Ortodoxia în fața provocării ,,religiei universale”, Stavros Bozovítis teolog – filolog (din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/08/ortodoxia-in-fata-provocarii-religiei-universale-destavros-bozovitis-teolog-filolog/

Ortodoxia în fața provocării ,,religiei universale”

 de Stavros Bozovítis (teolog – filolog)

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 de Stavros Bozovítis (teolog – filolog)

,,Cine va putea să găsească apă,

Izvoarele de apă ale ochilor să le deschidă?

Cine, cu lacrimi negre va jeli,

Pe cei răniți, pe cei morți,

Pe cei îndurerați din poporul meu?”

Astfel, în urmă cu 27 de secole, prinse a jeli profetul pe cei ai săi: ,,Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea pe cei loviţi ai fiicei poporului meu?”.

,,De ce te jelești, pe cine plângi, Ieremia? Plâng pe fiicele și fiii poporului meu”.

Vedea profetul cum poporul său cel ce l-a părăsit pe Dumnezeu era dus în robie în pământ străin, în Babilon, și se tânguia…și căuta un loc îndepărtat unde să plece: ,,O, de mi-ar da cineva un adăpost de călători în pustiu, aş părăsi pe poporul meu şi m-aş duce de la ei, căci cu toţii sunt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători!” (Ieremia 9, 2).

Astfel se jeleau, astfel plângeau profeții. Plângeau pentru păcatele poporului, îl mustrau și îl îndrumau pe calea Legii lui Dumnezeu. Când poporul păcătuia, profeții îl mustrau foarte tare. Iar atunci când poporul se abătea de la Domnul și cădea în idolatrie, atunci cuvântul profeților era ca o sabie: ,,Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea” (Isaia 1, 2). Atunci, în acele situații când poporul cădea în idolatrie, profeții îl mustrau, în principal cu două cuvinte: Desfrânaților și adulterilor! De aceea, profeții strigau în Ierusalim: ,,Desfrânato, ascultă cuvântul Domnului” (Iezechiel 16, 35). Și, din vremurile acelea, străbătând veacurile și timpul, privirea și strigătul lor ajung până astăzi la noi și veghează asupra noului popor al lui Dumnezeu, Biserica, Mireasa lui Hristos, care astăzi este atrasă și forțată să se scufunde în această mocirlă a ,,religiei universale și să-și piardă conștiința de sine că ea reprezintă Adevărul: Împărăteasă și nu țiitoare, Lumină a lumii și Mireasă! La fel se întâmpla în urmă cu trei mii de ani, când slăvitul împărat era uimit la vederea iubitei sale: ,,Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zorii străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută?” (Cântarea Cântărilor, 6, 10). Biserica, în toată slava sa, în autentica sa prezență! Zorii zilei care aduc bucuria în lume. Lună cu frumusețea mistică a vieții interioare. Soare care luminează toate. Falange inexpugnabilă, pregătită de război.

La fel se arată ea, slăvită, și în capitolul XII din Apocalipsă: ,,…femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apocalipsa, 12, 1). Așadar, ea nu este femeia beată din capitolul XVII, călare pe o fiară roșie, având scris pe frunte numele ei: ,, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (Apocalipsa, 17, 5).

Să vorbim, așadar, în cele ce urmează, despre această bețivă desfrânată. Ea nu este altceva decât biserica decăzută ce aderă, încet, încet la această mișcare, la urâciunea care se numește ,,religia universală”. Nu cred că aderă conștient, ci se lasă înșelată și atrasă în această mocirlă. Iar propaganda o face un fals ,,broscoi” ce pare a fi fiu al Bisericii. În capitolul XVI din Apocalipsă, versetul 13 citim: ,,Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului celui mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte”. Interpreții textului sfânt spun că cel de-al treilea duh necurat care are chipul unei broaște este profetul mincinos care promovează în lume religia universală. Și, fără tăgadă, în zilele noastre, acest rol este interpretat de liderul religios mondial de la Vatican. Acest respingător orăcăit al broaștei celei necurate îndeamnă în mod insidios și metodic Biserica să se lepede de soarele ce o înveșmântează, de veșmântul de nuntă al lui Hristos și să adere la ,,religia universală” cea imorală și urâtă de Dumnezeu.

1. Adevărul de veacuri al Ortodoxiei

În cei două mii de ani de existență, în unele momente grele, Biserica a acceptat să piardă câteodată aproape tot ce avea: poziția ei, liniștea, proprietățile ori banii. Un singur lucru nu a pierdut: Adevărul!

Din momentul când au fost rostite cuvintele ,,Eu sunt lumina lumii” (Ioan 10, 12), și ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(Ioan 14, 6), Biserica a păstrat ca pe o comoară de neprețuit certitudinea că doar Hristos este Adevărul. Doar Hristos! Autonom, veșnic, infinit! Toți ceilalți și fiecare dintre cei ce trăiesc în lume primesc existența de la Hristos, fiindcă ,,El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Coloseni 1, 17). Așadar, El este totul. El este ,,Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul” (Apocalipsa 22, 13). Acest Adevăr l-au apărat dintotdeauna Părinții Bisericii și Sinoadele. Ei nu au lăsat să fie schimbată nici ,,o cirtă din Lege” (Matei 5, 18). Ei nu au făcut nici cel mai mic compromis. S-au luptat până la moarte pentru o ,,iotă”. ,,De o ființă cu Tatăl” (omoousios), nu ,,asemănător după ființă cu Tatăl” (omiousios). Războiul împotriva ereziilor a fost titanic iar prețul a fost foarte mare. Sângele mucenicilor a curs din belșug precum șuvoaiele râurilor iar diavolul turba de furie. Dar nu a putut să supună Biserica. Dimpotrivă, nu a făcut decât s-o întărească. Credința s-a întărit iar adevărul ei a fost fixat în cele mai mici detalii: credința că doar Hristos este Dumnezeu-Adevărat. Toți ceilalți așa-ziși dumnezei nu sunt decât creații și plăsmuiri ale închipuirii, demoni: ,,Iar toți dumnezeii neamurilor demoni sunt” (Psalm 95, 5).

1. Metamorfozarea înșelătoare a ,,religiei universale”

Toate acestea expuse mai sus s-au întâmplat până la începutul secolului al XX-lea, atunci când și-a făcut apariția tumoarea scârnavă a ecumenismului, aducând drept argument unirea tuturor creștinilor. Acesta a fost, însă, doar un pretext. Scopul final real era, de fapt, acela de a conduce lumea spre o unire religioasă sub forma acestei urâciuni în fața lui Dumnezeu care se numește ,,religie universală”. O astfel de formă a ,,religiei universale” și-a făcut apariția odată cu prima conferință a ,,Parlamentului Religiilor Lumii” ce s-a ținut în 1893 la Chicago. Peste 100 de ani a avut loc ce-a de-a doua conferință, tot la Chicago, iar de atunci, au avut loc astfel de întruniri la fiecare 5 ani, astfel: în 1999 la Cape Town, în 2004 la Barcelona, în 2009 la Melbourne, în 2015 la Salt Lake City.

Ce este, însă această ,,religie universală”?

Este o concepție total greșită că toate religiile sunt bune, ,,corecte” și că fiecare religie ne arată un drum diferit pe care putem ajunge la același Dumnezeu. Așadar, toți ,,liderii” religioși ne îndeamnă să colaborăm pentru crearea unei singure religii, universale, care să ne unească pe toți în fața Tatălui nostru comun, Dumnezeu.

Aceste idei au fost răspândite în Europa Apuseană de către diferiți ,,guru” hinduși care împărtășesc exact aceste idei. La prima conferință ținută la Chicago în 1893, guru Swami Vivekananda spunea: ,,Dacă o anumită religie este adevărată, atunci și toate celelalte sunt adevărate. Noi, hindușii, nu doar tolerăm toate religiile ci și ne unim cu acestea rugându-ne cu mahomedanul în geamie, închinându-ne în fața flăcării lui Zoroastru și îngenunchind în fața crucii Creștinismului”. Astăzi, aceste idei s-au răspândit destul de periculos în Creștinism și în toată lumea în baza ideilor de mai jos ale lui Vivekananda: ,,Dacă cineva din acest auditoriu crede că această unire se va înfăptui prin triumful unei anumite religii și prin dispariția celorlalte, eu nu am să spun decât atât: Fratele meu, speranțele tale sunt deșarte. Nu cumva ar vrea creștinii să devină hinduși? Pentru numele lui Dumnezeu! Sau nu cumva vor vrea hindușii și budiștii să devină creștini? Nu! Creștinii nu trebuie să devină budiști ori hinduși, și, nici aceștia din urmă nu trebuie să devină creștini, ci fiecare religie trebuie să-și însușească spiritualitatea celorlalte păstrând, în același timp, particularitățile proprii, și urmărind să se dezvolte în acord cu propriile legi”. Pentru a-și susține mai bine propaganda unirii tuturor religiilor, Vivekananda a folosit următoarea analogie: ,,Diferitele concepții religioase sunt asemenea unor oameni orbi care încearcă să descrie un elefant. Unul descrie trompa, altul apucă piciorul, celălalt urechea etc. Toți tind să se contrazică până când părerile lor se combină într-un tot și abia atunci vedem elefantul întreg”.

Plecând de la această concepție au apărut de-a lungul vremii, precum ciupercile după ploaie, o mulțime de organizații asemănătoare ,,Parlamentului Religiilor Lumii”: ,,Congresul Religios Internațional” (WCF, www.worldfaiths.org), ,,Inițiativa Religiilor Unite” (URI, www.uri.org), ,,Consiliul Mondial al Liderilor Religioși” (www.millenniumpeacesummit.org), ,,Inițiativa Femeilor lideri religioși și spirituali pentru pacea mondială” (www.gpiw.org), ,,Conferința Mondială a Religiilor pentru pace” (WCRP, www.wcrp.org).

Nu cred că mai este nevoie să menționez că toate aceste întâlniri interreligioase organizate de-a lungul vremii – la unele participând și Papa care, din inițiativa lui, la Assisi s-a rugat împreună cu toți ceilalți lideri și reprezentanți ai diferitelor mișcări religioase – slujesc și cultivă aceeași concepție demonică. Vorbim, într-adevăr de o gândire satanică ce pune semnul egal între adevăr și minciună, amestecă autenticul cu înșelarea și confundă lumina cu întunericul.

Mulți consideră, poate, că toată această evoluție este un proces firesc ce se datorează globalizării. Fără îndoială că globalizarea favorizează o astfel de evoluție. Se cuvine, însă, să subliniem aici factorul principal care pregătește terenul dar și finanțează din umbră, acesta nefiind altcineva decât Sionismul internațional al cărui plan nu este decât omogenizarea și uniformizarea lumii la toate palierele pentru ca aceasta să fie mai ușor de condus și a ușura ducerea la îndeplinire a planurilor perfide de impunere a unei Ordini Mondiale.

Celor care au și cea mai mică umbră de îndoială despre acest lucru le reamintim declarațiile pe care președintele de atunci al Israelului, Shimon Peres, le-a făcut la 4 septembrie 2014 în cadrul întâlniri cu Papa Francisc. Peres propunea în mod insistent ca Papa să ia inițiativa creării unei Organizații a Religiilor Unite, asemănătoare ,,Organizației Națiunilor Unite”, adică o formă oficială a ,,religiei universale”. Această propunere a fost discutată amănunțit și, după cum a declarat reprezentantul Vaticanului, cardinalul Federico Lombardi, ,,este o propunere care va fi analizată de către Vatican”. Planurile pe care Sionismul urmărește să le pună în aplicare sunt favorizate și de confuzia fără limite în care se găsește Protestantismul, dar și de trădarea tragică și căderea Papismului. Iar aceste lucruri nu sunt câtuși de puțin exagerate. Este de ajuns să reamintim de teatrul interreligios de prost gust de la Assisi, dar și de ultima vizită a papei în Constantinopol, la 20 noiembrie 2014. Odată ajuns acolo, înainte de a ajunge la Patriarhia Ecumenică, papa a mers la celebra ,,Moschee Albastră” și a simțit nevoia să se roage. ,,Putem să ne rugăm?, l-a întrebat el pe marele muftiu al Constantinopolului, Rahmi Yaran, care îl însoțea. Și s-au întors amândoi către Mecca și au început să se roage. Dar, oare cărui Dumnezeu s-au rugat…?

În acest sens, amintim și discuțiile teologice interreligioase care au avut loc între 24 și 26 noiembrie 2014 la Salerno (Italia) între teologi catolici și rabini ai cultului iudaic. Dintre declarațiile oferite o reținem pe cea a cardinalului Cocopalmerio care a spus: ,,Biserica este noul popor al lui Dumnezeu. Dar, la fel și Israil a fost, este și va fi întotdeauna poporul lui Dumnezeu, lucru confirmat și de Pavel. În acest sens, orice dorință, sau, mai rău, orice încercare de aducere a evreilor la credința creștină este absurdă și inacceptabilă”.

Sigur! Absurdă și inacceptabilă! O altă formă de trădare a Evangheliei nu cred că ar fi putut să conceapă cineva. Astfel, ne amintim cuvintele Sfântului Iustin Popovici, care, la prima vedere pot părea dure dar ele exprimă cât se poate de clar situația în care ne găsim astăzi. Sfântul Iustin a spus că, ,,în istoria neamului omenesc există trei mari căderi: a lui Adam, a lui Iuda și a Papei”. Și pentru a arăta și mai clar decăderea papismului, să vedem care au fost concluziile conferinței amintite mai sus. Rabinul Greenberg a ținut să-și încheie discursul său cu o glumă: ,,Atunci când Mesia a venit, în cele din urmă, a avut loc o conferință de presă. La un moment dat a fost întrebat dacă aceasta a fost prima sau ce-a de-a Doua venire a Sa. Care a fost răspunsul Său? No comment”. (http://vaticaninsider.lastampa.it/en/news/detail/articolo/rabbi-cocopalmerio-cei-unedi-37881/).

Evreii au prevestit cu deosebită precizie forma și lucrarea Antihristului și a falsei sale biserici pe care, cu multă sârguință o pregătește Papismul, cu largul concurs și al unor episcopi ortodocși. În ce hal am ajuns!

Iar lucrul cel mai rău este că toate aceste acțiuni și declarații au afectat și conștiința mărturisitoare a ortodocșilor. În unele cazuri, într-un asemenea grad, încât veșnicul de pomenire Sávvas Agourídis, profesor la Facultatea de Teologie din Atena, să-și asume rolul principal în editarea ,,Sfintei Scripturi Universale” editată cu recomandarea escrocului spiritual sud-coreean Mun și care este folosită acum de toate mișcările religioase pentru a-și susține ideile rătăcite. Însă această așa-zisă ,,Scriptură” nu este singurul rău care se răspândește, pentru că suntem martorii unei avalanșe de astfel de fenomene. Peste tot încep să se ridice ,,biserici” în care să se roage toți cei care ,,cred” în Dumnezeu. Așa este, de exemplu, ,,Biserica Unicului (Dumnezeu)” ce se ridică la Berlin. Astfel, în cartierul Petriplatz se ridică o biserică în care să se poată ruga laolaltă creștinii, musulmanii și evreii. Este vorba de un lăcaș denumit ,,Casa Unicului”. Aceasta va fi biserică, sinagogă și moschee, toate trei într-un singur spațiu. Planurile construcției au fost deja aprobate și, în curând, această biserică, ce nu este decât un afront la adresa creștinismului, va fi gata. Rabinii, imamii și pastorii se declară cu toții entuziasmați de această lucrare inovatoare unică!…

O altă asemenea monstruoasă ,,biserică” ridicată în numele ,,religiei universale” se găsește în orașul Kazan din Rusia. La 10 km de depărtare de orașul Kazan, în orășelul Staroye Arakchino a fost ridicată o ,,biserică” în numele ,,religiei universale” unde sunt reprezentate cele mai importante 12 religii ale lumii. Artizanul acestei ,,realizări” este Ildar Khanov, un tătar musulman care susține că în 1994 i s-a arătat Iisus Hristos pe țărmul Volgăi și i-a poruncit să ridice o biserică pentru toate religiile. După spusele, lui Hristos i-ar fi spus: ,,Ildar, trezește-te mâine la ora 6 dimineața, ia un ciocan și începe să zidești temelia unui lăcaș unde să fie cinstite toate religiile”. Astfel a fost ridicată această construcție monstruoasă, ridicată după planurile catedralei ,,Sfântul Vasile” din Moscova. Această ,,biserică universală” are turlă asemeni unei biserici ortodoxe, clopotniță, minaret, turlă de geamie, turlă de sinagogă, piramidă, o stupă budistă ș.a. care reprezintă cele 12 cele mai importante religii ale lumii. Cu toate acestea, Ildar s-a declarant parţial mulțumit pentru că el ar fi dorit să reprezinte 16 religii, nu doar 12! În interiorul construcției se găsesc tot felul de reprezentări: Cruci, semiluni, Steaua lui David, dragoni, şi, de asemenea, ,,altare” pentru toate cele 12 religii. Prefectura din Cazan a numit această construcție monstruoasă ,,Biserica tuturor religiilor”.

Cel mai rău exemplu la care ne vom referi este biserica ,,ortodoxă” a Sfântului Nicolae ridicată lângă Turnurile Gemene din New York  și care a pierit împreună cu acestea. După 11 septembrie, autoritățile nu au mai dorit să acorde autorizația de reconstrucție a acesteia. După mai multe procese, însă, autoritățile au cedat, cu condiția, însă, ca acest locaș să fie al poporului american și care să aibă spații de rugăciune pentru toate cultele religioase. Și, din păcate, din pricina presiunilor autorităților, o astfel de ,,biserică” a început deja să se ridice.

În Grecia, invazia ,,religiei universale” și-a făcut debutul prin așa-zisul ,,Nou program de studii al orei de religie” pe care Ministrul Învățământului se arată hotărât să-l impună, și care nu este unul de predare al religiei (ortodoxe) ci al religiilor. Iar aceasta este o oarecare diferență…

Aici, însă, apare o întrebare chinuitoare:

• Cum am ajuns aici?

La această întrebare cât se poate de îndreptățită vom încerca să răspundem prin 2 exemple. Primul se referă la conducătorii noștri bisericești iar celălalt la fiecare dintre noi.

Primul exemplu l-am luat din povestea cu Cloșca cu pui și Luceafărul, poveste pe care mi-aduc aminte că am auzit-o de foarte multe ori din gura mamei mele când eram copil. Să ascultăm povestea, așadar.

Cloșca a rămas orfană de mamă. Tatăl său s-a recăsătorit atunci iar Cloșca a mai avut un frățior, pe Luceafăr. Cei doi frățiori se iubea foarte mult, însă mama vitregă nu o iubea pe Cloșcă, ci o ura din tot sufletul. Atunci, cei doi copii s-au înțeles și au fugit amândoi de-acasă. Pe drum, însă, Luceafărului i s-a făcut sete. A găsit puțină apă într-o urmă de copită de miel și a băut de-acolo și s-a transformat și el în miel. Mergând, au ajuns la grădină mare care avea în mijloc un palat. Atunci a apărut fiul de împărat iar Cloșca a vrut să se ascundă într-o scorbură de copac. Prințul a văzut-o la timp, însă, și i-a spus să coboare din copac. Ea nu vroia să coboare cu nici un chip. Atunci, o vrăjitoare bătrână a pus prinsoare cu fiul de împărat că ea va reuși s-o facă să coboare din copac. Bătrâna a cerut doar o copaie, un sac de făină, un ciur, un purcel și o nuielușă. S-a dus și s-a așezat sub copac. A întors copaia cu scobitura în jos, a întors ciurul invers, a pus făină deasupra și a început să cearnă. În mod firesc, făina s-a împrăștiat peste tot. Purcelușul a venit imediat și a început să mănânce. Cloșca, de sus vedea toate acestea. A strigat la bătrână:

• Hei, bătrâno, nu ții bine ciurul și copaia ai așezat-o invers. Fii atentă și la purcel că îți mănâncă făina!

Bătrâna vrăjitoare se făcea că nu aude:

• Nu aud bine, fato, coboară de acolo.

Cloșca a coborât mai jos și i-a spus iar bătrânei:

• Hei, bătrâno, nu ții bine ciurul și copaia ai așezat-o invers. Fii atentă și la purcel că îți mănâncă făina!

Bătrâna, la fel:

• Nu aud bine, fata mea, vino aici, jos!

Atunci, Cloșca s-a văzut nevoită să coboare. Prințul, însă, care se înțelesese cu bătrâna, se găsea ascuns în apropiere. Cum a coborât, el a alergat în grabă și a prins-o.

Aceasta este povestea al cărei sfârșit îl vom afla mai jos.

Așa s-a întâmplat și cu Ortodoxia noastră. S-a lăsat înșelată de vrăjitoarea cea rea, care este lumea aceasta decăzută, și a coborât de la înălțimea măreției ei, din slava ei dumnezeiască, fiind în primejdie să devină la fel ca lumea aceasta ce se află sub stăpânirea Satanei și să fie atrasă precum o desfrânată să se închine altui dumnezeu. S-a lăsat amăgită atunci când a auzit îndemnul ,,coboară jos”. Au fost amăgiți conducătorii noștri bisericești, nu doar atunci când au purtat dialoguri cu eterodocșii, dar mai ales când au început să îi frecventeze pe aceștia, și, deși la nivel de discuții lucrurile nu au avansat în nici un fel, ei au continuat să meargă înainte, să se înfățișeze împreună cu aceștia și să vorbească despre unire. O unire forțată, o unire imposibilă în fapt.

Iar lucrurile stau cu atât mai rău cu cât toate aceste evenimente se desfășoară la nivel interreligios și, astfel, nu facem decât să ne îndreptăm cu pași repezi spre instaurarea ,,religiei universale”. Noi, cum am acceptat așa ceva?

Putem găsi răspunsul în povestea lui Olivier Clerc cu broscuța.

Olivier Clerc, scriitor franco-elvețian, cunoscut în special pentru faptul că a militat pentru pacea și înțelegerea în relațiile interumane, prin povestioara care urmează, înfățișează rezultatele catastrofale ale lipsei conștientizării schimbărilor care influențează defavorabil societatea noastră.

Broscuța care nu știa că o să fiarbă…

,,Imaginați-vă, spune Clerc, o oală plină cu apă rece în care înoată nestingherită o broscuță. Veți pune apoi oala să fiarbă la foc mic. Apa începe să se încălzească. Broscuța simte apa călduță și se simte din ce în ce mai bine. Însă, temperatura apei continuă să crească. Broscuța simte acest lucru, se simte puțin obosită, dar, cu toate acestea nu o cuprinde frica. Acum apa este foarte fierbinte iar broscuța nu se mai simte la fel de comod dar este epuizată. Din acest motiv rabdă și nu reacționează. Temperatura apei continuă să crească, broasca începe să fiarbă în apa clocotită și, până la urmă moare.

Dacă aceeași broscuță ar fi fost aruncată direct în apă fiartă la 50 de grade, dintr-o singură săritură, ar fi reușit să iasă din oală și nu ar fi murit”.

Povestioara de mai sus ne demonstrează faptul că, atunci când o schimbare se produce într-un mod suficient de lent, atunci conștiința nu mai este la fel de vigilentă, și, în cea mai mare parte a situațiilor, nu provoacă nici o reacție, nici o rezistență, nici un fel de împotrivire.

Dacă am fi observat ceea ce se întâmplă în societatea noastră de câteva decenii încoace, am fi putut să înțelegem că am început să ne abatem de la calea cea dreaptă, lucru care se întâmplă până astăzi. Situații care, în urmă cu 20, 30 ori 40 de ani ne-ar fi făcut să ne înfiorăm, încet, încet au devenit lucruri comune și trec absolut neobservate pentru cei mai mulți dintre noi.

În numele progresului, al științei și al câștigului, au loc tot timpul abuzuri împotriva libertății personale a fiecăruia, a valorii umane, a integrității naturii, a frumuseții și a bucuriei de a trăi, într-un ritm lent dar continuu, cu complicitatea continuă a unor victime ignorante, care, poate că, între timp își pierd capacitatea și dorința de a se apăra.

Toate aceste avertismente cu privire la viitorul nostru, în loc să provoace reacții și măsuri de prevenire, nu fac altceva decât să pregătească psihologic lumea cu privire la ceea ce urmează, astfel încât să primească și să accepte condițiile dramatice inumane de viață ce vor fi impuse. Insistența cu care mass-media bombardează continuu, asemenea unor lovituri de ciocan, cu informații în fiecare zi, nu fac decât să obosească creierul și îl fac să-și piardă capacitatea de a distinge și deosebi în diferite situații.

Când am început să vorbesc despre aceste lucruri, avertizam cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Acum vorbesc despre ceea ce se întâmplă deja! Trebuie să înțelegem că, în acest moment suntem în oala cu apă care fierbe. Trebuie să alegeți! Așadar, dacă încă nu sunteți deja fierți pe jumătate, asemenea broscuței, adunați-vă puterile, faceți un salt și săriți din această oală care fierbe înainte de a fi prea târziu! Deja suntem pe jumătate fierți! Sau nu? Întrebarea este adresată fiecăruia dintre noi.

1. ,,Religia viitorului” și Marele Sinod.

Această mare problemă, vitală și extrem de periculoasă ar fi trebuie să fie prima, sau printre primele pe care ar trebui să le ia în discuție Marele Sinod. Pentru că astfel se pregătește terenul pentru impunerea religiei lui Antihrist. Iar această ,,religie” va fi susținută de ,,falsul profet” despre care se vorbește în cartea Apocalipsei. Iar ceea ce spun nu este câtuși de puțin exagerat.

Antioh al IV-lea Epifanul, care nu este decât o preînchipuire a Antihristului, este cel care a impus la vremea sa un unic sistem religios. Citim în Cartea I a Macabeilor: ,, Şi a scris regele Antioh la toată împărăţia sa să fie toţi un popor şi să părăsească fiecare legea sa. Şi au primit toate neamurile cuvântul regelui”. (I Macabei 1, 43-44). Ei, această urâciune a pustiirii, Marele Sinod o ignoră ca și cum ar fi un lucru neînsemnat, fără valoare, o problemă inexistentă. În tot acest timp, fenomenul mătură totul în cale și pregătește tronul fiarei iadului din noul Babilon care întruchipează taina înfricoșătoare a fărădelegii.

1. Datoria noastră, a Ortodocșilor

În aceste condiții, este cât se poate de clar ce au de făcut toți cei care mărturisesc cu adevărat credința ortodoxă. Pentru că răsuflarea cea urât mirositoare a Antihristului se simte tot mai aproape, este nevoie ca în acest aluat să fie așezat fermentul viu al Ortodoxiei pentru ca aluatul să dospească, mesajul Evangheliei să ajungă la toate neamurile, la toate limbile, la toate popoarele iar Crucea Ortodoxiei să lumineze de la un capăt la altul al pământului. Iar sfârșitul va fi triumfător, asemenea poveștii cu Cloșca și Luceafărul:

Atunci când fiul de împărat a prins-o, Cloșca a început să plângă. El i-a spus, însă, că o iubește și că vrea s-o facă soția sa. Ea a primit, însă i-a cerut să-i dea voie să-l ia cu ea la palat și pe Luceafăr, cel prefăcut în mielușel, pe prietenul ei. Prințul a primit, iar peste câteva zile a avut loc și nunta. Cloșca strălucea în rochia de mireasă și toți se minunau de frumusețea ei. Soacra sa, însă, o invidia în ascuns. Ca să-i facă rău, a poruncit ca mielul să fie înjunghiat și pus la frigare, lucru care s-a și întâmplat. Mielul a fost adus mesenilor dar Cloșca nu s-a atins de el. A cerut doar să primească oasele ce vor rămâne după ospăț. Le-a luat și le-a îngropat într-un colț al grădinii. Pe locul acela a răsărit un portocal care avea o portocală de aur tocmai în vârf. Din pizmă, soacra ei a cerut ca portocalul să fie tăiat. Au încercat în zadar slujitorii să taie portocalul dar nu au reușit: de câte ori se apropiau, crengile îi loveau fără milă. Atunci a încercat și Cloșca să ia portocala. Portocalul s-a aplecat iar portocala cea de aur s-a lăsat singură în mâna întină a copilei. Imediat ce a ajuns în mâna ei, Cloșca a auzit o voce:

• Ține-te, copilă, o să te iau să plecăm din lumea aceasta rea.

Portocalul a început să crească, să se înalțe, din ce în ce mai mult. Cloșca a prins a striga:

• Rămâi cu bine, prințule! Rămâi cu bine, tată socrule! Liniște în această lume nu am găsit: din mâinile mamei vitrege celei rele am căzut în mâinile soacrei neiubitoare.

Copacul s-a înălțat din ce în ce mai mult până ce a atins cu vârful său cerul iar cei doi frați s-au prefăcut în stele: Cloșca cu pui și Luceafărul.

Oricâte ar născoci instrumentele satanice ale totalitarismului noii ordini mondiale, oricât ar încerca să atragă Ortodoxia în mrejele lor, ea nu se va pierde. O pot înjunghia, o pot schingiui înfricoșător, o pot îngropa. La sfârșit, însă, va străluci plină de lumină precum ,,Cloșca cu pui” și ,,Luceafărul”: ,,Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută?” (Cântarea Cântărilor 6, 10).

Epilog

Acesta va fi sfârșitul basmului despre ,,religia universală” și ecumenism. Pentru că despre un basm este vorba,despre minciuni și înșelare.

Căci singurul Adevăr este Hristos, după cum mărturisește fiecare suflet ortodox în toate timpurile prin cuvinte ca acelea ale marelui teolog și părinte al nostru, cuviosul Iustin Popovici: ,,Oprește-te, universule, toată lumea văzută și toate cele ce există! Plecați-vă la pământ, inimi și minte, toate cele ce viețuiesc, cele nemuritoare și cele veșnice! Pentru că, fără Hristos, toate acestea sunt iad: un iad lângă alt iad. Toate nu sunt decât iaduri fără de număr și nesfârșite peste tot, și în sus, și în adâncuri și de-a latul pământului. Viața fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul fără Hristos, soarele fără Hristos și toate fără El nu este decât nerozie, o durere de nesuportat, un chin sisific, un iad nesfârșit! Nu vreau nici viața și nici moartea fără Tine, Dulce Iisuse Hristoase! Nu vreau nici adevărul, nici dreptatea, nici raiul, nici veșnicia! Nu, nu! Doar pe Tine te vreau, Tu să fii în tot, în toate și mai presus de toate! Adevărul, dacă nu este Hristos, nu am nevoie de el, pentru mine este doar iad. La fel este iad și dreptatea, și dragostea, binele, bucuria: iar Dumnezeu, dacă nu este Hristos, pentru mine este doar iad. Nu vreau nici adevărul fără Hristos, nici dreptatea fără Hristos, nici dragostea fără Hristos, nici (pe) Dumnezeu fără Hristos. Nu vreau toate acestea în nici un fel! Voi primi orice fel de moarte: să mă osândiți la moarte așa cum veți voi, dar fără Hristos nu vreau nimic altceva. Nici pe mine însumi, nici Însuși pe Dumnezeu, nici altceva între acestea două: nu vreau, nu vreau, nu vreau”.

Sursa: http://epomeni-tois-agioispatrasi.blogspot.gr/2016/03/blog-post_85.html

Traducere: Viorel Iosif (G.O.)

Graiul Ortodox

Participarea clerului și a poporului. Un Sinod Panortodox fără pliroma ortodoxă, arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor (din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/06/01/participarea-clerului-si-a-poporului-un-sinod-panortodx-fara-pliroma-ortodoxaarhimandritul-athanasios-anastasiou-proegumenul-sfintei-manastiri-a-marelui-meteor-din-cadrul-conferintei-cu-tema/

Participarea clerului și a poporului.

Un Sinod Panortodx fără pliroma ortodoxă

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

de arhimandritul Athanasios Anastasiou, Proegumenul Sfintei Mănăstiri a Marelui Meteor

Înaltpreasfințiți,

Sfințiți Egumeni,

Rămășiță aghiorită a bunei mărturisiri,

Preacinstiți Părinți,

Preacuvioși Monahi

Preacuvioase Starețe și monahii,

Stimați Domni Profesori,

Iubiți frați în Hristos,

Dacă studiază cineva istoria Sinoadelor Ecumenice, constată că acestea erau convocate de fiecare dată când vreo erezie amenința experiența în Duhul Sfânt a adevărului eclesial și exprimarea acestuia de către trupul Eclesial.

La antipozii acestei tradiții a Sfinților Părinți, Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni nu delimitează credința de erezie. Dimpotrivă, chiar, contestă conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, ca Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, în timp ce recunoaște ca ”Biserici” și pe eretici, papistași și protestanți. Certifică, altfel spus, și recunoaște instituțional erezia.

Tocmai din acest motiv, nu numai că nu se sprijină pe experiența trupului eclesial, ci, dimpotrivă îl subestimează, îl devalorizează, îl marginalizează și îl desconsideră. Subestimează, devalorizează și încalcă conștiința dogmatică și eclesiologică a poporului credincios, pe care îl și exclude cu totul. Așa cum foarte inspirat observă Preasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Nu ar fi deloc exagerat să se spună că iminentul Sinod va fi un Sinod Panortodox fără ortodocși”[1].

Cu alte cuvinte, acest Sinod devalorizeză și desconsideră întreaga noastră istorie bisericească[2], care ne învață că în problemele credinței era totdeauna activă participarea poporului lui Dumnezeu[3]. Era, cu alte cuvinte, totdeauna activă participarea clericilor, a monahilor și a mirenilor. Sfântul Teodor Studitul subliniază categoric că: ”Atunci când Credința e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credintă, nimeni nu are dreptul să zică: «Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu dorește să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia își câștigă existența?… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta». Dacă voi veți tăcea și veți rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și dezinteresat?”[4].

Poporul credincios al lui Dumnezeu este ultimul judecător al corectitudinii și valabilității hotărârilor oricărui Sinod: este cel care prin conștiința sa bisericească și dogmatică validează sau respinge cele pe care le hotărăsc Sinoadele. Așa cum subliniază Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului, Ierothei: ”… și mirenii sunt martori ai adevărului, sunt păstori (în mod indirect) ai poporului lui Dumnezeu, sunt împreună-lucrători cu Păstorii, participă și ca sfătuitori la Sinoadele Ecumenice și în plus acceptă sau resping hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Poporul (deopotrivă cler și mireni) nu a primit unirea ”Bisericilor”, care a avut loc la Ferrara-Florența[5].

Poporul credincios al lui Dumnezeu este păzitor și apărător al adevărului credinței noastre ortodoxe; este cel care întotdeauna stă în calea oricărei încercări de inovație în credință; este cel care se opune oricărui demers de alterare și falsificare a adevărului dogmatic; este cel care rămâne străjerul neadormit al tradiției noastre.

Părintele Gheorghios Kapsanis menționează în acest sens: ”Cât privește administrația și învățătura, participarea poporului este fundamentală, dat fiind că acesta, dacă are har și este învățat fiind de Dumnezeu, constituie dimpreună cu clerul conștiința veghetoare a Bisericii, adică se raportează mărturisitor (judecă, distinge, aprobă și acceptă sau osândește și respinge) la învățătura și documentele ierarhiei, așa cum au hotărât și Patriarhii Răsăritului în Enciclica lor din 6 mai 1848”[6].

Această Enciclică din 1848 se încheie cu următoarea proclamație: ”Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”[7].

Părintele Gheorghios Florovski, comentând această enciclică, explică faptul că: ”Întregul trup al Bisericii are dreptul să adeverească sau, ca să fim mai exacți, dreptul și nu numai dreptul, ci datoria de a «adeveriri». În acest sens, Patriarhii Răsăritului scriau în cunoscuta lor Epistolă Enciclică din 1848 că ”însuși poporul, de la sine, a fost apărător al credinței”[8].

Aceasta e moștenirea pe care ne-a predat-o Sfânta noastră Biserică și pe aceasta suntem datori să o păstrăm și ne luptăm să o păstrăm[9]. Această tradiție a noastră bisericească intenționează să o altereze Sinodul ce urmează a se întruni. În același timp intenționează să impună un anumi tip de sistem episcopo-centric de luare a deciziilor, care se sprijină pe folosirea autorității episcopale, nu doar ca rezultat al experienței în Duhul Sfânt și a harului, ci ca o consecință automată a rangului lor (ex officio). Se configurează, astfel, un establishment episcopal secularizat, care nu numai că nu participă la lucrarea pastorală patristică și la formarea conștiinței dogmatice ortodoxe în Duhul Sfânt a poporului lui Dumnezeu, ci o torpilează prin pervertiri și opinii eretizante, așa încât puțin câte puțin, în modul new-age-ist de acțiune, să fie pervertit adevărul mântuitor, care din adevăr dat devine un adevăr pe care îl căutăm și în cele din urmă un adevăr contestabil. Un establishment, care susține și exprimă o teologie academică cerebrală, speculativă și lipsită de Duh, o teologie a congreselor, a grupurilor închise și a alor ”noștri”, despărțită de trupul bisericesc. De aceea, de ani de zile și sunt puși ca reprezentanți ai Bisericilor totdeauna aceleași persoane episcopale. Credeți că e o coincidență? Evident că nu.

Acest establishment este completat și asistat de un cerc concentric și periferic de profesori universitari și teologic, și nu numai, care exprimă cu insistență, cu zel și exclusivist concepțiile ecumeniste ale Patriarhiei Ecumenice și promovează lucrarea ”corozivă” a acestuia, funcționând ca precursori și deschizători de drumuri ai ecumenismului, în educație, mass-media și la numeroasele congrese științifice, pe care tot ei le organizează.

Dimpotrivă, însă, în tradiția noastră bisericească, pe care ne-o descrie sugestiv părintele Gheorghi Florovski: ”… Episcopul trebuie să îmbrățișeze întru sine întreaga sa Biserică, trebuie să declare, să pună în lumină experiența și credința acesteia. Nu trebuie să vorbească de la el, ci în numele Bisericii, «e­x c­o­n­s­e­n­s­u e­c­c­l­e­s­i­ae»­. ­[­.­.­.] Deplinătatea lucrării învățătorești episcopul nu a primit-o de la turma sa, ci de la Hristos, prin succesiunea apostolică. Dar această lucrare care i-a fost încredințată, este putința lui de a da mărturia experienței sobonicești a Bisericii. El este îngrădit de această experiență. Prin urmare, pe teme de credință, poporul trebuie să îl evalueze pe episcop în funcție de învățătura sa. Datoria de a asculta încetează să mai fie valabilă, atunci când episcopul iese din matca sobornicească, iar atunci poporul are dreptul să îl mustre și chiar să îl caterisească”[10].

Și în alt punct completează: ”Episcopii, deci, lucrează ca reprezentanții anumitor biserici locale și aceste biserici ele însele, întreaga Biserică, lucrează în persoana lor. De aceea, hirotoniile de episcopi fără turmă (adică hirotoniile fără titlu, fără atribuirea unei reședințe, deci, fără turmă) sunt cu strictețe interzise (Canonul 6 al Sinodului de la Calcedon)”[11]. Nu este, de altfel, întâmplător că întreaga pregătire a Sfântului și Marelui Sinod s-a bazat pe o majoritate artificială, alcătuită în cea mai mare parte din Ierarhi ai Tronului Ecumenic, care nu numai că nu-și reprezintă turma, dar nici măcar nu au o turmă.

Faptul acesta a fost de foarte curând înfierat cu mare asprime de Marele Sfânt al zilelor noastre, Sfântul Iustin Popovici, un distins dogmatist și Profesor al Facultății de Teologie din Belgrad. Concret, Sfântul Iustin scria: ”… pe cine exact «reprezintă» «reprezentanții» aceștia la Geneva și aiurea? Ce Biserici și ce popor al lui Dumnezeu reprezintă? «Majoritatea» prezentată lumii e aproape toată a ierarhiei Constantinopolului, cea care se impune atât de insistent la aproape toate întrunirile panortodoxe, este alcătuită mai ales din mitropoliți titulari și episcopi vicari, deci din păstori fără turmă și, prin urmare, fără o răspundere pastorală concretă în fața lui Dumnezeu și a turmei încredințate lor de Dumnezeu. Prin urmare, te întrebi: pe cine reprezintă și pe cine va reprezenta la Sinodul care urmează a se întruni?”[12].

Parcurgând evoluția pregătirii Marelui Sinod, descoperi într-adevăr că s-a bazat pe o serie de excluderi, disimulări, impuneri de sus și tactici centralizante, mai ales din partea Patriarhiei Ecumenice, demersuri care sunt prezentate lumii ca rezultate al unor hotărâri panortodoxe[13]. Această tactică centralizatoare este exprimată și în textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, în care se promovează ideea că: ”păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decât numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”.

Potrivit Profesorului Dimitrie Tselenghidis, în acest mod: ”… Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni își proclamă anticipat infailibilitaeta hotărârilor…”[14]. Și așa cum, pe bună dreptate, observă Mitropolitul Limasolului, Athanasios, părerea aceasta ”iese din adevăr, pentru că în istoria bisericească multe sinoade au învățat și au legiferat dogme eronate și eretice, iar poporul credincios le-a respins și a păstrat credința ortodoxă și a făcut să triumfe Mărturisirea Ortodoxă. Nici un sinod fără popor, fără pliroma Bisericii, nici un popor fără sinod al Episcopilor nu se pot considera Trupul lui Hristos și Biserica lui Hristos și nu pot exprima corect trăirea și dogma Bisericii”[15].

În ciuda procedurii de pregătire extrem de lungi, Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni nu a cerut și nu a obținut vreodată nici cel mai mic sprijin din partea poporului credincios, a pliromei ortodoxe. Dimpotrivă, i-a ținut într-o totală izolare și cu totul neinformați pe credincioșii ortodocși, pe clerici, monahi, chiar și pe episcopii înșiși. Textele pe care le va aborda nu au fost niciodată aprobate de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale. Este, de altfel, semnificativ că Sinodul s-a bazat pe metode și practici fără precedent, cum este consacrarea pentru prima dată în istoria bisericească a unei Sinaxe a Întâistătătorilor.

Răspundere, însă, pentru toate acestea nu au doar cei care le impun, ci și cei care le acceptă și le legiferează, fie prin indiferența lor, fie prin tăcerea vinovată, fie prin reacția lor călduță și formală. Acest fapt a fost subliniat cu tărie și de Sfântul Iustin Popovici[16].

Exact aceeași patogenitate manifestă și destui dintre reprezentanții Bisericii Greciei, care sunt însuflați de concepții ecumeniste. Exprimă aceste concepții la dialogurile intercreștine, la Consiliul Mondial al Bisericilor, dar le aduc și în Comisiile Presinodale, care ne privesc în acest caz, fără ca pozițiile lor acestea să fi fost aprobate vreodată de Sinodul Bisericii. Va trebui aici să menționăm că de zeci de ani Sinodul Bisericii Greciei urmează o tactică stranie și paradoxală în privința dialogurilor ecumenice și a Sinodului Panortodox.

Așa cum subliniază Mitropolitul Nafpaktosului, ”astăzi au loc multe dialoguri ale Bisericii noastre cu alte Biserici Ortodoxe, cu alte confesiuni și alte religii. Este posibil ca ierarhia să nu fie informată, ierarhii să nu își exprime opiniile și să nu își decline poziția? După cum, de asemenea, e posibil ca poporul să rămână în ignoranță, să nu fie informat îndeajuns?”[17].

Același lucru ne întrebăm și noi: este posibil? Este posibil ca, deși atâtea chestiuni esențiale se află în desfășurare și rămân deschise, ierarhia să nu se ocupe cu ele? Profesorul Dimitrios Tselenghidis, într-o recentă scrisoare a sa către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, menționează că într-un interval de aproape 50 de ani, ierarhia Bisericii noastre nu s-a ocupat vreodată de chestiuni dogmatice!

Pe bună dreptate, deci, decurg o serie întreagă de întrebări. De ce, în cele din urmă, ierarhia nu se ocupă de subiecte dogmatice? De ce episcopii noștri nu sunt informați despre mersul dialogurilor ecumenice? De ce nu își exprimă poziția față de aceste lucruri? De ce țin în ignoranță poporul lui Dumnezeu? Ce se ascunde în spatele acestui demers de creare sistematică de confuzie și dezorientare? Cine și de ce o impune? Cine și de ce o tolerează și de ce o legiferează prin toleranța și tăcerea lor?

Comunicatul Plenului Sinodului din octombrie 2009 se referă la Textul de la Ravenna și la dialogurile bilaterale cu papistașii și menționează în acest sens: ”Textul de la Ravenna și textul care urmează a fi discutat în Cipru au autoritate, cu condiția să fie prezentate și supuse aprobării de către Bisericile Autocefale locale, prin urmare și de către Biserica Greciei, în urma unei deliberări sinodale. Practic, acest lucru înseamnă că nu se va recurge la practica punerii în fața faptului împlinit, fără o Hotărâre Sinodală a Plenului Sinodului. Ierarhii sunt străjeri ai Tradiției Ortodoxe, așa cum au mărturisit la hirotonia lor întru episcop”[18].

Însă, după cum se dovedește, străjerii continuă să rămână în mod sistematic dezinformați în privința tuturor acestor lucruri. Și ne întrebăm, dacă episcopii, care sunt străjerii credinței, nu au cunoștință despre aceste lucruri atât de importante, atunci în cine va avea încredere poporul, pe cine va urma? Și mă întreb, de asemenea, această ignoranță este voluntară, asumată, sau artificială și impusă de centre extra-sinodale și străine? Nu cumva în felul acesta, în cele din urmă, poporul credincios își va pierde încrederea în Administrația Bisericii?

Finalmente, care este procedura de aprobare a Textelor Comisiei Mixte de Dialog cu Papistașii? S-au discutat sau nu aceste texte în Sinod? Textul de la Ravenna a fost emis în 2007. Doi ani mai târziu, în 2009, în Comunicatul Plenului Sinodului Elen, se face referire la faptul că va exista o hotărâre ”din partea Bisericii Greciei, în urma unei deliberări sinodale” și că ”practic, acest lucru înseamnă că nu se va recurge la practica punerii în fața faptului împlinit, fără o Hotărâre Sinodală a Ierarhiei”. De atunci au trecut alți șapte ani (se împlinește adică un deceniu de la emiterea textului) și hotărârea așteptată încă nu a fost luată. Nu cumva evitarea unei Hotărâri Sinodale servește cunoscutelor centre pe care le-am menționat, ca să poată afirma sau chiar să considere că aceste texte ar fi fost acceptate tacit de Biserica noastră?

Pe politica punerii în fața faptului împlinit se sprijină, de altfel, toată evoluția dialogului cu papistașii. Un exemplu semnificativ este Adunarea Comisiei Mixte de Dialog de la Balamand, din 1993, la care au refuzat să participe șase Biserici Ortodoxe (a Ierusalimului, a Serbiei, a Bulgariei, a Georgiei, a Greciei și a Cehiei și Slovaciei) în semn de protest față de provocările greco-catolicilor. Prin textul de neacceptat și trădător emis la Balamand, sunt recunoscute preoția și tainele papistașilor, este amnistiată Uniația și i se acordă statut de Biserică prin participarea în termeni de egalitate la dialogurile care se poartă între papistași și ortodocși. Însă textul acesta continuă să fie acceptat în cadrul dialogului, în ciuda reacțiilor de respingere de amploare pe care le-a provocat și continuă să le provoace. Fiecare nouă Adunare a Comisiei Mixte consideră ca valabile hotărârile din textele care au fost deja editate la Adunările precedente, indiferent dacă au sau aprobarea sinodală necesară a Bisericilor Ortodoxe Locale. De altfel, tot acest demers al dialogurilor ecumenice este caracterizat de o vădită lipsă de transparență și de o încercare bine orchestrată de creare și impunere a politicii faptelor împlinite. Acest lucru trădează respectarea și aplicarea anumitor planuri și a unor hotărâri luate din oficiu și anticipat.

Ceva asemănător se întâmplă și cu hotărârile Adunărilor Generale ale Consiliului Mondial al Bisericilor și cu ultimele texte, de neacceptat și neortodoxe de la Porto Alegre (2006) și de la Busan (2013). Aceste texte răstoarnă întreaga eclesiologie ortodoxă, întrucât menționează că: ”Fiecare biserică [care participă în Consiliul Mondial al Bisericilor] este Biserica universală, iar nu doar o parte a ei. Fiecare biserică este Biserica universală, dar nu în deplinătatea ei. Fiecare biserică își dobândește unitatea atunci când se află în comuniune cu celelalte biserici”[19]. O, nebunie!

E cu putință să fie acceptate asemenea texte? Când au fost ele acceptate de către Sinodul Bisericii? Când le-a validat și le-a confirmat prin aprobarea sa pliroma Bisericii? Pe cine reprezintă cei ce le-au semnat ca reprezentanți ai Bisericii Greciei? Pe cine informează și în fața cui sunt răspunzători? Și aici se pune o întrebare mai generală cu privire la criteriile după care sunt aleși și numiți episcopii și profesorii care ne reprezintă la Consiliul Mondial al Bisericilor și la dialogurile bipartite. Există vreo evaluare a lucrării lor și în ce mod?

Creează o impresie negatică și lezează sentimentul ortodox al poporului credincios tactica constantă a Sinodului de a alege ca reprezentanți ai săi la dialoguri episcopi și profesori cu concepții ecumeniste binecunoscute și exprimate clar. Exemple semnificative în acest sens sunt Mitropoliții Hrisostom al Messiniei și Ignatie al Dimitriadei. Rugăm și chiar revendicăm de la Sfântul Sinod Elen să numească alți reprezentanți, bărbați bisericești, având cuget mărturisitor ortodox și viteaz, care să nu provină din cunoscutele cercuri ecumeniste și filo-patriarhale. Să numească noi reprezentanți, care să informeze Sfântul Sinod și pliroma ortodoxă și să nu exprime opiniile lor personale la dialoguri, ci pe acelea care le vor fi încredințate în mod oficial de către organele competente ale Bisericii noastre.

Iar acest lucru, care constituie cel mai mare pericol, aceste concepții și hotărâri ecumeniste se încearcă să se impună acum prin Marele Sinod, pentru a dobândi prestigiu și valabilitate panortodoxe. Este vorba în mod cât se poate de clar de un demers nedisimulat de legalizare instituțională a ereziilor în absența pliromei Bisericii. Ultima întrunire plenară a Sinodului Bisericii Greciei (8-10 martie 2016) s-a ocupat mai mult de chestiuni procedurale ale Marelui Sinod decât de esența subiectelor și de conținutul acestora. Cu toate că au mai rămas puține luni până la convocarea Sinodului, nu se face nici o informare cu privire la poziția pe care o va avea Biserica noastră la acest Sinod, nu s-a editat nici o enciclică sinodală informativă, nici un Mitropolit nu s-a adresat turmei sale pentru a o informa și a afla părerea turmei sale. O strălucită excepție, desigur, sunt Înaltpreasfințiții Mitropoliți care se află aici, de față, și alți câțiva care și-au asumat această inițiativă atât de importantă de informare a poporului, fapt pentru care le mulțumim călduros. Așteptăm și contribuția lor, în duhul Sfinților Părinți, atât la întrunirea Plenului Sinodului Elen, care urmează a se întruni pentru a dezbate acest subiect, cât și în atitudinea lor mărturisitoare neclintită la Sinodul ce urmează a se întruni, dacă va vrea și va îngădui Dumnezeu să aibă loc.

Întrucât au ajuns de-acum în linie dreaptă către Marele Sinod, pionierii și susținătorii acestuia, cu orice preț, încearcă să definitiveze și să impună cele plănuite de un secol întreg, cât a durat pregătirea acestuia. Și acest lucru, deoarece consideră convocarea acestui Sinod, fie și cu o listă de subiecte redusă, un prilej unic pentru a-și realiza scopul lor cel mai însemnat, în special pentru momentul de față, de a conferi statut de biserică ereziilor.

În întregul lui însă planul cunoscutelor centre, la care ne-am referit mai înainte, cuprinde și alte domenii și este pus în aplicare, așa cum demonstrează evenimentele, treptat și prin opțiuni bine orientate. Este chiar definitorie mențiunea din enciclica patriarhală, potrivit căreia textele sunt făcute cunoscute turmei creștine ”și spre exprimarea părerii și a așteptărilor acesteia de la Sfântul și Marele Sinod” și asta, în urma puternicelor reacții care au fost formulate de unii episcopi, clerici, monahi și mireni referitor la pozițiile antiortodoxe ale textelor, la abolirea sinodalității și excluderea trupului eclesial.

Deci, pentru Sinoadele programate să aibă loc în viitor, există o serie de subiecte pregătite sistematic. După cum ne învață istoria, evoluțiile religioase urmează de multe ori sau sunt dictate de interese politice sau de altă natură și se supun relațiilor și echilibrelor internaționale. Este, de altfel, cunoscut că încă din epoca Războiului Rece, puterile occidentale sub hegemonia SUA acordă sprijin Patriarhiei Ecumenice în revendincarea constantă a acesteia de a i recunoaște primatul în Biserica Ortodoxă. În felul acesta, urmăresc neutralizarea influenței factorului rus în Răsăritul Ortodox.

La nivel teologic, această aspirație se manifestă prin încercarea de impunere a unui ”prim” și în Ortodoxie, care ar garanta și ar asigura pătrarea echilibrelor necesare. Acesta este și motivul pentru care întreaga chestiune este promovată sistematic de către reprezentanți de vârf ai Patriarhiei Ecumenice.

În cadrul acesta se integrează și încercarea de slăbire și de subminare a Bisericii Greciei și presiunile care se pare că sunt exercitate – de către cunoscutele centre – de autonomizare a Țărilor Noi și de subordonare a lor față de Patriarhia Ecumenică. Acest lucru se poate realiza prin separarea dintre Stat și Biserică, despre care se vehiculează, sau pe o altă cale, care se va alege la un moment dat.

Impunerea dominației unui ”Prim” și în Ortodoxie se face pe baza modelelor papistașe, adică nu în virtutea unui primat al cinstirii între egali, ci a unui primat al puterii, ca Papă al Răsăritului. Se pregătește deja și se impune prin învățătura antiortodoxă ”despre persoană” a Mitropolitului Pergamului, Ioannis, din care este ispirat textul ”Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” (Textul 1), precum și a altor reputați membri ai Patriarhiei Ecumenice (de exemplu, Mitropolitul Prusei, Elpidofor).

Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotheos, în textul ”Observații cu privire la Sfântul și Marele Sinod”, comunicare prezentată în plenul Sinodului Bisericii  Greciei pe data de 8 martie 2016, menționează în acest sens: ”Negreșit, fără a spune vorbe mari, întreaga problematică asupra persoanei constituie o erezie, continuare a arianismului, a monotelismului și este o influență din filozofia existențialistă a lui Kierkegaard, a lui Marcel, a lui Sartre și din idealismul german al lui Heidegger”[20]. Recent, Mitropolitul Nafpaktosului chiar a publicat un studiu teologic amplu, profund și absolut argumentat în care se dovedește că teologia  ”despre persoană” a Mitropolitului Pergamului este neortodoxă și trebuie respinsă.

De asemenea, viitorul Sinod amenință cu impunerea de sancțiuni împotriva ortodocșilor care vor reacționa, așa cum sunt datori s-o facă, față de eventuale hotărâri antiortodoxe ale Sinodului. Același text, de altfel, ”Relațiile Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine”, la articolul 22 exercită o cenzură preventivă și încearcă să reducă la tăcere în mod anticipat orice împotrivire ortodoxă la hotărârile antiortodoxe ale Sinodului: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure”.

Pe bună dreptate, deci, se întreabă Mitropolitul de Nafpaktos, Ierotheos: ”Cu alte cuvinte, dacă în cele din urmă Sfântul și Marele Sinod ia decizii pe care arhiereii, monahii și teologii le vor ignora și care vin în contradicție cu pozițiile patristice, vor fi vinovați și vor fi supuși judecăților și condamnărilor, dacă refuză să le aplice?”[21]. Cu alte cuvinte, se află în pericolul de a fi numiți eretici chiar ortodocșii care ”urmează Sfinților Părinți”.

În fața acestui pericol ne aflăm azi. Acesta este adevărul. Aceasta este realitatea. Datoria noastră a fost să vi-l prezentăm fără subterfugii, fără ocolișuri, fără frică și fără inhibiții. Condamnăm fără echivoc orice teorii și demersuri inovaționiste, care sunt îndreptate împotriva credinței noastre ortodoxe. Îi condamnăm pe inspiratorii și inițiatorii acestor demersuri, precum și pe toți cei care, prin inerția și neglijența lor le tolerează și le legiferează, fie sunt Patriarhi, fie Arhiepiscopi, fie Episcopi, fie profesori universitari, fie oricare alții. Până când vom fi împreună-vinovați prin tăcerea noastră? Până când vom rămâne spectatori ai pervertirii conștiinței noastre de sine ortodoxe? Până când îi vom aplauda pe cei care dau cele sfinte ale credinței noastre ereticilor? Clopotul a sunat de-acum vestind primejdie, iar evoluțiile sunt rapide și pot devine tragice pentru pliroma ortodoxă. Este cât se poate de clară de-acum încercarea sistematică și bine țintită a legalizării instituționale a ecumenismului paneretic, potrivit Sfântului Iustin Popovici, și încercarea de alterare a conștiinței de sine ortodoxe.

Fraților, a sunat ceasul. Nu mai e loc de nepăsare. Nu mai e loc de inerție. Nu mai e loc de tăcere vinovată. Se cere priveghere și lucrare. Se cere împotrivire și atitudine. Să cercetăm, să ne informăm, să îi informăm și pe frații noștri, să ne exprimăm neliniștile și reținerile față de cei responsabili. Să fim gata de orice jertfă e nevoie – chiar și de jertfirea vieții noastre – pentru credința noastră ortodoxă. Să ne rugăm ca Dumnezeu să îi lumineze pe cei care iau hotărâri, să lumineze tot poporul nostru ortodox, ca să făptuim cele plăcute lui Dumnezeu și care se impun.

Chiar și dacă nu va putea fi evitată convocarea acestui Sinod (lucru pe care însă îl dorim), va trebui să ne rugăm cu durere a inimii și cu duh de pocăință și smerenie să stăpânească prezența harismatică a Duhului Sfânt în Biserica noastră. Așa cum subliniază profesorul Tselenghidis: ”În problemele dogmatice, după cum se știe, adevărul nu se află în majoritatea arhiereilor sinodali. Adevărul în sine este majoritar, pentru că în Biserică adevărul este o realitate ipostatică”[22].

Adevărul este însuși Hristos. De aceea, fie și un singur om, atunci când îl exprimă, acesta este majoritar în fața tuturor celorlalți, oricâți ar fi aceștia.

Fraților,

Biruința Ortodoxiei noastre, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Doamnei noastre Născătoarei de Dumnezeu și al Sfinților, va fi sigură.

Hristosul nostru va birui.

Hristosul nostru va scoate la lumină Adevărul.

Hristosul nostru va păzi și Sfânta noastră Biserică și preaiubita noastră patrie. Amin.

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_14.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Mitropolitul Pireului, Serafim, Scrisoare către Sfântul Sinod, 2 martie 2016.

[2] Menționăm în treacăt, ca fiind reprezentativă, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever. Credincioșii, în ciuda propunerilor conciliante și liniștitoare ale Patriarhului insistau și cereau: ”Pe Sever, acest Iuda, șterge-l (din diptice)… Pe Eufimie și pe Macedonie al II-lea (adică pe Patriarhul ortodox, iar nu pe ereziarhul cu același nume) așează-i în Dipticile Bisericii… Scrisorile sinodale să fie trimise acum la Roma… numele lui Eufimie și al lui Macedonie al II-le să fie consemnate acum în Diptice… (de asemenea) cele patru Sinoade (Ecumenice) să fie înscrise în Diptice. Leon, episcopul Romei, să fie consemnat în Diptice… Dipticele să fie citite la amvon… acum adu Dipticele”.

După această insistență a credincioșilor, Patriarhul ”luând Dipticele… a poruncit să se treacă cele patru Sfinte Sinoade… și numele Arhiepiscopilor care s-au săvârșit întru cuvioasă pomenire ai cetății împărătești, Eufimie și Macedonie și, de asemenea, al lui Leon care a devenit Arhiepiscop al Romei”.

Atât de mare a fost îndoiala poporului, încât ”și după citirea Sfintei Evanghelii după obiceiul săvârșirii dumnezeieștii liturghii și după ce ușile au fost închise și după ce s-a spus cuvântul de învățătură, la timpul dipticelor cu multă liniște s-a apropiat toată mulțimea în jurul jertfelnicului și asculta și se rosteau de către diacon doar numele sfintelor patru Sinoade amintite și ale Arhiepiscopilor Eufimie și Macedonie și Leon, de cuvioasă pomenire, și cu glas mare au strigat toți: Slavă Ție, Doamne! Și după aceasta, cu toată buna rânduială s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, cu ajutorul Domnului”.

Vezi, legat de aceasta SCHWARTZEDUARDUS, Acta Conciliorum Oecumenicorum, Tomus tertius, Berolini MDCCCCXXXX (= 1940), pp. 71-76 și ΚΟΝΤΟΓΙΑΝΝΗ ΣΠΥΡΙΔΩΝΟΣ ΔΗΜ. Actele oficiale cu conținut canonic și bisericesc, din colecția Patriarhului Ierusalimului Diodor I, Atena 1982, p. 17.

[3] ”Mirenii și clericii alcătuiesc poporul Ortodox! Poporul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, nu sunt doar clericii, nici doar mirenii, ci unitatea și comuniunea în Hristos a mirenilor, monahilor și clericilor”. (Mitropolitul de Nafpaktos, Ἀ­να­το­λι­κά [Cele ale Răsăritului], vol. 1, p. 88).

[4] Filocalia 18C, Sfântul Teodor Studitul, Epistola 81, p. 77

[5] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierothei, Ἀ­να­το­λι­κά [Cele ale Răsăritului], vol. I, p. 94

[6] Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Ἡ ποι­μαν­τι­κή δι­α­κο­νί­α κα­τά τούς ἱ­ε­ρούς Κα­νό­νας [Slujirea pastorală potrivit sfintelor Canoane], Pireu 1976, pp. 110-112.

[7] Ioan Karmiris, Τὰ Δογ­μα­τι­κὰ καὶ Συμ­βο­λι­κὰ Μνη­μεῖ­α τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Κα­θο­λι­κῆς Ἐκ­κλη­σί­ας [Μărturiile Dogmatice și Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], vol. Ι­Ι, G­r­az-A­u­s­t­r­ia 1968, p. 920 [1000]­.

[8] Gheorghi Florovski, Θέματα Ὀρθοδόξου Θεολογίας [Subiecte de teologie Ortodoxă], editura Ἄρτος Ζωῆς, Atena 1989, p. 207.

[9] Menționăm în treacăt, ca fiind reprezentativă, cunoscuta și definitoria întâmplare din timpul Patriarhului monofizit al Constantinopolului Timotei I (511-518) și al Patriarhului ortodox Ioan, care l-a succedat, anume ștergerea din Dipticele tronului Constantinopolului a numelui Patriarhului monofizit al Antiohiei, Sever.

[10] Părintele Gheorghi Florovski, Τό σῶ­μα τοῦ ζῶν­τος Θε­οῦ, Μιά ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας [Trupul Dumnezeului celui viu, o tâlcuire ortodoxă a Bisericii], editura Ἁρμός, Atena 1999, pp. 80-83.

[11] Părintele Gheorghi Florovski, Τό σῶ­μα τοῦ ζῶν­τος Θε­οῦ, Μιά ὀρθόδοξη ἑρμηνεία τῆς Ἐκκλησίας [Trupul Dumnezeului celui viu, o tâlcuire ortodoxă a Bisericii], editura Ἁρμός, Atena 1999, pp. 80-83.

[12] Arhimandritul Iustin Popovici, Πε­ρί τήν με­λε­τω­μέ­νην «Με­γά­λην Σύ­νο­δον» τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας, Ὑ­πό­μνη­μα πρός τήν Σύ­νο­δον τῆς Ἱ­ε­ραρ­χί­ας τῆς Σερ­βι­κῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας [Despre ”Marele Sinod” al Bisericii Ortodoxe, Memoriu către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Serbiei ], Atena 1977, p.

[13] Mitropolitul fostei Herțegovine, Athanasie, în 1976, denunță: ”Păstori ai unei turme pustii (sau cu totul lipsiți de turmă), teologi fără răspundere pastorală, diverși închipuiți înțelepți și slugi ale Cezarului niciodată nu au putut, de-a lungul istoriei Sinoadelor Bisericii, să fie recunoscuți nici ca reprezentanți ai Bisericilor, nici ca revigoratori și continuatori ai tradiției vii și mântuitoare, ci doar ca un ”sinod al impostorilor”. Să amintim doar de acele ”delegații” de la pseudo-sinoadele din Lyon și Ferrara-Florența și de reacția față de acestea a păstorilor ortodocși și pliromei Bisericii”.

[14] Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic, A II-a Epistolă către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 10 februarie 2016.

[15] Epistolă a Preasfințitului Mitropolit al Limasolului, Athanasios, către Sfântul Sinod al Bisericii Ciprului, referitor la convocarea Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (h­t­tp:­//w­ww.i­m­l­e­m­e­s­ou.o­rg/i­m­a­g­es/20016/k­e­i­m­e­no-g-s­i­n­o­do.p­df).

[16] Arhimandritul Iustin Popovici, Πε­ρί τήν με­λε­τω­μέ­νην «Με­γά­λην Σύ­νο­δον», τῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας, Ὑ­πό­μνη­μα πρός τήν Σύ­νο­δον τῆς Ἱ­ε­ραρ­χί­ας τῆς Σερ­βι­κῆς Ὀρ­θο­δό­ξου Ἐκ­κλη­σί­ας [Despre «Marele Sinod» al Bisericii Ortodoxe, aflat în studiu. Memoriu către Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe], Atena 1977, pp. 11-12.

”… Respectivul principiu a fost, din păcate, îmbrățișat și de toate celelalte delegații ortodoxe, de vreme ce pe tăcute sau în urma unor simple proteste, cu vorbe goale, au acceptat acest mod de «reprezentare» a numeroaselor Biserici locale vii, din care însă în cele mai multe cazuri nu vin ca reprezentanți adevărații păstori și episcopi, și în acest mod, glasul și conștiința lor, mărturia credinței lor și experiența martiriului lor, nu pot fi ascultate, tocmai din pricina acestui mod de «reprezentare» și al acestei componențe a «reprezentanțelor».

[17]  Mitropolitul Nafpaktosului, Ierothei, Anuar 1998.

[18] Referitor la textul celui de a X-a Adunări a Comisiei Mixte de Dialog Internațional pentru Dialogul dintre Ortodocși și Romano-Catolici, Ravenna, februarie 2007.

[19] Textul celei de-a IX-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor, Porto Alegre, februarie 2006.

[20] Mitropolitul Nafpaktosului, Ierotheos, Observații despre Sfântul și Marele Sinod, comunicare susținută în Plenul Sinodului Bisericii Greciei pe data de 8 martie 2016. Traducerea în limba română, Familia Ortodoxă, nr. 4, 2016.

[21] Scrisoare deschisă a Mitropolitului Nafpaktosului, Ierotheos, către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, 20-1-2016.

[22] Dimitrios Tselenghidis, Profesor de Dogmatică al Universității Aristoteliene din Tesalonic, A II-a Scrisoare deschisă către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, din 10 februarie 2016.

Comunicare la Simpozionul de la Pireu: Recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor VIII şi IX Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama, un subiect arzător, dar care lipsește de pe ordinea de zi a ”Sfântului și Marelui Sinod”

Recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor VIII şi IX Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama, un subiect arzător, dar care lipsește de pe ordinea de zi a ”Sfântului și Marelui Sinod”

Protopresviterul Anghelos Anghelakopoulos,

paroh în Mitropolia Pireului

Comunicare susținută la Conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”, organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului în colaborare cu următoarele Mitropolii: a Gortinei și Megalopolei, a Glifadei și a Kithirelor, la Stadionul ”Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”, Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

Înalpreasfințiți Arhierei,

Cinstiți Părinți,

Iubiți frați întru Hristos,

 

Unul dintre subiectele arzătoare, urgente și serioase, de care trebuie să se ocupe ”Sfântul și Marele  Sinod” este recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor considerate de către toți ca ecumenice, cel din secolul al IX-lea și cel din secolul al XIV-lea, adică Sinodul al VIII-lea Ecumenic de sub Fotie cel Mare, din 879 d.Hr., și Sinodul al IX-lea Ecumenic de sub Sfântul Grigorie Palama, din 1351 d.Hr.

Astăzi, în epoca globalizării și a ”Noii Ordini a lucrurilor”, în care globaliștii ”Noii Epoci” antihristice îl scot în evidență și îl promovează pe ereziarhul Papă ca planet man religios, iar Comisia Mixtă a Dialogului Teologic Oficial dintre Ortodocși și Papistași studiază subiectul ”Primatul și Sinodalitatea”, Sinoadele Ecumenice VIII și IX denunță și condamnă papismul și pe Papă, primatul puterii și infailibilitatea sa luciferică ca erezie și panerezie.

1. Al VIII-lea Sfânt Sinod Ecumenic

Sinodul întrunit în Constantinopol în 879, avându-l în frunte pe Marele și Sfințitul Fotie și pe cei dimpreună cu el de Dumnezeu insuflați Sfinți Părinți, între care se aflau și reprezentanții Papei ortodox de atunci al Romei, Ioan al VIII-lea, este Ecumenic, pentru că, așa cum spune Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului, Ierothei: ”Sinodul acesta prezintă toate datele pentru a putea fi caracterizat ca ecumenic: (a) S-a ocupat de definirea unor subiecte dogmatice, precum cel treimic, hristologic și a formulat dogmele corespunzătoare, (b) a fost convocat de către un împărat, întocmai ca toate Sinoadele Ecumenice precedente și (c) a avut participarea tuturor Bisericilor Locale. E o realitate faptul că Sinodul acesta are toate datele pentru a fi caracterizat ca ecumenic. Din acest motiv a și fost caracterizat astfel de mulți Părinți și învățători… ”. Sinodul Sfântului Fotie cel Mare este caracterizat ca Ecumenic și de către Sinodul Patriarhilor Răsăritului din 1848. Respectivul Sinod a proclamat, de asemenea, Sinodul din Constantinopol din 787 (referitor la cinstirea Sfintelor Icoane) ca fiind al VII-lea Sinod Ecumenic.

De asemenea, al VIII-lea Sinodul Ecumenic ”s-a ocupat de două subiecte serioase, anume de Filioque și de primatul Papei”, pe care le-a și condamnat. ”Este vorba de două subiecte, care preocupă și  azi Biserica noastră la dialogurile teologice… Aceste două serioase probleme teologice sunt dogme ale Latinilor, dar pentru noi, ortodocșii, sunt erezii…”. Insistența pe primatul puterii și revendicarea acestuia de către Papi din zilele noastre, precum și înșelarea infailibilitățiii, care decurge din acesta, potrivit Sfântului Iustin Popovici, constituie o cădere similară celei a lui Lucifer. În aceeași înșelare riscă să cadă azi ecumeniștii de la Fanar, care au râvnit la putere pe pământ.

1. II. Al IX-lea Sfânt Sinod Ecumenic

Sinodul întrunit la Constantinopol în 1351 este și acesta  Ecumenic, pentru că, așa cum spune Înaltpreasfințitul Mitropolit al Gortinei, Ieremia, ”(a) a avut ca obiect un subiect important, în care este recapitulată întreaga teologie și spiritualitate ortodoxă și în care se confruntă două tradiții, cea ortodoxă și cea franco-latină, (b)… s-a ocupat de un subiect dogmatic serios, care vine în continuarea subiectelor de care s-a ocupat Biserica primară. În secolul al IV-lea, Sfinții Părinți au combătut erezia lui Arie, care spunea că Logosul lui Dumnezeu este făptură creată. Și Sinodul din 1351 din Constantinopol a combătut erezia lui Varlaam, care spunea că energia-lucrarea lui Dumnezeu este creată…, (c) … a acceptat hotărârile Sinoadelor precedente, pentru că a argumentat pe baza întregii învățături a tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii noastre…, și pentru că în «Sinodiconul Ortodoxiei», care exprimă conștiința Bisericii noastre cu privire la biruința și triumful ortodocșilor, Părinții au adăugat și «capetele împotriva lui Varlaam și Achindin» ale acestui Sinod și (d)… învățătura acestui Sinod a fost dezvoltată de Sfântul Părinte îndumnezeit Grigorie Palama, cel supranumit Antipapa și mustrătorul Papei. Cu adevărat, Sfinții Părinți cei îndumnezeiți și de Dumnezeu purtători sunt cei care conferă cu adevărat autoritate Sinoadelor Ecumenice, pe care le întrunesc”.

Al IX-lea Sinod Ecumenic a hotărât: (a) Cu privire la distincția dintre dumnezeiasca esență și dumnezeiasca energie, care se deosebesc între ele prin aceea că, în timp ce dumnezeiasca energie poate fi împărtășită și se împarte tuturor credincioșilor vrednici, dumnezeiasca esență este de neîmpărtășit, de neîmpărțit și fără nume, adică cu desăvârșire mai presus de orice nume și de nepătruns cu mintea, (b) Cu privire la dumnezeiasca energie, că este necreată și că acest lucru nu face ca Dumnezeu să fie compus, (c) Cu privire la dumnezeiasca energie, că este numită de Sfinți și dumnezeire, (d) Cu privire la dumnezeiasca esență și la dumnezeiasca energie a firii, că sunt nedespărțite, și (e) Cu privire la Lumina Schimbării la Față a Domnului, că este necreată.

Al IX-lea Sinod Ecumenic a combătut triumfător opiniile eretice ale filosofului Varlaam Calavritul, care urma o linie uniată, și ale celor de un cuget cu el, Achidin și Nichifor Grigoras, care afirmau că intelectul omului ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și că dogmele pot fi elaborate doar prin speculația filosofică, nu prin rugăciunea noetică și isihasm, prin duhul smereniei și pocăință, care constituiau baza învățăturii Sfântului Grigorie Palama și a celor de un cuget cu el împreună-nevoitori niptici.

De Hristos purtătorul Părinte Grigorie Palama a susținut în Sinod că trăirea celor ce se liniștesc cu sfințenie este experiența Bisericii lui Hristos. Învățătura sa despre Lumina necreată și isihasm a fost astfel consacrată ca dogmă.

• Încercarea de recunoaștere a celor două Sinoade în Biserica Greciei

Se știe că Înaltpreasfințiții Mitropoliți al Nafpaktosului, Ierotheos, și al Gortinei, Ieremia, au întocmit comunicări cu autoritate teologică despre Sinoadele VIII și IX Ecumenice, pe care urma să le recunoască Sfântul Sinod al Bisericii Greciei.

”Sinodul Permanent al mandatului sinodal 2010-2011 a votat ca subiecte pe ordinea de zi a sesiunii ordinare a Sinodului Bisericii Grecei discutarea eventualității trimiterii acestor propuneri către Secretariatul Sinodului Panortodox viitor, pentru recunoașterea formală a autorității ecumenice a Sinoadelor VIII și IX ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice, care s-au întrunit în Constantinopol în anii 879 și 1351 d.Hr., ca fiind Sinoade Ecumenice”. Însă, ”printr-o vădită încălcare a Statutului Bisericii Greciei a fost nesocotită respectiva procedură și subiectul a fost amânat pe o perioadă nedeterminată”.

”În felul acesta, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a pierdut o ocazie unică de a manifesta dinamica ortodoxă și aceasta, ca să nu displacă Patriarhului Ecumenic, Papei, filopapistașilor și ecumeniștilor, câtă vreme prin acest demers a lezat memoria marilor Sfinți Părinți ai noștri, Sfințitul Fotie cel Mare și Grigorie Palama, care au fost protagoniștii acestor două sinoade. Majoritatea ierarhilor noștri, amânând dezbaterea acestui subiect pe o perioadă nedeterminată, a dovedit o lipsă de consecvență și față de ei înșiși, pentru că însuși Sinodul le-a încredințat Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina să prezinte comunicările despre Sinoadele VIII și IX Ecumenice, comunicări ce constituie mărturisiri patristice, studii istorico-teologice  întru totul valabile și desăvârșite”.

”Este însă în mod flagrant inadmisibil faptul că, pe de o parte, îl considerăm pe Sfântul Întocmai cu Apostolii Fotie cel Mare drept protector și chivernisitor al Bisericii Greciei și al Sfântului nostru Sinod, dar nu facem demersurile necesare pentru impunerea propunerii de proclamare a Sinodului VIII Ecumenic din anul 879, care la nivel panortodox și ecumenic i-a făcut dreptate Marelui Fotie, și a celui din 1351 ca al IX-lea Sinod Ecumenic, iar pe de altă parte purtăm dialoguri, ne îmbrățișăm și ne rugăm în mod absolut anticanonic împreună cu parasinagoga și comunitatea religioasă papală eretică, ce din interese de la sine înțelese recunoaște ca al VIII-lea Sinod Ecumenic Sinodul tâlhăresc din 870, nu recunoaște Sinodul IX Ecumenic din 1351 și îi defăimează pe Marele Fotie și pe Sfântul Grigorie Palama ca fiind «ereziarhi». De prisos să menționăm că subiectul de mai sus negreșit îl deranjează pe demonul atotereticului ecumenism sincretist și intercreștin și pe cei care îl urmează”.

1. Recunoașterea locală a celor două Sinoade în Sfânta Mitropolie a Pireului

Ceea ce nu a reușit să facă Sinodul Bisericii Greciei a realizat Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului,  Serafim, care în 2013 a luat inițiativa de a recunoaște autoritatea cuvenită celor două Sinoade mai sus menționate, numărându-le între Sinoadele Ecumenice.

Le-a integrat deja în vița liturgică vie a Bisericii noastre (a) prin sfinte slujbe speciale, care au fost alcătuite de răposatul Apostolos Papahristos, cel ce se sălășluiește acum în ceruri, și de preacuvioasa monahie Tecla de la Sfântul Ștefan, și (b) a stabilit date pentru prăznuirea lor de peste an, pentru început ca praznice locale al Mitropoliei Pireului. Al VIII-lea Sfânt Sinod Ecumenic este prăznuit în prima Duminică de după pomenirea Sfântului Fotie cel Mare, iar al IX-lea Sfânt Sinod Ecumenic este prăznuit în a doua săptămână a Postului Mare.

În același timp, Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului a editat slujbele menționate mai sus ale celor două Sinoade în două broșuri deosebit de elegante, având ca introducere o enciclică a sa cu un conținut deosebit de teologic, iar la sfârșit a reprodus cele două excepționale comunicări, ale Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina. Foarte recent au fost zugrăvite și sfintele icoane ale celor două Sinoade, care împodobesc sediul Mitropoliei Pireului.

Demersurile demne de laudă ale Mitropolitului Serafim au deschis deja drumul către extinderea prăznuirii celor două Sinoade Ecumenice, nu doar în patria noastră, ci și în toate țările ortodoxe. Este de altfel cunoscut că în tradiția noastră cultul, inima pliromei ortodoxe, are puterea să consacre în practică hotărâri și mărturisiri ortodoxe, neutralizând toate împotrivirile pline de lașitate.

 

1. Propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, la sesiunea ordinară din mai 2015, a hotărât să comunice propunerile acestuia pentru a V-a Conferință Panortodoxă Presinodală a Întâi-stătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, prezidate de Patriarhia Ecumenică. Între propunerile Sinodului Sârb se numără:

1. a) Validarea importanței ecumenice a Sinodului Sfântului Fotie cel Mare, mai ales a învățăturii acestui Sinod despre Filioque, care a și reprezentat principalul motiv al despărțirii Romei de pliroma Bisericii Ortodoxe și
2. b) Validarea Sinoadelor isihaste din secolul al XIV-lea și acceptarea învățăturii acestora despre dumnezeiasca esență și despre dumnezeieștile energii ca diferență esențială față de învățătura latină despre dumnezeiescul har, din care rezultă în mod organic viziunea latină despre Filioque, precum și concepția latină hipertrofiată despre poziția primului în Biserică (primatul), în care absența Duhului Sfânt este suplinită de infailibilitatea unui om.

Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim, informat despre propunerile mai sus menționate ale Sfântului Sinod al Patriarhiei Serbiei, a trimis în septembrie 2015 o scrisoare de felicitare către Președintele acestuia, Preafericitul Patriarh al Serbiei, Irineu, dimpreună cu sfintele slujbe ale celor două Sinoade Ecumenice și comunicările Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina.

Desigur, acest excepțional și valoros text al Patriarhiei Sârbe nu a avut rezultatul așteptat, pentru că, potrivit articolelor 8 și 9 ale regulamentului de organizare și funcționare a ”Sfântului și Marelui Sinod”, ”nu era posibil să fie introduse spre dezbatere în Sinod subiecte care nu fuseseră aprobate în unanimitate de către Conferințele sau Sinaxele Panortodoxe Presinodale ale Întâistătătorilor sau noi subiecte” și, întrucât ”dezbaterile sunt limitate strict la subiectul stabilit pentru respectiva sesiune, este interzisă orice altă intervenție în afara ordinii de zi, cu oprirea imediată a cuvântului vorbitorului”.

 

1. Modificarea și alterarea caracterului și naturii ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod”, de care este răspunzător Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu

Există foarte multe mărturii din care rezultă că, pe durata pregătirii ”Sfântului și Marelui Sinod”, conștiința Bisericii considera Sinodul ce urma a se întruni ca ecumenic, dacă, desigur, ar fi corespuns criteriilor ortodoxe despre Sinoadele Ecumenice.

Răspunderea exclusivă pentru modificarea și alterarea caracterului și naturii ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod” o poartă însuși Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, și cei care urmează aceeași linie ca el, pentru că, întru totul anticanonic, antisinodal și fără nici o hotărâre panortodoxă, respinge opinia despre ”Sfântul și Marele Sinod” pe care o aveau distinși ierarhi ai Tronului, președinți ai Comisiilor și Conferințelor Presinodale, precum Mitropolitul Calcedonului, Meliton Hatzis, și Mitropolitul Mirelor, apoi al Efesului, Hrisostom Konstantinidis, și mulți alții. Invalidează și răstoarnă linia statornică și oficială a Bisericii Constantinopolului, așa cum a stabilit-o până și Patriarhul Atenagora însuși, care a readus în discuție, în forță și activ, subiectul convocării ”Sfântului și Marelui Sinod” înțeles ca Sinod Ecumenic.

”Poziția Patriarhului Bartolomeu că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic din cauza neparticipării occidentalilor este cu totul eronată. În esență, prin această poziție propovăduiește că Biserica Ortodoxă este o Biserică deficitară, maladivă și nedesăvârșită, și numai când se va «uni» cu papismul și protestantismul va fi o Biserică deplină, atunci va putea dimpreună cu occidentalii să convoace un Sinod Ecumenic. Însă poziția aceasta se află la polul opus eclesiologiei ortodoxe”.

”Sfântul și Marele Sinod a fost programat inițial ca Ecumenic, cu toate că a fost numit panortodox. Însă, în ultimii ani, ecumeniștii l-au «declasat» și i-au eliminat caracterul ecumenic. Pentru că, dacă ar fi fost convocat ca ecumenic, ar fi fost obligați să recunoască Sinoadele VIII și IX Ecumenice, adică Sinodul de sub Fotie cel Mare, respectiv cel de sub Sfântul Grigorie Palama! Acest lucru, însă, ar fi deranjat Vaticanul, pentru că aceste Sinoade au condamnat papismul ca erezie”. Iată, deci, care este motivul pentru care a fost modificat caracterul și natura ”Sfântului și Marelui Sinod”. Neacceptarea ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod” are drept urmare nerecunoașterea ca Ecumenice a celor două Sinoade, a celui de sub Marele Fotie și a celui de sub Sfântul Grigorie Palama, și, deci, faptul că papismul nu poate fi caracterizat ca erezie. Prin urmare, ecumeniștii pot cu ușurință să continue să numească ”biserică” erezia papismului, în mod postpatristic și postsinodal, așa cum reiese clar din textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care este inadmisibil din punct de vedere eclesial și din acest motiv trebuie respins; iar Comisia Mixtă a Dialogului Oficial dintre Ortodocși și Papistași poate să continue neîmpiedicat dialogul interminabil și inutil, care în ultima vreme a avut ca obiect de cercetare ”Primatul și Sinodalitatea”.

Înaltpreasfințiți Arhierei,

Cinstiți Părinți,

Iubiți frați în Hristos,

Recunoașterea  panortodoxă ca ecumenice a celor două Sinoade, a celui de sub Fotie cel Mare și a celui de sub Sfântul Grigorie Palama, trebuia să fie cuprinsă obligatoriu ca subiect principal, ca subiect-cheie și prioritar al ”Sfântului și Marelui Sinod” ce urmează a se întruni. Tradiția Ortodoxă a dovedit că Sinoadele VIII și IX Ecumenice diferențiază radical Biserica Ortodoxă, în continuitatea ei patristică, de ”creștinismul” Apusului.

”Sfântul și Marele Sinod” pus la cale de ecumeniștii Fanarului și de cei de același cuget cu ei, după cum în chip cât se poate de clar transpare din conferințele panortodoxe presinodale și din textele finale ale Sinodului, este cert că uneltește acceptarea ereziilor papismului și protestantismului ca biserici adevărate! În aceste condiții, ne rugăm să nu aibă loc vreodată!

”Sfântul și Marele Sinod”, după cum este de așteptat, nu va recunoaște cele două Sinoade ca Ecumenice. Din acest motiv, va fi un Sinod Ecumenist. Dar, așa cum împotrivirea și rezistența cea întru Duhul Sfânt a câtorva corifei ai Sfintei noastre Ortodoxii, avându-l în frunte pe Sfântul Marcu Evghenicul, cu participarea și susținerea poporului lui Dumnezeu, au reușit să respingă și să caracterizeze ca pseudo-sinod Sinodul eretic și tâlhăresc de la Ferrara-Florența, la fel și azi, clerul evlavios și poporul credincios al lui Dumnezeu, care a constituit de-a lungul timpului conștiința Bisericii noastre, se va împotrivi planurilor ”Sfântului și Marelui Sinod”.

Vă mulțumesc!

 

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_19.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Mitropolitul Serafim al Kithirelor la Simpozionul de la Pireu: Probleme eclesiale și pastorale care decurg din neparticiparea tuturor Episcopilor Ortodocși la Sfântul și Marele Sinod

UPDATE cu linkul video, preluat de pe blogul “Ortodoxia catholică” ( https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2016/05/26/inaltpreasfintitul-mitropolit-al-kithirelor-si-antikithirelor-probleme-eclesiale-si-pastorale-care-decurg-din-neparticiparea-tuturor-episcopilor-ortodocsi-la-sfantul-si-marele-sinod/ )

.

 

Comunicarea Înaltpreasfințitului Mitropolit al Kithirelor și Antikithirelor,

susținută la conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”,

organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului

în colaborare cu următoarele Mitropolii: a Gortinei și Megalopolei, a Glifadei și a Kithirelor,

la Stadionul ” Pace și prietenie”, Sala „Melina Mercuri”, Pireu.

Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

Întâi de toate, simt nevoia să mulțumesc Comisiei organizatorice a prezentei Conferințe Teologice, pentru că m-a invitat să particip ca vorbitor și, de asemenea, pentru că s-a îngrijit de abordarea unor subiecte profunde, teologice, eclesiologice și canonice, care se referă la ordinea de zi a ”Sfântului și Marelui Sinod” ce urmează a se întruni, și pentru desăvârșita organizare a conferinței.

Înainte ca, prin harul și puterea lui Hristos, să trec la prezentarea și dezvoltarea subiectui atribuit mie, cu titlul ”Probleme eclesiologice și pastorale care decurg din neparticiparea tuturor episcopilor ortodocși la Sfântul și Marele Sinod”, un subiect sensibil și profund, doresc să expun motivul prezenței mele aici și poziția mea în adunarea și conferința aceasta.

Ca episcop al Bisericii noastre Elene aparțin, cum e și firesc, Trupului Cinstitei Ierarhii a Bisericii Greciei, mă raportez și depind de aceasta, înaintea căreia și înfățișez orice smerit cuvânt al meu pe teme teologice, eclesiologice și pastorale. În plenul Sfântului Sinod al Bisericii noastre, într-o ședință ordinară din octombrie anul trecut, dar și într-o ședință extraordinară întrunită în urmă cu 15 zile mi-am prezentat prin viu grai pozițiile și propunerile, precum și într-un memoriu în care îmi prezint neliniștea cu privire la subiectele care privesc convocarea Sfântului și Marelui Sinod, care vor fi dezvoltate în continuare.

Consider că în acest moment mă aflu în Trupul viu al Bisericii, al fraților arhierei, preoți, ieromonahi, monahi și monahii și al creștinilor binecredincioși și ortodocși. Patru (4) sfinte mitropolii: a Pireului, al Glifadei, a Gortinei și a Kithirelor co-organizează această mare Sinaxă a noastră, alcătuită din cler și popor de pe tot cuprinsul Greciei.

Forța motrice a acestei conferințe teologice este ”Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși”, care funcționează sub responsabilitatea unor distinși profesori universitari din rândul clerului și nu numai. Nu este vorba de vreo organizație parasinagogală sau parabisericească, după cum probabil o consideră și o definesc unii, ci de adunarea unor membri conștienți și de bază ai Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, care au o cultură, instruire și o sensibilitate deosebite în probleme ale credinței și mărturisirii ortodoxe, ale Tradiției și Moșternirii Ortodoxe.

Era de dorit ca o asemenea conferință să fi fost organizată la inițiativa Sinodului Bisericii Greciei, pentru a fi informat îndeajuns și cu responsabilitate sfințitul cler și poporul cu nume creștin cu privire la propunerile și discuțiile legate de subiectele ”Sfântului și Marelui Sinod”. Întrucât, însă, nu a fost programată o asemenea Sinaxă în vederea informării clare și concret legată de situația actuală a pliromei bisericești ortodoxe, așa cum s-a întâmplat în Biserica Ciprului, în afară de convocarea extraordinară a cinstitului Sinod al Bisericii din prima jumătate a lunii martie, participăm cu toții la prezenta conferință cu atenția încordată și interesul viu față de toate cele ce, cu sobrietate, cu intenția de prezentare exhaustivă și obiectivitate, fără teamă și fără patos, ci cu frica lui Dumnezeu, cu simțirea responsabilității și iubire de adevăr, se vor face auzite.

Și acum, după lămurirea și declinarea poziției mele prezentate mai sus, trec la prezentarea subiectului.

Cum este definit Sinodul convocat? Va fi ecumenic sau panortodox? Care este sensul definiției de Sinod Sfânt și Mare? Ce Sinod este caracterizat de Dreptul Canonic și de Sfintele Canoane ale Bisericii noastre ca Sfânt și Mare? Dacă nu este ecumenic sau panortodox, care va fi prestigiul sau autoritatea Sfântului și Marelui Sinod?

Răspunsul corect la întrebările-cheie de mai sus va preconiza și va condamna anticipat rezultatul; adică, dacă vor exista sau nu probleme eclesiologice sau pastorale ce decurg din neparticiparea tuturor Episcopilor Ortodocși la Sfântul și Marele Sinod.

Este tuturor cunoscut că atât Conferințele Panortodoxe Presinodale, cât și Comisiile Speciale Interortodoxe, dar și, în general, ”Mișcarea Ecumenică” definesc Sinodul programat să aibă loc în iunie nu ca ”ecumenic”, ci ca ”Sfânt și Mare”. Potrivit reprezentantului Bisericii Greciei la dialogul ecumenic cu romano-catolicii, Înaltpreasfințitul Mitropolit al Mesiniei, Hrisostom: ”însăși ordinea de zi, așa cum a fost ea stabilită la nivel panortodox și prin unanimitate, și scopul convocării Sfântului și Marelui Sinod definesc și caracterul acestui Sinod nu ca ecumenic, ci ca Sinod Sfânt și Mare al Bisericii Ortodoxe Sobornicești”[1].

Însă ce Sinod este caracterizat de Sfintele Canoane ale Bisericii ca ”Sfânt și Mare”?

O cercetare a Sfintelor Canoane numai de la cele șapte (7) Sfinte Sinoade Ecumenice, dovedește că Sfântul Sinod Ecumenic este numit când ”Sfânt și Mare Sinod”, când ”Mare Sinod”, când ”Sinod Sfânt și Ecumenic” și alteori ”Sfânt Sinod”, și ne furnizează următoarele date: Cinci (5) Sfinte Canoane ale Sinodului I Ecumenic și unul (1) al Sinodului IV Ecumenic (8, 14, 15, 17 și 18 ale Sinodului I Ecumenic și 3 al Sinodului IV Ecumenic) folosesc caracterizarea de Sfânt și Mare Sinod. Trei (3) Sfinte Canoane (2, 3 și 6) ale Sinodului I Ecumenic folosesc denumirea de Mare Sinod. Trei (3) canoane ale Sinodului III Ecumenic (1, 3 și 8), unul al Sinodului IV (10) și două (2) ale Sinodului 5-6 (3 și ΝΑ’) consemnează denumirea de Sinod Sfânt și Ecumenic. Și un (1) canon al Sinodului I Ecumenic (20), un (1) canon al Sinodului II (6), șapte (7) ale Sinodului III (1, 2, 4, 5, 6, 7 și 8), nouă (9) ale Sinodului IV (3, 5, 10, 12, 14, 19, 23, 25 și 27), doi (2) al Sinodului 5-6 (2 și 55) și unul (1) al Sinodului VII Ecumenic (19) tratează termenul Sfântul Sinod.

Schimbarea denumirii și a termenului Sinoadelor, potrivit celor de mai sus, nu înseamnă referirea la un alt tip de Sinoade (de exemplu, locale și eparhiale), ci doar la sfintele Sinoade Ecumenice ale Bisericii noastre, în conformitate cu interpretarea pe care o dă Sfintelor Canoane Sfântul Nicodim Aghioritul, consemnată în Sfântul Pidalion al Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane ale Bisericii noastre[2].

Și aici se impune întrebarea: De ce, dat fiind că Dumnezeieștile și Sfintele Canoane ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe înțeleg foarte clar și trimit în mod foarte precis la Sinod Ecumenic atunci când folosesc termenul de Sfânt și Mare Sinod, de ce ”Sfântul și Marele Sinod” convocat nu recunoaște dintru început caracterizarea de ”ecumenic”, de vreme ce are pretenția ca prestigiul ei să fie de aceeași valoare și putere cu a Sfintelor Sinoade Ecumeice? Desigur, se afirmă că nu este convocat ca Ecumenic, pentru că nu vor participa creștinii apuseni care s-au rupt de Biserică. Însă, practica și Tradiția Bisericii noastre nu trece cu vederea faptul că din secolul I d.Hr. și până azi au existat și există ereticii și schismaticii care s-au rupt de Biserică de-a lungul timpului (de exemplu, nicolaiții, arienii, nestorienii, monofiziții etc.), dar acest lucru nu a împiedicat niciodată Biserica lui Hristos să se întrunească în Sinoade Ecumenice.

Nici ”Panortodox” nu este numit ”Sfântul și Marele Sinod” convocat, pentru că, de bună seamă, este exclusă din start participarea tuturor Episcopilor Ortodocși. Însă, în acest punct rezidă problema eclesială, în mod vădit, cea mai importantă, a Sfântului și Marelui Sinod ce urmează a se întruni și întrebăm:

 

1. Este posibil, potrivit celor de mai sus, să se întrunească un Sfânt și Mare Sinod fără prezența și participarea tuturor Episcopilor Ortodocși?

 

Cu smerenie sunt de părere că, pe criterii canonice, răspunsul la întrebarea aceasta este negativ, întrucât, așa cum s-a spus, Sfânt și Mare Sinod, potrivit Sfintelor Canoane, este doar Sinodul Ecumenic. Și un Sinod Ecumenic, potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul[3], trebuie să aibă patru trăsături caracteristice: 1) Să se întrunească prin ordin împărătesc (acest lucru, desigur, era valabil doar când exista Imperiul Bizantin unitar, căruia îi erau subordonate administrativ toate eparhiile Patriarhiilor, Arhiepiscopiilor și Episcopiilor Ortodoxe, câtă vreme acest lucru este imposibil de realizat acum, pentru că puterea seculară nu este exercitată de un singur regat secular, ci de mai multe; din acest motiv, și inițiativa convocării Sinodului Ecumenic poate veni de la Patriarhul Ecumenic, primul între egali în Ierarhia Bisericească Ortodoxă). b) Să aibă loc o ”dezbatere pe teme de credință” și, în continuare să se expună o hotărâre și un text dogmatic la fiecare dintre Sinoadele Ecumenice[4]. c) Dogmele expuse de acesta și canoanele să fie întotdeauna ortodoxe, binecredincioase și conforme cu Sfintele Scripturi și Sinoadele Ecumenice precedente. (Și citează aici axioma devenită de-acum proverbială a Sfântului Maxim Mărturisitorul ”spusă pentru astfel de situații”, ”Regula evlavioasă a Bisericii le-a recunoscut drept sinoade sfinte şi aprobate pe cele pe care le-a judecat ca atare corectitudinea dogmelor”[5]). și d) Și să fie de acord și să fie acceptate cele stabilite și rânduite de Sinoadele Ecumenice de către toți Patriarhii și Arhiereii Ortodocși ai Bisericii Universale, fie prin prin prezența reprezentanților acestora, fie prin locțiitorii lor sau, în cazul în care lipsesc și aceștia, prin scrisorile lor. Și subliniază în plus că ”acordul acesta al Patriarhilor și Arhiereilor din toată lumea reprezintă caracterul constitutiv și distinctiv al Sinoadelor Ecumenice”.

Cu privire la a doua trăsătură caracteristică se impune obiecția că Sfântul și Marele Sinod la care ne referim nu va discuta subiecte de credință, nici nu va expune vreo hotărâre sau termen dogmatic, din acest motiv nici nu are dreptul de a fi caracterizat ca ecumenic. Și cu toate acestea, deși în proiectul de text aprobat de a V-a Conferință Presinodală Panortodoxă a Sfântului și Marelui Sinod Bisericii Ortodoxe, Sinodul acceptă și mărturisește credința sa în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească (art. 1), totuși declară că ”Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a tuturor Bisericilor și Confesiunile Creștine, care nu se află în comuniune cu aceasta” (articolul 6). Aici se pune o mare problemă eclesiologică și dogmatică, dat fiind că în mod flagrant are loc o transcendere a dogmei eclesiologice despre Biserica cea Una (și Unică), Sfântă, Sobornicească și Apostolească, fapt pentru care și convocarea Sfântului și Marelui Sinod, cu toate trăsăturilor și specificațiile unui nou Sinod Ecumenic devine necesară și imperativă.

Miza aici este o mare și serioasă chestiune de credință, de vreme ce este zdruncinată în felul acesta învățătura dogmatică a Simbolului de Credință despre Biserica cea Una (și Unică), Sfântă, Sobornicească și Apostolească. În timp ce adaosul de la articolul 6, ”dar și crede (Biserica Ortodoxă) că relaţiile ei cu acestea (celelalte ”Biserici și Confesiuni Creștine”) trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre taine, har, preoţie şi succesiune apostolică”, în nici un caz nu soluționează, ci doar complică marea problemă eclesiologică. Nu au nici o valoare și relevanță teologică clarificările și explicațiile ”celorlalte Biserici și Confesiuni creștine” despre învățătura lor cu privire la Taine, har, preoție și succesiune apostolică, dacă mai întâi nu îmbrățișează eclesiologia ortodoxă a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești și credința și tradiția cea sfântă și neprihănită a Bisericii Ortodoxe, care izvorăște din Sfânta Scriptură și Dumnezeiasca Învățătură a Dumnezeiescului Ziditor al Preasfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, a Sfinților  Apostoli și a Sfinților Părinților noștri. Pentru că, dacă stăruie în ereziile și cacodoxiile lor și, prin urmare, nu au comuniune în credință și dragoste cu Sfânta Biserică cea Una și Unică a lui Hristos, atunci nici Taine, nici preoție, dar nici succesiune apostolică nu au. Toate acestea se zdrobesc și se destramă, atunci când există necurăția și boala duhovnicească a ereziei și a schismei, a cacodoxiei și a înșelării. Biserici creștine în afara Preasfintei Biserici cea Una și Unice nu pot fi luate în considerație, nici nu este posibil să existe, potrivit criteriilor teologice și ale Duhului Sfânt. De bună seamă, dimpotrivă, este de neînțeles și blasfemiator să fie considerate acestea drept… ”anexe” ale Bisericii celei Una și Unice a lui Hristos.

Și a treia (3) trăsătură caracteristică, pe care o citează Sfântul Nicodim Aghioritul, este foarte importantă și demnă de atenție. Toate dogmele și canoanele expuse de Sinodul Ecumenic să fie ortodoxe și binecredincioase și întocmai cu Sfintele Scripturi și cu Sinoadele Ecumenice care au precedat. Asta înseamnă că și Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni, dacă într-adevăr vrea să poarte denumirea canonică de Sinod Ecumenic, este chemat să se alinieze întru toate tradiției dogmatice și canonice a Bisericii Ortodoxe și dumnezeieștilor porunci ale Sfintei Scripturi și Sfintelor Canoane ale Sinoadelor Ecumenice precedente.

2. Întrucât, potrivit Sfințitului Pidalion al Bisericii noastre, termenul de Sfânt și Mare Sinod este echivalent cu termenul de Sinod Ecumenic, rezultă și îndatoririle corespunzătoare ale acestuia, ca să aibă și acesta prestigiul cerut și premisele recunoașterii lui ulterioare ca Sfânt și Mare Sinod. Numai dacă nu cumva, auzind denumirea de ”Sfânt și Mare Sinod”, va trebui să înțelegem doar convocarea unui Sinod extins al Întâi-stătătorilor Ortodocși și nimic mai mult.

Întâi de toate, are prioritate recunoașterea celor două (2) Sinoade acceptate și recunoscute ca Ecumenice de conștiința dogmatică veghetoare a pliromei Bisericii Ortodoxe, mai întâi a celui care a avut loc sub Fotie cel Mare în anul 879-880 d.Hr., și apoi a celui de sub Sfântul Grigorie Palama din anul 1351 d.Hr. Și, în continuare, urmând tradiției Sfintelor șapte (7) Sinoade Ecumenice, va trebui să pună în aplicare cele stabilite și poruncite de acestea, adică:

1. Punerea Sfintei Evanghelii în poziția centrală a Sfântului și Marelui Sinod, așa cum se întâmpla demult la Sinoadele Ecumenice, și așezarea de o parte și de alta, potrivit întâietăților cinstirii și a rânduielii în vigoare, a Întâistătătorilor și a celorlalți participanți la Sinod.
2. Participarea tuturor Episcopilor Ortodocși, în afara celor care, din pricina bătrâneții sau a bolii vor cere de la cei responsabili exceptarea lor. Pentru că altfel este exclus și eliminat dreptul canonic al tuturor Episcopilor Eparhiali Ortodocși activi (în afara numărului limitat de 24 de Episcopi din fiecare Biserică Locală) de a participa cu drept de vot la Sfântul și Marele Sinod, așa cum se întâmpla la fiecare dintre Sinoadele Ecumenice, care au și au avut titulatura canonică de Sfânt și Mare Sinod. Nici un episcop care păstorește o Turmă Ortodoxă (desigur, nefiind osândit canonic) nu a fost vreodată exclus de la vreun Sfânt Sinod Ecumenic, decât dacă a fost împiedicat din diferite motive să participe, în ciuda celor menționate în document sinodal cu nr. 755/351/16-2-2016, care se referă la convocarea Sfântului și Marelui Sinod. Tradiția este cât se poate de clară, Sfântul Nicodim Aghioritul, categoric în Sfințitul Pidalion, potrivit celor ce am spus, și pururea pomenitul Profesor de Drept Canonic, Amilkas Alivizatos remarcă limpede că: ”În Biserica Răsăriteană, în timp ce corpul principal administrativ este corpul clericilor și mai ales cel al Episcopilor, nu este exclus însă corpul mirenilor din administrație, prin alegerea lor de către clerici, prin vot, și despre necesitatea colaborării în formarea «conștiinței Bisericii», a autorității supreme a acesteia în Biserică. Pe baza acestui principiu, treapta administrativă supremă a ierarhiei și administrației este Sinodul Ecumenic, care este întrunit în special din plenul episcopilor activi și ale cărui hotărâri care au fost acceptate definitiv de către conștiința Bisericii, constituie cea mai mare autoritate în Biserica Ortodoxă”[6].
3. Discutarea și examinarea în comun a tuturor subiectelor Sfântului și Marelui Sinod. Să-și exprime poziția asupra acestora în mod liber, fără constrângeri și cuprinzător sfințiții participanți la Sinod și să fie supuse votului subiectele dezbătute, așa încât să fie valabilă prevederea canonică ”să aibă tărie votul celor mai mulți”. Principiul în vigoare la Sfântul și Marele Sinod, potrivit căruia fiecare Biserică Locală va avea un vot și își va fi asigurat unanimitatea membrilor în privința tuturor subiectelor nu se bazează pe Dumnezeieștile și Sfintele Canoane. Este flagrant că subiectele au fost pregătite și hotărâte în prealabil de Comisiile Presinodale, fără ca reprezentanții fiecărei Biserici Locale să fie împuterniciți în acest sens (vorbesc în special despre Biserica noastră Elenă) de către plenul cinstitei noastre Ierarhii pentru fiecare subiect, cu privire la ce anume vor susține ca poziție și hotărâre a Sinodului nostru, în ce puncte vor fi de acord și în ce puncte nu vor fi de acord, și fără ca Cinstita Ierarhie și prin aceasta fiecare episcop să cunoască cealaltă parte (altera pars) și desfășurarea și evoluția lucrărilor Conferințelor Presinodale. Această situație se află la polul opus Tradiției Ortodoxe. Amintește de regimul monarhic sau și oligarhic al lumii religioase apusene, la modele apusene, iar nu la regimul sinodal al Răsăritului Ortodox. Sfânta Biserică a lui Hristos nu acceptă, nici nu va accepta vreodată monarhia sau oligarhia, și cu atât mai mult nu-l va accepta pe Papă în Răsărit. În Tradiția noastră Ortodoxă sunt pregătite anticipat subiectele de pe ordinea de zi, dar nu sunt hotărâte anticipat. Hotărârile sunt luate în Duhul Sfânt (”părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă”, Fapte 15: 28, s-a spus la Sinodul Apostolic de la Ierusalim) în timpul consfătuirilor. Sfințiții participanți la Sinod se exprimă liber și neconstrânși, fără presiuni și amenințări, având luminarea Duhului Sfânt, dialoghează sau își exprimă dezacordul mișcați de harul luminător al Mângâietorului și hotărăsc în Duhul Sfânt. ”Și unde este Duhul Domnului acolo este libertatea” (II Corinteni 3:7), și
4. Poziția patristică și canonică a Sfântului și Marelui Sinod față de cei care, din motive de conștiință sau de fidelitate față de hotărârile dogmatice și de Sfintele Canoane ale Bisericii noastre Ortodoxe, nu se vor conforma unor eventuale hotărâri incompatibile și contrare Tradiției Ortodoxe (dogmatice și canonice). Coeziunea și deplina acceptare a hotărârilor Sfântului și Marelui Sinod va depinde de respectul ei absolut, fără inovații și scăderi, față de conținutul sfintei și neprihănitei noastre credințe, învățături și tradiții. Va depinde de măsura în care se va conforma față de principiul ”a nu schimba hotarele veșnice pe care le-au așezat Părinții”.

Curentul impetuos al ecumenismului și mersul de nestăvilit al globalizării și al religiei universale nu trebuie pentru nici un motiv să influențeze sau să schimbe hotărârile Sfântului și Marelui Sinod. Se cere o mare atenție și duh veghetor pentru a nu se adeveri temerea și neliniștea purerea pomenitului Arhimandrit Epifanie Theodoropoulos, cel ce întru Sfinți se odihnește, un extraordinar canonist al Bisericii noastre, care în deceniul ’60 i-a transmis Patriarhului Ecumenic Atenagora următoarele cuvinte: ”De mii de ori este de preferat – îi scria – să se dezrădăcineze tronul istoric al Constantinopolului și să se instaleze în vreo insulă pustie a Egeii, și chiar mai bine să se scufunde cu totul în adâncurile Bosforului, decât să se facă fie și cea mai mică abatere de la linia de aur a Părinților, care strigă într-un glas: «Nu este loc de compromis în cele ale credinței…». Să nu doriți să creați schisme și dezbinări în Biserică. Încercând să le uniți pe cele despărțite, singurul lucru pe care îl reușiți va fi să le despărțiți pe cele unite și să creați fisuri pe terenuri până azi solide și compacte. Fiți înțelept și veniți-vă în fire!”.

Dumnezeieștile și Sfintele Canoane ale Sfintelor Sinoade Ecumenice și Locale (recunoscute) ”se răzbună”, potrivit expresiei obișnuite a pururea pomenitului părinte Epifanie, când are loc o încălcare și abatere de la ele. Sunt stabilite clar epitimiile pentru cei care le nesocotesc (caterisire, afurisire, oprirea pomenirii, oprirea de la slujire etc.). Cei ce încalcă Sfintele Canoane sunt judecați întâi de toate de grelele răspunderi pe care ei înșiși și le-au asumat în Biserică și de propria lor conștiință. Biserica Locală, căreia îi aparține cel ce nesocotește respectivul sau respectivele Sfinte Canoane, are răspunderea și îndatorirea de a impune, în urma unei proceduri legiuite și canonice, sancțiunile prevăzute.

Este trist și neliniștitor că, deși se observă încălcări flagrante ale Sfintelor Canoane ale Sinoadelor Ecumenice și ale celorlalte Sinoade ale Bisericii și chiar în problemele cruciale ale împreună slujirii cu eterodocșii, ereticii și cei care nu se mai află în comuniune cu Biserica și, chiar mai rău, cu cei de alte religii, fără să se manifeste sensibilitatea care se impune din partea celor competenți și responsabili din punct de vedere eclesial, cu toate acestea există o mare precipitare și intenția de a se impune grele epitimii de către Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, cu justificarea evitării rupturilor și dezbinărilor, cu toate că acestea nu pot fi evitate cu ”biciul”, ci doar prin triumful și impunerea Dumnezeiescului Adevăr mântuitor. Pentru că, dacă se întâmplă contrariul, deși nu dorește să fie numit ecumenic și în mod vădit nu are prestigiul și autoritatea unui Sinod Ecumenic, neîndoielnic își va depăși competențele și va depăși limitele principiului sinodalității și ale libertății în Hristos, după cum și ale dreptului exprimării libere a celor participanți la Sinod, fapt care va aminti de triste epoci de violență și constrângere.

Și pentru a finaliza și a întregi acest subiect voi reveni la tema de bază a comunicării mele, anume neparticiparea tuturor episcopilor ortodocși la Sfântul și Marele Sinod din iunie anul acesta, în Creta, redând constatările și semnalările în acest sens ce aparțin unor distinși profesori universitari, unul din vechea generație, domnul Hristos Yannaras, Profesor Emerit al Universității Pantio, și unul din noua generație,  Profesorul Hrisostomos Stamoulis de la Departamentul de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic.

Nu invoc pozițiile profesorilor universitari aici de față, pe care îi cinstesc în mod deosebit, ale părintelui Theodoros Zisis, ale părintelui Gheorghios Metallinos și ale domnului Dimitrios Tselenghidis, pentru că vom avea prilejul să le auzim în comunicările lor. Distinsul domn Yannaras, primul dintre cei amintiți de mine, scrie între altele și următoarele, referitor la subiectul nostru: ”Sinodul pe care l-au anunțat Bisericile creștine Ortodoxe din toată lumea pentru iunie anul acesta (2016) în Creta este caracterizat ca «Mare». Nu în ce privește numărul participanților, de vreme ce nu vor participa (așa cum la Sinoadele Ecumenice era de la sine înțeles) toți episcopii Bisericilor Locale. Probabil pentru prima oară un sinod bisericesc se bazează pe principiul rațional al «reprezentării» ce are în vedere eficiența; va fi întrunit de «reprezentanți» ai administrațiilor bisericești naționale, iar nu de întregul slujitorilor «paternității» episcopale.

În Biserică este de neconceput «sistemul reprezentării» (după cum și în «cetatea» greacă antică era de neconceput «democrația reprezentativă»). Pentru foarte simplul motiv că nu pot fi reprezentate, în nici o formă de sinodalitate, păreri, opinii, idei, propuneri. În Sinod este depusă mărturia experienței și adevărul acestei mărturii este judecat după măsura în care mărturia respectivă «este comună, este împărtășită» (adeverită, mărturisită) de experiența tuturor. S-a întâmplat în istoria Sinoadelor ca mărturia unui episcop fără titluri academice dintr-o episcopie nesemnificativă ca număr de populație (de exemplu, a Trimitundei, a Ciprului) să definească «termenul» – hotărârea Sinodului – și să fie ignorate poate strălucite discursuri retorice ale unor patriarhi și arhiepiscopi vestiți”[7].

Iar profesorul Hrisostomos Stamoulis observă următoarele:

”… Am simțirea că marea și binecuvântata ocazie are de-a face mai ales cu temelia, cu poporul Bisericii, un popor lipsit de informare și, prin urmare, de participare la toate cele care îl privesc în mod direct, dar care au ajuns să fie, așa cum nu trebuia, obiect al demersurilor exclusive ale conducerii de vârf… Dacă se constată, deci, deficiența aceasta în informarea poporului, în informarea mirenilor, dar și a clericilor atât din primele trepte preoțești, cât și a episcopilor Bisericilor locale, înseamnă că se uită sau se trece cu vederea faptul că «Sinodul nu se întrunește pentru el însuși, ci se întrunește pentru întregul popor al lui Dumnezeu, pentru toată lumea», de vreme ce «este din trup», «în trup», «prin trup».

Prin urmare, continuă domnul profesor, obiecțiile care și aici au fost formulate de unii membri ai Bisericii Ortodoxe nu sunt fără fundament. Într-adevăr, procedura respectivă nu este atestată în istoria Bisericii. Într-adevăr, se pare că se ignoră uzanța istorică potrivit căreia fiecare episcop trebuie să aibă un vot. Într-adevăr, se pare că episcopul este înlocuit de către întâi-stătător și este retrasă particularitatea persoanei de dragul întregului Bisericii Locale… Și nu încape nici o îndoială că la toate cele de mai sus am putea să adăugăm și altele. Să spunem de pildă că prin acceptarea unanimității, dar și a votului unic este strivită eclesiologia sinodalității, este încălcată tradiția Bisericii și este marginalizată viața însăși…”[8].

Iubiții mei frați,

 

Consider că prin prezenta comunicare a fost înfățișat cuprinzător subiectul neparticipării tuturor episcopilor ortodocși la Sfântul și Marele Sinod ce urmează a avea loc și au fost scoase în evidență problemele eclesiologice, care evident vor rezulta din acesta. Cât privește însă problemele pastorale, oricine le poate prevedea. Doar un lucru vreau să subliniez: Există temerea ca credincioșii ortodocși, văzând că este marginalizată sau tăgăduită Tradiția Ortodoxă în anumite puncte-cheie și că sunt încălcate așezămintele canonice și învățătura dogmatică despre Biserică să se smintească și să nu mai asculte de Păstorii și Învățătorii bisericești și să apară tulburări și să nu mai domnească pacea și buna rânduială bisericească, fapt care va fi distrugător duhovnicește și nefolositor. ”Să stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte!”.

Cerându-vă iertare pentru că am depășit timpul acordat mie, voi încheia prezenta comunicare citându-vă dintr-o rugăciune de pomenire a dipticelor la proscomidie, pe care o citea la fiecare Dumnezeiască Liturghie purerea pomenitul Părinte duhovnicesc al meu și Mitropolit vestit al Hidrei, Spețelor și Eghinei, Ierotheos (și pe care a preluat-o de la răposatul său Părinte Duhovnicesc, Arhimadritul Ghervasios Paraskevopoulos). Spunea această rugăciune: ”Pomenește, Doamne, Sfânta, Soborniceasca și Apostoleasca Biserică de la un capăt la altul al lumii, spre destrămarea schismelor și a ereziilor și pentru biruința Ortodoxiei celei nepătate și neprihănite, aleasa Ta Mireasă”.

 

 

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_28.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

[1] Hrisostomos Savvatos, Mitropolitul Messiniei, comunicare susținută în plenul Sinodului, cu tema: ”Informare despre Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni”, p. 8, par. 2.

[2] Pidalion sau Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura Credința Strămoșească, 2007.

[3] Pidalion sau Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura Credința Strămoșească, 2007. Despre Sfântul Sinod I Ecumenic, Introducere, nota 1.

[4] Idem, nota.1, Δοσιθέου p. 633, Δωδεκαβίβλου.

[5] Μαξίμου τοῦ Ὁμολογητοῦ, Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ  αὐτοῦ ἐξορίᾳ 12,  PG 90, 148. [n.trad.]

[6] Amilkas S. Alivizatos, Profesor de Drept Canonic la Univeritatea din Atena, Οἱ Ἱεροί Κανόνες [Sfintele Canoane], 1997³, Editura Apostoliki Diakonia, Atena, p. 20.

[7] Hristos Yannaras, Profesor Emerit al Universității Pantio din Atena, ziarul «Kathimerini», 13.03.2016,   «Marele Sinod», măsură a decadenței.

[8] Hrisostomos Stamoulis, Profesor al Universității Aristotelienie din Tesalonic, «Ἡ λειτουργία τῆς ὁμοφωνίας καί ἡ ποιητική τῆς ἑνότητας» [Funcționarea unanimității și poetica unității], Εἰσήγησις «Πρός τήν Ἁγία κάι Μεγάλη Σύνοδο» [Către Sfântul și Marele Sinod] (3-5 decembrie 2015).

Pr. Peter Heers la Simpozionul de la Pireu: Recunoașterea botezului eterodocșilor ca bază pentru o nouă eclesiologie (în consonanță cu Conciliul Vatican II)

Conferința Teologică – Academică
Sfântul și Marele Sinod: Mare pregătire, fără așteptări
Sala de conferințe a stadionului “Pace și Prietenie”
Pireu, Grecia – miercuri, 23 martie, 2016

Recunoașterea botezului eterodocșilor ca bază pentru o nouă eclesiologie  (în consonanță cu Conciliul Vatican II)

de Protopopul Peter Heers, Rector al Bisericii Sfântului Proroc Ilie, Petrokerasa, Grecia

Prin presiunea acceptării la nivel panortodox a textului pre-sinodal, “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, se încununează cu succes un proces de un veac de denaturare a ecleziologiei ortodoxe. Dacă Sinodul Panortodox va accepta învățătura greșită conform căreia slujirile ereticilor constituie Taine ale Unicei Biserici înseamnă că acesta va consimți la adoptarea unei noi ecleziologii.

În această prelegere, în puținul timp care mi s-a acordat, intenționez să prezint succint originile acestei învățături greșite, doi dintre pilonii noii ecleziologii a Conciliului Vatican II pe care se sprijină în mare măsură pe această învățătură, adoptarea acestei învățături greșite de către ecumeniștii ortodocși și încercarea de a asigura acceptarea la nivel panortodox a acesteia prin textul pre-sinodal despre heterodocși.

1.     Originile occidentale de după schismă ale acceptării botezului la eretici prin sine însuși

Originile istorice și dezvoltarea ideii că Biserica împărtășește “botezul unic” cu ereticii, și că, într-adevăr, aceasta este baza pentru recunoașterea “naturii ecleziale” a ereziei se află exclusiv în Occident, și mai cu seamă, în Occidentul de după Schismă. Cu toate că nu se poate nega faptul că teologia sacramentală latină specifică se datorează în mare măsură Fericitului Augustin, ruptura decisivă de consensul patristic cu privire la botezul eretic a survenit odată cu ideile lui Toma d’Aquino.

Toma d’Aquino, în dezvoltarea doctrinei medievale despre semnul botezului[1], îl citează pe Fericitul Augustin ca sursa sa principală. Utilizarea de către d’Aquino a termenului semn este, cu toate acestea, destul de diferită față de cea a Fericitului Augustin. Pentru Toma d’Aquino, semnul este o pecete de neșters asupra sufletului[2], care nu poate fi niciodată îndepărtată[3]. Pentru Fericitul Augustin, acesta este o însemnare exterioară.

El “se referă literalmente la o însemnare pe corp și îl folosește ca o analogie pentru a explica validitatea însemnării sfinte a Botezului.”[4] Teoria lui se bazează pe ideea că semnul exterior al Botezului poate fi posedat de către cineva care este de fapt străin și nu face parte din trupul Bisericii, fiind, prin urmare, lipsit de eficacitatea Sfintei Taine. Această diferență are implicații grave pentru însemnătatea eficacității Sfintei Taine.

Pentru d’Aquino, caracterul baptismal produce efecte spirituale și este pecetluit pe sufletul tuturor celor care sunt în mod valid botezați. Această pecete, prin urmare, pur și simplu fiind valabilă pe plan extern, ar aduce un efect de durată asupra sufletului. Acest lucru este complet diferit în teoria lui Augustin: Sfintele Taine valide pot fi și de multe ori chiar sunt complet lipsite de eficacitate duhovnicească[5]. În această învățătură a lui d’Aquino am putea observa primul pas spre deplina acceptare sinodală de la Conciliul Vatican II a prezenței și lucrării Duhului Sfânt în tainele schismaticilor și ereticilor[6].

Așa cum Augustin, a cărui “nouă teologie” bisericească a fost concepută ca o dezvoltare cumpătată a consensului patristic exprimat înainte de el, dar care însă a pus piatra de temelie pentru inovații mult mai mari, se poate spune, făcând o paralelă, că Toma d’Aquino a pus bazele pentru dezvoltarea teologică ulterioară.

În Summa Theologiae, întrebarea 64, răspunsul 9, d’Aquino susține în esență ceea ce Vatican II va abandona mai târziu cu privire la “frații despărțiți”, și anume distincția augustiniană dintre “Sfânta Taină” și “realitatea” Sfintei Taine. Aici el susține că există eretici care “respectă forma prescrisă de către Biserică” și că ei “conferă, într-adevăr, Sfânta Taină, dar nu și realitatea”. El se referă însă, după cum subliniază, la cei care sunt “pe dinafară rupți de Biserică”, astfel încât cel care “primește Sfintele Taine de la ei, păcătuiește și prin urmare nu reușește să primească efectul Sfintei Taine”. Este important să subliniem aici că ceea ce le împiedică primirea realității ar fi păcatul lor de a primi Sfânta Taină de la eretici cunoscuți, nu imposibilitatea ca realitatea Sfintei Taine să fie împărtășită în afara Bisericii.

Toma d’Aquino scrie că orice persoană care primește Sfintele Taine de la cineva care a fost excomunicat sau caterisit “nu primește realitatea Sfintelor Taine, cu excepția cazului în ignoranța îl disculpă“. Astfel, pentru Toma d’Aquino, obstacolul în calea randamentului și realității harului în Sfânta Taină nu este neapărat lipsa de unitate, așa cum explica Augustin, ci participarea cu bună știință la păcatul neascultării și al rebeliunii. “Puterea conferirii Tainelor” ar rămâne în clericul schismatic sau eretic, în așa fel încât, dacă cineva fără să știe ar fi botezat de unul ca acesta, nu numai că ar primi cu adevărat Sfânta Taină, dar ar primi și realitatea duhovnicească a botezului, care include inițierea și primirea în Trupul lui Hristos.

Toma d’Aquino scrie același lucru în comentariul la Sentințelele lui Petru Lombard, considerând că “ereticii și cei care sunt rupți de Biserică conferă adevăratele Sfinte Taine, dar nu împărtășesc har, nu din pricina vreunui cusur al Sfintelor Taine, ci din pricina păcatului celor care primesc Tainele de la aceștia, în ciuda interdicției Bisericii“[7]. Acesta este punctul cel mai important și punctul care separă Catolicismul de după schismă de la Augustin și Biserica Occidentală de dinainte de schismă. Când, odată cu re-evaluarea de mai târziu de către Vatican II a schismaticilor și ereticilor ca “frați despărțiți”, Conciliul nu numai ca va ridica orice astfel de interdicție, ci chiar va încuraja o intercomuniune limitată, atunci “viața în har” va fi văzută ca provenind din viața liturgică și de rugăciune a dizidenților, o viață care deschide accesul în adunarea celor mântuiți (Unitatis Redintegratio 3c).

Creatorii noii ecleziologii își vor forma noua viziune despre schismă, erezie și Biserică tocmai prin acest punct de vedere al eficacității[8] din pricina neștiinței și prin considerarea “semnului” ca însemn al calității de membru ecleziastic. Se pare că Toma d’Aquino a pus temelia unei noi viziuni asupra Bisericii. Cel mai important aspect al acestei temelii se referă la faptul că orice Sfântă Taină validă ar produce efecte duhovnicești pentru toți în afară de cei care cu bună știință intră în comuniune cu schismaticii și ereticii. Prin urmare, continuând pe lina lui Toma d’Aquino, Bernard Leeming a putut afirma, chiar în 1960, înainte de întrunirea Conciliului Vatican II, că “în cazul în care Sfânta Taină este validă, rodnicia ei depinde exclusiv de dispoziția destinatarului”[9].

2.     Două caracteristici esențiale ale noii ecleziologii a Conciliului Vatican II

Aproape șapte secole de modificări importante aduse teologiei și ecleziologiei latine cu privire la Sfintele Taine ar putea trece de la referințele concise despre Toma d’Aquino la “noua viziune” asupra Bisericii de la Conciliul Vatican II. În timpul Evului Mediu, unitatea pe care o aveau odată Sfintele Taine, atât practic, cât și teologic, a fost pierdută, așa încât numai botezul a ajuns să fie considerat suficient pentru primirea în sânul Bisericii.

Cu toate acestea, abia la apariția ecumenismului și pornind de la cutezanța deschizătoare de drumuri a unui gânditor, “părintele Conciliului Vatican II”, Yves Congar, semințele sădite de Toma d’Aquino au germinat înălțând arborele ecumenist, care este noua ecleziologie.

Deja în 1939, în lucrarea sa fundamentală, Creștinătatea divizată[10], teologul dominican de origine franceză a așezat pilonii noii ecleziologii ecumeniste care va fi proclamată la Conciliul Vatican II și adoptată în mișcarea ecumenică.

A.     Elemente ecleziale

Congar “a afirmat că ecumenismul începe atunci când vom începe să considerăm creștinismul ca fiind format nu doar din indivizi creștini schismatici, ci din organisme ecleziastice schismatice ca atare”[11]. Pe fundamentul acestei abordări inovatoare, el a fost pornit atunci spre alte inovații, și anume “să prezinte propria sa versiune a conceptului conform căruia comunitățile schismatice păstrează elemente ale Una Sancta în situația lor schismatică.”[12] Mai mult decât atât, dacă aceste elemente, mai ales Sfintele Taine, dintre care cea dintâi este botezul, păstrează “prin bună-credință”, “[cele] esențial[e] ale eficacității [lor]”, atunci ele aduc în sufletul dizidentului “o încorporare spirituală (voto) în Biserică”, ceea ce îl face pe dizident membru al Bisericii, care tinde spre “o încorporarea integrală și practică în corpul ecleziastic catolic.”[13]

Tocmai această ipoteză crucială, care susține că “elemente” ale Bisericii, cum ar fi botezul, pot să fie extrase din întreg și încă să mai aibă viață de dăruit este ceea ce stă la baza și sprijină cu totul noua ecleziologie. Departe de a fi o întoarcere la Sfinții Părinți, această teorie a elementelor ecleziastice autonome își are originea în nimeni altul decât Ioan Calvin și doctrina sa despre vestigia Ecclesiae, pe care Congar a dezvoltat-o cu o ușoară schimbare de accent[14]. În teoria sa, schismaticii și ereticii se fac membri ai Bisericii pe baza “semnului botezului”, în ciuda lipsei mărturisirii ortodoxe a credinței, a vieții sacramentale depline sau a comuniunii sau unității de credință și dragoste. Congar scrie: “Tocmai în acest fel, Biserica cuprinde membri care par a fi în afara ei. Aceștia îi aparțin, în mod nevăzut și incomplet, dar ei îi aparțin într-adevăr.”[15].

B.     Recunoașterea “eclezialității” confesiunilor heterodoxe

Este un pas foarte mic de la recunoașterea “elementelor ecleziale” în rândul heterodocșilor până la recunoașterea “eclezialității” sau a “naturii ecleziale” a confesiunilor heterodoxe. Acest pas a fost făcut cu ușurință la Conciliul Vatican II[16]. Este un pas pe care acum ecumeniști ortodocși ar vrea ca să-l facă Sinodul Panortodox.

Permiteți-mi să citez un teolog proeminent și interpret, Johannes Feiner, pentru a descrie renumita ecleziologie “communio” de la Vatican II, ceea ce va clarifica exact ce presupune recunoașterea “eclezialității” în ecumenismul post-Vatican II:

Deoarece Biserica este văzută ca o “communio” sau o “realitate complexă sub forma unei comuniuni, a cărei unități care a fost făcută posibilă prin numeroși și diverși factori, posibilitatea rămâne deschisă că elementele constitutive ale Bisericii să poată fi prezente chiar și în comunitățile creștine din afara Bisericii Catolice, și poate da acestor comunități natura unei Biserici. Astfel, unica Biserică a lui Hristos poate fi, de asemenea, prezentă în afara Bisericii Catolice, și este prezentă, și, de asemenea, într-adevăr, vizibilă, în măsura în care factorii și elementele care creează unitate și, prin urmare, Biserica, sunt prezente.”[17]

Acesta este, prin urmare, scopul recunoașterii elementelor Bisericii, cum ar fi botezul în afara Bisericii, precum și eclezialitatea heterodocșilor: acela de a lărgi Biserica astfel încât Biserica Ortodoxă să nu fie identificată în mod exclusiv cu Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică.

Într-adevăr, scopul introducerii la Vatican II a sintagmei incendiare subsistit in pentru a înlocui formula anterioară est, care exprima o identitate strictă între Unica Biserică și catolicism a fost pentru a deosebi Biserica lui Iisus Hristos de catolicism. Noua sintagma a dorit să spună că, deși Biserica lui Hristos este într-adevăr prezentă sau concret reală și se găsește în catolicism, ea nu trebuie să fie strict identificată cu acesta.

Un efect similar a fost realizat în conștiința multor ortodocși prin fraza cunoscută pe scară largă ce a fost răspândită de Paul Evdokimov și mai târziu prin lucrarea mitropolitului Kallistos Ware: “Știm unde este Biserica; nu este treba noastră să judecăm și să spunem unde Biserica nu este”[18]. Acest soi de viziune apofatică, aproape agnostică, asupra Bisericii a influențat, în mod deloc surprinzător, formarea noii ecleziologii a Conciliului Vatican II.[19] Se pare că este o interpretare brută, scoasă din context, a celebrei fraze a Sf. Irineu: “Căci unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica.”[20] Cu toate că Sfântul a spus aceste cuvinte în contextul juxtapunerii celor cu “opinii perverse” față de “apostoli, profeți, învățători” și Tainele prin care Duhul lucrează în Biserică, cuvintele lui sunt scoase din context pentru a pretinde că oriunde (și în orice mod) lucrează Duhul (mai ales printre heterodocși), Biserica este prezentă și adună membrii.[21]

Această inversare a viziunii Sfântului Irineu asupra Bisericii este în concordanță cu refuzul ecumeniștilor de a identifica limitele canonice și harismatice ale Bisericii[22], conform consensului patristic al Bisericii primare,[23] fără de care canoanele își pierd semnificația și puterea[24]. Susținând aceste puncte de vedere nu este deloc surprinzător faptul că unii au încetat să înțeleagă Biserica ca o continuare a Întrupării.[25] La originea acestor inovații stă incapacitatea de a răstigni intelectul și de a accepta “scandalul particularității”, dar și eșecul de a explica natura lucrării Duhului Sfânt în afara Comuniunii Euharistice în concordanță cu ecleziologia ortodoxă despre Încarnare[26].

Noua imagine a Bisericii care a apărut, pe baza recunoașterii “eclezialității” diferitelor confesiuni creștine, este bine descrisă de către savantul iezuit Francis Sullivan:

“Se poate considera că Biserica universală este o comuniune, la diferite niveluri de plenitudine, de organisme care sunt mai mult sau mai puțin biserici complete… este o comuniune reală, realizată la diferite grade de densitate sau de plenitudine, de trupuri, toate având, deși unele mai mult decât altele, un caracter cu adevărat eclezial.”[27]

Este crucial să avem în vedere această idee despre Biserică atunci când citim proiectul de text pre-sinodal “Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. În cadrul ecleziologic ecumenist deformat al ecumenismului post-Vatican II, simpla identificare a Bisericii Ortodoxe cu Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească nu împiedică în același timp recunoașterea altor biserici ca posedând o “natură eclezială”, sau chiar ca fiind “mai mult sau mai puțin biserici complete.” O astfel de lectură neortodoxă este, desigur, destul de probabilă atunci când textul numește în mod intenționat confesiunile heterodoxe “biserici”.
Într-un text dogmatic de această natură ar trebui să fie evident faptul că termenul trebuie să fie utilizat strict în conformitate cu sensul ortodox al cuvântului, astfel încât să se excludă orice posibilă interpretare greșită.

Având în vedere paradigma ecleziologică neortodoxă a ecumenismului după Conciliul Vatican II, există un fundament suficient de întemeiat pentru ca ierarhii Bisericilor locale să respingă proiectul de text privind relațiile cu heterodocșii. În cazul în care considerăm însă ca fiind ortodoxe și punctele de vedere ale principalilor teologilor ecumeniști, dintre care unii au fost implicați în redactarea textelor pre-sinodale, este nevoie presantă de condamnarea noii ecleziologii, pentru ca nu cumva noțiunile heterodoxe despre Biserici să fie acceptate ca ortodoxe.

3.     Adoptarea componentelor cheie ale noii ecleziologii de către ecumeniștii ortodocși

Deși lipsite de rafinamentul elaborat întâlnit la Conciliul Vatican II, opiniile asupra ecleziologiei ale principalilor ecumeniști ajung la un punct comun cu omologii lor latini în ceea ce privește principiile de bază ale noii ecleziologii. Cele două caracteristici fundamentale ale noii ecleziologii menționate mai sus – recunoașterea botezului heterodox prin sine însuși și recunoașterea subsecventă a “caracterului eclezial” al confesiunilor heterodoxe – au fost îmbrățișate de ecumeniștii principali de astăzi, cum ar fi Patriarhul Bartolomeu, Mitropolitul Ioan Zizioulas, Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Mitropolitul Hrisostom de Messinia, profesorul Stylianos Tsompanides, Mitropolitul Kallistos Ware, profesorul Michel Struve, și alții. Aici mă voi referi doar pe scurt la cele mai reprezentative voci, pentru a ne concentra atenția în principal asupra punctelor de vedere ale teologilor direct implicați în elaborarea proiectului de text presinodal.

Sanctitatea Sa, Patriarhul Bartolomeu, principalul protagonist al convocării Sinodului Panortodox, s-a exprimat în mod constant, atât în cuvânt cât și în faptă, în armonie cu noua ecleziologie.[28] Prin urmare, în urma Acordului de la Balamand, a declarat împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea că Biserica Ortodoxă și Papalitatea sunt “Biserici surori, responsabile împreună pentru protejarea Unicei Biserici a lui Dumnezeu” și i-a îndemnat pe toți ortodocșii să recunoască faptul că împărtășim cu Latinii un botez și o viață sacramentală.[29]

Sciziunea de facto a Bisericii, care decurge din acceptarea unui Botez și unei Euharistii comune, a fost, de asemenea, declarată catafatic de catre Patriarch recent, în 2014, la Sfântul Mormânt din Ierusalim. Acolo, el a predicat cu capul gol panerezia noii ecleziologii ecumeniste, care postulează o biserică divizată și o multitudine de biserici parțial adevărate. El a prezentat în mod clar o doctrină majoră a noii ecleziologii, și anume, că Biserica cea Una nu există astăzi în mod exclusiv într-o biserică sau alta și că, în ciuda faptului că au pierdut unitatea credinței, Bisericile separate sunt încă una.[30]

Vă rugăm să rețineți că, în aceeași linie ca proiectul de text presinodal, Patriarhul afirmă două idei contradictorii: că Biserica este una aparent numai în afara timpului, și totuși ea există în bisericile locale separate. Acest paradox presupus este o piatră de temelie a noii ecleziologii care respinge așa-numitul “ecumenism al întoarcerii” și insistă asupra “Ecumenismului de integrare.”[31]

Exemplul cel mai notoriu al acestui tip de “ecumenism de integrare” este Acordul de la Balamand. La Balamand a fost îmbrățișată recunoașterea Tainelor și a “eclezialității”, în esență aceeași ecleziologie bisericească divizată, dar cumva încă unită, susținută de Patriarh și evidentă în textul presinodal în cauză.[32] Acesta este motivul pentru care Pr. John Romanides a numit Balamandul o continuare a Conciliului Vatican II.[33]

După Balamand, au fost semnate de către Patriarhia Ecumenică și alte numeroase acorduri despre “botezul comun” din aceeași vână ecleziologică, cele mai de seamă fiind în Germania, Australia și America.[34]

Punctele de vedere ecleziologice ale președintelui Comisiei presinodale, Mitropolitul de Pergam, Ioan (Zizioulas),[35] din păcate, nu lasă loc de îndoială asupra faptului că el a îmbrățișat noua ecleziologie ecumenistă. În opinia sa, granițele Bisericii nu sunt stabilite de sângele lui Hristos, adică de Euharistie, ci de apele botezului, pe baza “unității baptismale”. “Între cei botezați”, scrie el, “chiar dacă există o ruptură, o diviziune, o schismă, Biserica continuă să existe”. Ortodocșii, crede el, “participă la mișcarea ecumenistă ca la o mișcare a unor creștini botezați, care se află într-o stare de diviziune deoarece nu pot exprima aceeași mărturisire de credință”.[36]

Un alt membru al comisiei de redactare a textului pre-sinodal, Mitropolitul Ilarion (Alfeiev) de Volokolamsk, și-a exprimat, de asemenea, puncte de vedere în armonie cu noua ecleziologie. El nu crede că există diferențe fundamentale între Ortodoxie și Catolicism.[37] El a spus că, “practic, recunoașterea reciprocă a Tainelor există deja între noi”. “Dacă un preot romano-catolic se convertește la Ortodoxie [în Rusia], noi îl primim ca preot și noi nu îl hirotonim din nou. Și asta înseamnă că, de facto, recunoaștem Sfintele Taine ale Bisericii Romano-Catolice.”[38]

Este evident că, în ciuda renașterii patristice a secolului al XX-lea,[39] Mitropolitul Ilarion și conducerea Patriarhiei Moscovei încă acționează sub efectul paradigmei ecleziologice ruse pre-revoluționare puternic influențată de gândirea scolastică latină.

Mitropolitul Hrisostom de Messinia, reprezentant al Bisericii Greciei la întrunirile pre-sinodale, împreună cu Stylianos Tsompanides, profesor de teologie la Școala de Teologie din Tesalonic, ne-au ajutat cel mai mult să înțelegem modul în care teologii cu gândire ecumenistă privesc textul în cauză. Ambii susțin că, făcând referire la canonul al 7-lea de la Al Doilea Sinod Ecumenic și canonul 95 al Sinodului Quinisext la punctul 20 din textul pre-sinodal, se susține “recunoașterea” kat’oikonomiană a “realității” “și “validității” botezului” în rândul heterodoxcșilor.[40] Profesorul Tsompanides susține, de asemenea, că această recunoaștere “are consecințe semnificative asupra modului în care privim statutul ecleziastic al altor Biserici și al altor creștini”,[41] urmând astfel lui Congar și Conciliului Vatican II, făcând legătura dintre recunoașterea botezului și recunoașterea “ecclezialității”.

4.      Încercarea de a asigura acceptarea panortodoxă a recunoașterii per se a botezului heterodocșilor prin textul presinodal despre heterodocși

Trebuie să luăm în considerare cu atenție sintagma foarte problematică folosită atât de Mitropolitul Hrisostom, cât și de profesorul Tsompanides, despre “recunoașterea kat’oikonomiană a “realității” și “validității” botezului” în rândul heterodoxcșilor”. Canoanele citate la punctul 20 nu conțin această frază. De fapt, nici unul dintre canoanele Bisericii care se referă la primirea convertiților nu conține această expresie. Într-adevăr, nici unul dintre canoane nici măcar nu menționează “recunoașterea botezului,” cu atât mai puțin “recunoașterea “kat’oikonomiană””. Ce spun canoanele?

Punctul de referință pentru interpretarea corectă a canoanelor care se ocupă cu primirea “kat’oikonomiană” a ereticilor sunt primul și cel de-al 47-lea canon ale Sfântului Sfântul Vasile cel Mare. În prima sa epistolă canonică, Sf. Vasile, după ce se explică de ce diverși schismatici (catari, encratiți și hydroparastați) ar trebui să fie botezați la întoarcerea lor în Biserica, încă permite iconomie, dacă este nevoie, spunând: “Dar, fiindcă în general unora din Asia li s-a părut ca din interesul conducerii multora [οἰκονοµίας ἕνεκα τῶν πολλῶν] să se primească botezul acestora, fie primit [ἔστω δεκτόν].”[42]

Canonul vorbește despre acceptarea, nu recunoașterea, botezului schismaticilor. Există o diferență semnificativă. În primul rând, acceptarea este utilizată în contextul întoarcerii anumitor persoane la pocăință, adică în ceea ce privește conducerea pastorală a mântuirii lor. În al doilea rând, recunoașterea, așa cum este folosit acest termen de către Mitropolitul Hrisostom și profesorul Tsompanides, este utilizată în legătură cu grupări schismatice și eretice ca atare, adică în ceea ce privește ecleziologia.[43] În primul caz, contextul este acceptarea unui eretic care se pocăiește, în timp ce în cel de-al doilea caz, contextul este recunoașterea botezului în sine al grupului heterodox. Prin urmare, expresia “recunoașterea” kat’oikonomiană a “realității” “și “validității” botezului” este un amestec inacceptabil și înșelător al teologiei pastorale cu ecleziologia. Nu există niciun fel de “recunoaștere kat’oikonomiană” a botezului, numai “acceptare kat’oikonomiană”.

Sintagma se vădește de asemenea a fi străină de gândirea patristică întrucât se referă la recunoașterea “realității” și “validității” botezului eretic, adică, recunoașterea în sine. În canoanele Bisericii nu există astfel de referiri la botezul eretic. De exemplu, în canonul 47[44], Sfântul Vasile atribuie oikonomiei practica Bisericii Romei de a primi anumiți eretici fără botez într-o oarecare nevoie (Οἰκονομίας τινὸς ἕνεκα), dar, cu toate acestea, insistă asupra botezului, în ciuda faptului că aceștia s-au botezat în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Prin faptul că o dată permite oikonomia și totuși solicită botezul, Sfântul exclude posibilitatea recunoașterii botezului per se al schismaticilor și al ereticilor.

Atunci când, în deciziile sinodale ulterioare sau texte patristice, în timpul celui de-al doilea mileniu, botezul latinilor este denumit valabil, acest lucru – la drept vorbind – se referă numai la păstrarea formei sau τύπος-ului botezului, adică cufundarea întreită.[45] Scopul recunoașterii unui botez ca fiind “valid”, și anume în cazul latinilor, dacă s-a făcut prin cufundare, a fost pentru a determina dacă exista presupoziția pentru oikonomia, nu pentru recunoașterea botezului în sine.[46] Prin exercitarea iconomiei, Biserica nu recunoaște “realitatea” slujirii ereticilor[47], ci numai examinează numai valabilitatea acestora în sensul păstrării formei apostolice.[48] Prin urmare nu există nicio bază și este încă o dată înșelător și o abatere de la phronema ortodoxă a vorbi de recunoașterea “realității” și “validității” botezului eretic. Dacă se vorbește despre “recunoașterea” slujirii ereticilor o facem numai pentru a determina dacă este validă, adică realizată în mod corespunzător în maniera apostolică. Aceasta se întâmplă în scopul determinării posibilității – nu necesității – primirii prin iconomie, astfel cum reiese din canoanele 1 și 47 ale Sf. Vasile.

Înțelegerea greșită sau respingerea practicii kat’oikonomiene de a accepta botezul ereticilor sau schismaticilor se află la originea adoptării noii ecleziologii ecumeniste în rândul cărturarilor cu gândire ecumenistă. Aceștia nu reușesc să înțeleagă că iconomia Bisericii este, în esență, libertatea Capului Bisericii de a lucra mântuirea în mijlocul Bisericii așa cum dorește El (dacă este, într-adevăr, iconomie și nu pur și simplu paranomia [ilegalitate]). Domnul, Care a spus toți trebuie să fie botezați din apă și din Duh (Ioan 3:5.) pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu a spus și tâlharului de pe cruce care nu era botezat: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23:43). În plus, mulți mucenici au fost botezați în sângele lor și nu în apă, și alții au fost spânzurați sau au murit altcumva fără vărsare de sânge. Astfel, este clar că Domnul nu este legat de propriile Lui porunci și este liber să lucreze oikonomia Sa divină în mijlocul Bisericii Sale.

Cu toate acestea, aceasta este cheia: în Biserică. Iconomia care nu este fără presupoziții nu poate fi niciodată bază pentru ecleziologie, la fel cum libertatea Domnului nu poate lucra niciodată împotriva propriilor Sale porunci. Oikonomia nu este egală cu recunoașterea Tainelor[49] în sine. Aceasta este totuși exact ceea ce unii dintre autorii textului în cauză ar dori ca Sinodul Panortodox să aprobe. Se fac presiuni pentru recunoașterea panortodoxă a unei viziuni diferite a Bisericii, o viziune eretică, care a fost deja acceptată de către Vatican II și mulți din CMB. Acum ar trebui să fie clar tuturor că respingerea cheii interpretative akriveia-oikonomia a practicii noastre pastorale conduce în mod inevitabil la o viziune eretică a Bisericii.

Concluzii

Astăzi, panta alunecoasă a inovației a condus mulți ecumeniști la recunoașterea nu numai  botezului heterodoscșilor, ci și a Eucharistiei acestora.[50] Odată cu susținerea unității Tainelor, recunoașterea Euharistiei este rezultatul previzibil și logic al întreruperii limitelor canonice și harismatice ale Bisericii, care coincid și se manifestă în Euharistie. Pentru că, deși în mod oficial Credința Ortodoxă este încă revendicată ca condiție sine qua non pentru potirul comun, de fapt, prin recunoașterea Tainelor heterodoxe, chiar și a Euharistiei însăși, unitatea credinței a încetat să mai fie o condiție prealabilă.

Dacă Sinodul Panortodox permite o interpretare ecumenistă și va recunoaște Tainele și “eclazialitatea” heterodocșilor, potirul comun nu va mai fi decât o formalitate. O uniune va fi fost deja realizată, dar va fi în mod necesar o falsă unire, din moment ce nicio doctrină eretică nu a fost repudiată.

[1] Cf. Summa Theologica III Q. 63, 1, 66 (în special A.9) și 69.

[2] Ibidem, 63.1.

[3] 3 Ibid., 63.5. Așa cum scrie John P. Yocum cu privire la indelibilitatea semnului spre deosebire de harul primit în sufletul celor care primesc Sfintele Taine: “Toma deosebește cele două efecte ale Sfintelor Taine, harul și semnul, în funcție de permanența lor. Semnul este un fel de solie în cadrul sfintei slujbe, prin care cineva este împuternicit să ofere sau să primească Sfintele Taine. Ca atare, este indiferent față de utilizare bună sau rea, și poate fi folosit în mod abuziv, dar nu poate fi șters (ST, III, 63, 2; 63, 4). În vreme ce harul, spune el, este în suflet ca o formă care este schimbătoare atâta vreme cât sufletul însuși este schimbător; cu alte cuvinte, este supus efectelor exercitării liberului arbitru, pentru că subiectul său este persoana care îl primește. Semnul, în schimb, este un soi de putere instrumentală, iar subiectul său este agentul principal, Hristos, a Cărui preoție este nesfârșită ” (Yocum, John P., “Sfintele Taine la d’Aquino” în Aquinas on Doctrine: A Critical Introduction, editată de Thomas G. Weinandy, et. al. (Londra: T & T Clark, 2004, p. 172-173).

[4] T Clark, 2004, p. 172-173). 4 Cary, Philip, “Semnele exterioare”, pag. 201.

[5] Ibidem.

[6] În contrast cu înțelegerea atât a lui Augustin, cât și a lui și Toma d’Aquino a termenului “pecete”, pentru Părinții Bisericii Răsăritene, potrivit lui John D. Zizioulas, “termenul σφραγὶς [sigiliu] n-ar dobândi niciodată… un înțeles strict ontologic în sensul de πρᾶγμα [lucru]; el ar fi înțeles mai degrabă ca σχέσις [relație], care de obicei ei îl înțeleg ca opus lui πρᾶγμα” (Zizioulas, John D., Being As Communion: Studies in Personhood and the Church [Ființînd în sens de comuniune: Studii despre persoană și Biserică] (Crestwood, NY: St. Vladimir’s Seminary Press, 1993, p. 235). De asemenea, este important de remarcat faptul că dezvoltarea unică a lui d’Aquino a termenului “semn” sau “pecete” este total absentă în teologia sacramentală a Sf. Nicolae Cabasila, care vede “pecetea”, ca fiind în esență sinonimă cu “ungerea” și ceilalți termeni folosiți pentru a descrie botezul: “Botezul este numit ‘ungere’, deoarece asupra celor care sunt inițiați Îl pecetluiește pe Hristos, care S-a uns pentru noi. Este o ‘pecete’ care Îl imprimă pe Mântuitorul Însuși. Deoarece ungerea este de fapt aplicată pe întreaga formă a corpului celui care este uns, ea Îl impregnează asupra sa pe Cel Uns și afișează forma Acestuia, fiind cu adevarat o pecete. Prin cele ce s-au spus s-a demonstrat că pecetea are același efect ca și nașterea, așa și efectul îmbrăcării și cufundării [botezul] au același efect ca pecetea. De vreme ce darul luat fără plată, iluminarea, și spălarea au același efect ca o nouă creație și naștere, este evident că toată nomenclatura botezului înseamnă un singur lucru – spălarea botezului este nașterea noastră și începutul vieții noastre în Hristos” (Cabasila, Nicolae, Viața în Hristos (Crestwood, NY: St. Vladimir’s Seminary Press, 1974, p. 69).

[7] Leeming, p. 541 (sublinierea autorului).

[8] Botezului (n.tr.).

[9] Leeming, p. 542.

[10] Congar, M. J., O.P., Divided Christendom, A Catholic Study of the Problem of Reunion [Creștinătatea divizată, un studiu catolic asupra problemei reunirii], trand. M. A. Bousfield (Geoffrey Bles: The Centenary Press: London, 1939).

[11] Aidan Nichols OP, Yves Congar (Morehouse-Barlow, Londra, 1989), p. 102. Această trecere de la a concepe individul eretic la a concepe grupul eretic ca atare este total opus Sfintelor Canoane, și, în special, Canonul 95 al Sinodului de la Penthekte, care este citat în proiectul de text presinodal. Aceasta este o diferență fundamentală între abordarea ortodoxă cu privire la heterodocși și noua abordare ecumenistă post-Vatican II, o diferență care plasează fiecare dintre părți pe o cu totul altă traiectorie. Concepția ortodoxă asupra schismaticilor și ereticilor își dorește întotdeauna unirea lor cu Dumnezeu, care are loc numai în cadrul Bisericii, astfel încât economia lui Dumnezeu în viața lor se exercită pe baza criteriilor personale și ecleziastice, niciodată impersonale sau ideologice.

[12] Nichols, p. 102 (sublinierea în original). Avery Dulles, S.J., în articolul său Biserica, bisericile, Biserica Catolică, oferă informații de bază privind teoria importantă a lui Congar despre “elemente”: “Se afirmă că, deși Biserica lui Hristos există pe deplin sau desăvârșit intr-o singură comuniune, ea se regăsește în mod nedeplin sau prin participare la alții, în măsura în care și aceștia posedă anumite daruri sau alte înzestrări care aparțin de drept adevăratei Biserici. Această poziție nuanțată derivă din doctrina vestigia Ecclesiae, care datează de la Ioan Calvin (Ioan Calvin, Instituțiile religiei creștine 4 (ed. 1559), cap. 2, nr. 11-12). După ce a fost restaurată în mișcarea ecumenistă în secolul al XX-lea, această doctrină a fost preluată în teologia romano-catolică de către Yves Congar și alții. Din aproximativ 1950 însă, a început să se vorbească în mod obișnuit nu atât despre “vestigii” ale Bisericii cât despre “elemente”, “daruri”, “înzestrări” etc.- expresii care par a fi mai irenice și pozitive…  Ideea că există “elemente” ale adevăratei Biserici în afara romano-catolicismului a dat naștere unor teorii conform cărora alte comunități creștine pot fi “realizări imperfecte” ale Bisericii lui Hristos sau chiar, într-un sens analog, “Biserici.” (Studii teologice, 33,2 (1972), 199-234.)

[13] Congar, Creștinătatea divizată, p. 234-35. Așa cum notează Douglas M. Koskela în studiul său Eclezialitate și ecumenism: Yves Congar și drumul spre unitate, una dintre schimbările cele mai izbitoare care au avut loc odată cu Conciliul Vatican II este faptul că, înainte de Conciliu, teologii romano-catolici mai progresiști erau dispuși numai “să accepte creștini individuali ne-catolici ca fiind membri imperfecți ai Bisericii lui Hristos”. După Vatican II, teologii au început să se refere la “prezența imperfectă a Bisericii lui Hristos în comunități ne-catolice” (Koskela, Douglas M., Ecclesiality and Ecumenism: Yves Congar and the Road to Unity [Eclezialitate și ecumenism: Yves Congar și drumul spre unitate] (Milwaukee: Marquette University Press, 2008), p. 59).

[14] Vezi: Ioan Calvin, Instituțiile religiei creștine 4 (ed. 1559), cap. 2, nr. 11-12 și Congar, Creștinătatea divizată, p. 224-248. Vezi, de asemenea, recentul studiu: Arenas, Sandra, “Merely Quantifiable Realities? The Vestigia Ecclesiae in the Thought of John Calvin and its Twentieth Century Reception,” [Doar realități cuantificabile? Vestigia Ecclesiae în gândirea lui Ioan Calvin și receptarea sa în secolul al XX-lea], în John Calvin’s Ecclesiology: Ecumenical Perspectives (Ecclesiological Investigations) [Ecleziologia lui Ioan Calvin: Perspective ecumeniste (Investigații ecleziologice)], Gerard Mannion și Eduardus Van der Borght ed. (Londra: T & T Clark, 2011), p 69-89. Calvin dezvoltă teoria sa despre vestigia Ecclesiae ca parte a reflecțiilor sale asupra naturii Bisericii și a criticii romano-catolicismului. În ciuda faptului că susține că Biserica Romano-Catolică deține dogme și practici false, el admite totuși existența unor elemente ecleziastice în ea, elemente pe care le numeste vestigia Ecclesiae. Calvin ajunge la concluzia că, prin puterea botezului, instituția papală conține anumite vestigii ale Bisericii primare care mărturisesc prezența lui Dumnezeu, însă, din moment ce “aceste însemne [ale adevăratei Biserici]… sunt șterse, eu spun că întregul trup, precum și fiecare adunare, nutresc să formeze o Biserică legitimă” (4.2, 11-12). Vezi, de asemenea: eseul lui Walter Kasper “Decretul despre ecumenism – citește din nou după patruzeci de ani”, în care ne informează, de asemenea, că această idee “a fost pusă în joc printr-o extensie a poziției anti-donatiste a lui Augustin de către Y. Congar” și că “în Declarația de la Toronto (1950), a intrat, de asemenea, în uzul Consiliului Mondial al Bisericilor”.

[15] 14 Congar, Creștinătatea divizată, 234.

[16] Vezi:. LG 11, 15; UR 22; Acta Synodalia, III/2, 335. Cardinalul Kasper explică acest lucru, astfel: “Botezul… este Taina credinței, prin care cei care au fost botezați aparțin trupului unic al lui Hristos, care este Biserica. Creștinii ne-catolici, prin urmare, nu se află în afara Bisericii, ei aparțindu-i deja în mod fundamental. Pe baza ecumenismului Botezului comun și unic… are un fundament ontologic și o adâncime ontologică. Este un eveniment al Duhului.” (Kasper, The Decree on Ecumenism – Read Anew After Forty Years, [Decret despre ecumenism – Citește din nou după patruzeci de ani], secțiunea IV, punctul 3).

[17] Ibidem, p. 68-69 (sublinierea autorului). “Ecleziologia elementelor” înaintată de Congar, elaborată inițial de Calvin, este evidentă aici. Interpretarea lui Feiner este în concordanță cu explicațiile oficiale, sau Relatio, care se referă la “comunitățile bisericești” din Occident, astfel: “[ele] nu sunt doar o sumă sau o colecție de idivizi creștinii, ci sunt constituite din elemente ecleziastice sociale… care le conferă acestora un adevărat caracter eclezial. În aceste comunități este prezentă unica Biserică a lui Hristos, deși… imperfectă.” Acta Synodalia, III/2, 335 (sublinierea autorului).

[18] P. Evdokimov, L’Orthodoxie (Neuchatel: Delachaux et Niestlé, 1959), 343. Mitropolitul Kallistos Ware reiterează aceste cuvinte ale lui Evdokimov în cartea sa Biserica Ortodoxa: “Mulți oameni pot fi membri ai Bisericii, dar nu în mod vizibil; legături invizibile pot exista, în ciuda separării exterioare. Duhul lui Dumnezeu suflă unde vrea și, după cum a spus Irineu, unde este Duhul, acolo este Biserica. Noi știm unde Biserica este însă nu putem fi siguri unde ea nu este; și astfel trebuie să ne abținem de la a emite judecății…” Timothy Ware [Mitropolitul Kallistos de Diokleia], Biserica Ortodoxă (Londra: Penguin, 1997), 308.

[19] Teologi ortodocși prietenoși de la Vatican II, cum ar fi Episcopul Christopher Butler din Anglia, a citat acest sentiment al lui P. Evdokimov ca având o mare influență în formarea noii ecleziologii a Conciliului Vatican II. Christopher Butler, Teologia Conciliului Vatican II (Londra: Darton, Longman and Todd, 1967; ed. rev. 1981). Butler îl citează în continuare pe Evdokimov, care spune că “ne-ortodocșii, socotiți din punct de vedere al apartenenței lor confesionale, nu se mai află în Biserica Ortodoxă; dar, în ciuda separării lor, Biserica continuă să fie prezentă și să acționeze în prezența credinței lor și a intenției lor corecte de mântuire” (citat în Christopher Butler, Ideea de Biserică [Baltimore: Helicon Press, 1962]). Evdokimov a fost observator oficial la Vatican II și a avut contact personal cu teologii care au modelat noua ecleziologie.

[20] “Căci în Biserică Dumnezeu a așezat apostoli, profeți, învățători și toate celelalte mijloace prin care lucrează Duhul; de care nu au parte toți cei care nu se alătură Bisericii, ci se lipsesc de viață prin opiniile lor perverse și comportamentul infam. Căci unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica și tot harul; dar Duhul este adevărul.” Irineu, Împotriva ereziilor, 3:24.1; PG 7.966 C (32).

[21] Duhul, într-adevăr, suflă unde vrea (Ioan 3:8), dar, cum El este Duhul Adevărului, noi știm că El vrea să bată în direcția lui Hristos (Ioan 16:14), ceea ce nu poate însemna altceva decât că El conduce către “stâlpul și temelia adevărului” (1 Timotei 3:15), care este Biserica.

[22] Comentatori post-Vatican II consideră ca fiind de la sine înțeles faptul că Biserica vizibilă și invizibilă nu trebuie să fie una și aceeași, căci în afara Bisericii Romano-Catolice “orice preot hirotonit în mod valid, inclusiv preoții Bisericii Ortodoxe, poate administra Botezul și consacra Euharistia, făcându-i astfel pe cei care se împărtășesc membri ai Unicului Trup” (Francesca Aran Murphy, “De Lubac, Ratzinger and von Balthasar: A Communal Adventure in Ecclesiology,” în Ecumenism Today: The Universal Church in the Twenty-first Century, ed. Francesca Aran Murphy and Chris Asprey [Hamphshire, UK: Ashgate, 2008], 47). Aceasta echivalează cu o versiune nuanțată a teoriei protestante a “Bisericii invizibile”, deoarece limitele sunt nedeterminat și nu coincid cu limitele canonice ale Bisericii, mai precis, cu unitatea în Euharistie și în credință.

[23] “Irineu… care susține dimpreună cu toți Părinții din vechime că Biserica este singurul izvor al harului, și că în afara ei nimeni nu poate fi sigură de mântuire sau de harul Sfintelor Taine, ar fi exclus Tainele schismaticilor ca unele complet lipsite de valoare…” (Geoffrey Grimshaw Willis, Sfântul Augustin și controversa donatistă (Eugene OR: Wipf and Stock, 2005, reeditata la Londra: S.P.C.K., 1950), 145, accentuarea adăugată). Cf., de asemenea, Ἰωάννου Ζηζιούλα [John Zizioulas], Μητροπολίτου Περγάμου, Ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας ἐν τῇ Θείᾳ Εὐχαριστίᾳ καί τῷ Ἐπισκόπῳ κατά τούς τρεῖς πρώτους αἰῶνας 1965 (Atena: Grigori, 2009), 132: “Ambii [Sf. Ciprian și Papa Ștefan] consideră că Duhul Sfânt nu este împărtășit celor botezați în afara Bisericii… Acesta este consensul întregii Biserici, la mijlocul secolului al III-lea.”

[24] Autoritatea de a lega și dezlega nu ar avea nicio valoare dacă schismaticii excomunicați sau ereticii ar putea să continue pe cont propriu comuniunea cu Sfintele Taine ale Bisericii Una. Limitele canonice care sunt lipsite de forța harului nu au niciun sens.

[25] Cf. Cardinalul Walter Kasper, That They May All Be One: The Call to Unity Today [Ca ei să fie una: Chemarea de azi la unitate] (Londra / New York: Burns and Oates 2004), 50-74, în special p. 70 (sublinierea autorului). Pentru opiniile Cardinalul Joseph Ratzinger (astăzi de această dată Papa Benedict al XVI-lea), vezi Maximilian Heinrich Heim, Joseph Ratzinger: Viața în Biserică și Teologia vie: Bazele ecleziologiei cu referire la Lumen Gentium, trad. Michael J. Miller (San Francisco: Ignatius Press, 2007), 300- 330. Pentru ortodocși, a nega că Biserica este continuarea Încarnării nu înseamnă nimic mai puțin decât se îndepărta de la minunea de la Calcedon – unirea de negrăit a celor doua naturi în Persoana lui Hristos Theanthropos – care este esența Tainei Bisericii. Așa cum afirmă fără echivoc Sf. Iustin Popovici: “Biserica este Hristos Theanthropos Care Se extinde prin toate veacurile și în veșnicie”. (Αρχιμ. Ιουστίνος Πόποβιτς [Sf. Iustin Popovici], Ερμηνεία της Επιστολής του Αποστόλου Παύλου προς Εφεσίους [Interpretarea Epistolei Sfântului Apostolul Pavel către Efeseni]. (Salonic, Εκδ Β. Ρηγοπούλου, 1989), 64).

[26] Vezi capitolul 10 din cartea mea, The Ecclesiological Renovation of Vatican II: An Orthodox Examination of Rome’s Ecumenical Theology Regarding Baptism and the Church (Thessaloniki: Uncut Mountain Press, 2015), 167-181: “Toți oamenii, prin urmare, indiferent de context sau convingeri, participă la energiile creatoare, susținătoare și proniatoare ale lui Dumnezeu, fără de care lumea și-ar înceta existența. În acest sens, și numai în acest sens, există o participare diferențiată pentru schismatici și eretici, nu și în viața Bisericii, așa cum presupun Congar și colegii săi, dar în acele energii divine comune întregii creații – energiile creative susținătoare și proniatoare ale lui Dumnezeu. Această participare însă nu îi face membri ai Bisericii, căci ei, neîndeplind presupozițiile necesare pentru o astfel de participare, nu participă la energiile curățitoare, iluminatoare și îndumnezeitoare ale lui Dumnezeu” (171).

[27] Francis A. Sullivan, S. J., “The Significance of the Vatican II Declaration that the Church of Christ ‘Subsists in’ the Roman Catholic Church,” p. 283 (sublinierea autorului). De asemenea, potrivit lui I. Spiteri, “[din enciclica UUS] apare o nouă imagine a Bisericii, o Biserică care este constituită dintr-o comuniune de Biserici, de care, într-o anumită măsură, aparțin toate Bisericile creștine.” (Ι. Σπιτέρης, «Η Καθολική Εκκλησία και οι άλλες χριστιανικές Εκκλησίες» [The Catholic Church and the other Christian Churches], Θ. Κοντίδης (επιµ.), Ο Καθολικισµος, Αθήνα 2000, p. 246)

[28] Exemplele de rugăciune liturgică comună și alte acțiuni și declarații simbolice de recunoaștere a ereziei latine ca fiind co-responsabilă pentru Biserica lui Hristos sunt numeroase și bine cunoscute. Pentru a cita doar unul singur: Într-un discurs către Cardinalul Cassidy, reprezentant al Vaticanului, la sărbătoarea Sf. Andrei la Fanar, în care Patriarhul a vorbit despre “strămoșii noștri de la care noi (ortodocși și latini) am moștenit această separare au fost victimele nefericite ale șarpelui, care este originea tuturor relelor”, el concluzionează astfel: Είθε να αξιώση ηµάς ο Κύριος να ίδωµεν και την ανάστασιν της ενότητος της Μίας, Αγίας, Καθολικής και Αποστολικής Εκκλησίας Αυτού. Αµήν” [Fie ca Domnul să ne învrednicească să vedem învierea Bisericii Sale cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Amin] (Επίσκεψις, αρ. Τεύχους 563 (1998), σελ. 4-8).

[29] Επίσκεψις, τ. 520 (31 Ιουλίου 1995), σελ. 20, Κοινή διακήρυξις του Πάπα Ιωάννου Παύλου ΙΙ και Πατριάρχου Βαρθολομαίου [Declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Bartolomeu] “Chemarea la Unitate,” 29 Ιουνίου 1995, secțiunea 4: “Bisericile noastre se recunosc una pe alta ca Biserici surori, responsabile împreună pentru protejarea singurei Biserici a lui Dumnezeu… Îi îndemnăm pe credincioși, catolici și ortodocși, să întărească spiritul frăției care decurge din unicul botez și din participarea la viața sacramentală.” Vezi, de asemenea, on-line: https://www.apostolicpilgrimage.org/common-declarations-popes-and-patriarchs.

[30] Alineatele în cauză (4 și 5) sunt următoarele: “Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, creată de Cuvânt “la început”, de către Cel “cu adevărat cu Dumnezeu”, și Cuvântul “Dumnezeu adevărat”, potrivit evanghelistului iubirii, din păcate, în timpul luptei sale pe pământ, din pricina stăpânirii slăbiciunii omenești și a nestatorniciei voinței intelectului uman, a fost împărțită în timp. Acest lucru a adus cu sine diverse condiții și grupuri, fiecare dintre ele revendicând pentru sine “autenticitate” și “adevăr”. Adevărul este însă Unul, Hristos, și una Biserica întemeiată de El. Atât înainte, cât și după marea schismă din 1054 între Est și Vest, Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a făcut încercări de a depăși divergențele, care fost cauzate de la început și în mare parte de factorii existenți în afara Bisericii. Din păcate, a dominat elementul uman, și prin acumularea de adăugări “teologice”, “practice,” și “sociale” bisericile locale au fost conduse la diviziunea unității credinței, în izolare, lucru care a dezvoltat, ocazional, în polemici ostile.” Vezi discursul original în limba greacă http://www.ec-patr.org/docdisplay.php?lang=gr&id=1914&tla=gr .

[31] Vezi și: Yves Congar, Essais oecumeniques, pp 212-213 citat în Aidan Nichols OP, Yves Congar (Morehouse-Barlow, Londra, 1989), p. 103. Congar a exprimat consensul teologilor latini astfel: “În ajunul decretului despre ecumenism, a existat un anumit consens între teologii catolici în favoarea unei teologii a participării diferențiate a comuniunilor din afara romano-catolicismului în tezaurul Bisericii unice, și, de asemenea, în favoarea unui ecumenism de integrare, care ar fi altceva decât o “întoarcere”, pur și simplu.”

[32] Declarația celei de-a VII-a Sesiuni Plenare a Comisiei Mixte Internaționale pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, “Uniatismul, metodă de unificare din trecut și căutarea deplinei comuniuni în prezent” (Balamand, Liban, 1993), secțiunea 13:” … după Conferințele Panortodoxe și Conciliul Vatican II, redescoperirea și revenirea la valorile cuvenite Bisericii ca și comuniune, atât ortodocșii, cât și catolicii și-au schimbat radical perspectiva și, prin urmare, și atitudinea. Fiecare parte a recunoscut faptul că ceea ce Hristos a încredințat Bisericii Sale – mărturisirea credinței apostolice, participarea la aceleași Taine, mai presus de toate preoția unică ce slujește jertfa unică a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor – nu pot fi considerate proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre. În acest context, este clar că rebotezarea trebuie evitată.”

[33] Theologia, revista Bisericii Greciei, Voi. VI 1993, nr. 4, paginile 570-580. disponibilă on-line la:  http://www.ecclesia.gr/greek/press/theologia/archive_all_9099.asp?etos=1993. Pr. Ioan scrie: “Acum, că Acordul de la Balamand a devenit un candidat pentru a deveni o continuare a Conciliului Vatican II, caz în care se va Uniatismul nu mai avea niciun motiv pentru a exista, ortodocșii se vor confrunta cu consecințele continuării refuzului lor de a intra în comuniune cu latinii și uniații. Ceea ce este cel mai interesant este faptul că, potrivit Acordului de la Balamand, Tainele sunt valide fie că sunt acceptate 7 sau 22 de Sinoade Ecumenice cu învățăturile și practicile lor. Cu siguranță se va crea impresia că numai lipsa de iubire poate fi motivul pentru care ortodocșii continuă să refuze inter-comuniunea și con-celebrarea cu Vaticanul.”

[34] Baptism and Sacramental Economy, An Agreed Statement of The North American Orthodox-Catholic Theological Consultation, St. Vladimirs Orthodox Seminary, Crestwood, New York, June 3, 1999: Membrii ortodocși și catolici ai Conferinței noastre recunosc, în ambele noastre tradiții, o învățătură comună și o credință comună într-un singur botez, în ciuda unor variații în practică care, credem noi, nu afectează substanța Sfintei Taine. Prin urmare, suntem înclinați să declarăm că ne recunoaștem reciproc botezul ca fiind unul și același lucru. Această recunoaștere are consecințe ecleziologice evidente. Biserica este ea însăși atât mediul, cât și efectul botezului, și nu este un lucru creat de noi. Această recunoaștere presupune ca fiecare parte a dialogului nostru să recunoască o realitate eclezială în cealaltă parte… În realitatea noastră comună despre botez, descoperim temelia dialogului nostru, precum și forța și necesitatea rugăciunii Domnului Iisus “ca toți să fie una.” Aici, în sfârșit, se află temelia sigură pentru utilizarea modernă a sintagmei “biserici surori”; “Bisericile australiene păstrând legământul împreună, “Consiliul Național al Bisericilor din Australia, semnat de eparhiile australiene ale Patriarhiei Constantinopolului, Antiohia, România și Serbia, prin care recunosc Taina Botezului realizată în comunitățile heterodoxe (romano-catolice, anti-calcedoniene, anglicane, luterane, uniate și congregaționaliste) și prin care sunt de acord să promoveze utilizarea unui certificat de botez unic. Pentru întregul document, vedeți: http://www.ncca.org.au/files/Departments/Faith_and_Unity/Covenanting/2010_July_Australian_Churches_Covenanting_Together.pdf; În luna octombrie 2004, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice din Germania, Mitropolitul Augustin a semnat o declarație cu Biserica Evanghelică din Germania, recunoscând un Botez comun și promițând să nu boteze convertiții. Βλ. http://www.goarch.org /news/goa.news1213; In 2007, Comisia Bisericii Ortodoxe din Germania (KOKiD), condusă de Mitropolitul Augustin, a semnat o declarație comună despre Botez alături de unsprezece culte germane. Acest lucru, primul acord național despre Botezul comun în Germania, a fost propus inițial de Cardinalul Walter Kasper în 2002.

[35] Zizioulas, “Unitatis Redintegratio: An Orthodox Reflection” în Searching For Christian Unity, p. 37-54.

[36] Zizoulas, John D. (în prezent Mitropolit de Pergam, Patriarhia Ecumenică) “Ecleziologia ortodoxă și mișcarea ecumenică”, Revista din Dioceza Souroj (Anglia), august 1985, Voi. 21, pagina 23. Iată întreg citatul: “Dacă luăm în considerare canoanele Bisericii primare, atunci putem putem vorbi de limitele Bisericii în baza, aș sugera, a unității baptismale. Prin aceasta vreau să spun că botezul este un moment atât de decisiv în existența noastră încât acesta creează automat o limită între situația pre-baptismală și post-baptismală: dacă ești botezat, încetezi imediat să fii ceea ce ai fost. Vei muri trecutului, așa cum spune Sf. Ap. Pavel, și prin urmare, apare o situație nouă. Botezul creează într-adevăr o limită pentru Biserică. Cu această limită baptismală, este posibil să se creeze diviziuni, dar orice diviziune în cadrul acestor limite nu este același lucru ca separarea dintre Biserică și cei din afara limitei baptismale… Cred că trebuie să luăm în serios limitele baptismale ale Bisericii și să acceptăm că în afara botezului nu există Biserică. Între cei botezați, chiar dacă există o ruptură, o diviziune, o schismă, Biserica continuă să existe. Chiar dacă luați modelul Euharistic ca bază, veți vedea că acest lucru se aplică fiecărui creștin. Să luăm Liturghia Bisericii primare ca exemplu: până în momentul citirii Scripturilor, sau, așa cum se practică încă în zilele noastre în cadrul Sfintei Liturghii, până la sărutul păcii, care este semnul unității în dragoste și până la Crez, care este semnul unității în credință – până la acest punct era posibil ca cineva să ia parte la Liturghie și apoi să nu fie lăsat să continue pentru diverse motive (ca o penitență, de exemplu, sau dacă persoana în cauză era catehumen). Acea persoană pleca apoi înainte de Sfânta Taină. Acest lucru sugerează că putem înțelege diviziunile cu Biserica ca având loc exact în aceste puncte: fie la sărutul păcii, fie la Crez. Dacă nu suntem în măsură să ne iubim unii pe alții și să mărturisim aceeași credință, atunci există o ruptură de comuniune. Dar această ruptură nu înseamnă că cineva cade în afara Bisericii. Ortodocșii, în înțelegerea mea cel puțin, participă la mișcarea ecumenică ca la o mișcare a unor creștini botezați, care se află într-o stare de diviziune deoarece nu pot exprima aceeași mărturisire de credință. În trecut, acest lucru s-a întâmplat din cauza lipsei de iubire, care acum, slavă Domnului, începe să dispară.”

[37] Der Spiegel, nr 51, 2009. “Diferențele dintre Ortodoxie și catolicism nu sunt fundamentale. Noi recunoaștem Tainele Bisericii Catolice. Dacă un preot romano-catolic se convertește la Ortodoxie, noi îl primim ca preot”. Vezi și:  http://byztex.blogspot.com.cy/2009/12/abp-hilarion-sits-down-with-der-spiegel.html.

[38] Vezi: “Vertograd Orthodox Journal, Newsletter,” nr. 76, din 21 octombrie, 2009. “Noi nu avem comuniunea în Sfintele Taine, dar ne recunoaștem reciproc Sfintele Taine”, a declarat Arhiepiscopul Ilarion (Alfeev) în timpul unei emisiuni a programului “Biserica și lumea” de pe canalul de televiziune “Rusia”, pe 17 octombrie (video și text, http://vera.vesti.ru/doc.html?id=237432).

[39] Vezi, de exemplu, lucrările sfințitului mucenic și remarcabilului cunoscător al Doctrinei Bisericești, Arhiepiscopul Ilarion Troitsky (1886-1929): http://www.pravoslavie.ru/english/32129.htm și http://www.orthodoxinfo.com/general/saint-hilarion-holy-scripture-and-the-church.pdf.

[40] Vezi discursurile lor: http://blogs.auth.gr/moschosg/2015/12/08/μητροπολίτης-μεσσηνίας-χρυσόστομος-2/ și http://blogs.auth.gr/moschosg/2015/12/17/στυλιανός-τσοµπανίδης-ορθόδοξη-εκκλ/. Mitropolitul Hrisostom a declarat următoarele: “Cu acest paragraf sunt delimitate granițele Bisericii Ortodoxe cu privire la celelalte biserici și confesiuni creștine. Existența lor nu a fost pusă la îndoială și “prin economie”, sunt recunoscute realitatea și validitatea botezului făcut în conformitate cu tradiția canonică.”

[41] “Aplicarea proporțională a spiritului canoanelor, cum ar fi canonul al 7-lea de la Sinodul Doi Ecumenic și caonul 95 de la Sinodul Quinisext, care sunt menționate la punctul 20 din Reuniunea a 5-ea presinodală, în noua realitate a mișcării moderne ecumenice și a dialogurilor pașnice, este implicită în recunoașterea “realității” și “validității” Botezului… Recunoașterea botezului “prin economie” are consecințe semnificative asupra modului în care privim statutul ecleziastic al altor Biserici și al altor creștini”.

[42] Πρoδρόμου Ι. Ακανθόπουλου, Κώδικας Ιερών Κανόνων και Εκκλησιαστικών Νόμων (Θεσσαλονίκη: Αδελφών Κυριακίδη, 2000), 509-513.

[43] Această mutare subtilă din partea ecumeniștilor ortodocși de la purtarea de grijă pastorală pentru heterodocșii care se întorc în Biserică la purtarea de grijă ecleziologică pentru grupurile heterodoxe ca atare amintește de schimbarea inovatoare de focalizare a lui Yves Congar de la schismaticii individuali la grupurile schismatice și eretice ca atare.

[44] Ακανθόπουλου, Κώδικας Ιερών Κανόνων και Εκκλησιαστικών Νόμων, 546-547.

[45] Vezi: ” “The Manner of Reception of Roman Catholic Converts into the Orthodox Church,” de Părintele Protopop George Dragas: http://orthodoxinfo.com/ecumenism/The-Manner-of-Reception-of-Roman-Catholic-Convertsinto-the-Orthodox-Church-Fr-George-Dragas.pdf, de asemenea, disponibil aici: Pr. George Dragas, The Manner of Reception of Roman Catholic Converts into the Orthodox Church, with Special Reference to the Decisions of the Synods of 1484 (Constantinople), 1755 (Constantinopol) și 1667 (Moscova), http://www.myriobiblos.gr/texts/english/Dragas_RomanCatholic.html.

[46] În general, când Biserica înțelegea că latinii desfășurau botezul printr-o singură cufundare sau prin aspersiune, latinii convertiți la Ortodoxie erau botezați, deoarece nu exista presupoziția pentru oikonomia. Atunci când, pe de altă parte, cei care “veneau în sânul celor mântuiți” fuseseră botezați de latinii după forma apostolică, iconomia era văzută ca fiind acceptabilă, cu toate că nu era necesară.

[47] Această înțelegere fundamentală și îndelung susținută a fost din nou enunțată recent de Mitropolitul Germanos din Ilias în lucrarea sa prezentată la Sinodul Ierarhic al Bisericii Greciei (8 martie 2016), reprezentant la Reuniunea Arhierească din Geneva.

[48] Acest lucru este evident în cazul eunomienilor, pentru care posibilitatea primirii “kat’oikonomia” a fost respinsă în Sinodul Doi Ecumenic, pentru că nu au păstrat forma apostolică a celor trei cufundări, ci botezau cu o singură cufundare “întru moartea lui Hristos.”

[49] Ereticilor (n.tr.).

[50] Mitropolitul Kallistos (Ware) din Diokleia a remarcat recent: “Unii [ortodocși mai stricți] ar spune că, în afara limitelor vizibile ale Bisericii Ortodoxe, nu există Taine adevărate și harul Duhului Sfânt. Acum, mie, ca ortodox, îmi este imposibil să cred așa ceva. Sunt convins, prin prezența Duhului Sfânt în alte comunități creștine, și cred cu siguranță că există harul adevărat al botezului, ori de câte ori botezul se efectuează în numele Sfintei Treimi și se folosește apă. Cu siguranță, în ceea ce privește Romano-Catolicii, cred că Tainele sunt adevărate și că, într-adevăr, au cu adevărat Euharistie.”
(ancientfaith.com/specials/kallistos_lectures/what_can_evangelicals_and_orthodox_learn_from_one_another)

LUPTELE PROROCILOR PENTRU CURĂȚIA CREDINȚEI ÎN IAHVE ( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

LUPTELE PROROCILOR PENTRU CURĂȚIA CREDINȚEI ÎN IAHVE     de Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Gortinei, kir Ieremia, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Univeristății Kapodistriene de S…

Sursa în limba română: LUPTELE PROROCILOR PENTRU CURĂȚIA CREDINȚEI ÎN IAHVE ( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/05/16/luptele-prorocilor-pentru-curatia-credintei-in-iahve-sincretismul-sau-ecumenismul-religios-din-epoca-prorocilor-din-cadrul-conferintei-cu-tema-sfantul-si-marele-sinod-mare-pregatire/

Sursa originală în limba greacă: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_68.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

LUPTELE PROROCILOR

PENTRU CURĂȚIA CREDINȚEI ÎN IAHVE

 

 

de Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Gortinei, kir Ieremia, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Univeristății Kapodistriene de Stat din Atena, catedra Vechiul Testament

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

Înaltpreasfințiți Părinți, preoți împreună-slujitori, preacuvioși monahi și monahii, onorați profesori

și popor ales al lui Dumnezeu,

Mulțumesc pentru cinstea care mi s-a oferit, de a vorbi și smerenia mea la conferința aceasta, care a fost organizată din pricina neliniștii Părinților ierarhi, preoți și monahi și a profesorilor teologi, și din dorința de a sprijini cugetul ortodox al poporului lui Dumnezeu. Titlul comunicării mele este ”Luptele Prorocilor pentru curăția credinței în Iahve”. Subiectul acesta este deosebit de însemnat, este întregul Vechi Testament, și, pentru că nu poate fi epuizat în cadrele restrânse ale unei omilii de 20 de minute, așa cum prevede programul pentru vorbitori, voi spune doar câteva lucruri generale despre acest subiect și vă rog să le ascultați.

1.După cum ne este cunoscut, Moise, în acea dumnezeiască vedere pe care a avut-o pe Muntele Sinai, a primit Legea lui Dumnezeu, pe care a predat-o israeliților. Această ”religie mozaică”, ca să o numim așa, israeliții au păstrat-o curată pe tot parcursul călătoriei lor prin pustie, dar când au intrat în Canaan, au găsit cultura înfloritoare a cananeilor, cu religia lor politeistă. Această religie cananee își avea zeii locali, dar adora și o mulțime de zei babilonieni și egipteni. Pentru că zeii principali ai cananeilor erau Baal și Astarta, zei ai fertilității, de aceea și cultul cananeeilor era unul orgiastic. Deci, israeliții, acum, după ce s-au instalat în Canaan, au preluat de la cananeeni cultura, dar au preluat și elemente ale religiei și cultului lor. La început, această influență era exterioară. Cu alte cuvinte, israeliții, săvârșind cultul lor, imitau modul de adorare al cananeilor, folosind și ei reprezentări ale lui Dumnezeu sculptate în lemn și se închinau lui Dumnezeu pe înălțimi, pe dealuri și munți, așa cum făceau cananeii (vezi Judecători 8:2, 9:6, 17:1-, 18:30- etc. I Regi 9:12-). Mai târziu, însă, a crescut pericolul pentru religie, pentru că israelitenii nu primeau doar o influență exterioară din partea cananeilor, ci și una interioară. L-au amestecat pe Dumnezeul lor, pe Iahve, cu dumnezeii cananeilor. Astfel, în poporul lui Israel s-a creat un alt fel de religie, care, pe de o parte, avea la bază elemente mozaice, amestecate însă cu elemente și ale altor religii și ale altor dumnezei și divinități care erau adorate în Canaan. Sincretism! Ecumenism! Acest tip de religie este numit de specialiști ”religie populară”. În paralel, deci, cu religia mozaică autentică, avem și ”religia populară” creată în popor, adică religia mozaică alterată de forme de religiozitate străine.

2. După cum e ușor de înțeles, situația creată a generat reacții de împotrivire. Iar împotrivirea aceasta a venit din partea cercurilor și grupurilor de adepți ai religiei mozaice autentice. Acum apar prorocii. În mod clar, prorocii apar în epoca lui Samuil (sec. al XI-lea). În această epocă, prorocii noștri sunt menționați ca cete de proroci. Dar, dacă în epoca lui Samuil prorocii se prezintă în cete, va trebui să atribuim apariția prorocilor izolați unei epoci mult mai vechi, așa încât să existe timpul în care prorocii izolați s-au reunit și s-au adunat în cete. Un mic cerc de adepți adevărați ai religiei mozaice ni sunt prezentați în jurul Deborei, care este numită în mod expres ”prorociță” (Judecători 4:4) și lucrează în numele lui Iahve! Mult mai important este însă cercul preoților de la locul de închinare din Silo. În anii despre care vorbim, locul de închinare din Silo constituie centrul în jurul căruia se adunau preoții și prorocii continuatori ai tradiției mozaice. Și din acest cerc a provenit marele judecător și proroc Samuil.

Samuil a constatat că întregul Israil se îndepărtase de religia mozaică autentică și de aceea devine misionar și străbate toată țara, din Mițpa în Betel și din Betel în Ghilgal, din Ghilgal în Rama și iarăși la Mițpa (I Regi 7:6, 7:16), propovăduind întoarcerea la credința părintească. Însă anii trec, Samuil îmbătrânește și vede că duhul sincretismului este puternic, de aceea, din strădania lui pentru păstrarea credinței în popor trece la un act de mare însemnătate pentru Israil, la întemeierea regatului lui Israil. Întemeierea instituției regatului nu s-a realizat numai în vederea luptei împotriva dușmanilor vecini lui Israil, ci și din motive religioase. Samuil s-a gândit că opoziția firească a noului regat față de popoarele vecine va contribui și la opoziția față de religia acestor popoare și opoziția aceasta ar putea ține departe curentul sincretismului și ar ajuta la revenirea religiei mozaice. Astfel, deci, Samuil l-a uns pe Saul ca prim rege al lui Israil, acesta fiind un simpatizant al cercurilor de proroci. Ca om politic însă, Saul a văzut că, pentru a-și menține puterea ca rege, nu poate veni în contradicție cu acest construct religios sincretic al poporului, de aceea și pare să urmeze linia acestuia. Nu putea însă să se împotrivească nici puternicului Samuil, de aceea se mișcă între acești doi poli (vezi acțiunile lui contradictorii la I Regi 14:3, 14:35, 14:41, 13:12, 28:3.9, 18, 19:13, 29:9 și urm., 18:22,9 și urm.). Astfel, s-a creat un nou tip de religie, ”religia oficialilor”, care înclină și către religia tradițională mozaică, dar nici nu se împotrivește ”religiei populare”. Saul a văzut, deci, religia din perspectiva obiectivelor sale politice și a vrut să o subordoneze politicii! De aceea, și Samuil, în cele din urmă l-a renegat pe Saul și a trecut la o altă alegere, la David; David, care provenea din cercurile de păstori, era în mod vădit adept al religiei mozaice, de aceea și vedem că are o relație strânsă și colaborează cu prorocii Gad și Natan. [1]

3. Pentru subiectul nostru ne interesează epoca prorocului Ilie (sec. IX). În această epocă, ”religia oficialilor”, așa cum a fost numită, nu numai că se aplecase către ”religia populară”, dar se și identificase cu aceasta și a venit, deci, într-o confruntare extrem de dură cu religia mozaică. Acest lucru s-a întâmplat, pentru că acum s-a adăugat și un alt motiv în favoarea sincretismului, anume căsătoriile mixte ale regilor. Regele statului israilit, Ahab, s-a căsătorit cu fiica regelui fenicienilor, Izabela, și a construit pentru aceasta un templu al lui Baal din Tir, un templu de mari dimensiuni, dimpreună, desigur, și cu jertfelnicul de rigoare (IV Regi 10:19 și urm., 16:32). Dar și tatăl lui Ahab, Omri, dorind prietenia cu arameii, a permis crearea în capitală, în Samaria, a unui cartier al sirienilor, care au construit aici un altar al dumnezeilor străini (III Regi 21:34). Și acum avem luptele dure ale prorocului Ilie împotriva regelui Ahab. Prorocul s-a întâlnit cu regele, care s-a tulburat din pricina prezenței lui și s-a repezit la el numindu-l ”cel ce aduci nenorociri peste Israil”!… Așa l-a numit Ahab pe Ilie, pentru că prin cuvântul și întreaga sa lucrare prorocul îl împiedica pe rege să își împlinească lucrarea lui vătămătoare. Dar și prorocul, răspunzându-i pe măsură, l-a numit pe Ahab ”cel ce strică pe Israil” (vezi III Regi cap. 17-18, Β. Βέλλα, Θρησκευτικαί Προσωπικότητες, vol. I, p. 138)!

În confuzia care se crease în Israilul lui Iahve prin cultul lui Baal, prorocul Ilie este cel care a pus corect problema: Dumnezeu este ori Iahve, ori Baal! Un al treilea nu mai încape! Este ca și cum am spune azi: Ori noi, ortodocșii, ori papistașii sunt Biserică. UNA este Biserica. – Ilie, cu o râvnă peste măsură, cu un entuziasm inegalabil, pe care îl insuflă reminiscențele acelei epoci mozaice ideale, se sârguiește să arate că Iahve este adevăratul Dumnezeu și își asumă în acest sens o luptă înverșunată împotriva lui Baal. Pentru prorocul Ilie este inadmisibil ca Iahve să fie adorat dimpreună cu Baal. Este ca și cum șchioapătă cineva de ambele picioare. ”Până când veți șchiopăta de ambele picioare” (III Regi 18:21), le spunea prorocul israiliților, pentru că dimpreună cu Iahve adorau și alți dumnezei, sau, altfel spus, erau ecumeniști!

4. Un alt proroc, care a urmat după Ilie, Osea, numește fără nici un echivoc ”curvie”* introducerea în cult și a unui alt dumnezeu sau a altor dumnezei și adorarea acestora concomitent (ecumenism) cu adorarea singurului Dumnezeu! Pentru subiectul nostru, este foarte interesantă învățătura prorocului Osea, dar ea poate fi înțeleasă doar din perspectiva episodului său personal familial. Îl povestesc pe scurt, în câteva cuvinte, pentru că este cheia de interpretare a întregii sale cărți, având o legătură directă cu subiectul meu. Prorocul s-a însurat cu o femeie, Gomer. La început, această femeie era credincioasă, dar apoi a devenit amanta altuia. Prorocul și-a dat seama de acest lucru, dar, pentru că o iubea pe Gomer, o îngăduia, nădăjduind la pocăința ei. Când însă, în cele din urmă, a văzut că nu se îndreaptă, a alungat-o de la casa sa. Dar atunci, Gomer, departe de casa soțului ei, s-a pocăit și i s-a făcut dor de Osea, ca de bărbatul ei legiuit, și s-a întors cu pocăință la el. Iar prorocul a primit pocăința ei și a primit-o din nou ca soție a sa. Ușor de înțeles este acest episod, însă prorocul a văzut această peripeție a sa familială cu ochi prorocesc, ca închipuind cele ce aveau să se petreacă în Israil. În cele ce voi spune acum este cuprinsă toată cartea prorocului Osie. Ascultați: Așa cum prorocul, dintre toate femeile a ales una și a încheiat cu ea legământul căsătoriei, la fel și Dumnezeu, dintre toate neamurile, a ales un neam, pe Israil, cu care a încheiat legământ pe Muntele Sinai. Așa cum la început Gomer a fost credincioasă bărbatului ei, la fel și Israil la început a fost credincios Dumnezeului său – atunci, pe drumul său prin pustie, în epocă ideală a mozaismului, potrivit prorocului Osea, din punct de vedere religios; de aceea și în cartea prorocului se vorbește mult despre pustie. Dar, la fel cum mai apoi femeia prorocului s-a lepădat de bărbatul ei legiuit și a iubit un altul, tot la fel și Israil s-a lepădat de Iahve, cu Care a încheiat un legământ strict pe muntele Sinai, și s-a îndreptat către idoli. Și, la fel cum prorocul tolera adulterul femeii sale, pentru că o iubea, la fel și Dumnezeu tolerează acum apostazia poporului său, pentru că așteaptă pocăința sa. Dar, la fel cum prorocul a alungat-o pe femeia sa, pentru că nu vedea pocăința ei, la fel și Dumnezeu îl va alunga pe Israil din casa Sa și îl va duce în robie în Asiria. Aici avem prorocia prorocului Osie despre distrugerea poporului de către puternicii asirieni și exilul acestuia, lucru care s-a întâmplat în 722 î.Hr. Dar prorocul, mânat de întâmplarea fericită din viața sa, de pocăința femeii sale, nu încheie istoria lui Israil cu robia acestuia, ci, nădăjduind și la pocăința acestuia, prorocește întoarcerea acestuia din pribegie în pământul părintesc.

* [Iubirologia Patriarhului nostru: “Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe­lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro­fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa­triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe­meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise­rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă.” Această epistolă a fost trimisă în 1969 de fericitul Stareţ Paisie directorului ziarului bisericesc Orthodoxos Typos (Presa ortodoxă) şi a fost republicată în Orthodoxos Typos, nr. 1680/09.03.2007 şi la Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor,ediţia a III-a, Tesalonic 2007. și Orthodoxos Typos, nr. 2054 /23.01.2015. https://graiulortodox.wordpress.com/2015/02/24/235-epistola-antipapistasa-a-sfantului-paisie/]

5.În aceeași epocă, adică în secolul al VIII-lea î.Hr., avem și un alt cuvânt, chiar mai puternic, despre intensificarea sincretismului în Israil, despre așa-numita ”politică a alianțelor”. Se referă la faptul că statul israilit, mult slăbit, pentru a putea să se confrunte cu inamicii care îl amenințau, a încheiat alianțe cu diferite state puternice. Însă în acea epocă o alianță presupunea și acceptarea zeilor neamului respectiv. Din acest motiv și prorocii erau foarte ostili acestei politici a alianțelor și îi opreau pe regii lui Israil de la acest demers al lor, pentru că era primejduită credința. Pentru proroci era de preferat să se distrugă neamul, decât să se piardă sau să se strice credința poporului. Este, cu alte cuvinte, exact ceea ce îi scria pururea fericitul Sfânt Părinte Epifanie Theodoropoulos Patriarhului Athenagora: ”De mii de ori este de preferat – îi scria – să se dezrădăcineze tronul istoric al Constantinopolului și să se instaleze în vreo insulă pustie a Egeii, și chiar mai bine să se scufunde cu totul în adâncurile Bosforului, decât să se facă fie și cea mai mică abatere de la linia de aur a Părinților, care strigă într-un glas: «Nu este loc de compromis în cele ale credinței»”. Deci, din acest motiv și prorocii erau împotriva partidelor filo-asiriene sau filo-egiptene ale lui Israil, care, prin reprezentanții lui, alerga la aceste popoare pentru a încheia alianțe. Demersul acesta, de altfel, trăda și necredință față de atotputernicul Dumnezeu Iahve, și, în fapt, tăgăduirea Lui, odată ce accepta condiția alianței de a-i recunoașate pe dumnezeii statului aliat. De aceea, și Isaia spune cu tulburare și durere:

«Vai celor ce se pogoară

în Eghipet pentru ajutor!

………………………………….

n-au nădăjduit în Sfântul lui Israil,

nici n-au căutat pe Iahve.

………………………………….

Eghiptenii sunt oameni

nu Dumnezeu,

caii sunt trupuri,

iar nu duh» (Isaia. 31:1-3)!

Potrivit acestora, și Isaia numește Ierusalimul ”curvă”, pentru că pe lângă Iahve se închină și altor dumnezei. Într-un cuvânt al său de tânguire, prorocul Îl înfățișează pe Iahve spunând cu întristare: ”Cum s-a făcut curvă cetatea cea credincioasă, Sionul, cea plină de judecată, întru care a adormit dreptatea, și acum sunt ucigași” (1:21). Și din același motiv, al amestecării cultului lui Iahve cu acela al dumnezeilor străini (despre ecumenism, cu alte cuvinte), prorocul spune: ”cârciumarii tăi amestecă vinul cu apă” (1:22).

7. Însă, cel mai rău dintre toate este că această cădere religioasă a mai-marilor politici și a poporului era urmată și de preoții și prorocii mincinoși. Răul acesta se întâmpla atunci când cele sfinte deveneau ”regești” și intrau în puterea regelui. Astfel, mulți preoți ai religiei israilite, pentru a se face plăcuți regelui și a-și obține interesele materiale, nu aveau puterea să se împotrivească împăratului, ci îi susțineau tactica. ”Pentru că păstorii și-au ieșit din minți”, așa cum spune prorocul Ieremia (10:21). Adevărații proroci ai lui Iahve, cei ce urmau credința mozaică autentică, poartă acum un război pe mai multe fronturi, nu doar împotriva politicienilor, dar și împotriva liderilor religioși, a preoților și chiar a însuși marelui arhiereu. Din lipsă de timp, menționez doar un pasaj, care se păstrează în cartea prorocului Isaia. Scena se desfășoară cel mai probabil în curtea lui Solomon, sau în vreun loc de închinare, unde, după oferirea unei jertfe, a avut loc o cină foarte luxoasă cu nenumărate cărnuri și vinuri, la care mâncau și beau preoții și prorocii mincinoși dimpreună cu liderii politici. La această prea plăcută cină, s-a înfățișat Isaia, care i-a mustrat spunând că ”aceștia cu vinul au rătăcit, pentru băutură bețivă au rătăcit, preotul și prorocul și-au ieșit din minți pentru beție”. Le-a mai spus că mesele lor sunt pline de ”mâncăruri necurate”. Consider că această ultimă expresie, ”mâncăruri necurate”, dă de înțeles că această cădere religioasă înaintase foarte mult, încât odată cu jertfele aduse lui Iahve erau oferite jertfe și altor zei și de aceea junghierile acestea pentru jertfe străine sunt numite necurate. Acest lucru îl tulbură cel mai mult pe prorocul nostru, anume faptul că închinarea lui Iahve se îmbina cu închinarea și jertfele pentru alți dumnezei. La această mustrare a prorocului avem și răspunsul liderilor politici și al prorocilor mincinoși către prorocul nostru, pe care l-au numit unul dintre ”cei înțărcați de lapte”, dintre ”cei smulși de la țâțe” (Isaia 28:7-9). Prin aceste expresii, trădătorii și liderii care îl batjocoresc pe Israil (Isaia 28:7-9) au vrut să îl umilească pe proroc, numindu-l prunc, fără minte, unul care nu știe să vorbească, cu alte cuvinte, în predicile sale spune lucruri copilărești. Acesta este sensul răspunsului acestor batjocoritori, după cum se vede clar din următoarea expresie ambivalentă, ” Căci țav, lațav, țav, lațav, cav lacav, cav lacav, zeher șam, zeher șam” (Isaia 28:10). În acest pasaj, observăm că întregul verset este împletit în jurul silabei ”țav” și ”cav”. În ordinea alfabetului ebraic, știm că litera țadi precedă imediat lui kof. Deci, prin cuvântul acesta, e ca și cum prorocii mincinoși ar vrea să îi spună lui Isaia că este un analfabet, că abia acum învață abc-ul și cum, deci, îndrăznește el, un copil analfabet, să îi mustre pe oficialii și stăpânii lui Israil?

Să menționăm, deci, cu acest prilej că prorocul Isaia, așa cum dovedește cartea sa, prin înțelesurile înalte și limba aleasă pe care o folosește, era foarte învățat, era, se pare, după cum presupun ermineuții, medic de profesie.

Aceeași polemică, ocări și cuvinte ofensatoare au fost aduse și în anii dinainte prorocului Osea. Poporul, atras, desigur, de liderii săi, spunea despre prorocul Osea că ”aiurează” și este ”nebun”. Și, mai mult chiar, organizau comploturi, ca să-l omoare. Prorocul însuși, descriind prigoanele și suferințele, la care era supus din pricina predicii sale, spune într-un pasaj:

”Israel (îmi) strigă:

«Prorocul este un nebun,

omul insuflat aiurează!»

……………..

Prorocul află pretutindeni laţuri întinse…

Ei întind capcane pe toate drumurile,

capcane în templul lui Dumnezeu” (Osea 9:7-8).

8. Iubiți spectatori, mi-am încheiat smeritul cuvânt, având deplină simțire că nu am dezvoltat suficient subiectul meu, ci doar l-am abordat, și anume superficial. Cel ce studiază Vechiul Testament cunoaște din sfintele cărți luptele îndârjite ale prorocilor pentru păstrarea religiei lui Iahve, așa cum El Însuși a predat-o pe muntele Sinai; de asemenea, se vede și din textele noastre polemica dură împotriva prorocilor, polemică din partea liderilor religioși și politici pentru predica lor, care trâmbița în societatea apostată a lui Israil întoarcerea la religia părintească.

Sfânta istorie se repetă, se reia și urmează același ciclu. Astfel, vedem acest lucru în istoria Bisericii noastre. Totdeauna, credința noastră ortodoxă s-a confruntat cu această primejdie a alterării și falsificării adevărului acesteia de către învățăturile mincinoase ale ereticilor. Dar, așa cum știm, Dumnezeu totdeauna a scos la iveală proroci, care, prin învățătura lor, în scris sau prin viu grai, și prin sfânta lor viață, au ținut credința curată, fără nici cel mai mic element străin, urmând linia potrivit căreia nu încape nici un compromis, nici cel mai mic, în chestiunile de credință. Și, desigur, nu este cu putință să fie falsificată credința noastră, pentru că aceasta nu este o construcție omenească, care să poată fi modificată, ci își are originea în Dumnezeu și de aceea este veșnică, pentru că este adevărată. Și, desigur, azi vedem multe mișcări trădătoare, mai multe însă decât oricând altădată. Și azi, ”vinul tău este amestecat cu apă”, așa cum spunea prorocul Isaia despre prorocii mincinoși ai epocii sale. Dar, amintim protagoniștilor acestor mișcări că ”greu este să izbești cu piciorul în țepușă” (Fapte 9:5)! Îi mulțumim lui Dumnezeu, căci, ca întotdeauna, la fel și azi a dat la iveală proroci – clerici și mireni, ierarhi și monahi, teologi virtuoși și puternici în cuget -, care dau o mărturie puternică despre credința noastră ortodoxă împotriva canaanizării, despre care am vorbit, adică, împotriva ecumenismului. Luptătorii de azi pentru credința noastră ortodoxă ne amintesc prin puterea lor de prorocul Miheia, care, în ciuda războiului pe care i-l purtau contemporanii săi pentru a-l face să tacă, spunea:

”Iar eu mulţumită Duhului lui Dumnezeu sunt plin de putere, de dreptate şi de tărie, ca să vădesc fărădelegea lui Iacov şi păcatul lui Israel” (Miheia 3:8).

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_68.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Citiţi nota de subsol aparţinând “Graiului ortodox”, cu privire la Templul din Ierusalim, în articolul original.

 

DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA, Pr. Gherghios Metallinos( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA Protopresviterul Gheorghios Metallinós, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Univeristății Kapodistriene de Stat din Atena Comunicare susținută în ca…

Source: DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA, Pr. Gherghios Metallinos( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/05/09/dialogurile-teologice-si-esecul-acestora/

DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA

Protopresviterul Gheorghios Metallinós,

Profesor Emerit al Facultății de Teologie

a Univeristății Kapodistriene de Stat din Atena

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

1. DIALOGURILE TEOLOGICE ÎNAINTE DE SECOLUL al XX-lea ȘI MOȘTENIREA ACESTORA

Ortodoxia, credincioasă identității ei, dar și lucrării pastorale neîntrerupte față de ereticii și schismaticii care părăsesc sânurile ei, îndată după schisma din 1054 și până la sfârșitul secolului al XIX-lea a purtat o serie de dialoguri teologice cu aceștia[1], îngrijindu-se de întoarcerea lor la Adevărul în Hristos. Dialogurile teologice ale Bisericii cu creștinismul apusean (inițial cu papismul și, începând din secolul al XVI-lea, cu diferite ramuri ale protestantismului) au lăsat o însemnată moștenire, pe care Ortodoxia nu o poate trece cu vederea nici în relațiile ecumenice de azi, dacă vrea să-și mențină continuitatea istorică. De altfel, dialogul aparține prin excelență creștinismului, a fost introdus și sfințit în viața omului de Creatorul Însuși. ”Veniți să vorbim” [”Veniți să ne judecăm”] (Isaia 1: 18), zice Dumnezeu făpturii Sale. Cultul nostru, de altfel, este un dialog continuu între Făcător și făptura Sa pentru mântuirea omului.

1. În textele dogmatico-simbolice ale perioadei de după Schismă (1054) se exprimă cu adevărat credincioșia Bisericii ortodoxe față de tradiția apostolică și patristică și sunt respinse, pe baza acesteia, înșelările eretice apusene într-o continuitate și conglăsuire netulburate. Astfel, conștiința de sine ortodoxă rămâne puternică, potrivit căreia ”Biserica noastră Ortodoxă, Răsăriteană și Apostolică, nu numai că nu primește nici o dogmă eretică, dar respinge până și suspiciunile de acest fel”[2]. Se mărturisește, de asemenea, fără ocolișuri că ”dogmele luterano-calvine și papistașe nu se potrivesc cu credința noastră ortodoxă, ci mai degrabă sunt contrare acesteia și foarte departe de adevăr”[3].

Devine, deci, limpede că singura baza acceptabilă a reunirii cu Biserica a celor rupți de ea, oricare ar fi aceștia, este autenticitatea dreptei credințe și acceptarea fără rezerve a dreptei credințe de către eterodocși. Aceasta nu este constituie nicidecum o atitudine disprețuitoare a ortodocșilor față de eterodocși, pentru că întoarcerea și pocăința eterodocșilor înseamnă reintegrarea lor în Ortodoxia apostolică și patristică pe care au părăsit-o. Valabilitatea pentru toate epocile a acestui demers își găsește expresia în declarația Sfântului Marcu Evghenicul, care spune: ”în ce privește dumnezeieștile dogme nu a existat vreodată loc pentru iconomie sau compromis”[4].

Criteriile acestea însă au rămas nelucrătoare sau chiar s-au pierdut începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea prin înrobirea conducerii bisericești față de pretențiile politicii mondiale. De altfel, principalul motiv al eșecului dialogurilor de până la Căderea Constantinopolului (1453) l-au constituit scopurile politice ale acestora[5], care marginalizau Adevărul mântuitor în Hristos. Momentul de la care se constată această modificare de atitudine poate fi considerat ”Răspunsul Sinodului din Constantinopol din 1895 către Papa Leon al XIII-lea”. Potrivit acestuia, unirea poate fi realizată ”prin înlăturarea inovațiilor… eretice și revenirea la regimul vechi al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești”[6]. Orice demers unionist, prin urmare, care nu se mișcă în limitele tradiției patristice ortodoxe, ci urmărește ”dulceața cea trecătoare a păcatului” (Evrei 11:25), este condamnat eșecului.

2) «MIȘCAREA ECUMENICĂ ȘI DIALOGUL ECUMENIC»

a) Declarațiile oficiale

Prin Mișcare Ecumenică[7] au fost numite, de la începuturile secolului al XX-lea, toate demersurile de conștientizare a ”rupturii și a diferențelor” dintre diferitele grupări creștine, mai ales în spațiul Apusului, și organizarea unui cadru favorabil relațiilor de prietenie și contactelor dintre aceste grupări, având ca scop reunirea lor viitoare[8]. Mișcarea aceasta năzuiește în special ”ca prin literatura teologică de specialitate și prin întâlnirile reprezentanților diferitelor Biserici și grupări creștine, să facă o delimitare între diferențele dogmatice și celelalte diferențe, în spirit de înțelegere reciprocă”, așa încât să fie căutate mijloacele adecvate pentru o avantajoasă abordare reciprocă, ”pavând astfel calea către unire”[9]. Aceste întâlniri oficiale sau neoficiale au primit denumirea de ”Dialog Ecumenic”, care, potrivit declarației sincere ale unuia dintre pionierii Ecumenismului, fostul Arhiepiscop al Americii (+1996), ”urmărea unirea sau abordarea Bisericilor și ulterior, mai general, a religiilor”[10].

Potrivit declarației oficiale a Patriarhiei Ecumenice, făcute în urmă nu cu mulți ani, ”Biserica Ortodoxă, având deplina conștiință atât a identității, cât și a răspunderii sale, a ales dialogul teologic constructiv cu celelalte Biserici și confesiuni creștine… pentru promovarea credibilă a Ortodoxiei în restul lumii creștine, dar și pentru reconectarea eterodocșilor la tradiția teologică comună a perioadei Sinoadelor Ecumenice, în speranța vădită a întoarcerii lor la credința predată de Apostoli”[11]. Patriarhia Ecumenică declarase deja că scopul participării sale la Mișcarea Ecumenică a fost ”să facă cunoscut și să transmită eterodocșilor bogăția credinței, a cultului și a organizării acesteia (a Ortodoxiei) și a experienței religioase și ascetice, să se informeze și aceasta despre noile metode și concepții în ce privește viața religioasă și acțiunea acestora”[12]. Este subliniat, mai ales de către ecumeniștii noștri, pericolul ”izolării”, despre care însă, din câte știu, nu se face referire în literatura noastră bisericească dinaintea secolului al XX-lea. Este, pe de altă parte, un argument pus în legătură cu provizoratul veacului de acum și cu smeritele scopuri ale acestuia, în deplină contradicție cu învățătura Hristosului nostru către cei ”doisprezece”, când L-au părăsit ”mulți dintre ucenicii Lui”, care nu au primit tot Adevărul Lui. ”Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:66-67). ”Izolare” există acolo unde lipsește Hristos, ca Ortodoxie. Este acordată, de altfel, în mod oficial din partea Centrului Ecumenic confirmarea că ”nu poate exista nici o neliniște cu privire la o așa-zisă trădare a credinței creștine și slăbire a cugetului ortodox prin dialogul sincer cu celelalte tradiții creștine”[13].

De la început însă au apărut și primele neliniști. Pentru că se temea de relativizarea Credinței, profesorul dogmatist Ioannis Karmiris, care ”inițial” a participat la demersul ecumenic, a simțit nevoia să sublinieze că ”participarea ortodocșilor… și colaborarea… are sensul de comuniune de dragoste, iar nu de comuniune în învățătura dogmatică și în Taine”[14]. O critică similară a făcut și cunoscutul profesor Panaghiotis Trembelas: ”Neîndoielnic, trecem prin pericolul – observă acesta – de a se crea o climă și o atmosferă de dezinteres față de distincțiile și diferențele dogmei, în cadrul căreia cei mai puternici și mai numeroși și mai concentrați și mai organizați îi vor absorbi în liniște și pe nesimțite pe cei mai puțin numeroși și mai slab organizați”[15].

Însă revelatoare și deosebit de dinamică este critica pe care o face Mișcării Ecumenice în întregul ei Cuviosul Părinte Iustin Popovici: ”Ecumenismul este numele comun pentru falșii creștini, pentru falsele biserici ale Europei de Apus. În interiorul acestuia se află inima tuturor umanismelor în frunte cu papismul. Iar toţi aceşti falşi creştini, toate falsele biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor evanghelic de obşte este panerezie”[16]. Și se întreabă: ”A fost deci necesar ca Biserica Ortodoxă, acest trup și organism dumnezeiesc-omenesc preacurat al Dumnezeu-Omului Hristos, să se umilească atât de monstruos, încât reprezentanții ei teologi, chiar și ierarhi să caute participarea organică și includerea în Consiliul Mondial al Bisericilor? Vai, trădare nemaiauzită”[17].

Dar și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, scriind ”Despre Dialogul dintre Ortodocși și Papistași”[18] își exprima încă din 1967 neliniștile, serioasele rețineri față de eventualele ”rugăciuni în comun”, față de ”participările de ambele părți la adunări liturgice și de cult și la alte acțiuni, care pot da impresia că Biserica noastră Ortodoxă îi acceptă pe Romano-Catolici ca Biserică deplină și pe Papa ca Episcop canonic al Romei”[19]. O adevărată profeție despre cele ce se întâmplă în epoca noastră! Foarte corect se afirmă că ”Ortodoxia însă pentru nici un motiv nu trebuie să se precipite către dialog, de vreme ce rămân atât de neînduplecați și neclintiți în infailibilitate, în primat, în uniație și în celelalte erezii ale lor. Precipitarea dialogului în aceste condiții echivalează cu o sinucidere duhovnicească a Ortodoxiei. Din multe indicii se dă impresia că romano-catolicii pregătesc o unire de tip uniat. Deci, ortodocșii care se precipită spre dialog și-au dat seama de acest lucru?”[20].

Și încheierea mărturisitoare a Părinților Aghioriți: ”Sfântul Munte proclamă că nu se pune problema să accepte punerea în fața faptului împlinit, și prin harul lui Dumnezeu va rămâne credincios, ca și poporul ortodox al Domnului, credinței Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, din dragoste și față de eterodocși, care sunt ajutați cu adevărat atunci când ortodocșii, prin atitudinea lor ortodoxă consecventă, le arată mărimea bolii lor duhovnicești și calea de tămăduire”[21].

b) Urzeli oculte

Există însă în cadrul Dialogului și proceduri secrete, care inspiră cea mai mare neliniște față de sinceritatea declarațiilor oficiale, atunci când sunt deformate prin diferite tertipuri. De foarte mare interes ar fi fost să cunoaștem ce tranzacții s-au făcut pe 5 ianuarie 1964 la Ierusalim, între Papa Paul al VI-lea (1963-1978) și Patriarhul Atenagora (1948-1972), când s-au întâlnit, potrivit declarației Patriarhului, ”la ora 9 seara în locuința Papei”. Descrierea lui Atenagora este deosebit de revelatoare: ”Am mers amândoi, mână-n mână către camera lui și am avut o discuție secretă. Ce am vorbit? Cine știe ce își spun două suflete când vorbesc! (…) am făcut un program comun, bazat pe o egalitate absolută, iar nu pe diferențe…”[22]. Fiecare poate să interpreteze cum vrea aceste cuvinte. Însă ceea ce a urmat adeverește referirea noastră la ”urzeli”.

Tot parcursul ulterior al Dialogului adeverește faptul că au fost încheiate acorduri și s-a făcut un plan pentru demersurile dintre Constantinopol și Roma[23]. De altfel, fostul Arhiepiscop al Americii, Iacov, într-o altă declarație a sa, mărturisește că ”Consiliul Mondial al Bisericilor înaintează către realizarea scopului său, prin amestecarea culturilor, religiilor și popoarelor”[24]. Scopul întemeierii Consiliului Mondial al Bisericilor, prin urmare, nu a fost altul decât realizarea planurilor Noii Epoci și ale Religiei Mondiale, lucru care este cât se poate de clar în epoca noastră. Despre adevăratele scopuri ale dialogului intercreștin nu ezită să vorbească în mod provocator distinși ierarhi ai Tronului Ecumenic, precum Gherman (Strinopoulos) al Thiatirelor, referindu-se pe larg la Proclamația din 1920, pe care a și întocmit-o împreună cu alți profesori ai Școlii de la Halkis: ”Este nevoie, a spus el, ca Bisericile să conștientizeze că în afară de unitatea în sensul strict al cuvântului…, există și un alt sens al acesteia, mai cuprinzător, potrivit căreia toți cei care acceptă învățătura fundamentală a Revelației lui Dumnezeu în Hristos și Îl acceptă pe El ca Mântuitor și Domn, va trebuie să se considere unul pe altul ca mădulare ale aceluiași trup, iar nu ca străini”. ”Fără să intrăm în examinarea diferențelor dogmatice, care separă Bisericile” – a adăugat Mitropolitul Thiatirelor – ”trebuie să cultivăm tocmai ideea unității lărgite…”[25]. Este cât se poate de evidentă aici teoria despre ”Biserica lărgită” care pretinde înlăturarea credinței și a caracterului mântuitor al dogmei, în contradicție cu tradiția apostolică și patristică a tuturor veacurilor.

Ceea ce se întâmplă însă în spațiul dialogului intercreștin este valabil și pentru politica noastră interreligioasă. Și aici ”linia” este dată și de mult timp hotărâtă. În omilia menționată mai sus a Patriarhului Ecumenic către preoții ortodocși ai elenismului din străinătate, acesta și-a exprimat convingerea că ”prin unitatea Bisericilor înaintăm și către o umanitate plenară”[26].

La dorința imperativă a Vaticanului, dialogul se desfășoară nu pe baza unor criterii teologice, ci în climatul ”dialogului dragostei”, care ”trebuie să continue și să se extindă”[27]. Atenagora a urmat cu fidelitate dorința Papei Paul al VI-lea și diaologul teologic sau dialogul credinței a fost subordonat dialogului dragostei, adică al bunelor relații, al sentimentelor și al agapologiei. Sub această formă a dialogului, Patriarhul a justificat și ”Potirul comun”, intercomuniunea sacramentală, care potrivit mărturisirii sale publice era deja o stare de fapt în 1971[28]. În 1986 au început oficial la Assisi în Italia întâlnirile interreligioase și rugăciunile în comun[29], ca adunări de mărturisire a unității avându-l ca centru pe Papă, în fapt lider spiritual al întregii lumi, ca ”Planet Man nr. 2”, așa cum este caracterizat la nivel internațional.

Este, astfel, bătătoare la ochi coincidența cu situația dialogurilor în perioada bizantină[30], când acestea erau folosite pentru servirea unor interese politice, așa că, și astăzi, unirea care se dorește devine un instrument, iar nu scop. Pe bună dreptate s-a observat că ”dialogurile interreligioase par să corespundă deplin versiunii și practicii prin care dialoghează astăzi sindicaliștii, politicienii, ideologiile”[31]. De asemenea, potrivit părintelui Peter Heers, doctor în teologie, metoda ecumenismului urmează  următorii pași: coexistență-dialog-infiltrare-răsturnare. ”Infiltrarea” este corelată ”cu alterarea cugetului ortodox” care este înlocuit de cel ”eterodox”[32]. Potrivit Decretului Conciliului II Vatican ”Despre Ecumenism”, ”comuniunea tuturor Bisericilor particulare cu Biserica Romei este o premisă necesară pentru unitate”[33]. Potrivit Marelui Athanasie însă ”trebuie mai întâi tăiată orice neînțelegere legată de credință și doar atunci să se facă cercetarea lucrurilor”[34].

Există însă și o manipulare oficială și publică a Dialogului. Prin Proclamația din 1920[35], Patriarhia Ecumenică a oferit facțiunii ortodoxe regulamentul de funcționare și statutul ei în cadrul Mișcării Ecumenice[36].

Importantă este și întrebarea cine sunt cei care hotărăsc pentru mersul Dialogului. Așa cum a observat părintele Sarantis Sarantos: ”Despre un subiect atât important, cum este dialogul cu papistașii eretici, nu s-a întrunit nici măcar o dată întregul episcopilor din toată lumea, dimpreună fie și cu număr minim de preoți și diaconi”[37]. Este îndreptățită întrebarea, pentru că ierarhii noștri protestează pentru lipsa unei bune informări a lor.

Pururea pomenitul profesor Konstantinos Mouratidis diagnosticase deja cu exactitate, încă din 1980, adevăratele scopuri ale dialogului: ”Așa-zisul dialog teologic este o mreajă pentru dezorientarea și înșelarea pliromei Ortodoxiei prin supunerea unei părți cât mai mari a acesteia față de ereticul Papă al Romei”[38]. Dezavantajele și capcanele Dialogului Ecumenic au fost descrise în mod fericit de Preasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Ecumenismul adoptă și legalizează toate ereziile ca «Biserici» și vatămă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești. Dezvoltă, învață și impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie, potrivit căreia nici o Biserică nu are dreptul să revendice exclusiv pentru sine caracterul de Biserică sobornicească și adevărată. Fiecare este o parte, un fragment, iar nu Biserică deplină. Toate împreună alcătuiesc Biserica. În acest mod, însă, sunt dărâmate hotarele dintre adevăr și înșelare, dintre Ortodoxie și erezie și Biserica se predă total în războiul de distrugere din temelii a Ortodoxiei”[39].

3)  EȘEC ȘI ”SUCCES”!

a) Pentru Ortodoxie este nocivă fructuozitatea Dialogurilor

Orice demers este judecat după roadele lui. Acest lucru este valabil și pentru ”Dialogul Ecumenic” în ansamblul lui. Care este, deci, rodul acestuia în ce privește Ortodoxia și cauza sfântă a unității creștine? Pentru că numai astfel poate fi evaluat succesul sau eșecul tuturor formelor de Dialog Ecumenic (vezi Matei 7:20). Însă cuvântul despre succes sau eșec presupune referirea la părțile aflate în dialog și la scopurile acestora, pentru că succesul unei părți poate să funcționeze ca eșec pentru cealaltă. Deci, de vreme ce în Dialogul Ecumenic sunt implicate două mărimi, Ortodoxia și Eterodoxia, pe baza acestui criteriu se va răspunde pentru început la întrebarea: Unde a dus Dialogul Ecumenist până azi?, așa încât să aibă sens discuția despre succes sau eșec.

S-a afirmat de buze sus-puse că Dialogul se desfășoară ”în conformitate cu tradiția canonică și practica bisericească dintotdeauna în ce privește relațiile Bisericii Ortodoxe cu eterodocșii”[40]. Așa stau însă lucrurile? Din păcate, nu. Orice dialog ține de nucleul lucrării pastorale a Ortodoxiei și are caracter misionar. Este o chemare la unitatea în Hristos, adică la unitatea în dreapta credință. Dacă scopul nu este ”unitatea în credință și împărtășirea Duhului Sfânt”, ci se alunecă în compromisuri, indiferent care ar fi acestea, nu poate fi caracterizat drept ”Dialog întru adevăr”. Dat fiind că ”ieșirea dragostei” către ceilalți înseamnă înrobirea în fapt a Ortodoxiei față de înșelarea cu multe chipuri și multe nume care primejduiește mântuirea, nu doar pe a celor care ne reprezintă la Dialoguri, ci și propria noastră mântuire, nu putem să afirmăm că dialogul nostru ”se desfășoară în conformitate cu practica bisericească perenă”. Dimpotrivă, Credința noastră ortodoxă, adică bisericească, în loc să fie un punct neclintit al întâlnirii ortodocșilor cu Eterodoxia, devine ”un punct la care se năzuiește” în Dialogul cu aceasta. Se adeverește însă din punct de vedere istoric că în dialogurile de după Schismă, ”criteriul tradiției patristice reprezenta punctul de plecare sau chiar punctul final al oricărei discuții teologice”[41].

• 1) La Dialogurile de azi, nu se face nici o referire la întoarcere eterodocșilor la Biserica cea Una și nedespărțită, pe care o continuă Ortodoxia în persoanele Sfinților noștri. Astfel, dialogurile noastre de azi conduc de facto la recunoașterea oficială a înșelării eretice, încă din 1920, prin caracterizarea diferitelor grupări eretice apusene ca ”Biserici ale lui Hristos” (Proclamația Patriarhiei Ecumenice 1920).
• 2) Cel mai trâmbițat argument, cum că dialogul, în special Dialogul cu Biserica Latină se desfășoară ”în termeni de egalitate”, este negat în practică, în timp ce, în paralel pune la îndoială adevărul tradiției patristice, recunoscând ca biserici ereziile demonstrate[42]. Astfel, dialogul ”în termeni de egalitate” ajunge să fie un pretext, pentru a acoperi poziția noastră dureroasă, când interlocutorii noștri dialoghează de pe o poziție de putere. Această expresie trădează, de altfel, neputința și îndoiala noastră față de adevărul tradiției noastre[43].
• 3) Liderii noștri, la Dialog, acționează ca și cum unirea ar fi avut loc, după cum vădește și limbajul folosit. E posibil, de pildă, ca ”neo-arianismul”, după cum se exprimă Cuviosul Părinte Iustin Popovici, adică papismul să se numească pe sine ”Biserică soră și Biserică deplină”? În această privință este mai sincer fostul Papă, când în 2007 a negat protestantismului caracterul de Biserică, iar Ortodoxia a caracterizat-o drept ”deficitară”, pentru că nu acceptă primatul său! La Balamand (1993), papismul a fost recunoscut ca atare, ca ”Biserică soră”, în timp ce la Porto Allegre (2005) a fost acceptată eclesiologia protestantă fără nici o reacție din partea vreunui Sinod local ortodox. Foarte îndreptățit, deci, Mitropolitul de Nafpaktos a pus întrebarea: De vreme ce ”Biserica este UNA, potrivit Crezului și conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe, atunci, cum se vorbește de alte Biserici creștine? Este clar – continuă el – că celelalte Biserici sunt eterodoxe”[44].
• 4) Recunoașterea caracterului de biserică al grupărilor eterodoxe înseamnă că dialogul este înțeles ca ”recunoaștere reciprocă” în limitele unei atitudini uniate față de ele. Confirmările liniștitoare pentru ai noștri și ”pentru consumul larg” nu salvează de apostazie, ci atitudinea patristică neclintită, care singura este cu adevărat plină de iubire și față de eterodocși.
• 5) Un simptom dureros al dialogului de până azi este folosirea foarte largă (din partea noastră) a termenilor ”Biserică divizată” și ”Biserică lărgită”, pentru facilizarea demersului unionist, dar și în detrimentul Adevărului. Are loc, cu alte cuvinte, un dialog cu caracter academic, iar nu între Ortodoxie, care are conștiința identității ei, și Eterodoxie, care își simte căderea. Se pierde, astfel, orice sens al seriozității, în cel mai bun caz.
• 6) Un asemenea caracter au unele demersuri arbitrare, precum ”ridicarea anatemelor” din 1054, fără întoarcerea Romei la credința comună de dinaintea Schismei (1054). Cea din urmă a avansat încă mai mult, vorbind în textul latin despre ”ridicarea necomuniunii” (1009). Astfel, Conciliul II Vatican (1962-65) a impus ”intercomuniunea sacramentală”, promovând unirea în fapt. Acest lucru îl recomanda clericilor ortodocși din Europa și SUA, în 1971, și Patriarhul Atenagora[45]. Potrivit declarației curajoase a Mitropolitului de Nafpaktos, reprezintă ”o cădere de la credința ortodoxă și teologia Părinților acceptarea Conciliului II Vatican de către teologii ortodocși”.
• 7) Chiar și dacă se afirmă că recunoașterea botezului se va face ”după finalizarea dialogului teologic”[46], recunoașterea ”teologiei baptismale” are loc de facto. În practică, sunt impuse situații, care ulterior nu mai pot fi contestate, pentru că produc comportamente ce tăgăduiesc Ortodoxia.
• 8) Am ajuns la folosirea abuzivă a teoriei despre cei ”doi plămâni”. Și cu toate că ecumeniștii îl invocă pe părintele Florovski și referirea lui la situația de dinainte de Schismă, în cercurile ecumeniste expresia aceasta este aplicată și la creștinătatea de după Schismă. Dat fiind însă că papismul este considerat ”Biserică” canonică, astfel se explică și folosirea expresiei de mai sus pentru situația de astăzi.
• 9) Acceptăm pe tăcute mașinațiunile papistașe de urgentare a demersului unionist. Printre înșelătoriile papismului este și abordarea importantei și fundamentalei chestiuni a lui ”Filioque”. Se sare peste introducerea în Simbolul de Credință făcându-se referire la ”Simbolul Athanasian” din secolele VI-VII (opțiunea Papei Ioan-Paul al II-lea[47]), dar rămâne valabilă în practică alterarea Simbolului celui de-al II-lea Sinod Ecumenic (381).
• 10) Ecumeniștii noștri recurg la orice fel de mașinațiuni pentru a se ajunge la recunoașterea și impunerea primatului papal, de vreme ce din partea Vaticanului nu există nici o intenție de abrogarea sinceră a acestuia, știut fiind că primatul constituie cel mai puternic reazem și expresie a absolutismului papistaș. Insistența îndârjită a papismului pe ”primatul puterii” care constituie, de altfel, identitatea însăși a papismului și este valabil în practică în interiorul Bisericii Latine, în ciuda celor ce spun ecumeniștii noștri, se vădește în mod tragic din „Catehismul” întocmit după Conciliul II Vatican, avându-l ca redactor pe fostul Papă Benedict al XVI-lea, pe când era Cardinalul și profesorul Josef Ratzinger[48]. În loc ca partea ortodoxă să afirme sus și tare, cu dragoste, că stăruința papismului în primatul puteerii, fie și în interiorul acestuia, reprezintă stăruința în înșelarea eretică și anulează orice sens al dialogului cu Ortodoxia, dimpotrivă, partea ortodoxă încearcă prin tot felul de trucuri hilare să faciliteze acceptarea conceptului de primat – nu ca ”primat al cinstirii” – chiar și în însuși trupul Bisericii Ortodoxe, așa încât să se realizeze mai ușor și recunoașterea primatului papal. Primatul Papei este, de altfel, indestructibil legat de infailibilitate[49] și concentrează tot ce întruchipează termenul de ”instituție papală”, cel mai mare obstacol în calea întâlnirii întru adevăr dintre Papism și Ortodoxia (patristică).
• 11) În limbajul oficial, dar și în cel neoficial al ecumeniștilor noștri, Papa este perceput ca episcop canonic, purtător al adevăratei preoții, de parcă ne-am afla în perioada de dinaintea Schismei. Concepția aceasta s-a impus odată cu ridicarea anatemelor (1965), fără însă să aibă loc și o ridicare a înșelării, care a provocat impunerea acestora. Ne întrebăm astfel, ce diferență există între formula de adresare folosită pentru Papa Romei (”Preasfințitul și Preafericitul Papă” i se cântă de către ortodocși la urarea ”Întru mulți ani”) și cea folosită pentru Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului.
• 12) Pe măsură sunt și rezultatele de până acum ale Dialogului Interreligios[50]. Se caută și în cadrul acestui Dialog puncte ”comune” în credință, în fapt însă se relativizează și mai mult[51] adevărul creștin, prin participarea ierarhilor ortodocși la rugăciuni în comun panreligioase sau prin prezența celor de alte religii la adunările liturgice ortodoxe. Prin urmare, dialogurile conduc sistematic la o depreciere în ce privește credința ortodoxă, sub acoperirea aberantei ”teologii postpatristice”, așa încât Dialogul Ecumenic să eșueze în erezie eclesiologică și sincretism.
• 13) Ce să spunem despre dureroasa concesie, la insistența Vaticanului, de a participa și Uniația[52] la Dialog, cu toate că a fost condamnată la Viena și la Freising (1990) de către subcomisia ortodoxă și romano-catolică, însă ulterior a fost acceptată festiv la Balamand[53]. Protestele ortodocșilor au condus la o întrerupere (provizorie) a Dialogului în 2000 (Baltimore), pentru a fi reluat însă ulterior și cu prezența reprezentanților greco-catolici. Declarația părții ortodoxe că ”ortodocșii… sunt deranjași și de însăși existența Uniației, care amintește de vremuri nefericite”[54], constituie, din păcate, o manevră diplomatică nereușită, care adeverește predarea noastră totală la dispozițiile Vaticanului. Pentru că, simplul fapt că clericii uniații care participă la concilii papistașe sau adunări liturgice, poartă veșminte ortodoxe, creează confuzie între credincioșii de ambele părți, atrăgându-i în capcană pe cei nedeplin informați.
• 14) Este cât se poate de clar că, prin isteria ecumenistă, suntem direcționați – dacă nu am ajuns deja acolo – la o unitate de tip federativ cu mixtura eretică, fiind lipsiți de orice posibilitate de a-i influența pe interlocutorii noștri eterodocși, câtă vreme, dimpotrivă, în Biserică vedem o profundă secularizare și decreștinare. Am ajuns astfel în punctul de a se promova afirmația că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic fără participarea occidetalilor[55]. Este îndreptățită întrebarea: Câți eretici s-au întors la Ortodoxie datorită dialogurilor cu ei[56], iar nu datorită misiunii în lumea eterodoxă, pe care o desfășoară smeriții clerici și stareți ortodocși. Al doilea caz chiar este valabil. Prin atitudinea conducerii ortodoxe ecumeniste se încurajează rămânerea în înșelare.
• 15) Ecumenismul, în toate dimensiunile și variantele sale, a devenit o adevărată robie babiloniană a Patriarhiei Ecumenice și a tuturor conducerilor locale ale Bisericii Ortodoxe. Singurul lucru care s-a reușit prin Dialogul Ecumenic este legalizarea ”creștinismului” decreștinat occidental în întregul lui. Vom încheia aceste constatări cu afirmațiile Preasfințitului Mitropolit al Pireului, Serafim, care rezumă inspirat eșecul Dialogului Ecumenic. ”Ecumenismul promovează interminabilele dialoguri ecumeniste contemporane, în care predomină lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa sincerității eterodocșilor, supralicitarea dragostei și sublicitarea adevărului, practica de a nu se discuta lucrurile care separă, ci numai acelea care unesc, atenuarea criteriilor ortodoxe, recunoașterea reciprocă a caracterului eclesial, a succesiunii apostolice, a preoției, a harului, a Tainelor, dialogul în termeni de egalitate, amnistierea, deculpabilizarea și recompensarea Calului Troian al Papismului, anume Uniația demonică și blestemată, participarea la așa-numit Consiliu Mondial al Bisericilor panprotestant, sau mai bine spus Consiliul Mondial al Ereziilor, semnarea comunicatelor, declerațiilor și textelor comune antiortodoxe (de ex. Balamand, PortoAlegre, Ravenna și altele), rugăciunile în comun și intercomuniunea sacramentală”. Ce să mai spunem despre inadmisibila interpretare ecumenistă a cuvântului Domnului ”ca toți să fie una” (Ioan 17:11, 21), care adeverește absența deplină a oricărei relații cu spiritualitatea patristică, și asta nu numai la eterodocși[57].

La aceste nefericite rezultate a condus participarea Ortodoxiei la ”Dialogul Ecumenic”. Argumentul că prin participarea noastră se oferă ajutor eterodocșilor de a-și găsi calea de întoarcere la Adevăr se dovedește perimat. Ar fi putut fi considerat corect, dacă nu se întâmpla tocmai contrariul: amestecarea părții ortodoxe cu înșelarea de toate tipurile și marea confusie din conștiința pliromei ortodoxe.

b) Evaluarea relațiilor ecumeniste

După toate cele de mai  sus, cum poate fi evaluat Dialogul Ecumenic? Este posibil ca partea ortodoxă să vorbească despre desfășurarea cu succes a acestuia și despre rezultatele pozitive ale acestuia? Succes al Dialogului ar fi însemnat înaintarea către întâlnirea în Adevăr. Cu toate acestea, erezia cea cu multe nume a fost acceptată ca ”Biserică”, și nu numai la nivel personal, dar și de către Ierarhii și Sinoadele bisericești locale. Acest lucru este exprimat mai cu seamă de terminologia folosită în documentele oficiale pe această temă. Printr-o serie de demersuri scandalizatoare, în cadrul unei toleranței inadmisibile, sunt vătămate conștiințele credincioșilor prin continua încălcare a poruncilor evanghelice și prin desconsiderarea sfintelor Canoane și a Tradiției Patristice.

În continuu crește relativizarea credinței ortodoxe și este desconsiderată unicitatea și exclusivitatea mântuirii în această sfântă cauză. Prin limbajul antipatristic folosit, prin rugăciunile în comun anticanonice[58], vizitele și contactele cu caracter secular și politic de ambele părți, se atenuează în continuu diferențele de credință și are loc o nivelare a Ortodoxiei, în timp ce această poziție antiortodoxă a alor noștri este caracterizată drept expresie a dragostei față de neortodocși.

Este, deci, posibil, ca toate acestea să fie considerate succes al Ortodoxiei lui Hristos și a Sfinților, când scopul permanent al acesteia de-a lungul veacurilor este întoarcerea eterodocșilor, a ereticilor și a celor de alte religii la Păstorul Hristos, când scopul ei eshatologic statornic este cuvântul Hristosului nostru: ” va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10: 16), adică Hristos? Nu, desigur! Ecumenismul și Dialogurile acestuia, sub forma și mersul lor de azi, sunt un eșec al Ortodoxiei din perspectiva Sfinților Părinți. ”Ortodoxia ecumeniștilor noștri se dovedește a fi o bătaie de joc și o respingere a Ortodoxiei Sfinților noștri și a pastorației acestora. Cu atât mai mult, cu cât prin Dialoguri, nu numai că nu a fost promovată unitatea, ci au apărut mai clare diferențele dintre noi și eterodocși, pe care îi considerăm mădulare ale Bisericii lui Hristos!

Există însă și cealaltă față a Dialogului. Dacă pentru credința Apostolilor și a Părinților ”Dialogul Ecumenic” care se află în desfășurare, în întregul lui, este un eșec incontestabil, în același timp însă constituie (cel puțin așa este considerat) un ”succes” – fie și unul nociv – din punctul de vedere al ecumeniștilor și al eterodocșilor. Pentru că promovează aspirațiile și scopurile acestora, servind în același timp planurilor Noii Epoci și ale instrumentelor acesteia, văzute și nevăzute. Este slujită cu fidelitate și este promovată o cauză care duce la moartea duhovnicească, continuând linia unirilor de tip uniat de dinainte și de după Schismă. Și azi, ca și atunci, o ”Ortodoxie” slăbită și cu tendințe eretice este condusă de puteri seculare, care lucrează spre vătămarea omului și a mântuirii lui, având ca rezultat nivelarea Ortodoxiei în amestecătura panreligioasă și sincretistă.

Un lucru e sigur: Cei care sunt ortodocși în duhul Părinților, smeriți și răniți peste tot de atacurile care vin asupra loc, și mai cu seamă prin mijloacele electronice, au cinstea că merg pe urmele Mărturisitorilor și ale Martirilor Credinței noastre și ale marilor conducători ai luptei noastre antieretice, Fotie cel Mare, Grigorie Palama și Marcu Evghenicul, dar și pe ale întregii cinstite cete a celor ce au fost într-un duh cu ei de-a lungul istoriei. Prin urmare, ”li s-a gătit cununa dreptății” (II Timotei 4: 8), de care se îngrijesc liderii ecumenismului, anunțând recent hotărârea deja prezentată, cu privire la măsurile represive împotriva ortodocșilor patristici care se vor împotrivi și vor reacționa față de această pseudo-unire: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure”[59]… (sic).

Tindem să credem că Sinodul Panortodox se află în pericolul de a fi folosit ca mijloc al ecumeniștilor pentru recunoașterea festivă a ”Dialogului Ecumenic” și a tuturor insolențelor acestuia pomenite mai sus. Să privegheze, dar, ”păzitorul Credinței ortodoxe”, adică trupul eclesial, clerul și poporul și monahismul nostru, care a știut de-a lungul timpului să se confrunte cu acele forțe, despre care ne-a prevenit Apostolul Pavel în Faptele Apostolilor (20:29-30).

Prin urmare, dacă nu va fi reconsiderat mersul Dialogului Unionist – lucru care ar constitui o mare minune – și nu va fi oprită alunecarea în jos care a început din timpul Patriarhului Atenagora (după 1964), continuarea relațiilor ecumeniste va fi și mai dureroasă pentru ortodocși.

Sursa: http://epomeni-tois-agioispatrasi.blogspot.gr/2016/03/blog-post_85.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)
Graiul Ortodox

[1] Vezi  p. Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες μετά τό σχίσμα καί ὁ σημερινός διάλογος τῆς Ὀρθοδοξίας μέ τήν Λατινική Ἐκκλησία [Încercările de unire de după schismă și dialogul de azi al Ortodoxiei cu Biserica Latină], în: «Πρακτικά Θεολογικῆς Ἡμερίδος,» Πρωτεῖον, Συνοδικότης καί Ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας [Actele Conferinței Teologice ”Primatul, Sinodalitatea și Unitatea Bisericii”], Pireu 2011, pp. 73-106.  De același autor: Ἀπό τήν Πατερικότητα στήν μεταπατερικότητα-Ἡ αὐτοαναίρεση τῆς Ὀρθόδοξης Ἡγεσίας [De la caracterul patristic la cel postpatristic – Dezicerea de sine a conducerii ortodoxe – Graiul Ortodox această coferință în limba română  https://graiulortodox.wordpress.com/2012/03/08/de-la-patristic-la-postpatristic-dezicerea-de-sine-a-conducerii-ortodoxe/], în p. Gheorghios Metallinos: «Άγωνιστικά…», Tesalonic 2012, pp. 39-61. Vezi și importanta comunicare, fundamentală, a fericitului întru pomenire părinte Ioannis Romanidis, Ο ΘΕΟΛΟΓΟΣ  στήν ὑπηρεσία τῆς Ἐκκλησίας, κατά τόν Οἰκουμενικό Διάλογο [Teologul în slujba Bisericii la Dialogul Ecumenic], Atena 1981.

[2] «Ἀποκρίσεις…πρός τούς Ἀγγλικανούς Ἀνωμότους» [”Răspunsuri… către anglicanii neconsacrați”], στό: Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Mărturiile dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], volumul I, Atena 1960², p. 791.

[3] Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά…, p. 793.

[4] Ibidem, p. 787.

[5] Vezi p. Gheorghios Metallinos, «Ἑνωτικές προσπάθειες…» [”Încercările de unire…” Graiul Ortodox a tradus ”Încercări unioniste după schismă şi dialogul contemporan al Bisericii Ortodoxe cu Biserica Latină”   https://graiulortodox.wordpress.com/2010/05/19/parintele-gheorghios-metallinos-2/ ], op.cit., p. 84 și urm.

[6] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op. cit., p. 942.

[7] Din 1910 apare oficial în cadrul protestantismului, iar din 1920 Patriarhia Ecumenică începe să participe la aceasta. Vezi Georges Tarard, Geschichte der Ökumenischen Bewegung [Istoria Mișcării Ecumenice], Mainz 1964. Protopresviterul Gheorghios Tsétsis, Ἡ συμβολή τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου στήν ἳδρυση τοῦ ΠΣΕ [Contribuția Patriarhiei Ecumenice la întemeierea Consiliului Mondial al Bisericilor], Κατερίνη 1988.   P. Gheorghios Metallinos, ”Patriarhia Ecumenică și Ecumenismul”, în cartea aceluiași: Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeității], Atena 2008, pp. 119-140.

[8] Vezi Βασιλείου Θ. Σταυρίδου, Ἱστορία τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου [Istoria Patriarhiei Ecumenice], Atena  1967, p. 144.

[9] Βασιλείου Μουστάκη, articol în Θρησκευτική και Ηθική Εγκυκλοπαίδεια (Θ.Η.Ε. – Enciclopedia Religioasă și Morală),  4(1964), col. 1175.

[10] Interviu acordat jurnalistei Mary Piny, periodicul Nemesis, noiembrie 1999.

[11] Răspunsul Patriarhiei Ecumenice la Memoriul cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte, Theodromia ianuarie-martie 2009, pp. 71-72.

[12] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 962.

[13] Răspunsul Patriarhiei Ecumenice …, op.cit., p. 65.

[14] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 956.

[15] Π.Ν. Τρεμπέλα, Αἱ μετά τό ἒργον τῆς Βατικανείου Συνόδου ὑποχρεώσεις μας [Îndatoririle noastre de după lucrarea Conciliului Vatican], periodicul EKKLISIA, Atena 1967, p. 58.

[16] Cuviosul Părinte Iustin Popovici, Ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία καί ὁ Οἰκουμενισμός [Biserica Ortodoxă și Ecumenismul], Tesalonic 1974, p. 224. Mult promovatul argument al ecumeniștilor, potrivit căruia Dialogurile se desfășoară ”ca să nu eșuăm în izolare”, este dezmințit, așa cum s-a spus, de cuvântul lui Hristos către Ucenicii Săi, atunci când L-au părăsit cei ce-L ascultau: ”Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:53-67). Înșelarea ereziei este cea care îl izolează pe om,  în timp ce Ortodoxia, ca Atot-Adevărul întrupat, pe toate le umple de lumină!

[17] Ibidem.

[18] Periodicul KOINONIA 1980, numărul  3, pp. 125-128.

[19] pp.125-126.

[20] p. 128.

[21] Ibidem.

[22] P. Gheorghios Metallinos,  «Οἱ Διάλογοι χωρίς  προσωπεῖον» [Dialogurile fără mască],  în cartea aceluiași,  Μαρτυρίες καί θέματα Πνευματικά καί Κοινωνικά [Mărturii și subiecte duhovnicești și sociale],  Tesalonic 2010, p. 63.

[23] Ibidem, p. 65.

[24] Interviu în ziarul  «ΤΟ ΒΗΜΑ», 22.8.1972.

[25] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἀπό τήν πατερικότητα…, op. cit., p. 57.

[26] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ Διάλογοι…, op.cit., p. 69/70.

[27] ΕΠΙΣΚΕΨΙΣ, nr. 221/1, decembrie 1979, p. 14/70.

[28] Părintele Gheorghios Metallinos, op. cit., p. 63.   Vezi articolul: Κρύβουν τήν ἓνωση μέ τούς Παπικούς [Tăinuiesc unirea cu papistașii], ΠΑΡΑΚΑΤΑΘΗΚΗ, nr. 105/2016.   Compară cu Ἀθανάσιος Κ. Σακαρέλλος, Ἒγινε ἡ Ἓνωση τῶν Ἐκκλησιῶν [Unirea Bisericilor a avut loc], Atena 2007  (mai ales la p. 63 și urm.)

[29] Ibidem, p.71 și urm.

[30] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες …, op. cit., p. 84 și urm.

[31] Vezi părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ Διάλογοι…, op. cit. , p. 72.

[32] Protopresviterul Peter Heers, Ἡ δαιμονική Μέθοδος τοῦ Οἰκουμενισμοῦ (Συνύπαρξη, Διάλογος, Διείσδυση, Άνατροπή) [Metoda demonică a Ecumenismului (Coexistență, Dialog, Pătrundere, Răsturnare)], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2015/3, pp. 465-469.

[33] O altă expresie a primatului papistaș mondial.

[34] Se știe, de atlfe, că la Sinoadele Ecumenice și la dialogurile despre credință, Sfinții Părinții cu caută Adevărul, ci îl mărturisesc. Altfel, este vorba despre un dialog al ideologiilor. (Μ.Ἀθανάσιος, Πρός τούς ἁπανταχοῦ Μοναχούς… [Către monahii de pretutindeni], PG 25, 736 B)

[35] Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά …, vol. II, pp. 957-960 și urm.. (Πρός τάς ἁπανταχοῦ Ἐκκλησίας τοῦ Χριστοῦ [Către Bisericile de pretutindeni ale lui Hristos]). Potrivit profesorului Christos Yannaras, Enciclica ”substituie sau trece sub tăcere adevărul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească și taina existențială a mântuirii de dragul concepției socialiste și pietiste a unui creștinism ideologic”. Dat fiind că în aceasta ”nu există nici măcar o aluzie la adevăr” (Ἀλήθεια καί ἑνότητα τῆς Ἐκκλησίας [Adevărul și unitatea Bisericii], Atena 1997², p.196 și urm.).

[36] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἰκουμενικό Πατριαρχεῖο καί Οἰκουμενισμός [Patriarhia Ecumenică și Ecumenismul],  în cartea aceluiași, Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeității], Atena 2008, p. 133.

[37] Arhim. Sarantis Sarantos, Οἰκουμενικά Βήματα ἀπό  τή Ραβέννα ἓως τήν Ἑλούντα [Pași ecumenici de la Ravenna la Elounda], Θεοδρομία 2009/1, p. 95.

[38] Ἡ ἀλήθεια διά τόν «Θεολογικόν» Διάλογον μεταξύ Ὀρθοδοξίας καί Παπισμοῦ [Adevărul despre Dialogul ”Teologic” dintre Ortodoxie și Papism], ΚΟΙΝΩΝΙΑ 1980/nr. 2, p. 148.

[39] Mitropolitul Pireului, Serafim, Σύγκληση Τοπικῆς Συνόδου τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος πρός ἐξέτασιν καί καταδίκην τῆς Παναιρέσεως  τοῦ Οἰκουμενισμοῦ [Convocarea Sinodului Local al Bisericii Greciei pentru examinarea și condamnarea Panereziei Ecumenismului], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2013/2 , p. 219.

[40] Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου [Răspunsul Patriarhiei Ecumenice]…, op.cit., p. 70.

[41] Vlasios Ioannis Fidas, Ἐκκλησιαστική ἰστορία [Istorie Bisericească], vol. II, Atena 1994, p. 610.

[42] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες …,op.cit., p. 90.

[43] Vezi Παν. Σημάτη, Ἡ πατερική στάση στούς θεολογικούς διαλόγους καί ὁ Οἰκουμενικός Πατριάρχης Βαρθολομαῖος [Atitudinea patristică la dialogurile teologice și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu], Tricala-Atena 2008, p. 30.

[44] Ὀρθόδοξος Τύπος, nr.. 16, ianuarie 2015.

[45] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ διάλογοι χωρίς προσωπεῖον [Dialogurile fără mască], op.cit,, p. 64.

[46] Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου … [Răspunsul Patriarhiei Ecumenice], op.cit., p. 71.

[47] Ieromonahul Nil Vatopedinul, Παπισμός καί Οἰκουμενισμός [Papism și Ecumenism], în Actele Congresului Științific Interortodox: Οἰκουμενισμός-Γένεση-Προσδοκίες-Διαψεύσεις [Ecumenism-Geneză-Așteptări-Dezamăgiri], vol. II, Tesalonic 2008, p. 153.

[48] Κατήχηση τῆς Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Catehismul Bisericii Catolice], Βατικανό-Κάκτος, Ατενα 1996. Vezi Părintele Gheorghios Metallinos, Ὁ διάλογος γιά τό Παπικό Πρωτεῖο [Dialogul despre primatul papal], în cartea aceluiași, «Ἀγωνιστικά…», Tesalonic 2012, pp. 149-156.

[49] Potrivit Cuviosului Iustin Popovici, ”dogma despre infailibilitatea Papei… nu este altceva decât renașterea idolatriei și a politeismului”. Iar potrivit profesorului Ioannis Karmiris, ”cele două dogme care alcătuiesc instituția papală, primatul și infailibilitatea, sunt de neacceptat de către Biserica Ortodoxă Sobornicească” și ”cauza principală a tristei separări dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus” (Dogmatica, partea a V-a, Eclesiologia Ortodoxă, Atena 1973, pp. 621 și 645). Potrivit Conciliului II Vatican (1962-65), Papa este infailibil ”nu doar când decide în mod oficial, ci de fiecare dată când decide”. [Arhim. Gheorghe, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Ὀρθοδοξία καί Ρωμαιοκαθολικισμός (Παπισμός) [Ortodoxia și Romano-Catolicismul (Papismul)], Sfântul Munte 2016].

[50] Vezi Protopresviterul Theodoros Zisis, Διαθρησκειακές Συναντήσεις. Ἂρνηση τοῦ Εὐαγγελίου καί προσβολή τῶν Ἁγίων Μαρτύρων [Întâlniri interreligioase. Tăgăduirea Evangheliei și defăimarea Sfinților Martiri], Tesalonic 2003.

[51] Este definitorie în acest sens declarația responsabilului pentru aceste dialoguri, (†) Preasfințitul Mitropolit al Elveției, Damaschin: ”Această abordare”, scrie acesta, ”ne face dintr-o dată să dobândim conștiința faptului că, în profunzime, o Biserică sau o moschee… năzuiesc la aceeași recunoaștere spirituală a omului”.

[52] Părintele Theodos Zisis, Οὐνία, Νεώτερες ἐξελίξεις [Uniația. Evoluții recente], Tesalonic 1994, Părintele Gheorghios Metallinos, Ἡ Οὐνία: Πρόσωπο καί Προσωπεῖο [Uniația: Chip și Mască], în volumul: Ἡ Οὐνία χθές καί σήμερα [Uniația ieri și azi], Atena 1992, pp. 11-49, și 1993², ediție adăugită.

[53] Vezi Părintele Ioannis Romanidis, Ὀρθόδοξος καί Βατικάνιος Συμφωνία Περί Οὐνιτισμοῦ  [Acordul dintre Ortodoxie și Vatican asupra Uniației] (Balamand, Liban, iunie 1993), în:  ΚΑΙΡΟΣ. Τόμος Τιμητικός στόν Ὁμότιμο Καθηγητή Δαμιανό Ἀθ. Δόϊκο [Volum omagial consacrat Profesorului Emerit Damianos Ath. Doikos], Tesalonic 1995 (=Ἐπ. Ἐπετ. Θεολ. Σχολῆς Πανεπιστημίου Θεσσαλονίκης, vol. 5, pp. 261-282).

[54] Comunicarea Preasfințitului Mitropolit al Pergamului, Ioannis, Πρός τήν σύναξιν τῆς Ἱεραρχίας τοῦ Οἰκουμενικοῦ Θρόνου [Către adunarea Sinodului Tronului Ecumenic] (30 august 2015) – dactilografiată – (Problema Uniației).

[55] Este absolut îndreptățită și fără replică semnalarea Preasfințitului Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Poziția Preafericitului Patriarh Ecumenic, potrivit căreia Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic, din cauza neparticipării occidentalilor, este complet eronată. În esență, prin această poziție a sa, proclamă că Biserica Ortodoxă este o Biserică deficitară, neputincioasă și nedesăvârșită, și numai când se va «uni» cu papismul și cu protestantismul, va fi o Biserică desăvârșită, așa că va putea atunci, dimpreună cu occidentalii, să convoace un Sinod Ecumenic. Însă poziția aceasta se află la polul opus eclesiologiei ortodoxe (Mitropolitul Serafim, Comunicat cu privire la Sinaxa Ierarhilor Tronului Ecumenic (Comentariu la Comunicarea Patriarhului Ecumenic), ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ, iulie-septembrie 2015, p. 403.

[56] Ὀρθόδοξος Τύπος, 5 februarie  2016.

[57] Cuvântul Hristosului nostru nu are caracter socio-politic, ci duhovnicesc, cu referire directă la vederea lui Dumnezeu, la îndumnezeire (vezi ”ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o”, Ioan 17: 24).

[58] Vezi studiul aprofundat al Părintelui Anastasios K. Gotsopoulos, «Οὐ δεῖ αἱρετικοῖς ἢ σχισματικοῖς συνεύχεσθαι» [”Nu se cuvine a se ruga cu ereticii sau cu schismaticii”], Patra 2008.

[59] Vezi textul celei de-a V-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambesy-Geneva 10-17 octombrie 2015), http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/. Și aceasta, fără nici o dispoziție de autocritică a conducerii noastre bisericești, care revendică infailibilitate și primat papa.

Graiul Ortodox

VECHIUL ȘI NOUL CALENDAR ȘI PRĂZNUIREA COMUNĂ A PAȘTELUI. De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător? Pr. Theodoros Zisis (din cadrul conferinței cu tema”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

VECHIUL ȘI NOUL CALENDAR ȘI PRĂZNUIREA COMUNĂ A PAȘTELUI   De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător? de Protopresviterul Theodoros Zisis, Profeso…

Source: VECHIUL ȘI NOUL CALENDAR ȘI PRĂZNUIREA COMUNĂ A PAȘTELUI. De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător? Pr. Theodoros Zisis (din cadrul conferinței cu tema”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/21/vechiul-si-noul-calendar-si-praznuirea-comuna-a-pastelui-de-ce-sfantul-si-marele-sinod-a-retras-de-pe-ordinea-de-zi-acest-subiect-arzator-pr-theodoros-zisis-din-cadrul-conferintei-cu-tema/

VECHIUL ȘI NOUL CALENDAR

ȘI PRĂZNUIREA COMUNĂ A PAȘTELUI

 

De ce Sfântul și Marele Sinod a retras de pe ordinea de zi acest subiect arzător?

de Protopresviterul Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

1. Schimbarea calendarului care a avut loc în anul 1924 a rupt unitatea liturgică și a provocat diviziuni

Unul dintre subiectele arzătoare și urgente, pe care era chemat să le abordeze Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, era și cel al reformei calendaristice, al schimbării calendarului, pe care, fără o hotărâre panortodoxă, unilateral și fără nici o avertizare, au impus-o în 1924 Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei. Reforma a fost acceptată și de Biserica Ciprului, câtă vreme celelalte Biserici Ortodoxe s-au împotrivit și au respins-o, anume cele trei Patriarhii vechi, a Alexandriei, a Antiohiei, a Ierusalimului, celelalte Biserici și Sfântul Munte.

Acest demers antisinodal, anticanonic și, neîndoielnic, eronat, care nu corespundea nici unei necesități pastorale, a vătămat unitatea Bisericii din punct de vedere al calendarului sărbătorilor și liturgic – unitate care de 16 veacuri rămăsese netulburată, mai exact de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (315) care a stabilit prăznuirea comună a Paștelui.

Unitatea a fost lezată la două niveluri. Mai întâi la nivelul Bisericilor Locale Autocefale, dintre care multe nu au acceptat reforma și continuă până azi să prăznuiască sărbătorile și pomenirile Sfinților după Calendarul Iulian, cel strămoșesc, care este caracterizat azi ca ”vechi”. Alte Biserici au procedat treptat la reformă și au acceptat ceea ce se numește Noul Calendar, pe care unii îl numesc Calendarul Iulian ”îndreptat”, în timp ce, în fapt, este vorba de Calendarul Gregorian papistaș, ce și-a luat numele de la Papa Grigorie al XIII-lea, care în 1582 a schimbat calendarul și Pascalia în Apus, unde, și acolo, la început au existat împotriviri, treptat însă a fost adoptat de către toți și este valabil până azi, fiind calendarul european comun.

Diferența de 13 zile dintre cele două calendare, pentru corectarea căreia a și avut loc această schimbare, face ca astăzi să avem pe o arie extinsă o ruptură în unitatea calendaristică ce exista încăde la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, pentru că atunci exista o diferență doar în prăznuirea Paștelui, câtă vreme acum diferența vizează toate praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și pomenirile Sfinților. Unul dintre motivele fundamentale pentru care a fost convocat Sinodul I Ecumenic, în afară de condamnarea ereziei lui Arie, a fost acela de a reface unitatea prăznuirii Paștelui și de a stabili și timpul prăznuirii acestuia prin date astronomice (echinocțiul de primăvară, luna plină), așa încât să nu coincidă prăznuirea Paștelui creștin cu Paștele evreiesc. Hotărârea aceasta i-a pus în dificultate pe reformatori în a proceda și la schimbarea Pascaliei, pentru că ar fi încălcat în mod evident canoane și hotărâri ale unui Sinod Ecumenic. Din acest motiv au lăsat Paștele neatins, să se prăznuiască după Vechiul Calendar, și așa se explică faptul că prăznuim Paștele în comun, toți ortodocșii. Astfel, există multe inconsecvențe: am adoptat Noul Calendar, dar îl avem și pe cel vechi în prăznuirea Paștelui. Toate Bisericile Ortodoxe prăznuim în comun Învierea lui Hristos, dar prăznuim separat, cu o diferență de 13 zile, Crăciunul, Boboteaza, Adormirea Maicii Domnului și toate pomenirile Sfinților, adică toate sărbătorile neschimbătoare din cele 12 luni ale anului. Și acest lucru apare pentru prima oară în istoria Bisericii, ce are printre însușirile ei fundamentale unitatea de cult, dimpreună cu unitatea credinței și administrativă.

Mai dureroasă este ruperea unității la nivel local. Pentru că schimbarea calendarului nu corespundea unei nevoie pastorale, nu a venit, cu alte cuvinte, dinspre turmă, ci a fost impusă de cei de sus, pentru a servi unor interese extrabisericești, și reacția de împotrivire a pliromei bisericești, a multor arhierei, preoți, monahi și mireni, a fost puternică și justitificată, cu urmarea că s-au format dezbinări și rupturi și în interiorul Sfântului Sinod, între episcopi, apoi, între preoți și episcopi, între mănăstiri și episcopi, între preoți și mireni la nivelul parohiei, chiar și între membrii aceleiași familii.

Ce minte malefică a propus prin sofisme această schimbarea și a distrus în mare măsură unitatea calendarului de sărbători al Bisericii, și la nivel local, și la nivel supralocal? Sinodul I Ecumenic de la Niceeea a restaurat unitatea prin serbarea în comun a Paștelui, iar acum de ce unii au distrus antisinodal și anticanonic, pe o arie extinsă, această unitate? Nu va mai exista un alt Sinod care să readucă unitatea și pacea, să tămăduiască rănile pe care le-a pricinuit reforma calendaristică unilaterală, antisinodală, fără o hotărâre panortodoxă, din 1924? Nu mai e mult și se împlinește un veac de când există această ruptură a unității în Biserică.

Ne îngrijim să ne unim cu papistașii, protestanții și monofiziții eretici, fără ca aceștia să se lepede public de ereziile lor, dar rămânem despărțiți de frații noștri care țin calendarul părintesc, față de care nu avem nici o diferență în credință.

2. Decizia panortodoxă din 1904: Nu este posibil să se schimbe calendarul. ”Nu este posibil să se introducă inovații în această privință”.

Este plină de amărăciune istoria reformei calendaristice și s-au scris despre aceasta o mulțime de articole și cărți, cu argumentații care se contrazic și se resping una pe alta, încât pare dificil la început s-o scoată cineva la capăt și să găsească unde se află dreptatea. Foarte simplu și pe scurt, evoluția chestiunii în secolul al XX-lea este următoarea:

În cercurile academice din Răsăritul Ortodox, dar și în cercurile occidentalizante și secularizate ale mai-marilor bisericești, subiectul a început să se discute din prima parte a secolului al XIX-lea, fără un ecou mai larg în întregul clerului și în rândul mirenilor. Pentru prima oară, problema a fost pusă oficial de Patriarhul Ioachim al III-lea în enciclica patriarhală și sinodală din 1902, adresată întâi-stătătorilor Bisericilor Autocefale. Este vorba de o enciclică care schimbă poziția tradițională riguroasă a ortodocșilor față de creștinii rupți de Biserică ai Apusului, o enciclică ce, totuși, nu a fost acceptată panortodox nici până în ziua de azi; această acceptare se va realiza însă acum prin Sinodul din Creta, care este iminent, și, desigur, se va face prin răsturnarea tradiției sinodale și patristice precedente. Enciclica pare să păstreze echidistanța față de cele două facțiuni, adică a celor care doresc schimbarea calendarului și a celor care se împotrivesc acesteia, încheie însă cu mențiunea corectă că, indiferent care va fi hotărârea, aceasta trebuie să fie comună pentru toți ortodocșii: ”făcându-și cunoscute reciproc pozițiile, pentru a se crea în această privință o concepție comună, o părere și o hotărâre a Bisericii Ortodoxe Universale”^[1]. Atitudinea neutră a enciclicei nu îl scutește de responsabilitate nici pe Patriarh, nici pe sinodali, pentru că au propus spre discuție și soluționare un subiect, pentru care nu exista nici o nevoie pastorală și bisericească, ci alte interese politice, economice, intercreștine, impuse de sus. Acest lucru reiese cât se poate de clar din răspunsurile Bisericilor Autocefale, care în întregul lor resping foarte categoric reforma calendaristă.

Redăm ultima parte a răspunsului Bisericii Rusiei la această chestiune, unde se atrage atenția asupra divizărilor și a neorânduielii pe care ar urma să le provoace reforma calendaristică, fără să existe nici o nevoie eclesială în acest sens: ”Căci această schimbare, ca una care tulbură rânduiala dintotdeauna și de multe ori consfințită de către Biserică, ar putea, neîndoielnic să provoace tulburări și în viața bisericească, în timp ce, în cazul respectiv, aceste tulburări nu-și găsesc o justificare suficientă nici în corectitudinea științifică a reformei, nici în vreo necesitate eclezială cristalizată și exprimată ca atare”^[2]. În același spirit și Biserica României declară: ”Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Române Autocefale consideră și cere să rămânem în cele în care ne aflăm astăzi; întrucât este cu neputință să nu vătămăm rânduielile canonice, dacă ne gândim la schimbarea sau reforma Calendarului Iulian, cu care trăiește Biserica Ortodoxă de atâta timp, este cu neputință să nu se ajungă la mâhnire. În afară de aceasta, nici cu degetul nu este îngăduit să atingem hotărârile cele din vechime, care reprezintă poziția noastră bisericească”^[3].

Este, totuși, spre cinstea Patriarhului Ioachim, dar și a arhiereilor sinodali ai Bisericii Constantinopolului că, după răspunsurile negative ale Bisericilor Locale, nu numai că au închis subiectul, dar au și apreciat că nu este posibil să aibă loc vreo schimbare în privința Calendarului și a Pascaliei: ”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”. Cât de mult ne-am fi dorit ca Patriarhia Ecumenică să păstreze și azi aceeași poziție atât referitor la panerezia ecumenismului, cât și la participarea noastră la ”Consiliul Mondial al Bisericilor”, asupra cărora există o continuă și puternică împotrivire din partea multor biserici, dintre care unele bine au făcut că s-au retras din CMB, în timp ce altele hotărâseră acest lucru, dar au suspendat retragerea în urma presiunilor și amenințărilor! Atunci însă nu exista nici o amenințare sau presiune, dar, pentru a nu se rupe unitatea, Patriarhul Ecumenic se conformează celor care nu sunt de acord cu reforma calendarului. Biserica Constantinopolului, prin Patriarhul Ioachim al III-lea și arhiereii sinodali, scrie în contra-răspunsul dat Bisericilor autocefale în 1904: ”În ce privește calendarul nostru avem această părere: este venerabilă și neclintită Pascalia conscrată de veacuri, dar și adeverită prin practica neîntreruptă a Bisericii… așa încât nu este posibil a introduce inovații în această privință”^[4].

Este, deci, venerabil și neclintit, adică neschimbat Calendarul predat de strămoși și este cu neputință orice schimbare sau inovare a acestuia: ”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”. În esență, este vorba de o hotărâre panortodoxă, de vreme ce sunt de acord toate bisericile, toate votează la fel, anume că este imposibilă reforma calendaristică. Nu era nevoie de nimic altceva decât să se țină această hotărâre panortodoxă și să se închidă subiectul, și în felul acesta ar fi fost evitate toate dezbinările și rănile din unitatea trupului eclesial. La începuturile veacului al XX-lea, Biserica ieșea nevătămată din atacul celui viclean.

3. Unilateral, antisinodal și pucist demersul Patriarhului Meletie Metaxakis și al Arhiepiscopului Hrisostom Papadopoulos

Din nefericire, situația aceasta nu a ținut mult timp, pentru că treburile interne ale Bisericii Ortodoxe au fost bulversate de o personalitate foarte dotată, puternică și tocmai din acest motiv foarte periculoasă, de Meletie Metaxakis, care a preluat înalte demnități bisericești în patru biserici autocefale, un fenomen rar și unic în istoria Bisericii, după cum rară și unică este și vătămarea pe care a provocat-o în unitatea Bisericii atât el, cât și prin urmașii lui la tronul Constantinopolului, Atenagora și Bartolomeu, care îi merg pe urme. Mitropolitul de Kitiu din Cipru (1910-1918), Arhiepiscop al Atenei (1918-1920), Patriarh Ecumenic ca Meletios al IV-lea (1921-1923) și Patriarh al Alexandriei ca Meletios al II-lea (1926-1935). Ascensiunea lui facilă și de multe ori ilegală și anticanonică la demnități bisericești superioare și demersurile de răsturnare din temelii a tradițiilor Bisericii, pe care le-a făcut de pe aceste poziții, mulți le atribuie faptului că era mare mason de gradul 33. Să nu trecem cu vederea nici eforturile ecumeniștilor din cercurile bisericești și universitare de a-l promova ca pe o mare și însemnată personalitate bisericească, prin articole, studii și congrese, dintre care unele s-au ținut și foarte recent. Oricâte elogii i s-ar aduce, și oricâte acțiuni, unele cu adevărat importante, i-ar fi atribuite, totuși, în întregul ei, contribuția lui este una negativă, pentru că a provocat schisme, dezbinări, dezacorduri, conflicte în interiorul Bisericii, mai ales prin reforma calendaristică, și, după cum se știe este incontestabilă cuvântul ”după roade se cunoaște pomul”. În contrapondere la elogiile aduse lui Metaxakis propunem susținătorilor lui să citească ce spune despre el o mare personalitate a Bisericii noastre, Cuviosul Gheronda Filothei Zervakos, cuvinte pe care le-am prezentat într-o lucrare recentă a noastră^[5], și puține din foarte multele ce au scris împotriva lui Metaxakis distinse alte personalități bisericești, la care ne vom referi.

Nu vom intra în detalii despre cum a revenit discuția despre Calendar și Pascalie. A readus-o Metaxakis ca unul ce era atotputernicul Mitropolit al Atenei, unde îl ridicase Eleftherios Venizelos, prietenul și compatriotul său, care se afla pe atunci în centrul firmamentului politic al Greciei; cu toate acestea, nu a putut să impună atunci reforma calendaristică, ci abia mai târziu, ca Patriarh al Constantinopolului, prin colaborare cu Arhiepiscopul Atenei și profesorul universitar Hrisostomos Papadopoulos, care, demn de menționat, înainte de a deveni arhiepiscop și-a exprimat părerea, ca membru al unei comisii speciale, în 1919, că ”modificarea calendarului iulian, întrucât nu vine în contradicție cu aspecte dogmatice și canonice, poate să aibă loc în urma unei înțelegeri cu toate celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, mai ales cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, căreia ar fi trebuit să îi fie încredințată inițiativa oricărui demers în această privință”^[6].

Înțelegerea aceasta ”cu toate celelalte Biserici Autocefale Ortodoxe” nu a avut loc niciodată, pentru că aproape toate Bisericile au fost împotrivă. Reforma calendarului s-a făcut în mod unilateral și fără avertizarea de rigoare de partea Constantinopolului și a Atenei, pe care le-a urmat și Ciprul. Ca Patriarh al Constantinopolului, Meletie a convocat cunoscutul ”Congres Panortodox” de la Constantinopol, din 1923 (10 mai – 8 iunie), la care totuși nu au luat parte toate Bisericile Ortodoxe, și, cel mai  important, cele mai multe au respins hotărârile acestuia cu privire la schimbarea Calendarului. În ”Epistola Patriarhală” pe care a trimis-o ”Către Preafericiții și Înaltpreasfințiții Întâi-stătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe Autocefale ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei și României” (3 februarie 1923), prin care ruga să trimită unul sau doi reprezentanți la Congres, care inițial s-a numit ”Comisie”, leagă reforma calendaristică de imperativul unității pancreștine, asemănându-i pe ortodocși cu ereticii și încurajând astfel deschiderile ecumeniste promovate de cele două enciclice patriarhale precedente din 1902 și 1920. Scrie: ”Prin prezenta și pe toate căile este exprimată dorința și rugămintea către Biserică de a se găsi modul de a impune un singur calendar unitar atât pentru treburile seculare, cât și pentru cele religioase, nu numai pentru a exista o armonie a ortodoxului cu el însuși, atât ca cetățean, cât și ca creștin, dar și pentru servirea prin aceasta a unității pancreștine a tututor celor ce cheamă numele Domnului, prin faptul că serbează în aceeași zi Nașterea și Învierea Lui”^[7]. Aceleași lucruri le-a repetat și în cuvântul său inagural din prima zi a lucrărilor ”Congresului Panortodox” (10 mai 1923). Încercând să răstoarne hotărârea panortodoxă precedentă, care afirmă că nu este posibil să existe vreo schimbare a calendarului, așa cum s-a exprimat Patriarhul Ioachim al III-lea în contra-răspunsul său către Bisericile Ortodoxe locale: ”Căci nu este posibil a introduce inovații în această privință”, invocă faptul că ”statele ortodoxe,  ca și cum ar fi urmat o singură deviză, au ajuns în punctul de a înlocui prin lege vechiul calendar cu cel nou”, prin urmare, se impune ca autoritățile eclesiale să facă același lucru, așa încât credincioșii să urmeze același calendar și în viața publică, și în cea religioasă. Pentru a crea încă mai multă confuzie, se prezintă în același timp ca antipapistaș, dar făcând eforturi să introducă calendarul gregorian papistaș, spunând că unitatea în prăznuirea Paștelui, care s-a păstrat de 13 secole, după Sinodul I Ecumenic, ”a fost ruptă în urmă cu trei secole și jumătate de hotărârea unilaterală a conducătorului unei Mari Biserici Creștine”, referindu-se la reforma calendaristică din 1582 introdusă de către Papa Grigorie al XIII-lea, și că acum a venit timpul ”refacerii unității creștinilor cel puțin în acest aspect”^[8]. O superficialitate și o lipsă de discernământ care nu a reușit să ducă nici la unitatea cu ceilalți creștini în serbarea Paștelui, de vreme ce Pascalia se stabilește pe baza Calendarului Iulian, ci a provocat noi dezbinări în trupul Bisericii, în trupul Ortodocșilor prin acceptarea eclesială a noului calendar, care a avut și are ca urmare faptul că Bisericile Ortodoxe Autocefale prăznuiesc la o diferență de treisprezece (13) zile Crăciunul, praznicile Maicii Domnului și pomenirile Sfinților, că s-au produs mari tulburări printre credincioși, chiar și în cadrul aceleiași familii, și că se creează situații favorabile pentru crearea schismelor, care se mențin până azi. Astfel, scopul lui Metaxakis în ce privește prăznuirea pancreștină în aceeași zi a Nașterii și Învierii lui Hristos nu numai că nu a reușit, dar chiar a vătămat unitatea liturgică a ortodocșilor în prăznuirea Crăciunului, a praznicelor Maicii Domnului și a sărbătorilor Sfinților.

”Congresul Panortodox” al lui Metaxakis în cele din urmă a decis să ”corecteze” Calendarul Iulian prin eliminarea a 13 zile, acceptând astfel, de fapt, Calendarul Gregorian, în afara praznicului Paștelui, care rămâne neschimbat. În ce privește scoaterea celor 13 zile s-a stabilit la început să se socotească ziua de 1 octombrie 1923 ca 14 octombrie, în timp ce sărbătorile din zilele omise să fie prăznuite începând cu 14 octombrie sau așa cum stabilește arhiereul fiecărei eparhii^[9].

În ciuda acestor lucruri, nici o Biserică Ortodoxă nu a procedat la aplicarea acestei decizii, nici chiar Constantinopolul, până când nu s-a implicat cu putere și hotărâre ”asociatul” lui Metaxakis, așa cum îl numește pe acesta un cunoscut și distins ierarh al Patriarhiei Ecumenice, Mitropolitul Casandriei, Irineu. Face referire la Arhiepiscopul de atunci al Atenei, Hrisostom Papadopoulos. În urma unei înțelegeri dintre Patriarhia Ecumenică și Arhiepiscopia Atenei, s-a hotărât și s-a comunicat arhiereilor din cele două jurisdicții că ziua de 10 martie 1924 va fi socotită și numită 23 martie, fără modificarea Pascaliei.

4. Reacția împotriva ”puciului” calendarist
5. a) Patriarhul Alexandriei, Fotie: ”Numai un Sinod Panortodox este competent să hotărască”.

Reacțiile au fost seismice, dar erau de așteptat. Multe biserici s-au împotrivit, ca și mulți ierarhi, preoți, monahi și mireni și, mai ales, Sfântul Munte. Patriarhul Alexandriei, Fotie, într-o scrisoare de răspuns către Arhiepiscopul Atenei și în urma unei hotărâri a Sinodului său scrie că nu există nici o necesitate de corectare a Caledarului Bisericii Ortodoxe, și în această privință sunt de acord și ceilalți întâi-stătători ai Bisericilor apostolice și vechi ale Răsăritului, adică următorii Patriarhi: al Antiohiei, Grigorie, al Ierusalimului, Damian, și Arhiepiscopul Ciprului, Chiril, care au propus ”întrunirea unui sinod al tuturor prea Sfințitelor Biserici ale lui Dumnezeu, singurul care poate hotărî competent și definitiv”. Nu își ascunde amărăciune față de faptul că a fost respinsă recomandarea frățească a celor patru tronuri Apostolice de a nu se trece la ”îndreptarea” calendarului aflat în uz, nu numai în Biserica Greciei, ci și în toată Biserica Ortodoxă. Consideră că este un pretext și o falsă justificare acordul Patriarhiei Ecumenice, pentru că toți știu ”în ce condiții slujește acum preasfințitul tron Apostolic și Patriarhal, pe de o parte rămas orfan în multe privințe, după rânduielile pe care doar Domnul le cunoaște, rămas orfan în cele mai multe privințe, ca să nu spunem rămas orfan de toată turma, gol și de toată puterea de mai înainte și având nevoie de reorganizare în noua situație și acest lucru este mărturisit pe deplin de întâmplări foarte nefericite”^[10].

După încheierea ”Congresului Panortodox” și după hotărârile acestuia, același Patriah Fotie, scriindu-i Arhiepiscopului Atenei, Hrisostom (Nr. Prot. 2664/1/14.8.1923), spune că de la Constantinopol au fost catapultate cu zel ”nu întru cunoștință” hotărâri ce vor duce la vătămarea întregii Biserici, și cu un elan devastator dușmanii cei veșnici complotează împotriva preasfintei Maici a Bisericilor, înțelegând consecințele nefericite ale reformei calendaristice asupra regimului pelerinajelor la Locurile Sfinte”^[11].

1. b) Mitropolitul Casandriei, Irineu: Bisericile eterodoxe și serviciile secrete au fost în spatele lui Meletie Metaxakis

Mitropolitul Casandriei, Irineu, un arhiereu prestigios, înțelept și destoinic, pe când se afla încă sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, înainte, adică, de cedarea așa-numitelor ”Țări Noi” către Biserica Greciei, ce s-a realizat în urma hotărârii unei comisii, în anul 1928, scrie o scrisoare către un prieten al său, ieromonah din Karies, din Sfântul Munte, din 1/14 mai 1924, în care arată cu a reacționat la reforma Constantinopolului și a Atenei. Îi relatează că Administratorului General al Sfântului Munte, care a dat ordin din partea Guvernului, pe baza unui document oficial, să fie aplicată modificarea Calendarului, i-a răspuns că ”în chestiuni atât de serioase în care este primejduit prestigiul canoanelor Apostolice și Sinodale, nu ne putem conforma recomandărilor seculare”. De asemenea, a trimis o foarte amplă epistolă Patriarhiei Ecumenice, care, printr-o enciclică din 27 februarie 1924 dispusese să se aplice modificarea Calendarului. În această epistolă, Mitropolitul Casandriei caracterizează ”Congresul întrunit la Constantinopol în vara lui 1923 sub președinția lui Metaxakis ca fiind în mod cât se poate de limpede antiortodox, nu panortodox, știut fiind că nici unul dintre Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului nu a fost de acord să participe”, și arată pericolele care primejduiesc pacea Bisericii din cauza aplicării noului calendar într-o epocă istorică dificilă. A adăugat și următoarele despre Metaxakis: ”Am caracterizat, pe de altă parte, așa cum se cuvenea planurile și demersurile antiortodoxe ale lui Metaxakis care în mod fatal a ajuns să se urce pe tronul ecumenic prin astfel de fărădelegi, Metaxakis care zi și noapte lucra ca să zdruncine temeliile neclintite ale Ortodoxiei, adică tradițiile și rânduielile apostolice și sinodale; în plus, Patriarhia Ecumenică nu trebuie antrenată în demersurile [Arhiepiscopului] Atenei, care și misiunea să aplice programul antiortodox al asociatului său Metaxakis, spre impunerea necredinței”^[12].

Același mitropolit Irineu, ca membru de-acum al ierarhiei Bisericii Greciei, a depus un foarte important ”Memoriu către Sinodul Bisericii Greciei”, întrunit pe 14.6.1929, și în care se exprimă foarte dur față de Meletie Metaxakis. Îi scrie acestuia că spiritul modernismelor și al răzvrătirii față de cei care bine-lucrează în Biserica Ortodoxă de Răsărit s-a întruchipat în persoana fatalului Patriarh Meletie Metaxakis, care, adoptând linia celor ce se scriu prin periodice și ziare, după bunul plac al fiecărui jurnalist, ”și satisfăcând dorințe păcătoase și pofte egoiste ale unor Biserici eterodoxe și servicii secrete”, care i-au satisfăcut ambiția oarbă și l-au ajutat să urce la demnitățile cele mai înalte ale Bisericilor locale, a convocat Congresul intitulat ”Panortodox”, în realitate însă antiortodox, de la Constantinopol, din mai 1923, la care între altele, s-a hotărât înlocuirea Calendarului Bisericesc Iulian cu cel Gregorian, ignorând toate interdicțiile în acest sens. Se referă și la celelalte hotărâri antiortodoxe ale Congresului, pe care le caracterizează drept inovații, și se întreabă: ”Ce drept a avut acest neavenit ca, fără părerea mitropoliților Tronului Ecumenic, să convoace un Congres Panortodox? Și pe baza cărei legi sau canon a hotărât întâi-stătătorul unei Biserici locale anularea hotărârii cu privire la Calendar și la Pascalie adoptate după căderea Constantinopolului, după cum menționează istoria bisericească, de toți Patriarhii Răsăritului, anume de distinșii Patriarhi Ieremia al II-lea al Constantinopolului, Meletios Pigas al Alexandriei, Ioachim al Antiohiei și Sofronie al Ierusalimului? Este permisă anularea hotărârii unui tribunal mai mare de către un tribunal mai mic? Un tribunal de primă instanță are dreptul, de pildă, să anuleze hotărârea Curții de Apel?”. Inovațiile lui Metaxakis i-au îndepărtat pe creștinii simpli de Biserică și au golit bisericile de la țară, dar au și dezbinat și împărțit Bisericile Autocefale Locale, care aveau între ele o unitate de invidiat în slăvirea și lăudarea lui Dumnezeu. Pentru prima oară în istorie, spune, am devenit cu toți martori ai unui jalnic eveniment, ca Biserica Ortodoxă a României să prăznuiască Paștele cu cinci Duminici mai devreme decât celelalte Biserici Ortodoxe în anul 1929. Și această încălcare a unității prăznuirii strălucitei Învieri a Domnului Biserica Română a plătit-o foarte scump, pentru că s-au rupt de ea în jur de 8 milioane de români, mai ales cei din Basarabia, care au prăznuit Paștele după vechea rânduială a Bisericii Ortodoxe^[13].

Încă mai important este demersul la care a recurs Mitropolitul Casandriei, dimpreună cu mitropoliții Driinupolei și Dimitriadei. La Sinodul Bisericii Greciei care s-a întrunit pe 4 iulie 1929 a depus un denunț cu adevărat istoric și o propunere de reglementare a chestiunii calendaristice. În propunerea sa a pus niște condiții care, într-adevăr, dacă ar fi fost acceptate, ar fi fost evitate dezbinările și schismele. În cazul nerespectării acestor condiții, își exprimau protestul față de necanonicitatea celor întâmplate și își rezervau dreptul să le denunțe ”în fața marelui Sinod Panortodox care urma a fi convocat mai devreme sau mai târziu”. Vom reda în întregime acest text important în nota de subsol^[14].

1. c) Cuviosul Gheronda Gavriil Dionisiatul și Sfântul Munte

Pururea pomenitul Gheronda Gavriil Dionisiatul se referă elogios la modul în care Mitropolitul Casandriei, Irineu, a abordat reforma calendaristică și în eparhia sa, în Halkidiki, și față de aghioriții care îi cereau părerea. Scrie că ”problemele de credință se rezolvă și se reglează cu bunătate și printr-o lucrare de convingere, iar nu prin forță și stăpânire”. Și continuă: ”O dovadă importantă în acest sens este poziția Mitropoliei de Halkidiki față de chestiunea calendarului, în care, cu toate că este legată geografic de Sfântul Munte, totuși nu există stilism și, pe toată întinderea ei, doar 15 familii urmează vechiul calendar, în satul Nikitis, și acestea sunt deservite de un preot al mitropoliei și doar de un deceniu au obținut un preot paroh. Acest lucru însă se datorează Mitropolitului de atunci al Casandriei, pururea pomenitul Irineu care se bucura de o mare cinstire și o bună reputație în rândul clerului și al poporului acesteia, ca și printre monahii Aghioriți. Când a avut loc schimbarea, au alergat și s-au sfătuit cu el, atât cei din cele două mitropolii ale județului, cât și monahii metoacelor și îl întrebau «ce să facem, Înaltpreasfințite?» Le răspundea cu limba lui Pavel. «Nu am poruncă de la Dumnezeu în această privință, de vreme ce nu s-a făcut cum trebuia acest lucru și sunt cu sufletul împărțit. Teoretic sunt cu vechiul calendar, iar practic sunt cu cel nou, pe cel vechi îl respect ca unul ce este unit cu viața Bisericii de secole, dar nu îmi este îngăduit să nu fac ascultare de Biserică și voi urma noul calendar. Voi faceți cum vă luminează Dumnezeu, nu vă spun nimic altceva, decât că nu voi îngădui să vă despărțiți de mitropolia și de mitropolitul vostru». I-au spus că Sfântul Munte a declarat că nu va primi noul calendar. Și cu îndreptățire le-a spus: «Poziția Părinților o aprob ca fiind bună și cred că Biserica o va accepta, pentru că monahii trebuie să urmeze cu acrivie cele bisericești și vechea rânduială. Calendarul», le-a spus, «nu este dogmă, nici canon al Bisericii, ci este o chestiune care ține de rânduială, și de aceea voi urma hotărârea Bisericii». Apoi i-a convins pe toți și l-au urmat, așa cum am spus mai sus. Însă, când s-a întrunit plenul Sinodului în 1931, pentru a discuta problema calendaristică, s-a pus în fruntea celor care vroiau revenirea la calendarul vechi. Au votat și era cât pe ce să câștige: din 61 de arhierei, 28 au votat pentru revenirea la vechiul calendar, iar 33 pentru menținerea celui nou”.^[15]

Gheronda Gavriil Dionisiatul nu omite să ne lămurească și poziția Sfâtului Munte față de schimbarea calendarului, despre care scrie următoarele: ”Potrivit acestora, Biserica a greșit, după părerea unor cercuri bisericești valide, pentru că a hotărât unilateral schimbarea calendarului și a rânduielii sărbătorilor, din pricina căreia ne aflăm astăzi dezbinați ortodocșii din punct de vedere bisericesc, spre sminteala credincioșilor mai evlavioși și spre luarea în râs din partea eterodocșilor. Sfântul Munte, credincios tradiției Bisericii, a dezaprobat această hotărâre și modificare unilaterală ca fiind fără precedent în rânduiala de veacuri a Bisericii noastre Ortodoxe și, cu respectul de rigoare, a declarat Patriarhiei Ecumenice că nu va pune în aplicare noul calendar și va stărui neclintit în rânduiala dintotdeauna a sărbătorilor și în calendarul iulian, fără să se rupă bisericește de Biserica Mamă, și și-a exprimat, cu cel mai mare respect, părerea și dorința ca, bine lucrând, să convoace un Sinod Panortodox pentru reglarea acestei probleme. Hotărârea aceasta au semnat-o și au acceptat-o cele 19 Sfinte Mănăstire, și numai Mănăstirea Vatoped a declarat că, făcând ascultare față de hotărârea Bisericii, a aplicat și va urma noul calendar. În privința acestui lucru, Sfânta Chinotită, judecând cu îngăduință această poziție a ei, și pentru a nu intra în conflict cu Biserica Mamă, a tolerat separarea Mănăstirii Vatoped, după cum a tolerat și atitudinea acesteia față de calendar, lăsând lucrurile la latitudinea dreptei cugetări și a iubirii de frați a Părinților acestei mănăstiri, [situație] care a durat 50 de ani, după care această respectabilă mănăstire a revenit la vechiul calendar, și astfel Sfântul Munte rămâne unit în vechea rânduială a Bisericii, fără însă a se rupe de aceasta, rugându-se Dumnezeului Ziditor să tămăduiască în timp ruptura aceasta și să se revină la vechea rânduială, încât cu o gură și cu o inimă să se slăvească preasfântul Lui nume de toți ortodocșii”^[16].

1. d) Sfântul Nicolae Velimirovici: ”Constantinopolul modern și antipatristic. Nu îl vom urma!”.

Același Cuvios Gheronda Gavriil Dionisiatul, una dintre marile personalități aghiorite ale secolului al XX-lea, ne relatează, ca martor ocular, cuvintele înțelepte și vrednice de luare aminte referitoare la calendar și la alte inovații ale Constantinopolului, pe care marele și prea învățatul ierarh sârb, acum recunoscut și ca Sfânt al Bisericii, Arhiepiscopul Ohridei, Nicolae Velimirovici, le-a rostit în cadrul ”Comisiei Pregătitoare a Sfintelor Biserici Ortodoxe”, care s-a întrunit în Sfântul Munte în 1930. Iată ce relatează Gheronda Gavriil: ”Eram pe atunci reprezentant din partea Sfintei Chinotite, când s-a întrunit la Sfânta Mănăstire Vatoped Congresul Interortodox pentru soluționarea a diferite probleme, între care și cea legată de calendar și, discutându-se această chestiune, a luat cuvântul reprezentantul Bisericii Serbiei, Nicolae, Arhiepiscopul Ohridei, o personalitate remarcabilă a Ortodoxiei, care a spus: «Preasfințiți Arhierei, în mod firesc mamele sunt mai conservatoare decât fiicele, însă în privința subiectului pe care îl judecăm, noi vedem că Biserica noastră Mamă procedează la hotărâri moderniste, ignorând Bisericile surori locale și, de aceea, declarăm cu amărăciune că nu vom urma drumul trasat de Biserica Mamă și vom stărui în cele ce ni s-au predat și am învățat de la Sfinții Părinți». La acestea, a dorit să răspundă ceva Mitropolitul de atunci al Kerkirei și ulterior Patriarh Ecumenic, Atenagora, dar l-a oprit Mitropolitul Iracliei, Filaret, care prezida ședința, declarând că subiectul se amână pentru un răstimp mai prielnic, întrucât de la Congres nostru lipsea Biserica Rusă. Și astfel, de atunci, cu toate că, potrivit regulamentului, subiectul este înscris spre soluționare pe toate ordinele de zi la congresele panortodoxe preliminarii care s-au întrunit, niciodată nu se discută, deoarece în cadrul lucrărilor premergătoare nu se întrezărește o soluție pozitivă și toată așteaptă soluția de la timpul care le rezolvă pe toate”^[17].

Din aceleași Acte ale ”Comisiei Preliminarii a Sfântului Munte” rezultă opinia negativă a Sfântului Nicolae al Ohridei despre ”Congresul Panortodox” din 1923 al lui Metaxakis, care, așa cum a spus Nicolae Velimirovici, a provocat ”un fel de schismă” și din care au decurs o mulțime de anomalii binecunoscute^[18].

1. e) Cuviosul Filothei Zervakos: ”Patriarhul mason Meletie Metaxakis l-a antrenat în acest demers pe Arhiepiscopul Hrisostom. Să revenim la vechiul calendar!”.

Referirea aceasta la reacțiile sănătoase față de schimbarea inutilă, unilaterală, antisinodală, ”pucistă”, a calendarului, care au fost foarte multe, o vom încheia cu câteva din cele ce spune despre calendar Cuviosul Filothei Zervakos, care, cu toate că ”prin iconomie” a urmat Noul Calendar, nu a încetat până la sfârșitul vieții sale să se lupte, să îi sfătuiască pe arhierei – de pildă, pe episcopul luptător și mărturisitor Augustin Kandiotis, și chiar și pe Arhiepiscopul Atenei Hrisostom al II-lea Hatzistavros, de a reveni la vechiul calendar, pentru că acest lucru i-a fost descoperit din cer, după rugăciune fierbinte, ca fiind soluția corectă. Cel din urmă i-a făgăduit că o va face, nu a mai reușit însă din pricina înlăturării lui de pe tronul arhiepiscopal al Atenei în mai 1967. Citind textele Cuviosului Filothei despre problema calendaristică, putem să facem următoarele constatători generale.

De la apariția problemei, care a fost creată de forțe străine de Biserică, până la sfârșitul vieții sale, Gheronda Filothei a păstrat o poziție consecventă și statornică având ca bază respectarea întocmai a canoanelor și a tradițiilor Bisericii. Schimbarea calendarului a fost, spunea Gheronda Filothei, o hotărâre greșită, care nu exprima în întregul ei și unanim părerea Bisericii, adică a tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale întrunite  în sinod, ci unilateral și ”pucist” doar două biserici, Biserica Patriarhiei Ecumenice și Biserica Greciei. Hotărârea aceasta, fiind anticanonică, eronată, antisinodală și vătămătoare pentru unitatea Bisericii, trebuie neapărat îndreptată prin revenirea la Vechiul Calendar tradițional. Gheronda Filothei, vreme de mulți ani și, în ciuda presiunilor pe care le exercita asupra lui mitropolitul locului, continua să țină Vechiul Calendar la Mănăstirea Longovardei, așa cum a făcut și face până azi Sfântul Munte și multe Biserici Ortodoxe Autocefale. Se lupta și scria că trebuie să fie abordat urgent subiectul, pentru a fi evitată schisma. Când însă a constatat că nu mai exista vreo posibilitate de îndreptare, ci se consolida folosirea Noului Calendar, iar pe de altă parte unii aghioriți zeloți ultraconservatori și fanatici au ieșit în lume și deviat abordarea problemei, făcând din ea un subiect de credință și dogmă, dezaprobând și anatematizând în același timp Biserica oficială, pentru că, chipurile, s-a lipsit de dumnezeiescul har și nu ar mai avea Taine valide, Gheronda Filothei Zervakos și-a schimbat poziția, a acceptat prin iconomie Noul Calendar, care nu lezează dogmele, nici nu îi lipsește pe credincioși de dumnezeiescul har, însă a continuat să creadă și să scrie că această acceptare prin iconomie a Noului Calendar nu trebuie să se extindă, ci Biserica are datoria să revină la acrivia canonică prin întoarcerea la Vechiul Calendar bisericesc. Nădăjduia că acest lucru va avea loc curând și în această direcție lucru cu stăruință, recomandându-le și vechilor calendariști să nu acutizeze lucrurile prin poziții extremiste împotriva noilor calendariști. În scrierile sale se referă în mod repetat la patriarhul mason Meletie Metaxakis, pe care îl consideră ca fiind principalul responsabil pentru reforma calendaristică, fără însă a-l scuti de răspunderi pe Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos al Atenei, care însă a venit la un moment dat să-l cerceteze pe Gheronda Filothei, vrând să se pocăiască și a aruncat răspunderea pe Metaxakis, spunând literal: ”Mai bine ar fi fost să nu-l fi cunoscut vreodată. Acest Metaxakis stricat m-a tras după el”. Într-o scrisoare a sa către Patriarhul Atenagora, Cuviosul Filothei scrie: ”Dezbinarea și schisma pe care le-a adus inovația necugetatp, lipsită de scop, inoportună și diavolească, adică introducerea calendarului gregorian (papistaș) de către predecesorul dumneavoastră mason, Meletie Metaxakis, cel care l-a atras după sine și pe Arhiepiscopul Atenei, Hrisostom Papadopoulos”^[19].

5. Toți se așteptau ca Sinodul viitor să resolve problema calendarului

Din scurta referire la trista istorie a reformei calendaristice rezultă că după marea vătămare produsă unității liturgice dintre Bisericile Ortodoxe autocefale și prin dezbinările și rupturile dintre credincioși, toți apreciau că această stare traumatică și bolnavă trebuia soluționată prin convocarea unui Sinod Panortodox sau Ecumenic. Chiar și numai pentru acest subiect, pentru această ”necesitatea urgentă”, era necesară și obligatorie convocarea Marelui Sinod Panortodox. Acest lucru l-au propus multe biserici locale și l-au recomandat Sfinții Bătrâni duhovnicești, sfătuindu-i pe credincioși să aibă răbdare, pentru că e vorba de o neorânduială și anomalie temporară, pe care urma să o tămăduiască Biserica.

Este semnificativ și vrednic de semnalat că vreme de 75 de ani de când durează procedura presinodală, adică de la ”Comisia Pregătitoare din Sfântul Munte” care s-a întrunit la Mănăstirea Vatoped în 1930, care a și întocmit o primă listă de subiecte, până acum două luni, până în ianuarie 2016, Calendarul și subiectul conex al Pascaliei se aflau pe ordinea de zi statornic și neschimbat, ca subiect principal și de bază, spre soluționare. În prima listă de subiecte mai largă a primei Conferințe Panortodoxe de la Rodos din 1961, subiectul apare la capitolul al III-lea, după cum urmează: ”Problema calendaristică. Studiu asupra problemei cu referire la hotărârea despre Pascalie a Sinodului I Ecumenic și la găsirea modului de restaurare a împreună-lucrării dintre Biserici în această privință”. A IV-a Conferință care s-a întrunit la Chambesy la Geneva în 1968 a limitat numărul de subiecte, dar nu s-a atins de problema calendarului, care apare cu același titlu pe care l-am pomenit și noi. Prima Comisie Interortodoxă Pregătitoare presinodală a Sfântului și Marelui Sinod, de la Chambesy, Geneva, din 1971, a făcut același lucru. În cele din urmă, în catalogul final al celor zece (10) subiecte pe care le-a propus Prima Conferință Panortodoxă Presinodală de la Geneva, din 1976, era cuprins și subiectul calendarului, cu titlul ”Chestiunea calendarului comun”.

6. Prin intervenția papismului și al protestanților este abandonat subiectul calendarului. Noul subiect: Prăznuirea comună a Paștelui.

Între timp, participarea noastră la ”Consiliul Mondial al Bisericilor” și deschiderile ”unioniste” față de papism au încurajat aceste cercuri să le ceară ortodocșilor acordul pentru prăznuirea în comun a Paștelui într-o duminică fixă din aprilie. Noi, ortodocșii, ne-am păstrat unitatea cel puțin în prăznuirea Paștelui, chiar și după inovația calendaristică a lui Metaxakis; acum, ispititorul cel din afară, după ce ne-a dezbinat în privința tuturor marilor sărbători cu data fixă și întreține foarte bine această separare, dorește și alte schisme prin introducerea prăznuirii commune cu eterodocșii a Paștelui. La discuțiile cu papistașii și cu protestanții, noi, ortodocșii, nu am respins această nouă propunere schismatică antiortodoxă, doar am fost rezervați în a ne exprima acordul la congresele ecumeniste și la întâlnirile similar, temându-ne de noi schisme și neorânduieli, fără ca unii dintre demnitarii noștri supremi, ca patriarhul Bartolomeu, să înceteze să-și declare acordul și dorința de a se ajunge la prăznuirea în comun a Paștelui.

Această nouă pretenție și această nouă evoluție legată de prăznuirea Paștelui, potrivit vicleniei atotînțelepte a promotorilor acesteia, care se bazează pe principiul ”pretinde mai multe, ca să poți păstra măcar cele ce ai deja”, a făcut în așa fel încât marea problemă a reformei calendaristice din 1924 să treacă în plan secundar, dacă nu chiar aproape să fie uitată și să nu mai existe speranța și perspectiva ca Bisericile Ortodoxe autocefale să revină la unitatea liturgică, iar separarea credincioșilor în vechi calendariști și nou-calendariști să lezeze unitatea trupului bisericesc. Sfinții Părinți de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea au refăcut unitatea prăznuirii Paștelui; ”Părinții” contemporani au rupt unitatea în toate celelalte praznice, și nu numai că nu fac nimic pentru a o restaura, ci în mod samavolnic întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe, în ianuarie anul acesta, fără hotărârile sinodale ale ierarhilor lor, au scos subiectul calendarului și al Pascaliei de pe ordinea de zi – singurul care era cu adevărat urgent și necesar de soluționat.

De altfel, în această direcție era orientat și textul presinodal pe care l-a pregătit a II-a Conferință Panortodoxă Presinodală de la Geneva din 1982, pe care l-a acceptat fără să-l modifice ”Comisia Interortodoxă Specială”, constituită de întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe în martie 2014, și textul a fost trimis ca atare Sfântului și Marelui Sinod, în care însă nu va ajunge niciodată, dat fiind că a fost respins de întâi-stătători.

În textul acesta, care adeverește aprecierile noastre și pe care îl redăm în întregime în nota de subsol, se dă pondere prăznuirii comune cu eterodocșii a Paștelui. Nu există nici un gând, nici o propunere, nici o apreciere despre vătămarea produsă de reforma calendaristică din 1924 și despre nevoie de tămăduire a acesteia. În esență, se consfințește demersul anticanonic al lui Meletie Metaxakis și al lui Hrisostom Papadopoulos, și sunt chemați la ascultare toți ”cei ce eventual cugetă contrar față de biserica lor canonică”^[20].

7. De ce a fost retrasă problema calendarului de pe ordinea de zi? Constantinopolul și Moscova nu au fost la înălțimea situațiilor. Nu au ridicat ”greutatea zilei”.

Atunci de ce a fost retras textul de pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod? Explicațiilor persoanelor responsabile nu se pun de acord, însă dau posibilitatea unor aprecieri. Mitropolitul Pergamului, Ioan, președintele Comisiei Interortodoxe Speciale la ultimele două Conferințe Presinodale, în informarea pe care a făcut-o ierarhilor Patriarhiei Ecumenice vara trecută (28 august 2015) a spus în acest sens:  ”Acest subiect a preocupat a II-a Conferință Presinodală, după o lungă pregătire, care cuprindea schimburi de opinii și întâlniri ale unor astronomi specialiști, prin intermediul cărora s-a dovedit necesitatea de adaptare a modului de calculare a timpului sărbătoririi Paștelui și a fost exprimată propunerea despre examinarea posibilității unui interval de timp comun pentru prăznuirea Paștelui de către toți creștinii. Pe durata lucrărilor Comisiei Speciale, căreia i-a fost trimis spre redactare textul de către Întâi-stătători, reprezentanții Bisericilor Rusiei, Serbiei și Georgiei au formulat propunerea de a fi eliminat subiectul de pe ordinea de zi a Sinodului, ca unul care nu mai preocupă Biserica Ortodoxă, dar Patriarhia Ecumenică și celelalte delegații au apreciat că această chestiune trebuie să rămână deschisă, dat fiind faptul că, în special în diaspora, subiectul prăznuirii comune [cu eterodocșii] a Paștelui constituie o problemă pastorală, mai ales în cazurile de căsătorii mixte și, în general, datorită nevoii de conviețuire armonioasă între ortodocși. Astfel, textul celei de-a doua Conferințe Presinodale, fără a fi modificat de Comisie, este trimis ca atare Sfântului și Marelui Sinod”.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, la ultima și decisiva Sinaxă a Întâi-stătătorilor de la Geneva, din ianuarie anul acesta, la comunicarea inaugurală (22 ianuarie 2016) a spus despre pe această temă următoarele: ”În timpul care a trecut și în ciuda hotărârilor luate prin unanimitate, unele Biserici și-au exprimat dorința sau chiar și revendicarea ca Sfântul și Marele Sinod să fie amânat, până când se vor discuta și, eventual vor fi acceptate în unanimitate, atât subiectele autocefaliei și al dipticelor, cât și textele celei de-a II-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (1982) despre impedimentele la căsătorie și despre calendarul comun, care nu s-au bucurat de unanimitate în ce privește modificările propuse de Comisia specială menționată. Legat de ultimele două subiecte, nu putem decât să ne exprimăm surprinderea față de revendicarea de mai sus, dat fiind că hotărârea Sinaxei noastre dinn 2014 nu prevedea în nici un caz o revizuirea radicală a acestor texte, ci doar o simplă „redactare” a lor de către Comisia Specială, fapt pentru care pe bună dreptate, președintele comisiei nu a permis o revizuirea radicală a textelor, pentru că acest lucru ar fi constituit o încălcare sau o depășire a atribuțiilor acordate Comisiei de Sinaxa Întâi-stătătorilor. Revendicarea de revizuire a textelor menționate care a venit din partea unor Biserici va presupune în mod clar o nouă hotărâre unanimă a Sinaxei Întâi-stătătorilor, diferită de cea luată în anul 2014 cu privire la simpla redactare a textelor respective, redactare care, potrivit naturii ei, nu va putea atinge nucleul conținutului acestor texte”.

Din Comunicatul Departamentului de Relații Externe al Patriarhiei Moscovei (23 ianuarie 2016) suntem informați următoarele: ”Întâi-stătătorul Bisericii Ruse și-a exprimat convingerea că proiectul de text «Chestiunea Calendarului» are nevoie de revizuire și a subliniat că subiectul «stabilirii exacte a datei Paștelui» nu este de actualitate pentru Biserica Ortodoxă și nu poate conduce decât la confuzie în rândul celor mai mulți dintre credincioși”.

Din luările de poziții ale acestor trei persoane prin excelență responsabile, rezultă următoarele: Mitropolitul Pergamului, care în mod statornic susține linia Patriarhiei Ecumenice, insistă să se păstreze propunerea de ”prăznuire în comun a Paștelui de către toți creștinii”, dat fiind că în țările din diaspora acest lucru constituie o problemă pastorală, și în ciuda reacțiilor reprezentanților Bisericilor Rusiei, Serbiei și Georgiei,  care au propus să fie eliminat subiectul și să nu se discute, a reușit să îl treacă fără modificări și să îl trimită în Sinod. Dacă în cele din urmă acest text ar fi fost aprobat de Sinod, după cum am arătat deja, acest lucru ar fi constituit o recunoaștere oficială a reformei calendaristice a lui Metaxakis și o permanentizare a schismei calendaristie, dar ar fi și deschis perspective favorabile pentru stabilirea serbării în comun a Paștelui. Patriarhul Rusiei, Chiril, într-un mod mai diplomat, nu a cerut să fie retras textul, ci să se facă modificări. Se pare însă că modificările pe care le-a cerut răsturnau cele două elemente importante ale liniei Fanarului, la care am făcut referire, anume păstrarea Noului Calendar și serbarea împreună cu eterodocșii a Paștelui, așa că și Patriarhul Ecumenic a preferat să nu se discute subiectul, mai degrabă decât să sufere o înfrângere și să fie răsturnată politica ecumenistă a Constantinopolului. În orice caz, mai câștigată a fost Moscova, care deja se laudă credicioșilor ei că nu a lăsat să avanseze și să fie recunoscute reformele Calendarului și a Pascaliei. Este însă pierdută din vedere Biserica Ortodoxă în întregul ei, pentru că, iată!, nu mai are învățători și conducători a-toată-lumea, care să nu vadă îngust și să nu se gândească doar la turma lor și care să nu se orienteze după Apusul puternic și eretic, ci să privească universal și cu dragoste de frați la toți ortodocșii, să aibă în vedere combaterea ereziilor și a schismelor. Cine va reface și când anume unitatea liturgică dintre Bisericile Ortodoxe în prăznuirea Crăciunului, a Bobotezei, a praznicelor Maicii Domnului și ale Sfinților? Moscova nu este interesată de acest lucru? Dacă ar fi avut această perspectivă strict locală, neuniversală, Sinodul I Ecumenic nu ar fi soluționat nici erezia lui Arie, nici problema prăznuirii în comun a Paștelui.

Însă lucrul cel mai amar și mai dureros este că atât Constantinopolul, cât și Moscova, în ciuda diferențelor dintre ele asupra unor probleme particulare, înaintează în același gând și mână-n mână către acceptarea de către Marele Sinod a ereziei ecumenismului prin susținerea Dialogurilor Teologice și a textelor eretice, pe care aceștia le-au elaborat, și prin continuarea participării ortodocșilor la ”Consiliul Mondial al Bisericilor”, subminând și banalizând Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos, și prezentând-o în fapt ca o mică parte și completare a acestui potpuriu eretic care este Consiliul Mondial al Bisericilor. Există ceva similar în istoria Bisericii? Constatăm anticipat că, date fiind aceste premise și direcții, Marele Sinod nu va constitui o continuare a Sinoadelor precedente și va fi respins ca mincinos de către conștiința pliromei Bisericii.

Epilog

Schimbarea Calendarului, în 1924, de către Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei a fost o acțiune unilaterală și ”pucistă”, pentru că nu a avut loc printr-o hotărâre panortodoxă. A rupt unitatea liturgică dintre Bisericile Ortodoxe locale și a provocat schisme și dezbinări între credincioși.

Mulți au acceptat schimbarea ca fiind o soluție temporară ”după iconomie”, până când un Sinod Panortodox va soluționa problema și va reintroduce unitatea calendarului sărbătorilor, care vreme de 1600 de ani a fost netulburată în Biserică, de la Sinodul I Ecumenic până în 1924. La schimbare au colaborat și au pus umărul ”biserici” eterodoxe și servicii secrete prin intermediul Patriarhului mason Meletie Metaxakis.

”Sfântul și Marele Sinod” care urmează a se întruni constituia pentru toți o așteptare și era o obligație a liderilor bisericești să discute și să rezolve această problemă. Din păcate, pe parcursul îndelungatei proceduri presinodale, papistașii și protestanșii le-au pus înainte ortodocșilor un nou subiect, ”prăznuirea comună a Paștelui”, cu urmarea că interesul s-a îndreptat într-acolo și a fost atenuată discuția despre refacerea unității liturgice în prăznuirea sărbătorilor fixe, care a fost provocată fără motiv și fără nici o nevoie pastorală.

În ultima fază a Sinodului și fără hotărârea sinodală ale Bisericilor locale, subiectul calendarului a fost retras de pe ordinea de zi, cu toate că era subiectul prin excelență urgent și arzător. A fost retras, pentru că, pe de o parte, Moscova, care a urmat dintotdeauna Calendarul Iulian părintesc, nu a dorit legalizarea reformei calendaristice a lui Metaxakis și transferarea dezbinărilor și schismelor și în propria-i turmă, în timp ce Constantinopolul, indiferent față de ruperea unității pe care el însuși a provocat-o, continuă să susțină Noul Calendar și să fie de acord cu propunerea despre prăznuirea comună a Paștelui. Și, întrucât conducerile bisericești sunt de acord cu legalizarea panereziei Ecumenismului, care reprezintă un subiect mult mai grav decât Calendarul și Pascalia, au scos din mijloc ”cele ce îi despart”, pentru a privi la ”cele ce îi unesc”, după cum doresc serviciile secrete și centrele extrabisericești, ca să se provoace și alte schisme.

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_25.html

Traducere: Tatiana Petrache (G. O.)

Graiul Ortodox

^[1] Ιωαννου Καρμιρη, Τὰ Δογματικὰ καὶ Συμβολικὰ Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Monumentele dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], volumul 2, Graz–Austria 1968², p. 1039 și Αντωνιου Παπαδοπουλου, Κείμενα Διορθοδόξων καὶ Διαχριστιανικῶν Σχέσεων [Texte ale Relațiilor Interortodoxe și Intercreștine], Ed. Οἶκος Ἀδελφῶν Κυριακίδη, Tesalonic 1991, p. 15.

^[2] Αντωνιου Παπαδοπουλου, Idem, p. 38.

^[3] Ibidem, p. 53.

^[4] Ιωαννου Καρμιρη, idem, p. 1043. Αντωνιου Παπαδοπουλου, idem, p. 81. Pururea pomenitul monah aghiorit NIKODIMOS BILALIS, unul dintre cei mai buni cunoscători și cercetători ai subiectului Calendarului și Pascaliei apreciază diferit hotărârea Patriarhului Ioachim al III-lea într-un studiu al său cu titlul: ”Ecumenismul și schimbarea Calendarului”, din volumul Ecumenism. Geneză-Așteptări-Dezmințiri, Actele Congresului Științific Interortodox, Sala de Ceremonii a Universității Aristoteliene din Tesalonic, 23-25 septembrie 2004, Editura ”Theodromia”, Tesalonic 2008, vol. 2, p. 937.  Scrie: ”Astfel, Ioachim «îmbrăcat și întreg la minte» (Luca 8:35), ca unul ce era inițiat în ale diplomației fanariote, s-a repliat și a trimis o nouă epistolă enciclică în 1904, în care supralicitează faptul că nu poate avea loc schimbarea Calendarului și a Pascaliei! Fiind un diplomat experimentat, nu a făcut decât să amâne pentru altă dată abordarea subiectului Calendarului și a Pascaliei. Iată un fragment semnificativ din epistola sa din 1904: «… Cu privire la Calendarul nostru avem această părere: venerabilă și neclintită este Pascalia cea de veacuri consacrată, dar și adeverită prin practica neîntreruptă a Bisericii, așa încât nu este cu putință a introduce inovații în această privință… Considerăm că este precoce pentru momentul de față și cu totul de prisos, căci din punct de vedere bisericesc întru nimic nu suntem obligați să modificăm calendarul”. Cum să caracterizăm paragraful de mai sus? Ca un minunat elogiu al «venerabilului și neclintitului…» calendar și al Pascalie? Din păcate nu, de vreme ce în ultima parte cuprinde cuvintele «este precoce pentru momentul de față» sau în altă parte «nu e încă timpul». Cu alte cuvinte, e ca și cum ar spune: ”Așteptați puțin, până ce vor trece nefericiții ani 1920 și 1923-24, atunci sămânța mea va încolți și va deveni copac cu «ramuri mari…», care se vor «uni» cu cele ale papismului și protestantismului”.

^[5] Protopresviteros THEODOROS ZISIS, Ὁ Ὅσιος Φιλόθεος Ζερβάκος ὡς ἀγωνιστὴς καὶ ὁμολογητὴς τῆς Ὀρθοδοξίας. Μὲ ἀναφορὲς στὴν ἐπικαιρότητα [Cuviosul Filothei Zervakosca luptător și mărturisitor al Ortodoxiei. Cu referiri la actualitate], Ed. «Ὀρθόδοξος Κυψέλη», Tesalonic 2014, pp. 80-101.

^[6] Vezi Χριστοδουλου Παρασκευαϊδη, Mitropolit al Dimitriadei (ulterior Arhiepiscop al Atenei, Ἱστορικὴ καὶ κανονικὴ θεώρηση τοῦ Παλαιοημερολογιτικοῦ Ζητήματος κατά τε τὴν γένεσιν καὶ τὴν ἐξέλιξιν αὐτοῦ ἐν Ἑλλάδι [Considerație istorică și canonică a problemei vechi-calendariste, potrivit genezei și evoluției acesteia în Grecia], Atena 1982, p. 41.

^[7] Actele și hotărârile Congresului Panortodox din Constantinopol (10 mai – 8 iunie 1923), Constantinopol, Tipografia Patriarhală, 1923, p. 6.

^[8] Ibidem, pp. 13-14.

^[9] Ibidem, p. 67.

^[10] Întreaga epistolă în Γρηγ. Ευστρατιαδη, Ἡ πραγματικὴ ἀλήθεια περὶ τοῦ Ἐκκλησιαστικοῦ Ἡμερολογίου [Adevărul despre Calendarul Bisericesc], Atena 1924, reedidat de Sfânta Arhiepiscopie Creștinilor Ortodocși Autentici (G.O.H.) a Greciei, Atena 1977, pp. 29-33.

^[11] Vezi ᾽Αρχιμ. Θεοκλητου Α. Στραγκα, Ἐκκλησίας Ἑλλάδος Ἱστορία [Istoria Bisericii Greciei], vol. 2, Atena 1970, pp. 1161-1162.

^[12] Γρηγ. Ευστρατιαδη, Idem, pp. 185-186.

^[13] Mitropolitul Casandrei, Irineu, Memoriu către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, întrunit pe 14 iunie 1929, Atena, Tipografia «Αὐγῆς», Ἀθαν. Παπασπύρου 1929.

^[14] Vezi în Γρηγ. Ευστρατιαδη, Idem, pp. 201-203:

”După ce Preasfințiții Patriarhi ai Răsăritului, pe timpul lui Ieremia al II-lea Tranós, au dezaprobat într-un Mare Sinod Calendarul Gregorian și au invocat înfricoșătoare epitimii pentru orice schimbare a calendarului iulian și a Pascaliei, s-a căzut de acord că doar printr-un Sinod Local sau Ecumenic mai mare, prin legi și Sfinte Canoane, poate avea loc orice altă modificare cu privire la aceste chestiuni.

Potrivit acestora,

Nici una dintre Sfintele Biserici Ortodoxe Locale, fie se numește Patriarhia Ecumenică însăși, fie Biserica Autocefală a Greciei, fie altă Biserică locală, nu are dreptul ca în mod unilateral, desconsiderându-i pe Preasfințiții Patriarhi care astfel au rânduit în unanimitate, să încalce cu reacredință cele ce au fost hotărâte de către cele șapte Mari și Sfinte Sinoade Ecumenice cu privire la împreună-prăznuirea marilor praznice ale neprihănitei noastre credințe și la prăznuirea în aceeași zi de către toate Bisericile a Paștelui, spre pacea, bună starea, unitatea și consensul Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Cei ce încalcă hotărârile mai sus menționate, urmăresc ca printr-un cuvânt sau altul să introducă în Biserica Ortodoxă calendare și Pascalii schimbate, rupând în felul acesta unitatea, consensul și dragostea demne de invidie care domnesc de veacuri în Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească din părțile Răsăritului, și îi scandalizează pe fiii credincioși ai Bisericii, care cu dăruire și neprihănire a inimii s-au atașat de vechea rânduială bisericească ce respiră duhul Apostolilor, al Părinților și al ecumenicității.

Mitropoliții subsemnați ai Mitropoliilor Tronului Ecumenic din Țările Noi, unite administrativ cu mitropoliile Bisericii Autocefale a Greciei, aflându-ne puși în fața faptului împlinit și înțelegând că mărimea de suflet este o necesitatea în aceste momente, am acoperit greșelile Bisericii Mame cu dragoste fiască și cu respect, și am primit cele făcute în grabă și le-am acceptat cu promptitudine, până când se va întruni un Sinod mai mare și va regla aceste lucruri, în următoarele trei condiții:

1) Dacă întregul Sinod Elen întrunit azi, prin actul despre calendar propus spre semnare alaltăieri, marți, 2 iulie, va făgădui că începând de azi închide ușa inovațiilor în Biserica Ortodoxă Elenă.

2) Dacă, în virtutea grijii pastorale datorate, dorește să pună capăt oricărei prigoniri sau presiuni împotriva iubiților frați și fii ai noștri în Hristos, cei de un neam cu noi, care țin cu tărie și care păstrează cu fermitate calendarul iulian existent, care s-a aflat în uz în Sfânta noastră Biserică de la prima alcătuire a lui până azi, și

3) Dacă Sinodul întrunit hotărăște să lase pe seama înțelepciunii fraților episcopi locali iconomisirea și tămăduirea nevoilor religioase ale fiilor evlavioși ai Bisericii, ”pentru care a murit Hristos”, a căror conștiință a fost vătămată.

Altfel, protestând față de anticanonicitatea celor întâmplate, ne rezervăm dreptul de a denunța toate acestea în fața unui mare Sinod Panortodox care se va întruni, mai devreme sau mai târziu”.

^[15] Ἀρχιμ. Γαβριηλ Διονυσιατης, «Τὸ Ἡμερολογιακὸν Ζήτημα ἐν τῇ Ἐκκλησίᾳ τῆς Ἑλλάδος» [”Chestiunea calendaristă în Biserica Greciei”], în Τὸ Ἡμερολογιακὸν Ζήτημα (Μικρὰ συμβολὴ εἰς τὴν ἐπίλυσίν του) [Chestiunea Calendaristă (Mică contribuție la soluționarea acesteia)], Ed. «Ὀρθοδόξου Τύπου», Atena 2004, pp. 18-19.

^[16] Ibidem, pp. 20-21.

^[17] Ibidem, pp. 19-20.

^[18] Sesiunea a III-a (10 iunie 1930), Actele Comisiei Preliminarii a Sfintelor Biserici Ortodoxe, care s-a întrunit la Sfânta Mare Mănăstire Vatoped în Sfântul Munte (8-23 iunie 1930), Constantinopol în 1930, p. 69: ”După ce am avut experiența amară a celeilalte Conferințe, la care și Biserica noastră a avut reprezentanți, suntem nevoiți să ne exprimăm cu o crudă sinceritate. Se știe că hotărârile acelei întruniri, cu toate că nu au fost acceptate, au fost considerate ca hotărâri ale unui Sinod Ecumenic, și acest lucru a creat un fel de schismă. Din acest motiv am și cerut lămuriri, și de aceea am și fost trimis aici în spirit conservator”. Și la a doua sa luare de cuvânt: ”Preasfințitul Episcop al Ohridei, mulțumind, întreabă dacă nu cumva prezenta întrunire are vreo legătură cu Congresul Panortodox de la Constantinopol, și la răspunsul negativ a Mitropolitului care prezida sesiunea, mulțumește din nou călduros, justificându-și întrebarea prin temerea ca nu cumva anomaliile cunoscute tuturor ce au decurs din acest Congres, [să ia încă mai mare amploare prin prezenta Comisie]”. Vezi în acest sens Μοναχοῦ Σεραφειμ, «Ἡ Μασονία καὶ οἱ Πατριάρχες» [”Masoneria și Patriarhii”], Θεοδρομία 16 (2014) 524-525.

^[19] Despre toate acestea și altele, vezi Πρωτοπρεσβύτερος Θεοδωροσ Ζησησ, Ὁ Ὅσιος Φιλόθεος Ζερβάκος…, pp. 80-101.

^[20] ”Referitor la subiectul Problema Calendarului. Studiu al problemei, cu referiri la hotărârea despre Pascalie a Sinodului I Ecumenic și despre găsirea unui mod de împreună-lucrare între Biserici în această chestiune, precum și despre subiectul prăznuirii în comun de către toți creștinii a Paștelui într-o duminică anume stabilită.

A II-a Conferință Panortodoxă Presinodală:

1. A audiat lămuririle științifice ale profesorilor de astronomie cu privire la acest subiect și a recunoscut că, în vederea unei stabiliri mai exacte a datei Paștelui – totdeauna prima duminică de după luna plină de după echinocțiul de primăvară – pe baza acestor date științifice s-ar putea ajunge la soluționarea problemei.
2. S-a căzut de acord, în urma examinării mai detaliate a chestiunii, asupra următoarelor puncte de o importanță capitală:

1. că întreaga problematică, dincolo de exactitatea științifică, este una care ține de conștiință de sine eclesiologică a Ortodoxiei celei una și nedespărțite, a cărei unitate nu trebuie tulburată pentru nici un motiv și în nici un mod,
2. că este un subiect care impune o evaluare responsabilă din partea Bisericii a îndatoririlor ei pastorale și a nevoilor pastorale corespunzătoare ale turmei acesteia,
3. că, dată fiind articularea actuală a problemelor bisericești, poporul credincios al lui Dumnezeu nu este pregătit și nici suficient informat pentru a se confrunta și a accepta o schimbare în privința stabilirii datei Paștelui.

1. A apreciat, pe baza tuturor acestora, că orice reconsiderare în sensul ajungerii la o mai mare exactitate în stabilirea datei Paștelui, stabilire pe baza căreia și avem, de altfel, prăznuirea comună de secole a Paștelui nostru, să fie lăsată pentru un răstimp mai favorabil, când va binevoi Dumnezeu.
2. Consideră că este necesară și în viitor o informare pe cât se poate mai sistematică a turmei credincioșilor din cadrul fiecărei Biserici Ortodoxe locale, așa încât Ortodoxia, întru lărgimea minții și a inimii, să înainteze pe calea ajungerii la prăznuirea în comun, unitară, cu toți creștinii, a celei mai mari dintre sărbătorile creștinilor, cu acrivie, dar și cu credincioșie față de duhul și litera hotărârii Sinodului I Ecumenic. De altfel, această prăznuire comună a fost și intenția clară a acelui Sfânt Sinod I Ecumenic.
3. Declară că problema calendarului și situațiile anormale create datorită acesteia nu trebuie să conducă la dezbinări, distanțări sau chiar schisme, și că cei ce eventual cugetă în contradicție cu Biserica lor canonică trebuie să adopte principiul consacrat de tradiție al ascultării față de Biserica lor canonică și să se reintegreze în aceasta prin comuniunea euharistică și având convingerea că ”sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27).

Recunoaște pertinența eforturilor depuse de Secretariatul pentru pregătirea Sfântului și Marelui Sinod, având în vedere și utilitatea unei eventuale continuări viitoare a acestora”. Textul a fost preluat din: Mitropolitul Elveției damaschin, Πρὸς τὴν Ἁγίαν καὶ Μεγάλην Σύνοδον. Προβλήματα καὶ Προοπτικαί [Către Sfântul și Marele Sinod. Probleme și Perspective.], ed. Ἀποστολικῆς Διακονίας, Seria Prelegeri, Atena 1990, pp. 38-41.

MESAJUL MITROPOLITULUI DE LOVECI (Bulgaria), GAVRIIL CĂTRE PREAFERICITUL PATRIARH AL BULGARIEI, NEOFIT ( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

— preluare de pe blogul “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/24/mesajul-mitropolitului-de-loveci-bulgaria-gavriil-catre-preafericitul-patriarh-al-bulgariei-neofit-din-cadrul-conferintei-cu-tema-sfantul-si-marele-sinod-mare-pregatire-nici-o-astepta/

MESAJUL MITROPOLITULUI DE LOVECI, GAVRIIL,

AL PATRIARHIEI BULGARIEI,

reprezentat de Protopresviterul Matei Vulcănescu

al Mitropoliei Pireului, Biserica Greciei,

Comunicare sysținută la Simpozionul «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

către

Conferința Teologică și Științifică

”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”,

23 martie 2016, Mitropolia Pireului.

EPARHIA DE LOVECI

A BISERICII BULGARIEI

Către Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim,

Iubite în Hristos Mitropolit Serafim,

Vă urez să aveți o binecuvântată petrecere a Sfintelor Păresimi!

Vă rog să primiți traducerea în limba engleză a epistolei mele către Patriarhul Bulgariei, Neofit, pe care o atașez și care cuprinde obiecțiile mele referitoare la documentul cu titlul: ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine http://corortodox.blogspot.gr/2016/02/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu.html ”, care va fi dezbătut la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe ce urmează a se întruni. Îi acord Înaltpreasfințitului Mitropolit al Pireului împuternicirea expresă de a prezenta epistola mea mai-sus menționată la conferința care va avea loc pe 23 martie la Atena, pentru discutarea subiectelor legate de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe.

---

 

EPISTOLĂ CĂTRE PREAFERICITUL PATRIARH AL BULGARIEI, NEOFIT[1]

Cu dragoste frățească în Hristos,

Mitropolitul de Loveci,

Gavriil

Preafericite,

Am primit epistola Voastră din 2 martie 2016 (nr. prot. 197), dimpreună cu textele aprobate, care urmează a fi discutate la Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe ce urmează a se întruni, programat să aibă loc între 16 și 27 iunie anul curent la Academia Ortodoxă din Creta. Hotărârea de a fi transmise electronic aceste texte s-a luat la o întâlnire a tuturor membrilor Sfântului Sinod [al Bisericii Bulgariei] pe 6 februarie 2016 (nr. prot. 4). Din păcate, nu am fost în măsură să particip la consfătuirile din 5 și 6 februarie din cauza unor serioase probleme de sănătate.

Ca păstor, socotesc că este dreptul, dar și îndatorirea mea să vă pun în vedere anumite obiecții serioase în legătură cu unul dintre documentele menționate mai sus, cu titlul: ”RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE CU RESTUL LUMII CREȘTINE”.

Referitor la Articolul 4:

[Biserica Ortodoxă care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor” a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, îndepărtați și apropiați, ea fiind chiar în fruntea căutării [„a condus chiar cercetarea contemporană” cf. tr. Basilica] căilor și modalităților pentru restabilirea unității credincioșilor în Hristos, a participat la Mișcarea Ecumenică de la începuturile sale, și a contribuit la formarea și dezvoltarea acesteia ulterior. În plus, datorită duhului [„spiritului” cf. tr. Basilica] ecumenic și filantropic care o caracterizează, și a voinței divine „Care voieşte ca toți oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4), Biserica Ortodoxă întotdeauna S-a luptat [„s-a străduit” cf. tr. Basilica] pentru refacerea unității creștinilor. Astfel, participarea ortodoxă la Mișcarea Ecumenică nu este deloc împotriva naturii și istoriei Bisericii Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinței și tradiției apostolice în condiții istorice noi. – Adăugat de G.O.]

Biserica Ortodoxă totdeauna a înțeles ”unirea tuturor” în sensul că aceia care au alunecat în erezie sau în schismă, trebuie mai întâi să se întoarcă la credința ortodoxă și să-și declare ascultarea față de Sfânta Biserică și numai atunci pot fi primiți în Biserică, prin pocăință.

Referitor la Articolul 5:

[Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe, precum și participarea sa în Mișcarea pentru restabilirea [„refacerea” cf. tr. Basilica] unității creștinilor, se bazează pe conștiință însăși a Ortodoxiei și pe spiritul său ecumenic, în scopul de a căuta, pe baza credinței și tradiției Bisericii primare [„vechi” cf. tr. Basilica] a celor șapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creștinilor. Adaugat de G.O.]

La punctul 5 trebuie formulat clar că în Biserica Ortodoxă comuniunea și unitatea dintre creștini nu s-au pierdut niciodată și, dat fiind că Biserica va continua să existe până la sfârșitul lumii, așa cum a spus Domnul, că ”porțile iadului nu vor birui” (Matei 16:18) Biserica Lui, la fel, și comuniunea și unitatea creștinilor vor exista totdeauna.

Referitor la Articolele 6, 16 și altele:

[ 6. Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea Sa nu poate fi ruptă [„distrusă” cf. tr. Basilica]. Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a altor biserici și confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea, dar crede, de asemenea, că, relațiile pe care le are cu acestea din urma, trebuie să se bazeze pe o clarificare, cât mai repede și mai obiectivă posibil, a întregii probleme ecleziologice [„a întregii lor eclesiologii” cf. tr. Basilica], și în special a învățăturii generale pe care o mărturisesc cu privire la Taine, har [energia dumnezeiască n.n.], preoție și succesiune apostolică. Astfel, Ea este dispusă, în mod favorabil, atât din motive teologice cât și pastorale, să ia parte la orice dialog teologic cu diferite Biserici și Confesiuni creștine și, în general, de a participa la Mișcarea Ecumenică contemporană, convinsă că, pe calea dialogului, aduce o mărturie dinamică a plinătății adevărului în Hristos și a comorilor sale duhovnicești înaintea celor care sunt în afara ei, cu scopul de a netezi calea spre unitate. Adăugat de G.O. ],

[ 16. Unul dintre principalele organisme ale Mișcării Ecumenice contemporane este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Unele Biserici Ortodoxe au fost membre fondatoare ale acestui Consiliu și, ulterior, toate Bisericile Ortodoxe locale au devenit membre. CMB, ca organism intercreștin structurat, precum și alte organisme regionale, cum ar fi Conferința Bisericilor Europene (CEC/KEK) și Consiliul din Orientul Mijlociu, cu toate că nu reunesc toate bisericile și confesiunile creștine [+ „în cadrul său” cf. tr. Basilica], joacă un rol fundamental în promovarea unității lumii creștine. Bisericile Ortodoxe din Georgia și Bulgaria S-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor, prima în 1997 și a doua în 1998, deoarece acestea au avut o opinie diferită cu privire la activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor și, din aceasta cauză, Ele nu participă la activitățile intercreștine ale Consiliului Mondial al Bisericilor și a altor organizații intercreștine. Adăugat de G.O. ]

În afara Sfintei Biserici Ortodoxe nu există alte Biserici, ci numai schisme și erezii, și, prin urmare, numirea acestora din urmă ca ”biserici” este cu totul eronată din punct de vedere teologic, canonic și dogmatic.

Referitor la Articolul 12:

[ Este evident că, în cursul dialogurilor teologice, scopul urmărit de toți este același: restabilirea finală a unității în credința cea adevărată și în iubire. Însă, diferențele teologice și ecleziologice existente permit o oarecare ierarhizare a dificultăților care apar pe calea [„în ceea ce priveşte obstacolele care stau în calea” cf. tr. Basilica] realizării acestui scop stabilit la nivel pan-ortodoxe. Specificitatea problemelor fiecărui dialog bilateral presupune o diferențiere în metodologie care trebuie urmată în fiecare caz; dar nu o diferențiere în ceea ce privește scopul, pentru că scopul este același pentru toate dialogurile. Adăugat de G.O.]

Declarația că ”scopul comun al tuturor este acelaşi: restabilirea finală a unităţii în credinţa cea adevărată şi în dragoste” este cu totul eronată și inadmisibilă, pentru că ar fi trebuit să se formuleze clar că întoarcerea la adevărata credință îi vizează pe eretici și schismatici și în nici un caz Biserica Ortodoxă.

Slavă lui Dumnezeu că în 1998 Biserica Ortodoxă Bulgară s-a retras din Consiliul Mondial al Bisericilor și în acest mod și-a exprimat dezacordul față de practicile acestui organism, dat fiind că Biserica Ortodoxă Bulgară nu poate fi membrul unui asemenea organism în care Biserica Ortodoxă este considerată ”una între multe altele sau o ramură a Bisericii celei una, care prin acest consiliu caută moduri și se luptă pentru restaurarea ei”. Există un Domn, există o Biserică, așa cum definește Simbolul de Credință.

Preafericite, dacă aceste texte nu vor fi corectate, vom legifera o învățătură și o practică eretică de primire a ereticilor și schismaticilor fără botez, fără ca aceștia să devină cu adevărat mădulare ale Bisericii celei Una, Sfinte, Dreptmăritoare și Apostolești

† Mitropolitul Gavriil de Loveci

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/04/lovech-23-03-2016.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

[1] Epistola Mitropolitului de Loveci a fost adoptată de Sinodul Bisericii Bulgariei ca poziție oficială a acestuia față de textul presinodal ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. [n.trad.]

SALUTUL UNOR MONAHI AGHIORIȚI. ”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” Părintele SAVVAS Aghioritul (din cadrul conferinței cu tema”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

SALUTUL UNOR MONAHI AGHIORIȚI. ”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” Părintele SAVVAS Aghioritul (din cadrul…

Source: SALUTUL UNOR MONAHI AGHIORIȚI. ”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” Părintele SAVVAS Aghioritul (din cadrul conferinței cu tema”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/22/salutul-unor-monahi-aghioriti-dar-chiar-daca-noi-sau-un-inger-din-cer-v-ar-vesti-alta-evanghelie-decat-aceea-pe-care-v-am-vestit-o-sa-fie-anatema-parintele-savvas-aghioritul-din/

SALUTUL UNOR MONAHI AGHIORIȚI.

”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!”

Părintele SAVVAS Aghioritul (din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nicio așteptare” – Grecia 2016)

 

SALUTUL UNOR MONAHI AGHIORIȚI, REPREZENTAȚI DE CĂTRE PROISTAMENUL SFINTEI MĂNĂSTIRI A MARII LAVRE A SFÂNTULUI MUNTE, Părintele SAVVAS MONAHUL

Înaltpreasfințite Mitropolit al Pireului, Înaltpreasfințiți Arhierei, cinstiți Părinți, iubiți frați în Hristos,

Prin harul Sfântului nostru Dumnezeu Treimic și al Preasfintei Născătoare, Înaltpreasfințite Mitropolit de Dumnezeu, adresăm cu smerenie, ca Monahi Aghioriți, succintul și căldurosul nostru salut la această conferință mărturisitoare.

Este pentru noi o cinste deosebită să participăm la această adunare de Dumnezeu iubitoare, fiind și noi împreună-luptători în lupta cea bună împotriva panereziei ecumenismului, dimpreună cu atâția părinți și frați luptători aleși, binecunoscuți, dar și necunoscuți, care de decenii, având cuget neînfricat și glas de Stentor[1], în ciuda tuturor uneltirilor care au încercat să-i reducă la tăcere, declară că rămân statornici în buna credință și îmbrățișează cu jertfelnicie credința noastră apostolică, cea predanisită de Părinți, cea nefalsificată și nestricată, cea fără de nici o fisură – luptă în fruntea căreia, cu toată sinceritatea vorbind, trebuia să stea astăzi necondiționat însuși Sfântul Munte, apărătorul din linia întâi și fortăreața Ortodoxiei, știut fiind, de altfel, că de fiecare dată de-a lungul istoriei Bisericii, monahismul s-a aflat în fruntea luptei împotriva ereziilor celor urâtoare de Dumnezeu. Și noi, deci, la rându-ne, purtând numele greu de Părinți Aghioriți, cu toate că ne simțim a fi foarte departe de minunata viețuire întru nevoință a Părinților noștri celor dinaintea noastră, însă următori ai acestora și continuatori ai luptei lor, și noi, ca și ei, dorind după mântuirea noastră întru adevăr, declarăm cu glas mare înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor că nu vom primi nimic din cele ale teologiei postpatristice, nimic care nu este în acord cu cele nouă (9) Sinoade Ecumenice și, ca să nu lungim cuvântul, nu vom primi nimic care nu este în acord cu sfânta Tradiție a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești pe care Domnul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, a mântuit-o cu însuși Sângele Său. După cuvântul marelui Apostol Pavel, spunem și noi întocmai fiecărui credincios bine intenționat: ”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1:8).

Prin urmare, în cazul în care vor fi votate pozițiile antiortodoxe din textele presinodale propuse spre votare și mai ales, dacă se va acorda caracter eclesial ereziei papismului și amalgamului de confesiuni protestante, fapt care ar zdruncina din temelii dogma ortodoxă și sfânta Tradiție, nu numai că nu vom urma acestora, dar avem datoria, în virtutea Sfintelor Canoane ale Bisericii noastre și cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos și al Maicii Domnului, să întrerupem pomenirea tuturor acestora care se aliază cu pozițiile eretice și cu ecumenismul atot-eretic.

Au fost mai mult decât de-ajuns cei o sută de ani de iconomie și de îngăduință față de frați mincinoși, ecumeniști și eretici. Vătămarea pe care a pricinuit-o această falsă iconomie criteriului ortodox în rândul clerului și poporului are dimensiuni uriașe. În Sfântul Munte avem tradiția veșnică a Duhului Sfânt, în virtutea căreia Părinții Aghioriți ne arată cum se aplică practic Canonul al 15-lea al Sinodului I-II Ecumenic, cum se aplică, adică, întreruperea pomenirii când un episcop propovăduiește erezie ”cu capul descoperit”. Reamintim că din 1924 până 1974 Sfântul Munte a întrerupt pomenirea Patriarhului Ecumenic, pe motivul introducerii panereziei ecumenismului prin schimbarea calendarului și ridicarea anatemelor în timpului Patriarhului Atenagora.

Astăzi, privirile tuturor credincioșilor, dar și ale Fanarului și chiar ale Bisericii Greciei înseși sunt îndreptate către această conferință, care, cu bună credință, are ambiția să se întrarmeze în fața uraganului ereziilor care se ridică împotrivă credinței noastre. Răspunsul nostru, al tuturor, către Marele Sinod ce urmează a se întruni și către reformele antiortodoxe pe care le pregătește Patriarhul Ecumenic și ierarhii și teologii ecumeniști, este cel dat de Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului Papei Pius al IX-lea în 1848: ”Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”[2].

Vă mulțumesc pentru cinstea și dragostea de a asculta smeritul nostru salut și, cerând sfintele rugăciuni ale voastre, ale tuturor, doresc din tot sufletul bună reușită conferinței, așteptând cu interes hotărârile voastre mărturisitoare.

Gheronda Savvas Lavriotul

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/04/23-03-2016_11.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

––––––

[1] Stentor, personaj din mitologia greacă, era cel care prin strigătele sale îndemna la luptă armata elenă în războiul cu troienii. [n. trad.]

[2] EPISTOLA ENCICLICĂ, CĂTRE ORTODOCŞII CEI DE PRETUTINDENEA, A BISERICII CELEI UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ŞI APOSTOLEASCĂ a celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos. Răspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni. http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/enciclica_1848.htm [n. trad.]