SF. NICOLAE VELIMIROVICI – Predică la Duminica Femeilor Mironosițe

May 18, 2016 ~ anaelisabeta2015 ~ Leave a comment

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

SF. NICOLAE VELIMIROVICI – Predică la Duminica Femeilor Mironosițe

SF. NICOLAE VELIMIROVICI –

Predică la Duminica Femeilor Mironosițe

*

Alte predici la Duminica Mironosiţelor:

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.

Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.

Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.

Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.

Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.

Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viaţă în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăveşte pe copiii ei de pieire şi stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.

Domnul, umilit şi scuipat, a fost biruitor, plecându-Se Crucii şi Mormântului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa, şi mântuind pe toţi oamenii pentru vecie de la pieire şi stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decât lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decât iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.

Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire şi durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăşi pogoară în mormânt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, până la ultima lacrimă – şi tot sângele Său până la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preţ, nici viu nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau ţara, nu va plăti pentru tine mai mult decât a plătit Mântuitorul Hristos.

O, omule sărman şi singur – nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plâns pentru voi şi peste voi, atât în viaţă cât şi în moarte, cu inima mai plină decât a propriei voastre mame.

Nu este potrivit să chemaţi morţii pentru care a suferit şi a murit Hristos, în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toţi vom cunoaşte aceasta desluşit când Domnul va intra în mormântul lumii acesteia pentru ultima oară, şi când trâmbiţele vor suna.

Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morţi şi cei vii. Cu atât mai mult nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decât soarele: El vede sfârşitul care se apropie, al celor care se află în viaţă pe pământ, şi mai vede şi începutul vieţii pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pământul din nimic, şi trupul omului din ţărână, mormântul omului nu este la fel, fără nici un fel de deosebire, fie că este din pământ sau din trup. Grânele care se află pe câmp sau care sunt adăpostite în hambar – sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gândeşte la grâne în amândouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pământ – ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?

Venind pe pământ, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormântul trupului şi a doua a făcut-o celor din mormântul pământului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morţi. Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!

Grija pentru morţi este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi face griji pentru îngerii fără de moarte; El se veseleşte întru îngerii Lui, tot aşa cum şi ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El se îngrijeşte continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atât cele mişcătoare (ale trupului) cât şi cele nemişcătoare (ale pământului), împreună cu sfinţii Săi îngeri. Dumnezeu Îşi face mari griji pentru cei morţi; nu pentru că nu-i poate aduce la viaţă ci pentru că nu toţi morţii vor să fie înviaţi. Oamenii îşi nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Îşi face Dumnezeu griji foarte mari.

O, ce veselie mare se face în cer atunci când un mort vine la viaţă, atunci când un păcătos se pocăieşte! Un păcătos pocăit – care este acelaşi lucru cu omul care a murit în suflet şi a venit din nou la viaţă – dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci şi nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăinţă. “Că aşa şi în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).

Cât de înălţătoare este grija pentru morţi! Îngerii lui Dumnezeu împărtăşesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morţii. Îngrijindu-ne de morţi, împărtăşim şi noi grija lui Dumnezeu, şi în felul acesta ne facem prietenii şi împreună lucrătorii lui Dumnezeu.

Dar atunci când Domnul şi Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toţi cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veşnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile. Nu fiecare şi nu toate femeile, ci femeile mironosiţe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinţei şi a iubirii, şi de aceea ele şi-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare şi au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.

Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă.

La vremea aceea „venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind”, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla şi un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1).

Acest Iosif este pomenit de către toţi cei patru Evanghelişti, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numeşte pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numeşte bărbat bun şi drept (23:50), Matei îl numeşte om bogat (27:57). (Evanghelistul nu-l numeşte bogat din îngâmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi şi oameni bogaţi, “ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă până la Pilat, reprezentantul puterii romane.” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Pe lângă trăsăturile sale duhovniceşti de mare preţ, Iosif mai era şi bogat cu stare bună. Marcu şi Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrânii poporului, ca şi Nicodim. Ca şi Nicodim, el Îl preţuia în ascuns pe El şi era ucenicul lui Iisus Hristos. Dar, deşi aceşti doi bărbaţi erau următori ascunşi ai învăţăturii lui Hristos, totuşi ei s-au aşezat înaintea primejdiei rămânând împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cârmuitorii iudei cu feţele lor înveninate, când aceştia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: “Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?” (Ioan 7:51).

Iosif din Arimateea s-a aşezat în faţa unei primejdii şi mai mari, gândindu-se să ia trupul Domnului atunci când ucenicii Săi cei cunoscuţi fugiseră şi se împrăştiaseră, şi atunci când lupii iudei, ucigând Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor. Evanghelistul foloseşte cuvântul “cutezând” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj; el avea nevoie de cutezanţă ca să meargă la reprezentantul lui Cezar şi să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, “în măreţia sufletului său, a lăsat frica şi s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe faţă că este ucenic al lui Iisus Hristos.”

„Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş”, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel precaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpâneşte prin putere, şi prin putere se desprinde de alţii. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignirea pe cruce, Îşi dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutaşul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutaşul a încuviinţat “oficial” vestea lui Iosif.

„Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Alt Evanghelist spune că acesta era mormântul lui Iosif – şi L-a pus în mormântul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: “cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9).

Când ne răstignim mintea faţă de lume şi o îngropăm într-o inimă readusă la viaţă, ca într-un mormânt, atunci mintea noastră va veni la viaţă şi va învia tot omul lăuntric.

Un mormânt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaş care stă de pază lângă el – ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă, au fost alese prin înţelepciunea rânduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea, să se închidă gurile tuturor necredincioşilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat şi pecetluit în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă şi apoi Şi-a recăpătat cunoştinţa (aşa cum au afirmat mai recent Schleiermacher şi alţi protestanţi).

Dacă mormântul nu ar fi fost închis şi pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostaşi, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise şi fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi. Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Şi astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul, au sprijinit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu.

Iosif a înfăşurat trupul Domnului în „giulgiu curat de in” (Matei 27:59), şi L-a pus în mormânt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morţi în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit – căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurăţeşte prin patimi şi pofte nu este locul în care Domnul va învia din morţi şi va fi viu.

Evanghelistul Ioan întregeşte chipul dat de către ceilalţi Evanghelişti, spunând că a venit şi Nicodim la mormântul lui Hristos „aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă” şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) şi” l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (19:39-40).

O, aceşti bărbaţi binecuvântaţi, care cu atâta curaj, grijă şi iubire au luat preacuratul trup al Domnului şi l-au pus în mormânt! Ce exemplu minunat este acesta pentru toţi cei care Îl iubesc pe Domnul! Şi cât de cumplit s-au osândit acei preoţi şi mireni care, ruşinându-se înaintea lumii, se apropie de sfântul potir cu nebăgare de seamă şi fără de iubire, ca să primească în ei preasfântul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului – al Domnului Celui înviat şi viu.

Dar Iosif şi Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă şi să cerceteze că El a murit şi a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atât fapta iubirii pentru Învăţătorul şi Prietenul cel mult iubit cât şi o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare faţă de Cel Unul care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormântul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenţie ceea ce făceau Iosif şi Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri faţă de Domnul – două femei mironosiţe: Maria Magdalena şi Maria mama lui Iosif!

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întâi sunt pomenite două femei şi apoi trei. Două fuseseră de faţă la toate cele ce se întâmplaseră Domnului pe Golgota. Ele au văzut cum ucenicii cei ascunşi ai lui Hristos au coborât trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta şi, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormântul în care fusese pus trupul. O, cu câtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif şi lui Nicodim ca să spele sângele de pe trup, ca să închidă şi să curăţească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să aşeze mâinile Lui în formă de cruce, ca să înfăşoare pânză în jurul capului Lui cu mare grijă şi să învelească trupul Lui în giulgiu de in! Dar făcând aceasta, ei nu împlineau nici un obicei nici o regulă cu ajutorul bărbaţilor. Ei se vor întoarce mai târziu, ca să facă totul singuri, şi mai ales ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai târziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toţi împreună în prietenie mare.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoţând din ea şapte diavoli. Maria, mama lui Iosif şi Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinţilor, una şi aceeaşi persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan. Ce deosebire era între aceste femei şi Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe când Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvârşirii uciderii, vărsării de sânge şi răutăţii, pe când Eva a fost neascultătoare în Rai.

„Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”. Toţi Evangheliştii sunt de acord că era prima zi a săptămânii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sâmbetei, aşa cum spune Evanghelistul Marcu: „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei …”

Toţi Evangheliştii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormântul Domnului dis-de-dimineaţă. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puţin mai în urmă când spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormânt de mai multe ori, atât din iubire pentru Omul cel mort cât şi din frică de vrăjmaşii obraznici ai lui Hristos care ar putea pângări în vreun fel mormântul şi trupul. (”Ele au venit cu nerăbdare, nevrând să lase mormântul Domnului pentru multă vreme singur” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

Se poate ca Marcu să nu se gândească aici la “soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: “Soarele Dreptăţii va răsări” (Maleahi 4:2), gândindu-se la Mesia. Soarele Dreptăţii răsărise deja din întunericul adâncului la ora aceea devreme, când au venit la mormânt mironosiţele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, aşa că acum, la cea de a doua zidire, la reînoirea lunii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pământească.

„Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Aceasta vorbeau Femeile Mironosiţe urcând pe Golgota, necăutând nimic neaşteptat. Mâinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormântului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu şi-au amintit că se grăbiseră cu ostenire şi râvnă către mormânt, pe când Domnul se mai afla în viaţa pământească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preţ pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: “Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12).

El cunoştea limpede, mai dinainte, că trupul Său, nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir. Vă puteţi întreba: atunci de ce a îngăduit Rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preţ, ca să vină cu frică în noaptea întunecată şi fără de somn la mormânt şi să nu săvârşească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu – în locul trupului mort?

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.

Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roşie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla nici una. Şi atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărţit în două, şi calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întâmplă acum cu femeile mironosiţe. Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, şi au văzut că piatra fusese rostogolită, şi au coborât în mormânt fără întârziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormântul? Nu erau aceştia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare şi grea care se afla la intrare?

La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaţilor, ceea ce de la strămoşul nostru Adam încoace, urechile omeneşti nu mai auziseră niciodată. La mormânt nu era nimeni care să-i oprească, şi la intrare nu se afla nimeni şi nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, şi înfăţişarea lui era „ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28:3).

Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoşat „şi şi-au plecat feţele la pământ „(Luca 24:5), căci era înspăimântător să priveşti înfăţişarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neaşteptate şi de bucurie îmbelşugate veşti de pe pământ, de la căderea omului în păcat, şi omul a început să se hrănească cu cele pământeşti. Nu există nici o împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu şedea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; şi cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului.

Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, şi apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc şi nemişcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde doreşte. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomeneşte de doi îngeri, iar Marcu şi Matei de unul singur. Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori, „şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat şi pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosiţe au văzut o dată un înger şi altă dată doi îngeri?

Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus”. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potoleşte mai întâi frica şi groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neaşteptată a Învierii Domnului. Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis, şi apoi s-au umplut de înfricoşare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se aşteptau.

De ce vorbeşte îngerul precis: “Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?” Pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială sau nedumerire despre Cel care înviase. Îngerul vorbeşte foarte lămurit atât pentru femei, cât şi pentru toate veacurile şi neamurile viitoare. Îngerul are acelaşi scop, şi atunci când le arată mormântul gol: “Iată locul unde L-au pus.”

Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era acelaşi lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise şi înviase. “A înviat! Nu este aici.” Vestitorul cel ceresc rosteşte veştile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt şi mai simplu cu putinţă: “A înviat! Nu este aici.” Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situaţia era inversă.

După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste ştiri de bucurie Apostolilor “şi lui Petru”. De ce “şi lui Petru”? Cu siguranţă este aceasta, pentru că Petru se simţea cu mult mai nelămurit decât ceilalţi ucenici. Conştiinţa lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori, şi în cele din urmă fugise de El.

Râvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuţit şi mai mult conştiinţa lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit. Pe scurt, Petru trebuie să se fi simţit vânzător al Domnului, şi trebuie să fi fost foarte neliniştit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă “piatră”, dar credinţa lui nu era tare ca piatra. Şovăiala şi sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia aşezat pe picioarele sale şi să-şi aibă demnitatea sa ca om şi Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum, şi de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.

De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea, şi nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim şi în preajma Ierusalimului? “Acolo Îl veţi vedea pe El, aşa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea, şi astfel a vrut Domnul să se înfăţişeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.

De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopţii sau în amurg ci întru toată lumina zilei, aşa ca să nu se spună că frica are ochii mari, şi că aflându-se sub povara fricii şi a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim. În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înţelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioşilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitate, aşteptând să-L vadă. (Nichifor spune: “De ce vorbeşte îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea?

Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede şi cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu uşile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toţi. Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).) “După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: Ca Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgână, şi voi – urmaţi-Mă. Şi oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiţi, gândiţi-vă că Eu Mă aflu în faţa voastră – şi Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea.

„Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; şi acesta nu era vis ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se desluşeşte prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare şi frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el şi el aude glas de bucurie din ţara sa adevărată, fără de moarte şi mult slăvită!

Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozeşte din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi faţa şi să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi faţa şi să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiţi înaintea lumii, şi a căror frumuseţe şi tinereţe este mai minunată decât zorii primăverii.

Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: „şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, strigându-se, şi nu mai aveam vlagă … eu am căzut înmărmurit cu faţa la pământ „(Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică şi cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura şi să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere şi cu lacrimi decât cu limbile noastre.

„Şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmaşii şi vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuinţă (vezi Luca 24:10), şi iarăşi, că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să ştie şi de care le era frică.

Astfel, s-a sfârşit mergerea femeilor mironosiţe la mormântul lui Hristos în dimineaţa Învierii.

Femeile mironosiţe au venit cu miruri, cu care voiau să-L ţină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de şubreziciune, şi cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la care cerurile îşi iau mireasma!

O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a fiinţei omeneşti şi a istoriei omeneşti; cât de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite şi credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormântul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosiţe vestitoarele veştii Învierii şi slavei Tale! Ele nu Ţi-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei. Cei care plângeau mortul au ajuns rândunelele unei primăveri noi. Cei care au plâns la mormântul Tău au ajuns sfinţi în Împărăţia Ta cea cerească.

Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.

Sf. Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Mironosiţelor: DESPRE STAREA DE MOARTE A DUHULUI OMENESC

May 16, 2016May 16, 2016 ~ anaelisabeta2015 ~ Leave a comment

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

Sf.Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Mironosiţelor: DESPRE STAREA DE MOARTE A DUHULUI OMENESC

Sf. Ignatie Briancianinov:

Predică în Duminica Mironosiţelor

din “Predici la Triod şi Penticostar”, Sfântul Ignatie Briancianinov

Alte predici la Duminica Mironosiţelor:

Despre starea de moarte a duhului omenesc

Evanghelia a vestit astăzi despre nevoinţa sfintelor femei care au urmat Dumnezeu-Omului în vremea pribegiei Lui pământeşti, care au fost martore ale patimilor Lui şi au fost de faţă la îngroparea Lui.

Îngroparea s-a petrecut în seara zilei de vineri. Când răutatea iudeilor s-a revărsat ca lava de foc dintr-un vulcan nu numai asupra Domnului, ci şi asupra tuturor apropiaţilor Lui, când Sfinţii Apostoli au fost siliţi să se ascundă sau puteau privi numai din depărtare la uimitoarea întâmplare; când numai ucenicul cel iubit, pentru care nimic nu era prea înfricoşător, a rămas nedespărţit de Domnul: atunci ucenicul care se ascunsese întotdeauna, care îşi tăinuise întotdeauna aşezarea inimii de teama răzbunării Sinedriului, având un loc de cinste în acesta, Iosif Arimateanul, trece dintr-o dată peste toate piedicile, şovăielile, nedumeririle care-l legau şi-l tulburau până atunci, merge la recele şi crudul Pilat, cere trupul celui omorât cu moarte de ocară, îl primeşte, îl îngroapă cu evlavie şi cu cinste.

Evanghelia dă faptei lui Iosif însemnătatea unei fapte pline de mărime de suflet, de bărbăţie.

Aşa a şi fost. Făcând parte din Sinedriu, în faţa Sinedriului, care săvârşise uciderea de Dumnezeu, în faţa Ierusalimului, care luase parte la uciderea de Dumnezeu, ia de pe cruce trupul Dumnezeu-Omului Care fusese omorât de oameni, îl duce în grădina aflată în apropierea porţilor şi a zidurilor cetăţii.

Acolo, în singurătate şi linişte, la umbra copacilor, într-un mormânt nou, săpat în stâncă, fără a cruţa aromatele şi balsamurile, pune trupul prin care au fost răscumpărate şi trupurile, şi sufletele tuturor oamenilor, înfăşurându-l cu giulgiuri curate, aşa cum se înfăşoară şi se ascunde o comoară de mare preţ.

La înmormântarea Domnului a luat parte un alt om care făcea parte din Sinedriu: Nicodim, care venise noaptea la Domnul, care îl recunoscuse pe Domnul drept trimis al lui Dumnezeu.

După ce prăvăleşte o piatră mare pe uşa mormântului – „uşă” numeşte Evanghelia deschiderea joasă prin care se intra în peşteră – Iosif pleacă de acolo ca un om care şi-a îndeplinit în chipul cuvenit slujirea.

Sinedriul urmărea mişcările lui Iosif. După plecarea lui, el s-a îngrijit să pună strajă la mormânt şi să pecetluiască piatra care acoperea intrarea, îngroparea Domnului a fost mărturisită atât de următorii, cât şi de vrăjmaşii Lui.

Numai cei care făceau parte din Sinedriu, săvârşind în turbarea şi înverşunarea lor cea mai mare nelegiuire, au săvârşit fără să îşi dea seama cea mai mare jertfă (Fapte 3, 17-18): prin junghierea Jertfei Atotsfinte, ei au răscumpărat omenirea, au încheiat şirul fără folos al jertfelor preînchipuitoare, au făcut de prisos atât aceste jertfe, cât şi însuşi aşezământul lor.

Unii din Sinedriu – Iosif şi cu Nicodim -, în numele tuturor drepţilor Vechiului Legământ, au slujit cu aşezare a duhului bineplăcută lui Dumnezeu îngropării Răscumpărătorului oamenilor, au încheiat şi au pecetluit prin această faptă cucernica lucrare a fiilor Vechiului Legământ.

De acum începe slujirea lucrătorilor Legământului celui Nou.

Sfintele femei nu s-au lăsat mai prejos decât Iosif în ce priveşte lepădarea de sine bărbătească.

Fiind de faţă vineri la îngropare, ele au socotit ca lucru neîngăduit să încalce în zi de sâmbătă – zi de odihnă – tihna în care se odihnea, în sfinţitul întuneric şi sfinţita zăvorâre a peşterii mormântului, trupul Domnului.

Femeile aveau de gând să îşi reverse osârdia către Domnul prin revărsarea de mir peste trupul Lui. Întorcându-se vineri de la îngropare, ele au cumpărat fără întârziere aromate din belşug, şi aşteptau ziua următoare sâmbetei, care se numeşte zi de duminică, zi a învierii.

În această zi, îndată ce a răsărit soarele, evlavioasele femei s-au şi pornit către mormânt.

Pe drum, ele şi-au amintit că la intrarea în mormânt este prăvălită o piatră mare. Lucrul acesta le îngrijora, şi femeile au început să vorbească între ele: “Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului?” Piatra era “mare foarte”.

Venind la mormânt, au văzut, spre marea lor uimire, piatra prăvălită. O prăvălise un înger purtător de lumină, puternic: acesta, după învierea Domnului, se pogorâse din cer la mormântul care îl încăpuse pe Cel neîncăput de ceruri, lovise cu spaimă străjerii, totodată sfărâmase pecetea şi dăduse într-o parte piatra cea grea, după care şezuse pe piatră, aşteptând venirea femeilor.

Când ele au venit, îngerul le-a vestit învierea Domnului, poruncindu-le să o aducă la cunoştinţa Apostolilor.

Pentru râvna lor faţă de Dumnezeu-Omul, pentru hotărârea lor de a da cinstire atotsfântului trup pe care îl păzea straja de ostaşi, asupra căruia veghea neadormită ura Sinedriului, sfintele femei au fost cei dintâi oameni care au primit nemincinoasa veste a învierii lui Hristos, care s-au făcut primi şi puternici propovăduitori ai învierii, ca unele care au auzit vestirea ei din gura îngerului.

La Dumnezeu, Cel atotdesăvârşit, nu este părtinire: toţi oamenii sunt de o seamă înaintea Lui, şi dintre oameni se învredniceşte de osebite daruri ale lui Dumnezeu, întru osebită îmbelşugare duhovnicească, cel care va năzui cu lepădare de sine către El.

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului!”

Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume înţeles de taină.

El e atât de ziditor că dragostea de aproapele şi dorinţa ca el să capete folos duhovnicesc nu ne îngăduie să-l trecem sub tăcere.

Mormântul este inima noastră.

Inima a fost cândva biserică; ea s-a făcut mormânt, în el intră Hristos prin taina Botezului ca să sălăşluiască întru noi şi să lucreze întru noi.

Atunci inima este sfinţită ca biserică a lui Dumnezeu. Noi îi răpim lui Hristos putinţa de a lucra atunci când dăm viaţă omului nostru celui vechi, când lucrăm mereu după imboldul voii noastre căzute, al raţiunii noastre otrăvite de minciună.

Hristos, Care a fost adus prin Botez în suflet, continuă să rămână în noi, dar este ca rănit şi omorât de purtarea noastră.

Biserica nefăcută de mână a lui Dumnezeu se preface în mormânt strâmt şi întunecos. La intrarea acestuia este prăvălită o piatră “mare foarte”.

Vrăjmaşii lui Dumnezeu pun la mormânt strajă, pecetluiesc deschizătura astupată cu piatra, legând prin pecete piatra de stâncă pentru ca, în afara greutăţii, şi pecetea să nu îngăduie nimănui a se atinge de piatră.

Vrăjmaşii lui Dumnezeu veghează ei înşişi asupra pazei mortului! Ei au născocit şi au rânduit toate piedicile cu putinţă pentru a preîntâmpina învierea, pentru a o împiedica, pentru a o face cu neputinţă.

Piatra este acea boală a sufletului prin care se păstrează neatinse toate celelalte boli, şi pe care Sfinţii Părinţi o numesc “nesimţire”.

“Ce fel de păcat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune mulţi.

După definiţia Părinţilor, “nesimţirea” este starea de moarte a simţurilor duhovniceşti, este moartea nevăzută a duhului omenesc în ce priveşte lucrurile duhovniceşti, el fiind totodată pe deplin viu faţă de lucrurile materiale.

Se întâmplă uneori ca, în urma unei îndelungate boli trupeşti, să se cheltuiască toate puterile, să pălească toate calităţile trupului: atunci boala, neaflând hrană, încetează să mai sfâşie trupul; ea îl părăseşte pe bolnav, lăsândul istovit, ca mort, neînstare să facă nimic din pricina istovirii de către suferinţe, din pricina cumplitei, mutei stări bolnăvicioase care nu se vădeşte prin nici o suferinţă aparte.

Acelaşi lucru are loc şi cu duhul omenesc. Viaţa nepăsătoare petrecută vreme îndelungată în mijlocul împrăştierii statornice, în mijlocul păcatelor statornice săvârşite de bună voie, în uitare de Dumnezeu, de veşnicie, în neluare-aminte sau în luarea-aminte cât se poate de superficială la poruncile şi învăţătura Evangheliei: ei bine, această viaţa răpeşte duhului nostru împreună-simţirea faţă de lucrurile duhovniceşti, îl omoară în privinţa lor.

Fără a înceta să mai fiinţeze, acestea sunt pentru el ca şi cum n-ar fi, întrucât viaţa lui în ce le priveşte a încetat: toate puterile lui sunt îndreptate numai spre material, spre vremelnic, spre deşertăciune, spre păcat.

Oricine vrea să cerceteze fără împătimire şi în chip temeinic starea sufletului său va vedea în el boala nesimţirii, va vedea cât de mare este însemnătatea ei, va vedea cât de grea este ea, va recunoaşte că ea este vădire şi mărturie a stării de moarte a duhului.

Când vom vrea să ne îndeletnicim cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, ce plictiseală ne va apuca!

Ce greu de înţeles, ce puţin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim să scăpăm mai repede de această lectură! De ce? Pentru că nu avem împreună-simţire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Când ne sculăm la rugăciune, ce uscăciune, ce răceală simţim! Cum ne grăbim să terminăm rugăciunea noastră superficială, plină de împrăştiere! De ce? Fiindcă suntem străini de Dumnezeu: credem în existenţa lui Dumnezeu cu o credinţă moartă; El nu există pentru simţirea noastră.

Pentru ce am uitat de veşnicie?

Suntem cumva scoşi din rândul celor ce trebuie să intre în necuprinsul ei tărâm? Oare nu ne aşteaptă moartea, aşa cum îi aşteaptă pe ceilalţi oameni?

Şi atunci, pentru ce am uitat de veşnicie? Fiindcă ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindcă niciodată nu ne gândim şi nu vrem să ne gândim la veşnicie, fiindcă am pierdut preţioasa ei presimţire şi am dobândit un fel mincinos de a simţi pribegia noastră pământească.

Acest fel mincinos de a simţi ne înfăţişează ca nesfârşită viaţa noastră pământească.

Suntem atât de amăgiţi şi atraşi de el încât rânduim potrivit lui toate faptele noastre, aducând puterile sufletului şi trupului jertfă stricăciunii, neîngrijindu-ne deloc de lumea cealaltă, care ne aşteaptă: şi, totuşi, va trebui negreşit să devenim veşnici locuitori ai acelei lumi.

De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea deşartă, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osândirea aproapelui, batjocurile muşcătoare?

De ce petrecem multe ceasuri în cele mai deşarte distracţii fără a simţi nici o greutate, de ce nu ne mai saturăm de ele, de ce ne străduim să trecem de la o îndeletnicire deşartă la alta şi nu vrem să dăm măcar câteva clipe cercetării păcatelor noastre, plânsului pentru ele?

Fiindcă am dobândit împreună-simţire faţă de păcat, faţă de tot ce este deşertăciune, faţă de tot lucrul prin care intră păcatul în om şi prin care se păstrează păcatul în om; fiindcă am pierdut împreună-simţirea faţă de toate îndeletnicirile prin care intră în om virtuţile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se înmulţesc şi se păstrează în om.

Nesimţirea este sădită în suflet de lumea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu şi de îngerii căzuţi cei vrăjmaşi lui Dumnezeu, cu împreună-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creşte şi se întăreşte prin vieţuirea după principiile lumeşti; ea creşte şi se întăreşte atunci când omul urmează propriei sale raţiuni şi voi căzute, când el părăseşte slujirea lui Dumnezeu şi când slujeşte lui Dumnezeu cu nepăsare.

Când nesimţirea se atinge de suflet şi devine însuşire a lui, lumea şi stăpânitorii acestei lumi pun pe piatră pecetea lor.

Această pecete stă în împărtăşirea duhului omenesc cu duhurile căzute, în însuşirea de către duhul omenesc a întipăririlor lăsate în el de către duhurile căzute, în supunerea lui faţă de silnica înrâurire şi stăpânire a duhurilor lepădate.

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului?”

Întrebarea este plină de grijă, întristare, nedumerire.

Simt această grijă, această întristare, această nedumerire acele suflete care s-au îndreptat spre Domnul, care au părăsit slujirea lumii şi păcatului. Înaintea privirii lor se descoperă, în toată înfricoşătoarea sa cuprindere şi însemnătate, boala nesimţirii.

Ele doresc şi să se roage cu străpungere, şi să se îndeletnicească cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu în afara oricărei alte citiri, şi să îşi vadă necurmat păcătoşenia, să se îndurereze pentru ea fără încetare: într-un cuvânt, doresc să devină ale lui Dumnezeu.

Şi aceste suflete întâmpină înăuntrul lor o împotrivire neaşteptată, necunoscută de către slujitorii lumii: nesimţirea inimii.

Inima, pe care viaţa nepăsătoare dinainte a rănit-o de moarte, nu dă nici un semn de viaţă.

În zadar adună mintea gânduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre mulţimea păcatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfătările raiului; în zadar se străduieşte mintea să lovească în inimă cu aceste gânduri: inima rămâne fără împreună-simţire faţă de ele, de parcă nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici păcatele, nici starea de cădere şi pierzare nu ar avea cu ea nici o legătură.

Ea doarme somn adânc, somn de moarte: ea doarme, adăpată şi îmbătată cu otrava păcatului.

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului! Piatra aceasta e mare foarte.”

După povaţa Sfinţilor Părinţi, pentru nimicirea nesimţirii se cere din partea omului o lucrare statornică, răbdătoare, neîncetată împotriva ei, o viaţă statornică, evlavioasă, de trezvie.

Acest fel de viaţă luptă împotriva vieţii de nesimţire – însă, numai cu propriile silinţe ale omului nu poate fi omorâtă această moarte a duhului omenesc: nesimţirea este nimicită prin lucrarea harului dumnezeiesc.

La porunca lui Dumnezeu, îngerul Lui se pogoară în ajutorul sufletului ostenit şi împovărat, prăvăleşte piatra împietririi de la inimă, umple inima de umilinţă, vesteşte sufletului învierea, care este urmare obişnuită a umilinţei statornice.

Umilinţa este primul semn al învierii inimii faţă de Dumnezeu şi de veşnicie.

Ce este umilinţa?

Umilinţa este simţirea de către om a milei şi împreună-pătimirii faţă de sine însuşi, faţă de starea sa nenorocită, faţă de starea sa de cădere, faţă de starea sa de moarte veşnică.

Despre ierusalimitenii care au fost aduşi la această aşezare sufletească prin propovăduirea Sfântului Apostol Petru şi au primit creştinismul, Scriptura spune că “s-au umilit cu inima” (Fapte 2, 37).

Nu avea trupul Domnului nevoie de mirul preţios al mironosiţelor. Prin înviere, el a luat-o înaintea ungerii cu mir: dar sfintele femei, cumpărând mirul din timp, mergând dis-de-dimineaţă, o dată cu primele razele ale soarelui, la mormântul de viaţă purtător, neluând în seamă straja care păzea mormântul şi pe Cel îngropat în el, au arătat şi dovedit cu fapta aşezarea inimii lor faţă de Domnul.

Darul lor s-a arătat a fi de prisos – însă, el a fost răsplătit însutit prin arătarea îngerului nemaivăzut de către femei, prin vestea – ce nu putea fi dată decât unor oameni preaplini de credinţă – a învierii Dumnezeu-Omului şi a învierii, o dată cu El, a omenirii.

N-are nevoie pentru Sine Dumnezeu să-I închinăm viaţa noastră, să închinăm toate puterile noastre slujirii Lui: noi avem neapărată nevoie de aceasta.

Să le aducem ca pe un mir la mormântul Domnului.

Să cumpărăm din vreme mir – aplecarea cea bună a voii noastre.

Din tinereţile noastre să ne lepădăm de toată aducerea de jertfe păcatului: cu acest preţ să cumpărăm mirul – aplecarea cea bună a voii noastre.

Slujirea păcatului nu poate fi îmbinată cu slujirea lui Dumnezeu: prima o nimiceşte pe cea de-a doua. Să nu îngăduim păcatului să omoare în sufletul nostru împreună-simţirea faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ce este dumnezeiesc!

Să nu îngăduim păcatului să ne pecetluiască cu peceţile sale, să capete asupra noastră stăpânire silnică.

Cine a început să slujească lui Dumnezeu din zilele tinereţii nestricate şi a rămas cu statornicie în această slujire, acela e supus neîncetatei înrâuriri a Sfântului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceţi care purced din El, dobândeşte la vremea potrivită cunoaşterea cu lucrul a învierii lui Hristos, învie în Hristos cu duhul, se face, prin alegerea şi porunca lui Dumnezeu, propovăduitor al învierii înaintea fraţilor săi.

Cine s-a robit păcatului din neştiinţă sau târât de păcat, a intrat în împărtăşire cu duhurile căzute, s-a alăturat lor, a pierdut în duhul său legătura cu Dumnezeu şi cu locuitorii cerului, acela să se tămăduiască prin pocăinţă.

Să nu amânăm tămăduirea noastră de pe o zi pe alta, ca să nu vină fără de veste moartea, să nu ne răpească pe neaşteptate, ca să nu ne arătăm neînstare a intra în sălaşurile nesfârşitei odihne şi prăznuiri, ca să nu fim aruncaţi, ca nişte neghine netrebnice, în focul iadului, ce arde veşnic şi nu mistuie niciodată.

Tămăduirea bolilor învechite se săvârşeşte nu atât de grabnic şi nu atât de lesne cum îşi închipuie neştiinţa.

Nu fără temei ne dăruieşte milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocăinţă; nu fără temei toţi sfinţii îl rugau pe Dumnezeu să li se dăruiască vreme de pocăinţă.

Este nevoie de vreme pentru ştergerea întipăririlor păcătoase, pentru ruperea peceţilor păcatului; este nevoie de vreme ca să ne pecetluim cu peceţile Sfântului Duh; este nevoie de vreme ca să ne curăţim de întinăciune; este nevoie de vreme ca să ne îmbrăcăm în hainele virtuţilor, ca să ne împodobim cu însuşirile plăcute lui Dumnezeu cu care sunt împodobiţi toţi locuitorii cerului.

În omul pregătit pentru aceasta învie Hristos, şi mormântul – inima – se preface iar în biserică a lui Dumnezeu, “Învie, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu” (Ps. 3, 7): în această tainică şi totodată adevărată înviere a Ta stă mântuirea mea. Amin.

Sursa:www.voscreasna.com

Monahul Moise Aghioritul: Ca și Toma…

May 14, 2016May 14, 2016 ~ anaelisabeta2015 ~ Leave a comment

— preluare de pe site-ul “Mărturie athonită” —

Ca și Toma…

Duminica trecută am prăznuit slăvita Înviere a Domnului. Ecoul marii sărbători persistă. Strălucitoarea sa lumină ne inundă. Hristos Cel înviat îl cercetează pe necredinciosul Toma și pe noi. Se coboară la neputința noastră. Consimte să ne cerceteze, ca să ne alunge gândurile de necredință, de îndoială și de frică.

La miezul nopții de Paști s-a născut nădejdea cea dătătoare de veselie, netemerea de moarte, moartea morții, moartea deznădejdii. Înfricoșătorul și obositorul întuneric se retrage. Și vine o lumină puternică, care le luminează pe toate. Nimic nu se poate ascunde, ci toate ies acum la vedere. Lumea încetează să mai fie necuviincioasă. Odată cu Învierea lui Hristos suflă un alt vânt, care produce schimbare, a venit renașterea omului, începutul unei vieți noi, un alt mod de viețuire. Firea noastră s-a transformat.

Odată cu Învierea, omul își regăsește valoarea sa, poziția sa, menirea sa. Se luminează, luminează, strălucește, se liniștește și se bucură cu adevărat și cu putere. Va putea întreba cineva, cum va putea să se facă aceasta, când zilnic i se micșorează venitul, nu o poate scoate la capăt, se mâhnește și se întristează din pricina cheltuielilor, a nevoilor, a dărilor, a obligațiilor, a datoriilor și a dobânzilor? În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, cum se poate bucura cineva de Înviere? Suspiciunea, neîncrederea, îndoiala și neliniștea lui Toma revin. Nu cumva ne-am înșelat, pentru că urmăm un Răstignit și Înviat?

În Săptămâna Mare care a trecut, Hristos Cel fără patimă a pătimit pentru noi cei pătimași; Cel fără de păcat pentru noi cei păcătoși. A luat pe Cruce patimile noastre și le-a răstignit. Patimi multe, înfricoșătoare și felurite. Ura pricinuitoare de moarte, mândria luciferică, individualismul abisal, invidia nepotolită, iubirea de sine fără frâu, iubirea de bani fără hotar, iubirea de trup maniacă, iubirea de slavă nebiruită, răutate îmbelșugată și prisositoare. Patimile au adus temeri, complexe de inferioritate, tulburări, nervozități, dezechilibrări, tulburări psihologice și goluri lăuntrice.

Creștinul contemporan caută se prindă de ceva, ca Toma, să pipăie adevărul, să se încredințeze cumva despre adevăr. Mulți îl dezamăgesc și nu mai poate să se încreadă în ei. Criza economică serioasă, șomajul, viitorul fără lumină, știrile zilnice dure mai degrabă îl dezamăgesc. Oameni tineri cu aripile tăiate se îngreuiază să vadă departe, văd cum frumoasele lor vise se îneacă, cum străduințele lor eșuează, cum nădejdile lor se sting atât de repede.

Să cerem să-L vedem pe Hristos ca și Toma, chiar să și-L pipăim, ca să ne convingem cum trebuie. El este Singurul care nu ne va deznădăjdui, nu ne descuraja niciodată. Numai să acceptăm în mod liber și nesilit patimile noastre, greșelile noastre, necredința noastră, prudența noastră, credința noastră rece, nepăsarea noastră, aprecierea greșită a sinelui nostru și multul nostru raționalism. Lupta pentru transformarea patimilor contrare în virtuți dumnezeiești nu este împiedicată de nimeni niciodată și de nici o criză economică. Este suficient ca noi înșine s-o dorim mult. Omorârea patimilor va aduce nepătimirea, mâhnirea – bucurie, deznădejdea – nădejde, desigur într-un alt nivel și măsură.

Atunci și noi, ca și prietenul nostru Toma, vom striga din toată inima, din tot sufletul și cu multă căldură: „Domnul meu și Dumnezeul meu, slavă Ție!”. Frățește, cu smerenie și prietenește, vă doresc să aveți cu toții o întâlnire personală cu Hristos Cel răstignit și înviat, ca cea minunată pe care a avut-o Toma, care în cele din urmă nu era cu desăvârșire necredincios, ci un credincios care căuta o oarecare probă, puține dovezi ca să se încredințeze. Desigur Hristos a spus că mai fericiți sunt cei care vor crede în El fără să-L vadă și fără se ceară semne, precum Toma.

Să nu uităm aceasta, deoarece cred că este destul de însemnat.

PREDICA EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI LA DUMINICA A DOUA DUPĂ PAŞTI (A LUI TOMA) – NECREDINŢA SAU FRUSTAREA

May 12, 2016May 12, 2016 ~ anaelisabeta2015 ~ Leave a comment

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

PREDICA EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI LA DUMINICA A DOUA DUPĂ PAŞTI (A LUI TOMA) – NECREDINŢA SAU FRUSTAREA

DUMINICA A II-A DUPǍ PAŞTI

(A Sfântului Apostol Toma)

*** * ***

Legături:

NECREDINŢA SAU FRUSTAREA

Dreptmăritori creştini,

Învăţătura Bisericii noastre ne arată că, odată încheiată viaţa aceasta, ,,se trage linie” şi că dincolo de mormânt nimeni nu mai poate face nimic, fără Biserica şi urmaşii noştri, prin rugăciunile şi jertfele lor. Această învăţătură izvorăşte şi din atitudinea şi comportamentul Mântuitorului Hristos după învierea Sa din morţi. Ia gândiţi-vă! Înainte de Înviere, Domnul a petrecut în mijlocul tuturor, întâlnindu-se şi vorbind cu toţi, stând de vorbă şi cu cei care Îl ascultau, dar şi cu nemulţumitorii şi susupicioşii farisei, cărturari şi saduchei. Stătea la masă cu vameşii şi cu păcătoşii (Mc.2, 16), vorbea, predica şi Se arăta tuturor, căutând să-i folosească pe toţi.

Ei bine, dacă în viaţa Sa pământească de până la Înviere Hristos a petrecut cu toţi, după aceea se arată doar celor apropiaţi Lui, prietenilor Săi. Nu Se mai arată fariseilor, cărturarilor, saducheilor ori necredincioşilor în general. Nu mai stă de vorbă cu vameşii şi păcătoşii, căci se consumase etapa în care oamenii avuseseră posibilitatea să-L cunoască. După Înviere, Hristos are o altă atitudine: Se arată doar celor apropiaţi. Doar pentru aceştia consideră că mai merită să Se reveleze, dovedind astfel că s-a făcut deja ,,cernerea” sau, alegerea, pentru că prin moarte se merge într-o altă viaţă, pentru care s-a optat deja, în decusrul vieţii acesteia.

Hristos petrece, aşadar, încă patruzeci de zile pe pământ după învierea Sa din morţi ca să îi încredinţeze de realitatea Învierii doar pe prietenii şi apropiaţii Săi, adică pe cei aleşi pentru Împărăţia Cerurilor. Astfel, Se arată mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni (Lc.8, 2), iar apoi Se arată femeilor mironosiţe, pe când acestea se întorceau de la mormânt, zicându-le: ,,Bucuraţi-vă!” (Mt.28, 9) S-a arătat, după aceea, ucenicilor Săi în ,,Mica Galilee”’ pe muntele Eleon, intrând pe uşile încuiate (Mc.16, 7), iar apoi S-a arătat deosebi la doi dintre ucenici, Luca şi Cleopa, pe când aceştia mergeau la o ţarină din Emaus (Lc.24, 13).

În sfârşit şi, de aceea sărbătorim în duminica aceasta pe Sfântul Toma, Mântuitorul Hristos S-a arat şi acestui apostol pe care, vreau să spun încă de la început că pe nedrept poporul l-a etichetat drept ,,necredinciosul”, ca şi cum ceilalţi ar fi crezut în Înviere… Vreţi să spuneţi că Maria Magdalena a fost dispusă să creadă în El, de vreme ce L-a confundat cu grădinarul? (In.20, 15) Nu se aştepta să-L întâlnească pe Hristos înviat din morţi, ci se interesa să afle cine I-a luat trupul din mormânt. Femeile mironosiţe, oare, au crezut în El, de vreme ce ,,n-au spus nimănui nimic, căci se temeau”? (Mc.16, 8) căci, înspăimântate, erau gata-gata să nu dea ascultare cuvântului Domnului care le zisese: ,,Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru ca va merge în Galileia, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus.” (Mc.16,7) Cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, oare au crezut în Învierea Lui, de vreme ce nici nu L-au recunoscut mai înainte de frângerea pâinii? (Lc.24, 35) A crezut, oare, cineva, că Domnul a înviat? Este motivul pentru care Hristos a ales să mai petreacă pe pământ alte patruzeci de zile, ca să-i încredinţeze, nu pe toţi, ci pe cei aleşi, pe prietenii Săi, de faptul că El cu adevărat a înviat din morţi.

De ce atunci poporul l-a etichetat pe Sfântul Toma ca fiind ,,necredincos”? Probabil pentru că acesta ,,L-a provocat” pe Hristos! Nu cu ateism, nici cu aroganţă, ci cu amărăciune şi frustare! S-a simţit nedreptăţit; s-a simţit respins. De ce? Pentru că Domnul Se arătase Mariei Magdalena, femeilor mironosiţe, celor doi care mergeau spre Emaus, ucenicilor în după amiaza Învierii şi lui Simon Petru, când l-a repus în demnitatea apostolească (In.21, 15-17) din care căzuse prin lepădare. Numai lui, lui Toma, nu i Se arătase, şi tradiţia spune că acesta a plâns şi s-a considerat nedreptăţit:,,Nu am fost şi eu, oare, ucenic al Său? Nu L-am slujit şi eu trei ani şi jumătate? Nu I-am ascultat şi eu învăţătura şi nu m-am arătat şi eu gata să mor împreună cu El?” Aduceţi-vă aminte că, la învierea lui Lazăr, Hristos le-a zis ucenicilor Săi: ,,Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc”, la care Apostolul Toma a replicat: ,,Să mergem şi noi şi să murim cu El”(In.11, 11 şi 16).

Iată-l pe Sfântul Toma, aşadar, la fel de ,,credincios” ca ceilalţi şi la fel de gata să-şi dea viaţa pentru El. Şi, cu toate acestea, suntem astăzi în a opta zi de la Înviere, şi pe Toma Hristos îl ,,trecuse cu vedrea”; nu i Se arătase. De aceea, nu din necredinţă, ci dintr-o amărăciune firească, dintr-o nedreptate pe care a simţit-o profund apăsându-i inima şi din frustare, Apostolul Toma a spus aceste cuvinte pe care poporul s-a grăbit să i le eticheteze drept necredinţă: ,,Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (In.20, 25)

Dacă ar fi fost vorba de necredinţă sau aroganţă, Hristos nu S-ar mai fi arătat Apostolului Toma, pentru că după Înviere El nu S-a mai arătat decât celor care au meritat. A fost, însă, altceva: a fost mâhnire, a fost amărăciune, a fost frustrarea de a nu fi consderat şi el vrednic de a-L vedea pe Domnul înviat, alături de ceilalţi ucenici, alături de Petru chiar, care se lepădase de trei ori de El. Acela Îl întâlnise pe Hristos, iar Toma nu. Este motivul pentru care astăzi Domnul vine în foişorul din Ierusalim, intră prin uşile încuiate la ucenici (In.20, 26) şi îl ,,îndreptăţeşte” pe Apostol cu aceste cuvinte: ,,Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.” (In.20, 27) Şi, credeţi dumneavoastră că Toma s-a apropiat să pună degetul în semnul cuielor, sau a pipăit coasta rănită a Domnului? Scriptura nu ne spune că Toma a fost atât de ,,trupesc”. Numai dacă ar fi făcut-o, am fi putut spune că aceasta într-adevăr a avut o problemă de credinţă. Toma însă nu s-a apropiat de Hristos să-i pipăie rănile; i-a fost de ajuns cuvântul Său Dumnezeiesc pentru a-L recunoaşte. I-a fost de ajuns bunăvoinţa Domnului de a i Se arăta şi lui, ca să-i treacă mâhnirea şi să-i potolească amărăciunea şi frustarea şi să declare: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Fără să-L pipăie! Iar Hristos i-a răspuns aşa, ca să ne încredinţeze pe noi de faptul că Toma nu a fost necredincios, ci credincios: ,,Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In.20, 29) ,,A văzut”, aşadar, nu a mai pus mâna sa în coasta Lui şi nu a mai pipăit rănile ca să se convingă de faptul că avea de-a face cu Hristos Cel Înviat din morţi.

Iubiţi credincioşi,

Iisus a adăugat şi sintagma ,,Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In.20, 29), referindu-Se la noi, cei de peste veacuri, care suntem prietenii Săi, cei aleşi, cei pentru care El înviază în fiecare an şi cu care petrece nu doar patruzeci de zile după învierea Sa, ci petrece zi de zi şi clipă de clipă înlăuntrul nostru, în fiinţa noastră, ca să ne încredinţeze că a înviat cu adevat, că este viu şi că este cu noi. Hristos nu refuză mâhnirea noastră, ori lupta şi dorinţa noastră de a ne convinge de adevăr. Nu poate tolera, însă, necredinţa sau aroganţa. Bunăcuviinţa lui Toma şi justificata lui mâhnire nu L-au ofensat pe Domnul, ci dimpotrivă, L-au făcut să-i răspundă şi să i Se arate, de unde înţelegem că dorinţa noastră legitimă de a-L cunoaşte, a-L recunoaşte ori a-L ,,întâlni” şi ,,simţi” pe Hristos, fie în Taina Sf. Spovedanii, fie în Taina Sf. Împărtăşanii, în post şi în toate celelalte fapte bune sunt dorinţe pe care El le binecuvântează. Nu poate tolera, însă, ateismul, aroganţa sau îndărătnicia celor care se opun adevărului oricât de evident ar fi el! Şi a fost adevărul lui Hristos atât de evident de-a lungul celor două milenii, cu vârf şi îndesat…

Oamenii, însă, sunt aceia pe care îi vedem cu toţii. Puţini aleşi, chiar dacă mulţi, adică toţi chemaţi la credinţă, iar duminica de astăzi, a încredinţării lui Toma, este, totodată, şi o încredinţare a noastră de faptul că Mântuitorul Hristos, închis în mormânt, a înviat; S-a arătat a fi Dumnezeu adevărat şi ne-a cerut tuturor să trăim viaţa aceasta creştină împreună cu El, ca aleşi ai Săi. Atenţie, însă, că la finalul vieţii acesteia se trage linia şi tradiţia spune că în cele ce vom fi aflaţi, în acelea vom şi judecaţi! Hristos, prin atitudinea şi comportamentul Său de după Înviere, arată că nu mai este al tuturor, ci doar al celor aleşi, iar cei respinşi sau aflaţi de-a stânga, aşa cum se zice în evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi (Mt.25, 31-46), nu mai sunt ai Lui.

Dragii mei,

Încredinţarea de astăzi a Apostolului Toma ne face şi pe noi să credem că într-adevăr Hristos a înviat, că ne poate învia şi pe noi şi ne poate duce la viaţa cea veşnică împreună cu El, ca aleşi ai Săi. Numai să lepădăm de la noi necredinţa, aroganţa, încăpăţânarea de a nu crede Sf. Scriptură, de a nu-i crede pe Sfinţii Părinţi care ne-au învăţat că aşa se trăieşte viaţa în Dumnezeu şi aşa trăind-o putem să rămânem aleşi ai Lui, în comuniune cu El în viaţa de apoi. Hristos este gata să petreacă împreună cu noi şi dincolo de moarte. El, după cum a petrecut cu ucenicii Săi, cu cei aleşi şi apropiaţi, este gata să petreacă şi cu noi viaţă duhovnicească, viaţă dumnezeiască, viaţă creştină adevărată.

Să ne rugăm Lui, aşadar, să ne dăruiască şi nouă credinţa Sfântului Toma, căruia nu a trebuit să i se dovedească nimic. A vrut doar să-L întâlnească şi el pe Hristos. L-a întâlnit, I-a auzit vocea, I-a recunoscut Duhul şi a spus: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In.20, 28). Să-L recunoaştem şi noi pe Dumnezeu şi să petrecem împreună cu El: Domnul nostru şi Dumnezeul nostru! Să ducem viaţă bineplăcută Lui, să fim aleşii Săi, să fim prietenii Lui, petrecând împreună cu El toată viaţa. Şi atunci cu siguranţă, după ce se va trage linia şi vom păşi în viaţa de dincolo, nu vom putea decât să petrecem în mod firesc în continuare împreună cu El, în realitatea vieţii veşnice, Amin.

Sf. Ignatie Briancianinov: Predică La Duminica Tomii – DESPRE CREŞTINISM

May 9, 2016 ~ anaelisabeta2015 ~ Leave a comment

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

Sf.Ignatie Briancianinov: Predică La Duminica Tomii – DESPRE CREŞTINISM

Sf.Ignatie Briancianinov

Predică La Duminica Tomii

din “Predici la Triod şi Penticostar”, Sfântul Ignatie Briancianinov

Despre creştinism

“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).

Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.

“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.

Cămara era zăvorîtă bine de frica urii iudeilor, ce de-abia săvârşiseră uciderea de Dumnezeu şi luaseră toate măsurile împotriva învierii care fusese prevestită.

“De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).

Vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci bucurie negrăită; aşa a arătat ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos şi în Hristos omenirea a înviat.

Atotbunul Domn nu a întârziat să îi dea iubitului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. După ce a trecut o săptămână de când Se arătase Apostolilor pentru întâia dată, Domnul S-a arătat din nou, fiind ei cu toţii împreună şi Toma aflându-se cu ei. Uşile erau închise, ca şi întâia dată, de frica iudeilor.

Apostolii L-au văzut dintr-o dată pe Domnul stând înaintea lor. Pace vouă, le-a grăit El. Apoi, întorcându-se către Toma, i-a zis: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că El, Cel pretutindenea fiitor după Dumnezeire, era în mijlocul ucenicilor Săi şi atunci când Toma, presupunând că El nu este de faţă, le-a arătat răspicat acestora starea de nedumerire care îl cuprinsese la vestea învierii.

Toma dorea să se încredinţeze de înviere: el primeşte o încredinţare neasemuit mai înaltă, înaintea căreia nici n-o mai bagă în seamă pe cea a învierii. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” – strigă Toma. „încredinţându-mă de Dumnezeirea Ta, nu mai caut să mă încredinţez de înviere. Ţie, Atotputernicului Dumnezeu, îţi sunt cu putinţă toate lucrările, care sunt mai presus de înţelegerea omenească”.

Ca răspuns la mărturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”. Şi pe noi ne-a pomenit Domnul, i-a pomenit pe toţi cei care nu L-au văzut cu ochii trupeşti! A făcut această pomenire în timp ce stătea în mijlocul Sfinţilor Săi Apostoli cu omenitatea luată asupra Sa, adusă jertfă pentru omenire şi deja proslăvită cu slava învierii!

N-am fost uitaţi de Domnul nici noi, cei ce suntem de faţă aici, în sfânta Lui biserică, pomenind această întâmplare de care ne despart optsprezece veacuri. Fericiţi suntem noi, cei care nu L-am văzut, însă credem în El!

Fericiţi sunt aceia dintre noi care cred în El! Miezul faptei este credinţa. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu şi îl face pe om al lui Dumnezeu; ea îl aduce pe om înaintea feţei lui Dumnezeu, şi în ultima zi a vieţii acestei lumi, la începutul zilei veşnice, îl va aşeza de-a dreapta tronului lui Dumnezeu ca să îl vadă în veci pe Dumnezeu, ca să se desfăteze în veci de Dumnezeu, ca să împărătească în veci împreună cu Dumnezeu.

“Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”. Prin aceste cuvinte, Domnul i-a unit cu Apostolii pe toţi credincioşii de pe tot pământul şi din toate timpurile. Când a adus rugăciune pentru Apostoli Tatălui Său, înainte de a merge la patimile cele mântuitoare pentru noi, i-a unit cu Apostolii pe toţi creştinii adevăraţi.

“Nu numai pentru aceştia mă rog”, a zis El, nu numai pentru Apostoli, “ci şi pentru cei care vor crede prin cuvântul lor întru Mine” (Ioan 17,20). Aşa şi aici: El îi face părtaşi ai fericirii Apostolilor pe toţi fiii Bisericii. “Iar ochii voştri fericiţi sunt că văd şi urechile voastre că aud. Că amin grăiesc vouă: că mulţi proroci şi drepţi ai Vechiului Legământ au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi şi n-au auzit” (Matei 13, 16-17).

Fericiţii înşişi-văzători şi slujitori ai Cuvântului ne-au predanisit nouă cele văzute şi auzite de către ei (Luca l, 3) când “Cuvântul trup S-a făcut şi s-a sălăşluit întru noi, şi am văzut”, spune unul dintre aceşti înşişi-văzători ai Cuvântului, “slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr” (Ioan l, 14).

Mărturia cât se poate de limpede a Apostolilor ne face, parcă, privitori ai întâmplărilor pe care le-au văzut cu ochii lor Apostolii. Prin Tainele Bisericii intrăm în împărtăşire fiinţială cu Domnul şi rămânem în această împărtăşire prin Taine. Pe Dumnezeu, Care este nevăzut ochilor trupeşti, credinţa vie îl face văzut pentru ochiul sufletesc, al minţii (Evr. 11, 27).

Vieţuirea după poruncile Domnului ne aduce arătarea de taină a Domnului. El se arată duhovniceşte în inimă, când ucenicii Domnului – vederile ce au luat naştere în minte şi s-au împropriat ei din Evanghelie – se adună în inimă şi zăvorăsc uşile ei, ca să nu intre acolo iudeii – gândurile vrăjmaşe Domnului, care leapădă atotsfânta Lui învăţătură.

Fiind sub har, precum Apostolii, cutezăm a spune că starea noastră e mult mai fericită decât a fost cea a drepţilor Vechiului Legământ. Aceia au crezut în Răscumpărătorul Care avea să vină: noi credem în Cel ce a venit şi a săvârşit răscumpărarea. Acelora le-au fost făgăduite darurile harice: noi am primit din belşug darurile, le avem în mâini, ne folosim de ele după voia noastră.

Dăruitorul este nesfârşit de bogat şi darnic. Dacă simţim vreo neîndestulare, de aceasta vinovaţi suntem noi, numai noi. Lipsa simţirii darurilor harice este pricinuită de slăbiciunea noastră în credinţă, sau ca s-o spun mai pe şleau, de lepădarea ei.

De ce n-avem credinţă?

Fiindcă nu ne-am dat, nu am vrut să ne dăm nici o osteneală pentru studierea creştinismului, pentru dobândirea credinţei din auzire (Romani 10, 17), prin care se capătă cunoaşterea teoretică limpede a creştinismului, spre agonisirea credinţei din fapte (Iac. 2, 18), care aduce cunoaşterea făptuitoare a creştinismului.

Din aceste două cunoaşteri cel ce le-a dobândit, ca unul care şi-a dovedit nefăţărnicia dorinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin toate dovezile ce depindeau de el şi îi stăteau în puteri, este înălţat de Dumnezeu însuşi la tainica, adevărata cunoaştere duhovnicească, ce totdeauna este unită cu credinţa vie.

“Cela ce are poruncile Mele şi le păzeşte, a grăit Domnul, acela este cel ce Mă iubeşte: iar cel ce Mă iubeşte iubit va fi de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Creştinismul poate fi asemuit unui minunat şi cât se poate de cuprinzător liman, în care pot trage cu aceeaşi uşurinţă corăbii de toate mărimile şi toate felurile. Să-şi afle adăpost în acest liman poate şi umila luntre a pescarului, şi corabia uriaşă a negustorului, încărcată cu marfă de multe feluri, şi uriaşul cuirasat, înarmat cu nenumărate mijloace de nimicire şi omorâre, şi iahtul împodobit al împăratului şi al oamenilor de seamă, menit pentru călătorii sărbătoreşti şi înveselitoare.

Creştinismul primeşte în sanurile sale oameni de toată vârsta, de toată starea şi de tot rangul, cu orice înzestrare, cu orice treaptă de învăţătură: îi primeşte şi îi mântuieşte.

“De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: că cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Romani 10, 9-10).

Cine primeşte creştinismul, cu inimă nefăţarnică pe de-a-ntregul, în sânul Bisericii Ortodoxe – singura în care este păstrat adevăratul creştinism – acela se va mântui.

Toţi oamenii au fost răscumpăraţi cu un singur preţ – Hristos: şi în răscumpărare are însemnătate numai preţul plătit. El este dat fără deosebire şi fără părtinire pentru fiecare om care doreşte să fie răscumpărat, care crede în însemnătatea preţului şi mărturiseşte această însemnătate.

Mărturisirea însemnătăţii preţului de răscumpărare e, totodată, şi lepădare a oricărei însemnătăţi şi vrednicii proprii. Preţul de răscumpărare este dat cu condiţia lepădării de sine. Şi cel mai simplu om, care nu judecând după stihiile acestei lumi n-are nici o sporire, se mântuieşte prin mijlocirea creştinismului deopotrivă cu învăţatul şi înţeleptul.

Creştinismul, ca dar al Atotdesăvârşitului Dumnezeu, îndestulează pe toţi cu îmbelşugare: credinţa din nefăţărnicia inimii înlocuieşte pentru prunc şi omul simplu înţelegerea, iar înţeleptul care se apropie de creştinism în chipul legiuit (I Cor. 3, 18) află în el un nesecat adânc, o neajunsă înălţime a înţelepciunii, în creştinism este ascunsă şi adevărata teologie, şi psihologia şi metafizica cele nemăsluite.

Numai creştinul poate dobândi adevărata cunoaştere – pe cât stă în puterile omeneşti – în privinţa omului, a duhurilor sfinte şi a celor lepădate, a lumii nevăzute cu ochii cei trupeşti. Din luminarea la care se ajunge prin creştinism ia naştere în om acea vedere asupra cărturăriei omeneşti pe care o are asupra acesteia Dumnezeu, “înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu… Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, gânduri din care este alcătuită cărturăria lor, că sunt deşarte” (I Cor. 3, 19, 20).

Aceste gânduri sau cunoştinţe privesc numai cele vremelnice şi deşarte, îl duc pe cel care le are la slavă deşartă, la trufie, la amăgire de sine, la irosirea vieţii numai în griji pentru ceea ce este stricăcios şi trecător, la viaţa păcătoasă, la lepădarea şi uitarea lui Dumnezeu şi a veşniciei.

Iar când omul neluminat cu lumina lui Hristos cutează să facă judecăţi cu privire la lucrurile duhovniceşti, mintea lui rătăceşte ca într-o pustie întunecată, fără hotare, şi în locul adevăratelor cunoştinţe – de a căror dobândire nu este nicidecum în stare – alcătuieşte păreri şi închipuiri, le îmbracă în cuvinte întunecoase şi viclean alcătuite, amăgind cu ele pe sine şi pe aproapele, văzând înţelepciune acolo unde cu toată dreptatea trebuie văzută numai vătămare de minte şi aiurare.

Ciudată, izbitoare este orbirea şi învârtoşarea acelor oameni din vremea lui Hristos care L-au văzut, au auzit atotsfânta Lui învăţătură, au fost înşişi-văzători ai uimitoarelor Lui semne – şi n-au crezut în El. Stând la depărtarea a şapte veacuri ca pe înălţimea unui munte îndepărtat, Proorocul a strigat, mirându-se de nesimţirea omenească, acestei numeroase gloate de morţi vii: “Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi privind veţi privi şi nu veţi vedea” (Matei 13, 14).

Tot atât de ciudată este şi necredinţa multora faţă de creştinism, care străluceşte cu razele celui mai limpede adevăr. Scriptura lămureşte pricina acestei necredinţe zicând: “că s-a îngroşat inima norodului acestuia” (Matei 13, 15).

Ea s-a făcut trupească, groasă din pricina vieţii trupeşti; ea s-a făcut oarbă şi surdă, s-a făcut moartă faţă de tot ce este duhovnicesc, faţă de ceea ce este veşnic şi dumnezeiesc.

Studierea creştinismului dovedeşte în chip cât se poate de limpede şi de hotărâtor adevărul lui. Convingerea dobândită prin studierea corectă a creştinismului, credinţa în toate lucrurile nevăzute propovăduite de creştinism, este mult mai puternică decât credinţa în cele văzute, dobândită prin simţuri.

Aşa neîndoielnică este convingerea aceasta, că milioane de oameni au lăsat cele văzute pentru a dobândi cele nevăzute, nu s-au dat în lături a-şi pecetlui cu sângele lor convingerea, nu s-au temut de cele mai cumplite cazne, prin care nebunia şi încrâncenarea s-a străduit să le smulgă lepădarea de crezul lor.

Chiar şi privirea cea mai superficială asupra întemeierii şi răspândirii creştinismului este uluitoare. Ea vesteşte în auzul întregii lumi că întemeierea creştinismului nu este nicidecum un aşezământ omenesc, ci este un aşezământ dumnezeiesc.

Domnul, luând omenitatea, a binevoit a Se arăta nu întru strălucirea măririi pământeşti, ci în starea înjosirii pământeşti. El se trăgea după trup din neam împărătesc; seminţia Lui însă coborâse de mult de pe înălţimea tronului împărătesc, se mutase din cămările împărăteşti într-o colibă, intrase în numărul şi în starea oamenilor de rând, care îşi dobândeau hrana prin osteneala braţelor. Neluând nimic din puterea şi slava omenească, Dumnezeu-Omul n-a luat nimic nici din înţelepciunea omenească. El nu avea ştiinţă de carte (Ioan 7, 15).

Ieşind să propovăduiască la vârsta de treizeci de ani, El şi-a ales doisprezece ucenici tot dintre oamenii de rând, din care făcea parte şi El însuşi. Ucenicii aceştia erau oameni cât se poate de simpli, fără învăţătură, fără ştiinţă de carte, prunci – aşa cum îi numeşte Evanghelia în privinţa sporirii după temeiurile firii căzute (Fapte 4, 13): aşa se înfăţişează cei care trebuiau să fie întemeietorii creştinismului.

Ce a poruncit şi ce porunceşte acest învăţător acestor ucenici? El le porunceşte să recunoască în El pe Dumnezeu întrupat, să încredinţeze de aceasta întreaga lume, să întoarcă întreaga lume la slujirea şi închinarea Lui, dărâmând toate religiile lumii. El le porunceşte lor şi tuturor celor care vor crede în El să se lepede de plăcerile lumii şi de ei înşişi pentru credinţa în El şi pentru a deveni ai Lui. Despre Sine, El spune că va fi omorât cu moartea de ocară a nelegiuiţilor, şi atunci îi va trage pe toţi la Sine.

Despre ei, El spune că vor fi urâţi de toţi, prigoniţi, omorâţi, că vor vâna cu învăţătura lor pe toţi oamenii, biruind şi călcând pe cei puternici şi înţelepţi ai pământului, că sunt trimişi ca nişte oi la lupi (Matei 10, 16), că din această luptă oile vor ieşi neîndoielnic biruitoare.

După înţelegerea lumii, aşezământul creştinismului este lipsit de noimă; planurile întemeietorului său sunt un vis de neîmplinit al închipuirii prea aprinse şi al iubirii de slavă; mijloacele şi uneltele împlinirii sunt de nimic, ciudate, caraghioase; chiar din faptul că această întreprindere este afară de cale în toate privinţele se vede că ea este cu neputinţă, se vede prăbuşirea ei chiar de la început.

Numai trei ani şi-a format ucenicii învăţătorul; nu S-a îngrijit deloc nici măcar să-i înveţe cartea neapărat trebuincioasă pentru citirea Sfintei Scripturi, nu le-a fost asigurat cu nimic traiul: dimpotrivă, li s-a poruncit neagonisirea, iar în locul mijloacelor băneşti de întreţinere li s-a dat făgăduinţa că Pronia lui Dumnezeu le va da toate cele de trebuinţă pentru viaţa pământească.

Iată ce privelişte cu neputinţă de lămurit pentru înţelegerea omenească se vede chiar la întemeierea creştinismului! După aceea, întâmplările care au urmat îndată după acesta înfăţişează o privelişte tot atât de minunată. Aceste întâmplări au început în Ierusalim şi au cuprins în cea mai scurtă vreme întreaga lume. Dumnezeu-Omul fusese răstignit pe lemnul crucii. Moartea pe cruce avea în acele vremuri acelaşi înţeles ca spânzurătoarea. Sunt omorâţi prin spânzurătoare acei criminali pe care legea vrea să îi necinstească prin însuşi felul morţii lor.

Spânzurând pe cruce, despuiat, acoperit de batjocuri, Dumnezeu-Omul a început supunerea oamenilor, pe care o prezisese: “Dacă Eu voi fi înălţat de la pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32).

În timp ce spânzura pe cruce, un tâlhar răstignit asemeni Lui L-a mărturisit ca Domn, iar sutaşul care îl străjuia L-a mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu. După ce au trecut zece zile de la înălţarea Domnului la cer, s-a săvârşit pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor: ei s-au umplut de înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu; cei care nu ştiau bine nici limba lor, oameni necărturari, au început să vorbească în toate limbile pământului, au prins a săvârşi cele mai uimitoare minuni, au început să tâlcuiască Scriptura, pe care nu o citiseră niciodată.

Mii de iudei au primit creştinismul. Tulburat de izbânzile Apostolilor, Sinedriul, alcătuit din arhierei şi alte fete de mare cinste şi preaînvăţate ale poporului iudeu, îi cheamă înaintea sa pe necărturarii Apostoli, îi ia la întrebări, ascultă răspunsuri şi o învăţătură în faţa căreia nu are ce să spună. Negăsind cuvinte pentru a se împotrivi spuselor prin care se arăta adevărul, Sinedriul foloseşte ameninţările, bătăile, închisoarea, bătaia cu pietre, dând prin aceasta în vileag slăbiciunea sa şi puterea potrivnicilor săi.

În urma Sinedriului se scoală asupra Apostolilor Irod şi, spre marea bucurie a Sinedriului (Fapte 12, 3), taie capul unuia dintre Apostoli. Prigoana din Ierusalim îi face să plece din el pe mulţi ucenici ai lui Hristos.

Aceştia s-au răspândit prin lume şi au semănat pretutindeni creştinismul, udând cu sângele lor seminţele. Într-un răstimp de douăzeci de ani, creştinismul a cuprins lumea. La cincizeci de ani după învierea lui Hristos, creştinii erau atât de numeroşi că numai în armata de răsărit a împăratului Traian s-au aflat unsprezece mii de creştini, împăratul i-a dat pe toţi până la unul morţii, spre uimirea celor cu judecată sănătoasă, ce socoteau drept cea mai mare nechibzuinţă nimicirea propriei oştiri. Romil, căpetenia unei cete de ostaşi creştini, a fost la început bătut crunt, după care i s-a tăiat capul. Zece mii de ostaşi au fost răstigniţi în pustia de lângă Ararat; ceilalţi au fost ucişi în fel şi chip.

Fapta lui Traian şi-a aflat următori şi mai târziu, împăraţii romani, stăpânii lumii, s-au înarmat cu ură şi tiranie neîmpăcată împotriva creştinismului. Nici celţii, nici marcomanii, nici Attila, nici Genserich n-au omorât atâţia oameni din Imperiul Roman câţi au omorât împăraţii prigonitori ai creştinismului.

Trei veacuri s-a prelungit sângeroasa luptă dintre lupi şi miei. Unii lucrau cu sabia, focul, fiarele, închisoarea, înfometarea şi setea, cu toate mijloacele de chinuire şi de ucidere; ceilalţi luptau cu puterea duhului, puterea credinţei, puterea lui Dumnezeu, răbdând cele mai cumplite chinuri, murind cu mărime de suflet pentru credinţă. Lupta de trei veacuri a creştinilor a fost încununată de biruinţă, şi la începutul veacului al patrulea creştinismul a devenit religia stăpânitoare în lume.

S-au plecat înaintea învăţăturii necărturarilor pescari şi puternicii, şi înţelepţii pământului; s-au plecat înaintea ei toate neamurile. Crucea, până atunci semn al morţii de ocară, a devenit semn al celei mai înalte cinstiri: o poartă pe capete şi umeri împăraţii şi arhiereii; ea încununează bisericile Adevăratului Dumnezeu; ea slujeşte drept semn al fiecărui creştin adevărat, semn al credinţei lui, al nădejdii lui, al dragostei lui.

Cine nu recunoaşte în aşezământul creştinismului voia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea şi puterile omeneşti? S-a săvârşit ceea ce era cu neputinţă şi mai presus de fire; s-a săvârşit planul şi lucrarea lui Dumnezeu.

Astfel se înfăţişează creştinismul când îl priveşte cineva în mare. O cercetare mai amănunţită a lui duce la o încredinţare mai limpede că firea lui este dumnezeiască. Cea mai puternică încredinţare apare din vieţuirea după poruncile evanghelice, precum a zis şi Prorocul: “Din poruncile Tale am cunoscut” (Ps. 118, 104).

Încredinţarea care vine din împlinirea poruncilor este încredinţare care lucrează chiar în sufletul omului: ea este mai puternică decât orice încredinţare ce vine dinafară.

Poruncile evanghelice liniştesc, viază, întăresc sufletul. Cel care a simţit în sine lucrarea lor dobândeşte credinţă vie în Domnul Iisus Hristos, şi ea arată înaintea Domnului aşezarea inimii celui care o are prin mărturisirea limpede şi hotărâtă: “Cuvinte ale vieţii veşnice ai, şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69).

“Adu-ţi degetul tău încoace”, spune Mântuitorul ucenicului care se clatină în credinţă, ucenicului lovit de nedumerire înaintea măreţiei lucrurilor lui Dumnezeu –“ şi adu mâna ta, şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). “Pipăiţi-Mă şi vedeţi” (Luca 24, 39): începeţi să lucraţi după îndreptarul poruncilor Mele, pipăiţi-mă prin viaţa cea după voia Mea, şi Mă veţi vedea pe Mine, Cel nevăzut, Mă veţi vedea cu simţirea duhovnicească a sufletului vostru: oricine Mă pipăie în acest chip se va încredinţa cu privire la Mine, şi întru răpire că M-a aflat va striga împreună cu iubitul Meu Apostol: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Amin.

Sursa: http://www.voscreasna.com

ULTIMUL CUVÂNT AL PĂRINTELUI IUSTIN POPOVICI LA ULTIMUL PAŞTI PE ACEST PĂMÂNT

May 6, 2016May 6, 2016 ~ anaelisabeta2015 ~ Leave a comment

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

ULTIMUL CUVÂNT AL PĂRINTELUI IUSTIN POPOVICI LA ULTIMUL PAŞTI PE ACEST PĂMÂNT

ULTIMUL CUVÂNT AL PĂRINTELUI IUSTIN POPOVICI LA

ULTIMUL PAŞTI PE ACEST PĂMÂNT

(Paştile anului 1979,

Mănăstirea Celie, Valievo)

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat! Şi ne aduce nouă toate veşnicele adevăruri: adevăruri despre om, despre Dumnezeu, despre viaţă, despre dragoste şi dreptate, despre păcat şi moarte, despre rai, despre iad, despre biruinţa asupra morţii, asupra păcatului şi asupra iadului, despre timp şi despre veşnicie, despre Mântuitorul şi mântuire, în general despre orice, care era indispensabil existenţei omeneşti, pentru viaţa cea veşnică în lumea lui Dumnezeu, văzută şi nevăzută.

Da, toate aceste adevăruri se unesc cu unica atotadevărată Înviere a Domnului Iisus Hristos, pentru că Aceasta este biruinţa asupra păcatului, asupra morţii şi asupra diavolului, dar în acelaşi timp şi certitudinea fiinţei omeneşti prin Aceasta despre viaţa veşnică. De aceea şi Învierea Dumnezeului-Om Hristos, în realitate cuprinde în fiinţa ei întreaga mântuire, după cum de asemenea şi întreaga viaţă a fiecărui creştin. Acesta este motivul că Învierea este unica biruinţă împotriva morţii, a păcatului şi a diavolului. Numai cu Aceasta s-au înfăptuit toate, s-au arătat toate şi s-au dat toate. La Aceasta se referă toată Evanghelia: Înviere = Mântuire, Evanghelie a Învierii = Evanghelie a mântuirii. Pentru aceasta Domnul cel Înviat este unicul Mântuitor, dar şi Mântuitorul este unicul Care a înviat. Acesta este şi motivul pentru care de Dumnezeu insuflatul Apostol Pavel întreaga Evanghelie o îndreptează spre Înviere şi întreaga iconomie dumnezeiesc-omenească a mântuirii la faptul Învierii (se subînţelege că Învierea presupune în mod natural Crucea şi moartea). Acesta este faptul pe care Apostolul îl are ca Evanghelie şi îl predă ca Evanghelie. Într-adevăr, în această Evanghelie nu sunt toate de la Mântuitorul Dumnezeul-Om pentru om? Din această pricină, în Evanghelie nu se îngăduie nimic să se schimbe, nici să se adauge. Pentru că orice era necesar să se scrie în ea s-a scris. Adică tot Dumnezeul-Om şi toată inexprimabila Lui desăvârşire.

Întreaga Evanghelie este prezentă în Învierea lui Hristos şi în Dumnezeul-Om cel Înviat. Şi de vreme ce aceasta este realitate, atunci şi mântuirea este asigurată pentru toţi oamenii, dar şi pentru fiecare om separat, mântuirea de păcat, de moarte şi de diavol. Dar oare această realitate este fiinţială, mărturisită, văzută, pipăibilă şi, mai mult, autentică? Da, deoarece în istoria neamului omenesc, nimic nu este atât de sigur cu exactitate ca Învierea Dumnezeului-Om Hristos şi mult mai mult, nimic nu este atât de învederat şi, mai mult, atât de multilateral demonstrat, precum şi atât de dinamic mărturisit. Aceasta este realitatea care se transmite neîntrerupt de la generaţie la generaţie ca viaţă vie şi putere făcătoare de viaţă, care izvorăşte din Dumnezeul-Om Cel Înviat şi de la Sfinţii Apostoli şi de la Părinţii Bisericii, care în chip bogat, dar şi adânc, insuflă şi se revarsă asupra tuturor creştinilor, din veac în veac, din generaţie în generaţie şi astfel tuturor până în ziua judecăţii. Această realitate este o neîncetată trăire, însăşi viaţa tuturor creştinilor de la Sfinţii Apostoli până la noi toţi, şi de la noi până la acei ultimii, în ziua universalei Învieri a morţilor.

Aceasta este o realitate care se trăieşte de către creştini ca fiinţa şi conţinutul vieţii şi existenţei lor. Pentru că orice este creştin decurge din Hristos, Dumnezeul-Om Cel Înviat: Rugăciunea; El o îndreptează spre Înviere şi din pricina Lui spre Dumnezeul- Om Cel pururea viu. Credinţa în El este credinţa în Cel înviat şi din pricina Lui în Dumnezeul-Om cel veşnic viu şi dragostea în El şi postul şi smerenia şi răbdarea şi toate celelalte virtuţi pentru El; toate acestea sunt din Dumnezeul-Om Cel Înviat şi mulţumită Dumnezeului-Om Cel Înviat. Dar şi toate Sfintele Taine, împreună cu toate dumnezeieştile şi izvorâtoarele de har puteri, ca şi întreaga viaţă în El şi în lumea aceea, toate acestea sunt din Dumnezeul-Om Cel Înviat şi pururea viu şi din pricina Lui şi mulţumită Lui.

Pentru că dacă El nu învia, Evanghelia ar fi fost literă moartă pe hârtie. Pentru că dacă El nu biruia moartea, creştinismul nu ar fi existat. Cu siguranţă va fi existat atunci o oarecare învăţătură filosofică, ca de exemplu a lui Socrate, a lui Platon, a lui Kant, a lui Bergonoski. Doar El, care este pururea viu, pentru că este Domnul Iisus cel Înviat, dă astfel de puteri creştinilor – în viaţa lor: în viaţa cu credinţă, în viaţa cu dragoste, în viaţa cu rugăciune, post, în viaţa cu nemurire, în viaţa cu veşnica viaţă. Doar El, Cel pururea viu, îndreptează pe Mucenici la mucenicie, pe pustnici la pustnicia lor, pe Apostoli la apostolicitatea lor, pe Mărturisitori la mărturisirea lor, pe cei milostivi la milostenia lor, pe postitori la postirea lor, pe cei înfrânaţi la înfrânarea lor, pe cei iubitori de îndurare la iubirea lor şi într-o propoziţie: pe toţi creştinii din toate veacurile la multilateralele virtuţi evanghelice în care coexistă viaţa după Evanghelie pentru mântuirea noastră. Şi încă aceste realităţi infinite, acestea şi atâtea vieţi încă, aceştia şi atâţia Mucenici încă învederează că într-adevăr nimic şi nimeni nu este în istoria lumii atât de mult puternic şi atât de cu totul într-adevăr încredinţat (garantat) ca Dumnezeul-Om Hristos Cel Înviat şi Sfânta Sa Înviere.

De aceea, această mărturie de la primii sfinţi ucenici ai lui Hristos, de la Sfinţii Apostoli: Aceştia au pipăit, ca înşişi văzători ai Cuvântului, dar L-au şi propovăduit pe Dumnezeul-Om Cel Înviat. Oricare ar fi aceştia şi lucrările lor, sunt doar o mărturie despre Dumnezeul-Om Cel Înviat. Apostolicitatea lor nu este nimic altceva decât o simplă şi neîntreruptă mărturisire despre Domnul Iisus, Dumnezeul-Om Cel Înviat. Din orice lucru al lor provine şi iradiază această a- tot-de-viaţă-făcătoare şi nemuritoare a-tot-biruinţă a puterii lui Hristos, Dumnezeul-Om Cel Înviat şi pururea viu. Pentru că numai continua comuniune cu Domnul cel Înviat a dat toate acele dumnezeieşti şi minunate puteri simplilor pescari din Galileea, aşa încât să robească lumea prin dragoste şi prin credinţă, fără sabie şi daruri, ci dimpotrivă jertfindu-şi chiar şi sângele lor pentru Dumnezeul-Om Cel Înviat, pentru dumnezeiasca Sa vedere, pentru credinţa în El, pentru dragostea faţă de El.

Pentru aceasta, cu tot sufletul şi cu toată fiinţa noastră strigăm atotfericiţi tuturor fiinţelor în toate lumile:

HRISTOS A ÎNVIAT! – ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

PAŞTILE ANULUI 1979

MĂNĂSTIREA CELIE, VALIEVO

(traducere din greceşte, Leontie monahul)

(PAŞTILE ANULUI 1979,

MĂNĂSTIREA CELIE, VALIEVO)

Mărturia monahului Mitrofan, cel care s-a ascuns în podul Sfântului Mormânt ca sa vadă Sfânta Lumină

May 3, 2016May 3, 2016 ~ anaelisabeta2015 ~ Leave a comment

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/minuni-vindecari-vedenii/marturia-monahului-mitrofan-cel-care-s-ascuns-podul

Haralambie Skarlakidis

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”. De multă vreme căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunzătoare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească, nevăzut de nimeni, venirea Sfintei Lumini.

Monahul grec Mitrofan s-a născut în anul 1900 în localitatea Kerasunda din Pont. În 1921, în perioada genocidului locuitorilor din Pont de către turci, a fost omorâtă toată familia lui. El însuşi, la vârsta de 21 de ani, a fost prins şi trimis la închisoarea din Ntigiampakir, unde prizonierii lucrau la minele de cupru. Cei mai mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte din pricina mâncării infectate şi a condiţiilor mizerabile de trai.

După câteva luni de şedere în temniţă, Părintele Mitrofan a reuşit să evadeze. Fără patrie şi familie, singurul scop al vieţii sale era să reuşească să ajungă viu la Ierusalim, ca să se închine la Mormântul lui Hristos.

Timp de mai multe săptămâni a călătorit descult prin munţi, ca o sălbăticiune, ascunzându-se de oameni. Îndreptându-se spre sud, a ajuns la localitatea Alep din Siria, de acolo a mers la Beirut, în Liban, după care, mergând zile întregi paralel cu ţărmul, a ajuns la portul Haifa din Palestina. Peregrinarea lui s-a încheiat la 1 noiembrie 1923, când a ajuns la Ierusalim, unde şi-a împlinit făgăduinţa sa la Sfântul Mormânt.

Doi ani mai târziu, în 1925, a fost tuns în monahism şi a fost rânduit păzitor al Sfântului Mormânt de către Patriarhul Damian I. În această calitate, a participat la ceremonia Sfintei Lumini de la Paştile anului 1925. Vreme de multe luni l-au chinuit nedumerirea şi îndoiala cu privire la natura minunii. Credinţa lui se clătinase şi se întreba dacă într-adevăr este vorba despre o minune adevărată. Răspunsul la întrebarea sa a venit câteva luni mai târziu, în Sâmbăta Mare a anului 1926, când a reuşit să se ascundă în podul Sfântului Mormânt, de unde putea să urmărească tot ceea ce se petrecea în interiorul lui.

Cele pe care le-a trăit în acea zi, le-a povestit după 55 de ani, la Paştile anului 1980, preotului cipriot Sava Ahilleos, care le-a consemnat în scrierea sa: Am văzut Sfânta Lumină. În acel an, părintele Mitrofan avea 80 de ani şi număra deja 56 de ani neîntrerupţi de păzitor al Sfântului Mormânt.

Aşa cum el însuşi a mărturisit, când era tânăr de 25 de ani, fusese stăpânit de o dorinţă nestăpânită de a vedea cu ochii săi cele ce se petreceau în înteriorul Mormântului în clipa când cobora Sfânta Lumină.

„Trebuia să văd, ca un alt Toma necredincios”, spunea el, „cu ochii mei ceea ce se întâmplă în interiorul Mormântului ca să cred”.

De multă vreme, căuta modul de a da răspuns la întrebările lui. Într-o zi, pe când curăţa cupola în podul Mormântului, a descoperit o mică ascunzătoare în care, cu greutate, putea intra trupul unui bărbat. Era singurul loc în care putea să se ascundă şi să urmărească nevăzut de nimeni venirea Sfintei Lumini.

În Vinerea Mare a anului 1926, la miezul noptii, Părintele Mitrofan pune în aplicare planul său îndrăzneţ. La ora 00:30 a cerut de la un ajutor de al său să-i aducă o scară ca să controleze candelele ce erau atârnate sus. După ce a urcat în podul Mormântului, a spus ajutorului să ia scara, motivând că va coborî de acolo printr-o săritură atunci când va termina controlul.

Însă Părintele Mitrofan a rămas în ascunzătoare toată noaptea. Ceasurile care au urmat au fost martirice, aşa cum povesteşte el însuşi, deoarece a început să fie stăpânit de o frică nemaicunoscută. Învinovăţiri şi mustrări de conştiinţă îl chinuiau pentru ceea ce a îndrăznit să facă.

„Am început să mă prihănesc pe mine însumi”, spunea el, „pentru ceea ce am făcut şi pentru hotărârea mea lipsită de maturitate… Toată lumea crede, numai tu, Mitrofane, nu crezi”.

Vreme de 12 ceasuri a rămas nemişcat şi tăcut. Avea cu el numai puţină apă şi o mică lanternă, pe care a folosit-o la ora 11 dimineaţa, când Mormântul a fost pecetluit şi el a rămas singur în întuneric.

După o oră, potrivit tipicului, la ceasul al doisprezecelea din zi, uşa Mormântului a fost despecetluită şi, mai târziu, a intrat patriarhul grec.

Fragmentul care urmează descrie cele care se săvârşesc după intrarea patriarhului, exact asa cum le descrie Părintele Mitrofan:

„Atunci am desluşit chipul patriarhului, care s-a plecat să intre în Mormântul dătător de viaţă. Exact în acea clipă, când agonia mea ajunsese la o înfricoşătoare încordare nervoasă în mijlocul tăcerii mormântale, în care îmi auzeam şi răsuflarea, am auzit deodată un şuierat uşor. Semăna cu suflare uşoară de vânt. Şi îndată am văzut o privelişte de neuitat: o Lumină albăstruie a umplut tot sfinţitul loc al dătătorului de viaţă Mormânt… Câtă frică şi cutremur nu mi-a pricinuit acea Lumină albăstruie, în care Îl vedeam clar pe patriarh, de pe faţa căruia curgea transpiraţia… Şi, ca şi cum ar fi fost luminat de acea Lumină, a început să citească rugăciunile… Şi îndată Lumina albăstruie a început să se preschimbe într-o Lumină albă, ca aceea a Schimbării la Faţă a lui Hristos. În continuare acea Lumină albă s-a preschimbat într-o sferă luminoasă ca soarele, care a rămas nemişcată deasupra capului patriarhului. Apoi l-am văzut pe patriarh ţinând mănunchiurile cu 33 de lumânări. Şi ridicându-şi încet mâinile în sus, s-au aprins dintr-odată sfânta candelă şi cele patru mănunchiuri de lumânări. În acea clipă a dispărut sfera luminoasă. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi trupul îmi ardea în întregime.”

Aceasta este istorisirea Părintelui Mitrofan referitoare la fapta îndrăzneaţă pe care a întreprins-o în acea Sâmbătă Mare a anului 1926. Este singurul martor ocular care, fără să aibă dreptul, a trăit coborârea Sfintei Lumini în interiorul Mormântului lui Iisus Hristos.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 251-254)

ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS de Pr. Marcu Manolis

May 3, 2016May 3, 2016 ~ anaelisabeta2015 ~ Leave a comment

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

“Cu moartea pre moarte călcând”, Cuvânt la Învierea Domnului al Arhimandritului Hristofor, Noul Egumen al Mănăstirii Grigoriu, Sfântul Munte

May 2, 2016May 2, 2016 ~ anaelisabeta2015 ~ Leave a comment

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Sfântul Munte Athos

pascha-4
Învierea Lui Hristos este unul dintre cele mai cutremurătoare evenimente din istoria umanității, fiindcă și moartea este văzută ca cea mai mare tragedie a existenței omenești. Însă, când vorbim despre moarte, trebuie să știm că moartea nu este doar biologică. Putem vorbi, de asemenea, despre moartea existențială, socială, națională, dar, mai ales, moartea duhovnicească. În istoria noastră personală există momente pe care, fără Hristos, le trăim ca moarte existențială.

Prin Învierea Sa, Hristos a învins moartea (Romani 6, 9). Hristos nu a biruit doar Moartea, ci a biruit moartea fiecăruia dintre noi, ori de câte ori viața Sa devine propria noastră viață, prin Înviere (II Cor. 4, 10-11). Pentru toate aceste situații în care, fiecare dintre noi moare puțin câte puțin, Hristos răspunde într-un mod unic și irepetabil, ,,înviind din mormânt” și ,,cu moartea pre moarte călcând”.

În lumina Învierii Lui Hristos nu există urmă de deznădejde, impas, prăbușire morală…

View original post 758 more words

	anaelisabeta2015 on Durerea și suferințele din via…
	anaelisabeta2015 on Durerea și suferințele din via…
	ioanc on Durerea și suferințele din via…
	anaelisabeta2015 on Durerea și suferințele din via…
	anaelisabeta2015 on Durerea și suferințele din via…