Despre iertare: Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2013/03/despre-iertare/

Advertisements

POSTUL CA INTRARE ÎN CANTONAMENT

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/postul-ca-intrare-in-cantonament/

28.1

POSTUL CA INTRARE ÎN CANTONAMENT

Autor: pr. Constantin STURZU

Începând cu săptămâna viitoare, de luni, pentru orice ortodox viaţa ar trebui să capete un alt ritm: o prezenţă la biserică mai intensă, inclusiv în timpul săptămânii (spre a participa, spre exemplu, la slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul), rugăciune personală mai multă, spovedanie mai deasă etc.

Duminica de mâine, numită şi a Izgonirii lui Adam din Rai, reprezintă ultima treaptă dinaintea Postului Mare. Este ultima hrană duhovnicească pe care o primim în desaga sufletului nostru pentru a fi întăriţi pe drumul anevoios al postului. Ştim că mulţi, atunci când îşi propun să postească, au în vedere, în primul rând, latura sa culinară. Ba chiar sunt foarte preocupaţi de a găsi cât mai multe reţete de post. Însă cea mai bună „reţetă de post” este cea pe care o vom auzi mâine citindu-se în biserici din Evanghelie şi care sună aşa: „De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tau, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 14-21). Mântuitorul ne vorbeşte în această pericopă evanghelică despre trei ingrediente indispensabile unei adevărate „reţete de post”, şi anume: iertarea, discreţia şi faptele bune.

Multă lume se întreabă ce trebuie să facă pentru a se mântui. Există vreun secret al mântuirii, vreo stratagemă prin care putem să-L înduplecam pe Dumnezeu mai uşor să ne rânduiască şi nouă un colţişor de rai? Şi iată că Scriptura ne „vinde” un pont: „De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”. Nici că se poate un răspuns mai simplu şi mai accesibil tuturor. Aşadar, nu trebuie să împlinim, de-a lungul vieţii noastre, porunci care să ne depăşească puterile, nu trebuie să ne supunem trupul unei asceze îndelungate, ci trebuie doar să iertăm totdeauna celor care ne greşesc, celor care ne fac rău. Patericul egiptean ne istoriseşte cazul unui călugăr pe care cei din jur îl considerau cam leneş în îndeplinirea obligaţiilor sale şi care, deşi era pe patul de moarte, era vesel şi cu inima uşoară. Întrebat de cei din jur dacă nu este îngrijorat de cele ce vor urma să se întâmple cu sufletul sau, având în vedere viaţa pe care a dus-o, el le răspunde senin că, din toate, o poruncă nu a călcat-o niciodată: aceea de a nu judeca pe aproapele. Ca atare, el era încrezator în promisiunea pe care Mântuitorul ne-a făcut-o tuturor: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37). Cât de uşor, în aparenţă, şi-a câştigat mântuirea acel călugăr! Este însă atât de uşor să nu judeci şi să ierţi? Vedem în jurul nostru că mai simplu este a ţine un post alimentar, chiar şi unul mai aspru, dar că acest post, al minţii, al cuvântului se ţine foarte rar.

Al doilea dintre elementele pe care trebuie să le avem în vedere când postim spuneam că este discreţia: „Să nu te arăţi oamenilor că posteşti” este porunca Mântuitorului Hristos, care ne vorbeşte atât despre făţarnicii care nu posteau, dar simulau aceasta pentru a impresiona pe cei din jur, cât şi despre cei care posteau doar de dragul de a fi remarcaţi şi apreciaţi pentru asta. Postul este rânduit pentru folosul nostru, nu pentru a impresiona pe cineva sau pentru a face pe plac cuiva din viaţa noastra. El este ca un medicament care ne ajută să luptăm cu boala păcatului. Postul nu este doar o suma de restricţii, de renunţări, de abstinenţe, ci este un exerciţiu de voinţă prin care unui suflet luminat de rugăciune îi încredinţăm trupul acesta neputincios al nostru. A crede că poţi duce luptele cele duhovniceşti fără a te sprijini de post e ca şi cum ai crede că poţi participa cu succes la o competiţie fără nici o ora de antrenament. Discreţia cu care trebuie să ne însoţim postul nostru exprimă aşadar această interiorizare a postului pentru ca Tatăl nostru – „Care vede în ascuns” – să ne dăruiască puterea interioară de care avem nevoie, ferindu-ne de satisfacţia de moment, ce vine din afara noastră şi care ne hrăneşte egoul cu iluzia că suntem mai buni.

Un exerciţiu de libertate

Aceste virtuţi pot să devină lucrătoare în viaţa noastră prin faptele bune, de milostenie, pe care le facem. Mântuitorul ne avertizează să nu ne adunăm „comori pe pământ”, adică să nu avem o legătură pătimaşă faţă de bunurile materiale, să ajungem să ne punem nădejdea în cele agonisite. Însă nu rareori astfel de oameni se trezesc peste noapte lipsiţi de aceste bunuri materiale şi devin de două ori săraci. O dată pentru că nu mai au acele bunuri materiale în care şi-au pus nădejdea, a doua oară pentru că, în tot acest timp, au sărăcit şi sufleteşte. Cei care se preocupă să adune comori pentru sufletul lor, prin rugăciune, post, fapte bune, aceia nu au de ce să se teamă. Chiar dacă i-ar ajunge vreun necaz, ei ştiu că Dumnezeu le poartă de grijă şi întotdeauna sunt preocupaţi pentru a face voia Lui mai mult chiar decât de a se gândi la bunurile absolut necesare traiului zilnic…

Începând cu săptămâna viitoare, de luni, pentru orice ortodox viaţa ar trebui sp capete un alt ritm: o prezenţă la biserică mai intensă, inclusiv în timpul săptămânii (spre a participa, spre exemplu, la slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul), rugăciune personală mai multă, spovedanie mai deasă etc. Putem, dintr-un anumit punct de vedere, lua exemplu de la sportivi care, atunci când doresc să se pregătească mai mult şi mai eficient, mai ales înaintea unei competiţii sau a unui meci, intră în cantonament, lepădându-se, pe cât posibil, de grijile vieţii, asumându-şi chiar despărţirea de cei dragi pentru o perioadă mai îndelungată. Tot aşa şi noi, atunci când intrăm în post o facem cu gândul de a ne dedica cu preponderenţă vieţii noastre duhovniceşti. Desigur, asta nu înseamnă că nu mai mergem la muncă sau că trebuie să plecăm de acasă. Dar sunt multe restricţii pe care ni le impunem, inclusiv ţinând de înfrânarea trupească dintre soţi, lucruri asumate nu de dragul ascezei, ci pentru ca să ne curăţim inima şi să primim mai multă lumină de la Dumnezeu. Este ca un exerciţiu de libertate, un prilej de a ne testa şi de a ne întări libertatea faţă de toate cele care ne pot, altminteri, înrobi sau face dependenţi. În post ne vedem adevarata măsură şi multele neputinţe pe care nu le putem sesiza altfel. Doar respectând postul, cu toate rigorile lui, putem să ne cunoaştem aşa cum suntem, lepădându-ne de multele iluzii pe care le avem asupra propriei noastre persoane.

Există însă şi o înţelegere greşită a acestei perioade liturgice, considerată adesea ca fiind singura în care suntem chemaţi să ne asumăm responsabilităţile de creştini, adică de ucenici ai lui Hristos. Ca şi cum ritmul duhovnicesc dobândit, cu mila lui Dumnezeu, în timpul postului e de la sine înteles că trebuie abandonat odată ce intrăm în câşlegi (perioada dintre doua posturi). Aceiaşi sportivi, la care făceam referire mai sus, dupa ce ies din cantonament nu renunţă la a se mai pregăti, ci se folosesc de acumulările făcute în acea perioadă pentru a-şi forţa şi mai mult limitele, în vederea dobândirii unor performanţe mai mari decât cele anterioare. Tot aşa şi creştinul, nu intră în post pentru a trăi, doar atunci, în conformitate cu poruncile Evangheliei, ci se foloseşte de sporul şi puterea primite de la Dumnezeu prin postire pentru ca viaţa lui să fie un continuu urcuş duhovnicesc. Rugăciunea, milostenia, spovedania şi împărtăşania din timpul Postului Mare le putem prelungi şi după acest timp de chemare la pocăinţă. Putem dărâma în afara postului ceea ce am zidit în post sau putem avea înţelepciunea de a continua şi după Sfintele Paşti a cultiva mai mult relaţia cu Dumnezeu. Abia în cel din urmă caz putem spune ca am folosit la maximum puterea postului şi că Duminica izgonirii lui Adam din Rai a devenit, de fapt, Duminica ieşirii noastre din iadul cotidian.

SURSA: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/postul-ca-intrare-in-cantonament~ni882s

Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai a Sf. Nicolae Velimirovici

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-la-duminica-izgonirii-lui-adam-din-rai-a-sf-nicolae-velimirovici/

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

– fragment –
Sf. Nicolae Velimirovici

Dar aceste cuvinte ale lui Hristos: „unge capul tău şi faţa ta o spală” rostite atât de hotărât, au înţelesul lor lăuntric profund. Deoarece, dacă Domnul S-ar fi gândit numai la capul cel trupesc şi la faţa cea trupească, cu siguranţă că El nu ne-ar fi poruncit să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa atunci când postim. El ar fi spus că este un lucru de mică importanţă şi lipsit de sens, unde se amestecă roadele postirii, să-ţi ungi sau să nu-ţi ungi capul, să-ţi speli sau să nu-ţi speli faţa.

Este limpede faptul că, în adâncul acestor cuvinte se ascunde un înţeles tainic. De altfel, cel care înţelege această poruncă a lui Hristos sub înfăţişarea ei de suprafaţă şi începe, mai ales atunci când posteşte, să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa, va cădea în chipul celălalt al făţărniciei. El va pune iarăsi în privelişte, înaintea oamenilor postirea sa, însă într-un chip diferit. Dar Domnul tocmai aceasta a căutat să ne înveţe în chip lămurit, ca să nu facem.

Atunci, nu mai există nici o îndoială că această poruncă şi are înţelesul său lăuntric.

Care este acela? Este asemenea celui pe care l-a dat Apostolul Pavel tăierii împrejur, întregind tăierea împrejur a inimii ca mijloc mântuitor, şi socotind că înfăţişarea de la suprafaţă a tăierii împrejur ca nefiind mai importantă ca nesăvârşirea acestei tăieri (Galateni 6:15; Romani 2:29).

Atunci, „unge capul tău” înseamnă: unge mintea ta cu Duhul Sfânt. Fiindcă „capul” semnifică „mintea” şi întregul suflet, şi uleiul înmiresmat cu care se unge capul semnifică Duhul Sfânt. Şi aceasta înseamnă: posteşte de toate gândurile cele rele şi înfrânează-te de la toate cuvintele neruşinate şi fără de folos. Dimpotrivă: umple-ţi mintea cu gândurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curăţiei, ale credinţei şi dragostei şi cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul Sfânt. Fă la fel şi cu limba ta – pentru că vorbirea şi mintea una sunt – fie că te înfrânezi în întregime de la vorbire, ori, dacă vorbeşti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletului. Fă la fel şi cu inima ta: posteşte de toată ura şi de tot răul, zavistia şi mândria, hula împotriva lui Dumnezeu şi a omului, de orice păcat şi poftire păcătoasă, patimă şi dorinţă – înfrânează-te de la toate astea şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să semene în inima ta fiecare fel de plantă sfântă şi bine-plăcută lui Dumnezeu, floare cerească. Fă la fel cu voia sufletului tău: posteşte de la fiecare scop păcătos şi de la fapta păcătoasă, înfrânează-te de la tot răul şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să ungă sufleul tău învârtoşat, cu uleiul înmiresmat al lui, să-i vindece rănile şi să-l întoarcă înspre Dumnezeu, să-l îndemne către lucrările cele bune şi să-l umple cu setea pentru fiecare bună lucrare care se află în Dumnezeu.

Acesta este înţelesul cuvintelor: „unge capul tău”. Altfel spus: înfrânează şi stăpâneşte omul tău lăuntric, care este de cea mai mare însemnătate, opreşte-l de la fiecare rău şi îndeamnă-l către tot ceea ce este bun.

Ce înţeles au cuvintele: „şi spală faţa ta”? Faţa semnifică omul pe dinafară, omul trupesc, simţitor – trupul omului. Sufletul se arată lumii acesteia, prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este faţa omului, dar pentru lume, sufletul este trupul omului. Prin simţirile şi mădularele trupului arătăm lumii ce gândim, ce simţim şi ce vrem. Limba transmite gândurile minţii, ochii arată simţămintele inimii şi picioarele duc la bun sfârşit scopul sufletului.

„Spală faţa ta” înseamnă: curăţeşte-ţi trupul tău de săvârşirea oricărui păcat, oricărei necurăţii şi oricărui rău. Înfrânează-ţi simţurile de la tot ceea ce este de prisos şi primejdios; păzeşte-ţi ochii ca să nu zăbovească prin amestecările acestei lumi; păzeşte-ţi urechile de la toate cele care nu slujesc mântuirii sufletului; păzeşte-ţi nasul, pentru ca sufletul tău să nu inspire mirosul acestei lumi, care degrabă se schimbă în duhoare; înfrânează-ţi limba şi stomacul de poftirea de multă mâncare şi băutură; înfrânează-ţi întregul tău trup, ca să nu se facă peste măsură de delicat, şi să nu-ţi ceară mai mult decât îi are nevoie pentru vieţuire. Pe lângă toate acestea, înfrânează-ţi mâinile, ca să nu bată şi să nu chinuiască oamenii şi animalele; înfrânează-ţi picioarele ca să nu te ducă în păcat, să nu te ducă la petreceri prosteşti, la distracţii fără de Dumnezeu, la lupte şi furturi. Şi, împotriva tuturor acestora, fă din trupul tău o adevărată biserică pentru sufletul tău; nu fă din el o cârciumă de la marginea drumului, unde se adună tâlharii ca să-şi împartă prada şi să-şi facă planuri pentru noi atacuri, ci biserică a Dumnezeului Celui viu.

Acesta este înţelesul cuvintelor: „şi spală faţa ta”. Aceasta este postirea care duce la mântuire. Acesta este postul pe care îl propovăduieşte Hristos, post fără făţărnicie, post care scoate duhurile cele rele, şi aduce omului biruinţă slăvită şi roade bogate, atât în această viaţă, cât şi în cea următoare.

Este important să observăm aici, că Hristos vorbeşte mai întâi despre cap şi apoi despre faţă – mai întâi despre suflet şi apoi despre trup. Făţarnicii posteau numai în trup şi arătau oamenilor postirea lor prin mijloace trupeşti. În contrast cu aceasta, Hristos aşează postirea lăuntrică pe primul loc şi apoi postirea din afară, trupească, nu pentru a socoti postirea trupească mai neînsemnată – căci El Însuşi obişnuieşte să postească trupeşte – dar să începem cu începutul: mai întâi se curăţeşte izvorul şi apoi râul; mai întâi se curăţeşte sufletul şi apoi oglinda sufletului. Omul trebuie mai întâi să se străduiască să facă postirea în minte, inimă şi în voia lui, şi apoi să întregească postul cu bunăvoire şi bucurie în trupul său, aşa cum pictorul face mai întâi priveliştea în sufletul său şi apoi degrabă şi cu veselie, zugrăveşte priveliştea cu mâna. Aşadar, postirea trupească trebuie să fie cu veselie şi nu cu tristeţe. De aceea Domnul foloseşte cuvintele „unge” şi „spală”; pentru că, aşa cum acestea aduc bună plăcere şi bucurie omului celui trupesc, tot aşa postirea – atât a sufletului, cât şi a trupului – trebuie să aducă veselie şi bucurie sufletului omului.

Sursa: http://www.credo.ro/predica-despre-post-Sfantul-Nicolae-Velimirovici.php 

Predică la Duminica Lăsatului sec de brânză a PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-la-duminica-lasatului-sec-de-branza-a-ps-sebastian-episcopul-slatinei-si-romanatilor/

DUMINICA  LǍSATULUI  SEC DE BRÂNZǍ – A izgonirii lui Adam din Rai  

 

  Mt. 6, 14-21

DESPRE POSTUL DEPLIN

            Dreptmăritori creştini,

            La prima vedere, pericopa evanghelică de astăzi pare să vorbească despre trei lucruri diferite. Întâi, zice: ,,De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”. Pare a fi vorba despre iertare. Al doilea: ,,Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă,când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. Este vorba, e clar, despre post. Al treilea: ,,Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. Suntem sfătuiţi, se pare, la milostenie.

            Aşadar, evanghelia pare a ne vorbi astăzi despre trei lucruri diferite: despre iertare, despre post, şi despre milostenie. O să vedeţi, însă, că această pericopă se referă, de fapt, la un singur lucru, şi anume la post – căci de aceea este Lăsatul Secului pentru Postul cel Mare. Se referă, însă, la postul deplin, care include şi iertarea şi milostenia, ca expresii ale înfrânării şi jertfei, deopotrivă. Dincolo de postul de mâncare deci, cu care ne-am obişnuit şi pe care-l ţinem din copilărie, această evanghelie ne provoacă la postul desăvârşit, nu doar al stomacului, ci şi al minţii, al simţurilor, al voinţei, al tuturor faptelor şi al tentaţiilor noastre păcoase – adică, al omului întreg.

            Haideţi să luăm pe rând aceste aspecte ale postului, cuprinse în evanghelie. Iertare. Ce spune? Dacă veţi ierta, vi se va ierta. Dacă nu veţi ierta, nu vi se va ierta. La prima vedere pare un troc, o tranzacţie ca cele comerciale; pare ceva negustoresc, ca şi cum Dumnezeu ar face negustorie cu noi. Ceva de genul: ,,Dacă ierţi, îţi iert şi Eu; dacă nu ierţi, nu-ţi iert nici Eu”. Ei bine, să nu credeţi că Dumnezeu ,,vede” lucrurile atât de simplist, sau poate dovedi o atare ambiţie! Nu! Lucrurile nu trebuie privite aşa de superficial, măcar şi pentru faptul că iertarea aceasta este post. Cum este post? Păi, care altul credeţi că este motivul pentru care astăzi, la Duminica Lăsatului de Sec, Dumnezeu ne vorbeşte mai întâi despre iertare, dacă nu acela că şi ea este tot post? Vrea să ne arate că postirea înseamnă în primul rând iertarea celor de lângă noi, căci în viaţa cealaltă – pentru că în perspectiva vieţii de dincolo postim sau iertăm – departe de a fi troc sau vreo tranzacţie plină de ambiţii, va fi recuperare şi reabilitare. Iertarea cu care debutează evanghelia de astăzi vrea să ne arate că, dacă voim să postim cu adevărat, suntem chemaţi mai întâi la îndreptare, la pocăinţă, la recuperare şi la reabilitare, fără de care nu există mântuire, iar noi ne dorim, în fapt, mântuirea. Cu acest gând trebuie să-l iertăm pe fratele nostru, şi la rându-ne, să ne cerem iertare, nu în ideea unui schimb sau a unei tranzacţii în spirit de dreptate. Ca pe o recuperare a relaţiei cu fraţii noştri, prieteni sau duşmani, vecini de aproape sau străini de departe. Cu toţi aceştia suntem chemaţi să postim cu adevărat, să ne recuperăm relaţiile, iertându-i şi cerându-le iertare.

            În al doilea rând, evanghelia de astăzi chiar abordează direct subiectul postului, aşa cum era şi de aşteptat. Dar, spre mirarea noastră, întâlnim o aparentă contradicţie în cuvintele Mântuitorului, pentru că, pe de o parte, condamnă pe cei care ţineau numaidecât să arate oamenilor că postesc, întunecându-şi feţele şi atrăgând atenţia în felul acesta celorlalţi: Atenţie! NOI postim”! Pe de altă parte însă, ne învaţă să ne ,,ungem capetele” şi să ne ,,spălăm feţele” când postim, într-un altfel de a atrage atenţia asupra noastră. Vasăzică, deşi sunt acuzaţi cei care făceau ceva anume ca să arate că postesc, întunecându-şi feţele, ni se cere, totuşi, şi nouă ceva!… Ce vrea să spună Domnul când zice să ne ungem capetele şi să ne spălăm feţele? Ei bine, nu este nici pe departe vorba de un alt fel de ,,f ăţărnicie”… Înţelesul este următorul: ungerea capului înseamnă luminarea minţii cu darurile Duhului Sfânt, capul închipuind mintea, iar spălarea feţei înseamnă curăţirea ,,omului celui din afară”, adică a simţurilor noastre, căci faţa închipuie pe omul cel dinafară, omul trupesc, omul simţurilor. Iată cum Hristos ne atrage atenţia că postirea trebuie făcută şi cu mintea, cu raţiunea, dar şi cu simţurile noastre, cu care adeseori alunecăm spre păcat sau tentaţii păcătoase.

            În sfârşit ,,al treilea lucru” la care pare a ne chema evanghelia de astăzi este milostenia, ca remediu împotriva lăcomiei. Şi anume feriţi-vă de lăcomie! Nu vă adunaţi comori aici, pentru că dacă le veţi aduna aici, aici vor rămâne, şi odată cu acelea şi inima voastră lipită de ele. Cred că nu trebuie spuse prea multe! Fiecare dintre noi ne simţim mai mult sau mai puţin legaţi de bunurile materiale şi fiecare, probabil, ne trezim, până şi în cel mai sfânt ceas, acela al rugăciuni, seara, dimineaţa sau chiar şi aici în biserică, gândindu-ne tot la bunurile noastre care,din lucruri necesare traiului se transformă adeseori în ,,tirani” care ne robesc şi nu ne lasă să ne rugăm. Lăcomia pe care o înfierează evanghelia de astăzi vizează zgârcenia şi neînfrânarea, specifice deopotrivă zgârcitului proverbial, dar şi lacomului nesătul ori colecţionarului pătimaş de orice, care se lasă bunăvoie robiţi de lucruri trecătoare, numai de Dumnezeu nu înţeleg să se lase ,,robiţi”.

            Ei bine, lăcomia pe care o respinge evanghelia de astăzi este tot nepostire, pentru că este neînfrânare sau lipsa milosteniei, iar postul nu trebuie să fie doar al stomacului ci, aşa cum ni se arată astăzi, al omului întreg: şi al raţiunii, şi al simţurilor, dar şi întărit cu iertare şi dragoste faţă de aproapele nostru. Postirea înseamnă deopotrivă înfrânare de la tot ceea ce ne corupe şi ne robeşte, nelăsându-ne să ne comportăm şi să gândim ca nişte oameni liberi.

            Iată de ce am zis mai înainte că doar în aparenţă pericopa aceasta vorbeşte despre trei lucruri diferite! De fapt, nu putea să vorbească, fiind Lăsatul Secului, decât de unul singur – despre post -, dar arată care este postul omului întreg, dincolo de postul stomacului, pe care îl ţin cei mai mulţi, mulţumindu-se de cele mai multe ori doar cu el. Evanghelia de astăzi ne arată că postirea noastră trebuie să se îndrepte şi împotriva răutăţii, spunându-ne că trebuie să şi iert. Să lăsăm răutatea la o parte şi să îmbrăţişăm cu dragoste pe cei ce ne-au jignit, ne-au bârfit, ne-au îndreptăţit etc. Ne învaţă că postire înseamnă înfrânarea de la tot ceea ce ne robeşte şi de la tot ceea ce ne face să ne lipim inima aici pe pământ de bunurile acestea trecătoare, nemântuitoare şi care nu au nimic de-a face cu viaţa de dincolo. De asemenea, ne arată şi că trebuie să îmbrăţişăm postirea cu bucurie, iar nu trişti; nu întunecaţi la chip, ci cu entuziasm şi cu sentimental că aceasta ne zideşte, nu ne îmbolnăveşte; ne creşte sufleteşte, nu ne ,,slăbeşte”.

            Evanghelia de astăzi ne cheamă şi ne provoacă, aşadar, în integralitatea ei la post, dar la postul deplin, al omului întreg: al trupului, al sufletului, al raţiunii, al simţurilor şi al tuturor laturilor fiinţei noastre. Nu doar la un post de bucate, care ar putea transforma abordarea noastră în simplă dietă alimentară, cură de slăbire, detoxifiere a organismului, economie financiară ori formalism neroditor, ca la fariseul ce, deşi postea de două ori pe săptămână, a fost întrecut de către vameşul care, probabil, nu postise niciodată (Lc.18, 10-14). Atenţie, aşadar, perioada aceasta de postire, în care vom intra de mâine, nu înseamnă doar simplă înfrânare de la anumite mâncăruri, ci se vrea dăruire totală, cu tot trupul şi sufletul nostru, ca în întreaga noastră fiinţă să se întâmple ceva; în toată fiinţa noastră, nu doar în trupul nostru, ca Sfânta Înviere de la hotarul acestei perioade să fie cu adevărat ,,lumină” şi binecuvântare pentru întreaga noastră fiinţă, pregătită şi purificată integral pentru întâlnirea cu Hristos cel înviat din morţi.

            Şi încă ceva: să nu vedem în aceste patruzeci şi şapte de zile doar o simplă ,,ocazie”, fie ea şi fericită, de a progresa duhovniceşte! Urcuşul nostru duhovnicesc nu ar trebui să se constituie din sincope: patruzeci şi şapte de zile anul acesta, patruzeci şi şapte de zile la anul, patruzeci şi şapte de zile peste doi ani ş.a.m.d. Ci, această perioadă se vrea permanetizată în viaţa noastră, în perspectiva vieţii de veci, unde nici nu vom mai mânca, nici nu vom mai bea, nici nu vom mai putea avea altfel de relaţii cu aproapele decât de bună înţelegere şi dragoste (Lc.20, 34-35), nici nu vom putea strânge altfel de comori, decât darurile şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

            Aşa stând lucrurile, să rugăm pe Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi, cei care am venit astăzi să luăm binecuvântare pentru post, să abordăm această perioadă cu toată fiinţa, împăcându-ne cu semenii noştri, cerând iertare celor cărora le-am greşit, postind cu trupul, dar şi cu mintea, cu gândurile noastre, cu simţurile, cu fiinţa noastră întreagă, şi dezlipindu-ne de lucrurile cărora, dintr-un motiv sau altul, am ajuns să le fim robi şi să le slujim, în loc să slujim Adevăratului şi Bunului Dumnezeu. Să ne binecuvinteze Domnul cu post bineplăcut Lui şi spor duhovnicesc, să aprindă în sufletele noastre focul doririi permanetizării comuniunii cu El, iar Slăvita Înviere a Sa să ne fie binecuvântare şi balsam nouă, celor ce ne străduim, iată, să ne apropiem de El cu trupul, dar şi cu sufletul şi cu toată fiinţa noastră, Amin.

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ (Duminica Iertării sau A izgonirii lui Adam din Rai): ARMELE DUHOVNICEŞTI ALE CREŞTINULUI

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-mitropolitului-augustin-de-florina-la-duminica-lasatului-sec-de-branza-duminica-iertarii-sau-a-izgonirii-lui-adam-din-rai-armele-duhovnicesti-ale-crestinului/

duminica_izgonirii_lui_adam_din_rai_-_a_lasatului_sec_de_branza_3

ORNAM1

 Predici audio:

ORNAM1

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA

DUMINICA IERTĂRII: 

ARMELE DUHOVNICEŞTI ALE CREŞTINULUI

Mâine, iubiţii mei, începe Sfânta şi Marea Patruzecime, care ţine 40 de zile. Prima zi este Lunea cea Curată, iar ultima este Sâmbăta lui Lazăr.

Biserica ne cheamă să ne nevoim. Avem vrăjmaşi. Iar cei mai mari vrăjmaşi ai noştri sunt trei: primul este trupul cu dorinţele lui rele, al doilea este lumea cu spaimele şi farmecele ei, iar al treilea este satana, care – cum zice Apostolul Petru –  „ca un leu răcnind umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Aşadar, suntem chemaţi la un război duhovnicesc. Şi precum soldaţii au arme, aşa şi noi, soldaţii lui Hristos, trebuie să fim înarmaţi cu armele pe care Apostolul Pavel le numeşte astăzi „armele luminii” (Romani 13, 12). Iar armele pe care ni le recomandă Sfânta noastră Biserică în această perioadă sunt patru.
***
– Prima armă este postul. Unii moderni spun că postul nu reprezintă nimic. L-au inventat preoţii şi episcopii ca să ţină poporul supus. Aceasta este o minciună. Postul este un aşezământ vechi. Este, precum zice Marele Vasilie, „de aceeaşi vârstă” cu omul, atât de vechi ca şi omul. Când Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva, le-a spus să mănânce din  roadele tuturor pomilor din rai în afară de unul. Ei, asta nu înseamnă post? Dar, din nefericire, Adam şi Eva nu au păzit acest post uşor şi au fost pedepsiţi: „au fost izgoniţi din rai”, precum auzim astăzi în cântări.
Au postit Moise, Ilie, toţi profeţii şi patriarhii şi drepţii din Vechiul Testament. Au postit evreii, au postit toate popoarele. Dar mai înainte de toate postul îl recomandă Domnul nostru Iisus Hristos. Îl recomandă prin cuvintele pe care le-am auzit astăzi (vezi Matei 6, 16 – 18), şi – mai mult – prin faptele şi pildele Sale. După botezul Său, Hristos s-a dus în pustie, a rămas acolo 40 de zile, s-a luptat cu satana şi l-a învins; şi acolo a postit aspru, atâtea zile nici nu a mâncat, nici nu a băut nimic. Aşadar postul se întemeiază şi pe Vechiul şi pe Noul Testament. De aceea creştinul trebuie să postească.
Dar şi medicina recomandă postul ca medicament. Un medic înţelept a spus că noi, oamenii, „ne săpăm groapa – mormântul, cu furculiţele şi cu lingurile”. Întâlnim postul până şi în natură, la animale. Ţestoasa, şarpele, broasca cad în mari  perioade de hibernare; în această perioadă desigur că postesc. Postul este o lege universală. În anii de demult oamenii se fereau de cărnuri şi de esenţele grase. În Pont, din Lunea cea Curată, măcelarul îşi atârna în cui cuţitul, se închideau măcelăriile şi doar în Sâmbăta cea Mare îl lua din nou. Acum ne-am transformat în cel mai carnivor popor: s-a umplut Elada de rotiserii. Nu ajung animalele din ţară,  aducem şi din afară şi pleacă banii. Noi mâncăm ca nişte sparţi, în timp ce dincolo, în Asia şi Africa, milioane de copilaşi mor. Însă ia aminte, vom plăti pentru asta. Vor veni iarăşi ani de foamete; se va împlini cuvântul Sfântului Cosma Etolianul: „Un pumn de făină – un pumn de aur”.
Toţi să postească. Excepţie fac doar bolnavii, cei înaintaţi în vârstă şi femeile care alăptează copii. Biserica noastră este iubitoare de oameni. Nu vrea să-l nimicească pe om. Canonul apostolic zice că aceştia sunt scutiţi; toţi ceilalţi sunt obligaţi să postească.
– Aşadar, o armă este postul. O altă armă este rugăciunea. Să ne rugăm mereu, însă în mod deosebit acum. În biserică, în fiecare seară, se cântă „Doamne al puterilor…” la Pavecerniţa Mare. Miercuri şi vineri se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Vineri seară „Apărătoarei Doamne cele de biruinţă…” şi Acatistul Buneivestiri (Heretisirile).
Rugăciune şi în afara bisericii: dimineaţa şi seara, înainte şi după masă; pe drum, în maşină, în avion, pretutindeni. Strămoşii noştri spuneau: „Cad, îmi fac cruce şi îngerul este lângă mine”.
Însă rugăciune şi acasă, în familie, tatăl – mama – copiii. Arătaţi-mi o familie care se roagă aşa, să cad să le sărut picioarele. Avem case frumoase, televizoare, mâncăruri, distracţii, desfrânări,  adultere, carnavaluri… Dumnezeu nu avem. Pentru aceasta vin pedepse, potrivit Sfintelor Cărţi.
Nu te rogi? Nu eşti om. Nu te rogi? Nici animal nu eşti. Păsările Îl laudă pe Dumnezeu în cântări. Şi câinele căruia îi arunci un os şi dă din coadă ca şi cum ţi-ar spune „mulţumesc”. Şi omul? Toate i le dă Dumnezeu, iar el abia are o buche în gură şi îl înjură pe Hristos.
– A treia armă este milostenia. Banii tăi să nu-i ţii doar pentru tine, pentru femeia şi pentru copiii tăi. Asta este iubire de sine. Să fii milostiv. Cât de milostiv? Evanghelia numără trei trepte ale milosteniei. Prima: să le împarţi pe toate (vezi Luca 18, 22); asta au făcut-o apostolii, martirii, asceţii. Nu poţi să le dai pe toate? Ei, atunci fă ceva mai uşor, dă jumătate; aceasta o spune Ioan Înainte-mergătorul (vezi Luca 3, 11). Nici jumătate nu poţi? Ei, atunci dă o zecime; precum făceau iudeii. Ai adunat 100? Dă 10 săracului. Dar nici asta n-o faci. Dar ce faci? Lozinca diavolului: toate pentru noi înşine, nimic pentru celălalt! Într-un sat, preotul a făcut o colectă pentru un sărman şi a adunat doar 1.000 de drahme. În aceeaşi seară au venit în centru dansatoare străine şi au dansat; tineri – bătrâni priveau la trupurile lor goale. Şi când au plecat, au numărat banii pe care i-au adunat. Erau, poftim, 350.000 de drahme. Foarte frumos! Pentru diavolul 350.000. Pentru Hristos? Aproape nimic…
– Aşadar am spus: post, rugăciune, milostenie. Însă Hristos mai cere ceva. O spune astăzi Evanghelia. Ce anume? Să-ţi ierţi vrăjmaşul (vezi Matei 6, 14 – 15). Este a patra armă, cea mai grea dintre toate.
Duhovnicul întreabă un suflet: – Nu cumva ai duşmănie cu cineva? – Am, cu o vecină. – Ce ţi-a făcut? – Asta şi asta. – Cât timp ai de când nu vorbeşti cu ea? – Sunt deja zece ani… Vine alta. – Ai vreun duşman? – Chiar soacra a scos sufletul din mine ! Nici „bună ziua” nu-i zic… Vine soacra: – A, chiar noră-mea!… Vine vecinul: – Am ură faţă de cutare. – Ei, acum trebuie să iertaţi. – A, nu se poate asta, bunicuţule. Dă-mi canon orice vrei, să aprind lumânări, să fac metanii, dar iertare nu dau. M-a ars, nu vreau nici să-l văd, nici să-l aud… Ce zice însă Evanghelia!? Cineva a întrebat pe un necredincios, care este cel mai frumos cuvânt din câte sunt scrise în Evanghelie, şi a răspuns: ceea ce zice Hristos, a ierta unul pe celălalt. Ierţi? Eşti creştin. Nu ierţi? Păcat de posturile tale, de drumurile tale la biserică, de metaniile tale, de toate câte faci. O spune clar Evanghelia astăzi. Ierţi, vei fi iertat. Nu ierţi, nu vei fi iertat. În seara aceasta, Biserica ne va chema pe toţi ca mai înainte să intrăm în post, nurorile să ierte pe soacre, soacrele pe nurori, bărbaţii pe vecinii lor, cei mici pe cei mari, cei mari pe cei mici. În felul acesta toţi ca nişte fraţi, ca o familie iubită să începem sfântul stadiu al Marii Patruzecimi.
Sfântul Cosma Etolianul spune: Vai de cel care moare înainte de a se împăca cu duşmanul său! Mii de preoţi şi mii de episcopi să le citească rugăciuni la mormânt! Nu se iartă.
***
La arme deci, iubiţii mei fraţi! Oricine apucă armele de război cu uşurinţă, arme care sunt de moarte, de distrugere, de pierzare; dar cu greu va apuca cineva armele cele duhovniceşti, „armele luminii”, despre care vorbeşte Apostolul Pavel astăzi.
Să nu rămânem fără armele noastre: postul, rugăciunea, milostenia şi iertarea. Să postim, precum Domnul nostru Iisus Hristos în pustie. Să ne rugăm, precum Hristos noaptea în Ghetsimani. Să facem milostenii, precum Hristos a împărţit în lume bunătăţile  Lui. Şi să iertăm din inima noastră pe orice vrăjmaş, precum Acela, care de sus de pe cruce, a spus pentru răstignitorii Săi: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
De mâine la arme! Post, rugăciune, milostenie, iertare. Aceste patru să le avem şi atunci îngerii şi arhanghelii ne vor acoperi şi Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi în vecii vecilor. Amin.
 
 
† Episcopul Augustin

DUMINICA IERTĂRII: „CÂND MĂ NECĂJESC, DEGRAB MĂ AUZI…” – Pr. Al. Schmemann

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/duminica-iertarii-cand-ma-necajesc-degrab-ma-auzi-pr-al-schmemann/

“Când mă necăjesc, degrab mă auzi…”

Duminica iertării


(a izgonirii lui Adam din Rai)

Pr. Al.Schmemann:

“… În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei Duminica Iertării, dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: <<Izgonirea lui Adam din Rai>>. Această denumire totalizează, într-adevar, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim, că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El. Păcatul omului l-a lipsit pe om de acea viaţă binecuvântată, iar existenţa lui pe pământ s-a transformat într-un exil. Hristos, Mântuitorul lumii, deschide uşa raiului celui ce-L urmează, iar Biserica, prin dezvăluirea frumuseţii Împărăţiei lui Dumnezeu în viaţa noastră, un pelerinaj către patria noastră cerească. Astfel, la începutul Postului suntem ca şi Adam:

Scosu-s-a Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie, ce am pătimit eu, ticălosul. O poruncă am călcat a Stăpânului meu şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, cel ce eşti pentru mine sădit şi pentru Eva încuiat, roagă pe Cela ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit, ca să mă satur de florile tale. Pentru aceasta şi Mântuitorul către dânsul a zis: Zidirea mea nu voi să piară, ci voi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu îl voi goni afară“.

Postul este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat, din temniţa <<acestei lumi>>. Iar pericopa evanghelică a acestei ultime Duminici (Matei VI, 14-21) stabileşte condiţiile acestei eliberări. Prima este postirearefuzul de a accepta dorinţele şi îndemnurile firii noastre decăzute ca fiind normale, efortul de a ne descătuşa din stăpânirea cărnii asupra duhului. Pentru a fi eficace, totuşi, postul nostru nu trebuie să fie fariseic, nu trebuie să ne “fălim” cu aceasta. Nu trebuie “să ne arătăm oamenilor că postim, ci Tatălui nostru Care este în ascuns“. Cea de-a doua condiţie este iertarea – “că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc“. Biruinţa păcatului, principalul semn al stăpânirii sale asupra lumii este dispersarea, izolarea, ura. Aşadar, prima încercare de a sparge această fortăreaţă a păcatului este iertarea: reîntoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta înseamnă a pune între mine şi “vrăjmaşul” meu iertarea lui Dumnezeu Însuşi. A ierta este depăşirea “punctului mort” în relaţiile umane şi raportarea lor la Hristos. Iertarea este “crăpătura” Împărăţiei cereşti deschisă către această lume păcătoasă şi decăzută.

Postul Paştelui începe, de fapt, de la vecernia din această Duminică. Această slujbă unică, atât de adâncă şi frumoasă, lipseşte din atât de multe biserici ale noastre. Totuşi nimic nu destăinuie mai bine “tonalitatea” Postului Mare în Biserica Ortodoxă; nicăieri nu se manifestă mai bine chemarea sa profundă către om.

Slujba începe cu o vecernie solemnă, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase. Stihurile care urmează Psalmului “Doamne strigat-am către Tine…” anunţă venirea Paştelui şi, dincolo de Post, apropierea Paştelui!

Vremea postului să o începem luminat, supunându-ne pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim precum de bucate aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toţi a vedea preacinstita patimă a lui Hristos, Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne“.

Urmează, apoi, Vohodul cu cântarea: Lumină lină a sfintei slave. Preotul slujitor înaintează către “locul cel înalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seară, care întotdeauna anunţă sfârşitul unei zile şi începutul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteşte începutul Postului:

Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta;

Când mă necăjesc degrab mă auzi

Ia aminte spre sufletul meu,

şi-l mântuieşte pre el”.

Ascultă melodia unică a acestui stih – această strigare care dintr-o dată umple biserica: “când mă necăjesc degrab mă auzi” – şi vei înţelege acest moment de început al Postului Mare: tainica întrepătrundere dintre deznădejde şi nădejde dintre întuneric şi lumină. Toată pregătirea se apropie acum de sfârşit. Stau în faţa lui Dumnezeu, în faţa slavei şi a frumuseţii Împărăţiei Sale. Realizez că aparţin acesteia, că nu am alt cămin, nicio altă bucurie, niciun ţel; realizez, de asemenea, că sunt exilat din acest cămin în întunericul şi tristeţea păcatului, “când mă necăjesc!“. Iar în cele din urmă îmi dau seama că numai Dumnezeu mă poate ajuta în această durere, că numai El poate “griji de sufletul meu“. Pocăinţa este, mai presus de orice, o chemare disperată către acel ajutor divin.

Repetăm de cinci ori Prochimenul şi iată că Postul a sosit! Veşmintele luminate sunt puse deoparte; luminile sunt stinse. Când preotul slujitor rosteşte cererile pentru ectenia de seară strana răspunde cu ceea ce se consideră a fi “cheia Postului“. Se citeşte pentru prima oară rugăciunea de post a Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii.

La sfârşitul slujbei credincioşii se apropie de preot, cerând unii altora iertare. În timp ce ei săvârşesc acest ritual de împăcare – pentru că Postul Mare începe prin aceste mişcări ce exprimă dragostea, reuniunea, frăţia – strana intonează cântările pascale.

Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina Împărăţiei lui Dumnezeu“.

(pr. Alexander Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucureşti, 1998)