STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS: DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/dogma-sfintei-treimi-are-legatura-cu-viata-noastra/

STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS:

DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

Cunosc un om în Hristos

ÎPS I. Vlachos

,,Dogma Sfintei Treimi are legătură cu viaţa noastră, de vreme ce omul este zidit după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu. Care este legătura noastră cu Dumnezeu? Persoana ipostas. Tatăl trăieşte în Fiul şi întru Duhul Sfânt, Fiul trăieşte întru Tatăl şi întru Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt trăieşte întru Tatăl şi întru Fiul. Această unime nu anulează atributele ipostatice speciale ale persoanelor.”

,,Şi noi am fost zidiţi ca persoane pentru a avea comuniune cu Dumnezeu treimic. Înăuntrul nostru există principiul personal. După păcat am devenit indivizi, entităţi egoiste, dar acum, uniţi de Hristos, Cel ce lucrează şi activează în noi principiul ipostatic, devenim iarăşi persoane adevărate. Dumnezeu trăieşte în noi şi noi în El. Noi Îl iubim pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii. Expresia persoanei lui Dumnezeu este dragostea Sa care a coborât până la iad, iar expresia persoanei noastre este dragostea noastră, care iarăşi coboară până la iad prin micşorarea de sine şi prin lepădarea de sine.”

,,Şi noi, creştinii, devenim persoane atunci când ne unim între noi în Hristos şi trăim unul faţă de ceilalţi în mod personal prin dragoste. Astfel, trăim în mod treimic.”

,,Creştinul ortodox este cel care are slăvire dreaptă, adică crede drept, slăveşte şi se roagă drept, leagă credinţa de rugăciune şi de cult.

Fiind creştini ortodocşi, credem şi slăvim pe Dumnezeu treimic şi Îl iubim pe Dumnezeu Cel din Treime. Aceasta este diferenţa noastră faţă de alte credinţe care au doar un dumnezeu uniipostatic.

Dragostea noastră către Dumnezeu şi către fratele nostru este mărturisirea credinţei, prin urmare atunci când Îl iubim pe Dumnezeu Îl şi mărturisim.”

,,De obicei celelalte religii, celelalte sisteme, compun şi înţelesul lui Dumnezeu din trăirile omului. În Biserica Ortodoxă îl înţelegem pe om din trăirea şi prezenţa lui Dumnezeu. De vreme ce omul este creat după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu, prin urmare cunoaşterea dreaptă a lui Dumnezeu este o condiţie a cunoaşterii omului şi a rezolvării problemelor sale.”

,,Fiecare se mântuieşte într-un fel propriu. Predica în biserică este generală, fiecare însă ia ceea ce îi foloseşte şi continuă cu asceza, cu ascultarea, adică cu împlinirea poruncilor lui Hristos.”

,,Îi vom iubi pe ceilalţi atunci când ne rugăm pentru ei. Pentru a înţelege ceea ce îl preocupă pe celălalt trebuie să ne rugăm din inimă pentru el.Atunci vedem nevoile pe care le are şi ne îngrijim de rezolvarea lor.”

,,Dacă inima nu simte nimic, nu trebuie să vorbească.”

,,Când cineva vorbeşte monahilor, singura temă stabilă este tema ascultării. Ascultarea este fundamentul vieţii monahale. Când cineva face ascultare, atunci inima lui devine mult mai sensibilă şi cuprinde problemele ce îi preocupă şi pe ceilalţi şi îi ajută. Făcând ascultare de părintele, oricine primeşte viaţa – experienţă a aceluia. Ascultarea are multe aspecte, multe laturi. Există ascultare de tradiţia Bisericii, există ascultare de un episcop, ascultare de duhovnic şi apoi ascultare de toţi atunci când se poate supune voinţei celuilalt în experienţe care nu contravin poruncilor lui Dumnezeu.”

,,Unii consideră că monahii nu fac nimic. Aşa pare, deoarece monahii fac ceea ce nu fac ceilalţi, dar monahii au o taină, adică adâncul vieţii lor, care este nevăzut, este Dumnezeu. Ei se unesc cu Dumnezeu, Care este centrul lumii, şi astfel se fac şi ei în Hristos stăpâni ai lumii acesteia. Monahul este creştinul desăvârşit.”

Advertisements

20 iunie: Sfântul Nicolae Cabasila, teolog și cuvios (1322-1392)

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2015/06/sfantul-nicolae-cabasila-teolog-si-cuvios-1322-1392/

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: De ce nu simt dragostea lui Dumnezeu?

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/de-ce-nu-simt-dragostea-lui-dumnezeu

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, deoarece această dragoste este puţină, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la douăsprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntru său (înlăuntrul dragostei sale celei ieftine).

Mulţi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.

Însă fiii cei mărinimoşi ai lui Dumnezeu I-ar fi răspuns lui Hristos cu evlavie: „Nu Te mâhni pentru noi! Ne este deajuns că Raiul s-a umplut. Aceasta ne pricinuieşte o atât de mare bucurie, ca şi cum noi ne-am afla în Rai!”, şi ar fi continuat ca şi mai înainte nevoinţele lor duhovniceşti, cu mărime de suflet şi bucurie pentru Acela pe Care L-au iubit cu atâta dragoste.

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, deoarece această dragoste este puţină, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la douăsprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntru său (înlăuntrul dragostei sale celei ieftine). Dragostea scumpă (fierbinte), care se jertfeşte, nu mănâncă lumeşte, ci se hrăneşte lăuntric din dragostea lui Dumnezeu. Şi atunci, toată viaţa omului este un post continuu şi toate zilele sale sunt o bucurie continuă de Paşti.

(Cuviosul Paisie AghioritulEpistole, Editura Evanghelismos, pp. 198-199)

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Slăbănogului: DESPRE PEDEPSELE LUI DUMNEZEU

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sfantul-ignatie-briancianinov-predica-in-duminica-slabanogului/

Sfântul Ignatie Briancianinov

Predică în Duminica Slăbănogului

*


Despre pedepsele lui Dumnezeu

Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14).

Astfel de poruncă a dat Domnul slăbănogului vindecat de El, precum am auzit astăzi în Evanghelie.

Iubiţi fraţi! Această poruncă a Domnului are pentru noi o însemnătate dintre cele mai mari. Ea ne vesteşte că suntem supuşi bolilor şi celorlalte necazuri ale vieţii pământeşti pentru păcatele noastre. Şi când Dumnezeu ne izbăveşte de boală sau de alt necaz, iar noi începem să ducem iar viaţă păcătoasă, iarăşi suntem supuşi unor necazuri, mai grele decât pedepsele dintâi trimise asupra noastră de Dumnezeu.

Păcatul este pricina tuturor necazurilor omului, atât în timp, cât şi în veşnicie. Necazurile alcătuiesc o urmare oarecum firească, o însuşire oarecum firească a păcatului, la fel cum suferinţele pricinuite de bolile trupeşti alcătuiesc o însuşire nedespărţită a acestor boli, o lucrare proprie lor. Păcatul, în înţelesul larg al cuvântului, cuprinde toţi oamenii, până la unul; unele păcate alcătuiesc jalnica moştenire a unor întregi obşti omeneşti; în fine, fiecare om are patimile sale aparte, păcatele sale aparte, ce sunt cu osebire ale lui. Păcatul, în toate aceste felurite chipuri, slujeşte drept temei al tuturor necazurilor şi nenorocirilor cărora le este supusă omenirea îndeobşte, le sunt supuse obşti întregi, le este supus fiecare om în parte.

Starea de cădere, starea de moarte veşnică, de care este molipsită, lovită, omorâtă întreaga omenire, este izvorul tuturor celorlalte păcate omeneşti, atât obşteşti, cât şi ale fiecăruia în parte. Firea noastră aruncată în netocmire de otrava păcatului a dobândit însuşirea de a păcătui, a dobândit înclinarea către păcat, s-a supus silniciei păcatului, nu poate să nu dea naştere la păcate, nu poate să se descurce fără el în nici unul din chipurile lucrării sale. Nici unul dintre oamenii neînnoiţi duhovniceşte nu poate să nu păcătuiască, chiar dacă ar voi să nu păcătuiască (Romani 7, 14-25).

Trei pedepse sunt rânduite de dreapta judecată a lui Dumnezeu întregii omeniri pentru păcatele întregii omeniri. Două dintre ele au fost săvârşite deja, cea de-a treia urmează să fie săvârşită. Prima pedeapsă a fost moartea veşnică; acesteia i-a fost supusă întreaga omenire în rădăcina sa, în protopărinţi, pentru neascultarea de Dumnezeu în rai. Cea de-a doua pedeapsă a fost potopul, pentru că omenirea îngăduise ca în ea trupul să precumpănească asupra duhului, pentru că ea se coborâse la viaţa şi treapta de vrednicie a necuvântătoarelor. Cea din urmă pedeapsă trebuie să fie stricarea şi sfârşitul acestei lumi văzute, pentru lepădarea de Răscumpărătorul, pentru înclinarea hotărâtoare a oamenilor spre împărtăşirea cu îngerii căzuţi.

Nu rareori un fel aparte al păcatului cuprinde întregi obşti omeneşti şi atrage asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu. Astfel, locuitorii Sodomei au fost arşi cu foc pogorât din cer pentru desfătarea nelegiuită a trupului; israilitenii au fost daţi nu o dată pe mâna celor de alt neam pentru căderea în idolatrie; piatră pe piatră n-a rămas în măreţul Ierusalim, care era clădit din pietre minunate, şi locuitorii lui au pierit de sabia romanilor, din pricina lepădării Mântuitorului şi a uciderii de Dumnezeu. Păcatul e molipsitor: greu este pentru un singur om să ţină piept păcatului de care s-a lăsat târâtă întreaga obşte.

O pildă de pedeapsă pentru păcatul făcut de om aparte şi pedepsit de dreapta judecată a lui Dumnezeu tot aparte vedem în boala îndelungată a slăbănogului tămăduit de Domnul. După ce am spus atât cât este neapărată nevoie să ştim şi cât putem spune acum despre păcătoşenia întregului neam omenesc şi despre păcătoşenia obştilor omeneşti, să ne întoarcem cu stăruinţă luarea-aminte asupra păcătoşeniei pe care o are fiece om în parte. Această cercetare este pentru noi de neapărată trebuinţă şi de nemăsurat folos. Ea poate avea o înrâurire mântuitoare asupra lucrării noastre, abătând-o de la calea nelegiuirilor, îndreptând-o după voia lui Dumnezeu. Luminaţi fiind de legea lui Dumnezeu, învăţăm că Dumnezeu, în nemărginita Lui milostivire, este şi Judecător cu desăvârşire drept, că El va răsplăti negreşit pentru viaţa păcătoasă cu pedeapsa potrivită. Această încredinţare ne îndeamnă să întrebuinţăm toate strădaniile cu putinţă pentru a ne slobozi atât de înrâurirea propriilor patimi, cât şi de cea a obiceiurilor păcătoase ale societăţii în care trăim, pentru a ne izbăvi de pedepsele vremelnice şi veşnice ale lui Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi98 spun cu tărie că înainte de răscumpărare toţi oamenii erau stăpâniţi de păcat, făceau voia păcatului chiar împotriva dorinţei lor. După răscumpărarea neamului omenesc de către Dumnezeu-Omul, cei ce au crezut în Hristos şi s-au înnoit prin Sfântul Botez nu mai sunt siluiţi de păcat, ci au libertate: libertatea de a se împotrivi păcatului sau de a urma îndemnurilor acestuia. Cei care se supun de bunăvoie păcatului îşi pierd iar libertatea şi cad sub stăpânirea silnică a păcatului99. Cei care sub călăuzirea Cuvântului dumnezeiesc duc luptă cu păcatul, se împotrivesc lui, vor dobândi la vremea cuvenită deplină biruinţă asupra păcătoşeniei. Biruinţa asupra propriei păcătoşenii este, totodată, şi biruinţă asupra morţii veşnice. Cel ce a dobândit-o poate cu uşurinţă să se depărteze de la obşteasca aplecare spre păcat. Vedem aceasta la sfinţii mucenici: după ce au biruit păcatul în ei înşişi, s-au împotrivit rătăcirii poporului, au dat-o în vileag, nu s-au dat în lături a pecetlui sfânta lor mărturie cu sânge. Cel târît şi orbit de păcatul propriu nu poate să nu fie târît şi de aplecarea obştească spre păcat: el nu o vede pe aceasta cu limpezime, nu o înţelege aşa cum trebuie, nu se desface de ea cu lepădare de sine, fiind al ei cu inima. Miezul nevoinţei împotriva păcatului, al nevoinţei cu care este îndatorat să se nevoiască fiecare creştin, stă în lupta împotriva păcatului, în ruperea prieteniei cu el, în biruirea lui în sufletul său, în minte şi în inimă, cu care trupul nu poate să nu aibă împreună-simtire. „Moartea cea veşnică”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „se află ascunsă înăuntrul inimii: prin ea omul e mort, fiind de fapt viu. Cine a trecut întru taina inimii de la moarte la viaţă, acela va fi viu în veci şi nu va mai muri nicicând. Chiar dacă trupurile unora ca aceştia se şi despart pentru o vreme de sufletele lor, ele sunt sfinţite şi vor învia cu slavă. Din această pricină numim „somn” moartea sfinţilor”.

Sfinţii, toţi până la unul (Evr. 12, 8), în ciuda faptului că au biruit moartea veşnică şi au descoperit în sine viaţa veşnică încă din vremea acestei vieţi vremelnice, au fost supuşi unor multe şi grele necazuri şi ispite. De ce? Este firesc ca păcătoşii să atragă asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu: dar pentru ce toiagul lui Dumnezeu nu-i ocoleşte pe aleşii Lui, ci le dă lovituri? Această întrebare îşi află, potrivit Sfintelor Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, următorul răspuns. Deşi păcătoşenia a fost biruită în oamenii drepţi, deşi moartea cea veşnică a fost nimicită în ei prin adăstarea Sfântului Duh, nu li s-a dat rămânerea neschimbată în bine pentru tot răstimpul călătoriei pământeşti: nu li s-a luat libertatea de a alege între bine şi rău. A rămâne în bine fără putinţă de schimbare este o însuşire care ţine de veacul viitor. Viaţa pământească este, până în ultima ei clipă, o arenă a nevoinţelor de voie şi de nevoie. Îmi chinui trupul meu şi îl supun robiei, spune marele Pavel, ca nu cumva, altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic (I Cor. 9, 27). Apostolul spune aceasta despre un trup sărat şi sfinţit cu harul dumnezeiesc, trup căruia nu i-a adus nici o vătămare cumplita otravă a năpârcii, ale cărui veşminte lucrau tămăduiri – şi un asemenea trup avea nevoie să fie supus robiei şi chinuit pentru ca patimile lui cele omorâte să nu învie şi moartea veşnică să nu prindă viaţă iarăşi! Atâta vreme cât creştinul, fie el şi vas al Sfântului Duh, călătoreşte pe pământ, moartea veşnică poate să învie în el, păcătoşenia îi poate cuprinde iarăşi şi trupul, şi sufletul. Nevoinţa proprie însă nu este îndestulătoare pentru slujitorii lui Dumnezeu ca să biruie căderea care se cuibăreşte în fire, care năzuieşte neîncetat să ajungă din nouă stăpână: ei au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu le ajută cu harul Său şi cu toiagul pedepsei Sale părinteşti, potrivit harului fiecăruia. Marelui Pavel i s-a dat – el o mărturiseşte – îmbolditor trupului, îngerul satanei, ca să îl bată peste obraz, ca să nu se înalţe (II Cor. 12, 7) din pricina preaînaltei sporiri duhovniceşti, din pricina mulţimii descoperirilor dumnezeieşti pe care le primise, din pricina mulţimii darurilor duhovniceşti pe care le avea, din pricina mulţimii minunilor pe care le făcuse. Firea noastră este atât de vătămată de otrava păcatului că până şi belşugul harului dumnezeiesc din om îi poate sluji omului drept pricină de trufie şi pierzanie. Nu cinstiri, nu slavă, nu ascultare fără cârtire l-au întâmpinat pe Pavel atunci când propovăduia lumii pe Hristos, dovedind adevărul propovăduirii prin semne: îngerul satanei îi pregătea peste tot curse, împotrivire, defăimare, prigoană, necazuri, moarte. Cunoscând că toate acestea i se întâmplau cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Pavel strigă: Binevoiesc întru neputinţe, întru defăimări, în nevoi, în prigoane, întru strâmtorări pentru Hristos (II Cor. 12, 10). Pavel găsea că este neapărată nevoie să îşi chinuie trupul, ca nu cumva, dându-i frâu liber, să scoată capul patimile trupeşti: ochiul dumnezeieştii Pronii vedea că e nevoie ca sufletul lui Pavel să fie apărat de trufie prin necazuri. Chiar firea omenească în stare de curăţie are ceva trufaş, bagă de seamă Preacuviosul Macarie cel Mare102. Iată pricina pentru care robii lui Dumnezeu se supun de bunăvoie lipsurilor şi necazurilor şi, totodată, sunt supuşi unor felurite necazuri şi ispite cu îngăduinţa purtării de grijă dumnezeieşti, care ajută prin necazuri nevoinţelor robilor lui Dumnezeu, care păzeşte prin necazuri nevoinţa lor de stricăciunea păcatului. Calea vieţii pământeşti a fost pentru toţi sfinţii cale foarte ostenicioasă, spinoasă, plină de lipsuri, împresurată de necazuri fără număr. Unii dintre ei, spune Apostolul, au fost omorâţi… iar alţii prin batjocuri şi bătăi au primit ispitire, încă şi prin legături şi prin temniţe; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi cu ferăstrăul, ispitiţi au fost, cu ucidere de sabie au murit; în cojoace au umblat şi în piei de capre, lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi – ei, de care lumea nu era vrednică -, în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evr. 11, 35-38). Sfântul Simeon Metafrast bagă de seamă în Viaţa Marelui Mucenic Eustatie: „Nu place lui Dumnezeu ca robii Lui, cărora El le-a gătit în ceruri veşnică, neschimbătoare cinste şi slavă, să petreacă cinstiţi şi proslăviţi cu cinstire deşartă şi vremelnică în această lume stricată şi nestatornică”103. De ce? Fiindcă nu este om care să poată trăi pe culmea măririi şi bunăstării pământeşti fără a rămâne nevătămat. Chiar de ar fi cineva de o seamă cu îngerii la curăţie, şi acela se va clătina. În noi, în sufletele noastre, este sădită de cădere putinţa noastră de a ne schimba104. Nu putem să nu ne potrivim cu aşezarea duhului nostru împrejurărilor în care ne aflăm şi situaţiei noastre materiale. Lipitu-s-a de pământ sufletul meu! (Ps. 118, 25; cf. Ps. 137, 7) – se mărturiseşte Prorocul lui Dumnezeu în numele fiecărui om căzut: mă ridică de la pământ, mă rupe de el, mă aduce întru mântuire dreapta Ta, Cuvântul Tău cel atotsfânt şi Pronia Ta cea atotsfântă, amestecând cu necazuri bunăstarea vremelnică şi mângâindu-mă totodată cu mângâiere harică, duhovnicească, ce insuflă năzuinţă către cer în inima mea. Fără acest ajutor al lui Dumnezeu, nefericita mea înclinare, căreia nu mă pot împotrivi cu propriile mijloace, m-ar fi făcut să mă leg cu mintea şi cu inima numai şi numai de materie şi să mă amăgesc în chip cumplit şi pierzător pe mine însumi, uitând de veşnicie, de bunătăţile cele gătite mie în ea, să le pierd fără putinţă de întoarcere.

Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au primit cu supunere faţă de Dumnezeu, cu recunoştinţă, cu slavoslovire a lui Dumnezeu, necazurile a căror venire asupra lor a fost îngăduită de Pronia lui Dumnezeu. Ei au binevoit, cum spune Sfântul Apostol Pavel, întru necazurile lor; le-au găsit folositoare, neapărat trebuincioase pentru ei; au recunoscut că Dumnezeu pe bună dreptate şi în chip binefăcător a îngăduit ca necazurile să vină asupra lor. Ei au unit năzuinţa voii lor cu lucrarea voii lui Dumnezeu: cu adevărat au binevoit întru pedepsele şi învăţăturile de minte trimise lor de Dumnezeu.

Dintr-o astfel de aşezare a inimii, dintr-un asemenea fel de a gândi priveau sfinţii necazurile care se abăteau asupra lor. Mângâierea şi bucuria duhovnicească, înnoirea sufletului prin simţămintele veacului viitor au fost în ei urmare a aşezării sufleteşti insuflate de smerita cugetare. Ce vom spune noi, păcătoşii, despre necazurile care ni se întâmplă? În primul rând, care-i pricina lor începătoare? Pricina începătoare a necazurilor omeneşti este, cum am văzut, păcatul – şi foarte bine face fiece păcătos atunci când, atins fiind de necazuri, îşi întoarce fără întârziere privirile către păcatele sale, le recunoaşte, le învinovăţeşte, se învinovăţeşte pe sine pentru ele, recunoaşte că necazul este dreapta pedeapsă de la Dumnezeu. Mai este şi o altă pricină a necazurilor: milostivirea lui Dumnezeu faţă de omenirea neputincioasă, îngăduind necazurilor să vină asupra păcătoşilor, Dumnezeu le dă imbold să îşi vină în fire, să se oprească din neînfrânata lor pornire, să îşi amintească de veşnicie, de legăturile lor cu ea, să îşi amintească de Dumnezeu, de îndatoririle lor faţă de El. Necazurile îngăduite de Dumnezeu asupra păcătoşilor slujesc drept semn al faptului că aceşti păcătoşi n-au fost încă uitaţi, nu au fost încă lepădaţi de Dumnezeu, că Dumnezeu vede în ei putinţa de a se pocăi, de a se îndrepta şi a se mântui.

Păcătoşi pedepsiţi de Dumnezeu, prindeţi curaj! Că pe cine iubeşte Domnul, ceartă, şi bate pe tot fiul pe care îl primeşte (Evr. 12, 6). Aceasta ne-o vesteşte Sfânta Scriptură înţelepţindu-ne, mângâindu-ne, întărindu-ne. Primiţi pedeapsa, ca nu cândva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă (Ps. 2, 12): primiţi pedeapsa cu conştiinţa faptului că sunteţi vrednici de pedeapsă; primiţi pedeapsa slavoslovind pentru ea pe Dumnezeu, Cel Drept Judecător şi totodată Milostiv în dreapta Sa judecată; primiţi pedeapsa cercetând fără patimă viaţa voastră trecută, mărturisindu-vă greşelile, spălându-le cu lacrimi de pocăinţă, îndreptându-vă purtarea. Aceasta are deseori puţină nevoie de îndreptare pe dinafară, însă foarte multă nevoie de îndreptarea tainică: de îndreptarea felului de a gândi, a imboldurilor, a planurilor. V-aţi abătut de la calea dreaptă prin păcatele voastre: nu o pierdeţi de tot prin cârtire, prin dezvinovăţirea înaintea voastră înşivă şi înaintea oamenilor, care se împotriveşte conştiinţei, prin deznădejde, prin hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu prefaceţi mijlocul ajutător care vă este dat în vederea întoarcerii voastre pe calea cucerniciei, mijlocul întrebuinţat de Domnul însuşi, în mijloc de a vă arunca de tot în netocmire, în mijloc de pierzanie. Altminteri, Se va mânia pe voi Domnul. El va întoarce faţa Sa de la voi ca de la nişte străini: nu vă va trimite necazuri, ca unor uitaţi şi lepădaţi (Evr. 12, 8); vă va îngădui să vă irosiţi viaţa pământească după poftele inimii voastre iubitoare de păcat şi va porunci morţii să vă secere fără veste, ca pe nişte neghine ce s-au făcut de sloboda lor voie şi alegere hrană pentru focul gheenei.

Cei care rabdă în chipul cuvenit ispitele, a căror venire asupra lor este îngăduită de Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, dobândesc îndrăznire către El, devin ai Lui, precum dă mărturie Apostolul: De veţi suferi certarea, ca unor fii Se va afla vouă Dumnezeu (Evr. 12, 7). Dumnezeu umple de bunătăţi duhovniceşti pe cel ce rabdă necazul întru smerenia duhului, ia aminte la rugăciunea lui umilită, adeseori abate biciul şi toiagul pedepsei, dacă acesta nu e de trebuinţă pentru o mai mare sporire duhovnicească. Aşa s-a întâmplat cu slăbănogul tămăduit, care de treizeci şi opt de ani zăcea în pridvorul lui Solomon în mijlocul unei mulţimi de alţi bolnavi, care aşteptau, asemeni slăbănogului, vindecătoarea tulburare a apei de către mâna îngerului. La ce pătimire erau siliţi de către boală şi sărăcie! Este lucru învederat: cei loviţi de boală nu aveau alte mijloace de a se vindeca şi, ca atare, se hotărâseră să aştepte vreme îndelungată minunea care se săvârşea o dată în an, dând vindecare adevărată şi deplină de orice boală, însă unui singur bolnav. Boala slăbănogului a fost o pedeapsă pentru păcate, precum se vede limpede din povaţa dată de către Domnul celui tămăduit: Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău. Domnul, Care i-a dat poruncă slăbănogului vindecat să nu mai cadă iarăşi în păcatele pentru care fusese pedepsit cu boală, i-a dat aceeaşi poruncă şi păcătoasei căreia îi iertase păcatele.

Mergi, i-a grăit Mântuitorul lumii celei osândite de „drepţii” pământeşti să fie bătută cu pietre, şi de acum să nu mai păcătuieşti (Ioan 8, 11). Vindecarea sufletului şi vindecarea trupului sunt date de Milostivul Dumnezeu cu o condiţie, care este întotdeauna aceeaşi. Păcatul femeii era păcat de moarte; este limpede că şi păcatul slăbănogului intra între păcatele de moarte. Tocmai aceste păcate atrag în cea mai mare măsură pedeapsa lui Dumnezeu! Cel cufundat şi împotmolit în adâncul păcatelor de moarte are nevoie de un deosebit ajutor al lui Dumnezeu – şi acest ajutor se arată în chip vădit prin pedeapsă, în chip tainic prin chemarea la pocăinţă. Omul este chemat la pocăinţă fie prin boala trimisă asupra lui, precum s-a întâmplat cu slăbănogul, fie prin prigoana pe care Dumnezeu a îngăduit oamenilor să o dezlănţuie asupra lui, precum s-a întâmplat cu David, fie în vreun alt fel. Sub orice chip s-ar arăta pedeapsa lui Dumnezeu, trebuie s-o primim cu smerenie şi să tindem fără întârziere spre împlinirea acelui scop dumnezeiesc cu care e trimisă ea: să ne grăbim a folosi doctoria pocăinţei, punând în sufletul nostru legământul înfrânării de la acel păcat pentru care ne pedepseşte mâna Domnului. El ne este arătat fără greş de conştiinţa noastră. Iertarea păcatului şi izbăvirea de necazul prin care suntem pedepsiţi pentru păcat ne sunt dăruite de Dumnezeu doar cu condiţia părăsirii păcatului, care este pierzător pentru noi şi urât înaintea lui Dumnezeu.

Întoarcerea către păcatul ce a atras asupra noastră mânia lui Dumnezeu, apoi a fost tămăduit şi iertat de Dumnezeu, slujeşte drept pricină a celor mai mari nenorociri – a unor nenorociri cu precădere veşnice, de dincolo de mormânt. Treizeci şi opt de ani s-a chinuit slăbănogul, bolind, pentru păcatul său. O pedeapsă însemnată – însă Domnul vesteşte o pedeapsă şi mai mare pentru întoarcerea la păcat. Ce pedeapsă este mai grea decât o boală care îl ţine pe cel bolnav ţintuit la pat, împresurat de toate lipsurile, întreaga lui viaţă? Nimic altceva decât chinul veşnic în iad, care-i aşteaptă pe toţi păcătoşii care nu se îndreaptă şi nu se pocăiesc. Amin.

(din Predici la Triod şi Penticostar)

Legături:

Sfântul Cuvios Isaac Sirul: Raiul este dragostea lui Dumnezeu

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/raiul-este-dragostea-lui-dumnezeu

Pomul vieții este iubirea lui Dumnezeu din care a decăzut Adam și nu s-a mai putut bucura de ea, ci lucra și vărsa sudoarea lui pe pământul cu spini. Toți câți au fost lipsiți de dragostea lui Dumnezeu, adică de Rai, se hrănesc prin munca lor în mijlocul spinilor, cu pâinea sudorii, chiar dacă pășesc pe drumul drept al virtuților.

Mitropolitul Atanasie de Limasol: Când tinerii învață să iubească, schimbă lumea

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cresterea-copiilor/cand-tinerii-invata-sa-iubeasca-schimba-lumea

Atunci când Îl iubesc pe Dumnezeu, tinerii descoperă înlăuntrul lor marea experiență a iubirii Lui. Atunci învață și dobândesc un puternic și duhovnicesc anticorp înlăuntrul lor, care este o contragreutate pentru gravitatea păcatului. Și chiar dacă se rănesc prin păcat, prezența dragostei lui Hristos mângâie inima lor. Știu că nu se vor putea mântui prin propriile lor puteri, nu se vor mântui prin propriile lor fapte. Ci prin iubirea lui Dumnezeu, din milostivirea lui Dumnezeu, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin jertfa lui Hristos de pe Cruce săvârșită pentru noi toți.

Părintele Iosíf Vatopedinul (+2009): Viața monahului: pocăință, smerenie și dragoste – 2

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2015/11/viata-monahului-pocainta-smerenie-si-dragoste-2/

gheron-iosif-vatopedinul-2-in

Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul (+2009), descrie viața duhovnicească a monahului din chinovie drept întrecere în smerenie și dragoste.

Noi, monahii, avem harul sub două forme, după cum v-am spus și altă dată: l-am primit o dată la botez și l-am mai primit încă o dată la tunderea în monahism. Și este cu noi, este în noi sub forma maternității duhovnicești. Dar harul nu poate să intervină pentru că are întâietate libertatea persoanei. Cu toate că omul se îndreaptă către stricăciune și moarte, Dumnezeu nu ne-a ,,retras” dreptul libertății personale, astfel încât să nu mai avem libertatea de a gândi, a lua hotărâri și a făptui. Asta înseamnă să ai libertate ca persoană. În continuare, dumnezeiescul har, care este în noi, așteaptă ca libertatea să acționeze mai întâi și să hotărască: ,,Aleg binele și urăsc răul”. Atunci, harul primește această mărturisire din partea omului și începe restaurarea omului. Dar, dacă omul nu hotărăște în acest fel, atunci, dumnezeiescul har nu intervine pentru că, altfel, ar trebui să intervină în toată creația și chiar și asupra demonilor. Dacă, din dragoste, Dumnezeu ar acționa așa, atunci nu ar trebui să mai existe stricăciune, iar stricăciunea ar trebui desființată. Însă acest lucru nu este posibil pentru că, vedeți, Restauratorul, Părintele nostru, pentru a ne arăta sensul cel adânc al dependenței și al supunerii, s-a făcut ascultător întru toate fără ca acest lucru să fie necesar. Este drept ca eu să fac ascultare de Dumnezeu sau către altcineva mai mare decât mine, pentru că eu sunt mai mic decât aceștia, dar Cuvântul lui Dumnezeu față de cine trebuie să facă ascultare și să se supună? Față de cine, de vreme ce El este Creatorul tuturor? Însă, Acesta, pentru a ne arăta nouă însușirile sale dumnezeiești, intră în rolul celui dependent, al celui care face ascultare, pentru a ne convinge că, fără Dumnezeu, nu putem să ne ridicăm. Așadar, Domnul se face ,,ascultător până la moarte”. Toate acestea, frații mei, atunci când mintea se va ,,trezi”, ni le va înfățișa precum o oglindă, încontinuu în fața ochilor. Iar atunci când diavolul vrea să-l înșele pe om, atunci, imediat, ne apare imaginea aceasta în fața ochilor și omul se trezește: ,,Ei, ce fac eu acum? Nu am nevoie de lucrurile acestea pentru că sunt vătămătoare”. Vedeți cât trebuie să fim de atenți?

De aceea, vă rog, să fiți cu băgare de seamă, să citiți Sfinții Părinți. În cărțile pe care vi le-am lăsat este descrisă amănunțit lucrarea pocăinței și nu vă va rămâne nici un semn de întrebare sau vreo nelămurire. Deci, dacă nu veți citi, veți fi ,,fără cuvânt de apărare”. Să căutați, dar, și să și găsiți prilejul să cercetați lucrurile acestea despre care vă vorbesc. Să citiți, să cercetați! Pentru că cuvântul vorbit se pierde, iar eu, sărmanul, azi sunt, dar mâine nu voi mai fi printre voi. Egumenul nostru, ca un părinte este alături de voi dar ,,sarcina este grea” iar aici nu vorbim doar de Vatopedi. Vatopedi este aici, dar Vatopedi se întinde și în afara Sfântului Munte, în toată Grecia. Ei bine, toate aceste nelămuriri, întrebări pe care le aveți, vin ca o sarcină în plus peste cele pe care le are deja egumenul și părintele nostru duhovnicesc. Astfel, responsabilitățile lui sunt foarte mari. Așadar, chiar dacă nu avem parte mereu de cuvintele sale, trebuie să ne aplecăm asupra cuvântului scris, unde veți găsi amănunțit ceea ce v-am spus.

vatopedi m IN

În afară de asta, măi copii, ce aș putea să vă învăț eu, un biet om de la țară neînvățat? Însă toate acestea care s-au înscris nu sunt lucruri omenești, ci supraomenești! Și v-am mai spus și altă dată că aceasta este lucrarea bătrânului nostru [Gheron Iosif Isihastul, n.tr.], care este rădăcina noastră din care astăzi ați răsărit voi, vlăstarele sale. Eu eram un neînvățat neștiutor de carte, copil de la țară care nici numele nu știam să mi-l scriu, dar a trebuit să învăț carte ca să pot scrie viața bătrânului, ca să nu se piardă faptele lui după ce va fi trecut la cele veșnice. El, Bătrânul, mi-a deschis mintea, căci eu, după cum știți, sunt om neînvățat, nici părțile de vorbire nu le știu. Însă, când veți vedea textele acelea frumoase care s-au scris, veți înțelege imediat că acestea sunt rodul dumnezeiescului duh prin binecuvântarea părintelui nostru, care este rădăcina noastră din care ați răsărit voi, vlăstarele cele tinere. Și suntem datori să dovedim originea noastră. Trebuie să fim exemplu și celor din jurul nostru dar și celor care vor veni după noi. De aceea, aveți datoria de a cerceta aceste cărți, pentru că, citindu-le, veți găsi acolo răspuns la toate problemele voastre. Veți găsi scris acolo despre toate schimbările în rău care se întâmplă în viața noastră iar acestea sunt atât de multe! Mai ales vouă, care sunteți tineri novici ori monahi vă lipsește experiența fiindcă timpul lucrării mântuirii este și el puțin. Ei bine, unele lucruri s-ar putea să vă ,,amețească” pentru că diavolul este rău și îl ațâță încontinuu pe monah pentru a greși. Ne prezintă minciuna ca adevăr și adevărul ca minciună. Așadar, imediat ce facem greșeala, diavolul ne lovește puternic cu gânduri de deznădejde: ,,Ce-ai făcut? Cum ai făcut asta? Cum o să te mai rogi acum?”. Eu vă spun acum ce poate face el în mod practic. După ce ne-a lovit cu deznădejde, a stins în inima noastră orice fel de ardoare și de zel. Ardoarea și zelul reprezintă forța motrice, sunt armele cu care luptăm, iar diavolul are de grijă să lovească chiar în punctul acesta. De aceea, pentru că nu puteți auzi mereu cuvânt de învățătură prin viu grai, puteți citi tot ceea ce ați auzit aici. Nu fiți comozi și cercetați lucrurile acestea! Veți găsi acolo scris cu de-amănuntul tot ceea ce, în mare, v-am spus eu aici. Orice nelămurire și răspunsul la orice întrebare îl veți găsi acolo înăuntru. Toate acestea sunt spre ajutorul nostru și provin de la ,,rădăcina” noastră, de la gheronda, care nu mai este astăzi cu noi, este în cer, și de acolo, ca un părinte duhovnicesc, ne ține pe toți laolaltă și, cu binecuvântarea lui s-au făcut toate cele pe care le vedem aici în jurul nostru unde ne găsim și noi.

De aceea, fac apel la dragostea voastră să citiți și să țineți rânduiala și programul mănăstirii. Pentru că, așa cum v-am mai spus, diavolului nu-i place programul nostru. Pentru că, dacă nu există rânduială, diavolul va căuta prilejul ca să te facă să aluneci și să te abați de la treburile tale. El are grijă să încerce să te scoată din rânduiala ta prin tot felul de vicleșuguri. Însă, atunci când există rânduială și toate se derulează după un program stabilit, el nu mai are unde să intervină, pentru că el nu se găsește pe lista aceea! Programul monahului este precum șinele de cale ferată. Trenul merge doar pe acele șine și nu poate să meargă altfel și nici să iasă de pe șine. De aceea, pentru noi, șinele reprezintă programul nostru zilnic. Și al mănăstirii, dar și al nostru personal. Fiecare dintre noi, dintre voi, imediat ce se retrage la chilia sa, trebuie să se gândească cum a petrecut el ziua aceea și ce a făcut pentru mântuirea sa. A făcut el în ziua respectivă tot ceea ce trebuie să facă un monah, după cum a făgăduit atunci când a venit la mănăstire? ,,Am făcut eu astăzi ce trebuie să facă un monah pe care harul lui Dumnezeu l-a chemat la El? Am greșit? Voi îndrepta greșeala mea prin pocăință”. Însă, în continuare, trebuie să fiu cu băgare de seamă și să mă gândesc bine din ce pricină am alunecat și am căzut. Care au fost pașii? Voi analiza cu atenție cum s-a întâmplat totul pentru ca, mai târziu, să fiu pregătit și să nu mai cad în aceleași greșeli. Noi trebuie să fim asemenea studenților care stau și se pregătesc pentru examenele pe care le au de dat. Dacă nu se va pregăti, cum se va prezenta la examen? De aceea, vă sfătuiesc ca, la sfârșitul fiecărei zile să stați și să reflectați la ceea cea ați făcut în ziua aceea. V-ați păzit mintea?

Așadar, vă rog pe toți din obște, de la cei mai mici până la cei mai mari, de la cei mai tineri și până la cei mai în vârstă și mai mari în slujire care au responsabilitățile cele mai mari, care poartă sarcini grele pe umerii lor, să vă supuneți cu toții în virtutea poruncii ascultării. Niciunul nu trebuie să uite, fie că are o ascultare ,,măruntă” sau este într-o slujire înaltă, de conducere, să-și mărturisească păcatele sale pentru a ști că fiecare trebuie să facă ascultare. Dacă nu face acest lucru și face doar ceea ce-i place, atunci cum va putea să lucreze dumnezeiescul har ca să-l lumineze ca să nu greșească? Și cum îi va arăta în sufletul său energia dragostei dumnezeiești? Pentru că noi, aici, la mănăstire, frații mei, nu așteptăm ca altcineva să lucreze mântuirea pentru noi. Noi trebuie să lucrăm mântuirea și nu mâine, ci astăzi, acum! ,,Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. După cum se va îngriji monahul de viața sa duhovnicească și de mântuirea sa, imediat va simți în inima sa pulsul dragostei dumnezeiești și prezența harului care este vestea cea bună a biruinței noastre. Acestea nu trebuie să lipsească. Dacă lipsesc acestea, atunci monahul nu a reușit nimic altceva decât să-și schimbe hainele lumești cu rasa și casa cu chilia. În rest, nimic.

Mă întorc și spun: una este pocăința. Dar, pentru noi, monahii, pocăința este un pic diferită. În lume, acolo unde trăiesc mirenii, dacă vor ține credința lor, dacă se vor spovedi și împărtăși și vor mai face în plus ceea ce vor putea, Dumnezeu, în milostenia sa, îi va primi în Împărăția Sa, cu siguranță. Pentru noi, însă, fraților, există așteptări mult mai mari. Noi suntem datori să ne curățăm inima de tot ce este necurat. Iar acest lucru nu se poate realiza așa ușor încât să depindă numai de noi. Acest lucru îl va face harul, ,,maica noastră duhovnicească”, dacă vom dovedi, prin deplină libertate personală, că nu ne supunem neascultării și iraționalului. Domnul nostru ce i-a răspuns diavolului atunci când îl provoca? ,,Mergi înapoia Mea, satano, caci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini si numai lui Unuia sa-I slujești” (Luca 4, 5-8). Acesta, diavolul, va fi mereu în urma noastră și ne va pândi să ne atragă de la lucrarea noastră. Dar dumnezeiescul har, când ne va vedea atât de mult încercați va sta alături de noi și va lumina mintea noastră. Însă, doar atât? Acesta e doar primul pas, începutul. Atunci când vom veghea mai mult și vom începe lucrarea de curățire a inimii, și mintea va fi luminată în întregime. Atunci, nu doar că nu va mai putea diavolul să ne atingă, dar vom și vedea, dinainte, ce au gândit diavolii împotriva noastră! Asta înseamnă faptul de a fi de un chip cu Dumnezeu (theoidía)! Acesta este omul dumnezeiesc! De aceea, spuneau părinții înainte: ,,Monah este acela care îi simte pe demoni înainte ca aceia să atace”. Vedeți ce lucruri înalte putem săvârși noi? Iar toate acestea încep cu ascultarea, cu tăierea voii noastre, cu truda și nevoința neîntreruptă cea atotcuprinzătoare, care este și ea tot un aspect al ascultării și al supunerii.

V-am spus multe, iar acum mă rog ca dumnezeiescul har și Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare, nu doar cu Brâul, ci personal, cu prezența Ei, cu grija Ei de Maică, să ne dea puterea pentru a birui în cele din urmă și a dobândi cele râvnite și folositoare nouă. Amin!