MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ LA PRAZNICUL CINCIZECIMII

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/mitropolitul-ierotei-de-navpaktos-o-teologhisire-patristica-la-praznicul-cincizecimii_1_/

CINCIZECIMEA

 

Înainte de a Se urca la cer, Hristos le-a poruncit ucenicilor ca, după Înălţarea Sa, aceştia să se întoarcă la Ierusalim şi să aştepte acolo până ce vor fi înveşmântaţi cu putere din cer. Aşadar, El le-a făgăduit ucenicilor că vor lua Duh Sfânt, despre Care a vorbit în timpul vieţii Sale.

Făgăduinţa lui Hristos s-a împlinit la cincizeci de zile după Paşte şi la zece zile după Înălţarea Sa la ceruri. Atunci, Biserica prăznuieşte Cincizecimea, prin care este cinstită Sfânta Treime, după care, în ziua următoare, este sărbătorit şi slăvit Duhul Sfânt. Prin urmare, praznicul Cincizecimii este o sărbătoare a Sfintei Treimi.

Analizând sărbătoarea Cincizecimii, nu ne vom referi în amănunt la cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, adică la Duhul Sfânt, ci vom sublinia doar acele fapte şi acele învăţături ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi care se referă la Hristos. Prin urmare, vom pune mai mult accentul pe faptele hristologice care au legătură cu Duhul Sfânt. Dar pentru că nu există hristologie în afara triadologiei, trebuie să ne referim şi la dogma legată de taina Sfintei Treimi.

Sărbătoarea Cincizecimii a fost inclusă între cele douăsprezece mari praznice împărăteşti ale Bisericii pentru că este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Întruparea lui Hristos a avut drept scop biruinţa asupra morţii şi venirea Preasfântului Duh în inimile oamenilor. De altfel, se cunoaşte faptul că scopul vieţii bisericeşti şi duhovniceşti este de a ne face mădulare ale Trupului lui Hristos şi de a lua Duh Sfânt. Acestea două sunt indisolubil legate între ele.

Cuviosul imnograf spune că Cincizecimea este ultima sărbătoare din cele care se referă la reînnoirea omului: „Praznicul cel după praznice şi cel mai din urmă să-l prăznuim noi, credincioşii, în chip luminat; aceasta este Cincizecimea, plinirea făgăduinţei şi a sorocului”. Astfel, dacă Bunavestire a Maicii Domnului este începutul sfintei iconomii şi al întrupării Cuvântului, ziua Cincizecimii este punctul final, pentru că atunci omul s-a făcut prin Duhul Sfânt mădular al Trupului înviat a lui Hristos.

Acestea sunt coordonatele între care se încadrează Cincizecimea, alături de toatecelelalte fapte legte de Duhul Sfânt şi de Hristos, pentru că nu putem concepe hristologia în afara pnevmatologiei (învăţături despre Duhul Sfânt), şi nici pnevmatologia în afara hristologiei.

1. CINCIZECIMEA CREŞTINĂ ŞI IUDAICĂ

Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut în zi de duminică. Din acest fapt înţelegem importanţa duminicii, pentru că cele mai mari evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, în prima zi, adică duminica, a început zidirea lumii, pentru că atunci a fost creată lumina. De asemenea, în zi de duminică a început reînnoirea creaţiei, prin Învierea lui Hristos, şi tot în zi de duminică s-a desăvârşit reînnoirea creaţiei prin pogorârea Duhului Sfânt. Crearea lumii s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul.

Desigur, spunând aceste lucruri, scoatem mai întâi în prim plan Persoana care a zidit lumea, apoi pe cea care a fost în centrul reînnoirii creaţiei şi, în fine, pe cea care a desăvârşit-o. Dar, aşa cum am învăţat şi cum credem, lucrarea Dumnezeului Treimic este comună şi în nici într-un caz nu putem să despărţim sau să izolăm vreuna dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Cincizecimea creştină, prin care sărbătorim pogorârea Sfântului Duh, coincide cu Cincizecimea iudaică. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor şi i-a făcut pe aceştia mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos în ziua în care iudeii sărbătoreau Cincizecimea. Pentru iudei, Cincizecimea, era a doua sărbătoare ca importanţă după Paşte. Potrivit tradiţiei, prin ea se rememora primirea Legii lui Dumnezeu de către Moise pe muntele Sinai. La patruzeci de zile de la prima sărbătorire a Paştelui, Moise a urcat pe Muntele Sinai unde a primit Legea de la Dumnezeu. În paralel însă, Cincizecimea iudaică era şi expresia recunoştinţei iudeilor pentru roadele pământului. Deoarece coincidea cu perioada strângerii recoltei, ea se numea şi sărbătoarea secerişului, iar iudeii aduceau la templu prinosul lor de roade. În plus, Cincizecimea, care era sărbătorită de israeliteni cu multă strălucire, mai purta numele de sărbătoarea săptămânilor (vezi Ieşirea 34, 22; Leviticul 23, 15-17; Numerii 28, 26-31; Deuteronomul 16, 9-10).

Această scurtă referire la Cincizecimea iudaică arată că ea era preînchipuirea Cincizecimii din Noul Testament. Dacă în ziua Cincizecimii iudaice, Moise a primit Legea Vechiului Testament, în ziua Cincizecimii creştine, ucenicii au luat Duh Sfânt, prin Care au trăit Legea Noului Testament, adică Legea sfântului har. Dacă în Vechiul Testament, Cuvântul neîntrupat a dat Legea pe Sinai, în Noul Testament, Cuvântul întrupat şi înviat L-a trimis pe Duhul Sfânt la ucenicii care se găseau în încăperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”] ca să îi facă pe ei mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă la Cincizecimea Vechiului Testament se aducea prinos din roadele pământului, la Cincizecimea Noului Testament s-a adus prinos de roade duhovniceşti, din recolta pe care a făcut-o Hristos. Cu alte cuvinte, Apostolii s-au oferit pe ei înşişi lui Dumnezeu.

Există, desigur, o mare diferenţă între revelarea lui Dumnezeu de pe Muntele Sinai şi revelarea din „încăperea de sus” din Ierusalim. Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic (Ieşirea 19, 18). Dumnezeu poruncise ca nimeni să nu se apropie de munte pentru ca să nu moară: tot cel ce se va atinge de munte va muri (Ieşirea 19, 12). Însă, în ziua pogorârii Sfântului Duh asupra ucenicilor, lucrurile au fost diferite. Ucenicii s-au umplut de bucurie şi s-au transformat. Din şovăielnici cum erau, ei s-au făcut oameni de neclintit, iar din muritori, au devenit dumnezei după har.

Diferenţa dintre Sinai şi casa din Ierusalim se vede şi din comparaţia între Legea Vechiului Testament şi cea a Noului Testament. Prima Lege a fost scrisă pe table de piatră, însă acum, legea este scrisă în inimile Apostolilor. Sfântul Apostol Pavel spune: sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (I Corinteni 3, 3). Aşa cum consemnează Apostolul Pavel, prin pogorârea Duhului Sfânt s-a împlinit proorocia Profetului Ieremia: Pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu (Evrei 8, 10). 

2. CINCIZECIMEA SĂRBĂTOARE A SFINTEI TREIMI

Sărbătoarea Ciniczecimii este sărbătoarea Sfintei Treimi, deoarece prin pogorârea Duhului Sfânt, ne încredinţăm de faptul că Dumnezeu este Treimic. Şi anterior, atât din Vechiul Testament, deşi mai vag, cât şi din învăţătura lui Hristos, oamenii au aflat că Dumnezeu este Treimic, dar încredinţarea în legătură cu cele trei ipostasuri ale lui Dumnezeu s-a făcut în ziua Cincizecimii. Astfel, Cincizecimea este sărbătoarea teologiei ortodoxe.

Vorbind în termeni ortodocşi, spunem că învăţătura despre Dumnezeu (teologia[1]) este diferită de învăţătura despre întrupare (iconomia). În ziua Cincizecimii însă, teologhisim despre iconomie şi aflăm că Dumnezeu este Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În acord cu învăţătura ortodoxă revelată, Tatăl este fără de început, necauzat şi nenăscut, adică existenţa Sa nu este cauzată de ceva anume, Fiul S-a născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Cuvintele nenăscut, naştere, purcedere ne-au fost dezvăluite de Hristos şi nu putem să le înţelegem prin raţiune, ele rămânând o taină. Cert este că Fiul şi Duhul Sfânt provin din Tatăl în chip diferit, adică au trăsături ipostatice şi moduri de existenţă diferite, dar au aceeaşi fiinţă cu Tatăl.

În ciuda faptului că Tatăl este născător şi purcezător, iar Fiul este născut şi Duhul Sfânt este purces, Ei au aceeaşi fiinţă (substanţă) şi aceeaşi slavă (energie). Toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o slavă, de o putere şi nimeni nu este mai mare decât celălalt, adică Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt de o mai mică importanţă decât Tatăl. Atunci când vorbim despre prima, a doua sau a treia Persoană a Sfintei Treimi, nu facem o ierarhie după însemnătate, după superioritate sau după putere, ci ne referim la modul lor de existenţă (Sfântul Vasile cel Mare). În fine, trebuie să spunem că logica omului, dar şi cuvintele şi înţelesurile omeneşti sunt neputincioase să redea taina Dumnezeului Treimic.

Sfinţii Părinţi au trăit această taină prin experienţă revelatoare, atât cât le-a fost lor cu putinţă. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre trei lumini care l-au înconjurat în timpul revelaţiei pe care a avut-o. El scrie: „Nu am apucat să înţeleg ce se întâmpla şi trei lumini m-au înconjurat. Nu am ajuns să înţeleg cele trei lumini, şi am fost readus în fire”.

Taina Sfintei Treimi ne-a fost dezvăluită de Însuşi Hristos, Care, vorbind ucenicilor Săi, le-a spus că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi este transmis prin El Însuşi (cf. Ioan 15, 26). Aceasta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu ia parte la purcederea Duhului Sfânt, ci participă numai la trimiterea Sa înspre lume, iar această trimitere este tocmai arătarea Duhului în lucrare. Astfel, după cum explică Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Duh purcede din Tatăl, putând spune că vine de la Fiul numai din punctul de vedere al lucrării şi al arătării Sale în lume, nu din punctul de vedere al existenţei fiinţei Sale. Existenţa Duhului Sfânt este altceva faţă de arătarea Sa prin lucrare.

Tatăl este suficient Lui Însuşi şi naşte înainte de veacuri şi pentru vecie Dumnezeu egal cu Sine, adică pe Fiul, şi purcede Dumnezeu egal, adică pe Duhul Sfânt, fără ca Dumnezeirea să se despartă prin separarea Persoanelor, Ea rămânând unită neamestecat în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Faptul că Fiul S-a născut din Tatăl nu înseamnă că este ulterior ca existenţă Părintelui Său, pentru că nu a trecut un anumit interval de timp între nenaşterea Tatălui şi naşterea Fiului sau purcederea Sfântului Duh. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt veşnice, fără de început, de acelaşi rang şi de aceeaşi cinste (Leon Înţeleptul).

3. LUCRAREA LUI HRISTOS ŞI A DUHULUI SFÂNT ESTE COMUNĂ

Zidirea şi rezidirea lumii au fost făcute prin lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Tocmai acest adevăr teologic ne îndeamnă să spunem că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Subliniem acest lucru deoarece există marele pericol de a vorbi despre iconomia lui Hristos ca şi cum ea ar fi fără legătură cu cea a Duhului Sfânt, şi despre iconomia Duhului Sfânt ca fiind o iconomie fără legătură şi separată de cea a lui Hristos.

Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Duhului Sfânt. Hristos a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu de la Duhul Sfânt. Mai apoi, după Învierea Sa şi, desigur, în ziua Cincizecimii, Hristos a trimis Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt Se transmite prin Hristos. Iar când Duhul a venit la Apostoli, Hristos a luat chip în inima lor, adică aceştia au fost făcuţi mădulare ale Trupului înviat a lui Hristos. Din aceste motive nu putem vorbi despre existenţa vreunei diferenţe între lucrarea Fiului şi cea a Duhului Sfânt.

Acest lucru reiese limpede din Sfânta Scriptură. În timpul vieţii Sale, Hristos a tămăduit şi a curăţit inimile Apostolilor prin învăţătura Sa, prin descoperirea tainelor Sale şi prin minunile pe care le-a săvârşit, iar la sfârşit, a spus: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Cu un alt prilej, a spus că cine Îl iubeşte şi păzeşte cuvântul Său, pe acela îl va iubi şi Tatăl Său şi, drept urmare: Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el (Ioan 14, 23).

Faptul că Tatăl şi Fiul vor locui în inima curăţită şi sfinţită a omului nu înseamnă că Duhul Sfânt va lipsi sau că El este străin de lucrarea de sfinţire, deoarece, într-un alt loc, Hristos a făgăduit ucenicilor că le va trimite Duhul Sfânt Care purcede de la Tatăl şi Care rămâne la voi şi în voi va fi (Ioan 14, 17). Drept aceea, omul care primeşte harul Dumnezeului Treimic se face mădular al Trupului înviat al lui Hristos, sălaş al lui Dumnezeu Tatăl şi templu al Duhului Sfânt, adică vas al Dumnezeului Treimic.

Într-un tropar din canonul iambic al sărbătorii Cincizecimii, Sfântul Ioan Damaschin foloseşte exprimarea „Sfântul Duh este semnul lui Dumnezeu Cuvântul Care S-a născut din Tatăl”. Duhul Sfânt este numit semn al Cuvântului deoarece El Îl vădeşte pe Dumnezeu Cuvântul, căci „fără Duhul Sfânt, Fiul Unul-Născut nu poate fi cugetat” (Sfântul Grigorie al Nisei). De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune că nimeni nu poate să zică „Domn este Iisus” decât în Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3). De asemenea, Duhul Sfânt este numit semnul Cuvântului pentru că El i-a învăţat pe ucenici în acelaşi fel în care i-a învăţat şi Hristos şi le-a adus aminte ceea ce Însuşi Hristos le-a spus. De aceea, Duhul Sfânt S-a făcut semn, adică prin El s-a arătat că Hristos este cu adevărat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi că Fiul este de o fiinţă şi de o cinste cu Duhul Sfânt (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu L-a slăvit pe Tatăl. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor, slăvindu-L astfel pe Fiul (Leon Înţeleptul). Aşadar, putem spune că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, numindu-L Fiu iubit; Fiul S-a slăvit prin câte a săvârşit cu lucrarea Duhului Sfânt; Fiul L-a slăvit pe Tatăl prin întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc; în acelaşi timp, Fiul L-a slăvit pe Duhul Sfânt pentru că L-a descoperit ucenicilor; Duhul Sfânt, Care are în Biserică o lucrare bogată, Îl slăveşte pe Tatăl din Care purcede, dar şi pe Fiul, pentru că cei care iau Duh Sfânt se fac copii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos.

Din toate acestea, vedem că lucrarea Fiului nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Mântuirea omului este lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Această temă deosebit de importantă, care dezvoltă un mare adevăr teologic, va fi mai bine analizată în cele ce urmează.

4. CEI DOI MÂNGÂIETORI

Duhul Sfânt I-au fost date multe nume. Unul dintre acestea, care înfăţişează lucrarea săvârşită în Biserică, dar şi în viaţa oamenilor, este Mângâietor. Însuşi Hristos L-a numit astfel pe Duhul Sfânt atunci când le-a vorbit ucenicilor, cu puţină vreme înainte de Patima Sa: Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului (Ioan 14, 16-17). Ceva mai târziu, Duhul Sfânt este caracterizat de Hristos ca fiind Mângâietorul Care îi va învăţa pe ucenici şi Care le va reaminti cele spuse de El Însuşi în timpul vieţii Sale. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (Ioan 14, 26). Având încredinţarea că Duhul Sfânt este Mângâietorul, ne rugăm acestuia: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”

Duhul Sfânt se numeşte Mângâietor deoarecec îl mângâie pe omul care se luptă împotriva păcatului şi care se străduieşte să păzească toate poruncile lui Hristos. Lupta este dură pentru că este dusă împotriva duhurilor viclene. În această luptă, Duhul Sfânt este mângâietor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Duhul Sfânt Se numeşte paraklitos[2] (mângâietor) de la parakalin[3] (a încuraja, a sfătui, a mângâia, a apăra). Şi, pentru că „a-i încuraja” şi „a-i sfătui” pe oameni sunt trăsături definitorii ale lui Dumnezeu, numindu-L astfel pe Duhul Sfânt, Hristos Îl caracterizează pe Acesta ca fiind Dumnezeu.

Important pentru studiul hristologic pe care îl facem aici este că Însuşi Hristos Îl numeşte pe Duhul Sfânt Mângâietor, dar şi faptul că, în acelaşi timp, El spune că Duhul Sfânt este alt Mângâietor. Dacă Duhul Sfânt este alt Mângâietor, înseamnă că şi Hristos este un Mângâietor Care îi ajută pe oameni. Într-una din epistolele sale soborniceşti, Sfântul Evanghelist Ioan recomandă creştinilor să nu păcătuiască. În continuare, el spune că, şi dacă vor păcătui, să nu deznădăjduiască, pentru că „avem mijlocitor[4]” către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept[5]. Aşadar, Hristos şi Duhul Sfânt  sunt cei doi Mângâietori ai lumii. Desigur, şi Dumnezeu Tatăl este Mângâietor al oamenilor, pentru că mângâierea şi ajutorul reprezintă lucrarea comună a Dumnezeului Treimic.

Exprimarea alt Mângâietor arată că Hristos şi Duhul Sfânt sunt ipostasuri diferite. Tâlcuind cuvintele alt Mângâietor, Sfântul Grigorie Teologul spune că această arată „împreună-împărăţia” şi fiinţa comună a celor două ipostasuri. Faptul că Hristos spune că va trimite alt Mângâietor arată că şi El este Mângâietor. Acesta este altul şi este la fel ca Mine. De aici putem să înţelegem că Hristos şi Duhul Sfânt sunt de aceeaşi cinste.

5. SFÂNTUL DUH ÎL REVELEAZĂ PROFEŢILOR PE CUVÂNTUL NEÎNTRUPAT

Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl, pentru că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă sau fire şi aceeaşi energie sau slavă. De aceea, acolo unde Se află Hristos Se află şi Duhul Sfânt.

Anterior, am subliniat faptul că Persoanele Sfintei Treimi nu Se despart, iar lucrarea lor nu diferă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Sfântul Duh lucrează  asupra tuturor oamenilor, însă în mod diferit. Pentru că toţi oamenii sunt zidirea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează asupra tuturor, fără nici o excepţie, cu energie proniatoare, care este energia ce ţine şi mişcă funcţiile lor fireşti. Alături de aceasta, asupra celor care se află sub Lege, Duhul Sfânt lucrează cu har care îi îndeamnă  spre necălcarea poruncilor şi îi iluminează spre cunoaşterea lui Hristos. De asemenea, pentru cei care trăiesc în Hristos, harul este înfietor, căci aceştia se fac fii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. În fine, asupra celor îndumnezeiţi, adică asupra celor care s-au arătat vrednici de a trăi în cetatea lui Dumnezeu şi de a se face sălaş al puterii Sale îndumnezeitoare, Duhul Sfânt acţionează cu har înţelepţitor. Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în toţi, dar în chip diferit, în funcţie de starea duhovnicească în care se găseşte fiecare.

Astfel privind lucrurile, înţelegem că Duhul Sfânt lucra şi asupra profeţilor din Vechiul Testament, pentru că aceştia prooroceau despre Cuvântul întrupat, adică despre Hristos, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt. Din teologia ortodoxă cunoaştem foarte bine faptul că toate revelaţiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelaţii ale celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică ale Cuvântului neîntrupat. Însă prezenţa Cuvântului era se afla în legătură cu cea a Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt a fost Acela Care L-a arătat profeţilor pe Cuvântul neîntrupat şi prin Duhul Sfânt se descopereau cele ce aveau să fie.

Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul Sfânt venea în gândul profeţilor pentru ca aceştia să proorocească binele ce avea să fie. Un caz aparte este cel al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care s-a umplut de Duh Sfânt de pe vremea de când era făt de şase luni în pântecele mamei sale. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, el a primit prin Duhul Sfânt desăvârşirea veacului ce va să fie încă din pântecele mamei sale şi a teologhisit despre Hristos. În plus, după cum am văzut atunci când am vorbit despre praznicul Întâmpinării Domnului, Dreptul Simeon L-a recunoscut pe Hristos tot prin Duhul Sfânt.

Prin urmare, Duhul Sfânt a lucrat şi în Vechiul Testament, însă în chip diferit de cel în care lucrează în Noul Testament şi în Biserică. Aşa cum am spus şi mai înainte, în Vechiul Testament Duhul Sfânt atrăgea atenţia proorocilor despre călcarea poruncilor şi le dezvăluia venirea lui Hristos, în vreme ce în Noul Testament El îi face pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi îndreaptă spre îndumnezeire.

6. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN NOUL TESTAMENT

Întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, ca de altfel, întreaga lucrarea a sfintei iconomii, nu s-a făcut fără Duhul Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare este foarte expresiv în acest sens. El spune  că Duhul Sfânt a anunţat şi a dezvăluit sosirea lui Hristos în lume. Duhul Sfânt nu a fost despărţit de Hristos nici atunci când Acesta din urmă Se afla în lume cu trupul. De asemenea, lucrările puterii şi vindecările se fac tot prin lucrarea Duhului Sfânt, demonii sunt alungaţi de oameni prin Duhul lui Dunezeu, diavolul este stârpit de acolo unde Se află Duhul Sfânt, iar iertarea păcatelor şi învierea morţilor se fac tot prin lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi.

Dacă Duhul Sfânt lucra în profeţii şi în drepţii Vechiului Testament, vorbindu-le şi dezvăluindu-le pe Hristos, cu atât mai mult a lucrat asupra Apostolilor şi a ucenicilor Mântuitorului. Pentru că Duhul Sfânt acţionează după starea duhovnicească a omului şi la timpul potrivit, asupra ucenicilor a lucrat în trei chipuri, corespunzător cu trei intervale de timp diferite. Astfel, înainte ca Hristos să Se slăvească prin Patimă, adică îninte de Patimi şi de Răstignirea pe Cruce, Duhul Sfânt lucra „slab”, după Învierea lui Hristos lucra „cu mai multă putere”, iar după Înălţarea lui Hristos la ceruri lucra „desăvârşit” (Sfântul Grigorie Teologul). Trebuie să mai adăugăm faptul că Sfântul Duh nu Se desăvârşeşte pe Sine, pentru că este desăvârşit, ci îi desăvârşeşte şi îi sfinţeşte pe oameni. Duhul Sfânt este „Cel care desăvârşeşte nu Cel care Se desăvârşeşte” (Sfântul Grigorie Teologul). Aşadar, El i-a desăvârşit şi i-a împlinit pe Apostoli care erau nedesăvârşiţi.

Fiul lui Dumnezeu neîntrupat a spus prin Profetul Ioil: Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa (Ioil 3, 1). Fără îndoială, aici se vorbeşte despre venirea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii şi despre dăruirea harului proorocirii. După spusele Sfântului Chiril al Alexandriei, profeţia aceasta se referă la cele ce s-au petrecut în ziua Cincizecimii, pentru că atunci, ucenicii vorbeau  proorocind, adică propovăduiau tainele lui Hristos care au fost profeţite în Vechiul Testament. Prin puterea Sfântului Duh, ucenicii au înţeles în acel ceas toate proorocirile din Vechiul Testament despre Persoana lui Hristos. Aşadar, ei s-au desăvârşit în cunoştinţă prin revelaţie. 

Astfel, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt, firea omenească a revenit la starea de la începuturile ei, pentru că a dobândit harul proorocirii, aşa cum avea Adam în Rai (Sfântul Nicodim Aghioritul). Cu adevărat, văzând viaţa lui Adam din Rai de dinainte de cădere, ne dăm seamam că el avea gând curat şi că profeţea. Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam pe când el dormea, însă atunci când s-a trezit din somn şi a văzut-o pe Eva, Adam s-a luminat prin puterea Duhului Sfânt şi a cunoscut că ea s-a născut din trupul său: Iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea (Facerea 2, 23).

Aceasta înseamnă că toţi cei care primesc Duh Sfânt şi sunt membri ai Bisericii nu numai că sunt readuşi la starea anterioară, în care se găsea Adam, dar urcă şi mai sus, pentru că se unesc cu Hristos. Aşa cum vedem din Vieţile Sfinţilor, cel care are Duh Sfânt se face prooroc, adică dobândeşte har de profet, văzând şi trăind împărăţia lui Dumnezeu şi cunoscând tainele lui Hristos. Prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, darul de a prooroci devine starea firească a omului. Rugăciunea minţii este o dovadă a acestui har şi a lucrării Sfântului Duh.

7. DUHUL SFÂNT ŞI BISERICA

Din eclesiologie se vădeşte modul în care Duhul Sfânt lucra atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Studiind această temă, putem observa anumite aspecte importante care arată legătura strânsă dintre hristologie şi pnevmatologie.

După spusele Sfinţilor Părinţi, Biserica a existat şi înainte de întruparea lui Hristos, fiindcă începuturile sale au fost legate de crearea îngerilor şi a omului. Căderea lui Adam a însemnat şi căderea Bisericii; totuşi ea a dăinuit în persoana profeţilor şi, în general, a bărbaţilor drepţi din Vechiul Testament. În ciuda faptului că Biserica nu încetase să existe, stăpânirea morţii era puternică şi de aceea, chiar dacă drepţii din Vechiul Testament ajungeau la îndumnezeire şi Îl cunoşteau pe Cuvântul neîntrupat (Sfântul Ioan Gură de Aur), întunericul rămânea desupra lor şi ei coborau în Iad.

Prin întruparea Sa, care a fost lucrată prin Duhul Sfânt, Hristos a luat „trupul Bisericii” (Sfântul Ioan Gură de Aur), adică a luat firea omenească curată şi neîntinată, pe care a unit-o cu Dumnezeirea în ipostasul Său. În acest fel, Biserica a dobîndit Cap şi S-a făcut ea însăşi Trup a lui Hristos. Clement Romanul spune că la început Biserica era duhovnicească, ea fiind creată cu apariţia îngerilor, iar mai târziu prin întruparea Cuvântului, „ea s-a arătat în Trupul lui Hristos”, adică a devenit Trupul lui Hristos. De asemenea, fiindcă întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a fost lucrarea Duhului Sfânt, tot ceea ce are loc în Biserică se face şi prin lucrarea Duhului Sfânt, fapt pentru care Cincizecimea este strâns legată de eclesiologie.

Hristos a spus cândva Apostolului Petru: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Această zidire a Bisericii s-a împlinit prin moartea lui Hristos pe Cruce şi prin pogorârea Sa la iad. Sufletul lui Hristos a coborât la Iad împreună cu Dumnezeirea, iar Trupul Său, împreună cu Dumnezeirea, a rămas în mormânt. În acest fel, puterea iadului şi a morţii a fost biruită şi, din acel moment, moartea a încetat să mai stăpânească asupra Bisericii, care este acum Trupul lui Hristos.

Putem spune că Biserica a fost zidită în ziua Cincizecimii în sensul că, în acea zi, Apostolii s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă până atunci Sfinţii Apostoli erau în comuniune cu Hristos, după aceea, prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, ei s-au făcut mădulare al Trupului lui Hristos. Mai înainte Biserica avea numai duh, acum însă ea are şi trup. Sfinţii, adică cei îndumnezeiţi, nu au legătură şi comuniune numai cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat, ci şi cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, adică cu Dumnezeu-Om Hristos. Învăţătura care spune că Biserica este Trupul lui Hristos, iar sfinţii sunt mădularele Trupului lui Hristos, este dezvoltată şi de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 12, 1-31). Biserica nu este doar o organizaţie religioasă, ci este Însuşi Trupul lui Hristos. În plus, diferenţa dintre darurile pe care le avem[6] vine din lucrarea Duhului Sfânt. În concluzie, Apostolul Pavel spune: voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte (I Cor. 12, 27).

Trebuie să mai adăugăm faptul că în învăţătura Sfinţilor Părinţi putem distinge două adevăruri care arată că lucrare Persoanelor Sfintei Treimi este comună, şi anume: creştinii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos (cf. I Cor. 12, 27), dar în acelaşi timp, ei sunt şi temple ale Duhului Sfânt (cf. I Cor. 6, 19). Cele două adevăruri nu se contrazic.

8. CE ÎNSEAMNĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT DIN ZIUA CINCIZECIMII

Duhul Sfânt a pogorât în ziua Cincizecimii. Acest lucru nu înseamnă că mai înainte El nu era prezent pe pământ şi la oameni, ci arată că Duhul Sfânt lucrează în chip diferit, aşa cum am văzut şi anterior. Putem înfăţişa aici două aspecte care rezultă din tâlcuirea pogorârii Duhului Sfânt şi a lucrării Sale diferite asupra oamenilor.

Primul aspect este că, în ziua Cincizecimii, Apostolii au înţeles că Duhul Sfânt nu este o energie a lui Dumnezeu, ci un ipostas aparte. Sfântul Duh, Care în Vechiul Testament Se arăta discret, în chipul unei suflări de vânt, ca un sunet, ca o boare sau ca inspiraţie pentru profeţi, în ziua Cincizecimii se arăta „ca având ipostas propriu”. Aşadar, atunci când s-a încheiat lucrarea de revelare a ipostasului lui Hristos, a început lucrarea de revelare a ipostasului Duhului Sfânt (Sfântul Grigorie Palama).

Cel de-al doilea aspect care rezultă din interpretarea pogorârii Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii este că Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos şi le-a da puterea de a lua parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii.

Pentru a tâlcui aspectele legate de pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Nicodim Aghioritul foloseşte fragmente din scrierile Cuviosului Nichita Stithatul şi ale Sfântului Vasile cel Mare, potrivit cărora Duhul Sfânt nu S-a pogorât ca un rob, ci în chip împărătesc şi de sine stătător. Hristos S-a întrupat prin voia Sa, pentru că nu a fost silit de nimeni; în acelaşi fel, Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos prin voia Sa liberă. De altfel, voia Tatălui este şi voia Fiului şi a Duhului Sfânt şi invers. Energia şi voirea Dumnezeului Treimic sunt comune.

De la sine puterea (libertatea) are însemnătate diferită, după cum se referă la Dumnezeu, la îngeri sau la oameni. Spunem că Dumnezeu este liber, „atotstăpânitor, atoatevăzător, mai presus de fiinţă, dar, mai presus de toate, este Dumnezeu de sine stătător”. Dumnezeu nu poate fi însă cuprins în înţelesuri omeneşit. Îngerii sunt liberi, fireşte, şi îşi folosesc libertatea neîmpiedicat, adică împlinesc imediat ceea ce vor, pentru că nu au obstacole în această împlinire, neoprindu-i nici trupul şi nici o altă forţă contrară. Şi oamenii sunt de sine stătători, adică liberi, dar libertatea lor este trunchiată de faptul că nu pot împlini cu uşurinţă ceea ce doresc. Acest lucru este cauzat de atacul diavolului, de îngreuierea trupului şi de patimile în faţa cărora omul s-a supus prin propria sa voire. Tocmai de aceea voirea şi libertatea trebuie să Îi fie întărite de Dumnezeu. În Vechiul Testament este scris: dobândeşte har de le Domnul[7] (Pilde 8, 35). Iar Apostolul Pavel spune: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13).

Aceasta înseamnă că pogorârea Duhului Sfânt în inimile Apostolilor – ca şi lucrarea pe care El o săvârşeşte în inimle oamenilor – îşi are izvorul în propria voire a celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. În nici un caz Duhul Sfânt nu săvârşeşte această lucrare ca un slujitor. Trebuie însă ca oamenii să răspundă la lucrarea Duhului Sfânt prin propria lor voire, pentru că Dumnezeu ne le încalcă libertatea. Dar voia şi libertatea trebuie să fie întărite de Dumnezeu, pentru că, în stare de cădere, omul este o fiinţă subjugată care are libertatea limitată.

De menţionat este faptul că, atunci când vorbim despre pogorârea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii, prin aceasta nu înţelegem că pogorârea ar fi o întrupare a Duhului Sfânt, pentru că numai Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat. Pogorârea a însemnat arătarea în lume a Duhului Sfânt în ipostas. Prin această arătare i-a transformat pe ucenici şi i-a făcut din oameni muritori mădulare vii ale Trupului lui Hristos.

9. PREZENŢA SA CA O SUFLARE DE VÂNT CE VINE REPEDE

Prin Sfântul Botez omul devine membru al Bisericii şi mădular al Trupului lui Hristos. Apostolii au primit botezul în ziua Cincizecimii, deoarece, practic, atunci a fost ziua în care ei s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Aşadar, Hristos nu a fost un simplu învăţător, ci adevăratul Cap al ucenicilor Săi.

Hristos le-a spus ucenicilor imediat după Înviere: Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5). Duhul Sfânt i-a botezat pe ucenici în ceasul în care S-a pogorât asupra lor, iar întreaga casă unde se aflau aceştia în aşteptarea făgăduinţei Tatălui s-a umplut de Duh Sfânt şi s-a făcut cristelniţă duhovnicească (Sfântul Grigorie Palama). Prezenţa Duhului Sfânt în această casă a fost însoţită de un vuiet. Sfântul Evanghelist Luca scrie: Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Fapte 2, 2). Acest vânt care a venit repede a fost preînchipuit şi propovăduit de multe ori în Vechiul Testament. Este vuietul despre care mama Profetului Samuel a spus: „Domnul din înălţimea cerului va tuna”[8]. Acest vuiet a fost închipuit şi de vedenia Profetului Ilie, căruia Dumnezeu i s-a arătat sub forma unei adieri de vânt lin[9]. O asemenea preînchipuire a fost şi glasul cu care Hristos a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea[10], pentru că vocea Sa puternică propovăduia Duhul Sfânt, pe Care urmau să Îl primească toţi cei ce aveau să creadă în El. De asemenea, acelaşi înţeles l-a avut şi faptul că, după Înviere, Hristos a suflat asupra ucenicilor Săi, dându-le Duh Sfânt pentru ca să ierte păcatele.

Apariţia Duhului Sfânt ca o suflare de vânt ce vine repede simbolizează faptul că Duhul Sfânt le biruieşte pe toate, calcă peste zidurile celui viclean şi zdrobeşte orice aşezare şi orice întăritură a vrăjmaşului. În acelaşi timp, El îi smereşte pe cei mândri, îi înalţă pe cei smeriţi cu inima, le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le slobozeşte pe cele robite (Sfântul Grigorie Palama). Prin puterea Duhului Sfânt, omul poate să se facă mădular viu al Bisericii, să biruiască toate puterile vrăjmaşului şi să se izbăvească de moarte.

10. ÎNŢELESUL TEOLOGIC AL LIMBILOR DE FOC

Felul în care Duhul Sfânt S-a descoperit pe Sine în ziua Cincizecimii arată faptul că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt şi invers. Sfântul Evanghelist Luca, cel care a scris Faptele Apostolilor, spune: Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt (Fapte 2, 3-4).

Tâlcuind acest fragment, Sfântul Grigorie Palama face observaţii de o înaltă valoare teologică, pe care trebuie să le expunem aici, deoarece demonstrează faptul că Fiul şi Sfântul Duh sunt de o cinste şi o slavă.

În primul rând, Duhul Sfânt Şi-a făcut apariţia sub forma limbilor pentru a arăta că are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Cuvântul, fiindcă nimic nu este mai legat de cuvânt decât limba. Astfel, s-a vădit că Duhul Sfânt nu are o lucrare diferită de cea a lui Dumnezeu Cuvântul. În acelaşi timp, Duhul Sfânt a apărut în chip simţit, sub forma limbilor, pentru ca să arate că învăţătorul adevărului are nevoie de limbă cu har.

Limbile sub forma cărora S-a arătat Duhul Sfânt erau de foc, lucru care are o mare însemnătate. Focul vădeşte faptul că Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, deoarece Dumnezeu este foc mistuitor. Aşadar, Duhul Sfânt are aceeaşi fire şi aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul. În plus, limbile de foc arată chipul îndoit al felului în care lucrează propovăduirea Apostolilor, pentru că focul luminează, dar şi arde, în acelaşi fel în care învăţătura transmisă prin Hristos îi luminează pe cei care se supun şi îi blesteamă pe cei care nu cred. Desigur, focul în chipul căruia Şi-a făcut apariţia Duhul Sfânt nu era un foc zidit, ci unul nezidit. De aceea, Sfântul Evanghelist nu a spus limbi de foc, ci limbi ca de foc.

Limbile de foc s-au împărţit şi au şezut pe capetele Apostolilor. Acest lucru este important, pentru că vrea să arate că numai Hristos are întreaga putere şi întreaga energie sfântă, pentru că El este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Harul pe care îl primesc sfinţii nu este fiinţa, ci energia lui Dumnezeu, Care oferă fiecărui om diferite daruri. Nimeni altcineva nu are întregul har sfânt, decât numai Hristos, Care, după trup, are plinătatea harului sfânt.

Faptul că aceste limbi de foc au şezut pe capetele Apostolilor arată vrednicia lor împărătească, dar şi unimea harului. Limbile de foc nu erau o energie zidită, ci energia necreată a lui Dumnezeu, şi tocmai de aceea ele au şezut pe capetele Apostolilor ca semn al slavei împărăteşti. În acelaşi timp, chiar dacă harul – adică energia Duhului Sfânt – se desparte, el rămâne unit. Cu adevărat, harul Sfântului Duh este prezent şi lucrează „împărţindu-se nedespărţit şi rămânând întreg în împărţire, după chipul razelor soarelui”. Cu alte cuvinte, cu toţii primim raza soarelui, adică energia soarelui, dar ea nu este despărţită[11]. Atunci când omul se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine, cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, nu se împărtăşeşte numai cu o bucată din Trupul împărătesc, ci cu întreg Trupul lui Hristos. În timpul Sfintei Liturghii, preotul spune: „… se împarte Mielul lui Dumnezeu , Cel ce nu se desparte…”.

Prin urmare, energia Duhului Sfânt este aceeaşi cu energia Cuvântului şi cu energia Tatălui, adică cu energia Dumnezeului Treimic. Mântuirea omului înseamnă împărtăşirea din energiile necreate ale Sfintei Treimi.

11. ÎMBRĂCAREA UCENICILOR DE CĂTRE DUHUL SFÂNT

Atunci când a făgăduit ucenicilor că va trimite Duhul Sfânt, Hristos le-a dat acestora o poruncă limpede: voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Ucenicii au păzit această poruncă şi au stat cu toţii într-o casă din Ierusalim, în liniştea cugetului şi în rugăciune, aşteptând revărsarea darului Duhului Sfânt. De aceea, Sfântul Evanghelist Luca ne încredinţează: Şi erau în toată ziua în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 53).

În continuare, ar trebui să comentăm puţin propoziţia „până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”, deoarece are o însemnătate destul de mare. Hristos nu a spus pur şi simplu că ucenicii vor primi Duh Sfânt, ci că vor fi îmbrăcaţi ca într-o armură duhovnicească, pentru a putea lupta împotriva vrăjmaşului. Aşadar, nu este vorba numai despre o iluminare a minţii, ci despre transformarea întregii fiinţe. Nu va mai exista nici o părticică din trup şi nici o energie a sufletului care să nu fie acoperită de energia Duhului Sfânt.

Se ştie faptul că, prin Sfântul Botez – care este considerat o taină începătoare, deoarece prin el, ne facem mădulare ale Trupului lui Hristos şi intrăm în Biserică – ne îmbrăcăm în Hristos: câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27). În acelaşi timp, însă, după făgăduinţa lui Hristos, ne îmbrăcăm şi în Duh Sfânt. De altfel, acesta este şi scopul tainelor Botezului şi a Mirungerii, care sunt legate între ele.

Îmbrăcarea creştinului în Sfântul Duh nu este exterioară sau de suprafaţă, ci este una interioară, după exemplul unirii fierului cu focul. Atunci când este pus în foc, fierul se încinge în întregime, nu numai într-o mică parte din el. Astfel, cei care primesc Duhul Sfânt simt cum Acesta le umple inima, le luminează ochiul, le sfinţeşte auzul, le linişteşte gândurile şi izvorăşte cunoştinţă, umplând de înţelepciune şi de har întreaga lor fiinţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care aflându-se în faţa Sinedriului, a arătat mai întâi binecuvântarea pe care sufletul său a primit-o de la Duhul Sfânt, şi abia mai apoi a dezvăluit slava chipului său[12] (Macarie Hrisochefalul). Aşadar, energia Sfântului Duh sfinţeşte, iluminează şi dă strălucire întregii fiinţe a omului.

Biserica intonează un tropar uimitor: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune”. Toate harismele oferite membrilor Bisericii, ca de exemplu, vederea profetică, viaţa apostolică şi sfârşitul mucenicesc, sunt dăruite de Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că vederea proorocirilor nu este o scornire a gândirii sau a imaginaţiei acestora, viaţa  Apostolilor nu este o misiune creştină antropocentrică, iar mucenicia sfinţilor nu este o lucrare a unei voinţe puternice. Toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt.

Printre aceste harisme, în care se îmbracă cei care primesc darul Duhului Sfânt, se află şi viaţa sfinţitoare a acelor oameni care se luptă pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu, atât cât le este cu putinţă, şi pentru a trăi în curăţia sufletului şi a trupului, prin  căsătoria după legile creştineşti şi prin traiul în societate sau prin slujirea păstorească a lui Hristos, cu greutăţile ei, etc., toate aceasta fiind aşadar daruri ale Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt „lucrează întreaga alcătuire a Bisericii”, care este Trupul lui Hristos.

12. BEŢIA TREAZĂ

Imediat după revărsarea Duhului Sfânt asupra lor, Apostolii s-au umplut de bucurie multă. Pentru ei, aceasta era o experienţă nouă. Dacă până atunci ucenicii erau doar nişte oameni buni, din acel moment ei s-au făcut mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos.

Aşadar, după Pogorârea Duhului Sfânt, ei nu au mai fost simpli închinători la Hristos, ci au ajuns să fie în strânsă unire cu El. Cei care îi vedeau pe Apostoli, se mirau, iar unii spuneau cu ironie că sunt plini de must, adică s-au îmbătat cu vin nou. (Fapte 2, 13).

Venirea Duhului Sfânt în inima omului este numită de Sfinţii Părinţi „beţie trează” (Sfântul Dionisie Areopagitul). Sfântul Isaac Sirul spune că, în asemenea cazuri, toate simţurile omului se afundă într-o „beţie adâncă”. Această stare este numită beţie, pentru că însemnă o mare desfătare şi o bucurie fără margini, iar beţia aceasta este trează, pentru că, aflându-se în ea, omul nu îşi pierde nici simţurile, şi nici raţiunea. Atunci când omul este cuprins de Duh Sfânt, el rămâne liber sau, pentru a ne exprima mai bine, abia atunci dobândeşte adevărata libertate, care nu înseamnă posibilitatea de alegere, aşa cum spune filosofia etică, ci este reprezentată de voirea naturală şi de biruirea morţii. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: şi duhurile proorocilor se supun proorocilor (I Cor. 14, 32). Aceasta înseamnă că nu profetul se supune harismei, ci harisma se supune profetului, adică libertatea omului nu este desfiinţată, iar energiile intelectuale sau sufleteşti ale acestuia nu se suspendă.

Sfântul Nicodim Agioritul spune că există trei feluri de beţie. Prima este beţia produsă de vinul material, care este o stare ce duce la multe rele. A doua este beţia produsă de patimi. Despre aceasta din urmă vorbea Profetul Isaia atunci când spunea: Vai de mândria cununii beţivilor”[13] (Isaia 28, 1). În altă parte, referindu-se la Ierusalim, Isaia zicea: ia aminte, sărmană cetate, ameţită, dar nu de vin (Isaia 51, 21). A treia este beţia care vine de la Duhul Sfânt. De o asemenea beţie era cuprinsă mama lui Samuel atunci când se ruga cu multă râvnă în templu, iar mintea ei era atât de lipită de rugăciune, încât preotul Eli o credea beată şi a voit să o alunge. Dar ea a răspuns că nu este beată, ci îşi dezvăluie inima în faţa Domnului (cf. I Regi 1, 14-15).

Această din urmă beţie a fost trăită de Apostoli în timpul Cincizecimii. În acea zi, ei au luat Duh Sfânt, şi-au deschis inimile, L-au cunoscut mai bine pe Hristos şi s-au făcut mădulare ale Trupului Său. În ei au prins rădăcini un mare dor şi o dragoste nesfârşită pentru Hristos, iar aşa cum spun Sfinţii Părinţi, acestea au fost exprimate prin rugăciune.

13. PRIN DUHUL SFÂNT, ÎL CUNOAŞTEM PE HRISTOS ŞI AJUNGEM LA TATĂL

Aşa cum am mai spus, Cincizecimea este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Pentru ca neamul omenesc să se mântuiască, să reajungă în starea anterioară şi să urce chiar mai sus, acolo unde nu a reuşit să ajungă Adam, Dumnezeu L-a trimis în lume pe iubitul Său Fiu, Cel Unul-Născut. Hristos L-a slăvit pe Tatăl şi I-a dezvăluit existenţa, iar mai apoi, L-a trimis pe Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este transmis prin Fiul. Duhul Sfânt îi face pe oameni mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi iluminează pentru ca astfel să Îi poată cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul.

Prin urmare, deoarece Tatăl este Cel care Îi trimite pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, ordinea sfintei iconomii şi a mântuirii neamului omenesc este: Fiul şi Duhul Sfânt. În ceea ce priveşte îndumnezeirea omului, ordinea urmată este exact inversă, adică de la Duhul Sfânt, omul urcă la Fiul şi, prin Fiul, Îl cunoaşte pe Tatăl.

Descriind drumul omului către teognosie (cunoaşterea de Dumnezeu), Sfântul Vasile cel Mare spune că, atunci când primim darurile Duhului Sfânt, Îl întâlnim mai întâi pe Cel care este trimis, adică pe Duhul Sfânt, mai apoi Îl cunoaştem pe Cel care trimite, adică pe Fiul şi, în continuare, ne înălţăm dorirea la Cel care este izvorul şi cauza tuturor bunătăţilor, adică la Tatăl.

Această învăţătură este întâlnită la mulţi Părinţi ai Bisericii. Amintim în acest sens teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, care spune că, dacă Hristos este poarta, Duhul Sfânt este cheia porţii prin care intrăm în casa Tatălui.

Din această perspectivă, deosebit de grăitoare este următoarea rugăciune adresată Duhului Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Această rugăciune exprimă ordinea cunoaşterii lui Dumnezeu pe care am amintit-o mai sus. Prin Duhul Sfânt, inima omului se curăţă pentru ca, astfel, să-L cunoască pe Hristos şi să urce la Tatăl.

Fără îndoială, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, lucrarea Dumnezeului Treimic este unică, dar aceasta nu înseamnă că Persoanele sunt desfiinţate, deoarece harul sfânt lucrează prin Persoane, iar în teologia ortodoxă vorbim despre Har enipostaziat şi Lucrare enipostaziată. Acest lucru se observă şi în timpul Sfintei Liturghii. Întreaga rugăciune a jertfei este adresată Tatălui pentru ca Acesta să Îl trimită pe Duhul Sfânt, Care va transforma pâinea şi vinul în Trupul şi în Sângele lui Hristos. Cu adevărat, Duhul Sfânt transformă darurile în Trupul şi Sângele lui Hristos, iar noi ne împărtăşim cu cinstitele Taine şi devenim sălaş al Dumnezeului Treimic.

14. ENERGIILE DUHULUI SFÂNT ŞI HARISMELE PE CARE LE DĂ MEMBRILOR BISERICII

Sfinţii Părinţi învaţă că, deşi Duhul Sfânt lucrează asupra tuturor oamenilor şi în întreaga zidire, oamenii sunt părtaşi ai energiilor dumnezeieşti în funcţie de receptibilitatea fiecăruia în parte. Pentru ca omul să primească multe daruri ale Sfântului Duh, trebuie ca el să aibă unorgan receptor corespunzător.

Referindu-se la această temă, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sfinţii nu au dobândit diferitele harisme pe care le au prin puterea lor firească, ci prin puterea sfântă. Cu alte cuvinte, toate harismele sunt date de la Duhul Sfânt şi sunt dăruite în funcţie de capacitatea omului de a le primi. Sfinţii nu primesc darul înţelepciunii fără să existe în ei gândul care să poată primi această înţelepciune, nici cunoştinţă fără ca, în mintea lor, să se afle puterea raţiunii, nici credinţă fără aplecarea minţii şi a raţiunii către ceea ce va fi, şi nici harul vindecării fără iubirea firească de oameni. Aceasta înseamnă că sfinţii primesc darul teologiei, al cunoştinţei şi al vindecării numai dacă, în interiorul lor, există un organ care să fie capabil să le recepteze.

Lucrul acesta nu este valabil numai în cazul harismelor teologiei, ci şi în cazul tuturor celorlalte daruri. Darurile se numesc harismata[14] (harisme) pentru că sunt dăruite[15] de Dumnezeu, însă numai în funcţie de starea duhovnicească a omului. Sfântul Maxim mai notează încă o dată că energia Duhului Sfânt este primită de credincioşi după credinţa şi după starea sufletului fiecăruia dintre ei.

După ce tâlcuieşte canoanele tuturor praznicelor împărăteşti, Sfântul Nicodim Aghioritul face unele extensii existenţialiste, punând accentul asupra felului în care creştinul se poate învrednici să trăiască în viaţa sa personală fiecare dintre aceste sărbători. În mod obişnuit, el foloseşte exprimarea: „cum şi în ce fel”. Consider că aceste cuvinte sunt foarte importante, deoarece, prin ele, propovăduirea Bisericii coboară de la nivel abstract la nivel concret. Era nevoie de o asemenea abordare, pentru că, de multe ori, chestiunile teologice sunt desprinse de realitate şi nu ne mai ating sufletele. Abordarea abstractă a teologiei nu este ortodoxă. Atunci când citim predicile Sfinţilor Părinţi, constatăm că şi aceştia analizează faptele tot din perspectiva lui „cum şi în ce fel”.

La sfârşitul tâlcuirii canoanelor Cincizecimii, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că şi noi trebuie să dobândim Duh Sfânt în inima noastră, în chip simţit. Folosind exemplul Apostolilor care, supunându-se poruncii lui Hristos, s-au întors la Ierusalim şi au stat acolo fără încetare, până când au primit Duh Sfânt, el spune că aceasta este modalitatea prin care putem să ne facem părtaşi ai lucrării Duhului Sfânt. Va trebui, aşadar, să ne îndepărtăm de toate lucrurile lumeşti, iar atunci când gândul nostru se va întoarce în inimă, ca într-un templu, să ne rugăm încontinuu, după cuvântul rugaţi-vă neîncetat al Sfântului Apostol Pavel (I Tesal. 5, 17). Va trebui ca, prin şederea permanentă în templu, adică prin păstrarea gândului curat, să ne ridicăm deasupra celor pământeşti, adică a plăcerilor, a iubirii de arginţi, a ambiţiei şi a oricărei alte patimi. Numai astfel inima va fi izbăvită de patimi, iar sufletul va dobândi pacea, pentru că se va lepăda de gândurile viclene, de hulă şi de desfrânare. Sfântul Vasile cel Mare spune că nu este cu putinţă să ne facem vase ale harului sfânt dacă nu scoatem din sufletul nostru toate patimile răutăţii. „Să nu mai curgă aşadar cele vechi pentru ca să încapă cele noi”.

Sfântul Diadoh al Foticeei învaţă că, prin Sfântul Botez, am luat în inima noastră Duh Sfânt şi ne-am făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Însă din pricina patimilor, chiar dacă nu s-a pierdut în întregime, acest har a fost înăbuşit. De aceea, este nevoie să scoatem afară cenuşa patimilor şi să punem înăuntru, ca lemne de foc, lucrarea poruncilor. Dar, pentru ca lemnele să se aprindă de la scânteia harului sfânt, trebuie să suflăm cu putere prin întoarcerea minţii în inimă şi prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Această rugăciune se numeşte „sfânta rugăciune a minţii”.

Sfântul Diadoh al Foticeei mai spune că, atunci când, o dată cu trecerea timpului, această rugăciune prinde rădăcini în inima omului, o curăţă pe aceasta de patimi şi, aflând scânteia harului sfânt, face să crească în ea foc străin şi minunat, care arde atacurile gândurilor viclene, îndulceşte inima şi tot interiorul omului şi luminează gândul. Sfântul Grigorie Palama spune la rândul său că cel care îşi coboară gândul în inimă şi, prin aceasta, îl înalţă la Dumnezeu, este supus schimbării celei bune.

Cu adevărat, atunci când omul se face vas primitor, în inima sa se aprinde focul harului, prin lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „în inima reînviată” are loc o adevărată „aprindere a Duhului”. El mai spune că focul care luminează inimile şi distruge spinii şi buruienile este acelaşi foc care a lucrat şi asupra Apostolilor şi i-a făcut să vorbească cu limbi de foc, sau care l-a umplut de strălucire pe Apostolul Pavel şi a încălzit inimile lui Cleopa şi a celor asemenea cu el. Acest foc este izgonitor al demonilor, dar şi putere de înviere, energie a nemuririi, iluminarea sufletelor sfinte şi unirea puterilor raţionale.

Prin urmare, Cincizecimea a avut loc în istorie o singură dată, dar în viaţa sfinţilor, ea are loc în mod repetat. Atunci când oamenii îndumnezeiţi ajung la un anumit stadiu al vieţii duhovniceşti, ei participă la Cincizecime şi se fac apostoli ai lui Iisus Hristos. Cincizecimea este punctul culminant al slăvirii lui Dumnezeu şi al îndumnezeirii. Fiecare om poate merge pe drumul urmat de Apostoli, pentru că fiecare dintre noi se poete învrednici de aceeaşi vedere de Dumnezeu şi de împărtăşirea din harul Cincizecimii.

***

Nu ne-am propous să analizăm toate aspectele referitoare la Persoana Duhului Sfânt şi la energiile Sale. Desigur, multe dintre aceste aspecte sunt foarte interesante, dar ceea ce s-a încercat aici a fost arătarea faptului că hristologia nu poate fi separată de pnevmatologie, după cum nici pnevmatologia nu poate fi separată de hristologie. În paginile anterioare am subliniat mai ales faptele hristologice ale praznicului Cincizecimii care sunt în strânsă legătură cu Duhul Sfânt.

Sfântul Apostol Pavel spune limpede: câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 14). Nu toţi oamenii care au fost creaţi de Dumnezeu sunt copiii Lui, ci numai aceia care sunt îndrumaţi de Duhul Sfânt. Înfierea este legată de rugăciunea interioară a minţii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rom. 8, 15). Duhul lui Dumnezeu care se află în inima omului mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 16). Cu alte cuvinte, este fiu al lui Dumnezeu numai cel ce Îl are în el pe Duhul Sfânt, Care mărturiseşte şi adevereşte că acela este copil al lui Dumnezeu. Existenţa Duhului Sfânt în suflet  este confirmată de rugăciunea interioară a inimii, care se rosteşte cu umilinţă.

Omul care nu Îl are pe Duhul Sfânt nu aparţine lui Hristos, ceea ce înseamnă că nu este mădular viu al Trupului lui Hristos. Chiar dacă omul s-a botezat cândva, harul de la Botez este nelucrător, iar el este un membru mort al Bisericii. Acest lucru este spus de Sfântul Apostol Pavel în cuvinte revelatoare: dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9). Nimeni nu aparţine lui Hristos dacă nu Îl are pe Duhul Sfânt, aşa cum am arătat mai înainte. Din contră, dacă omul are înlăuntrul său Duh Sfânt, el este mădular adevărat al Trupului lui Hristos, pentru că nu sunteţi în carne, ci în Duh (Rom. 8, 8-9). De aici, putem să ne dăm seama cât de strânsă este legătura dintre hristologie şi pnevmatologie.

 Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul a fost ca oamenii să ia Duh Sfânt şi să se facă mădulare ale Trupului lui Hristos şi sălaş al Dumnezeului Treimic. Tocmai de aceea finalitatea vieţii duhovniceşti este împărtăşirea din Duh Sfânt, prin Care ne facem mădulare vii ale Bisericii, adică ale Trupului lui Hristos, şi suntem în comuniune cu Dumnezeul Treimic.

Hristologia care nu are ca rezultat împărtăşirea din Sfântul Duh, prin Trup adevărat a lui Hristos, este pur teoretică şi fără vreun folos. Analiza hristologiei este necesară pentru a nu fi denaturat modul de tămăduire a sufletului omului şi pentru ca noi să înţelegem clar care este drumul curăţirii, al iluminării şi al îndumnezeirii. Atunci când hristologia nu duce la împărtăşirea personală din sfinţenie, ea este inutilă.

Între aceste cordonate s-au încadrat şi analizele anterioare. Trebuie să înţelegem că este o binecuvântare şi o mare cinste faptul că aparţinem Bisericii Ortodoxe, pentru că astfel, avem posibilitatea de a ne împărtăşi din Duhul Sfânt şi de a ne face închinători pământeni ai Sfintei Treimi. Este însă nevoie să ne ridicăm la înălţimea acestei mari binecuvântări.

Octombrie 1994

Sursa: „PREDICI LA MARILE SĂRBĂTORI” – Arhim. Hierotheos Vlachos; Editura Egumeniţa, Galaţi 2004

 


[1] În limba greacă: theologia (θεολογια). Cuvântul teologie provine din Theos (Dumnezeu) şi logos (cuvânt, învăţătură).

[2] În limba greacă: παρακλητος

[3] În limba greacă: παρακαλειν

[4] În Biblia grecească, în acest loc se foloseşte cuvântul paraklitos, care în mod obişnuit este tradus în limba română prin Mângâietor. Aşadar, traducerea literală a textului grecesc ar fi „avem Mângâietor către Tatăl”. Varianta „avem mijlocitor către Tatăl”, aşa cum apare ea în Biblia românească, este cea corectă din punct de vedere semantic, dar acolo unde se foloseşte cuvântul mijlocitor trebuie să înţelegem că este vorba de fapt despre Mângâietor.

[5] I Ioan 2, 1.

[6] Aici se face o paralelă între diferenţa dintre darurile pe care le au oamenii şi diferenţa firească dintre mădularele aceluiaşi trup, având în vedere faptul că oamenii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Vezi I Cor. 12.

[7] În Septuaginta: “dobândeşte voie de la Domnul”.

[8] I Regi 2, 10

[9] III Regi 19, 11-12.

[10] Ioan 7, 37

[11] Unimea harului rezultă din faptul că, prin despărţirea lui sub forma limbilor de foc şi prin şederea deasupra capetelor Apostolilor, Dumnezeu le-a dat fiecăruia dintre ei harisme diferite, prin care aceştia au ajuns să se completeze reciproc, precum piesele într-un mecanism, formând împreună o unitate, adică Trupul lui Hristos, care este Biserica.

[12] În sensul că, primind iluminarea de la Duhul Sfânt, Arhidiaconul Ştefan L-a slăvit mai întâi pe Dumnezeu, ca expresie a recunoştinţei, a smereniei şi a recunoaşterii, iar acest lucru a fost semn de necontestat al faptului că şi el primise cu adevărat darul Duhului Sfânt.

[13] În Septuaginta: „Vai de beţivii fără vin”.

[14] În limba greacă: χαρισματα

[15] Corespondentul grecesc al verbului a dărui este harizo (χαριζω), de aici provenind şi cuvântul harismă, care, prin urmare, înseamnă dar.

Advertisements

Scrisoare deschisă către Înaltpreasfințitul Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

— preluare de pe ortodoxos.ro —

http://ortodoxos.ro/2016/06/10/scrisoare-varsanufie-arhiepiscop/

 

Preasfințite Părinte, cu îngrijorare şi cu durere în suflet am aflat de textele care urmează să fie adoptate de către Sinodul Panortodox care este programat a se întruni în Creta în data de 16-27 iunie 2016. Acestea conțin expresii neortodoxe precum “restabilirea unităţii creştine”, “lumea creştină” şi “căutarea unităţii creştine”. După cum prea bine ştim şi mărturisim în Crezul–Simbolul de credință, Biserica este Una, Apostoleasca şi Sobornicească; nu există mai multe Biserici nici măcar două. Prin urmare, aceste hotărâri care sunt planificate a se adopta la adunarea din Creta (numită Sinod Panortodox) nu sunt în conformitate cu credința lăsată nouă de Mântuitorul Iisus Hristos. Se dorește recunoașterea altor confesiuni creștine ca fiind Biserica aducându-se astfel hula la adresa Mântuitorului Iisus Hristos şi a Bisericii Lui.

Vă adresăm această scrisoare, cerându-vă ca, în calitatea pe care o aveți de Arhipăstor, să ne reprezentaţi corect şi să nu ne trădați, luând atitudine împotriva acestor erezii precum cu înfricoşătoare jurăminte ați făgăduit a face, în cadrul slujbei de hirotonire întru Episcop urmaș făcându-vă „Păstorului Celui Bun care își pune viața pentru oile Sale” (Ioan 10,11).

Oare ce vremuri trăim dacă este nevoie ca mirenii, oamenii simpli în calitate de mădulare ale Bisericii să spună episcopului cum să se comporte ca episcop, să urmeze linia Sfinților Părinţi si să păstreze Ortodoxia curată a Bisericii noastre? Precum zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur într-un caz similar, însăşi oile devin străjeri ai turmei, când arhipăstorii şi păstorii nu priveghează. Acel episcop sau acel preot care îşi închide gura şi nu protestează pentru cele ce se întâmplă în Biserică, acela este împreună cu ateii şi îi ajută. De aceea spune Sfântul Grigorie Palama: a tăcea episcopul în astfel de zile este o crimă faţă de Biserică, tăcerea episcopului este ateism. Cu alte cuvinte, orice preot, orice rasofor, orice episcop, care nu mustră, nu este întru nimic diferit de ateu.

Trebuie să ne facem datoria – a spus-o Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). A spus-o Apostolul Pavel că „cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Timotei 3, 12).

Iată ce spune Sfântul Teodor Studitul :

Atunci când Credința e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: “Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa? … Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut şi dezinteresat?”

Sinodul nu este aceasta: să se întrunească simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacă ar fi mulţi; ci să se întrunească în numele Domnului, spre pace şi spre păzirea canoanelor… şi nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stăpânirea de a încălca canoanele, fără numai să le aplice şi să se alăture celor predanisite, şi să urmeze pe Sfinţii Părinţi cei dinaintea noastră… Sf. Ioan Gură de Aur a spus deschis că duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.”

Avem poruncă de la însuși Apostolul Pavel că, atunci când cineva învaţă ori ne silește să facem orice alt lucru decât am primit şi decât este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, acela urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfinţit. Nici un sfânt nu a încălcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfânt, dacă ar fi călcat-o.” “Şi chiar dacă am fi păcătoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mădulare ale Bisericii Universale, îndepărtându-ne de orice erezie şi urmând oricărui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Şi nu numai acestora, ci şi hotărârilor pe care le-au luat şi le-au propovăduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desăvârşit, ci pe jumătate, cel care crede că are dreapta credinţă, dar nu se alătură dumnezeieştilor Canoane.” (Migne, PG Epistola II.81)

De mii de ori sărac cu Hristos, decât milionar cu diavolul! De mii de ori diacon, de mii de ori călugăr cu Hristos, decât episcop sau patriarh care încalcă Dumnezeieştile şi Sfintele Canoane! De mii de ori exilat în beciuri, decât un ticălos rasofor predicând minciuna!” ne spune Episopul Augustin Kandiotul.

Vă rugăm să nu deznădăjduiţi şi să nu vă clătinaţi în credinţă din cauza acestui întreg scenariu de înşelare care se joacă în jurul nostru şi să rămâneţi în Adevăr, să vă deziceţi de acele texte neortodoxe și să mărturisiţi pe Hristos în public așa cum Mitropoliții Greci, Ciprioți, Georgieni şi Bulgari au făcut-o cu câteva luni în urma neputând păstra tăcerea. Cum este posibil ca Adevărul să fie votat? De când Adevărul este supus votului unei minorități care se vrea reprezentantă a pliromei Bisericii, în loc să fie continuitatea și confirmarea învățăturii Sfintei Scripturi, a Sinoadelor și a Sfinților Părinți? Cum este posibil ca episcopii și Bisericile Locale care s-ar opune unor texte să nu fie luate în considerare pentru că sunt minoritari?

În primul rând ar trebui să se schimbe din temelie statutul de organizare a acestui Sinod, care este anti-Sinodal. Cum este posibil să se forțeze mâna unor Biserici Locale pentru a accepta neacceptabilul și anume a celei fără de rezultate prezentă în dialog ecumenic și în organizațiile eterodoxe (CMB, etc)? Care este rostul prezenței observatorilor eterodocși, fie și la început și la sfârșitul acestui Sinod?

Ştiţi prea bine că adunarea despre care pomenim mai sus nu este nicidecum un Sinod Ortodox precum cele din trecut unde au participat Sfinții Părinţi. Acolo hotărârile au fost luate împreună cu toţi episcopii care au reprezentat pe toţi ortodocşii. Acum acest aşa-zis sinod încearcă să se substituie Sfintelor Canoane şi să ne altereze Credinţa Ortodoxa prin erezia cum că s-ar fi pierdut unitatea Bisericii. Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a lansat un comunicat, prin care confirmă şi întăreşte decizia sa anterioară, de a nu participa la Sfântul şi Marele Sinod Panortodox, preoții şi credincioșii din Republica Moldova precum şi Biserica Ortodoxa din Georgia se împotrivesc de asemenea legiferării ereziei prin acest sinod-adunare din Creta.

Încheind, Înaltpreasfinţite Părinte, vă cerem cu smerenie, cu bună-credinţă, să luaţi în considerare dezacordul nostru legat de viitorul Sinod Panortodox din iunie 2016.

Vă facem direct răspunzător în faţa Bunului Dumnezeu, ca cel ce  aveţi misiunea „drept să învăţaţi Cuvântul Adevărului” şi totodată vă asigurăm de toată susţinerea noastră în lupta pe care o aveţi de dus în aceste momente de răscruce, hotărâtoare pentru apărarea Ortodoxiei.

Fie ca Hristos să ridice în Biserica noastră ierarhi de înălţimea, de curajul şi de măreţia Sfântului Ioan Gură de Aur, prin ale cărui rugăciuni fie ca Dumnezeu să ne miluiască pe noi toţi. Amin

 

Semnează:

Dragoş Măgureanu-Râmnicu Vâlcea

Aneta Bardașu -Râmnicu Vâlcea

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul: Cum să avem răbdare în necazuri – Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/cum-sa-avem-rabdare-necazuri-slava-lui-dumnezeu-pentru-toate

Primește orice întâmplare din milostiva mână a dumnezeieştii Providenţe, ca pe un pachet plin de toate bunătăţile. Sfântul Ioan Gură de Aur obişnuia a zice în toate împrejurările: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru că nu voi înceta a zice astfel totdeauna pentru toate ce mi se întâmplă”.

Pentru a te putea feri de aceste loviri ale amărăciunilor şi necazurilor, două lucruri ai să faci: primul, a socoti cui sunt potrivnice acele fapte: Duhului şi sufletului; egoismului şi poftelor noastre. Pentru că, de sunt contrare apetiturilor şi egoismului (care-i universal şi primul tău duşman), să nu le numeşti potrivnice, ci socotește-le ca binefaceri şi ajutoare ale Preaînaltului Dumnezeu.

Deci, primeşte-le cu inimă veselă şi cu recunoştinţă; dar dacă sunt contrare Duhului şi sufletului, nici pentru acest motiv nu se cade a-ţi pierde pacea sufletului; al doilea, înalță-ți mintea la Dumnezeu și, cu ochii închişi (fără să te mai uiţi la altceva), ia orice întâmplare din milostiva mână a dumnezeieştii Providenţe, ca pe un pachet plin de toate bunătăţile. Sfântul Ioan Gură de Aur obişnuia a zice în toate împrejurările: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru că nu voi înceta a zice astfel totdeauna pentru toate ce mi se întâmplă”.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 102-103)

SF. IOAN GURĂ DE AUR: Predică la Duminica Slăbănogului

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sf-ioan-gura-de-aur-predica-la-duminica-slabanogului/

SF. IOAN GURĂ DE AUR

 Predică la Duminica Slăbănogului

*


din “Predici la duminici şi sărbători”

„Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani”
(Ioan 5, 5)

Când vorbim despre slăbănogul care pătimea de treizeci şi opt de ani şi zăcea pe patul său la scăldătoarea oilor, aflăm la el o comoară mare.

Această comoară nu o găsim atunci când săpăm în pământ, ci o aflăm dacă cercetăm sufletul acestui bolnav. Găsim o comoară care nu constă în aur, argint sau pietre scumpe, dar care este mult mai preţioasă decât aurul şi decât toată bogăţia.

Ea constă în răbdare, în înţelepciune, statornicie şi o neclintită nădejde în Dumnezeu.

Bogăţia obişnuită este expusă la pânda jefuitorilor, la mâinile tâlharilor, la viclenia slugilor necinstite, şi dacă ea scapă de toate aceste primejdii, totuşi, adeseori, aduce proprietarului ei tot felul de nenorociri, prin faptul că ridică asupra lui zavistnici, şi pricinuieşte furtuni şi neplăceri de tot felul.

Bogăţia duhovnicească este scutită de toate aceste năpădiri; este mai presus de toate aceste pândituri. Ea nu se teme nici de tâlhari, nici de furi, nici de zavistnici, nici de clevetitori, ba chiar nici de moarte. Prin moarte, ea nu se răpeşte de la proprietarul ei, ci, mai mult, ea tocmai prin moarte se face proprietatea lui cea mai sigură şi îl întovărăşeşte în cealaltă viaţă; ea se face pentru acela căruia îi urmează un mijlocitor însemnat şi îi agoniseşte îndurarea Judecătorului ceresc.

Această bogăţie o aflăm în sufletul celui slăbănog, care zăcea bolnav de treizeci şi opt de ani.

Şi găsim încă o mare comoară de felul acesta în sufletul lui. Să observăm acum mai de aproape pe acest rob răbdător, precum şi pe Domnul cel milostiv.

Treizeci şi opt de ani s-a luptat cu o boală nevindecabilă şi neîncetat a fost chinuit de ea; cu toate acestea, el n-a pierdut răbdarea, n-a lăsat să treacă prin limba lui nici un cuvânt de hulă, şi nici nu s-a tânguit împotriva Făcătorului său, ci mai vârtos a suportat pătimirile sale cu multă şi nobilă statornicie şi spunere.

Poate veţi întreba de unde ştim noi acestea, fiindcă Sfânta Scriptură nu ne spune nimic despre viaţa sa cea de mai înainte.

Este adevărat că ea ne spune numai că el a fost bolnav timp de treizeci şi opt de ani, dar nu adaugă lămurit, că el ar fi fost necăjit, că n-ar fi mulţumit ş.a.

Totuşi, Scriptura arată aceasta oricui ia aminte îndeajuns la cuvintele ei şi nu le priveşte numai pe deasupra, în treacăt.

Când vezi cu cât de multă umilinţă vorbeşte el către Hristos, deşi nu-L cunoştea şi-L socotea un simplu om, poţi chiar de aici să deduci însuşirea cea bună a vieţii lui de mai înainte. Când Hristos a zis către dânsul: „Voieşti să fii sănătos?”, el n-a răspuns, precum cineva ar putea presupune: „Tu vezi că eu de un timp aşa de îndelungat zac de slăbănogie, şi mă mai întrebi, dacă eu voiesc să fiu sănătos? Ai venit poate ca să-ţi baţi joc de nenorocirea mea?”. El nu numai că n-a vorbit şi nici n-a cugetat nimic de felul acesta, ci a răspuns cu toată blândeţea şi umilinţa: „Aşa, Doamne, voiesc să fiu sănătos”.

Dacă el, după treizeci şi opt de ani, a fost aşa de blând şi cumpătat, când puterile trupului şi tăria duhului îi erau zdruncinate de boala cea îndelungată, poţi judeca dintru acestea ce caracter blând şi bun a trebuit să aibă el la începutul bolii sale şi înainte.

Ştiţi cu toţii că bolnavii, la începutul suferinţei, nu sunt aşa de cârtitori ca atunci când boala durează un timp îndelungat, când se fac îndărătnici şi adeseori nesuferiţi.

Dar cine, după aşa de mulţi ani de boală, răspunde încă cu aşa de multă blândeţe şi răbdare, învederat este că şi mai înainte de patima sa a răbdat cu plăcere şi cu supunere lui Dumnezeu.

Aceasta trebuie să o socotim cu mintea noastră şi să urmăm răbdarea acestui rob asemenea nouă. Ologirea trupului său trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. Nimeni nu este atât de neputincios şi atât de bolnav, încât, socotind patimile cele înfricoşate ale slăbănogului nostru, să nu sufere cu bărbăţie şi cu curaj toate nenorocirile, până şi pe cele mai grele. Nu numai vindecarea slăbănogului, dar chiar şi boala sa ne aduce un mare folos.

Vindecarea lui îndeamnă pe toţi cei ce aud de ea a proslăvi pe Domnul; iar boala şi neputinţa lui ne întăreşte şi pe noi în răbdare şi ne îndeamnă la aceeaşi râvnă.

Totodată este ca o dovadă a îndurării lui Dumnezeu, că El l-a lăsat să cadă într-o asemenea boală, şi a lăsat ca ea să dureze timp îndelungat, din multa grijă pentru mântuirea acelui om.

Precum aurarul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se încerca şi curaţi prin foc, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele oamenilor a fi încercate de nenorocire, până ce se curăţă şi se lămuresc, şi din această încercare trag mult folos.

De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.

Deci, dacă vine asupră-ne vreo cercetare a lui Dumnezeu, nu trebuie să cădem în nedumerire. Căci dacă aurarul ştie cât de mult trebuie să lase aurul în foc, şi nu-l tine acolo prea mult, Dumnezeu ştie încă mai bine cât de mult trebuie să lase pe oameni în focul curăţiei. [curăţirii]

Şi îndată ce El vede că noi ne-am făcut mai curaţi şi mai buni, încetează cu încercarea, ca nu prin mulţimea chinurilor noi să ne împiedicăm şi să cădem.

De aceea, să nu ne necăjim şi să nu fim mici la suflet când ne ajunge vreo nenorocire neaşteptată, ci mai vârtos să ne lăsăm în voia Domnului Dumnezeu, Care pe toate le ştie mai bine, ca să lămurească sufletul nostru în foc până când va binevoi.

El, desigur, face aceasta numai pentru binele şi câştigul nostru. De aceea ne sfătuieşte înţeleptul Sirah cu următoarele cuvinte: „Fiule, de voieşti să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte-te de ispite; smereşte-te întru inima ta şi rabdă”(Sirah 11, 1).

El zice prin aceasta: „Lasă-te cu totul în voia Domnului, căci El ştie bine când trebuie să ne scoată din focul necazurilor”. De aceea, toate trebuie a le lăsa Lui şi toate a le primi cu supunere şi cu mulţumire, fie fericire, fie nefericire. Căci şi aceasta din urmă este un fel de binefacere.

Încă şi doctorul vindecă nu numai prin băi, mâncare bună şi plimbări prin grădini desfătătoare, dar şi prin tăiere şi prin ardere. Şi un tată este cu adevărat tată nu numai atunci când sărută pe fiul său şi-l laudă, ci şi când îl mustră, îl dojeneşte şi-l pedepseşte.

Deci, fiindcă ştii că Dumnezeu este mai iubitor către noi decât toţi doctorii, de aceea nu cârti şi nu cere de la El socoteală, spunând că pentru ce te vindecă tocmai în felul acesta, ci, fie plăcute sau neplăcute cele cu care El ne ceartă, noi să le primim pe amândouă cu aceeaşi supunere.

Pe amândouă căile ne readuce Dumnezeu la sănătatea sufletului şi la reunirea cu Dânsul. El ştie de ce are nevoie fiecare şi ce este potrivit fiecăruia; cum şi pe ce cale trebuie să ne mântuim, şi apoi ne duce pe acea cale.

De aceea, noi să urmăm calea pe care ne-o arată El, şi să nu cercetăm cu teamă de este netedă şi plăcută, sau grea şi zgrunţuroasă, precum era cea pe care El ducea pe slăbănogul nostru.

Precum am spus, aceasta era cea dintâi binefacere pentru slăbănog, că Dumnezeu în timp aşa îndelungat a curăţit sufletul lui, ca într-o topitorie şi în foc.

Dar o altă binefacere pe care Dumnezeu i-a arătat-o lui nu era mai mică decât aceasta, că El i-a ajutat în această încercare, şi în timpul încercării i-a insuflat curaj şi mângâiere.

El Însuşi era Cel care îl întărea şi îl ţinea drept, îi întindea mâna şi nu-l lăsa să cadă. Când eu îţi spun că Dumnezeu l-a întărit pe slăbănog, tu nu trebuie, pentru aceasta, să răpeşti lauda de la bolnav; şi nici pe el, nici pe oricare altul, care rămâne tare cu sufletul în încercări, să nu-l lipseşti de slava sa cea meritată.

Dar oricât de înţelepţi, oricât de tari şi puternici am fi noi, dacă ne lipseşte ajutorul dumnezeiesc, nu putem rezista nici la cea mai mică încercare.

Ce trebuie să vorbesc eu despre noi, oamenii cei mici şi slabi? De ar fi cineva încă şi un Pavel, sau un Petru, sau Iacob, sau Ioan, şi i-ar lipsi ajutorul dumnezeiesc, uşor ar fi învins, s-ar împiedica şi ar cădea.

Spre a întări aceasta, vă voi aduce numai cuvintele lui Hristos ce le-a zis lui Petru: „Iată satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul; Eu însă M-am rugat pentru line, ca să nu piară credinţa ta” (Luca 22, 31-32). El vrea să spună că, dacă nu l-ar fi ajutat pe Petru, nu ar fi rămas statornică nici chiar credinţa acestui Apostol.

Deci, dacă Petru, care iubea aşa de înfocat pe Hristos, şi după Invierea Domnului cuteza de mii de ori a-şi pune viaţa pentru Dânsul, dacă acest principe al Apostolilor, pe care însuşi dumnezeiescul învăţător l-a fericit şi pentru credinţa lui cea tare l-a numit piatră, dacă acesta, fără de ajutorul dumnezeiesc s-ar fi clătit şi ar fi căzut din credinţa sa, cine ar mai putea rămâne statornic fără de ajutorul dumnezeiesc?

Dumnezeu ne dă într-adevăr ajutorul Său, de aceea zice Apostolul Pavel: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să vă ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va aduce şi scăparea din ea” (I Corinteni 10, 13).

Pavel vrea să spună că Dumnezeu, nu numai că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, dar că ne ajută chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte, dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră, şi nu ne lipseşte bunăvoinţa, nădejdea spre Dânsul, supunerea şi răbdarea.

Nu numai când suntem ispitiţi peste puterile noastre, ci încă şi în altfel de încercări, care nu covârşesc puterile noastre, avem nevoie de ajutorul dumnezeiesc, dacă voim să rezistăm.

De aceea, zice Apostolul Pavel în alt loc: „Pe cât prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, cu atât prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5). Acela care lasă să vină pătimirile asupra noastră, tot El este Care ne şi mângâie şi ne ajută în ele.

Dar socoteşte mai departe cât de mult se îngrijea Hristos pentru slăbănog încă şi după vindecarea lui. El nu l-a slobozit ca şi cum nu s-ar mai fi interesat de dânsul, ci după ce l-a găsit în templu, a zis către el: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Dacă Dumnezeu nu i-ar fi trimis boala cu un scop bun, nu l-ar fi slobozit din ea şi nu l-ar fi întărit pentru viitor. Când El îi zice: „ca să nu-ţi fie ceva mai rău”, prin aceasta înseamnă că pe slăbănog şi în viitor îl ameninţă nenorociri, dacă el nu va birui păcatul.

Aşadar, El l-a slobozit din boală, dar nu l-a slobozit din luptă, l-a izbăvit din pătimire, dar nu i-a luat frica şi grija, şi tocmai prin aceasta a făcut ca binefacerea arătată lui să fie permanentă şi statornică.

Un doctor grijuliu nu numai că scapă pe bolnavi de suferinţele momentane, dar caută a-i apăra şi de întâmplările viitoare. Tot aşa a făcut şi Hristos, când a întărit şi a împuternicit sufletul slăbănogului prin amintirea pătimirilor ce le-a suferit. Şi fiindcă Hristos voia ca această amintire să fie permanentă, de aceea a zis: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ti fie ceva mai rău”.

Hristos a arătat binevoitoarea Sa prietenie către bolnav şi în altă privinţă, adică tocmai în vorba care la prima vedere cuprinde o dojana. El i-a zis numai atât: „Să nu mai păcătuieşti”.

Aşadar, nu face cunoscute păcatele lui, dar observă că i s-a întâmplat acea boală pentru păcatele lui. Dar ce fel de păcate a săvârşit el n-a arătat, nu i-a zis: „Tu ai făcut cutare şi cutare nelegiuire, ai păcătuit întru aceasta sau în cealaltă”, ci i-a zis simplu: „Să nu mai păcătuieşti”.

Deci, i-a zis numai atât cât era trebuitor, spre a-i aminti şi a-l face pe viitor mai râvnitor şi mai cu luare-aminte.

Din contra, răbdarea lui, aşteptarea şi înţeleapta lui statornicire le-a făcut cunoscute în public, prin aceea că l-a făcut să-şi povestească toată istoria sa şi să vorbească despre răbdarea şi aşteptarea sa, cât de des venise la scăldătoare, cum nu avea pe nimeni care să-l arunce acolo şi cum totdeauna alţii intrau înaintea lui (Ioan 5, 7).

Deci, Hristos nu a arătat păcatele lui.

Precum noi dorim ca păcatele noastre să fie tăcute, aşa şi Dumnezeu mai vârtos face aceasta. El l-a vindecat în prezenţa tuturor, dar observaţia şi sfatul cel bun i le-a dat personal.

Folosul pe care noi îl tragem de la slăbănogul din Evanghelie trebuie să fie acela, ca în toate lucrurile să ne lăsăm în voia Domnului şi toate pătimirile să le suportăm cu supunere şi cu mulţumire către milostivul Dumnezeu, pentru ca atât sarcina vieţii prezente să o uşurăm, cât şi pentru ca să ne facem părtaşi ai bunătăţilor viitoare, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia este slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Legături:

Cuvânt în Vinerea din prima săptămână a Postului Mare –Starețul Nikon Vorobiov, 1963

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/cuvant-in-vinerea-din-prima-saptamana-a-postului-mare-staretul-nikon-vorobiov-1963-1/

Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea

Să aducem și noi pocăință sinceră Domnului, să ne conștientizăm nevrednicia în fața lui Dumnezeu, să ne plângem păcatele înaintea Sa. Să le mărturisim înaintea duhovnicului, fără să ascundem ceva, fără să ne îndreptățim cu nimic.

 spovedanie_foto_magda_buftea-6_0

Foto: Magda Buftea

Cuvânt în Vinerea din prima săptămână a Postului Mare

Starețul Nikon Vorobiov, 1963

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Trece prima săptămână a Postului Mare. Astăzi, mulți merg să se spovedească pentru ca mâine să primească Sfânta Împărtășanie. Dar, Doamne, ne dăm noi seama de Cine ne pregătim să ne apropiem? „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu… Acesta este Sângele Meu„, spune Domnul Atotțiitorul.

Și nu numai că ne invită, dar ne și avertizează: „Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53). Nu poate nimeni să refuze Împărtășania dacă își dorește mântuirea. Dar cum mă apropii de Tine, Doamne? Iată, ascult glasul din altar: ”Sfintele Sfinților!”, iar eu sunt cu totul în păcate. Cum să nu mă înfricoșez când nici Sfinții Tăi nu se considerau vrednici să se apropie de Sfintele Taine: „Stăpâne, Doamne, nu sunt vrednic să mă împărtășesc cu preacinstit Trupul Tău și cu preacurat Sângele Tău… pentru că m-am supus cu totul păcatului și m-am făcut rob dezmierdărilor… ci primește-mă și pe mine, Iubitorule de oameni, Hristoase, ca pe desfrânata și ca pe tâlharul, ca pe vameșul și ca pe fiul cel pierdut” (rugăciunea întâi), se roagă stăruitor Sfântul Vasile cel Mare.

Dar iată cum se roagă Domnului Sfântul Ioan Gură de Aur să binevoiască spre neputința sa: „Doamne, Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic… ca să intri sub acoperământul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu și surpat… ci precum ai binevoit a Te culca în peșteră și în ieslea necuvântătoarelor, așa binevoiește a intra și în ieslea necuvântătorului meu suflet, și în întinatul meu trup…” (rugăciunea a doua). La fel se roagă și Cuviosul Simeon Noul Teolog: „Din buze spurcate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primește-mi rugăciune, Hristoase al meu… Spală-mă cu lacrimile mele, curățește-mă cu ele, Cuvinte. Iartă-mi greșelile și îmi dă îndreptare. Știi mulțimea răutăților mele, știi și bubele mele, și rănile mele le vezi… Pentru aceasta cad înaintea Ta și cu căldură strig către Tine: precum și pe fiul cel pierdut și pe desfrânata, care au venit la Tine, i-ai primit, așa mă primește și pe mine desfrânatul și spurcatul, Milostive…” (rugăciunea a șaptea).

Dacă marii sfinți, plini de Duhul Sfânt, s-au văzut zdrobiți de păcate și cu totul nevrednici să se apropie de Sfintele Taine, atunci noi cum îndrăznim să-L primim? Ce ne facem? Și iată cum Dumnezeu cel Milostiv, care dorește mântuirea tuturor celor rătăciți, spune: ”Pocăiți-vă!”.

La pocăință ne-a chemat din porunca Domnului cel mai mare bărbat din cei născuți din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul. Domnul le-a poruncit și apostolilor Săi să propovăduiască pocăința atunci când i-a trimis la propovăduire. Pocăința este prima poruncă din Noul Testament, prima poruncă a Domnului Iisus Hristos. Pocăința este cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru oameni, mijloc de curățire de păcate și ușă de mântuire. Pocăința este expresia iubirii de negrăit a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută. Pocăința este tăria atotputernică a lui Dumnezeu, tămăduitoarea tuturor rănilor păcătoșilor care se căiesc cu sinceritate.

Prin pocăință, vameșul a ieșit din templu îndreptățit. Pocăința fiului risipitor care irosise totul l-a restaurat în demnitatea sa de mai-nainte. Prin pocăință, tâlharul a fost primul care a intrat în rai. Prin pocăință, Apostolul Petru a recăpătat apostolia, iar Cuvioasa Maria Egipteanca și-a spălat miile sale de păcate de moarte. Și în sfârșit, toți cei care au atins sfințenia, a ajuns la ea prin pocăință. Să aducem și noi pocăință sinceră Domnului, să ne conștientizăm nevrednicia în fața lui Dumnezeu, să ne plângem păcatele înaintea Sa. Să le mărturisim înaintea duhovnicului, fără să ascundem ceva, fără să ne îndreptățim cu nimic. Să ne hotărâm de acum încolo să ne împotrivim cu toată forța oricărui păcat – iar Milostivul Dumnezeu ne va ierta, ne va curăți, va împlini cu noi promisiunea Sanemincinoasă: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmazul, ca zăpada le voi albi” (Isaia 1, 18). Atunci și noi ne vom învrednici fără de osândă să ne împărtășim cu Sfintele, Înfricoșătoarele, de viață dătătoarele Taine – Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Învrednicindu-ne de acest mare dar al iubirii lui Dumnezeu, suntem datori să ne păzim din răsputeri să nu-L mai jignim pe Dumnezeu prin orice păcat samavolnic, pentru ca El să nu Se retragă de la noi.

Trebuie să știm tot ce se va întâmpla atunci cu noi. Despre aceasta Domnul Însuși ne previne: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; și cel ce nu adună cu Mine risipește. Când duhul cel necurat iese din om (prin spovedanie și Împărtășanie), umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieșit. Și venind, o află măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, locuiește acolo; și i se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 23-26).

Astfel, fraților, după Împărtășanie fiți în trezvie, vegheați pentru că vrăjmașul nostru, diavolul, umblă ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.

Amin.

traducere şi adaptare: Ioana-Raluca Onofrei
sursa: pravbeseda.ru via doxologia.ro

PREDICA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR LA DUMINICA FIULUI RISIPITOR: Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-sfantului-ioan-gura-de-aur-la-duminica-fiului-risipitor-omul-nu-trebuie-sa-deznadajduiasca-pentru-pacatele-sale-dar-nici-sa-nu-fie-lenes-si-usuratic-la-minte/

PREDICA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR LA

DUMINICA FIULUI RISIPITOR

din “Omilii la Postul Mare”

„Aşa va fi bucurie în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte”
(Lc. 15. 7)

Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale,
dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte

Când noi ştim că suntem pacatoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădăjduirea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă. Aceasta, aşadar, ne răpeşte binele pe care îl posedăm, iară aceea, adică deznădăjduirea, nu ne lasă a ne elibera de relele sub care noi suspinăm.
Uşurătatea minţii ne împinge iarăşi afară din cer, unde noi ne aflăm, iară deznădăjduirea ne aruncă în bezna răutăţii. Dacă noi însă nu deznădăjduim, putem curând să scăpăm de această beznă. Socoteşte acum puterea amândurora, atât a uşurătăţii de minte, cât şi a deznădăjduirii!
Satana a fost la început un înger bun, dar fiindcă din capul locului a fost uşuratic la minte şi apoi a deznădăjduit, de aceea a căzut aşa de adanc, încât niciodată nu se va mai scula. Cum că el la început a fost un înger bun, învăţăm din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Văzut-am pe Satana ca un fulger din cer căzând” (Lc. 10, 18). Această asemănare cu fulgerul ne arată atât strălucirea cea dinainte a Satanei, cât şi repeziciunea căderii sale.
Pavel a fost la început un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor şi vrajmaş al credincioşilor. Dar pentru că nu a deznădăjduit după ce a cunoscut rătăcirea sa cea grozavă, de aceea el s-a făcut asemenea îngerilor.
Iuda dimpotrivă, dintâi început a fost Apostol, dar pentru că era uşuratic la minte, s-a lăsat smintit de păcat, şi s-a făcut vânzător al Dumnului. Însă tâlharul cel de pe cruce, măcar că săvârşise aşa de multe păcate, nu a deznădăjduit şi de aceea a intrat în rai.

***

Fariseul, uşuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune, şi de aceea a căzut în pieire; vameşul, dimpotrivă, nu a deznădăjduit, şi de aceea s-a înălţat aşa, întrecându-i pe alţii.
Trebuie oare să vă mai arăt că aceasta s-a întâmplat şi unei cetăţi întregi? Toată cetatea cea mare Ninive s-a mântuit, pentru că nu a deznădăjduit, măcar că hotărîrea cea dumnezeiască îi luase toată nădejdea. Adică proorocul nu zisese: „Dacă vă veţi pocăi, vă veţi mântui”; ci el zisese de-a dreptul: „încă 40 de zile şi Ninive se va prăpădi” (Iona 3, 4). Însă cu toate că Dumnezeu îi ameninţase, cu toate că proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu cuprindeau nici amânare, nici condiţii, ei totuşi nu au deznădăjduit, nu au părăsit încrederea. Dumnezeu nu le pusese condiţii, iar proorocul nu le zisese: „Dacă vă veţi pocăi, vă veţi mântui”; şi el n-a făcut aceasta pentru ca şi noi, când auzim asemenea hotărîre a lui Dumnezeu, să nu ne îndoim şi să nu părăsim nădejdea, ci să privim la exemplul Ninivei. Nici o săgeată a Satanei nu este aşa de tare şi primejdioasă ca deznădăjduirea, şi când noi deznădăjduim, îi facem chiar mai multa bucurie decât când păcătuim.
Dumnezeu, însă, totdeauna este gata a ierta şi pe cel mai mare păcătos, dacă el dă prilej de a fi cruţat, adică dacă vine la pocăinţă. Voiesc să vă arăt cum însuşi Domnul ne asigură şi ne făgăduieşte aceasta, printr-o pildă.
Au fost doi fraţi care erau moştenitori ai tatălui lor. Unul dintre dânşii a rămas în casă, iar celălalt, care a cheltuit toată moştenirea sa, s-a dus în străinatate, pentru că nu putea suferi ocara sărăciei. Eu vă amintesc această pilda, ca să vedeţi că păcatele noastre se iartă numai dacă deschidem ochii asupra stării noastre. Eu însă zic aceasta, nu spre a face pe cineva uşuratic la minte, ci mai vârtos pentru a feri pe oricine de deznădăjduire, căci deznădăjduirea este încă şi mai rea decât uşurătatea minţii. Fiul cel pierdut este icoana păcătosului. Dar ce a grăit acest fiu, când se afla în cea mai mare ticăloşie?
„Întoarce-mă-voi la tatăl meu”, a zis el (Lc. 15, 18). Tatăl nu-l oprise de a se duce în străinătate, pentru ca el să înveţe, din încercare, cât de norocit era fiul care rămăsese acasă. Adică adeseori Dumnezeu orânduieşte aşa, ca noi, când nu ne folosesc cuvintele, să ne învăţăm şi să ne facem mai cu minte printr-o încercare amară. Aceasta a spus-o însuşi Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia. Când profeţii de mii de ori sfătuiseră şi îndemnaseră pe acest popor, iar el nu urma şi nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certări şi profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta, şi răutatea ta te va pedepsi” (Ier. 2, 19). Adică fiindcă ei erau atât de nebuni, încât nu ascultau sfătuirile şi mustrările lui Dumnezeu şi petreceau în păcatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca să se certe şi iarăşi să se învrednicească de Dânsul.
Deci, în acelaşi chip, fiul cel trecut prin o amară încercare a învăţat să cunoască cât de rău este a pierde casa părintească, drept care el acum s-a întors îndărăt. Iară tatăl n-a pomenit rătăcirea lui, ci l-a primit cu braţele deschise. Pentru ce a făcut el aceasta ? Pentru că el era tată al lui, iară nu judecător. De aceea, el a poruncit să se facă sărbătoare de bucurie şi ospăţ, şi toată casa să serbeze şi să se veselească.
Ce gândeşti tu ? Păcatul oare se răsplăteşte aşa? Nu, nu păcatul, ci reîntoarcerea; nu călcarea de lege, ci îndreptarea.
Iară când fratele cel mare s-a supărat de toate acestea, tatăl l-a liniştit cu cuvintele: „Tu în toată vremea eşti cu mine, acesta însă era pierdut şi s-a aflat, era mort şi a înviat” (Lc. 15, 31-32).

***

Cu acestea el vrea să zică: când este vorba de a mântui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata şi a porni aspra cercetare asupra lui, ci trebuie cineva să fie milostiv şi să ierte. Aceasta este ca la doctor. Când cineva s-a îmbolnavit din pricina unei vieţi fără rânduială, doctorul nu-i face mustrări în loc de a-i da doctorii, nici nu-l pedepseşte în loc de a-l tămădui. Câtă vreme a fost depărtat de la noi, gândeşte părintele, el a fost lăsat foamei, ruşinii şi celor mai înfricoşate ticăloşii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat”. El prin aceasta voieşte să zică celuilalt fiu: „Uită-te nu la cele de faţă, ci cumpăneşte mărimea ticaloşiei lui celei de dinainte. Tu ai acum înaintea ta un frate, nu un străin”! El s-a întors la tatăl, şi acesta nu-şi mai poate aminti cele de dinainte, ci îşi mai aminteşte numai de acele ce îl mişcă la compătimire, la îndurare, la pogorământ şi cruţare. De aceea el şi vorbeşte numai de cele ce pătimise fiul său, nu însă şi de cele ce făcuse el. Nu pomeneşte că acela cheltuise în destrăbălări toată averea sa, ci numai ticaloşia cea înmiită cu care avusese a se lupta.
Cu aceeaşi râvnă, ba chiar cu mai mare, păstorul cel bun a căutat oaia cea pierdută, în pilda cea dinainte, fiul cel rătăcit s-a întors singur; însă păstorul a alergat după oaia cea rătăcită, iar când a aflat-o, a luat-o pe umerii săi şi s-a bucurat pentru dânsa mai mult decât pentru celelalte, care nicicând nu se pierduseră (Lc. 15, 5). Dar socoteşte cum a adus el îndărăt oaia cea pierdută. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii săi şi a adus-o el însuşi la turmă îndărăt.
Deci, ştiind noi că Dumnezeu pe păcătoşii ce se întorc la El nu numai că nu-i respinge, ci îi primeşte tot aşa de prietenos ca şi pe cei drepţi, şi nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dânşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi; ştiind noi acestea, de suntem păcătoşi, să nu deznădăjduim, iară, pe de altă parte, nici de faptele cele bune ale noastre să nu ne închipuim nimica.

***

Să tremurăm pentru noi, ca nu cumva prin bizuinţă să cădem în păcat; iar dacă am căzut, să aducem pocăinţă. Precum am zis de la început, două lucruri ne aruncă în pierzare, adică bizuirea noastră cea falsă, când ne semeţim, şi deznădăjduirea, cand am căzut. De aceea, Pavel, spre a-i face atenţi pe cei ce cred a sta neclintiţi, zice: „Celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă”(I Cor. 10, 12). Iară pentru a scula iarăşi pe cei căzuţi, şi spre a deştepta în ei o râvnă nouă mai mare, scrie el către Corinteni: „Voi plânge pe mulţi [dintre voi], care au păcătuit şi nu s-au pocăit” (II Cor. 12, 21).
El socoteşte prin aceasta că aceia care nu s-au pocăit sunt mult mai de jelit decât cei ce au păcătuit. Iară profetul Ieremia a zis: ,,Au doara cel ce cade nu se scoală; sau cel ce se abate nu se întoarce?” (Ier. 8, 4). La fel ne sfătuieşte David, când zice: „O, de I-aţi auzi glasul care zice: „Să nu vă învartoşaţi inimile voastre…” (Ps. 104, 8).
Aşadar, să nu deznădăjduiţi, ci să avem nădejde tare la Dumnezeu, să gândim la noianul cel nemăsurat al harului Său şi al iubirii de oameni, să ne scăpam de conştiinţa cea rea şi, cu toată râvna şi osârdia, să ne sârguim la fapta cea bună, făcând pocăinţa sinceră şi serioasă; pentru că noi încă de aici să lepădăm toate păcatele cele săvârşite, ca să ne putem înfăţişa la scaunul judecăţii lui Hristos şi să dobândim împărăţia cea cerească, căreia fie ca noi toţi să-i fim părtaşi prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreuna cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea şi mărirea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

Sursa originală: http://www.ioanguradeaur.ro/379/cuvant-la-duminica-fiului-risipitor/

Editare de text: Ana Elisabeta