„Părintele Emilianos și lumea contemporană” – scurt cuvânt al ieromonahului Serapion Simonopetritul (video, subtitrare în română)

„Părintele Emilianos și lumea contemporană” – scurt cuvânt al ieromonahului Serapion Simonopetritul (video, subtitrare în română)

Sursa:

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/2018/06/15/parintele-emilianos-si-lumea-contemporana-scurt-cuvant-al-ieromonahului-serapion-simonopetritul-video-subtitrare-in-roman/

Sursa originală: Pemptousia.Tv / Traducere din greacă de Elena Dinu.
Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

 

Advertisements

Ascultă-ţi conştiinţa și-ți vei găsi liniștea -Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/asculta-te-pe-tine-insuti-ti-vei-gasi-linistea

Cercetează-ţi conştiinţa, ca să nu cumva din pricina ta, fratele tău să nu fie împăcat cu tine.

Dacă vrei să nu cazi din iubirea lui Dumnezeu, nu-l lăsa pe fratele tău să doarmă întristat de tine, şi tu să te culci supărat pe el. Mergi, împacă-te cu fratele tău, şi atunci adu-I lui Hristos darul iubirii tale, cu conştiinţă curată şi rugăciune fierbinte.
Cercetează-ţi conştiinţa cu acrivie, ca să nu cumva din pricina ta, fratele tău să nu fie împăcat cu tine. Nu dispreţui conştiinţa care ştie gândurile tale ascunse, pentru că astfel ea îţi va pune piedică la vremea rugăciunii, şi te va osândi în ceasul morţii tale.
Să nu laşi urechile tale să asculte cuvintele unuia care grăieşte de rău, nici cuvintele tale să nu ajungă la urechile celui care iubeşte osândirea, vorbind sau ascultând cu mulţumire ceva împotriva semenului tău, ca să nu pierzi iubirea dumnezeiască şi să te afli lipsit de viaţa veşnică.
Să nu crezi că te iubesc cei care poartă cuvintele, care-ţi provoacă tristeţe şi ură împotriva fratelui, chiar dacă ţi se pare că spun adevărul. Pe aceştia să-i îndepărtezi ca pe nişte şerpi aducători de moarte, încât şi pe aceia să-i opreşti de la vorbirea de rău, şi sufletul tău să-l izbăveşti de răutate. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 297-298)

Prietenia care durează o viață – Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul

Prietenia care durează o viață

Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/prietenia-care-dureaza-o-viata

 

Prietenul adevărat este cel care în timpul ispitei se face părtaş fără tulburare şi fără zgomot la necazurile, nevoile şi suferinţele aproapelui, ca şi cum ar fi ale lui.

 

Tu când te rogi din tot sufletul pentru cel care te-a ponegrit, Dumnezeu îi înştiinţează despre nevinovăţia ta pe cei care s-au smintit din pricina bârfei.
Prietenul adevărat este cel care în timpul ispitei se face părtaş fără tulburare şi fără zgomot la necazurile, nevoile şi suferinţele aproapelui, ca şi cum ar fi ale lui.
Doar cei care ţin cu credincioşie poruncile lui Dumnezeu, şi cunosc bine adâncul judecăţilor dumnezeieşti, nu-i părăsesc pe prietenii lor atunci când aceştia sunt încercaţi cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Cei care însă dispreţuiesc porunca lui Dumnezeu şi ignoră sensul adânc al încercărilor pe care Dumnezeu le îngăduie, aceştia, când prietenul o duce bine, se bucură împreună cu el, în timp ce când e necăjit de ispite, îl părăsesc. Uneori se întâmplă să se alieze şi cu vrăjmaşii lui.
Prietenii lui Hristos iubesc cu sinceritate pe toţi oamenii, nu sunt iubiţi însă de toţi. Prietenii lumii nici nu-i iubesc pe toţi, nici nu sunt iubiţi de toţi. Şi prietenii lui Hristos, pe de o parte, păstrează continuu iubirea până la sfârşitul vieţii lor, în timp ce prietenii lumii, o păstrează până ce se ceartă între ei, pentru lucrurile lumii. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 299-300)

STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS: DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/dogma-sfintei-treimi-are-legatura-cu-viata-noastra/

STAREŢUL SOFRONIE SAHAROV CĂTRE ÎPS IEROTEI, MITROPOLIT DE NAVPAKTOS:

DOGMA SFINTEI TREIMI ARE LEGĂTURĂ CU VIAŢA NOASTRĂ

Cunosc un om în Hristos

ÎPS I. Vlachos

,,Dogma Sfintei Treimi are legătură cu viaţa noastră, de vreme ce omul este zidit după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu. Care este legătura noastră cu Dumnezeu? Persoana ipostas. Tatăl trăieşte în Fiul şi întru Duhul Sfânt, Fiul trăieşte întru Tatăl şi întru Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt trăieşte întru Tatăl şi întru Fiul. Această unime nu anulează atributele ipostatice speciale ale persoanelor.”

,,Şi noi am fost zidiţi ca persoane pentru a avea comuniune cu Dumnezeu treimic. Înăuntrul nostru există principiul personal. După păcat am devenit indivizi, entităţi egoiste, dar acum, uniţi de Hristos, Cel ce lucrează şi activează în noi principiul ipostatic, devenim iarăşi persoane adevărate. Dumnezeu trăieşte în noi şi noi în El. Noi Îl iubim pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii. Expresia persoanei lui Dumnezeu este dragostea Sa care a coborât până la iad, iar expresia persoanei noastre este dragostea noastră, care iarăşi coboară până la iad prin micşorarea de sine şi prin lepădarea de sine.”

,,Şi noi, creştinii, devenim persoane atunci când ne unim între noi în Hristos şi trăim unul faţă de ceilalţi în mod personal prin dragoste. Astfel, trăim în mod treimic.”

,,Creştinul ortodox este cel care are slăvire dreaptă, adică crede drept, slăveşte şi se roagă drept, leagă credinţa de rugăciune şi de cult.

Fiind creştini ortodocşi, credem şi slăvim pe Dumnezeu treimic şi Îl iubim pe Dumnezeu Cel din Treime. Aceasta este diferenţa noastră faţă de alte credinţe care au doar un dumnezeu uniipostatic.

Dragostea noastră către Dumnezeu şi către fratele nostru este mărturisirea credinţei, prin urmare atunci când Îl iubim pe Dumnezeu Îl şi mărturisim.”

,,De obicei celelalte religii, celelalte sisteme, compun şi înţelesul lui Dumnezeu din trăirile omului. În Biserica Ortodoxă îl înţelegem pe om din trăirea şi prezenţa lui Dumnezeu. De vreme ce omul este creat după chipul şi spre asemănarea lui Dumnezeu, prin urmare cunoaşterea dreaptă a lui Dumnezeu este o condiţie a cunoaşterii omului şi a rezolvării problemelor sale.”

,,Fiecare se mântuieşte într-un fel propriu. Predica în biserică este generală, fiecare însă ia ceea ce îi foloseşte şi continuă cu asceza, cu ascultarea, adică cu împlinirea poruncilor lui Hristos.”

,,Îi vom iubi pe ceilalţi atunci când ne rugăm pentru ei. Pentru a înţelege ceea ce îl preocupă pe celălalt trebuie să ne rugăm din inimă pentru el.Atunci vedem nevoile pe care le are şi ne îngrijim de rezolvarea lor.”

,,Dacă inima nu simte nimic, nu trebuie să vorbească.”

,,Când cineva vorbeşte monahilor, singura temă stabilă este tema ascultării. Ascultarea este fundamentul vieţii monahale. Când cineva face ascultare, atunci inima lui devine mult mai sensibilă şi cuprinde problemele ce îi preocupă şi pe ceilalţi şi îi ajută. Făcând ascultare de părintele, oricine primeşte viaţa – experienţă a aceluia. Ascultarea are multe aspecte, multe laturi. Există ascultare de tradiţia Bisericii, există ascultare de un episcop, ascultare de duhovnic şi apoi ascultare de toţi atunci când se poate supune voinţei celuilalt în experienţe care nu contravin poruncilor lui Dumnezeu.”

,,Unii consideră că monahii nu fac nimic. Aşa pare, deoarece monahii fac ceea ce nu fac ceilalţi, dar monahii au o taină, adică adâncul vieţii lor, care este nevăzut, este Dumnezeu. Ei se unesc cu Dumnezeu, Care este centrul lumii, şi astfel se fac şi ei în Hristos stăpâni ai lumii acesteia. Monahul este creştinul desăvârşit.”

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: De ce nu simt dragostea lui Dumnezeu?

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/de-ce-nu-simt-dragostea-lui-dumnezeu

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, deoarece această dragoste este puţină, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la douăsprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntru său (înlăuntrul dragostei sale celei ieftine).

Mulţi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.

Însă fiii cei mărinimoşi ai lui Dumnezeu I-ar fi răspuns lui Hristos cu evlavie: „Nu Te mâhni pentru noi! Ne este deajuns că Raiul s-a umplut. Aceasta ne pricinuieşte o atât de mare bucurie, ca şi cum noi ne-am afla în Rai!”, şi ar fi continuat ca şi mai înainte nevoinţele lor duhovniceşti, cu mărime de suflet şi bucurie pentru Acela pe Care L-au iubit cu atâta dragoste.

Dragostea ieftină caută întotdeauna la interes, iar creştinul care o trăieşte, deoarece această dragoste este puţină, se desfătează de cele ale lumii până în punctul în care nu se osândeşte. Adică el vrea să mănânce până la miezul nopţii lăsatului de sec (până la douăsprezece fără cinci minute) şi să dobândească orice bucurie lumească până acolo unde nu se osândeşte, iar apoi se întreabă de ce nu simte dragostea lui Dumnezeu înlăuntru său (înlăuntrul dragostei sale celei ieftine). Dragostea scumpă (fierbinte), care se jertfeşte, nu mănâncă lumeşte, ci se hrăneşte lăuntric din dragostea lui Dumnezeu. Şi atunci, toată viaţa omului este un post continuu şi toate zilele sale sunt o bucurie continuă de Paşti.

(Cuviosul Paisie AghioritulEpistole, Editura Evanghelismos, pp. 198-199)

SF. NICOLAE VELIMIROVICI – Predică la Duminica Femeilor Mironosițe

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sf-nicolae-velimirovici-predica-la-duminica-femeilor-mironosite/

SF. NICOLAE VELIMIROVICI –

Predică la Duminica Femeilor Mironosițe

 *

 

Alte predici la Duminica Mironosiţelor:

 

 

Iubirea celui viu pentru cel viu este minunată. Lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată.

Iubirea celui viu pentru cel mort este minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată.

Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi.

Omul se îngrijeşte adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort, sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?

Unele animale îşi îngroapă morţii lor; dându-i pe ei mormântului, îi dau pe ei uitării. Dar atunci când omul cel viu îşi îngroapă mortul, cel viu îngroapă o parte din el împreună cu mortul şi se întoarce acasă aducând în sufletul său o parte din cel mort. Aceasta se face cu totul desluşit atunci când o rudenie îşi îngroapă o rudenie, şi un prieten îşi îngroapă un prieten.

O, groparilor, în câte morminte aţi fost voi deja îngropaţi, şi câte leşuri au viaţă în voi!

Moartea şi iubirea au o însuşire care este asemenea; ca şi iubirea, moartea lucrează o schimbare profundă în mulţi dintre cei care trec prin aceasta şi continuă să fie vii. După îngroparea copiilor săi, mama merge la mormintele copiilor ei. Cine merge acolo? Copiii din sufletul mamei, dimpreună cu mama, merg la morminte. În sufletul ei, mama trăieşte numai într-un ungher; tot restul sufletului este un palat pentru sufletele copiilor care au fost luaţi de la ea.

Tot la fel sufletul este cu Hristos, deşi într-o măsură cu mult mai mare. El făcea cercetări la marginile mormântului pentru ca oamenii, copiii Săi, să cunoască lărgimea palatului fără margini a Raiului.

Mama merge la mormintele copiilor, de parcă i-ar readuce la viaţă în sufletul ei, ca să-i răscumpere cu lacrimile ei, ca să-i miluiască pe ei prin gândurile ei. Iubirea mamei îi izbăveşte pe copiii ei de pieire şi stricăciune în lumea aceasta, măcar pentru o vreme.

Domnul, umilit şi scuipat, a fost biruitor, plecându-Se Crucii şi Mormântului, înviind cu adevărat întreaga omenire prin iubirea Sa, şi mântuind pe toţi oamenii pentru vecie de la pieire şi stricăciune. Lucrarea lui Hristos este nespus mai mare decât lucrarea oricărei mame din lume, iubirea Lui pentru oameni fiind cu mult mai mare decât iubirea oricărei mame din lume pentru copiii ei.

Cu toate că mama varsă întotdeauna lacrimi din marea ei iubire şi durere, îi mai rămân lacrimi pe care le ia cu ea atunci când ea însăşi pogoară în mormânt. Cu toate acestea, Domnul Iisus a vărsat toate lacrimile Sale pentru copiii Săi, până la ultima lacrimă – şi tot sângele Său până la ultima picătură. O, păcătosule, niciodată nu se vor mai vărsa pentru tine lacrimi de mai mare preţ, nici viu nici mort. Niciodată mama, sau femeia bărbatului, sau copiii, sau ţara, nu va plăti pentru tine mai mult decât a plătit Mântuitorul Hristos.

O, omule sărman şi singur – nu spune: cine va plânge pentru mine când voi muri? Cine va plânge peste trupul meu cel mort? Iată, Domnul Hristos a plâns pentru voi şi peste voi, atât în viaţă cât şi în moarte, cu inima mai plină decât a propriei voastre mame.

Nu este potrivit să chemaţi morţii pentru care a suferit şi a murit Hristos, în iubirea Sa. Ei sunt vii întru Domnul Cel viu. Noi toţi vom cunoaşte aceasta desluşit când Domnul va intra în mormântul lumii acesteia pentru ultima oară, şi când trâmbiţele vor suna.

Iubirea mamei nu poate face deosebire între copiii ei cei morţi şi cei vii. Cu atât mai mult nu poate face deosebire iubirea lui Hristos. Domnul este mult mai pătrunzător decât soarele: El vede sfârşitul care se apropie, al celor care se află în viaţă pe pământ, şi mai vede şi începutul vieţii pentru cei care se mută la odihnă. Pentru Cel care a făcut pământul din nimic, şi trupul omului din ţărână, mormântul omului nu este la fel, fără nici un fel de deosebire, fie că este din pământ sau din trup. Grânele care se află pe câmp sau care sunt adăpostite în hambar –  sunt deosebite între ele pentru gospodarul care se gândeşte la grâne în amândouă împrejurările, iar nu la paie sau la hambar? Dacă oamenii se află în trup sau în pământ – ce deosebire poate să fie pentru Gospodarul sufletelor oamenilor?

Venind pe pământ, Domnul a făcut două vizite oamenilor: prima a făcut-o celor vii din mormântul trupului şi a doua a făcut-o celor din mormântul pământului. El a murit pentru a-i vizita pe copiii Săi cei morţi. Ah, este foarte adevărat că mama moare când ea merge la mormintele copiilor ei!

Grija pentru morţi este numai grija lui Dumnezeu; tot restul este bucuria lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-şi face griji pentru îngerii fără de moarte; El se veseleşte întru îngerii Lui, tot aşa cum şi ei se veselesc întru El. Cu toate acestea, El se îngrijeşte continuu de felul în care să dea învierea oamenilor. De aceea, El vizitează continuu mormintele oamenilor, atât cele mişcătoare (ale trupului) cât şi cele nemişcătoare (ale pământului), împreună cu sfinţii Săi îngeri. Dumnezeu Îşi face mari griji pentru cei morţi; nu pentru că nu-i poate aduce la viaţă ci pentru că nu toţi morţii vor să fie înviaţi. Oamenii îşi nu primesc propriul lor bine: pentru aceasta Îşi face Dumnezeu griji foarte mari.

O, ce veselie mare se face în cer atunci când un mort vine la viaţă, atunci când un păcătos se pocăieşte! Un păcătos pocăit – care este acelaşi lucru cu omul care a murit în suflet şi a venit din nou la viaţă – dă lui Dumnezeu bucurie mai mare decât nouăzeci şi nouă de îngeri care nu au nevoie de pocăinţă. “Că aşa şi în cer, va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15:7).

Cât de înălţătoare este grija pentru morţi! Îngerii lui Dumnezeu împărtăşesc grija lui Dumnezeu îngrijindu-se de noi în această vale a morţii. Îngrijindu-ne de morţi, împărtăşim şi noi grija lui Dumnezeu, şi în felul acesta ne facem prietenii şi împreună lucrătorii lui Dumnezeu.

Dar atunci când Domnul şi Dumnezeul nostru moare ca om, doborât de păcatele oamenilor, cine are grijă de El mort, dintre toţi cei pentru care El S-a îngrijit dintru întreaga veşnicie? Cine pogoară în mormântul Lui? Femeile. Nu fiecare şi nu toate femeile, ci femeile mironosiţe, ale căror suflete fuseseră unse cu mir de către iubirea fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de mireasma credinţei şi a iubirii, şi de aceea ele şi-au umplut mâinile cu uleiuri mirositoare şi au pornit către mormânt, ca să ungă trupul lui Hristos.

Pericopa Evanghelică de astăzi vorbeşte despre aceasta: despre grija pentru Cel Unul Fără de Moarte care se află în stare de moarte, pe care o au cei pentru care învăţătura lui Hristos le dăduse viaţă.

La vremea aceea „venind Iosif din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind”, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Se mai afla şi un alt om mare care venise din Arimateea, sau Ramataim, pe Muntele Efraim: Proorocul Samuel (I Regi 1:1).

Acest Iosif este pomenit de către toţi cei patru Evanghelişti, mai ales în legătură cu îngroparea Domnului celui mort. Ioan îl numeşte pe el ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns (Ioan 19:38); Luca îl numeşte bărbat bun şi drept (23:50), Matei îl numeşte om bogat (27:57). (Evanghelistul nu-l numeşte bogat din îngâmfare, pentru a arăta că Domnul avea printre ucenicii Săi şi oameni bogaţi, “ci pentru a arăta cum s-a făcut că el a putut să ia trupul lui Iisus de la Pilat. Pentru un om sărac sau necunoscut nu s-ar fi putut să pătrundă până la Pilat, reprezentantul puterii romane.” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

El era nobil în suflet: el avea frică de Dumnezeu şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Pe lângă trăsăturile sale duhovniceşti de mare preţ, Iosif mai era şi bogat cu stare bună. Marcu şi Luca îl numesc sfetnic. Atunci, el era unul dintre bătrânii poporului, ca şi Nicodim. Ca şi Nicodim, el Îl preţuia în ascuns pe El şi era ucenicul lui Iisus Hristos. Dar, deşi aceşti doi bărbaţi erau următori ascunşi ai învăţăturii lui Hristos, totuşi ei s-au aşezat înaintea primejdiei rămânând împreună cu Hristos. Nicodim i-a întrebat odată pe cârmuitorii iudei cu feţele lor înveninate, când aceştia căutau o pricină pentru ca să-L ucidă pe Hristos: “Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi?” (Ioan 7:51).

Iosif din Arimateea s-a aşezat în faţa unei primejdii şi mai mari, gândindu-se să ia trupul Domnului atunci când ucenicii Săi cei cunoscuţi fugiseră şi se împrăştiaseră, şi atunci când lupii iudei, ucigând Păstorul, puteau în orice clipă să se năpustească asupra oilor. Evanghelistul foloseşte cuvântul “cutezând” ca să arate că Iosif făcea ceva primejdios. Atunci, el avea nevoie de mai mult decât curaj; el avea nevoie de cutezanţă ca să meargă la reprezentantul lui Cezar şi să ceară trupul unuia ucis pe cruce. Dar Iosif, după cum spune Nichifor, “în măreţia sufletului său, a lăsat frica şi s-a descotorosit de toată slugărnicia, dând pe faţă că este ucenic al lui Iisus Hristos.”

„Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş”, a dăruit lui Iosif trupul. Pilat cel precaut, neîncrezător, este tipul acela de căpetenie care stăpâneşte prin putere, şi prin putere se desprinde de alţii. Lui nu-i venea să creadă nici măcar un cuvânt al unui om nobil ca Iosif. Poate că într-adevăr era greu de crezut că Cel pe care numai în noaptea dinainte Îl osândise la răstignirea pe cruce, Îşi dăduse deja ultima suflare pe Cruce. Pilat s-a arătat un adevărat reprezentant al puterii statului roman: el l-a crezut mai degrabă pe sutaşul pe care îl însărcinase să stea de pază pe Golgota decât pe un bătrân ales al poporului. Pilat a împlinit cererea lui Iosif numai atunci când sutaşul a încuviinţat “oficial” vestea lui Iosif.

„Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.” Alt Evanghelist spune că acesta era mormântul lui Iosif – şi L-a pus în mormântul nou al său (Matei 27:60) în care nu mai fusese nimeni îngropat (Ioan 19:41), ca să se împlinească cuvintele proorocului Isaia: “cu cei făcători de rele, după moartea Lui” (53:9).

Când ne răstignim mintea faţă de lume şi o îngropăm într-o inimă readusă la viaţă, ca într-un mormânt, atunci mintea noastră va veni la viaţă şi va învia tot omul lăuntric.

Un mormânt nou, pecetluit, o piatră mare prăvălită la intrare, un ostaş care stă de pază lângă el – ce înseamnă toate astea? Toate aceste măsuri pline de mare grijă, au fost alese prin înţelepciunea rânduielii lui Dumnezeu, pentru ca prin acestea, să se închidă gurile tuturor necredincioşilor care încearcă să dovedească faptul că Hristos ori n-a murit, ori n-a înviat, ori că trupul Său a fost furat. Dacă Iosif nu ar fi cerut trupul mort de la Pilat; dacă căpetenia gărzilor nu ar fi dat mărturie despre moartea lui Hristos; dacă trupul nu ar fi fost îngropat şi pecetluit în faţa prietenilor şi vrăjmaşilor lui Hristos, s-ar fi putut spune că, de fapt, Hristos nu murise, ci că se aflase numai în stare de comă şi apoi Şi-a recăpătat cunoştinţa (aşa cum au afirmat mai recent Schleiermacher şi alţi protestanţi).

Dacă mormântul nu ar fi fost închis şi pecetluit cu o piatră mare, dacă nu ar fi fost păzit de către ostaşi, s-ar fi putut spune că era adevărat faptul că Hristos murise şi fusese îngropat, dar că El fusese furat din mormânt de către ucenicii Săi. Dacă nu ar fi fost un mormânt cu totul nou, s-ar fi putut spune că nu Hristos era cel care a înviat ci vreun alt mort, care fusese îngropat mai dinainte. Şi astfel toate măsurile de pază care s-au luat de către iudei pentru a ascunde adevărul, au sprijinit adevărul, prin rânduiala lui Dumnezeu.

Iosif a înfăşurat trupul Domnului în „giulgiu curat de in” (Matei 27:59), şi L-a pus în mormânt. Dacă noi vrem ca Domnul să învie din morţi în noi, atunci noi trebuie să-L păstrăm în trupul nostru curat, neprihănit – căci inul curat înseamnă un trup curat. Trupul care se necurăţeşte prin patimi şi pofte nu este locul în care Domnul va învia din morţi şi va fi viu.

Evanghelistul Ioan întregeşte chipul dat de către ceilalţi Evanghelişti, spunând că a venit şi Nicodim la mormântul lui Hristos „aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă” şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus (adică Iosif dimpreună cu Nicodim) şi” l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei” (19:39-40).

O, aceşti bărbaţi binecuvântaţi, care cu atâta curaj, grijă şi iubire au luat preacuratul trup al Domnului şi l-au pus în mormânt! Ce exemplu minunat este acesta pentru toţi cei care Îl iubesc pe Domnul! Şi cât de cumplit s-au osândit acei preoţi şi mireni care, ruşinându-se înaintea lumii, se apropie de sfântul potir cu nebăgare de seamă şi fără de iubire, ca să primească în ei preasfântul şi de viaţă dătătorul Trup şi Sânge al Domnului – al Domnului Celui înviat şi viu.

Dar Iosif şi Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, să vadă şi să cerceteze că El a murit şi a fost îngropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atât fapta iubirii pentru Învăţătorul şi Prietenul cel mult iubit cât şi o datorie pe care omenirea le-a lăsat-o lor, pe care ei să o pună în lucrare faţă de Cel Unul care a suferit pentru dreptate. Dar iată că privind mormântul, alte două suflete pline de iubire cercetau cu mare atenţie ceea ce făceau Iosif şi Nicodim, pregătindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri faţă de Domnul – două femei mironosiţe: Maria Magdalena şi Maria mama lui Iosif!

Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Întâi sunt pomenite două femei şi apoi trei. Două fuseseră de faţă la toate cele ce se întâmplaseră Domnului pe Golgota. Ele au văzut cum ucenicii cei ascunşi ai lui Hristos au coborât trupul cel mort de pe Cruce; ele au văzut toate cele ce s-au făcut cu trupul mort după aceasta şi, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au văzut mormântul în care fusese pus trupul. O, cu câtă bucurie s-au grăbit ele ca să dea ajutor lui Iosif şi lui Nicodim ca să spele sângele de pe trup, ca să închidă şi să curăţească rănile, ca să netezească părul Lui, ca să aşeze mâinile Lui în formă de cruce, ca să înfăşoare pânză în jurul capului Lui cu mare grijă şi să învelească trupul Lui în giulgiu de in! Dar făcând aceasta, ei nu împlineau nici un obicei nici o regulă cu ajutorul bărbaţilor. Ei se vor întoarce mai târziu, ca să facă totul singuri, şi mai ales ca să ungă trupul Domnului cu miresme. Împreună cu ei, a venit mai târziu cea de a treia purtătoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toţi împreună în prietenie mare.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scoţând din ea şapte diavoli. Maria, mama lui Iosif şi Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Părinţilor, una şi aceeaşi persoană. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan. Ce deosebire era între aceste femei şi Eva! Din iubire, aceste femei se grăbeau să dea ascultare trupului mort al Domnului, pe când Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele făceau ascultare pe Golgota, la locul săvârşirii uciderii, vărsării de sânge şi răutăţii, pe când Eva a fost neascultătoare în Rai.

„Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt”. Toţi Evangheliştii sunt de acord că era prima zi a săptămânii, ziua Învierii Domnului, ziua care a urmat sâmbetei, aşa cum spune Evanghelistul Marcu: „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei …”

Toţi Evangheliştii sunt de acord cu aceasta: că Domnul a înviat în zorii zilei de Duminică. Ei mai sunt de acord cu faptul că femeile au venit la mormântul Domnului dis-de-dimineaţă. În Evanghelia sa, Marcu pare să fi mers puţin mai în urmă când spune: la răsăritul soarelui. Este foarte probabil că femeile au venit la mormânt de mai multe ori, atât din iubire pentru Omul cel mort cât şi din frică de vrăjmaşii obraznici ai lui Hristos care ar putea pângări în vreun fel mormântul şi trupul. (”Ele au venit cu nerăbdare, nevrând să lase mormântul Domnului pentru multă vreme singur” – Ieronim: “Comentariu la Matei”.)

Se poate ca Marcu să nu se gândească aici la “soare” ca la soarele cel materialnic, ci chiar la Domnul, potrivit cuvintelor proorocului care spune: “Soarele Dreptăţii va răsări” (Maleahi 4:2), gândindu-se la Mesia. Soarele Dreptăţii răsărise deja din întunericul adâncului la ora aceea devreme, când au venit la mormânt mironosiţele. Fiindcă Soarele acesta strălucea mai înaintea soarelui care fusese făcut la prima zidire a lumii, aşa că acum, la cea de a doua zidire, la reînoirea lunii, Acesta strălucea peste istoria omenirii mai înainte ca soarele cel materialnic să strălucească peste natura pământească.

„Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Aceasta vorbeau Femeile Mironosiţe urcând pe Golgota, necăutând nimic neaşteptat. Mâinile femeilor nu aveau destulă putere ca să rostogolească piatra de la intrarea mormântului, pentru că aceasta era foarte mare. Sărmanele femei! Ele nu şi-au amintit că se grăbiseră cu ostenire şi râvnă către mormânt, pe când Domnul se mai afla în viaţa pământească. În Betania, la cina din casa lui Simon leprosul, o femeie turnase mir de nard de mare preţ pe capul lui Hristos: Atoatecunoscătorul, Domnul nostru, a spus la vremea aceea despre această femeie: “Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26:12).

El cunoştea limpede, mai dinainte, că trupul Său, nu va mai primi în moarte o altă ungere cu mir. Vă puteţi întreba: atunci de ce a îngăduit Rânduiala lui Dumnezeu ca aceste femei evlavioase să primească dezamăgire atât de amară? Pentru a cumpăra mir de mare preţ, ca să vină cu frică în noaptea întunecată şi fără de somn la mormânt şi să nu săvârşească fapta plină de iubire pentru care ele se jertfiseră atât de mult? Dar Dumnezeu nu le-a răsplătit ostenelile într-un chip negrăit de bogat, dându-le pe Dumnezeul Cel viu – în locul trupului mort?

Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.

Venind împreună cu oamenii săi la Marea Roşie, Moise s-a aflat în mare greutate: cum să croiască o cale acolo unde nu se afla nici una. Şi atunci când el a strigat la Dumnezeu, marea s-a împărţit în două, şi calea s-a deschis de îndată. Aceasta se întâmplă acum cu femeile mironosiţe. Fiind foarte preocupate, că cine ar rostogoli piatra pentru ele, acestea se uitau, şi au văzut că piatra fusese rostogolită, şi au coborât în mormânt fără întârziere. Dar unde se aflau strajele care păzeau mormântul? Nu erau aceştia o piedică mai mare în intrarea lor în mormânt decât piatra cea mare şi grea care se afla la intrare?

La vremea aceea, santinela, fie că era pe jumătate mort de frică, fie că fugise deja în cetate, ca să grăiască cu bâlbâială bărbaţilor, ceea ce de la strămoşul nostru Adam încoace, urechile omeneşti nu mai auziseră niciodată. La mormânt nu era nimeni care să-i oprească, şi la intrare nu se afla nimeni şi nimic. Dar, în mormânt, se afla cineva, şi înfăţişarea lui era „ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28:3).

Părea să fie un tânăr; de fapt, un înger al lui Dumnezeu. Femeile s-au înfricoşat „şi şi-au plecat feţele la pământ „(Luca 24:5), căci era înspăimântător să priveşti înfăţişarea vestitorului lui Dumnezeu din cealaltă lume, vestitorul celor mai neaşteptate şi de bucurie îmbelşugate veşti de pe pământ, de la căderea omului în păcat, şi omul a început să se hrănească cu cele pământeşti. Nu există nici o împotrivire între cele grăite de Evanghelistul Matei, precum că un înger al lui Dumnezeu şedea pe piatra care fusese rostogolită de la intrarea mormântului; şi cele grăite de Evanghelistul Marcu, potrivit cărora, îngerul se afla în interiorul mormântului.

Femeile puteau să-l fi văzut mai întâi pe înger pe piatră, şi apoi să-i fi auzit glasul în interiorul mormântului. Îngerul nu este trupesc şi nemişcător: în orice clipă el se poate arăta acolo unde doreşte. Credinciosul nu trebuie să se întristeze nici de faptul că Luca pomeneşte de doi îngeri, iar Marcu şi Matei de unul singur. Când S-a născut Domnul în Betleem, s-a arătat îndată un înger printre păstori, „şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2:9). Îndată după aceea, deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească (2:13). Cete de îngeri ai Domnului trebuie să se fi aflat şi pe Golgota la Învierea Domnului. Atunci, cum poate fi de mirare faptul că femeile mironosiţe au văzut o dată un înger şi altă dată doi îngeri?

Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus”. Îngerul strălucitor al lui Dumnezeu potoleşte mai întâi frica şi groaza femeilor, pentru a le pregăti pentru vestea cea neaşteptată a Învierii Domnului. Mai întâi femeile au fost uimite să vadă mormântul deschis, şi apoi s-au umplut de înfricoşare aflând în interiorul mormântului, nu pe Cel pe care Îl căutau, ci pe cineva la care nu se aşteptau.

De ce vorbeşte îngerul precis: “Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?” Pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială sau nedumerire despre Cel care înviase. Îngerul vorbeşte foarte lămurit atât pentru femei, cât şi pentru toate veacurile şi neamurile viitoare. Îngerul are acelaşi scop, şi atunci când le arată mormântul gol: “Iată locul unde L-au pus.”

Era de prisos să spună aceasta femeilor, care văzuseră cu ochii lor ceea ce le spunea îngerul, dar nu era acelaşi lucru pentru întreaga omenire, pentru care Domnul murise şi înviase. “A înviat! Nu este aici.” Vestitorul cel ceresc rosteşte veştile cele mai mari din întreaga istorie a omenirii în chipul cel mai scurt şi mai simplu cu putinţă: “A înviat! Nu este aici.” Pentru cetele de îngeri nemuritori, moartea Domnului era mai uimitoare decât Învierea Lui. Pentru oamenii cei muritori, situaţia era inversă.

După aceasta, îngerul a spus femeilor să vestească aceste ştiri de bucurie Apostolilor “şi lui Petru”. De ce “şi lui Petru”? Cu siguranţă este aceasta, pentru că Petru se simţea cu mult mai nelămurit decât ceilalţi ucenici. Conştiinţa lui trebuie să-l fi chinuit pentru că se lepădase de Domnul de trei ori, şi în cele din urmă fugise de El.

Râvna Apostolului Ioan, dimpreună cu care Petru stătuse cel mai aproape de Domnul, trebuie să-i fi ascuţit şi mai mult conştiinţa lui Petru. Ioan nu fugise, ci rămăsese sub Crucea Domnului Său răstignit. Pe scurt, Petru trebuie să se fi simţit vânzător al Domnului, şi trebuie să fi fost foarte neliniştit în preajma Apostolilor, mai ales în preajma Preasfintei Maici a Domnului. Numele lui Petru înseamnă “piatră”, dar credinţa lui nu era tare ca piatra. Şovăiala şi sfiiciunea l-au făcut să se nesocotească în proprii săi ochi. El trebuia aşezat pe picioarele sale şi să-şi aibă demnitatea sa ca om şi Apostol rezidit. Din iubirea Sa de oameni, Domnul a făcut aceasta acum, şi de aceea îngerul a pomenit cu osebire numele lui Petru.

De ce a vorbit îngerul despre arătarea Domnului în Galileea, şi nu despre arătarea lui de mai înainte în Ierusalim şi în preajma Ierusalimului? “Acolo Îl veţi vedea pe El, aşa v-a spus El” (cf. Marcu 14:28). Fiindcă Galileea era mai păgână decât Iudeea, şi astfel a vrut Domnul să se înfăţişeze acolo, ca să arate ucenicilor Săi calea Evangheliei Sale, locul principal al lucrării Apostolilor în zidirea Bisericii lui Dumnezeu.

De asemenea, fiindcă El li S-a arătat acolo, nu cu frica sub care trăiau în Ierusalim, ci întru libertate; nu întru întunericul nopţii sau în amurg ci întru toată lumina zilei, aşa ca să nu se spună că frica are ochii mari, şi că aflându-se sub povara fricii şi a spaimei, ucenicii L-au văzut pe Domnul viu în Ierusalim. În cele din urmă, îngerul lui Dumnezeu a vorbit despre arătarea Domnului în Galileea, păstrând sub tăcere cu înţelepciune arătarea Lui în Ierusalim, pentru a smulge armele din mâinile necredincioşilor celor răi, care altfel ar fi spus că ucenicii văzuseră o nălucă la ideea îngerului: adică, ei L-au văzut pe El pentru că sufletele lor erau în agitate, aşteptând să-L vadă. (Nichifor spune: “De ce vorbeşte îngerul tocmai despre arătarea Sa în Galileea?

Pentru că arătarea Sa în Galileea era cea mai limpede şi cea mai însemnată: acolo, Domnul nu S-a arătat într-o casă cu uşile închise, ci pe munte, în chip văzut pentru toţi. Văzându-L acolo, ucenicii I-au dat Lui slavă; acolo li S-a arătat Domnul, cu o mare descoperire a puterii dată Lui de la Tatăl, spunând: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28:18).) “După învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea” (Marcu 14:28), a spus Domnul. Adică: Ca Biruitor, voi merge înaintea voastră în lumea păgână, şi voi – urmaţi-Mă. Şi oriunde vă îndeamnă Duhul să propovăduiţi, gândiţi-vă că Eu Mă aflu în faţa voastră – şi Eu voi merge înaintea voastră, ca să vă deschid calea.

„Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.

Se aflau în cer sau pe pământ? Cu cine vorbeau ele? Ce auziseră ele? Oamenii nu visează asemenea lucruri; şi acesta nu era vis ci adevăr: din tot ceea ce se întâmplase, se desluşeşte prea lămurit că acesta era adevărul. O, acea cutremurare şi frică binecuvântată care cade asupra omului când cerurile sunt deschise pentru el şi el aude glas de bucurie din ţara sa adevărată, fără de moarte şi mult slăvită!

Nici cel mai mărunt lucru nu vede vreunul dintre îngerii nemuritori ai lui Dumnezeu; nici nu se aude glasul care slobozeşte din buzele cele fără de moarte. Este mai îndurător să vezi faţa şi să auzi urletul întregii lumi muritoare, stricăcioase decât să vezi faţa şi să auzi glasul celor fără de moarte, care au fost zidiţi înaintea lumii, şi a căror frumuseţe şi tinereţe este mai minunată decât zorii primăverii.

Când Proorocul Daniel, omul lui Dumnezeu, a auzit glasul îngerului, el a spus despre sine: „şi n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, strigându-se, şi nu mai aveam vlagă … eu am căzut înmărmurit cu faţa la pământ „(Daniel 10:8-9). Atunci, cum să nu se cuprindă de frică şi cutremur aceste femei slabe? Cum să nu fugă ele de la mormânt? Cum să poată deschide gura şi să grăiască? Unde să se afle cuvintele care să spună ceea ce văzuseră? O, Doamne, de negrăit prin cuvânt este slava Ta cea minunată! Noi, oamenii cei muritori, spunem aceasta mai lesnicios în tăcere şi cu lacrimi decât cu limbile noastre.

„Şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Ele nu au spus nimic nimănui pe cale; nici unuia dintre vrăjmaşii şi vărsătorii de sânge ai lui Hristos, împreună cu care se amesteca întregul Ierusalim. Dar, desigur că ele au spus Apostolilor. Ele nici măcar nu cutezau, nici nu erau în stare să vorbească atunci când le poruncise îngerul cel fără de moarte. Cum să nu poată împlini ele porunca lui Dumnezeu? Atunci, este limpede că femeile au spus numai celor cărora le era de trebuinţă (vezi Luca 24:10), şi iarăşi, că ele nu au vorbit celor care nu trebuiau să ştie şi de care le era frică.

Astfel, s-a sfârşit mergerea femeilor mironosiţe la mormântul lui Hristos în dimineaţa Învierii.

Femeile mironosiţe au venit cu miruri, cu care voiau să-L ţină pe El departe de stricăciune, pe Cel care păstrează cerurile de şubreziciune, şi cu care ele doreau să-L ungă pe Cel de la care cerurile îşi iau mireasma!

O, Doamne Preaînmiresmate, singura mireasmă a fiinţei omeneşti şi a istoriei omeneşti; cât de minunat ai răsplătit Tu aceste suflete cinstite şi credincioase care nu Te-au uitat pe Tine mort în mormântul Tău! Tu le-ai făcut pe femeile mironosiţe vestitoarele veştii Învierii şi slavei Tale! Ele nu Ţi-au uns cu mir trupul Tău cel mort, dar Tu le-ai uns sufletele lor vii cu uleiul bucuriei. Cei care plângeau mortul au ajuns rândunelele unei primăveri noi. Cei care au plâns la mormântul Tău au ajuns sfinţi în Împărăţia Ta cea cerească.

Cu rugăciunile lor, Dumnezeule Cel înviat, miluieşte-ne şi mântuieşte-ne pe noi, ca să Te slăvim pe Tine, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh – Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin.

 

Părintele din Spinalonga (3 aprilie)

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2015/04/parintele-din-spinalonga/

Personalităţi / Părinţi duhovniceşti / Sinaxar

theislandTraiul leproșilor din insula Spinalonga (în apropiere de Creta) este descris în romanul The Island al scriitoarei britanice Victoria Hislop. În continuare, însă, nu prezentăm un fragment din celebra carte, ci o relatare a unui fost lepros care a trăit pe această insulă interzisă.

Leproșii care locuiau în Spinalonga erau mânioși pe Dumnezeu, întrucât boala lor era o mare încercare, cu neputință de purtat pentru ei. Un părinte din orașul Ierápetra a îndrăznit să îi viziteze și să liturghisească la biserica Sfântului Panteleimon, care se afla acolo și stătea pustie și în ruine, ținându-le companie. La prima liturghie săvârșită de acest părinte nu a venit nici țipenie de om.

Leproșii ascultau îndărătnici psalmodia din casele lor, și o acopereau cu jeluirile sau blestemele lor. Preotul însă a revenit. La această a doua vizită, unul dintre bolnavi a pășit cu curaj pragul bisericii.

– Părinte, voi sta la liturghia ta numai cu o singură condiție: la sfârșit mă vei împărtăși. Și dacă Dumnezeul tău este atotputernic, vei consuma după aceea împărtășania și nu te vei teme de lepra mea.

P1070127

Preotul a dat din cap aprobator. S-a auzit apoi despre acea discuție și leproșii au început să se adune pe partea laterală a bisericii, acolo unde era o mică spărtură prin care se putea vedea puțin în biserică. Bolnavii au așteptat sfârșitul Liturghiei și l-au văzut pe preot înlăcrimat și îngenuncheat la proscomidiar consumând Împărtășania.

A trecut o lună. Leproșii îl așteptau. Credeau că de data aceasta va veni ca bolnav, nu ca preot. Însă părintele s-a întors sănătos și rumen în obraji și a început cu optimism să bată clopotul vechii bisericuțe. De atunci, vreme de 10 ani, Spinalonga și-a avut preotul ei. Leproșii au restaurat singuri biserica și în același timp și-au restaurat și credința. Se împărtășeau regulat și totdeauna îl priveau pe furiș pe preotul lor în timpul când consuma Sfintele Taine, ca să se încredințeze că ”minunea de la Spinalogna” se întâmplă iară și iară.

spinalonga IN

În 1957, odată cu descoperirea antibioticelor și cu vindecarea leprei, căminul pentru leproși s-a închis și insula a rămas pustie. Doar preotul a rămas pe insulă până în anul 1962, ca să îi pomenească pe leproși încă cinci ani de la moartea lor. Iată, deci, un erou tăcut al zilelor noastre, a cărui lucrare duhovnicească o relatează în continuare un fost bolnav închis pe insulă.

at Spinalonga IN

Eram lepros. Am trăit în Spinalonga mulți ani. Situația noastră era cumplită. Boala ne desfigura fețele, ne devora extremitățile. Mulți leproși rămăseseră fără sprâncene, fără ochi, fără buze, fără degetele de la mâini sau de la picioare. Trupul multora era acoperit cu o crustă scârboasă. Rănile puroiau de multe ori necurății și hainele li se lipeau de trup. Și ce cumplită duhoare aveau rănile astea! Îngrijirea medicală era nesemnificativă. Exista pe insulă un singur medic, iar bolnavi eram 600! Cei mai mulți trăiam în case mici, umede și lipsite de soare. Frica de molipsire îi făcea pe toți oamenii sănătoși să nu îndrăznească să se apropie de noi, iar acest lucru era mai presus de puterile noastre. Sufletul nu avea puterea să biruiască trupul.

clip_image004_0002

Medicul, infirmierele, ceilalți funcționari publici și femeile care ne spălau rufele, părăseau insula groazei cu puțin înainte de apusul soarelui și se duceau cu barca cu motor până în Pláka, care se afla în partea de vest, vis-a-vis de Spinalonga. Plecând, încuiau poarta imensă a zidului venețian care despărțea cheiul de satul nostru și rămâneam noi, leproșii, absolut singuri, în compania destinului nostru! Îndepărtarea lor de insulă era, desigur, justificată. Trebuia să trăiască măcar câteva ore departe de ”insula morților vii”, după cum numeau pe atunci Spinalonga jurnaliștii marilor ziare ateniene.

Ag panteleimon Spinalonga

În ceasurile grele, cu toții, atunci când nu puteam să mai stăm drepți cu ochii îndreptați către semenul nostru, în genunchi ne întorceam ochii către Cel de Sus. Iar noi, cei din Spinalonga, pe Golgotha suferinței umane, mergeam la biserica Sfântului Panteleimon și la biserica Sfântului Gheorghe și ne rugăm în tăcere. Cu toții simțeam nevoia de preot. Doar un preot ar fi putut să ne mângâie prin cuvântul lui Dumnezeu, să ne stea alături duhovnicește. Dar preotul venea pe insula noastră din Eloúnda doar de două ori pe lună. Venea sâmbătă seara, făcea vecernia și pleca. Venea din nou ziua următoare, săvârșea Dumnezeiasca Liturghie și pleca. Venea și alte dăți. Însă de aceste dăți venea de nevoie, trebuia să îngroape morții!

xrysanyhos_katsoylog_olosomÎntr-o zi, stăteam câțiva bărbați în curtea cafenelei noastre, aproape de poarta insulei. Atunci, undeva în depărtare s-a arătat un preot. Ne-am dat cu toții seama că venise în insulă ca să liturghisească. Îndată ce ne-a văzut a venit lângă noi. Ne-a salutat cu căldură. Noi l-am salutat în picioare și cu o ușoară înclinare a capului. Nimeni însă nu i-a întins mâna ca să-l salute. Leprosul nu trebuie să salute prin strângeri de mână. Și asta, ca să nu transmită blestemata de boală. Atunci preotul ne-a salutat pe toți, rând pe rând, strângându-ne mâna! Ne-a spus simplu că va rămâne cu noi, să ne ajute în împlinirea îndatoririlor noastre creștinești. Emoția noastră era de nedescris.

A doua zi ne-am dus la biserica Sfântului Panteleimon. Am participat cu toții – bărbați, femei, copii – cu multă străpungere a inimii la Dumnezeiasca Liturghie, pe care o săvârșea cu simplitate dorică și nemăsurată evlavie acest preot. Nu ne-am împărtășit duminica aceea. Nu fusesem informați din timp de săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii și nu postiserăm. La sfârșitul Liturghiei am primit chiar din mâna lui anafura. Și primind anafura îi sărutam cu toții mâna! Chiar el a dorit asta. Pe când dădea anafura, își apropia mâna de gura noastră. Din ochii tuturor șiroiau lacrimi de emoție. Înainte de a veni acel preot, anafura o luam dintr-un paneraș împletit pe care îl punea paracliserul la pangar.

spinalonga_leproi in

Duminica următoare ne-am dus cu toții la biserică. Biserica era plină până la refuz, la fel și pronaosul. În ziua aceea ne-am împărtășit cu toții! La sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii l-am văzut pe preotul nostru cum a consumat tot ce a rămas în Sfântul Potir de la împărtășirea noastră! Am căscat ochii mari de uimire, credeam că visăm. Lacrimi mari și fierbinți șiroiau din ochii noștri. Preotul care venea la noi înainte arunca într-un creuzet tot ce rămânea de la împărtășania noastră – desigur prin dumnezeiască iconomie.

Ieromonahul Hrisant stătea cu noi zi și noapte, a stat cu noi neîntrerupt zece ani! Toți anii aceștia și-a arătat față de toți nu numai dulceața dragostei, ci și binefacerile ei. Ne vizita la casele noastre, ne călăuzea duhovnicește, îi ajuta pe săraci cu puținii bani pe care îi avea. Și făcea asta ”fără să știe stânga ce face dreapta” (Matei 6:3). Îi sunt recunoscător Părintelui nostru Hrisant, dimpreună cu toți bolnavii de pe Spinalonga…”.

Și nu și-a mai putut încheia cuvântul, pentru că a izbucnit într-un hohot de plâns.

xrysanyhos_taytotita1

Părintele Hrisant, ca mirean Mathaios Katsouloghiannákis, s-a născut la Éxo Moulianá din eparhia Siteía, pe 15 iulie 1893. A urmat cursurile clasei a șasea primare fără să își ia diploma de absolvire. Episcopul de Siteía, Ambrozie, l-a tuns în monahism la anul 1911 și l-a așezat în Mănăstirea Toploú. Pe 20 ianuarie 1920 l-a hirotonit ierodiacon, iar pe 26 septembrie același an, ieromonah. În 1941, la cererea sa, Episcopul Filothei Mazokopákis l-a mutat la Mănăstirea Faneroméni din Ierápetra.

A adormit întru Domnul pe 3 aprilie, 1972, și a fost îngropat la Mănăstirea Toploú.