea adevărurilor Evangheliei (MITROPOLITUL PAVLOS DE GLIFADA, <<Cercetări “Contextuale”, ,,Post-patristice” şi alte cercetări teologice la un simpozion al Academiei Teologice din Volos>>, Theodromia  ΙΒ4 , octombrie-decembrie 2010, 496).

Nimeni nu ignoră că Biserica Ortodoxă în esenţa ei este deschisă dialogului. Dumnezeu întotdeauna dialoghează cu omul şi Sfinţii Bisericii n-au refuzat niciodată contactul dialectal cu lumea. Sfinţii, având conştiinţa de sine a comuniunii lor cu Dumnezeu, încercau să transmită prin dialog experienţa adevărului, pe care-l trăiau. Pentru ei adevărul nu era un obiect de cercetare. Nu-l căutau, nu-l negociau, ci doar îl ofereau. Dacă dialogul nu-i conducea pe eterodocşi la respingerea rătăcirii lor şi la primirea credinţei ortodoxe, nu-l continuau.

Dialogurile ecumeniste contemporane, care au loc între Biserica Ortodoxă, papism, protestantism, monofizism, islamism şi iudaism, diferă radical de dialogurile Sfinţilor, deoarece se desfăşoară având ca bază principiile Bisericii extinse/lărgite şi minimalismului dogmatic. De aceea sunt sterile/fără roade. O dovadă este că în aproape o sută de ani de desfăşurare a lor n-au oferit nimic remarcabil unităţii lumii creştine. Ba din contră, au reuşit să-i dezbine pe Ortodocşi! ,,Nu există un succes mai mare al vicleanului balaur, al abjectului duşman al adevărului şi al mântuirii, al vechiului demon, ce ne loveşte acolo unde suntem vulnerabili, ca tragicele manifestări de mai sus ale ecumenismului sincretist, care, sub pretextul aşa-numitei păci, subminează şi anulează cu totul adevărul Revelaţiei în Hristos a Unicului şi Adevăratului Mântuitor al lumii. Cu măreţie, dumnezeiescul Pavel „prooroceşte” şi stigmatizează ruşinea şi crima canonică a ecumenismului sincretist, care constituie ultima rătăcire şi abjectul înaintemergător al lui Antihrist. Prin urmare, au perfectă dreptate cei care protestează, stau împotrivă şi au semnat şi semnează Mărturisirea împotriva ecumenismului izgonitor de Dumnezeu [antiteist], hidos şi criminal, această pan-erezie demonică” (MITROPOLITUL  SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28-9-2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx ).

Principalele puncte ale patologiei actualelor dialoguri sunt următoarele:

A.       Lipsa mărturisirii ortodoxe.

B.       Lipsa sincerităţii eterodocşilor.

C.       Supra-accentuarea iubirii şi sub-acentuarea adevărului.

D.       Practica de a nu discuta cele care despart, ci cele care unesc.

E.       Tocirea criteriilor ortodoxe.

F.        Recunoaşterea reciprocă a eclesialităţii.

G.        Dialogul în clauze egale.

H.        Semnarea de texte comune anti-ortodoxe.

I.          Rugăciunile în comun.

Ecumeniştii ortodocşi, prin tocirea criteriilor lor teologice, e foarte firesc să participe fără ezitări la manifestări cultice şi la rugăciuni comune împreună cu eterodocşii, care au loc adeseori în cadrul întâlnirilor inter-creştine. Cunosc că prin această co-spiritualitate ecumenistă se creează climatul psihologic potrivit care este necesar pentru promovarea efortului unionist. Însă Sfintele Canoane ale Bisericii noastre interzic aspru rugăciunile în comun cu eterodocşii; pentru că eterodocşii nu au aceeaşi credinţă cu noi. Cred într-un Hristos diferit, denaturat. Amintim că al 45-lea Canon al Sfinţilor Apostoli hotărăşte: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul care doar se adună cu ereticii să se afurisească, iar de le-ar permite acestora să săvârşească ceva ca şi clerici, să se caterisească”. Ce ne spune acest canon? „Ca orice episcop sau preot sau diacon care doar s-ar ruga împreună cu ereticii, fără însă a coliturghisi, să se afurisească. Dacă însă le va îngădui să săvârşească ceva ca şi clerici să se caterisească”. Aşadar, rugăciunea în comun este interzisă, deoarece dovedeşte părtăşie la credinţa celui cu care se face rugăciunea în comun şi-i dau impresia acestuia că nu se află în rătăcire, drept pentru care nu e nevoie să se întoarcă la adevăr. <<Încălcarea nedisimulată, evidentă şi demonstrabilă a Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane ale Bisericii celei Una, Sfinte, Universale şi Apostolice a lui Hristos constituie pentru cei de mai sus o ruşine şi o cădere pe care doar sângele muceniciei poate să o spele, pentru că în cunoştinţă de cauză şi în mod conştient trădează şi dispreţuiesc cuvântul Întemeietorului şi Mântuitorului lumii: „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5: 23)>>. (MITROPOLITUL  SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28-9-2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx )

J. Intercomuniunea sacramentală. Dacă Sfintele Canoane interzic rugăciunile în comun cu ereticii, cu atât mai mult exclud participarea noastră la aşa numitele lor „Taine” inexistente sau fără temei. Concepţia despre inter-comuniunea sacramentală, pentru noi ortodocşii, este absurdă şi inacceptabilă. Biserica noastră n-a considerat niciodată Dumnezeiasca Euharistie ca pe un mijloc pentru atingerea unităţii, ci întotdeauna ca pe o pecete şi încununare a ei. De altfel, Potirul comun/de obşte presupune credinţa comunã/de obşte.

Un alt mijloc pentru atingerea scopurilor ecumenismului îl constituie colaborarea inter-creştină în domenii practice sau, altfel spus, ecumenismul laic. Ecumeniştii sustin că diversele probleme contemporane (sociale, morale, de mediu, bioetice ş.a.) ar trebui să ne unească.

Cu siguranţă, Biserica a arătat şi arată întotdeauna o mare sensibilitate faţă de toate aceste probleme umane, însă abordarea lor în comun cu ereticii prezintă multe neajunsuri.

În ultimii ani, politica ecumenistă practică şi schimburile de vizite oficiale între confesiuni, care se fac îndeosebi de clerici de rang înalt («Ecumenismul», Editura Sfintei Mănăstiri Paraclitu, Oropos – Attiki, 2004, pp. 11-18)

Din nefericire, astăzi, Sfintele Canoane nu sunt aplicate. Poziţia aceasta nu este proprie Bisericii, care este un aşezământ întemeiat de Dumnezeu şi democratic. Poziţia aceasta demonstrează că nu respectăm Sfintele Canoane şi moştenirile preţioase ale Sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor Pãrinţi, care au dus lupta împotriva ereziilor, iar un exemplu foarte tragic pentru evitarea respingerii Sfintelor Canoane ale Sfintelor 7 Sinoade Ecumenice este romano-catolicismul, care a ajuns un oribil cadavru mondial prin comportamentele criminale ale „slujitorilor” lui.

Poziţia de mai sus a ecumeniştilor şi deschiderile lor faţă de activităţile ecumeniste sunt condamnabile din toate punctele de vedere, deoarece a) contestă faptic tradiţia şi credinţa noastră ortodoxă şi patristică, b) seamănă îndoiala în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la dezbinare şi schismă şi c) târăsc o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta duc la ruinarea duhovniceascã. Cei ce se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în organismul ecleziastic, se opun tradiţiei Sfinţilor noştri şi, prin urmare, se află în contradicţie cu ei.

De aceea, poziţia lor trebuie să fie condamnată şi respinsă de totalitatea ierarhilor şi de evlaviosul popor (Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi, Mãrturisirea de credinţã împotriva ecumenismului, iulie 2009 pp. 25-26), care este cel care păstrează şi salvează credinţa, conform Proclamaţiei celor patru Patriarhi,  din anul 1848: „La noi, nici Patriarhi, nici Sinoade n-au putut vreodată să introducă inovaţii, deoarece apărătorul credinţei este însuşi corpul Bisericii, adică însuşi poporul, care-şi vrea credinta sa veşnic neschimbată şi cu acelaşi chip cu cea a Părinţilor lui” (Ioannis Karmiris, Monumentele Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, v. II, Graz-Austria 1968, p. 920 [1000].)

Cu fierbinţi rugăciuni părinteşti,

MITROPOLITUL VOSTRU

† Serafim de Pireu

Traducere: http://acvila30.ro/ ; sursa: thriskeftika.gr

Copyright
Această traducere ne aparţine şi este protejată de Legea Drepturilor de Autor, legea nr. 8/1996. Ea poate fi citată parţial [fragmentar] pe alte bloguri sau site-uri cu precizarea sursei sau link către pagina de unde provine [ http://acvila30.ro ], dar nu poate fi preluată de mass-media fără un acord scris.
Nu aveţi voie să copiaţi această traducere fără voia sau ştirea http://acvila30.ro.
Dacă aveţi nevoie sau vreţi să folosiţi în scopuri proprii această traducere, vă rugăm să ne contactaţi şi vom stabili atunci condiţiile.

Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)

VIDEO CU “ANATEMELE” MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU — Protopresbiter Teodoros Zissis: ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/video-cu-anatemele-mitropolitului-serafim-de-pireu-printre-cei-dati-anatemei-papa-benedict-al-16-lea-rabinii-musulmanii-iehovistii-si-ecumenistii-duminica-ortodoxiei-2012-%CE%B4/

VIDEO CU “ANATEMELE” MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU. Printre cei daţi anatemei: papa Benedict al 16-lea, rabinii, musulmanii, iehoviştii şi … ECUMENIŞTII!!! (DUMINICA ORTODOXIEI 2012) – UPDATE CU TRANSCRIPTUL FILMULUI

Mitropolitul Serafim de Pireu, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii praznicale din Duminica Ortodoxiei din acest an (2012), a anatematizat printre alţi eretici vechi  pe ereticii monofiziţi, monoteliţi şi monergişti, pe Dioscor şi Sever, pe Varlaam şi Achindin, dar şi pe papa Benedict al 16-lea şi pe cei ce se împărtăşesc cu el, pe Martin Luther, Calvin, Zwingli şi regele Henric al VIII-lea şi toate ramurile protestantismului, pe rabinii iudaismului şi pe musulmanii care hulesc Sfânta Treime, ca  şi pe membrii societăţii anonime „Turnul de veghere” – martorii lui Iehova, pe cei care nu primesc Sfintele Sinoade a toată lumea – al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea, şi în cele din urmă pe cei care predică şi învaţă panerezia ecumenismului sincretist – inter-creştin şi inter-religios.

ÎN CONTINUARE, TRANSCRIPTUL FILMULUI:

ANATEMATISMELE MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU

ÎN DUMINICA ORTODOXIEI – 2012

– TRANSCRIPTUL ÎNREGISTRĂRII VIDEO –

 

        „Lui Arie, întâiul luptător împotriva lui Dumnezeu şi începătorul eresurilor, anatema!

          Lui Petru Gnafevs, celui fără de minte, care zice „Sfinte fără de moarte, Cel Ce Te-ai răstignit pentru noi…”, anatema!

          Lui Macedonie, necredinciosul şi pnevmatomahul şi lui Nestorie, prigonitorul de Dumnezeu, care a spus că Sfânta Treime a pătimit, precum şi necredinciosului şi nebunului Valentin, anatema!

          Nebunilor Pavel de Samosata şi Teodot, şi celor de un gând cu el, şi celuilalt Nestorie, anatema!

          Lui Petru, înfricoşătorul eretic, care a fost numit şi Lykopetru, [adică lupul-Petru], lui Eutihie şi Savelie rău-cugetătorilor, anatema!

          Lui Iacov Armeanul – Zanzalo, lui Dioscor, Patriarhul Alexandriei şi lui Sever, Patriarhul Antiohiei, necredincioşilor, împreună şi lui Serghie, Pavel şi Pir, cei de un gând cu ei, împreună şi lui Serghie, ucenicul lui Lykopetru, anatema!

          Tuturor eutihienilor şi monoteliţilor şi iacobiţilor şi tuturor ereticilor, anatema!

          Lui Varlaam şi lui Anchindin, precum şi adepţilor şi urmaşilor lor, anatema!

          Lui Benedict al XVI-lea, decăzutului ereziarh, care  – potrivit Canoanelor – nu este papă şi patriarh al Romei celei vechi şi celor care se împărtăşesc cu el, anatema!

          Lui Martin Luther, lui Jean Calvin, lui Ulrich Zwingli, şi lui Henric al VIII – lea, necredinciosului rege, şi celor care s-au adunat împreună cu ei, ramificaţiilor eretice ale protestantismului, anatema!

          Celor care neagă şi hulesc Preasfânta, Cea de-o-fiinţă, Nedespărţita şi de Viaţă-Făcătoare Treime, rabinilor iudaismului, musulmanilor şi membrilor Societăţii anonime de broşuri „Turnul de veghere” a Martorilor lui Iehova, anatema!

          Celor care resping Sfintele Sinoade Ecumenice al IV – lea, al V – lea, al VI – lea şi al VII – lea, monofiziţilor, monoteliţilor şi monergiştilor, anatema!

          Celor care predică şi învaţă pan-erezia ecumenismului sincretist – inter-creştin şi inter-religios, anatema!”

Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfântul Marcu al Efesului”

CITIŢI ŞI:

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-impotriva-ecumenismului-fulminanta-marturisire-la-duminica-ortodoxiei-de-trei-ori-axios-sa-ia-exemplu-si-episcopii-nostri/

http://acvila30.ro/protopresbiter-teodoros-zissis-in-pireu-duminica-ortodoxiei-s-a-praznuit-la-modul-autentic/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-la-duminica-ortodoxiei-2012-papei-benedict-al-xvi-lea-anatema/

http://acvila30.ro/a-aparut-cartea-mitropolitul-serafim-de-pireu-%E2%80%9Edrept-invatand-cuvantul-adevarului/

http://acvila30.ro/9-martie-2012-onomastica-episcopului-meliton-de-marathon-cu-participarea-mitropolitului-serafim-de-pireu-ro-greek-photo/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-%E2%80%9Ehalul-cel-mai-de-jos-acceptarea-dreptului-englez-interviu-acordat-periodicului-epikaira-update-traducerea-integrala/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-sionistii-pregatesc-drumul-pentru-venirea-lui-antihrist-video-greek-se-va-updata-in-cursul-zilei-cu-traducerea-integrala/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-papadimos-si-a-asumat-un-serviciu-video/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-a-anuntat-infiintarea-unui-gimnaziu/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-a-vorbit-la-kontra-channel/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-a-slujit-liturghia-sfantului-apostol-marcu-momente-de-la-praznuirea-sfantului-tarsizie-in-catacomba-sfintilor-doctori-fara-de-arginti-din-karava/

http://acvila30.ro/mitropolia-de-gortina-l-a-onorat-pe-mitropolitul-de-pireu/

http://acvila30.ro/sfanta-mitropolie-de-gortina-a-fost-vizitata-de-catre-mitropolitul-serafim-de-pireu/

http://acvila30.ro/vizita-inalt-preasfintitului-mitropolit-de-pireu-si-a-presedintelui-autoritatii-portuare-pireu-la-cantine/

http://acvila30.ro/comandantul-flotei-de-razboi-in-vizita-la-mitropolitul-serafim-de-pireu/

http://acvila30.ro/ambasadorul-ucrainei-la-mitropolitul-de-pireu/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-alaturi-de-egumenul-efrem/

http://acvila30.ro/mesajul-mitropolitului-serafim-de-pireu-la-sfintii-trei-ierarhi-2012/

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-%E2%80%9Ein-aceasta-epoca-atat-de-tulbure-este-nevoie-de-intoarcerea-tuturor-la-domnul-iisus-hristos/

http://acvila30.ro/intalnirea-mitropolitului-de-pireu-cu-ministrul-protectiei-si-ministrul-adjunct-al-marinei/

http://acvila30.ro/25-iulie-2011-mitropolitul-serafim-de-pireu-faimosii-guru-papa-si-aloijius-stepinatz-nu-pot-fi-sfinti-sfintenia-este-o-realitate-incontestabila-doar-in-biserica-ortodoxa/

—–

— o a doua preluare, explicativă, de pe “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/protopresbiter-teodoros-zissis-in-pireu-duminica-ortodoxiei-s-a-praznuit-la-modul-autentic/

Protopresbiter Teodoros Zissis: ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC

Citiţi şi:

MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI – FULMINANTĂ MĂRTURISIRE LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2012 [DE TREI ORI „AXIOS!!!”. SĂ IA EXEMPLU ŞI EPISCOPII NOŞTRI.] (text integral)

Protopresbiter Teodoros Zisis,

ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC

 

1.   Anatemele sunt o măsură pastorală a iubirii

CU ADEVĂRAT, zi de bucurie şi de veselie la modul deplin a fost Duminica Ortodoxiei, aşa cum am prăznuit-o în Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din centrul oraşului Pireu, sub protia mărturisitorului Mitropolit de Pireu, kir Serafim şi împreună liturghisind preoţii şi diaconii sfintei biserici, precum şi protopresbiterii şi profesorii emeriţi, părintele Gheorghios Metallinos şi subsemnatul, în semn de cinstire.

    Bucuria tuturor ortodocşilor de fiecare dată când au prăznuit Duminica Ortodoxiei de veacuri, întru pomenirea înălţării sfintelor icoane în anul 843, în Constantinopol, a fost neumbrită [cutezătoare] şi întreagă, deoarece se adeverea aprecierea că minciuna ereziei nu poate să se impună definitiv asupra adevărului dogmelor credinţei, chiar dacă Biserica este chinuită o mare perioadă de timp, aşa cum s-a întâmplat cu iconoclasmul, care a dominat vreme de nouăzeci de ani în cele două faze ale lui, din veacul al optulea şi din veacul al nouălea (726-787 şi 815-843). Bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei se arată întotdeauna cu consecvenţă, luminând şi strălucind în lumina Adevărului Biserica lui Hristos. Acesta, de altfel, a fost şi scopul consacrării acestui praznic al Ortodoxiei de către episcopii şi monahii mărturisitori de atunci.

   Aşa cum spune Sinaxarul praznicului au fost proclamaţi şi lăudaţi nominal binecinstitorii şi ortodocşii şi, din contră, necinstitorii şi kakodocşii au fost condamnaţi şi anatematizaţi nominal, nu din răutate, înverşunare şi ură împotriva ereticilor, ci din grijă pedagogică şi dragoste pastorală, aşa încât ereticii, fiind mustraţi, să se pocăiască şi să denunţe rătăcirea, iar îndeosebi să fie păziţi ceilalţi credincioşi de posibilitatea urmării rătăcirii. Părinţii şi sfinţii aveau dragoste autentică şi sinceră şi nu falsa pace şi falsa iubire a actualilor făţarnici de astăzi, care sunt deranjaţi de anateme şi se prezintă astfel mai buni decât Sfinţii Apostoli şi decât Sfinţii Părinţi, care din dragoste mustră şi pedagoghisesc / educă. Spune Sinaxarul: „Şi tot  aşa s-au întors din nou în Biserică (după procesiune) şi au săvârşit Dumnezeiasca Liturghie, aşezând la locul lor sfintele şi cinstitele icoane cu ajutorul unor bărbaţi cu o viaţă deosebit de sfântă. Apoi au fost cinstiţi cei evlavioşi care au crezut drept şi au fost îndepărtaţi şi predaţi anatemei cei neevlavioşi şi care n-au primit cinstirea sfintelor icoane. Şi de atunci au hotărât aceşti sfinţi mărturisitori ca în fiecare an să se facă aşa această sfântă prăznuire, ca nu cumva să cădem din nou în aceeaşi rătăcire”.

 

2.      Acum am căzut într-o necredinţă mai mare decât iconoclaştii.

 

    Din nefericire, bucuria noastră în ultimele decenii, când am prăznuit Duminica Ortodoxiei, n-a fost lipsită de umbră şi cu totul veselă, deoarece turma ortodoxă este chinuită şi devorată de lupii unei erezii, mult mai rea decât iconoclasmul, ai ereziei ecumenismului. Şi erezia ecumenismului este mult mai rea, deoarece în afară de erezia iconoclasmului, pe care o conţine, a plăsmuit o erezie eclesiologică mai rea, care răstoarnă din temelii principiile Bisericii celei „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică”, a cărei exclusivitate şi unicitate o neagă, susţinând că Biserica nu s-a mai păstrat undeva, ci toate ereziile împreună cu Biserica Ortodoxă constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este erezia cea mai rea şi mai periculoasă din toate epocile.

 

          Cei ce dintre ortodocşi sunt sclavi ai ecumenismului nu ştiu că protestantismul, întemeietorul şi principalul promotor al ecumenismului, prin ,,Consiliul Mondial al Bisericilor”, este iconoclast, că a izgonit sfintele icoane din biserici, că este aniconic [ἀνεικονικός], ca şi iudaismul şi islamul, care i-au influenţat pe vechii iconoclaşti? Nu ştiu că este împotriva cinstirii sfinţilor şi a moaştelor? Că îndeosebi este împotriva cinstirii Preasfintei Stăpânei noastre şi Născătoarei de Dumnezeu, a pururea Fecioarei Maria, pe care noi, ortodocşii, pe toată perioada anului o lăudăm în cântări şi o slăvim, iar în mod deosebit acum prin împărţirea în cinci vineri a slujbei Heretisirilor Imnului Acatist [este vorba despre Acatistul Buneivestiri, care în Bisericile de limbă greacă se citeşte fragmentar în primele cinci vineri din Postul Mare – n.tr.]? Cum acceptă aceştia să coexiste şi să se alăture, în aşa-numitul Consiliu al Bisericilor, duşmanilor sfintelor icoane, ai sfinţilor, în general, şi ai cinstitelor moaşte, duşmanilor Maicii Domnului, celor pe care Biserica îi anatematizează, nu doar prin citirea anatemelor Sinodiconului Ortodoxiei, ci şi prin întreaga ei imnografie? Justeţea pastorală şi pedagogică a măsurilor Bisericii se vede şi din aceea că partizanii ecumenismului nu suportă puterea anatemelor, nu suportă să fie  mustraţi de învăţătura antieretică şi critică a Sfinţilor Părinţi, nu suportă nici măcar noţiunea de erezie. De aceea au şi abolit lectura anatemelor în mod sinodal din anul 2005, deoarece îşi dau seama că se auto-anatematizează; de aceea îi dau la o parte prin post-patristică pe Sfinţii Părinţi, care-i denunţă nominal şi-i descoperă pe eretici, de aceea au abolit şi noţiunea de erezie, acceptând ca biserici pe vechii monofiziţi, dar şi pe actualele mari erezii ale papismului şi protestantismului. Aşadar, acolo unde Duminica Ortodoxiei a fost prăznuită prin astfel de recunoaşteri – în Constantinopol, în Alexandria, în Antiohia, la Ierusalim, la Moscova, la Atena şi oriunde în altă parte – nu a fost „o zi de bucurie şi de veselie la modul deplin, deoarece nu s-a evidenţiat bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei”, ci teatru şi ipocrizie, un amestec al adevărului cu minciuna, un amestec sincretist. [Am tradus prin “amestec sincretist” expresia “συγκρητιστικός ἀχταρμᾶς”; mai exact însă, “ἀχταρμᾶ” desemnează un amestec de elemente ce în niciun chip nu pot fi amestecate” – n.tr.]

 

3. Prăznuirea din Pireu are o importanţă bisericească istorică.

 

          Neîntrerupta continuitate ortodoxă a prăznuirii Ortodoxiei a trăit-o Biserica în Sfânta Mitropolie de Pireu, în sfânta biserică „Sfânta Treime”. Acolo, cu adevărat, a fost „o zi de bucurie şi de veselie la modul deplin” din următoarele motive. Întâi, deoarece curajosul, mărturisitorul şi martirul după conştiinţă Mitropolit de Pireu, kir Serafim, a citit cu glas tare anatemele împotriva ereticilor, pe care cei mai mulţi episcopi şi ceilalţi clerici le trec sub tăcere. În mod nominal a citit anatemele împotriva monofisiţilor Dioscor şi Sever, pe care anumiţi profesori, fiind lipsiţi de evlavie şi blasfemiind împotriva Sfintelor Sinoade şi a Sfinţilor Părinţi, îi prezintă ca ortodocşi. Şi lucru cel mai important, unic, vrednic şi demn de Sfinţii Părinţi: împreună cu vechii eretici, care sunt anatematizaţi în Sinodiconul Ortodoxiei, a anatematizat şi ereziile contemporane ale papismului, protestantismului şi panereticului ecumenism. Bravo!, curajului şi dreptei-cugetări! Biserica a vorbit prin gura Mitropolitului de Pireu.

          Înainte de acest moment, s-a citit în locul dumnezeieştii propovăduiri [predicii] Enciclica Pastorală, pe care a trimis-o turmei Sfintei Mitropolii de Pireu, în care pentru prima dată în ultimii ani se prezintă şi se analizează public şi oficial, de ce ecumenismul nu este o simplă erezie, ci pan-erezie, după caracterizarea Noului Cuvios al Bisericii noastre, teologul sârb, Sfântul Iustin Popovici.

          Acolo deci, în sfânta biserică a Sfintei Treimi din Pireu, a fost prezentă Biserica Luptătoare şi cea Cerească. S-au bucurat împreună cu noi mulţimile de sfinţi mărturisitori şi martiri, marii sfinţi, care s-au luptat împotriva ereziilor, apărători şi luptători pentru sfintele icoane, îndeosebi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cei ce s-au luptat împotriva papismului şi a descendenţilor lui – protestanţii, precum şi mulţi cuvioşi stareţi şi sfinţi contemporani, care s-au luptat împotriva panereticului ecumenism. Au existat şi alte perioade în istoria Bisericii, în timpul cărora Ortodoxia nu s-a păstrat în marile centre bisericeşti, ci în eparhiile mai mici, în mănăstiri şi de către clerici şi monahi izolaţi. Dorim ca acest exemplu al Mitropolitului de Pireu să afle imitatori şi să se înmulţească în anii următori. Să binevoiască Dumnezeu să fie alungat norul panereziei ecumenismului, care ne umbreşte, ca să strălucească şi să lumineze din nou Biserica lui Hristos de bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei.

 

Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfântul Marcu al Efesului”; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2012/03/blog-post_4716.html  

 

Sf IGNATIE Briancianinov – PREDICĂ LA DUMINICA ORTODOXIEI: Despre folosul anathemei!

— preluare de pe blogul “Dogmatica empirică” —

https://dogmaticaempirica.wordpress.com/2012/03/06/sf-ignatie-briancianinov-predica-la-duminica-ortodoxiei-despre-folosul-anathemei/

Predică la Duminica Ortodoxiei

Sf. Ignatie Brianceaninov

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?

Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. „Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci”.

Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.

Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare.

Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi.

Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.

Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.

Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească – această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea credinţă.

Apostolul înşiră între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia – hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit… au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună… pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 25-26).

„Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat.

Când cartea lui de cântece, „Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. „Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt. Asemenea „Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomenesc.

Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.

Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. „Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Teoforul, „căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii”. Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţa să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere.

În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge.

Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Insuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit.

Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţa de a săvârşi păcatele trupeşti cu trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni.

A căzut din cer, spune Prorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului… fi-vei lepădat în munţi ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).

Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hula împotriva Lui.

Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte.

Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.

La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat.

Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.

Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?

Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!

Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.

Impăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.

Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al minţii -prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: „Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor, şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani”.

Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana.

Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.

Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.

Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.

Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.

Biserica vesteşte: „Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”.

„Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu: anatema”.

„Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema”.

„Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”.

„Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema”.

„Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema”.

„Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioară Măria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema”.

„Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Proroci şi pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”.

„Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema”.

Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi rămâne în cuvântul Meu, vesteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32).

A rămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va lepăda cu hotărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile lepădate şi de oamenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea şi curăţia ei. „In neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.

SURSA: http://www.credo.ro/predica-Duminica-Ortodoxiei-Sfantul-Ignatie-Brianceaninov.php

Rostirea Anatemelor la Biserica Panagia Odighitria din Pireu

matei.vulcanescu
Rostirea Anatemelor împotriva pseudo-papei Francisc I şi a Patriarhilor monofiziţi ai Armeniei, Egiptului, Siriei, etc. a avut loc la Biserica Panagia Odighitria Pireu 2016 duminică, 20 martie 2016.
Anatema este dovada supremei iubiri a lui Dumnezeu pentru căzuţii eretici.
“În această Duminică s-a făcut o procesiune specială, credincioşii s-au bucurat cu toţii de biruinţa Adevărului asupra minciunii ereticilor. Este ziua în care se delimitează de către Biserică, în faţa tuturor credincioşilor, Adevărul faţă de minciună, iar credincioşii sunt puşi în gardă, în chip pedagogic, asupra pericolelor pe care le reprezintă confesiunile şi sectele”, a scris părintele Matei Vulcănescu.
“În ziua Ortodoxiei am avut şi vizita Ministrului Diasporei Dan Stoenescu şi a Ambasadorului României în Grecia, Lucian Fătu. În această zi de mare bucurie duhovnicească am rostit anatema tuturor ereticilor şi mai ales pseudo papei Francisc de la Roma, dar şi masonilor, yoghinilor, penticostalilor, etc.”, a publicat părintele Matei Vulcănescu.
Momentul poate fi văzut în înregistrare video aici: https://www.youtube.com/watch?v=Dy5jrkmjcDE
Editare de text (diacritice): “Dragostea se bucură de adevăr” (Ana Elisabeta)

DUMINICA ORTODOXIEI. Predici ale Sfantului Ioan de Kronstadt in prima duminica din Postul Mare

— preluare de pe site-ul “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/03/23/duminica-ortodoxiei-predici-ale-sfantului-ioan-de-kronstadt-in-prima-duminica-din-postul-mare-noi-suntem-ortodocsi-in-care-nu-este-viclesug/

 Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta

philip-brings-nathanael-to-jesus-97627_630x210

Cuvânt în Duminica Ortodoxiei

Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug (In 1, 47)

Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit aşa despre Natanail, israilitean care locuia în Cana Galileii, atunci când acesta, la sfatul cunoscutului său Filip, s-a dus la Iisus Hristos ca să vadă dacă El este Mesia făgăduit Iui Israil. Filip i-a zis lui Natanail:

„Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise in Lege şi proorocii, pe lisus, fiul lui Iosif din Nazaret.”

Şi i-a zis Natanael:

„Din Nazaret poate fi ceva bun?”

Filip i-a zis:

„Vino şi vezi”.

Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el:

„Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug”.

Natanael I-a zis:

„De unde mă cunoşti?”

A răspuns Iisus şi i-a zis:

„Mai inainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin”,

adică: „ştiam toate gândurile tale, credinţa ta, aşteptarea lui Mesia, slujirea ta viitoare”.

După cum se vede, Domnul, Cunoscătorul inimilor, a atins cea mai vie coardă din inima lui Natanail, cel mai sincer gând, cea mai sinceră dorinţă şi aşteptare a lui, arătând-i limpede dumnezeiasca Sa atotştiinţă şi iată, că Natanail a fost vânat la credinţa în Hristos. El strigă:

Rabbi! Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti impăratul lui Israil,

şi se face ucenic al Lui sub numele de Bartolomeu — unul dintre cei doisprezece (v. In 1, 45-51).

Dar de ce în această duminică, care se numeşte Duminica Ortodoxiei, este rânduit de către Biserică să se citească tocmai această Evanghelie, în care se istoriseşte ceea ce a vorbit Domnul cu Natanail? Ἅγιος Ναθαναὴλ ὁ ἈπόστολοςDeoarece în cuvintele Domnului către Natanail este arătat caracterul adevăratului creştin ortodox şi, îndeobşte, caracterul adevăratei Biserici Ortodoxe a lui Hristos.

Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug,

a spus Domnul despre Natanail, adică „iată un om care gândeşte, cugetă, crede, nădăjduieşte, vorbeşte şi făptuieşte drept, fără ocolişuri şi cu tărie”, deoarece Natanail a crezut drept, deodată, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, şi după aceea nu s-a mai clintit niciodată în credinţă şi în nădejde, nu şi-a mai schimbat gândurile cu privire la Dumnezeiasca Lui Persoană. Nu aşa trebuie să fie şi creştinul adevărat? Nu aşa trebuie să fie toată obştea de Dumnezeu rânduită a creştinilor ortodocşi?

Nu trebuie să fie aşa cum şi este Biserica Ortodoxă? Ce laudă înaltă pentru Natanail din partea Celui care cercetează inimile şi rărunchii este cuprinsă in cuvintele: Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug! Ce laudă înaltă pentru creştinul despre care Domnul a zis: „Iată creştin adevărat, întru care nu este vicleşug”, şi pentru Biserica despre care Domnul zice:

„Iată Biserică întru care nu este vicleşug, întru care nu sunt deşarte născociri omeneşti, care este adevărată în toată învăţătura sa, în toate Tainele sale, în toate slujbele sale, în toată cârmuirea sa, în toată alcătuirea şi rânduiala sa”.

Or, tocmai aşa sunt toţi sfinţii noştri, aşa este toată Biserica Ortodoxă, de la începutul ei şi până acum, precum dă mărturie istoria nepărtinitoare a Bisericii şi Dumnezeu însuşi, prin feluritele semne şi minuni care se fac în Biserică. Ea este, potrivit Apostolului, stâlpul şi întărirea adevărului (I Tim. 8, 15), este Biserică slăvită, fără pată, sau zbârcitură, sau altceva de acest fel (Efes. 5, 27).

Şi prin ce nevoinţe sângeroase, prin ce lupte cu vrăjmaşii adevărului, prin câte şi cât de crâncene morţi ale râvnitorilor curăţiei, sfinţeniei şi ortodoxiei credinţei şi Bisericii am dobândit noi, fraţilor, ortodoxia credinţei noastre, care ne călăuzeşte la viaţa veşnică! Pentru păstrar863ea şi apărarea patriei noastre şi a credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge de către ostaşii şi căpeteniile noastre, care au luptat şi cu păgâni, şi cu mahomedani, şi cu creştini străini de Biserica Ortodoxă: şi pentru păstrarea şi apărarea credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge apostolesc, prorocesc şi mucenicesc, multe suferinţe au fost răbdate de cuvioşii Părinţi şi de alţi luptători pentru credinţă.

Ce facem însă noi, fiii Bisericii Ortodoxe? Păzim această moştenire nepreţuită care este credinţa ortodoxă, urmăm învăţăturii, poruncilor, regulilor, rânduielilor, îndrumărilor ei? Ne place să aducem lui Dumnezeu slujbă — rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui (Evr. 13, 15)? Ne înnoim prin aceasta, ne sfinţim zi de zi, ne îndreptăm, căutăm să ajungem la desăvârşirea spre care năzuiau sfinţii? Ne desăvârşim în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele? Ne preţuim credinţa? Credem că este o uriaşă milă dumnezeiască, cel mai mare şi mai dintâi bun din viaţa noastră faptul că avem fericirea de a face parte din Biserica Ortodoxă, care este una, sfântă, sobornicească şi apostolească? Ce vom răspunde la întrebările acestea, dacă e s-o facem după conştiinţă? Spre ruşinea noastră, va trebui să mărturisim că mulţi, multi din creştinii ortodocşi nu numai că nu au credinţa ortodoxă în inimă şi în viaţă, ci nu o au nici măcar pe limbă: La ei s-a evaporat de tot ori s-a prefăcut într-o nepăsare desăvârşită faţă de orice credinţă, fie aceasta catolică, luterană, iudaică, mahomedană sau chiar păgână. De la mulţi auzim că în orice credinţă putem plăcea lui Dumnezeu, de parcă  orice credinţă ar fi plăcută Lui şi de parcă minciuna şi adevărul, dreptatea şi nedreptatea sunt pentru El totuna.

Iată în ce hal a ajuns la mulţi necunoaşterea credinţei noastre, necunoaşterea duhului şi istoriei Bisericii noastre, înstrăinarea de viaţa şi de slujirea ei, iată în ce hal a ajuns de întunecată concepţia despre Ortodoxie, despre neortodoxie şi eterodoxie! În ziare scrie că undeva în Rusia, la un examen, o persoana oficială a numit „aberantă” istorisirea despre ducerea lui Isaac ca jertfă. Acesta este întuneric, haos, ignoranţă distrugătoare!

Ca mădular al Bisericii, creştinul trebuie să cunoască credinţa sa şi să se străduiască a trăi potrivit credinţei, a se mântui prin credinţa sa, fiindcă vrăjmaşii mântuirii noastre nu dorm, ci caută în fiecare clipă pierzania noastră, şi să nu-şi lase credinţa ca pe ceva ce constituie doar specialitatea unui cerc restrâns de oameni, sau ca pe o jucărie inutilă, bună doar pentru vârsta copilărească, sau ca pe ceva  Pantocrator-the-Church-Fatherspotrivit doar plebei inculte. Celor ce îşi închipuie aşa ceva nu le-ar strica să işi amintească venerabila vechime a credinţei noastre, care este de o vârstă cu neamul omenesc, şi obârşia ei, care este este nemijlocit de la Dumnezeu, şi faptul că în această credinţă au trăit şi s-au mântuit oameni de orice neam, tagmă şi stare: împăraţi slăviţi şi filosofi înţelepţi, legiuitori şi mari retori, oameni de seamă şi oameni simpli, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei, toţi câţi alcătuiesc adevărata frumuseţe şi slavă a omenirii.

Trebuie spus, spre slava credinţei ortodoxe, şi că nici o religie în afară de ea nu îl poate aduce pe om la desăvârşirea morală, altfel spus la sfinţenie, şi la desăvârşita săvârşire a ceea ce este pe placul lui Dumnezeu, precum arată şi istoria Bisericii, şi rămăşiţele nestricăcioase, făcătoare de minuni, ale plăcuţilor lui Dumnezeu, şi minunatele nevoinţe ale sfinţilor Bisericii Ortodoxe, prin care aceştia au plăcut lui Dumnezeu cu desăvârşire, fiind încă din timpul vieţii străvăzători şi făcători de minuni. După bunul simţ aşa şi trebuie să fie: la desăvârşire poate duce doar credinţa desăvârşită dimpreună cu toate puterile dumnezeieşti, cu toate armele duhovniceşti împotriva trupului pătimaş, a lumii şi a diavolului. Iar dacă acum mulţi din creştinii ortodocşi trăiesc mai rău decât mahomedanii şi decât păgânii, aşa încât nu demult, în Petersburg, capul mahomedanilor din Rusia şi-a lăudat public coreligionarii pentru faptul că între ei nu se află asemenea păcătoşi ca între creştini, care atentează la viaţa  ţarilor, bineînţeles că această viaţă cu adevărat păcătoasă a creştinilor nu trebuie câtuşi de puţin imputată credinţei ortodoxe, care e neclintită în temeiurile adevărului şi sfinţeniei sale, după cum a făgăduit Însuşi Mântuitorul şi dă mărturie istoria. Oamenii aceştia, deşi au ieşit dintre noi, nu au fost de-ai noştri cu adevărat, ci numai cu numele.

Da, fraţilor, numai credinţa ortodoxă curăţeşte şi sfinţeşte firea omenească stricată de păcat, îi înnoieşte pe cei stricaţi, mai ales prin Tainele Botezului, Pocăinţei şi Impărtăşaniei; îi luminează pe cei întunecaţi, îi vindecă pe cei răniţi cu păcatele, îi încălzeşte pe cei îngheţaţi, cu harul Duhului Celui Sfânt îi bineînmiresmează pe cei împuţiţi de patimi; celor omorâţi le redă viaţa, uneşte iarăşi cu Dumnezeu pe cei despărţiţi de El, îi face din nou ai Lui pe cei înstrăinaţi de El, îi întăreşte pe cei slăbiţi, îi reface şi îi impodobeşte pe cei sluţiţi, îi ridică pe cei căzuţi, îi slobozeşte pe cei robiţi, îi umple de dragoste pe cei vrăjmaşi, cum a făcut cu Apostolul Pavel şi cu mulţi alţii, pe cei hulitori îi umple de slavoslovire necontenită a lui Dumnezeu, îi umple de nădejde pe cei deznădăjduiţi, îi mângâie pe cei descurajaţi, îi izbăveşte pe cei vinovaţi de osândă şi de pedepsirea din gheenă, îi împacă pe cei tulburaţi, îi întăreşte pe cei istoviţi, le dă lărgime celor strâmtoraţi, îi îmbogăţeşte cu dreptatea pe cei nedrepţi, îi face simpli pe cei vicleni, îi face buni pe cei răi, îi îndreaptă pe cei stricaţi, îi face înfrânaţi pe cei lacomi, îi face curaţi pe cei curvari, îi face darnici pe cei zgârciţi, îi face înţelepţi pe cei fără minte, îi face cereşti pe cei lipiţi de pământ, îi face subţiri pe cei grosolani, îi face duhovniceşti pe cei trupeşti, îi face iubitori de Dumnezeu pe cei iubitori de materie, face lepădaţi de sine şi atotiubitori pe cei iubitori de sine, îi face asemănători cu Dumnezeu şi — o, minune! — dumnezeieşti pe cei asemănători dracilor!

Iată ce minuni face credinţa ortodoxă în om! Vreţi să vă convingeţi de asta? Citiţi vieţile sfinţilor, istoria Bisericii, şi veţi vedea limpede toate minunile acestea: veţi vedea lupi care s-au prefăcut în miei, curvari şi curve care s-au prefăcut în oameni drepţi şi deopotrivă cu îngerii, iubitori de arginţi care s-au prefăcut în milostivi, iubitori de plăceri care s-au prefăcut în înfrânaţi; veţi vedea oameni îmbrăcaţi cu puterea şi cu mărirea pământească în smeritul veşmânt al monahului.

Iată creştini adevăraţi, iată îngeri in trup, iată pe pământ cetăţeni ai Cerului şi totodată slugi credincioase ale patriei pământeşti, la fel ca cei patruzeci de mucenici din Sevastia, care sunt pomeniţi în această zi! Iată ce poate face credinţa ortodoxă cu oamenii care o ţin cu adevărat şi urmează îndrumării ei! Dar în noi de ce nu pricinuieşte o asemenea schimbare mântuitoare? Din pricina puţinătăţii de credinţă sau necredinţei noastre, a uşurătăţii noastre, a stricăciunii şi lipsei de pocăinţă a inimii noastre; din pricina patimilor care s-au întărit în noi şi au pus stăpânire pe noi, din pricina faptului că mulţi nu s-au pătruns câtuşi de puţin de duhul şi de viaţa Bisericii, ci se ţin de ea slab şi mai mult de formă. Din aceleaşi pricini au luat naştere la noi şi toate viciile societăţii contemporane: omorurile, sinuciderile, incendierile, furtul avutului obştesc, luxul peste măsură, desfrâul, viaţa de risipă, goana după plăcerile de tot felul ale simţurilor. Ca să fim creşduminica-ortodoxiei-biruinta-icoanelortini ortodocşi adevăraţi, trebuie, mai intâi de toate, să avem împărtăşire vie, necontenită, cu Biserica Ortodoxă, să luam parte la rugăciunile, la învăţătura, la Tainele ei, să ne studiem cu râvnă credinţa, să ne pătrundem de duhul ei şi să trăim în el, să ne călăuzim după poruncile, rânduielile ei şi — cel mai însemnat lucru — să refacem în noi, prin pocăinţă adevărată şi adâncă, chipul adevăratului creştin ortodox, având ca pildă chipul sfinţilor vechi şi noi sau, şi mai bine, chipul Însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care zice:

v-am dat vouă Ca precum am făcut Eu vouă să faceţi şi voi (In 13, 15),

ca să zică şi despre noi Domnul cum a zis cândva despre Natanail:

Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug!

Amin.

Ο ΚΥΡΙΟΣ ΚΑΙ ΟΙ ΜΑΘΗΤΑΙ

***

Cuvânt în prima Duminică din Postul Mare, Duminica Ortodoxiei

De acum veţi vedea cerurile deschise (In 1, 51)

Iubiţi fraţi, iubite surori!

Mă fericesc pe mine însumi şi vă fericesc pe mulţi dintre voi pentru negrăita milostivire dumnezeiască, pentru înnoirea duhovnicească primită prin nevoinţa rugăciunii, postirii şi pocăintei, iar mai ales prin împărtăşirea cu Preacuratele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului. Şi în această scurtă vreme aţi putut cunoaşte din proprie experienţă folosul postului şi al rugăciunii, ca să nu mai zic de folosul postirii, spovedaniei şi împărtăşaniei – dacă, bineînţeles, ne-am folosit fără făţărnicie de acest răstimp spre mântuirea noastră şi am îndeplinit cu sinceritate condiţia postirii: dacă ne-am înfrânat de la mâncarea şi băutura prisositoare, dacă ne-am rugat şi ne-am smerit fără prefăcătorie înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui, dacă am fost milostivi, dacă ne-am dat seama de mulţimea nedreptăţilor şi nelegiuirilor şi ne-a părut cu adevărat rău pentru ele, dacă am luat hotărîrea neclintită de a nu le mai săvârşi şi, în fine, dacă ni le-am recunoscut fără prefăcătorie şi am primit dezlegare şi iertare de ele, învrednicindu-ne să gustăm din hrana cea de viaţă făcătoare.

prayer-of-st-ephrem-in-russia-e1270108338447Dar toţi am primit cu adevărat folos de la săptămâna care a trecut? Inimile noastre s-au apropiat, oare, de Dumnezeu, de Preacurata maică a Vieţii, de Biserică, de sfântul înger păzitor şi de sfinţii lui Dumnezeu? Cu adevărat am îndrăgit dreptatea şi virtutea şi am urât toată nedreptatea şi fărădelegea? Cu adevărat Îl iubim pe Dumnezeu, cu adevărat ne iubim aproapele? Simţim o mai mare înrudire duhovnicească între noi, cum se cuvine unor mădulare ale trupului celui unul al lui Hristos, unor mădulare ale lui Hristos? Fiindca una e pâinea Tainei, un singur trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim din una şi aceeasi pâine (v. I Cor. 10, 17).

Simţim, oare, cu inima că şuvoaiele fărădelegii nu se mai revarsă cu aceeaşi obrăznicie şi silnicie asupra sufletului nostru ca înainte de postire şi împărtăşire, au secat, oare, într-o bună masură, am devenit, oare, mai curaţi, mai liberi, mai liniştiţi, mai nepătimaşi, mai buni, mai blânzi, mai înclinaţi spre tot ce este bun şi folositor? S-a micşorat, oare, în noi lăcomia de plăcerile şi de câştigurile trupeşti? Am devenit mai blânzi, mai răbdători, mai îngăduitori faţă de aproapele? Am început, oare, să privim mai des spre Cer, spre patria noastră cea adevărată şi veşnică, şi să ne uităm cu mai puţină împătimire la toate cele pământeşti, înţelegând că acestea sunt vremelnice şi degrab trecătoare? Căci iată câţi dintre noi sunt răpiţi de moarte, care îşi ia neîncetat jertfele… Dacă aşa stau lucrurile, dacă am devenit mai buni şi mai înţelepţi, iarăşi mă fericesc pe mine însumi şi vă fericesc şi pe voi pentru marea milostivire dumnezeiască, şi totodată mă rog ca Domnul să întărească această bună aşezare şi dispoziţie a inimii în mine şi în voi — dar nimeni dintre noi să nu se lase amăgit de gândul viclean că acum, slavă lui Dumnezeu, ne-am descarcat de povara păcatelor şi putem iarăşi sa trăim aşa cum am trăit înainte şi să păcătuim aşa cum am păcătuit înainte (căci, zicem noi, „cine e fără de păcat?…”). Este adevărat, fraţilor şi surorilor, că nimeni nu-i fără de păcat, dar să trăim aşa cum am trăit şi să păcătuim la fel ca înainte, după ce ne-am înnoit prin pocăinţă şi împărtăşire, este necuviincios pentru creştin. Prin duhovnic, Sfânta Biserică îl povăţuieşte aşa pe orice om care se pocăieşte:

„De toate acestea dator eşti să te păzeşti de acum înainte, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după rânduiala Tainei creştineşti. Pune, dar, început bun, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi mai vârtos te păzeşte ca să nu te mai întorci la greşalele pe care le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi de batjocură diavolilor şi lumii, ci să trăieşti cinstit, şi drept, şi evlavios, “ca să-ţi ajute Dumnezeu cu harul Său.”

Iată, deci, ce-l îndeamnă Biserica pe cel ce s-a pocăit. De altfel, şi bunul simţ ne învaţă acelaşi lucru, căci cine vrea să se murdărească dinadins după ce s-a spălat? Numai porcul, după ce a fost spălat, se duce să se tăvălească iar în noroi; doar câinelui îi stă în fire să se întoarcă la vărsătura sa (v. II Ptr. 2, 22).

Iată, te-ai făcut sănătos: de acum – să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva şi mai rău (In 5, 14),

îi spune Domnul paraliticului vindecat. Şi cu noi se poate întâmpla ceva foarte rău dacă nu ne vom îngriji de virtute după pocăinţă; atunci, harul lui Dumnezeu ne va părăsi, din pricina nepăsării noastre şi a neluării-aminte la sine. Pocăinţa şi împărtăşania ne deschid Cerul şi împărăţia cerurilor, pentru că, spune Domnul,

cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică — rămâne în Mine, şi Eu în el (In 6, 54, 56).

Şi atunci, cum să nu punem preţ pe darul primit — viaţa veşnică, rămânerea lui Hristos în noi şi a noastră în El! Ni s-a deschis Cerul prin pocăinţă şi împărtăşanie, după cuvântul Scripturii: de acum veţi vedea cerurile deschise: ce minunată milostivire! Prin păcatele noastre a fost închis ca şi cu nişte zăvoare şi lacăte cât se poate de tari: să ne folosim, deci, de această milostivire dumnezeiască, atâta timp cât nu s-a închis încă in faţa noastră, căci numai Dumnezeu ştie dacă se va deschide pentru noi iarăşi după ce vom închide din nou prin păcatele săvârşite de bunăvoie. În faţa multora ea s-a închis pentru totdeauna. Fecioarele cele nebune băteau în porţile încuiate, zicând:

Doamne! Doamne! Deschide-ne nouă,

dar s-a zis:

Adevărat zic vouă, nu vă cunosc pe voi

— iar nouă tuturor ni s-a zis:

Privegheaţi, dar, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni (Mt. 25, 11-13).

Amin.

(în: Sfantul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, Bucureşti, 2013)

ioan-de-kronstadt-sf-cuvinte-la-postul-mare-9963