STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS: DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/dogma-sfintei-treimi-are-legatura-cu-viata-noastra/

STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS:

DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

Cunosc un om în Hristos

ÎPS I. Vlachos

,,Dogma Sfintei Treimi are legătură cu viaţa noastră, de vreme ce omul este zidit după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu. Care este legătura noastră cu Dumnezeu? Persoana ipostas. Tatăl trăieşte în Fiul şi întru Duhul Sfânt, Fiul trăieşte întru Tatăl şi întru Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt trăieşte întru Tatăl şi întru Fiul. Această unime nu anulează atributele ipostatice speciale ale persoanelor.”

,,Şi noi am fost zidiţi ca persoane pentru a avea comuniune cu Dumnezeu treimic. Înăuntrul nostru există principiul personal. După păcat am devenit indivizi, entităţi egoiste, dar acum, uniţi de Hristos, Cel ce lucrează şi activează în noi principiul ipostatic, devenim iarăşi persoane adevărate. Dumnezeu trăieşte în noi şi noi în El. Noi Îl iubim pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii. Expresia persoanei lui Dumnezeu este dragostea Sa care a coborât până la iad, iar expresia persoanei noastre este dragostea noastră, care iarăşi coboară până la iad prin micşorarea de sine şi prin lepădarea de sine.”

,,Şi noi, creştinii, devenim persoane atunci când ne unim între noi în Hristos şi trăim unul faţă de ceilalţi în mod personal prin dragoste. Astfel, trăim în mod treimic.”

,,Creştinul ortodox este cel care are slăvire dreaptă, adică crede drept, slăveşte şi se roagă drept, leagă credinţa de rugăciune şi de cult.

Fiind creştini ortodocşi, credem şi slăvim pe Dumnezeu treimic şi Îl iubim pe Dumnezeu Cel din Treime. Aceasta este diferenţa noastră faţă de alte credinţe care au doar un dumnezeu uniipostatic.

Dragostea noastră către Dumnezeu şi către fratele nostru este mărturisirea credinţei, prin urmare atunci când Îl iubim pe Dumnezeu Îl şi mărturisim.”

,,De obicei celelalte religii, celelalte sisteme, compun şi înţelesul lui Dumnezeu din trăirile omului. În Biserica Ortodoxă îl înţelegem pe om din trăirea şi prezenţa lui Dumnezeu. De vreme ce omul este creat după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu, prin urmare cunoaşterea dreaptă a lui Dumnezeu este o condiţie a cunoaşterii omului şi a rezolvării problemelor sale.”

,,Fiecare se mântuieşte într-un fel propriu. Predica în biserică este generală, fiecare însă ia ceea ce îi foloseşte şi continuă cu asceza, cu ascultarea, adică cu împlinirea poruncilor lui Hristos.”

,,Îi vom iubi pe ceilalţi atunci când ne rugăm pentru ei. Pentru a înţelege ceea ce îl preocupă pe celălalt trebuie să ne rugăm din inimă pentru el.Atunci vedem nevoile pe care le are şi ne îngrijim de rezolvarea lor.”

,,Dacă inima nu simte nimic, nu trebuie să vorbească.”

,,Când cineva vorbeşte monahilor, singura temă stabilă este tema ascultării. Ascultarea este fundamentul vieţii monahale. Când cineva face ascultare, atunci inima lui devine mult mai sensibilă şi cuprinde problemele ce îi preocupă şi pe ceilalţi şi îi ajută. Făcând ascultare de părintele, oricine primeşte viaţa – experienţă a aceluia. Ascultarea are multe aspecte, multe laturi. Există ascultare de tradiţia Bisericii, există ascultare de un episcop, ascultare de duhovnic şi apoi ascultare de toţi atunci când se poate supune voinţei celuilalt în experienţe care nu contravin poruncilor lui Dumnezeu.”

,,Unii consideră că monahii nu fac nimic. Aşa pare, deoarece monahii fac ceea ce nu fac ceilalţi, dar monahii au o taină, adică adâncul vieţii lor, care este nevăzut, este Dumnezeu. Ei se unesc cu Dumnezeu, Care este centrul lumii, şi astfel se fac şi ei în Hristos stăpâni ai lumii acesteia. Monahul este creştinul desăvârşit.”

Advertisements

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: De ce nu simt dragostea lui Dumnezeu?

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/de-ce-nu-simt-dragostea-lui-dumnezeu

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, deoarece această dragoste este puţină, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la douăsprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntru său (înlăuntrul dragostei sale celei ieftine).

Mulţi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.

Însă fiii cei mărinimoşi ai lui Dumnezeu I-ar fi răspuns lui Hristos cu evlavie: „Nu Te mâhni pentru noi! Ne este deajuns că Raiul s-a umplut. Aceasta ne pricinuieşte o atât de mare bucurie, ca şi cum noi ne-am afla în Rai!”, şi ar fi continuat ca şi mai înainte nevoinţele lor duhovniceşti, cu mărime de suflet şi bucurie pentru Acela pe Care L-au iubit cu atâta dragoste.

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, deoarece această dragoste este puţină, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la douăsprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntru său (înlăuntrul dragostei sale celei ieftine). Dragostea scumpă (fierbinte), care se jertfeşte, nu mănâncă lumeşte, ci se hrăneşte lăuntric din dragostea lui Dumnezeu. Şi atunci, toată viaţa omului este un post continuu şi toate zilele sale sunt o bucurie continuă de Paşti.

(Cuviosul Paisie AghioritulEpistole, Editura Evanghelismos, pp. 198-199)

SF. NICOLAE VELIMIROVICI – Predică la Duminica Femeilor Mironosițe

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sf-nicolae-velimirovici-predica-la-duminica-femeilor-mironosite/

SF. NICOLAE VELIMIROVICI –

Predică la Duminica Femeilor Mironosițe

 *

 

Alte predici la Duminica Mironosiţelor:

 

 

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.

Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.

Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.

Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.

Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.

Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viaţă în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăveşte pe copiii ei de pieire şi stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.

Domnul, umilit şi scuipat, a fost biruitor, plecându-Se Crucii şi Mormântului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa, şi mântuind pe toţi oamenii pentru vecie de la pieire şi stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decât lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decât iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.

Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire şi durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăşi pogoară în mormânt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, până la ultima lacrimă – şi tot sângele Său până la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preţ, nici viu nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau ţara, nu va plăti pentru tine mai mult decât a plătit Mântuitorul Hristos.

O, omule sărman şi singur – nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plâns pentru voi şi peste voi, atât în viaţă cât şi în moarte, cu inima mai plină decât a propriei voastre mame.

Nu este potrivit să chemaţi morţii pentru care a suferit şi a murit Hristos, în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toţi vom cunoaşte aceasta desluşit când Domnul va intra în mormântul lumii acesteia pentru ultima oară, şi când trâmbiţele vor suna.

Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morţi şi cei vii. Cu atât mai mult nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decât soarele: El vede sfârşitul care se apropie, al celor care se află în viaţă pe pământ, şi mai vede şi începutul vieţii pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pământul din nimic, şi trupul omului din ţărână, mormântul omului nu este la fel, fără nici un fel de deosebire, fie că este din pământ sau din trup. Grânele care se află pe câmp sau care sunt adăpostite în hambar –  sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gândeşte la grâne în amândouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pământ – ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?

Venind pe pământ, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormântul trupului şi a doua a făcut-o celor din mormântul pământului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morţi. Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!

Grija pentru morţi este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi face griji pentru îngerii fără de moarte; El se veseleşte întru îngerii Lui, tot aşa cum şi ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El se îngrijeşte continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atât cele mişcătoare (ale trupului) cât şi cele nemişcătoare (ale pământului), împreună cu sfinţii Săi îngeri. Dumnezeu Îşi face mari griji pentru cei morţi; nu pentru că nu-i poate aduce la viaţă ci pentru că nu toţi morţii vor să fie înviaţi. Oamenii îşi nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Îşi face Dumnezeu griji foarte mari.

O, ce veselie mare se face în cer atunci când un mort vine la viaţă, atunci când un păcătos se pocăieşte! Un păcătos pocăit – care este acelaşi lucru cu omul care a murit în suflet şi a venit din nou la viaţă – dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci şi nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăinţă. “Că aşa şi în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).

Cât de înălţătoare este grija pentru morţi! Îngerii lui Dumnezeu împărtăşesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morţii. Îngrijindu-ne de morţi, împărtăşim şi noi grija lui Dumnezeu, şi în felul acesta ne facem prietenii şi împreună lucrătorii lui Dumnezeu.

Dar atunci când Domnul şi Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toţi cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veşnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile. Nu fiecare şi nu toate femeile, ci femeile mironosiţe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinţei şi a iubirii, şi de aceea ele şi-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare şi au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.

Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă.

La vremea aceea „venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind”, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla şi un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1).

Acest Iosif este pomenit de către toţi cei patru Evanghelişti, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numeşte pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numeşte bărbat bun şi drept (23:50), Matei îl numeşte om bogat (27:57). (Evanghelistul nu-l numeşte bogat din îngâmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi şi oameni bogaţi, “ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă până la Pilat, reprezentantul puterii romane.” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Pe lângă trăsăturile sale duhovniceşti de mare preţ, Iosif mai era şi bogat cu stare bună. Marcu şi Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrânii poporului, ca şi Nicodim. Ca şi Nicodim, el Îl preţuia în ascuns pe El şi era ucenicul lui Iisus Hristos. Dar, deşi aceşti doi bărbaţi erau următori ascunşi ai învăţăturii lui Hristos, totuşi ei s-au aşezat înaintea primejdiei rămânând împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cârmuitorii iudei cu feţele lor înveninate, când aceştia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: “Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?” (Ioan 7:51).

Iosif din Arimateea s-a aşezat în faţa unei primejdii şi mai mari, gândindu-se să ia trupul Domnului atunci când ucenicii Săi cei cunoscuţi fugiseră şi se împrăştiaseră, şi atunci când lupii iudei, ucigând Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor. Evanghelistul foloseşte cuvântul “cutezând” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj; el avea nevoie de cutezanţă ca să meargă la reprezentantul lui Cezar şi să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, “în măreţia sufletului său, a lăsat frica şi s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe faţă că este ucenic al lui Iisus Hristos.”

„Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş”, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel precaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpâneşte prin putere, şi prin putere se desprinde de alţii. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignirea pe cruce, Îşi dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutaşul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutaşul a încuviinţat “oficial” vestea lui Iosif.

„Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Alt Evanghelist spune că acesta era mormântul lui Iosif – şi L-a pus în mormântul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: “cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9).

Când ne răstignim mintea faţă de lume şi o îngropăm într-o inimă readusă la viaţă, ca într-un mormânt, atunci mintea noastră va veni la viaţă şi va învia tot omul lăuntric.

Un mormânt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaş care stă de pază lângă el – ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă, au fost alese prin înţelepciunea rânduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea, să se închidă gurile tuturor necredincioşilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat şi pecetluit în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă şi apoi Şi-a recăpătat cunoştinţa (aşa cum au afirmat mai recent Schleiermacher şi alţi protestanţi).

Dacă mormântul nu ar fi fost închis şi pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostaşi, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise şi fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi. Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Şi astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul, au sprijinit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu.

Iosif a înfăşurat trupul Domnului în „giulgiu curat de in” (Matei 27:59), şi L-a pus în mormânt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morţi în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit – căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurăţeşte prin patimi şi pofte nu este locul în care Domnul va învia din morţi şi va fi viu.

Evanghelistul Ioan întregeşte chipul dat de către ceilalţi Evanghelişti, spunând că a venit şi Nicodim la mormântul lui Hristos „aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă” şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) şi” l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (19:39-40).

O, aceşti bărbaţi binecuvântaţi, care cu atâta curaj, grijă şi iubire au luat preacuratul trup al Domnului şi l-au pus în mormânt! Ce exemplu minunat este acesta pentru toţi cei care Îl iubesc pe Domnul! Şi cât de cumplit s-au osândit acei preoţi şi mireni care, ruşinându-se înaintea lumii, se apropie de sfântul potir cu nebăgare de seamă şi fără de iubire, ca să primească în ei preasfântul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului – al Domnului Celui înviat şi viu.

Dar Iosif şi Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă şi să cerceteze că El a murit şi a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atât fapta iubirii pentru Învăţătorul şi Prietenul cel mult iubit cât şi o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare faţă de Cel Unul care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormântul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenţie ceea ce făceau Iosif şi Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri faţă de Domnul – două femei mironosiţe: Maria Magdalena şi Maria mama lui Iosif!

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întâi sunt pomenite două femei şi apoi trei. Două fuseseră de faţă la toate cele ce se întâmplaseră Domnului pe Golgota. Ele au văzut cum ucenicii cei ascunşi ai lui Hristos au coborât trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta şi, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormântul în care fusese pus trupul. O, cu câtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif şi lui Nicodim ca să spele sângele de pe trup, ca să închidă şi să curăţească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să aşeze mâinile Lui în formă de cruce, ca să înfăşoare pânză în jurul capului Lui cu mare grijă şi să învelească trupul Lui în giulgiu de in! Dar făcând aceasta, ei nu împlineau nici un obicei nici o regulă cu ajutorul bărbaţilor. Ei se vor întoarce mai târziu, ca să facă totul singuri, şi mai ales ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai târziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toţi împreună în prietenie mare.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoţând din ea şapte diavoli. Maria, mama lui Iosif şi Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinţilor, una şi aceeaşi persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan. Ce deosebire era între aceste femei şi Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe când Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvârşirii uciderii, vărsării de sânge şi răutăţii, pe când Eva a fost neascultătoare în Rai.

„Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”. Toţi Evangheliştii sunt de acord că era prima zi a săptămânii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sâmbetei, aşa cum spune Evanghelistul Marcu: „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei …”

Toţi Evangheliştii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormântul Domnului dis-de-dimineaţă. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puţin mai în urmă când spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormânt de mai multe ori, atât din iubire pentru Omul cel mort cât şi din frică de vrăjmaşii obraznici ai lui Hristos care ar putea pângări în vreun fel mormântul şi trupul. (”Ele au venit cu nerăbdare, nevrând să lase mormântul Domnului pentru multă vreme singur” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

Se poate ca Marcu să nu se gândească aici la “soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: “Soarele Dreptăţii va răsări” (Maleahi 4:2), gândindu-se la Mesia. Soarele Dreptăţii răsărise deja din întunericul adâncului la ora aceea devreme, când au venit la mormânt mironosiţele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, aşa că acum, la cea de a doua zidire, la reînoirea lunii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pământească.

„Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Aceasta vorbeau Femeile Mironosiţe urcând pe Golgota, necăutând nimic neaşteptat. Mâinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormântului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu şi-au amintit că se grăbiseră cu ostenire şi râvnă către mormânt, pe când Domnul se mai afla în viaţa pământească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preţ pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: “Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12).

El cunoştea limpede, mai dinainte, că trupul Său, nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir. Vă puteţi întreba: atunci de ce a îngăduit Rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preţ, ca să vină cu frică în noaptea întunecată şi fără de somn la mormânt şi să nu săvârşească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu – în locul trupului mort?

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.

Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roşie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla nici una. Şi atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărţit în două, şi calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întâmplă acum cu femeile mironosiţe. Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, şi au văzut că piatra fusese rostogolită, şi au coborât în mormânt fără întârziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormântul? Nu erau aceştia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare şi grea care se afla la intrare?

La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaţilor, ceea ce de la strămoşul nostru Adam încoace, urechile omeneşti nu mai auziseră niciodată. La mormânt nu era nimeni care să-i oprească, şi la intrare nu se afla nimeni şi nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, şi înfăţişarea lui era „ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28:3).

Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoşat „şi şi-au plecat feţele la pământ „(Luca 24:5), căci era înspăimântător să priveşti înfăţişarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neaşteptate şi de bucurie îmbelşugate veşti de pe pământ, de la căderea omului în păcat, şi omul a început să se hrănească cu cele pământeşti. Nu există nici o împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu şedea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; şi cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului.

Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, şi apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc şi nemişcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde doreşte. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomeneşte de doi îngeri, iar Marcu şi Matei de unul singur. Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori, „şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat şi pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosiţe au văzut o dată un înger şi altă dată doi îngeri?

Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus”. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potoleşte mai întâi frica şi groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neaşteptată a Învierii Domnului. Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis, şi apoi s-au umplut de înfricoşare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se aşteptau.

De ce vorbeşte îngerul precis: “Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?” Pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială sau nedumerire despre Cel care înviase. Îngerul vorbeşte foarte lămurit atât pentru femei, cât şi pentru toate veacurile şi neamurile viitoare. Îngerul are acelaşi scop, şi atunci când le arată mormântul gol: “Iată locul unde L-au pus.”

Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era acelaşi lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise şi înviase. “A înviat! Nu este aici.” Vestitorul cel ceresc rosteşte veştile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt şi mai simplu cu putinţă: “A înviat! Nu este aici.” Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situaţia era inversă.

După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste ştiri de bucurie Apostolilor “şi lui Petru”. De ce “şi lui Petru”? Cu siguranţă este aceasta, pentru că Petru se simţea cu mult mai nelămurit decât ceilalţi ucenici. Conştiinţa lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori, şi în cele din urmă fugise de El.

Râvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuţit şi mai mult conştiinţa lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit. Pe scurt, Petru trebuie să se fi simţit vânzător al Domnului, şi trebuie să fi fost foarte neliniştit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă “piatră”, dar credinţa lui nu era tare ca piatra. Şovăiala şi sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia aşezat pe picioarele sale şi să-şi aibă demnitatea sa ca om şi Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum, şi de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.

De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea, şi nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim şi în preajma Ierusalimului? “Acolo Îl veţi vedea pe El, aşa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea, şi astfel a vrut Domnul să se înfăţişeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.

De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopţii sau în amurg ci întru toată lumina zilei, aşa ca să nu se spună că frica are ochii mari, şi că aflându-se sub povara fricii şi a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim. În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înţelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioşilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitate, aşteptând să-L vadă. (Nichifor spune: “De ce vorbeşte îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea?

Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede şi cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu uşile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toţi. Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).) “După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: Ca Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgână, şi voi – urmaţi-Mă. Şi oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiţi, gândiţi-vă că Eu Mă aflu în faţa voastră – şi Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea.

„Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; şi acesta nu era vis ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se desluşeşte prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare şi frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el şi el aude glas de bucurie din ţara sa adevărată, fără de moarte şi mult slăvită!

Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozeşte din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi faţa şi să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi faţa şi să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiţi înaintea lumii, şi a căror frumuseţe şi tinereţe este mai minunată decât zorii primăverii.

Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: „şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, strigându-se, şi nu mai aveam vlagă … eu am căzut înmărmurit cu faţa la pământ „(Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică şi cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura şi să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere şi cu lacrimi decât cu limbile noastre.

„Şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmaşii şi vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuinţă (vezi Luca 24:10), şi iarăşi, că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să ştie şi de care le era frică.

Astfel, s-a sfârşit mergerea femeilor mironosiţe la mormântul lui Hristos în dimineaţa Învierii.

Femeile mironosiţe au venit cu miruri, cu care voiau să-L ţină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de şubreziciune, şi cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la care cerurile îşi iau mireasma!

O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a fiinţei omeneşti şi a istoriei omeneşti; cât de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite şi credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormântul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosiţe vestitoarele veştii Învierii şi slavei Tale! Ele nu Ţi-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei. Cei care plângeau mortul au ajuns rândunelele unei primăveri noi. Cei care au plâns la mormântul Tău au ajuns sfinţi în Împărăţia Ta cea cerească.

Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.

 

Părintele din Spinalonga (3 aprilie)

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2015/04/parintele-din-spinalonga/

Personalităţi / Părinţi duhovniceşti / Sinaxar

theislandTraiul leproșilor din insula Spinalonga (în apropiere de Creta) este descris în romanul The Island al scriitoarei britanice Victoria Hislop. În continuare, însă, nu prezentăm un fragment din celebra carte, ci o relatare a unui fost lepros care a trăit pe această insulă interzisă.

Leproșii care locuiau în Spinalonga erau mânioși pe Dumnezeu, întrucât boala lor era o mare încercare, cu neputință de purtat pentru ei. Un părinte din orașul Ierápetra a îndrăznit să îi viziteze și să liturghisească la biserica Sfântului Panteleimon, care se afla acolo și stătea pustie și în ruine, ținându-le companie. La prima liturghie săvârșită de acest părinte nu a venit nici țipenie de om.

Leproșii ascultau îndărătnici psalmodia din casele lor, și o acopereau cu jeluirile sau blestemele lor. Preotul însă a revenit. La această a doua vizită, unul dintre bolnavi a pășit cu curaj pragul bisericii.

– Părinte, voi sta la liturghia ta numai cu o singură condiție: la sfârșit mă vei împărtăși. Și dacă Dumnezeul tău este atotputernic, vei consuma după aceea împărtășania și nu te vei teme de lepra mea.

P1070127

Preotul a dat din cap aprobator. S-a auzit apoi despre acea discuție și leproșii au început să se adune pe partea laterală a bisericii, acolo unde era o mică spărtură prin care se putea vedea puțin în biserică. Bolnavii au așteptat sfârșitul Liturghiei și l-au văzut pe preot înlăcrimat și îngenuncheat la proscomidiar consumând Împărtășania.

A trecut o lună. Leproșii îl așteptau. Credeau că de data aceasta va veni ca bolnav, nu ca preot. Însă părintele s-a întors sănătos și rumen în obraji și a început cu optimism să bată clopotul vechii bisericuțe. De atunci, vreme de 10 ani, Spinalonga și-a avut preotul ei. Leproșii au restaurat singuri biserica și în același timp și-au restaurat și credința. Se împărtășeau regulat și totdeauna îl priveau pe furiș pe preotul lor în timpul când consuma Sfintele Taine, ca să se încredințeze că ”minunea de la Spinalogna” se întâmplă iară și iară.

spinalonga IN

În 1957, odată cu descoperirea antibioticelor și cu vindecarea leprei, căminul pentru leproși s-a închis și insula a rămas pustie. Doar preotul a rămas pe insulă până în anul 1962, ca să îi pomenească pe leproși încă cinci ani de la moartea lor. Iată, deci, un erou tăcut al zilelor noastre, a cărui lucrare duhovnicească o relatează în continuare un fost bolnav închis pe insulă.

at Spinalonga IN

Eram lepros. Am trăit în Spinalonga mulți ani. Situația noastră era cumplită. Boala ne desfigura fețele, ne devora extremitățile. Mulți leproși rămăseseră fără sprâncene, fără ochi, fără buze, fără degetele de la mâini sau de la picioare. Trupul multora era acoperit cu o crustă scârboasă. Rănile puroiau de multe ori necurății și hainele li se lipeau de trup. Și ce cumplită duhoare aveau rănile astea! Îngrijirea medicală era nesemnificativă. Exista pe insulă un singur medic, iar bolnavi eram 600! Cei mai mulți trăiam în case mici, umede și lipsite de soare. Frica de molipsire îi făcea pe toți oamenii sănătoși să nu îndrăznească să se apropie de noi, iar acest lucru era mai presus de puterile noastre. Sufletul nu avea puterea să biruiască trupul.

clip_image004_0002

Medicul, infirmierele, ceilalți funcționari publici și femeile care ne spălau rufele, părăseau insula groazei cu puțin înainte de apusul soarelui și se duceau cu barca cu motor până în Pláka, care se afla în partea de vest, vis-a-vis de Spinalonga. Plecând, încuiau poarta imensă a zidului venețian care despărțea cheiul de satul nostru și rămâneam noi, leproșii, absolut singuri, în compania destinului nostru! Îndepărtarea lor de insulă era, desigur, justificată. Trebuia să trăiască măcar câteva ore departe de ”insula morților vii”, după cum numeau pe atunci Spinalonga jurnaliștii marilor ziare ateniene.

Ag panteleimon Spinalonga

În ceasurile grele, cu toții, atunci când nu puteam să mai stăm drepți cu ochii îndreptați către semenul nostru, în genunchi ne întorceam ochii către Cel de Sus. Iar noi, cei din Spinalonga, pe Golgotha suferinței umane, mergeam la biserica Sfântului Panteleimon și la biserica Sfântului Gheorghe și ne rugăm în tăcere. Cu toții simțeam nevoia de preot. Doar un preot ar fi putut să ne mângâie prin cuvântul lui Dumnezeu, să ne stea alături duhovnicește. Dar preotul venea pe insula noastră din Eloúnda doar de două ori pe lună. Venea sâmbătă seara, făcea vecernia și pleca. Venea din nou ziua următoare, săvârșea Dumnezeiasca Liturghie și pleca. Venea și alte dăți. Însă de aceste dăți venea de nevoie, trebuia să îngroape morții!

xrysanyhos_katsoylog_olosomÎntr-o zi, stăteam câțiva bărbați în curtea cafenelei noastre, aproape de poarta insulei. Atunci, undeva în depărtare s-a arătat un preot. Ne-am dat cu toții seama că venise în insulă ca să liturghisească. Îndată ce ne-a văzut a venit lângă noi. Ne-a salutat cu căldură. Noi l-am salutat în picioare și cu o ușoară înclinare a capului. Nimeni însă nu i-a întins mâna ca să-l salute. Leprosul nu trebuie să salute prin strângeri de mână. Și asta, ca să nu transmită blestemata de boală. Atunci preotul ne-a salutat pe toți, rând pe rând, strângându-ne mâna! Ne-a spus simplu că va rămâne cu noi, să ne ajute în împlinirea îndatoririlor noastre creștinești. Emoția noastră era de nedescris.

A doua zi ne-am dus la biserica Sfântului Panteleimon. Am participat cu toții – bărbați, femei, copii – cu multă străpungere a inimii la Dumnezeiasca Liturghie, pe care o săvârșea cu simplitate dorică și nemăsurată evlavie acest preot. Nu ne-am împărtășit duminica aceea. Nu fusesem informați din timp de săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii și nu postiserăm. La sfârșitul Liturghiei am primit chiar din mâna lui anafura. Și primind anafura îi sărutam cu toții mâna! Chiar el a dorit asta. Pe când dădea anafura, își apropia mâna de gura noastră. Din ochii tuturor șiroiau lacrimi de emoție. Înainte de a veni acel preot, anafura o luam dintr-un paneraș împletit pe care îl punea paracliserul la pangar.

spinalonga_leproi in

Duminica următoare ne-am dus cu toții la biserică. Biserica era plină până la refuz, la fel și pronaosul. În ziua aceea ne-am împărtășit cu toții! La sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii l-am văzut pe preotul nostru cum a consumat tot ce a rămas în Sfântul Potir de la împărtășirea noastră! Am căscat ochii mari de uimire, credeam că visăm. Lacrimi mari și fierbinți șiroiau din ochii noștri. Preotul care venea la noi înainte arunca într-un creuzet tot ce rămânea de la împărtășania noastră – desigur prin dumnezeiască iconomie.

Ieromonahul Hrisant stătea cu noi zi și noapte, a stat cu noi neîntrerupt zece ani! Toți anii aceștia și-a arătat față de toți nu numai dulceața dragostei, ci și binefacerile ei. Ne vizita la casele noastre, ne călăuzea duhovnicește, îi ajuta pe săraci cu puținii bani pe care îi avea. Și făcea asta ”fără să știe stânga ce face dreapta” (Matei 6:3). Îi sunt recunoscător Părintelui nostru Hrisant, dimpreună cu toți bolnavii de pe Spinalonga…”.

Și nu și-a mai putut încheia cuvântul, pentru că a izbucnit într-un hohot de plâns.

xrysanyhos_taytotita1

Părintele Hrisant, ca mirean Mathaios Katsouloghiannákis, s-a născut la Éxo Moulianá din eparhia Siteía, pe 15 iulie 1893. A urmat cursurile clasei a șasea primare fără să își ia diploma de absolvire. Episcopul de Siteía, Ambrozie, l-a tuns în monahism la anul 1911 și l-a așezat în Mănăstirea Toploú. Pe 20 ianuarie 1920 l-a hirotonit ierodiacon, iar pe 26 septembrie același an, ieromonah. În 1941, la cererea sa, Episcopul Filothei Mazokopákis l-a mutat la Mănăstirea Faneroméni din Ierápetra.

A adormit întru Domnul pe 3 aprilie, 1972, și a fost îngropat la Mănăstirea Toploú.

Părintele Efrem Filotheitul: Ortodoxia – credință pecetluită cu sânge

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-este-ortodoxia-0

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi, în general, nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci, purtătorii de Dumnezeu părinţi, „înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc”, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi misiunea către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor Trei Ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.

Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

(Părintele Efrem Athonitul (Filotheitul), Despre credinţă şi mântuire, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 5-9)

28 martie: Maica Gavrilia, nevoitoarea dragostei

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2012/11/nevoitoarea-dragostei-%E2%80%93-maica-gavrilia-%E2%80%A0-28-martie-1992/

„Multe suflete sfinte se depărtează de la noi fără să lase în lume vreo urmă, căci iubesc să se ascundă în veşmântul smereniei. Dacă nu se găseşte vreun iubitor de Hristos care să le pună în sfeşnic, spre luminarea şi folosul tuturor, acestea ar alege tăcerea, potrivit îndemnului apostolesc: „viaţa voastră – ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Gherontissa Gavrilia (Papagiannis) a fost un astfel de suflet, care a trăit cu un singur ţel: să se facă următoare Căii Domnului – a jertfei, a slujirii şi a dragostei fără sfârşit.

S-a născut la sfârşitul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din vechiul Constantinopol şi, în urma tragicului „schimb de populaţie” din 1923, a fost nevoită să se mute la Thessalonic. Deşi i se aşterne înainte o cale a slavei lumeşti (era a doua femeie admisă, în acele vremuri, la o universitate grecească), ea alege, răspunzând unui lămurit imbold lăuntric, să slujească lui Hristos şi oamenilor: înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pleacă în Anglia cu doar o liră în buzunar, pentru a studia pedologia şi psihoterapia. În 1947, îşi deschide un cabinet, unde îi tratează gratuit pe cei săraci şi le dăruieşte o bună parte din banii câştigaţi de la ceilalţi pacienţi. În timpul şedinţelor, obişnuia să rostească neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar mulţi se vindecau prin rugăciunile sale — adesea, procedurile medicale erau doar o „acoperire” pentru acestea.

După război, se întoarce în Grecia şi deschide un cabinet la Atena. Însă, în anul 1954, iubita sa mamă moare. Acesta a fost momentul unei schimbări radicale în viaţa sa. „Moartea mamei mi-a retezat ultima legătură care mă mai ţinea înlănţuita de viaţa obişnuită, materială, a acestei lumi. Dintr-o dată, eram moartă – moartă faţă de lume”, scria ea mai târziu. A privegheat întreaga noapte. Lângă ea, icoana lui Hristos răspândea o strălucire orbitoare, care umplea camera de Lumină. Şi-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India, urmând şi de această dată unui puternic simţământ că Hristos o cheamă acolo.

În India a ajuns doar cu haină de pe ea şi cu o Scriptură, și a început să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri. În tot acest timp, deşi s-a confruntat de nenumărate ori cu guruşii hinduşi şi misionarii protestanţi, n-a încetat să-şi păzească credinţa ortodoxă, ferindu-se de sincretisme – ţinea cu mare băgare de seamă toate posturile Bisericii şi, când era chemată să se roage împreună cu neortodocşii sau necreştinii, evita cu delicateţe să vină, spunând:

Nu mă rog cu glas tare şi niciodată în tovărăşia altcuiva. Mă rog singură, sau în biserică… dar puteţi veni la mine şi să-mi spuneţi ce mai e nou la o ceaşcă cu ceai!”.

După cinci ani petrecuţi în India, acelaşi Glas care a chemat-o să slujească săracilor a condus-o să vieţuiască asemeni unei pustnice unsprezece luni în Himalaya.

În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Bethania (Palestina). Aici, Părintele Ioan i-a dat, în primul an, rânduiala de a citi doar Evangheliile şi „Scara” Sfântului Ioan, lucru pe care îl face în original, cunoscând foarte bine limba greacă veche. Sora Gavrilia primeşte schima mică patru ani mai târziu, de la Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie.

În cele două decenii ce vor urma, Maica va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteana şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici [de la Essex], dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită.

Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi nevoindu-se într-un mic apartament din „pustia” Atenei (unde petrecea jumătate de zi în rugăciune, iar cealaltă jumătate povăţuind şi tămăduind mulţimile de suflete care-o cercetau), apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Aici primeşte în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Anna Mică, şi adoarme în pace anul următor.

Deşi obişnuia să le treacă sub tăcere, Maica Gavrilia a trăit multe întâmplări minunate, printre care o tămăduire deplină din ultimele stadii ale bolii Hodkin (cancer limfatic), după patruzeci de zile petrecute în spital şi regenerarea ochilor după o operaţie de cataractă – dar cea mai mare minune, după cum o mărturisesc cei care au cunoscut-o, era însăşi prezenţa ei şi dragostea sa atotcuprinzătoare, o ardere-de-tot înaintea Domnului.

Delicateţea şi deschiderea Maicii Gavrilia se hrăneau din nevoinţa sa tăcută dar neîncetată, şi din supunerea faţă de poruncile lui Hristos. Deşi se dăruia cu totul celorlalţi, socotea slujirea sa un lucru neînsemnat.

Nu vă puteţi închipui ce bucurie am că-i pot îngriji pe aceşti bătrâni… Glumesc şi râd cu ei — şi văd cum feţele lor posomorâte se înseninează. Ce păcat că-i doar ceva trecător! Dacă Bucuria nu vine din lăuntru — adică de la Izvorul ei — nu poate dăinui. De îndată ce-i părăsesc, e ca şi cum n-aş fi împărtăşit niciodată cu ei bucuria Sa. Acum înţeleg cuvintele lui Hristos: «Bucuria mea să fie în voi… nu precum dă lumea vă dau Eu» Ioan 15:11; 14:27”.

Maica n-a teoretizat niciodată Biserica, viaţa creştină, societatea; n-a făcut niciodată diferenţe academice între rugăciune şi slujire, contemplaţie şi făptuire. Ea doar iubea cu dragostea ce vine din lepădarea deplină pentru Hristos şi lucra potrivit acestei iubiri, uneori în „activităţi sociale”, alteori în isihie singuratică. Aceasta, pentru că Izvorul dragostei sale era unul şi acelaşi — Dumnezeu, Cel ce „dragoste este” (1 Ioan 4, 8) şi singur cunoaşte mulţimea vieţilor pe care le-a atins şi schimbat prin roaba Sa.

Cuvintele Gherontissei Gavrilia ne descoperă într-o măsură viaţa să duhovnicească, care rămâne învăluită în taina tăcută a veacului ce va să vie — smerenia şi dragostea întrupate.

„Cineva mai puternic mă ocrotea”

Într-o noapte, pe când era în camera ei (dintr-un aşram) şi se ruga, şi-a deschis pentru o clipă ochii, şi ce a văzut? Patul nu era la locul său! Şi-a închis ochii la loc şi a continuat să se roage. I-a deschis din nou după o vreme, şi s-a uitat pe geam. Nu mai putea vedea luna.

Orbisem”, a povestit ea mai târziu. „Tulburată, am continuat să mă rog şi mai puternic. În cele din urmă, am adormit… când m-am sculat dimineaţa, puteam să văd din nou! Mi-am dat seama că gurușii îmi făcuseră ceva, atunci când m-am întâlnit cu Shivananda în holul mare şi el m-a întrebat dacă am dormit bine. «Da», i-am spus, «foarte bine!» Mi-a aruncat o privire nedumerită, s-a dus şi a vorbit cu o discipolă care bătea ceva la o maşină de scris, apoi s-a întors şi m-a întrebat iarăşi, aruncându-i yoghinului de lângă mine o privire ciudată… I-am spus din nou: «Da, foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu». M-a studiat încă o dată, fără să mai spună nimic…

Câteva luni mai târziu, am aflat că făcuseră toate acestea prin chemarea duhurilor rele, cu scopul de a-i speria pe străinii deveniţi incomozi sau de a-i «fermeca» să rămână acolo pe veci. Cunosc o nemţoaică care a înnebunit după tot ce i-au făcut… După câteva zile, Shivananda în persoană a venit şi mi-a sugerat să mă mut la etajul superior, fiindcă mă cazaseră… în camera greşită! Am păstrat însă camera. După aceasta, toţi au început să se uite la mine uimiţi… Simţeau că Cineva mai puternic mă ocrotea, iar eu am simţit că era timpul să plec de acolo”.

„Ortodoxia este lauda mea”

Maică Gavrilia, aţi călătorit prin toată lumea. Cunoaşteţi îndeaproape foarte multe ordine monahale: romano-catolice, buddhiste, hinduse. Aţi văzut organizaţii şi misionari protestanţi. Aţi văzut cum lucrarea lor misionara era finanţată cu generozitate… iar dumneavoastră, o biată maică ortodoxă, aveaţi mijloace materiale foarte limitate, atât pentru folosul propriu, cât şi pentru a-i ajuta pe alţii. V-aţi gândit vreodată că ar fi fost mai bine dacă aţi fi fost altceva în loc de ortodoxă?

– Doamne fereşte! Nu! Niciodată nu mi-a trecut aşa ceva prin minte, nici pentru o clipă, fiindcă tocmai Ortodoxia este lauda mea! Îmi aduc aminte că odată mă aflam în biroul Indirei Gandhi (în perioada primei sale călătorii în India, când încă nu intrase în monahism, n.red.) şi discutam despre un proiect al ei. Chiar atunci s-a întâmplat să vină o femeie şi să-i spună, cu mine de faţă: „Cea cu care vorbeşti e cumva vreo călugăriță catolică?”, iar Gandhi i-a răspuns: „Nu, e din Biserică Ortodoxă. N-ai auzit de ea, fiindcă nu există în India, însă e o Biserică complet diferită”… Iar când am ajuns la Ierusalim, în 1959, în Mănăstirea noastră extrem de smerită, au venit la noi nişte călugăriţe catolice, care mi-au spus: „Asta-i adevărata cale de viaţă a lui Hristos, fiindcă aici sunteţi lipsite de toate… noi, însă, avem tot confortul”… Înţelegeţi ce zic?

40 de capete ale Maicii Gavrilia

1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăieşti smerenia lui Hristos.

2. Nu o cunoaştere pe care s-o dobândeşti, ci o cunoaştere pe care s-o pătimeşti – asta-i spiritualitatea ortodoxă.

3. Există o singură educaţie: să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu.

4. Mai bine iadul aici decât în lumea cealaltă.

5. Nu-i important ceea ce zicem, ci ceea ce trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem.

6. Dacă ai dragoste pentru întreaga lume, atunci întreaga lume e frumoasă.

7. Cel ce  iubeşte nu bagă de seamă c-o face, aşa cum nu bagă de seamă nici că respiră.

8. Când mintea nu este risipită în lucruri lumeşti şi este unită cu Dumnezeu, atunci şi un „Bună ziua” pe care îl zicem devine o binecuvântare.

9. Doar când cineva încetează să mai citească alte cărţi în afara Evangheliei începe să sporească lăuntric cu adevărat. Doar atunci, unit cu Dumnezeu prin Rugăciune, poate auzi voia lui Dumnezeu.

10. Adesea, Dumnezeu nu doreşte fapta, ci intenţia. E de ajuns să vadă că eşti gata să-I împlineşti porunca.

11. Când Dumnezeu ne-a făcut, El ne-a dat viaţă şi a suflat în noi Duhul Său. Duhul acesta este Dragoste. Când nu avem dragoste, devenim cadavre şi suntem cu totul morţi.

12. Nu-ţi dori nimic altceva decât voia lui Dumnezeu şi primeşte cu dragoste relele care vin asupra ta.

13. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ţi l-a făcut, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.

14. Să nu spui niciodată: „De ce mi s-a întâmplat asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi „De ce i s-a întâmplat asta?” Cere-i lui Dumnezeu să-ţi arate celălalt mal al râului. Atunci vei vedea, împreună cu îngerii cum stau lucrurile: toate sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Toate!

15. Dacă ai gânduri de judecată împotriva altcuiva, cere-I lui Dumnezeu să se îngrijească de tine în acel ceas, ca să-l poţi iubi pe acel om aşa cum îl iubeşte El. Atunci Dumnezeu te va ajuta să-ţi vezi starea. Dacă L-ai vedea pe Hristos, ai mai judeca?

16. Tot ce spunem rămâne în veşnicie.

17. Când avem nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Toţi suntem împreună-călători.

18. Cei ce trăiesc în trecut sunt ca morţi. Cei ce trăiesc în viitor, în închipuirile lor, sunt naivi, pentru că viitorul e doar al lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găseşte doar în clipa de faţă, în Prezentul veşnic al lui Dumnezeu.

19. Mai bine să rosteşti Rugăciunea lui Iisus cu glas tare, decât deloc.

20. Tulburarea şi grija sunt pentru cei ce n-au credinţă.

21. Dragostea este doar pe Cruce.

22. Aşa cum Dumnezeu te iubeşte pe tine, la fel îl iubeşte şi pe duşmanul tău.

23. Ar trebui să facem în aşa fel încât să trăim în lume ca uleiul şi apa din candelă, care nu se amestecă şi altfel sunt întru şi pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.

24. Toţi suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.

25. Ca să se săvârşească o minune, e de ajuns să iubim. Nici rugăciunea, nici metania n-au aşa putere!

26. Experienţa m-a învăţat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni, oricât de mult şi-ar dori, din dragoste, s-o facă. Singurul ajutor vine doar de la Dumnezeu, când e vremea Sa.

27. Dacă-L avem pururea pe Dumnezeu în minte, şi Dumnezeu ne are pururea în minte.

28. Nu trebuie să hotărâm pentru alţii. Să-i lăsăm în seama îngerilor şi vor găsi cea mai bună soluţie.

29. Când vorbim şi cineva ne întrerupe, să nu continuăm. Înseamnă că nu va auzi ce avem de spus. Îngerii fac aşa.

30. Tot ce ni se întâmplă este doar din vina noastră.

31. În fiecare dimineaţă, deschide o pagină nouă, iscăleşte-o în alb și lasă-L pe Dumnezeu să scrie ce voieşte.

32. De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.

33. Precum Simon Kirineul, să fim gata să sărim în ajutorul aproapelui nostru.

34. Singura bucurie adevărată este eliberarea de grijă.

35. Cea mai puternică rugăciune este Epicleza (pogorârea Sfântului Duh) de la Dumnezeiasca Liturghie.

36. Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.

37. Unii vor să ajungă la Înviere fără să treacă pe calea Golgotei.

38. Zi şi noapte binecuvânta-vom pe Domnul pentru darurile ce ni le dă!

39. Puţine cuvinte, multă dragoste. Pentru toţi. Oricine ar fi ei.

40. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este de mulţumire. Ce altceva să cer, dacă am totul?

Părintele Petroniu Tănase: Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (III)

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/talcuire-la-rugaciunea-sfantului-efrem-sirul-iii

Părintele Petroniu Tănase

Niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greșelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Aşa Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi nu osândesc pe fratele meu”, este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în partea a doua.

Într-adevăr, vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel smerit se grijeşte de păcatele sale şi cine se grijeşte de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o nebunie”, zic Părinţii, „să-şi lase cineva mortul său şi să meargă să-l plângă pe-al altuia”. Tot aşa, neosândirea aproapelui este un semn al dragostei care „îndelung rabdă şi este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte răul” (I Corinteni 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greșelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc, de aceea Sfântul Ioan Scărarul le numeşte o sfinţită doime. „Sfinţită doime”, zice el, „sunt dragostea şi smerenia; cea dintâi înalţă, iar cea de pe urmă pe cei înălţaţi îi sprijineşte şi nu-i lasă să cadă” (Treapta 25, 37). Spre a arăta că această „sfinţită doime” este nedespărţită, Părinţii duhovniceşti le-au numit într-o singură denumire: „smerenia dragostei”, care este o laudă şi o podoabă a vieţii duhovniceşti, ca una care este plinătatea vieţii desăvârşite. Căci prin dragoste şi smerenie omul a ajuns la asemănarea cu Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste fără măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.

După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte, se fac 12 închinăciuni până la pământ, la fiecare închinăciune zicându-se în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul.

2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul.

3. Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă.

4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă.

Primul stih nu este altceva decât rugăciunea vameşului, care „stând departe… îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” (Luca 18, 13). Este o rugăciune plină de căinţă, care a înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a înălţat pentru că şi-a recunoscut păcatele smerindu-se şi neîndrăznind să ceară de la Dumnezeu decât milă; iar cel ce se smereşte, după cuvântul Domnului, se va înălţa (Luca 18, 14).

În stihul al doilea recunoaştem rugăciunea leprosului, care „văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicând: Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5, 12). Păcatul nu este numai o călcare de poruncă, ci şi o necurăţie – diavolul, începătorul şi unealta păcatului este numit „necuratul” –, o lepră care cuprinde în întregime pe om. La cine să alerge, dacă nu la Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa: „Doamne, numai Tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine, păcătosull”. Iar Domnul răspunde: Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13).

Stihul al treilea aduce aminte de rugăciunea Psalmistului. „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit… al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Psalm 18). E adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins de lepra păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt făptura lui Dumnezeu şi alerg la Cel Ce m-a zidit şi Cel Ce mântuieşte: „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.

Stihul cel din urmă merge mai departe: nu numai că am păcătuit, dar greșelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Psalmul 142), zice Psalmistul și chiar de ar trăi omul numai un ceas, zic Părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrerupt şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci, de aceea Mântuitorul, între cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşalele noastre”. Să cerem iertarea păcatelor aşa cum cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie de ea cum avem nevoie de pâine. De aceea şi Părinţii pustiei ne învaţă ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!”. Să cerem iertare, dar cu iertarea aproapelui şi cu căinţa fiului risipitor.

„Am greşit, Doamne, la Cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit, mă căiesc şi mă rog de iertare: Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!”.

Observăm că cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o parte, apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără de număr; pe de alta, încrederea în milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea, despre care spun Sfinţii Părinţi că necontenit trebuie să însoţească pe om pe calea mântuirii, fără să se lase prins de teamă sau lipsit de nădejde, ci îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru Damaschinul). Aceste simţuri au înălţat pe vameşul, au adus fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile Raiului.

Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori pentru că le adresăm lui Dumnezeu în Treime: Tatălui, Care ne-a zidit, Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care necurăţeşte de toată întinăciunea. De trei ori, în semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă, cu toate cele trei puteri sufleteşti: minte, poftă şi iuţime, pe calea pocăinţei.

Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zicem pentru sine, fiindcă și căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucrează tainic în inima fiecăruia. După cele 12 închinăciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteşte încă o dată rugăciunea, fără întrerupere şi încheie cu o metanie.

Aruncând acum o privire asupra întregii rânduieli de rugăciune a Sfântului Efrem, ce observăm? Mai întâi, ne uităm la chipul omului stricat de cele patru patimi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de el; privim apoi icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi şi cerem să ni le dăruiască şi nouă şi să sporim pe această cale. După aceea, stăruim în rugăciune tăcută, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi toate aceste simţăminte le însoţim de metanii şi de închinăciuni. Ce înseamnă oare toată această rânduială de rugăciune?

Metania trupească, plecarea cu capul până la pământ, este semnul văzut al pocăinţei: prin plecare, mărturisim căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm, iar prin ridicare arătăm năzuinţa noastră spre izbăvire de păcat, spre înnoire. Dar cuvântul „metanie”, în înţelesul său de origine (metanoia), tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoire a minţii, lucrare de prefacere a omului păcătos, în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.

Iată ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii Sfântului Efrem însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în rugăciune o arătăm totodată şi cu trupul. Ne recunoaştem păcătoşenia în care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată, arătând dorinţa noastră hotărâtă de grabnică îndreptare.

E aici mai mult decât o rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi înnoieşte pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol, euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfântul Liturghie, prin chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâinea şi vinul aduse înainte se preschimbă în Trupul şi Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului, care cere darurile Sfântului Duh ‒ cele patru duhuri din rugăciune –, omul păcătos se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind epicleza acestei liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei – implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă – este ascultată şi primită imediat. Ne-o adevereşte Sfântul Evanghelie. Vameşul a suspinat: „Milostiv fii mie păcătosul!” şi degrabă s-a îndreptat; tâlharul pe cruce a strigat: „Pomeneşte-mă, Doamne! şi îndată a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

Iată, dar, că nevoinţele Sfântului şi Marelui Post sunt liturghia de pocăinţă, la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe care Dumnezeu primind-o o tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar pentru că înnoirea omului, prefacerea lui, nu se poate săvârşi dintr-o dată, ci treptat, puţin câte puţin, şi liturghia de pocăinţă se repetă de multe ori pe zi, fiecare din ele, însă, este un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârşire.

Dacă Liturghia euharistică este liturghia dragostei de oameni a lui Dumnezeu, Liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste, prin dăruirea sa totală în Mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existenţa şi realitatea Liturghiei de pocăinţă o mărturiseşte însăşi tradiţia liturgică a Bisericii. Se ştie că, după rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi altar nu se pot săvârşi două Liturghii într-o zi. Or, noi vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se săvârşeşte Liturghia pocăinţei, Liturghia euharistică nu se săvârşeşte, Liturghia darurilor mai înainte sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduială pentru primirea Sfintelor Taine.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva: că omul, dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului desăvârşit, în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a îndumnezeirii.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Citiți și Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (I) și Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (II)