Mitropolitul Ieremia al Gortinei: „Înțelegerea greșită a iudeilor cu privire la Mesia cel lumesc au aplicat-o papistașii cu primatul papei”

— preluare de pe “Mărturie athonită” —

„Înțelegerea greșită a iudeilor cu privire la Mesia cel lumesc au aplicat-o papistașii cu primatul papei” (I)

Mitropolitul Ieremia al Gortinei

  1. Duminica de astăzi, iubiții mei creștini, în limbajul noastru bisericesc se numește „Duminica Stâlpărilor”.

Astăzi prăznuim intrarea triumfătoare a lui Iisus în Ierusalim. Este un praznic stăpânesc (împărătesc). De aceea această Duminică nu se numește ca și anterioarele Duminici, „Duminica a I-a, a II-a, a III-a…, a Postului Mare”, nici nu se mai săvârșește astăzi Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare, ci Liturghia obișnuită și mai scurtă a Sfântului Ioan Gură de Aur. Și în post se face o întrerupere, căci alt sens are Postul Mare de patruzeci de zile și altul are postul din Săptămâna Mare. Postirea din perioada Postului Mare se face pentru păcatele noastre, în timp ce postirea din Săptămâna Mare se face ca o participare la Patimile lui Hristos. De aceea este și mai aspră. Astfel, pentru această schimbare a sensului posturilor, în Duminica Stâlpărilor se face o pauză, o întrerupere, și se dezleagă la pește, de vreme ce s-a sfârșit și Postul Mare, alaltăieri, în Vinerea lui Lazăr, prin cântarea: „Săvârșind cele patruzeci de zile de suflet folositoare”.

Avem și o tradiție orală referitoare la ceea ce vă spun. În această zi, frați creștini, în Duminica Stâlpărilor, în primul an al Revoluției de la 1821, patriarhul Grigorie V, al nostru din localitatea Dimitsana, a spus la masă: „Astăzi mâncăm pește, iar în cealaltă Duminică ne vor mânca ei pe noi”. Și într-adevăr, în Duminica Paștilor, turcii l-au spânzurat pe patriarh, după care l-au aruncat în mare să-l mănânce peștii. Însă peștii l-au cinstit și nu l-au mâncat, dovadă fiind arătarea minunată a moaștelor sale. Era 10 Aprilie la acel Paște, ziua morții mucenicești a patriarhului Grigorie V.

Binecuvântatele noastre mănăstiri urmează însă Tipicul cel aspru și nu dezleagă la pește în Duminica Stâlpărilor. Îi rugăm pe cuvioșii monahi și cuvioasele monahii să nu schimbe acest tipic, deoarece exprimă o altă tradiție patristică, care nu vrem să se piardă, de vreme ce o apără Sfântul Nicodim Aghioritul și care este recomandată de toți Sfinții Părinți. Amândouă tradițiile, atât dezlegarea la pește în Duminica Stâlpărilor, cât și postul cu mâncare numai cu untdelemn în această zi, le exprimă credinciosul nostru popor în acest stih popular: „Fericit este cel care mănâncă pește la Florii, însă de trei ori fericit este cel ce nu mănâncă”. Monahii și monahiile noastre pentru multe alte lucruri sunt de trei ori fericiți, dar și pentru faptul că nu mănâncă pește în Duminica Stâlpărilor.

2. Dar să vă spun acum, iubiți creștini, un lucru ciudat cu privire la praznicul de astăzi. În ziua în care Hristos a intrat în Ierusalim, așa cum ne-a spus astăzi Sfânta Evanghelie, L-a întâmpinat multă lume. Și toți aceștia au luat ramuri de finic și au ieșit să-L întâmpine, strigând și spunând: „Osana, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”. Au așternut încă și hainele lor pe jos, ca să le calce Hristos. Acest popor însă, după 4-5 zile, își va schimba poziția față de Hristos și nu va mai striga: „Osana”, ci: „Răstignește-L!”. Din care pricină s-au schimbat? Mi se pare că v-am explicat aceasta și altădată. Aceasta s-a întâmplat, iubiți creștini, deoarece poporul avea o înțelegere greșită despre Mesia-Hristos. Poporul Îl aștepta ca pe un rege pământesc, cu putere și stăpânire, care să ridice poporul iudeu împotriva romanilor, pentru a-și redobândi libertatea și a-și întemeia din nou slăvitul regat al lui David. Dar nu aceasta era lucrarea lui Mesia, ci Hristos a venit să propovăduiască Evanghelia Sa și să Se ofere pe Sine jertfă pe Golgota pentru iertarea păcatelor noastre. Și astfel, văzând iudeii că Iisus nu corespunde așteptărilor lor, L-au părăsit și L-au omorât (răstignit).

„Înțelegerea greșită a iudeilor cu privire la Mesia cel lumesc au aplicat-o papistașii cu primatul papei” (II)

3. Această înșelare a poporului iudeu referitoare la Mesia pământesc o au și papistașii. Cu adevărat, frați creștini, papa cu primatul stăpânirii sale, despre care v-am vorbit predica mea anterioară, se prezintă pe sine ca un stăpânitor absolut, care exercită o putere politică, pe care vrea s-o „sfințească”. Pentru reușita programelor sale, papismul a folosit sila, teroarea și prozelitismul. A încercat să supună Răsăritul cu sila, cu faimoasele cruciade, prin care, în numele Crucii lui Hristos, cruciații au săvârșit cele mai mari crime împotriva neamului nostru, care agoniza din pricina incursiunilor turcilor. Și toate acestea le-a făcut papismul pentru „primat”, cu care vrea să supună „eu”-lui său toate Bisericile.

4. V-am făgăduit că vă voi vorbi într-una din predicile mele de ce primatul papistașilor este o greșeală și înșelare. O voi face aceasta acum pe scurt, menționând numai o dovadă din credința noastră. Dumnezeul nostru, fraților se numește Sfânta Treime. Credem în trei Persoane, în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt. Toate aceste trei Persoane sunt la fel. Trei Persoane, însă numai o fire (esență) dumnezeiască. Astfel avem Treimea in Unime și Unimea în Treime. Cele trei Persoane au comuniune de dragoste între Ele se întrepătrund Una în Cealaltă. Tatăl în Fiul și în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt în Tatăl și în Fiul și așa mai departe. Aceasta înseamnă perihoreză (întrepătrundere). În Sfânta Treime însă Tatăl este „primul” față de Fiul și de Duhul Sfânt. Este „primul” nu în putere și stăpânire, ci numai ca și cauză, deoarece din Tatăl Se naște Fiul și tot din Tatăl purcede Duhul Sfânt. „Supunerea” unei Persoane față de Cealaltă a lepădat-o Biserica Ortodoxă ca fiind erezie.

Credința noastră în Sfânta Treime, „Triadologia”, cum se mai numește, reglează și „Ecclesiologia”, adică viața noastră în Biserică. În Biserică toți suntem la fel, atât față de Dumnezeu, cât și între noi. În Biserică nu există – nu trebuie să existe – supunerea unor mădulare față de altele, ci trebuie să existe comuniune și perihoreză între noi, prin fapte de dragoste, pentru că avem aceeași Credință. Și toți cei care avem ranguri bisericești, adică toți cei care suntem preoți sau episcopi, trebuie să cunoaștem bine că rangurile noastre în Biserică nu sunt suverane și arogante, ci slujitoare pentru mântuirea fraților noștri creștini.

Papa cu primatul, prin care vrea să domine și să stăpânească peste toate Bisericile, răstoarnă această frumoasă ecclesiologie a ortodocșilor, care creează o astfel de comuniune bazată pe relația de dragoste a Persoanelor Sfintei Treimi, Dumnezeul nostru.

Deci primatul catolicilor asaltează Triadologia și Ecclesiologia ortodoxă și construiește o dictatură dezgustătoare, în care guvernează pontiful roman, papa. Papistașii, iubiții mei creștini, au cerut și și-au asumat pe Mesia, pe care îl cereau și iudeii în Ierusalim în Duminica Stâlpărilor, așa cum ne-a spus pericopa evanghelică de astăzi. Un mesia militar cu stăpânire lumească, cu putere și armament. Noi, ortodocșii, însă Îl primim pe Mesia Cel Care a suferit, însă Dumnezeu adevărat, și de aceea și Mântuitor, puternic să ne slobozească de păcatele noastre. Acestuia Se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Cu multe binecuvântări,

† Ieremia, mitropolit de Gortina și Megalopole.

Advertisements

Pr. Constantin Sturzu: De ce este atât de aspru Postul Mare

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/de-ce-este-atat-de-aspru-postul-mare

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

1) Pentru că suntem prea îngăduitori cu noi înşine

Greutatea unui post este percepută în funcţie de cum se raportează omul la el însuşi: asprimea postirii este invers proporţională cu îngăduinţa pe care o manifestăm faţă de noi. Cu cât cineva este mai necruţător cu patimile sale, cu cât îşi înfrânează mai mult mintea, pântecele şi toate simţurile, cu atât i se va părea mai uşor postul. Postul e, în acest caz, un soi de examen trecut cu brio de studentul care s-a pregătit pe tot parcursul unui semestru, nu doar în sesiune. La cealaltă extremă, maxima îngăduinţă, faptul că nu ne refuzăm aproape niciodată nimic e de natură să facă din post un soi de chin, o corvoadă. În această a doua situaţie ne asemănăm acelor copii cărora nu li se interzice nimic, pe principiul că nu trebuie să li spună niciodată NU, ci trebuie lăsaţi să-şi „dezvolte” personalitatea. Astfel de copii vor creşte cu iluzia că totul le este permis sau că pot obţine orice, important e să-şi dorească suficient de mult. Evident, aceştia vor suferi crunte dezamăgiri în viaţă.

Or, omul care e stăpân – cu ajutorul lui Dumnezeu – peste întreaga sa fiinţă nu-şi face nici un fel de iluzii şi nu se lasă condus de pofte, sedus de ispite, împovărat cu gânduri. E un om liber cu adevărat şi postul nu i se pare o sumă de restricţii pentru că, propriu-zis, nu i se poate lua nimic: un astfel de creştin ştie că nu are ceva al său şi că poate pierde în orice clipă totul. El e în permanenţă recunoscător lui Dumnezeu, Cel de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacov 1, 17). Mai pe româneşte, ce-i poţi lua unui asemenea om, boii de la bicicletă? El nici asupra „bicicletei” nu are pretenţii de proprietar. Şi nici măcar asupra propriei sale vieţi.

A posti înseamnă să renunţi la tot pentru Dumnezeu, ca să poţi primi de la Dumnezeu totul.

2) Pentru că nu căutăm blândeţea

Toate puterile noastre sufleteşti ar trebui să ne slujească, să ni le supunem cu ajutorul lui Dumnezeu. Când păcătuim, ele se sălbăticesc şi ne fac pe noi aspri şi necruţători. Ajungem să purtăm ură celor din jur, să judecăm, să fim mânioşi, să lovim şi să ucidem. A posti înseamnă a nu mai hrăni poftele cele sălbatice, ci a le domoli. Un om care-şi topeşte trupul cu post nu mai are chef de sfadă. Şi nici nu-l mai interesează capra vecinului.

Aşa cum ne vine greu să îmblânzim o fiară sălbatică, tot aşa ne poate fi de greu să ţinem postul. „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), ne învaţă Hristos. Dar blândeţea pe care ne-o predă Domnul nu înseamnă lipsă de reacţie, toleranţă tâmpă, zâmbet bleg. Nu. Blândeţea pe care suntem chemaţi să o dobândim include stăpânire de sine, inimă largă şi bucurie la vederea aproapelui. Postirea nu e doar o eliberare de patimi şi o „reglare de conturi” cu cele materiale. Este – poate chiar în primul rând – un mod de a face celuilalt loc în viaţa ta. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5) poate fi tradus şi prin: Cei ce-i vor cuprinde pe toţi în inima lor, aceia vor primi să cuprindă tot universul, toată creaţia.

A posti înseamnă să nu mai vrei să trăieşti, ci să mori câte puţin în braţele Vieţii.

3) Pentru că s-a înăsprit chipul nostru

Postul e ca o oglindă, ne arată exact aşa cum suntem. Dacă mergem ţanţoşi prin lume, fălindu-ne cu reale sau închipuite calităţi, să nu ne mirăm prea tare atunci când, postind, dobândim „urechi de auzit” cuvânt, ca în povestea lui Andersen: „Împăratul e dezbrăcat!”. Da, omul a fost zidit de Dumnezeu să fie împărat peste toată creaţia, dar el a ales să dezbrace haina cea dumnezeiască din rai şi a dobândit, în schimb, „îmbrăcămintea de piele” (Facerea 3, 21) a vulnerabilităţii şi a durerii, a bolii şi a morţii. Cu oricât de multe lucruri ne-am împăna [împăuna?] noi, e tot o patetică tentativă de a ne acoperi goliciunea cu frunze de smochin (Cf. Facerea 3, 7). Or, postul dă deoparte tot ceea e aşezat artificial peste inima noastră, ne arată că suntem goi, de fapt, în fiecare clipă în care nu suntem „îmbrăcaţi cu Hristos” (Cf. 3, 27).

Aşa cum nu punem imperfecţiunile chipului nostru pe seama oglinzii care ni le dezvăluie, tot aşa nu postul e „vinovat” pentru slăbiciunile şi urâţenia de care ne face conştienţi. Este esenţial să ne cunoaştem toată goliciunea şi, concomitent, să-L lăsăm şi pe Dumnezeu să ne cunoască, să pătrundă în intimitatea noastră. Altminteri, la întâlnirea faţă către faţă cu Mântuitorul, vom auzi acel cuvânt aspru: „Nu vă cunosc pe voi” (Cf. Matei 7, 23; 25, 12).

Cel ce posteşte este precum un orb care priveşte spre Hristos, până ce-L vede!

Sf. Nicolae Velimirovici: Predica la Duminica a II-a din Post – SĂ VENIM ŞI SĂ STĂM ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU CELUI VIU

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sf-nicolae-velimirovici-predica-la-duminica-a-ii-a-din-post/

SF. NICOLAE VELIMIROVICI

Predică la Duminica a II-a din Postul Mare a Sf. Grigorie Palama

Evanghelia despre vindecarea slăbănogului

Duminica trecută am ascultat pericopa Evanghelică despre tăria minunată a arătării măreţe şi puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la îndoială cuvintele Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din Nazaret – tot Natanael, de îndată ce a ajuns înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca Împărat al lui Israel. Evanghelia de astăzi vorbeşte despre ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţă adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos.

Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de paralizie – ducându-l pe patul său, el fiind foarte slab şi lipsit de ajutor. Ei au încercat fără să izbutească, să străbată prin mulţimea deasă de oameni, pentru a ajunge lângă Domnul şi, neizbutind, s-au urcat pe acoperişul casei, l-au desfăcut şi, cu osteneală multă, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul şi l-au aşezat la picioarele Vindecătorului făcător de minuni. Aceasta era măsura credinţei lor în Hristos.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu a auzit credinţa lor spusă în cuvinte, dar El a văzut aceasta. Ochii Lui duhovniceşti au pătruns până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut această credinţă. Cu ochii Săi trupeşti, El văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinţa lor era vădită atât vederii duhovniceşti a Domnului, cât şi ochilor Lui trupeşti.
Necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare, era de asemenea vădită pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel – el huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a început să-i mustre cu blândeţe pentru aceasta: “De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” Domnul, în judecata Sa limpede, citeşte inimile necurate cu aceeaşi lesniciune cu care le citeşte pe cele curate. Aşa cum a văzut de îndată inima curată a lui Natanael, în care nu se afla vicleşug, tot la fel şi aici, El vede de îndată şi cu limpezime inimile cărturarilor, care erau pline de vicleşug. Pentru a le arăta că El are putere atât asupra trupurilor, cât şi asupra sufletelor oamenilor, atât ca să ierte păcatele, cât şi ca să vindece trupul cel slăbănog, Domnul spune paraliticului: “Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.” La o poruncă atât de hotărâtă, slăbăngul s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Iată cât de multe puteri minunate arată Domnul deodată:

  • El vede în inimile oamenilor şi deluşeşte credinţa în unii şi vicleşugul în alţii.
  • El iartă sufletului păcatul său, făcându-l sănătos şi curat de boala şi de slăbiciunea sa.
  • El redă sănătatea trupului slăbănog şi paralizat prin puterea cuvintelor Sale.

O, cât de măreaţă şi înfricoşătoare, minunată şi dătătoare de sănătate este arătarea Dumnezeului Celui viu!

Dar noi trebuie să venim şi să stăm înaintea Dumnezeului Celui viu. Acesta este lucrul de cea mai mare însemnătate pe calea mântuirii: să venim cu credinţă înaintea Domnului şi să-L simţim pe El. Uneori, Domnul Însuşi vine şi Îşi descoperă harul înaintea noastră, când El a venit la Marta şi Maria în Betania, când S-a arătat pe neaşteptate Apostolului Pavel, pe drum sau altor Apostoli pe Marea Galileii şi pe drumul spre Emaus, înlăuntrul uşilor încuiate, ori Mariei Magdalena în grădină, ori multor sfinţi în vise şi vedenii. Uneori, oamenii au fost aduşi înaintea Domnului de către Apostoli, aşa cum Andrei l-a adus pe Simon Petru şi Filip l-a adus pe Natanael şi aşa cum urmaşii Apostolilor şi misionarii au adus mii şi milioane de credincioşi la Domnul şi tot aşa cum un credincios a adus pe un altul. În sfârşit, uneori chiar oamenii se ostenesc din toate puterile lor, ca să ajungă înaintea Domnului, aşa cum s-a întâmplat cu aceşti patru oameni, care au desfăcut acoperişul casei pentru a aduce înaintea Domnului pe slăbănog. În aceste trei chipuri oamenii se pot simţi înaintea Domnului. Noi trebuie să ne silim şi să stăruim ca să ajungem înaintea Domnului şi pentru ca Dumnezeu să ne primească în preajma Sa şi să ne lumineze. De aceea, noi trebuie să luăm aceste trei căi în ordine inversă, adică noi trebuie, cu credinţă şi cu osârdie, să facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a ajunge la Dumnezeu; apoi trebuie să urmăm chemarea şi îndrumările Sfintei Biserici apostolice şi ale Părinţilor şi Învăţătorilor Bisericii; şi, în cele din urmă, numai după împlinirea primelor două condiţii, trebuie, cu rugăciune şi nădejde, să aşteptăm ca Dumnezeu să ne aducă la El şi, prin Duhul Său, să ne lumineze, să ne întărească, să ne vindece şi să ne mântuiască.

Cât de mari trebuie să fie strădaniile noastre pentru a deschide calea către Duhul lui Dumnezeu, ni se arată în chipul cel mai lămurit, în exemplul acestor patru oameni, care nu s-au dat înapoi de la urcarea pe acoperiş, nu i-a oprit nici ruşinea, nici frica, pentru a-l aduce pe prietenul lor bolnav înaintea Dumnezeului Celui viu, pe deasupra, prin acoperiş. Acest exemplu de osârdie este asemănător – dacă nu cumva mai mare – aceluia al văduvei care s-a rugat stăruitor, de judecătorul cel nedrept, ca să-i facă dreptate faţă de potrivnicul ei (Luca 18:1-5). Aceasta înseamnă împlinirea poruncii Domnului, ca să strige la Dumnezeu ziua şi noaptea şi Dumnezeu îi va auzi pe ei. Aceasta este o dovadă a adevărului altei porunci a lui Dumnezeu: “Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7:7). În sfârşit, aceasta este desluşirea cuvintelor uimitoare ale lui Hristos: “Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.” (Matei 11:12). Atunci, Domnul le cere următorilor Săi credincioşi, ca ei să facă tot ceea ce le stă în putinţă, ca ei să se silească cu toată puterea lor, să fie lucrători câtă vreme au lumină, să se roage fără încetare, să ceară, să caute, să bată, să postească şi să facă fapte de milostenie fără de număr – toate acestea să le facă pentru ca să li se deschidă lor Împărăţia cerurilor – prin simţirea lui Dumnezeu cea măreaţă, înfricoşătoare şi dătătoare de viaţă. Domnul spune: “Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă, ca să vă întăriţi . şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21:36). Să fiţi cu trezvie şi cu mare purtare de grijă faţă de inima voastră, ca să nu se deschidă aceasta faţă de pământ; privegheaţi asupra gândurilor voastre, ca acestea să nu vă îndepărteze de Dumnezeu; fiţi cu purtare de grijă faţă de lucrările voastre, ca să vă înmulţiţi talantul şi ca acesta să nu se împuţineze sau să piară cu totul; aveţi grijă de zilele voastre, ca să nu vină moartea asupra voastră pe neştiute şi să nu vă prindă nepocăiţi de păcatele voastre. Aceasta este credinţa noastră Ortodoxă: lucrătoare, rugătoare şi păzitoare, pătrunsă până în adâncuri de lacrimi şi osârdie. Nici o altă credinţă nu cere atâta osârdie din partea credincioşilor săi, ca să se învrednicească să stea înaintea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta spune despre aceste stăruinţe lumii întregi, dar Domnul şi Mântuitorul nostru Însuşi le-a cerut pe acestea credincioşilor şi Biserica le repetă într-una, de-a lungul veacurilor, din neam în neam, arătând credincioşilor numărul tot mai mare de luptători duhovniceşti, care au împlinit legea lui Hristos şi li s-a dat slavă şi putere de negrăit prin cuvânt, atât în cer, cât şi pe pământ.

Dar, pe de altă parte, trebuie să nu ne înşelăm pe noi înşine, crezând că toate nevoinţele şi osârdia omului aduc în sine mântuirea. Nu trebuie să ne închipuim că numai prin nevoinţele şi osârdia sa, omul va fi în stare să ajungă înaintea Dumnezeului Celui viu. Dacă nu este după Voia lui Dumnezeu, nici un om muritor nu poate să ajungă vreodată să stea înaintea feţei lui Dumnezeu. Pentru că Domnul Însuşi, care a menit această întreagă osârdie şi nevoinţe, spune în altă parte: “Când veţi face toate cele poruncite vouă. Să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17:10). Şi în alt loc: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6:44). Şi iarăşi: “Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Şi iarăşi, în alt loc: “Prin har sunteţi mântuiţi” (Efeseni 2:5). Ce mai putem spune după toate astea? Să spunem că toată sârguinţa noastră pentru mântuire este în zadar? Să stăm nemişcaţi şi să aşteptăm ca Domnul Însuşi să ne aşeze, prin puterea Sa, înaintea feţei Sale? Nu spune chiar Proorocul Isaia: “Toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat” (Isaia 64:6)? Să lepădăm, atunci, toată strădania şi nevoinţele noastre? Atunci n-am ajunge şi noi întocmai ca şi sluga care a săpat şi a ascuns în pământ talantul domnului şi, pentru aceasta, stăpânul său i-a strigat: “Slugă vicleană şi leneşă!” (Matei 25:26). Noi trebuie să ne păstrăm mintea limpede şi să ne străduim să împlinim poruncile lămurite ale Domnului. Noi trebuie să ne străduim din toate puterile noastre, dar stă numai în puterea lui Dumnezeu să ne binecuvânteze strădaniile şi să ne aducă înaintea Sa. Apostolul Pavel a venit aici cu o lămurire minunată, când a zis: “Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel, nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu, Care face să crească.” (I Corinteni 3:6-7). Atunci, totul depinde de Dumnezeu – de puterea, înţelepciunea şi milostivirea Lui. Cu toate acestea, noi trebuie să plantăm şi să udăm şi nu trebuie să cutezăm să ne lepădăm de datoria noastră fără să fim în primejdia pierzării veşnice.

Este de datoria agricultorului să planteze şi să ude, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă seminţele vor încolţi, vor creşte şi vor da roadă.

Este de datoria omului de ştiinţă să examineze şi să cerceteze, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă cunoaşterea i se va descoperi lui, sau nu.

Este de datoria părinţilor să-şi crească şi să-şi educe copiii în frica lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi milostivirea lui Dumnezeu dacă aceşti copii vor trăi mai mult sau mai puţin.

Este de datoria preoţilor să-i înveţe, să le dea cunoştinţe, şi să-i îndrume pe credincioşi, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă strădaniile preoţilor vor aduce roadă sau nu.

Este de datoria noastră, a tuturor, să ne străduim şi să ne silim, ca să ne învrednicim să stăm înaintea Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de puterea, înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu dacă vom fi primiţi sau nu de Domnul.

Dar noi nu trebuie să ne străduim fără să avem nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Toată silinţa noastră să ne fie luminată de nădejdea că Domnul este cu noi şi că El ne va primi în lumina înfăţişării Sale. Nu se află nici un izvor mai adânc şi mai nesecat, decât izvorul milostivirii lui Dumnezeu. Când fiul rătăcitor s-a pocăit după căderea lui îngrozitoare până la treapta porcilor, tatăl său cel milostiv a mers să-l întâmpine, l-a îmbrăţişat şi l-a iertat. Dumnezeu este neobosit în alergarea Lui, ca să-i întâmpine pe copiii Săi cei pocăiţi. El Îşi întinde mâna către toţi cei care se întorc cu faţa către Dumnezeu. “Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit.” (Isaia 65:2), a spus Domnul către evrei. Aşadar, când Domnul Îşi întinde mâna Sa către cei răzvrătiţi, cum să nu fie El ascultător? Ascultătorul prooroc David spune: “Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin.” (Psalm 15:8). Atunci, Domnul nu tăgăduieşte să se arate înaintea celor care se străduiesc pentru mântuirea lor.

De aceea, să nu socotim strădaniile noastre că sunt în deşert, aşa cum fac cei lipsiţi de Dumnezeu şi cei care se află în deznădejde, ci, atunci când ne ostenim şi facem cele mai mari osteneli cu putinţă, nădăjduim în mila lui Dumnezeu. Să ne sporim ostenelile în timpul Postului Mare, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Pe calea aceasta a noastră, să ne lumineze exemplul celor patru credincioşi care s-au urcat pe acoperiş şi l-au desfăcut şi au lăsat în jos, înaintea Domnului, patul în care zăcea slăbănogul cel paralitic. Dacă o cincime din sufletul nostru este paralizată sau bolnavă, să ne grăbim dimpreună cu celelalte patru cincimi sănătoase înaintea Domnului şi El va da sănătate părţii din lăuntrul nostru, care este bolnavă. Dacă unul dintre simţurile noastre s-a smintit de lumea aceasta şi s-a îmbolnăvit din pricina tulburării prea mari, să ne repezim cu celelalte patru simţuri înaintea Domnului, pentru ca El să se milostivească de simţul nostru bolnav şi să-l vindece. Când o porţiune a trupului se îmbolnăveşte, doctorul recomandă două feluri de îngrijire: purtare de grijă şi hrănirea restului trupului, astfel încât porţiunea sănătoasă să ajungă mai puternică şi mai sănătoasă, şi să poată rezista astfel bolii din porţiunea care este bolnavă. La fel este şi cu sufletele noastre. Dacă în minţile noastre se află îndoială, să luptăm cu osârdie în inimă şi în suflet, pentru a ne întări credinţa şi, cu ajutorul Domnului, să se vindece şi să se întărească mintea noastră bolnavă. Dacă am păcătuit uitând de rugăciune, să ne grăbim să facem fapte de milostenie, să ne restabilim cucernicia pierdută – şi de la capăt.

Şi Domnul va vedea credinţa noastră, şi ostenelile, şi strădania noastră şi ne va milui pe noi. Şi El, în milostivirea Lui nesfârşită, ne va primi la El, în duhul acela fără de moarte şi de viaţă dătător, prin care cete nenumărate de îngeri şi armate întregi de sfinţi primesc viaţă, primesc putere şi bucurie. Slăvit şi lăudat fie Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sursă text: Sf. Nicolae Velimirovici, Omilii şi Predici

Sursa:prosanthropos.wordpress.com

Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (I) — Părintele Petroniu Tănase

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/talcuire-la-rugaciunea-sfantului-efrem-sirul-i

Părintele Petroniu Tănase

Dumnezeu este Unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţă şi prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru, adică prin rugăciune. Duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară; duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh ‒ acestea sunt în noi, izvorul binelui este înlăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine, avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci este mai uşor a face binele decât răul. De aici și marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Legată de vremea Postului Mare, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă, simplă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele Părinte Efrem Sirul, „alăuta Duhului Sfânt, putea să o alcătuiască.

Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă şi cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.

Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această rugăciune este numită Rugăciunea pocăinţei.

Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă, în total de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de Vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numărul opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duce cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.

Rugăciunea are trei părţi bine deosebite: în prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”; în partea a doua: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale” şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi nu osândesc pe fratele meu, binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin!”. Pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.

Patru duhuri rele

Observăm că Sfântul Efrem Sirul, înşirând cele două serii de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei… Cum să înţelegem oare aici cuvântul duh?

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu căutând pe cine înghită” (I Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efeseni 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe duhul răutăţii, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trândăviei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile. O „patimă” este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, este căderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne munceşte neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.

Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia, patimile? Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de viclenie şi puterea lui nespus de mare şi nimeni n-ar putea scăpa de ele, dacă Dumnezeu nu le-ar îngrădi, neîngăduindu-i să războiască pe om mai presus de puterile sale. De aceea, când zicem: „Duhul trândăviei, al grijirii de multe... nu mi-l da mie, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne stăpânească.

Dacă prin duhurile patimilor înţelegem draci, atunci prin duhurile virtuţilor: al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe duhurile cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii necontenit ne ajută la săvârşirea binelui, dacă nu-i îndepărtăm cu păcatele, precum auzim la Utrenia din lunea brânzei: „Îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”. Totuşi Sfinţii Părinţi, când este vorba de virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în cazul patimilor; nu zic adică „îngerul curăţiei,îngerul smereniei” etc., cum zic dincolo: „dracul lăcomiei,dracul mândriei”. Deci cele patru duhuri bune nu sunt îngeri, ci altceva.

Ştim că la Sfântul Botez omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu Hristos; se face lăcaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să se facă fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele tuturor virtuţilor, „darurile botezului, ale Mirungerii, şi omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din afară, prin împlinirea Poruncilor, ca să crească omul cel nou născut din Sfântul Botez.

De aceea, Sfinţii Părinţi zic despre viaţa duhovnicească că este o desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilor Botezului şi Mirungerii”. Virtuţile deci, fiind lucrarea Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri, ca şi izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile Sfântului Duh, zicând: „Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului…” (Isaia 11, 2-3). Deci cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu rămână nelucrătoare.

O simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută să înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa duhovnicească: duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară; duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh ‒ acestea sunt în noi, izvorul binelui este înlăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine, avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci este mai uşor a face binele decât răul. De aici și marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Cu rost a pus Sfântul Efrem mai întâi duhurile răutăţii şi în al doilea rând duhurile virtuţilor: nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfinţii Părinţi Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii arată că numărul lor este foarte mare, că în fruntea lor stă iubirea de sine; că neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor; că din acestea curg cele şapte patimi capitale din care se răsfiră apele mocirloase şi otrăvite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc, deci, să ne întrebăm de ce din această mare mulţime Sfântul Efrem a ales numai patru patimi şi de ce anume pe acestea, mai ales că ele nu se află printre cele mai vătămătoare. Răspunsul la această nedumerire îl vom avea după ce ne vom opri în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale răutăţii.

Duhul trândăviei

Făcut după Chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui Dumnezeu, omul este chemat pentru lucrare de la început, când a fost pus în Eden ca „să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere 2, 15). După izgonirea din Rai, lucrarea omului este îndreptată îndeosebi spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi; de nevoie trebuie să lucreze, nu poate trăi în lenevie. Deci nu de această trândăvie se roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit, ci de trândăvia mult mai vătămătoare a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind condiţia creşterii omului celui nou, născut din Sfântul Botez, a dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor, Mântuitorul ne învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om, sunt foarte mari (un talant cântărea peste 40 kg) şi pot duce pe om la cea mai înaltă desăvârşire; şi dacă nu toţi ajung la aceeaşi măsură, sau nu ajung deloc, este din cauza trândăviei omului. Aceasta este direct potrivnică dezvoltării omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale creşteri, împietrirea în nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe leneş. Solomon îl trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceşte că „cine nu munceşte nici nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). De aceea şi Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.

Duhul grijirii de multe

Duhul grijirii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este semnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. El este strâns legat şi urmează duhului trândăviei. Într-adevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o mincinoasă împlinire risipindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase: căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi se grijea cum să-şi asigure roadele pentru mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca 12, 20). „Luaţi aminte”, ne îndeamnă Domnul, „să nu se îngreuieze inimile voastre cu... grijile lumii” (Luca 21, 34).

Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este Unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţă şi prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru, adică prin rugăciune, căci „Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare, mulţime, „leghion”.

Părinţii duhovniceşti, necontenit, ne îndeamnă să ne agonisim „fărădegrija despre toate, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşătoarea Judecată, grija de mântuire.

Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-l pe calea potrivnică mântuirii.

Duhul iubirii de sine

Duhul iubirii de sine este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Romani 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Hristos arată că acest duh este al păgânilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii Săi: „Cine dintre voi vrea fie mare, fie slujitorul vostru; şi cine vrea fie întâi, fie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 26-28). Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-Şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare, slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mântuirea lui. Omul are o mare valoare, este chipul lui Dumnezeu şi valorează cât însuşi chipul pe care-l poartă; este răscumpărat cu scump Sângele lui Hristos şi valorează cât preţul acestui Sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujire a lui Dumnezeu Însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut, va zice Domnul la înfricoşătoarea Judecată (Matei 25, 40). Slujirea aproapelui este poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat cu duhul grijirii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale apare firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.

Grăirea în deşert

Sfântul Ioan Scărarul zice despre grăirea în deşert că este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmare a îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Treapta 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui care îl rosteşte. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei ştii ce este în inima omului, zic Părinţii, „ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără preţ. De aceea, Mântuitorul ne spune că „pentru tot cuvântul deşert pe care-l vor grăi, oamenii vor da seama în ziua judecăţii” (Matei 12, 36). Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea, pentru  am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, „adesea m-am căit; iar pentru am tăcut, niciodată, Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că „tăcerea este graiul veacului viitor”. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune şi înţelepciunea poporului: „Vorba este de argint, iar tăcerea de aur.

Dacă luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm două lucruri de mare însemnătate.

În primul rând vedem că ele se leagă unele de altele, formează un fel de povârniş, pe care alunecă stăpânit de ele. Din trândăvie şi negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta, dă în duhul de stă­pânire, nesocotind pe aproapele şi coborându-l în rândul lucrurilor; iar de aici ajungem şi la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvântului, în grăirea în deşert.

Dar legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică, precum vom vedea îndată.

Sfinţii Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. Faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu; şi faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţe şi cu înfrânare.

Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om, vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de lucruri şi faţă de sine.

Omul nepăsător faţă de mântuire, răspândit în grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă este chip al acestei îmbolnăviri sufleteşti, chipul omului înrobit de păcat. Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzania sa depinde de felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele, strâmbând purtarea omului faţă de lumea din afară de el, îi taie orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles, deci, pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit tocmai la aceste patru duhuri.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (II)

Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (III)

 

PĂRINTELE PETRONIU TĂNASE: PRIMA SĂPTĂMÂNĂ A POSTULUI MARE

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/parintele-petroniu-tanase-prima-saptamana-a-postului-mare/

03

ORNAM1

În vremea războiului duhovnicesc, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Thalasie, 49), luptătorul trebuie să astupe izvoarele apelor celor dinafara cetăţii şi să nu se îndeletnicească decât cu rugăciunea şi cu muncirea trupului prin filosofia cea lucrătoare, adică cu ostenelile trupeşti.

Apele cele dinafară cetăţii sunt cugetele trimise de fiecare simţ din lumea sensibilă, care străbat sufletul asemenea unui râu ce trece prin cetate. Fiindcă diavolul se foloseşte tocmai de aceste cugete ca să ne dea război, de aceea în timpul luptelor duhovniceşti trebuie să ne oprim de la contemplaţia naturală şi să ne îndeletnicim numai cu rugăciunea şi cu nevoinţele trupeşti. Rugăciunea îndreaptă mintea către Dumnezeu, iar nevoinţele trupeşti îndreaptă pofta şi iuţimea spre cele duhovniceşti. Astfel, toate puterile sufleteşti sunt adunate la un loc şi îndreptate într-o singură direcţie spre Dumnezeu, şi omul capătă mare putere împotriva vrăjmaşului, despre care Însuşi Mântuitorul spune că nu se poate birui fără numai cu rugăciune şi cu post (Mc. 9, 29).

Rânduiala de nevoinţă a Postului Mare şi, mai ales, aceea a primei săptămâni se desfăşoară exact în vederea acestui război nevăzut.

După o pregătire amănunţită şi cu multă grijă a celor trei săptămâni premergătoare, postul începe hotărât, ca un adevărat asediu asupra vrăjmaşului, pe amândouă fronturile arătate de Sf. Maxim Mărturisitorul: rugăciunea şi nevoinţele trupeşti.

Nevoinţele trupeşti

Postul este total, prima masă este miercuri, iar a doua vineri, cu îndemnul, pentru cine poate, să se lipsească de cea de miercuri. Slujbele bisericeşti sunt însoţite de multe metanii şi închinăciuni, care trebuie înmulţite şi la pravila de chilie. Slujbele se lungesc, şi cu ele şi privegherea de noapte. Grijile de trup sunt împuţinate şi toată vremea trebuie cheltuită la pravila de obşte, în rugăciune, tăcere şi cugetare duhovnicească.

Prin post, pofta fiind lipsită de materia care o întreţine, este îndreptată pe calea cea firească de a fi dorire aprinsă după Dumnezeu; iuţimea, care-i avocatul poftei, nemaiavând pentru cine pleda, îşi regăseşte rostul firesc de putere întăritoare a dorului după Dumnezeu. Prin aceasta, ele sunt scoase din simţire şi puse sub ascultarea minţii, care se face astfel „stăpână peste patimile cele stricătoare de suflet”.

Rezultatul este imediat: prin strunirea trupului şi prin uşurarea lui de mulţimea materiei, poftele se domolesc, şi mintea se curăţeşte, „supărările drăceşti nu îndrăznesc, iar îngerii stau mai aproape de cei ce se nevoiesc cu postul”.

Rugăciunea

Celălalt front de luptă, hrana şi întărirea sufletului, se înmulţeşte la toate slujbele şi, îndeosebi, se adaugă rugăciunea Sfântului Efrem: „Doamne şi stăpânul vieţii mele...”, ca o pecete duhovnicească peste rugăciunea obştească din această vreme. Ea este epicleza acestei Liturghii de pocăinţă a postului, care lucrează prefacerea omului trupesc în cel duhovnicesc.

Comoara cea bogată a Psalmilor se citeşte de două ori acum, în cursul unei săptămâni. Pentru că, după cuvântul Marelui Vasile „Psalmul este alungătorul dracilor, aducător al ajutorului îngeresc, armă pentru teama de noapte, linişte pentruostenelile zilei, faptă îngerească, trăire cerească, mireasmă duhovnicească” (Comentarii la Psalmi).

La canoanele utreniei se adaugă „Cântările lui Moise”, cele opt cântări ale Vechiului Testament şi Cântarea Maicii Domnului. Cântarea de biruinţă a poporului evreu, când a trecut prin Marea Roşie izbăvindu-se de robia Egiptului, precum şi cântarea celor trei tineri, care au rămas nearşi în cuptorul Babilonului ne umplu de nădejde că aşa vom scăpa şi noi din robia celui viclean şi din cuptorul patimilor, având pe Domnul „ajutor şi acoperitor spre mântuire. Rugăciunile proorocilor Avacum, Isaia şi Iona ne vestesc slava Mesiei, Care „va străluci ca soarele, care mântuieşte şi scoate sufletele din iadul cel mai de jos, iar Cântarea Maicii Domnului ne arată cât sunt de mari darurile pe care le revarsă Domnul peste robii Săi cei smeriţi.

Liturghie deplină în aceste zile nu se săvârşeşte, ci numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, în zilele de miercuri şi vineri, pentru a ne putea împărtăşi şi întări cu Sfintele lui Hristos Taine, cu „Pâinea vieţii şi Paharul mântuirii, după care este dezlegare şi pentru hrana trupească. Este plină de taină această Liturghie. După ce ni se atrage atenţia că „Lumina lui Hristos luminează tuturor, de şapte ori stăruim „să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta, apoi se face ieşirea cea mare, când „puterile cereşti nevăzute împreună cu noi slujesc şi însuşi împăratul, în jertfa cea de taină săvârşită, se înconjoară. Vohodul se face în tăcere desăvârşită, iar cei de faţă, cu multă frică şi evlavie, stau cu capetele la pământ, când Hristos trece prin mijlocul Bisericii. Este însuşi Comandantul duhovniceştii lupte, înconjurat de Puterile cereşti, Cel ce trece ca să vadă pe ostaşii Săi care se luptă, ca să-i întărească, să-i îmbărbăteze şi să-i asigure de biruinţă, câtă vreme luptă sub comanda Lui.

Seara se face slujba Pavecerniţei mari, la care în primele patru zile se adaugă Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul.

Pavecerniţa mare este ca o încununare a nevăzutului război clin acea zi. Bătălia este în toi, iar ostaşii sunt plini de putere şi nădejde, pentru că Dumnezeu însuşi luptă împreună cu ei. De aceea şi strigătul: înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu; să se audă până la marginile pământului, voi cei puternici plecaţi-vă, căci veţi fi biruiţi şi toate uneltirilevoastre sunt zadarnice, căci cu noi este Dumnezeu cel tare şi puternic, Domnul păcii, îngerul sfatului cel mare, Părinteleveacului ce va să fie…” la care se adaugă rugăciunea şi anga­jamentul nostru în faţa lui Dumnezeu: „Doamne al puterilor, fii cu noi, căci pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri nu avem; Doamne al puterilor, miluieşte-ne pre noi”.

Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei este mare nu numai pentru că este cel mai lung din toată imnografia Bisericii (are 271 de tropare), ci mai ales prin puterea duhovnicească ce-l străbate. Ca o frescă a pocăinţei, aduce de la Adam şi până la înălţarea Domnului, mulţime de pilde de pocăinţă, şi de nevoinţă, precum şi pilde ale celor ce au căzut şi s-au pocăit ca să ne înveţe să ne ferim de poticnire şi să alergăm la Dumnezeu cu pocăinţă, lacrimi şi fapte mântuitoare. Şi este cu atâta iscusinţă întocmit, căpoate şi pe sufletul cel mai împietrit a-l atrage spre umilinţăşi îndreptare.

Întreaga lucrare de rugăciune din această vreme este puternic străbătută de simţământul prezenţei lui Dumnezeu, de simţământul de mare încredere, nădejde şi dragoste de Dumnezeu.

Căinţa, umilinţa, zdrobirea inimii nu numai că nu sunt istovitoare, ci pline de încredere şi dătătoare de putere. Încă din primele zile se simte suflul biruinţei asupra păcatului, vestea marii bucurii a Învierii. În canoanele şi stihoavnele utreniei, urmează în fir neîntrerupt aceste îndemnuri: „Să postim de bucate şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului, ca să ne învrednicim toţi a vedea Preacinstita Patimă lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti..”„şi trecând noianul cel mare al postului să ajungem şi la Învierea cea de a treia zi a Mântuitorului Iisus Hristos…. De aceea, la capătul unei săptămâni de post aspru şi nevoinţe grele, te simţi înviorat, limpede la minte, refăcut şi primenit cu sufletul şi cu trupul, pentru că „omul nu se hrăneşte numai cu pâine” (Matei 4, 4), după cuvântul Domnului.

Dar fiindcă mintea nu poate sta prea multă vreme încordată, rânduiala de rugăciune este presărată cu citiri din Sfintele Scripturi: din Prooroci, de la Facere şi înţelepciunea lui Solomon, precum şi din cuvintele marilor nevoitori, luptători şi povăţuitori duhovniceşti: Efrem Sirul, Ioan Scărarul şi Teodor Studitul.

Sfântul Efrem Sirul, alăuta Duhului Sfânt, ne fericeşte pentru buna îndrăzneală a luptei şi pentru raiul care aşteaptă pe cei ce bine se nevoiesc. Fericeşte pe toţi iubitorii de virtute, ca să nu ne îndemne a-i urma şi ticăloşeşte pe cei leneşi şi nepăsători, ca să ne plece spre umilinţă, spre râvnă şi spre lacrimi.

Sfântul Ioan Scărarul, preaiscusitul în războiul cel nevăzut, ne arată ca într-o oglindă chipul de nevoinţă, meşteşugurile drăceşti, înlănţuirea virtuţilor şi a patimilor, cum să ne cunoaştem pe noi înşine şi vicleşugurile celui potrivnic şi cu multă iscusinţă ne conduce şi ne urcă pe scara desăvârşirii, de la cele pământeşti la cele cereşti.

Iar marele povăţuitor al vieţii de obşte, cu untdelemnul cuvintelor sale, ne povăţuieşte îndeosebi în luptele mântuitoare ce trebuie să le ducem în viaţa de obşte.

Astfel, mintea odihnită şi luminată prin cuvintele duhovniceşti, se înalţă şi mai cu avânt la rugăciune, iar curăţia prin rugăciune se adânceşte mai deplin în cunoaştere duhovnicească.

Aşa s-au desăvârşit toţi marii nevoitori ai vieţii duhovniceşti şi ne-au lăsat cele de urmat: post şi nevoinţe, cunoştinţă duhovnicească şi rugăciune, care împreună alcătuiesc meşteşugul războiului celui nevăzut, ştiinţa înnoirii omului, care se lu­crează îndeosebi în această vreme. Numirea generală de „post” nu se restrânge numai la o oprire de bucate, ci arată această întreagă lucrare înnoitoare a omului întreg, suflet şi trup. De aceea stihoavna vecerniei de luni spune: „Să postim post primit, bine-plăcut Domnului. Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevărat şi bine primit”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne întreabă: „Posteşti? Arată-mi-o prin fapte! Cum? Vezi un sărac, ai milă de el; un duşman, împacă-te cu el; un prieten înconjurat de nume bun, nu-l invidia. Nu numai gura şi stomacul să postească, rămânând curate de răpire şi de lăcomie; picioarele nealergând la priveliştile cele urâte, ochii neprivind cu ispitire frumuseţi străine, gura să postească de sudalme şi de vorbiri ruşinoase…”.

În sâmbăta de la sfârşitul săptămânii se face pomenirea minunii Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron, care a izbăvit pe creştinii ce posteau, de la spurcarea cu jertfe idoleşti, pusă la cale de Iulian Apostatul. Minunea este totodată şi un fel de încheiere a săptămânii de nevoinţă, arătându-ne că prin post şi rugăciune se zădărnicesc toate uneltirile vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi pentru că „cu noi este Dumnezeu şi nimeni nu poate sta împotriva noastră”.

Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012

Cuvânt în Vinerea din prima săptămână a Postului Mare –Starețul Nikon Vorobiov, 1963

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/cuvant-in-vinerea-din-prima-saptamana-a-postului-mare-staretul-nikon-vorobiov-1963-1/

Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea

Să aducem și noi pocăință sinceră Domnului, să ne conștientizăm nevrednicia în fața lui Dumnezeu, să ne plângem păcatele înaintea Sa. Să le mărturisim înaintea duhovnicului, fără să ascundem ceva, fără să ne îndreptățim cu nimic.

 spovedanie_foto_magda_buftea-6_0

Foto: Magda Buftea

Cuvânt în Vinerea din prima săptămână a Postului Mare

Starețul Nikon Vorobiov, 1963

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Trece prima săptămână a Postului Mare. Astăzi, mulți merg să se spovedească pentru ca mâine să primească Sfânta Împărtășanie. Dar, Doamne, ne dăm noi seama de Cine ne pregătim să ne apropiem? „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu… Acesta este Sângele Meu„, spune Domnul Atotțiitorul.

Și nu numai că ne invită, dar ne și avertizează: „Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53). Nu poate nimeni să refuze Împărtășania dacă își dorește mântuirea. Dar cum mă apropii de Tine, Doamne? Iată, ascult glasul din altar: ”Sfintele Sfinților!”, iar eu sunt cu totul în păcate. Cum să nu mă înfricoșez când nici Sfinții Tăi nu se considerau vrednici să se apropie de Sfintele Taine: „Stăpâne, Doamne, nu sunt vrednic să mă împărtășesc cu preacinstit Trupul Tău și cu preacurat Sângele Tău… pentru că m-am supus cu totul păcatului și m-am făcut rob dezmierdărilor… ci primește-mă și pe mine, Iubitorule de oameni, Hristoase, ca pe desfrânata și ca pe tâlharul, ca pe vameșul și ca pe fiul cel pierdut” (rugăciunea întâi), se roagă stăruitor Sfântul Vasile cel Mare.

Dar iată cum se roagă Domnului Sfântul Ioan Gură de Aur să binevoiască spre neputința sa: „Doamne, Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic… ca să intri sub acoperământul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu și surpat… ci precum ai binevoit a Te culca în peșteră și în ieslea necuvântătoarelor, așa binevoiește a intra și în ieslea necuvântătorului meu suflet, și în întinatul meu trup…” (rugăciunea a doua). La fel se roagă și Cuviosul Simeon Noul Teolog: „Din buze spurcate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primește-mi rugăciune, Hristoase al meu… Spală-mă cu lacrimile mele, curățește-mă cu ele, Cuvinte. Iartă-mi greșelile și îmi dă îndreptare. Știi mulțimea răutăților mele, știi și bubele mele, și rănile mele le vezi… Pentru aceasta cad înaintea Ta și cu căldură strig către Tine: precum și pe fiul cel pierdut și pe desfrânata, care au venit la Tine, i-ai primit, așa mă primește și pe mine desfrânatul și spurcatul, Milostive…” (rugăciunea a șaptea).

Dacă marii sfinți, plini de Duhul Sfânt, s-au văzut zdrobiți de păcate și cu totul nevrednici să se apropie de Sfintele Taine, atunci noi cum îndrăznim să-L primim? Ce ne facem? Și iată cum Dumnezeu cel Milostiv, care dorește mântuirea tuturor celor rătăciți, spune: ”Pocăiți-vă!”.

La pocăință ne-a chemat din porunca Domnului cel mai mare bărbat din cei născuți din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul. Domnul le-a poruncit și apostolilor Săi să propovăduiască pocăința atunci când i-a trimis la propovăduire. Pocăința este prima poruncă din Noul Testament, prima poruncă a Domnului Iisus Hristos. Pocăința este cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru oameni, mijloc de curățire de păcate și ușă de mântuire. Pocăința este expresia iubirii de negrăit a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută. Pocăința este tăria atotputernică a lui Dumnezeu, tămăduitoarea tuturor rănilor păcătoșilor care se căiesc cu sinceritate.

Prin pocăință, vameșul a ieșit din templu îndreptățit. Pocăința fiului risipitor care irosise totul l-a restaurat în demnitatea sa de mai-nainte. Prin pocăință, tâlharul a fost primul care a intrat în rai. Prin pocăință, Apostolul Petru a recăpătat apostolia, iar Cuvioasa Maria Egipteanca și-a spălat miile sale de păcate de moarte. Și în sfârșit, toți cei care au atins sfințenia, a ajuns la ea prin pocăință. Să aducem și noi pocăință sinceră Domnului, să ne conștientizăm nevrednicia în fața lui Dumnezeu, să ne plângem păcatele înaintea Sa. Să le mărturisim înaintea duhovnicului, fără să ascundem ceva, fără să ne îndreptățim cu nimic. Să ne hotărâm de acum încolo să ne împotrivim cu toată forța oricărui păcat – iar Milostivul Dumnezeu ne va ierta, ne va curăți, va împlini cu noi promisiunea Sanemincinoasă: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmazul, ca zăpada le voi albi” (Isaia 1, 18). Atunci și noi ne vom învrednici fără de osândă să ne împărtășim cu Sfintele, Înfricoșătoarele, de viață dătătoarele Taine – Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Învrednicindu-ne de acest mare dar al iubirii lui Dumnezeu, suntem datori să ne păzim din răsputeri să nu-L mai jignim pe Dumnezeu prin orice păcat samavolnic, pentru ca El să nu Se retragă de la noi.

Trebuie să știm tot ce se va întâmpla atunci cu noi. Despre aceasta Domnul Însuși ne previne: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; și cel ce nu adună cu Mine risipește. Când duhul cel necurat iese din om (prin spovedanie și Împărtășanie), umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieșit. Și venind, o află măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, locuiește acolo; și i se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 23-26).

Astfel, fraților, după Împărtășanie fiți în trezvie, vegheați pentru că vrăjmașul nostru, diavolul, umblă ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.

Amin.

traducere şi adaptare: Ioana-Raluca Onofrei
sursa: pravbeseda.ru via doxologia.ro

Despre iertare: Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2013/03/despre-iertare/