Fericitul Iacov Tsalikis: „Nu deznădăjduiți, Hristos nu este un procuror”

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/din-cuvintele-parintelui-iacob-tsalikis

Când Îl pui pe Hristos hrană și pază vieții tale, optimismul și nădejdea cea bună sălășluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputințelor și nenumăratelor noastre păcate.

Zicea gheronda:

Credinciosul să se ferească să facă oamenilor cunoscute amănunte despre viața lui duhovnicească.

Norocos nu este cel ce câștigă la loterie, ci acela care primește în viața lui pe Duhul Sfânt.

Postul este voia lui Dumnezeu. Am șaptezeci de ani și postul nu m-a păgubit cu nimic. Mama mea m-a învățat să postesc încă de pe când eram copil. În ciuda bolii mele, m-am folosit de post.

Banul este viclean. Când îl ții prima dată în mână, este foarte dulce, dar după aceea devine foarte amar, produce tulburări și durere. Creștinul trebuie să se teamă de bani și să-L iubească pe Hristos. Hristos este îngrășământ pentru viață, în timp ce banul este cursă.

Copiii mei, viața fără Dumnezeu este osândă, tiranie de neridicat. Cel care trăiește cu Dumnezeu este viu și va avea sfârșit bun.

În general, omul de astăzi s-a înstrăinat de tradițiile trecutului. Poate că tineretul nici nu mai înțelege limba clericilor. Din păcate, pentru tineri, noi clericii semănăm cu niște ființe de pe altă planetă.

Când Îl pui pe Hristos hrană și pază vieții tale, optimismul și nădejdea cea bună sălășluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputințelor și nenumăratelor noastre păcate.

Minuni se întâmplă în fiecare zi, dar noi nu le vedem, nu le acordăm importanță. Faptul că Dumnezeu, în ciuda tuturor petelor noastre și a păcatelor nu Se mânie și nu întrerupe legăturile Lui cu noi, asta nu este o mare minune?

Zicea bătrânul către închinătorii care întrebau la ce oră să se trezească dimineața pentru Sfânta Liturghie : „Cel care poate, să vină la Utrenie. Cei care se simt obosiți, să vină la Binecuvântată este Împărăția…Iar cel care nu poate veni așa de devreme, să nu piardă Apostolul și Evanghelia, Crezul și Tatăl nostru. Dar și cel care va veni în ceasul al doisprezecelea, cu puțin înainte de Pentru rugăciunile, să nu se teamă de întârziere, nu-l va certa nimeni. Stăpânul Hristos este bun și blând.

Nu deznădăjduiți, Hristos nu este un procuror. Nu vă primejduiți cu exilul sau închisoarea pentru greșelile voastre. Roagă-te, încearcă, postește, pregătește-te să te împărtășești, pleacă-te să-ți citesc rugăciunea de dezlegare.

Un bărbat și o femeie este bine să se gândească la căsătorie numai când se simt copți și siguri că între ei există o relație strânsă, adică au multe elemente în comun în modul de a gândi și de a percepe viața.

Advertisements

SFÂNTUL IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE: PREDICĂ LA DUMINICA A PATRA DIN POST (A SFÂNTULUI IOAN SCĂRARUL)

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sfantul-iustin-cel-nou-de-la-celie-predica-la-duminica-a-patra-din-post-a-sfantului-ioan-scararul1_1/

De ce Biserica îl aşează pe acest sfânt în mijlocul Postului, ca pe cea mai sfântă icoană, ca să privească toţi la el? Sfântul Ioan Scărarul. Cine este acesta?

Este omul care a trăit şi a scris „Scara Raiului”, care a trăit suişul omului din iad până în cer, până în rai. El a trăit Scara de pe pământ până la cer, scara care se întinde din adâncul iadului omului până în culmea raiului. A trăit şi a scris. Om foarte învăţat, foarte citit. Om care şi-a dus sufletul pe calea lui Hristos, care l-a ndus cu totul din iad în rai, de la diavol la Dumnezeu, de la păcat la nepăcătuire şi care, cu dumnezeiască înţelepciune, ne-a descris toată această cale, adică ce trăieşte omul luptându-se cu orice diavol care se află în spatele păcatului.

Cu păcatul ne luptă diavolul, şi pe mine, şi pe tine, fratele meu şi sora mea. Te luptă cu orice păcat. Nu rătăci, nu te înşela! Nu crede că vreo putere mică se aruncă asupra ta. Nu! El te atacă, el se aruncă asupra ta! Chiar dacă este doar un gând necurat, doar un gând, să ştii că el se năpusteşte asupra ta. Gând de mândrie, de poftă rea, de iubire de argint… O mulţime nenumărată de gânduri vin asupra ta din toate părţile. Şi tu, ce eşti tu?

O, Scară a Raiului! Cum, părinte Ioane, ai putut să aşezi această Scară a Raiului între pământ şi cer? Demonii nu au rupt-o, nu au tăiat-o, nu au spart-o? Nu!… Postul lui era o flacără, un foc, un incendiu. Ce diavol l-ar fi răbdat? Toţi fugeau panicaţi, toţi demonii fugeau vânaţi de slăvita şi dumnezeiasca lui rugăciune, toţi demonii fugeau de postul lui, toţi demonii dispăreau la rugăciunea lui înflăcărată.

Scara Raiului!

Ce înseamnă ea? Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos. Acestea şi altele multe sfinte virtuţi nou-testamentare. Fiecare poruncă a lui Hristos, fraţii mei; aceasta este virtutea. O păzeşti? O împlineşti? De pildă, porunca lui despre post o păzeşti, o împlineşti? Postul este o sfântă virtute, este o treaptă a scării de pe pământ la cer. Postul, binecuvântatul post, precum şi toată Scara de pe pământ la cer.

Fiecare virtute este un mic rai! Fiecare virtute nutreşte sufletul tău, îl face fericit, coboară în sufletul tău odihna dumnezeiască, cerească. Fiecare virtute este o treaptă de aur şi de diamant pe Scara mântuirii tale, pe Scara care uneşte pământul cu cerul, care se întinde din iadul tău până în raiul tău. De aceea, nici una din ele nu este niciodată singură. Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos nu este niciodată singură. Se manifestă prin rugăciune, prin post, prin milostenie, prin smerenie, prin pătimirile pentru aproapele. Nu doar se manifestă, dar fiecare virtute trăieşte, pentru că există o altă virtute. Credinţa trăieşte prin rugăciune, rugăciunea trăieşte prin post, postul se nutreşte cu rugăciunea, postul se nutreşte cu iubirea, iubirea cu îndurarea. Astfel, fiecare virtute trăieşte prin alta. Şi atunci când o virtute se sălăşluieşte în sufletul tău, toate celelalte vor urma, toate încet-încet de la ea vor proveni şi se vor dezvolta prin ea şi împreună cu ea.

Da! Scara Raiului. Depinde de tine. Spui că postesc cu frică de Dumnezeu, cu evlavie, cu plâns, cu lacrimi. După aceea însă le părăsesc. Iată, am început să construiesc Scara şi eu însumi am dărâmat-o, am spart-o. Tu iarăşi, tu posteşti deseori, te înfrânezi de la orice hrană trupească, dar iată, în vremea postirii laşi să se sălăşluiască în sufletul tău păcatul, să se semene în sufletul tău diferite gânduri, dorinţe necurate. De tine ţine să le izgoneşti imediat departe de tine cu rugăciunea, cu plânsul, cu citirea sau cu orice altă nevoinţă. Dar, dacă tu în timp ce posteşti îţi hrăneşti sufletul cu vreun păcat sau cu vreo patimă ascunsă, iată!, tu, deşi începi să zideşti una câte una treptele postirii de pe pământ la cer, tu însuţi iarăşi le dărâmi, le distrugi.

Postul pretinde îndurare, smerenie, blândeţe! Toate acestea merg împreună. Este ca o colaborare între zidari al căror superior este rugăciunea. Ea este marele zidar, arhitectul, marele meşter al vieţii noastre duhovniceşti, al dorinţelor noastre duhovniceşti, al Scării pe care o vom aşeza între cer şi pământ. Rugăciunea deţine primul loc. Când rugăciunea se va sălăşlui în inima ta şi aceasta arde de setea neîntreruptă după Domnul, când pe El Îl va privi continuu, pe El Îl va simţi continuu, atunci  prin rugăciune introduci în sufletul tău toate celelalte virtuţi. Atunci, meşterul (rugăciunea) are cei mai buni zidari. Zideşte repede-repede minunate scări de pe pământ la cer, scările urcuşurilor tale treptate către Dumnezeu, către desăvârşirea Lui. Când ai putere, rugăciune puternică, atunci nici un post nu-ţi va fi greu, nici o iubire nu-ţi va fi cu neputinţă. Sfântă iubire evanghelică! Rugăciunea sfinţeşte toate înlăuntrul tău, fiecare nevoinţă a ta, fiecare gând al tău, fiecare simţământ al tău, fiecare dispoziţie a ta. Rugăciunea! Puterea dumnezeiască  pe care ne-a dat-o Domnul spre a ne sfinţi orice este înlăuntrul nostru, în sufletul nostru. Rugăciunea te uneşte cu Domnul cel Atotîndurător şi El varsă în inima ta împreună-pătimirea pentru tot omul, pentru păcătos, pentru fratele care este neputincios ca şi tine, care cade ca şi tine, dar care se poate scula ca şi tine; care are nevoie însă de ajutorul tău frăţesc, de ajutorul tău în rugăciune, de ajutorul tău bisericesc. Atunci, când dai un ajutor, fără îndoială îţi vei zidi Scara ta, Scara care te duce din iadul tău în raiul tău. Atunci, cu siguranţă, în inimă vei urca din treaptă în treaptă, din virtute în virtute şi vei ajunge astfel în vârful scării, în cer, te vei muta în cer, te vei muta în raiul ceresc.

Toate le avem! Şi tu, şi eu: nouă Fericiri, nouă Sfinte Virtuţi evanghelice. Aceasta este Evanghelia Postului, Evanghelia Sfântului Ioan Scărarul. Virtuţi, fraţilor, mari virtuţi. Nevoinţele grele ale postirii, rugăciunii, smereniei, Domnul le-a prezentat ca fericiri. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăţia Cerurilor. (Matei 5, 3).

Smerenia! Aceasta este începutul vieţii creştine, aceasta este începutul credinţei noastre, aceasta este începutul virtuţii noastre, aceasta este începutul ridicării noastre la cer, aceasta este temelia Scării noastre. Doamne, eu sunt un nimic, Tu eşti Totul! Eu nimic, Tu totul! Mintea mea este nimic înaintea Minţii Tale. Duhul meu este nimic înaintea Duhului Tău, inima mea, cunoaşterea mea… O! nimic, nimic înaintea cunoaşterii Tale, Doamne! Eu, nimic, nimic… Şi după aceste nenumărate nimicuri, alte nimicuri. Acesta sunt eu înaintea Ta, Doamne!

Smerenia! Aceasta este prima sfântă virtute, prima virtute creştină! Toate încep de la ea…

Dar noi, creştinii lumii acesteia,care construim Scara mântuirii noastre, întotdeauna suntem în pericol din partea puterilor necurate. Cine sunt acestea? Păcatele, păcatele noastre, patimile noastre. Şi în spatele acestora, diavolul… După cum sfintele virtuţi zidesc Scara cerească între cer şi pământ, aşa şi păcatele noastre fac o Scară către iad. Fiecare păcat. Dacă există păcat în sufletul tău, ia aminte! Dacă ţii ură în sufletul tău una, două, cincizeci de zile, ia aminte pentru a vedea în ce iad s-a transformat sufletul tău. La fel dacă ţii mânie, iubire de arginţi, vreo dorinţă ruşinoasă. Şi tu… Ce faci? Într-adevăr, singur îţi pregăteşti o Scară către iad.

Dar Domnul nostru Cel Bun ne dăruieşte un exemplu minunat. Iată, în mijlocul Postului, ne pune înainte pe minunatul Sfânt Ioan Scărarul, cel cu nume mare. În întregime străluceşte de sfintele virtuţi evanghelice. Îl vedem cum se urcă repede şi cu înţelepciune pe Scara Raiului, pe care a pus-o între cer şi pământ. Ca dascăl, ca sfânt călăuzitor, ne dăruieşte Scara lui nouă, creştinilor, pentru a urca de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de pe pământ la cer.

Doresc ca milostivul şi marele Sfânt al nostru, Ioan Scărarul, să ne ducă de mână în luptele noastre împotriva păcatelor noastre, având ca ţintă sfintele virtuţi. Să zidim şi noi, cu ajutorul său, Scara noastră proprie şi urmându-l, să ajungem în Împărăţia Cerurilor, în Rai, unde există toate odihnele cele cereşti, toate bucuriile cele veşnice, unde împreună cu el, acolo,  Îl vom slăvi pe Împăratul tuturor acelor bunătăţi, pe Împăratul Cel veşnic al Împărăţiei cereşti, pe Domnul Iisus Hristos, Căruia slava şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 Pr. Iustin Popovici

(traducere din elină: M.L.

sursa: http://aktines.blogspot.com/2010/03/blog-post_6645.html)

PREDICA EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI LA DUMINICA A 4-A DIN POST – POSTUL DEPLIN ŞI RUGǍCIUNEA ADEVǍRATǍ

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-episcopului-sebastian-al-slatinei-la-duminica-a-4-a-din-post-postul-deplin-si-rugaciunea-adevarata1_1/

ORNAM1

ORNAM1

Vindecarea fiului demonizat – Mc. 9, 17 – 32 

POSTUL DEPLIN ŞI RUGǍCIUNEA  ADEVǍRATǍ

„Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post!” (Mc.9, 29)

            Dreptmăritori creştini,

            În pericopa evanghelică pe care am citit-o astăzi aţi putut auzi cu toţii cum un om a venit la Mântuitorul, rugându-L să-i vindece copilul demonizat care cădea deseori la pământ, zbătându-se şi făcând spume la gură, căci diavolul care sălăşluise în el de multe ori încercase să-l omoare.

            S-a apropiat, aşadar, omul acesta de Domnul Hristos cu durere, zicând: „Doamne, de poţi face ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi! Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede!” Iar acela a dat un răspuns cât se poate de interesant: ,,Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”

            Aparent este vorba de o exprimare greşită, sau un răspuns lipsit de logică, dacă nu cumva cuvintele acestea antinomice ale bietului om, simplu dealtfel, ascund altceva!… Şi ce ar putea ascunde oare? Ei bine, ascund credinţa, pentru că a zis : „Cred Doamne”, şi mai ascund smerenia, pentru că a adăugat:”…ajută necredinţei mele!” Este, dacă vreţi, o prezentare a credinţei în haina smereniei. Şi-a îmbrăcat omul nostru credinţa în veşmântul umil al smereniei.

            Impresionat de acest răspuns al omului, Mântuitorul Hristos S-a apropiat de copil şi a poruncit diavolului care se sălăşluise în el:  „Duh surd şi mut, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el!” Şi îndată a început diavolul să-l zguduie cu putere şi să-l trântească la pământ, după care ieşind, a rămas copilul ca mort, încât toţi credeau că a murit. Domnul însă, apucându-l de mână, l-a ridicat sănătos. Iar în acest timp ucenicii ardeau de nerăbdare să-L întrebe pe Domnul: „Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?” Iar El le-a răspuns: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post!”

            Iubiţi credincioşi,

            Nu era prima dată când ucenicii erau chemaţi să săvârşească o vindecare. Mai făcuseră minuni până atunci. Făcuseră şi vindecări de bolnavi, poate că vindecaseră şi demonizaţi, dar iată că de data aceasta, pe copilul acesta demonizat nu a putut să-l vindece. De ce? Pentru că acest soi de diavoli cerea o pregătire specială; demonii care se sălăşluiesc în oameni cer din partea noastră o atenţie deosebită: cer un post special şi o rugăciune sporită.

            Haideţi, dar, să ne referim la postul şi rugăciunea pe care Mântuitorul le-a cerut expres ucenicilor astăzi. Ce este postul, ştim cu toţii. Simplu, abţinerea de la mâncărurile de carne, lactate, ouă şi peşte. Dar mi se pare că nu numai la acest fel de post s-a referit Hristos. Vom vedea în continuare!

            Ce este rugăciunea, iarăşi ştim prea bine! Ne spunem dimineaţa şi seara rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, îngenunchind în faţa icoanei, şi rugându-L să ne ierte păcatele şi să ne ajute în viaţa noastră de zi cu zi. Dar mi se pare că nu doar această simplă rugăciune a fost vizată de Mântuitorul Hristos astăzi, când a reproşat ucenicilor că nu ţin destul post, şi că nu se roagă îndeajuns.

            Ce vreau să spun? Postul nu este doar de bucate, ci şi de păcate, căci căderea primilor oameni din rai nu a fost numai mâncare, ci şi neascultarea de Dumnezeu este călcare a postului. Neînfrânarea şi călcarea poruncilor lui Dumnezeu constituie nepostire, pentru că postul este şi reprimarea dorinţelor noastre neîngăduite. Nu au putut Adam şi Eva în rai să se abţină de la călcarea poruncii şi nu au postit. Nu postim nici noi atunci când nu  ne putem înfrâna de la mâncărurile pe care le-am amintit mai sus, dar, mai ales, atunci când nu ne înfrânăm de la păcate, petrecând în neascultare faţă de Dumnezeu. Această dimensiune a postului cred că a fost vizată astăzi de Domnul, şi anume că, dincolo de abţinerea de la bucate, este necesară şi abţinerea de la păcate. Acesta este postul cel adevărat!

            Ce fel de rugăciune a avut în vedere Hristos astăzi, când le-a atras atenţia ucenicilor că acest soi de demoni necesită şi rugăciune? S-a referit la rugăciunea de zece minute dimineaţa, pe care o facem de multe ori îngrabă şi cu gândul la problemele care ne aşteaptă? A avut în vedere celelalte zece minute de seara când, dacă mai apucăm, îngenuchem înaintea Lui şi spunem câteva rugăciuni mecanic ori pe jumătate adormiţi?… Nu! Dincolo de rugăciunea pe care ne străduim fiecare dintre noi, dimineaţa şi seara, s-o aducem înaintea lui Dumnezeu, a vrut Mântuitorul să sublinieze o dimensiune mult mai largă a rugăciunii, aşa cum şi postului am arătat ce dimensiune extinsă i-a dat astăzi prin cuvintele Sale.

            Ce este rugăciunea? Este comunicarea şi comuniunea omului cu Dumnezeu. Şi nu este vorba numai de scurtul program de dimineaţa şi seara, ci, adevărata rugăciune este gândul îndreptat permanent  către Dumnezeu, convorbirea şi comuniunea neîntreruptă cu El, raportându-ne în fiecare clipă a vieţii noastre, pe cât putem, la Dumnezeu şi voia Sa. Toate gândurile noastre, toate faptele, hotărârile, toate cuvintele noastre să le raportăm la El! Să ne întrebăm întotdeauna: oare cu această hotărâre pe care o iau acum, cu gândul sau cu cuvântul acesta, cu fapta aceasta, mai rămân eu în legătură cu Dumnezeu? Este pe placul Lui această hotărâre a mea? Şi aceasta este o ,,rugăciune” continuă! De ce? Pentru că este o permanentă raportare la El. Acestea mi se par adevăratele dimensiuni pe care a vrut Hristos să le dea rugăciunii şi postului pe care, iată şi noi ne străduim în această perioadă să ni le agonisim drept virtuţi! A vrut să ceară ucenicilor Săi,cu alte cuvinte, că întrega lor petrecere să fie în legătură cu Dumnezeu; întreaga lor viaţă să fie pusă în slujba Lui, pentru că altfel nu vor putea scoate răul nici din ceilalţi şi, cu atât mai puţin din ei înşişi.

            Dragii mei,

            Fiecare avem de scos mici demoni din noi, pentru că fiecare gând murdar, fiecare cuvânt urât, fiecare faptă rea, fiecare lucru neîngăduit de Dumnezeu constituie mici demoni care se sălăşluiesc în noi. Şi iată, Mântuitorul ne arată astăzi cum putem scăpa de aceste rele pentru totdeauna: prin post şi rugăciune. Acestea însă nu limitate la sensul lor strict, precum am văzut, ci în sensul lor larg şi complet. Acestea sunt mijloacele prin care putem scoate din noi înşine proprii demoni care ne chinuiesc!

            Vin adeseori la noi credincioşi care solicită, dintr-o răsuflare, să le facem dezlegări de farmece, de descâtece, de vrăji etc. Pe aceştia îi întrebăm mai întâi: „De ce crezi că cineva ţi-ar fi făcut vrăji? Bănuieşti pe cineva? Sunt în sat la tine vrăjitoare?” Şi foarte mulţi recunosc: “Nu părinte, dar întrucât îmi merge rău tot timpul în familie, cred că mi-a făcut cineva ceva.” “Bine, dar cine ţi-a făcut?” “Cred că mi-a făcut… nu ştiu…” Şi atunci, îi luăm pe oamenii aceştia deoparte şi îi sfătuim să se spovedească, pentru ca să constatăm că, de fapt, ei nu postesc, nu se roagă, nu merg la biserică şi, pe scurt, nu sunt în niciun fel pregătiţi să renunţe la adevăraţii ,,demoni” din ei. Vin la noi cu ,,demoni” imaginari, acuzând vrăjitoare şi descântătoare închipuite! Plasează automat răul care-i chinuie (păcatul, boala, suferinţa, insuccesele etc.), în afara lor, undeva pe seama unor persoane care, până la urmă, nici nu există!…

            Ce vreau să spun? Haideţi să vedem răul din noi şi să nu-l plasăm cu iresponsabilitatea în afara noastră! Haideţi să fim conştienţi că de cele mai multe ori noi suntem cauza răului nostru! Am citit acum două duminici o frumoasă pericopă evanghelică, în care patru inşi au adus un om paralizat la Mântuitorul, ca să-L vindece. Vă amintiţi ce i-a zis Hristos bolnavului? “Iertate îţi sunt păcatele tale!”(Mc.2, 5) Şi s-a vindecat. Aţi văzut de unde trebuie luat răul? Problemele noastre, gândurile noastre apăsătoare, insuccesele, tot ceea ce ne chinuie, nu cumva se întâmplă pentru păcatele noastre? Nu, cumva sunt din cauza nepregătirii noastre de a le ,,scoate” din noi? Nu cumva nu postim şi nu ne rugăm cum trebuie? Pentru că ne încredinţează Mântuitorul astăzi că ,,toate sunt cu putinţă celui ce crede” şi, de asemenea, prin post şi prin rugăciune pot fi scoşi demonii aceştia din noi.

            Foarte mulţi dintre dumneavoastră se plâng că nu li se împlinesc cererile încredinţate nouă spre rugăciune şi mijlocire la Dumnezeu. Sigur că, în ceea ce ne priveşte, ne rugăm după putinţă, după timpul pe care îl avem şi după felul în care ne putem şi noi interioriza la rugăciune. Se întâmplă însă, în unele cazuri, să nu ni se împlinească nicicum rugăciunile. Ce facem atunci? Ne pierdem pentru totdeauna credinţa? Punem ,,cruce” uşii bisericii şi nu mai călcăm acolo niciodată? Avem noi dreptul să ne supărăm pe Dumnezeu? Haideţi să vă spun de ce se întâmplă să nu ne asculte Dumnezeu rugăciunea. Trei motive ar putea fi acelea pentru care să nu ni se împlinească rugăciunea:

  • întâi, pentru că nu ne-am rugat cum trebuie,
  • al doilea, pentru că nu ne-am rugat cât trebuie, şi
  • al treilea, pentru că nu am cerut în rugăciunea noastră ce trebuie.

            Nu ne -am rugat cum trebuie, adică aşa cum vrea Dumnezeu, cu post, cu nădejde, cu smerenie şi cu credinţă tare că El poate, într-adevăr, să răspundă cererii noastre. Nu ne- am rugat cât trebuie, înseamnă că nu a considerat Dumnezeu că este momentul, deocamdată, să ne împlinească rugăciunea. Consideră El că mâine va fi mai potrivit, sau poimâine, sau la anul, ori către bătrâneţe, când ne vom fi înţelepţit mai mult. Al treilea motiv, însă, este şi mai interesant:”nu ştiţi ce cereţi!” I-a certat Mântuitorul pe doi dintre ucenicii Săi la un moment dat, cu asprime, atunci când ei I-au cerut un lucru cu adevărat ridicol. Atât au putut ei la vremea aceea…

            Vă amintiţi când Iacob şi Ioan L-au tras deoparte şi I-au zis: ,,Dă-ne să stăm unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta întru Împărăţia Ta”? Adică, să fie ei întâi, iar nu ceilalţi zece. Iar Hristos i-a certat, zicându-le: “Nu ştiţi ce cereţi!” (Mt.20, 22) Ei bine, mi se pare că e înţelept să avem această ,,rezervă” atunci când Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea.

            Haideţi să avem şi noi înşine şi acest gând: nu cumva nu am ştiut ce cer? Sau, nu cumva nu-mi era de nici un folos? Nu cumva Dumnezeu, atât de înţelept fiind, a ştiut că nu-mi este de folos să mă asculte şi de aceea nu a împlinit rugăciunea mea? Nu cerem noi, de multe ori, de la El, lucruri pe care nu le primim, iar după o vreme, gândindu-ne şi privind retrospective la momentele acelea, suntem siliţi să recunoaştem că, fie că ne-ar fi împlinit sau nu Dumnezeu cererea, totuna ar fi fost, ori poate mai rău?! Dumnezeu a cunoscut, aşadar, în înţelepciunea Sa, că nu trebuia să ne asculte rugăciunea aceea.

            Şi, aş vrea să vă exemplific toate acestea printr-o frumoasă întâmplare din viaţa unui naufragiat care, spărgându-se corabia cu el, toţi tovarăşii săi de drum au pierit, iar el, rămânând singur, a luat o barcă şi s-a salvat pe o insulă nelocuită. Acolo şi-a făcut o colibă şi, pentru că era credincios, trăia cu speranţa şi rugăciunea că Dumnezeu nu-l va lăsa să moară acolo, părăsit şi singur, ci într-o zi îl va ajuta, va fi găsit de alţi navigatori şi va fi salvat. Cu puţinele chibrituri pe care le avea la el a făcut foc şi purta mare grijă să întreţină focul să nu se stingă şi să rămână astfel în imposibilitatea de aş mai pregăti hrana.

            S-a întâmplat însă într-o noapte, din cauza vântului, i-a luat foc coliba şi i-a ars tot ceea ce avea. Apoi s-a pornit o ploaie torenţială şi se afla omul nostru în pericolul de a i se stinge şi focul şi a pierde, astfel, pentru totdeauna speranţa de aş mai putea găti ceva de mâncare ori de a mai putea face lumină pe timp de noapte. S-a rugat lui Dumnezeu cum numai el, un om părăsit şi singur, putea să o facă, să-l ajute şi să poată păstra undeva, acoperită fie şi doar o scânteie, ca să aibă a doua zi cu ce încropi iarăşi un foc să-şi poată pregăti hrana şi, astfel, să-şi poată duce viaţa mai departe. S-a rugat lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu i-a ascultat rugăciunea. I s-a stins focul şi a adormit plângând şi zicând: ”Doamne, nu mi-ai ascultat rugăciunea!… Şi cât de mult Te-am rugat! Cât de mult m-am încrezut în Tine aici, în singurătatea mea, şi nu mi-ai ascultat rugăciunea, rămânând acum fără salvare!…”

            Ei bine, întristarea şi plânsul lui n-au fost de lungă durată, pentru că a doua zi l-au trezit nişte voci. Pe când îi ardea lui coliba, şi pe când el se străduia să salveze ce mai putea din ea, focul acela mare a fost văzut de nişte corăbieri care treceau pe acolo şi care, luând o barcă, au acostat pe insulă, căutând să vadă cine ar putea să fie locuitorul acela misterios.

            Este, dragii mei, un mic exemplu din care putem înţelege de ce Dumnezeu uneori întârzie ori chiar refuză să ne asculte rugăciunea. Ştie El de ce! Pentru noi, important este să continuăm să ne rugăm şi să sperăm, să continuăm să ,,batem” la uşa Lui… Nu va veni astăzi, dar, poate va veni mâine, iar dacă nu va veni mâine, va veni poimâine sau mai târziu, dar este destul de puternic şi de bun că nu întârzie pentru totdeauna, cu condiţia, însă, ,,să ştim ce cerem”. El va veni, dacă vom posti şi ne vom ruga ,,cu adevărat”, şi va tămădui în noi micile suferinţe, slăbiciuni, insuccese etc.; va scoate micii demoni care ne chinuiesc şi ne împiedică să-I slujim Lui, făcând adevărate minuni şi în viaţa noastră, ca cea cu care Hristos a uimit astăzi până şi pe ucenicii Săi, Amin.

SURSA: Predici la Duminicile de peste an

PĂRINTELE PETRONIU TĂNASE: PRIMA SĂPTĂMÂNĂ A POSTULUI MARE

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/parintele-petroniu-tanase-prima-saptamana-a-postului-mare/

03

ORNAM1

În vremea războiului duhovnicesc, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Thalasie, 49), luptătorul trebuie să astupe izvoarele apelor celor dinafara cetăţii şi să nu se îndeletnicească decât cu rugăciunea şi cu muncirea trupului prin filosofia cea lucrătoare, adică cu ostenelile trupeşti.

Apele cele dinafară cetăţii sunt cugetele trimise de fiecare simţ din lumea sensibilă, care străbat sufletul asemenea unui râu ce trece prin cetate. Fiindcă diavolul se foloseşte tocmai de aceste cugete ca să ne dea război, de aceea în timpul luptelor duhovniceşti trebuie să ne oprim de la contemplaţia naturală şi să ne îndeletnicim numai cu rugăciunea şi cu nevoinţele trupeşti. Rugăciunea îndreaptă mintea către Dumnezeu, iar nevoinţele trupeşti îndreaptă pofta şi iuţimea spre cele duhovniceşti. Astfel, toate puterile sufleteşti sunt adunate la un loc şi îndreptate într-o singură direcţie spre Dumnezeu, şi omul capătă mare putere împotriva vrăjmaşului, despre care Însuşi Mântuitorul spune că nu se poate birui fără numai cu rugăciune şi cu post (Mc. 9, 29).

Rânduiala de nevoinţă a Postului Mare şi, mai ales, aceea a primei săptămâni se desfăşoară exact în vederea acestui război nevăzut.

După o pregătire amănunţită şi cu multă grijă a celor trei săptămâni premergătoare, postul începe hotărât, ca un adevărat asediu asupra vrăjmaşului, pe amândouă fronturile arătate de Sf. Maxim Mărturisitorul: rugăciunea şi nevoinţele trupeşti.

Nevoinţele trupeşti

Postul este total, prima masă este miercuri, iar a doua vineri, cu îndemnul, pentru cine poate, să se lipsească de cea de miercuri. Slujbele bisericeşti sunt însoţite de multe metanii şi închinăciuni, care trebuie înmulţite şi la pravila de chilie. Slujbele se lungesc, şi cu ele şi privegherea de noapte. Grijile de trup sunt împuţinate şi toată vremea trebuie cheltuită la pravila de obşte, în rugăciune, tăcere şi cugetare duhovnicească.

Prin post, pofta fiind lipsită de materia care o întreţine, este îndreptată pe calea cea firească de a fi dorire aprinsă după Dumnezeu; iuţimea, care-i avocatul poftei, nemaiavând pentru cine pleda, îşi regăseşte rostul firesc de putere întăritoare a dorului după Dumnezeu. Prin aceasta, ele sunt scoase din simţire şi puse sub ascultarea minţii, care se face astfel „stăpână peste patimile cele stricătoare de suflet”.

Rezultatul este imediat: prin strunirea trupului şi prin uşurarea lui de mulţimea materiei, poftele se domolesc, şi mintea se curăţeşte, „supărările drăceşti nu îndrăznesc, iar îngerii stau mai aproape de cei ce se nevoiesc cu postul”.

Rugăciunea

Celălalt front de luptă, hrana şi întărirea sufletului, se înmulţeşte la toate slujbele şi, îndeosebi, se adaugă rugăciunea Sfântului Efrem: „Doamne şi stăpânul vieţii mele...”, ca o pecete duhovnicească peste rugăciunea obştească din această vreme. Ea este epicleza acestei Liturghii de pocăinţă a postului, care lucrează prefacerea omului trupesc în cel duhovnicesc.

Comoara cea bogată a Psalmilor se citeşte de două ori acum, în cursul unei săptămâni. Pentru că, după cuvântul Marelui Vasile „Psalmul este alungătorul dracilor, aducător al ajutorului îngeresc, armă pentru teama de noapte, linişte pentruostenelile zilei, faptă îngerească, trăire cerească, mireasmă duhovnicească” (Comentarii la Psalmi).

La canoanele utreniei se adaugă „Cântările lui Moise”, cele opt cântări ale Vechiului Testament şi Cântarea Maicii Domnului. Cântarea de biruinţă a poporului evreu, când a trecut prin Marea Roşie izbăvindu-se de robia Egiptului, precum şi cântarea celor trei tineri, care au rămas nearşi în cuptorul Babilonului ne umplu de nădejde că aşa vom scăpa şi noi din robia celui viclean şi din cuptorul patimilor, având pe Domnul „ajutor şi acoperitor spre mântuire. Rugăciunile proorocilor Avacum, Isaia şi Iona ne vestesc slava Mesiei, Care „va străluci ca soarele, care mântuieşte şi scoate sufletele din iadul cel mai de jos, iar Cântarea Maicii Domnului ne arată cât sunt de mari darurile pe care le revarsă Domnul peste robii Săi cei smeriţi.

Liturghie deplină în aceste zile nu se săvârşeşte, ci numai Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, în zilele de miercuri şi vineri, pentru a ne putea împărtăşi şi întări cu Sfintele lui Hristos Taine, cu „Pâinea vieţii şi Paharul mântuirii, după care este dezlegare şi pentru hrana trupească. Este plină de taină această Liturghie. După ce ni se atrage atenţia că „Lumina lui Hristos luminează tuturor, de şapte ori stăruim „să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta, apoi se face ieşirea cea mare, când „puterile cereşti nevăzute împreună cu noi slujesc şi însuşi împăratul, în jertfa cea de taină săvârşită, se înconjoară. Vohodul se face în tăcere desăvârşită, iar cei de faţă, cu multă frică şi evlavie, stau cu capetele la pământ, când Hristos trece prin mijlocul Bisericii. Este însuşi Comandantul duhovniceştii lupte, înconjurat de Puterile cereşti, Cel ce trece ca să vadă pe ostaşii Săi care se luptă, ca să-i întărească, să-i îmbărbăteze şi să-i asigure de biruinţă, câtă vreme luptă sub comanda Lui.

Seara se face slujba Pavecerniţei mari, la care în primele patru zile se adaugă Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul.

Pavecerniţa mare este ca o încununare a nevăzutului război clin acea zi. Bătălia este în toi, iar ostaşii sunt plini de putere şi nădejde, pentru că Dumnezeu însuşi luptă împreună cu ei. De aceea şi strigătul: înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu; să se audă până la marginile pământului, voi cei puternici plecaţi-vă, căci veţi fi biruiţi şi toate uneltirilevoastre sunt zadarnice, căci cu noi este Dumnezeu cel tare şi puternic, Domnul păcii, îngerul sfatului cel mare, Părinteleveacului ce va să fie…” la care se adaugă rugăciunea şi anga­jamentul nostru în faţa lui Dumnezeu: „Doamne al puterilor, fii cu noi, căci pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri nu avem; Doamne al puterilor, miluieşte-ne pre noi”.

Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei este mare nu numai pentru că este cel mai lung din toată imnografia Bisericii (are 271 de tropare), ci mai ales prin puterea duhovnicească ce-l străbate. Ca o frescă a pocăinţei, aduce de la Adam şi până la înălţarea Domnului, mulţime de pilde de pocăinţă, şi de nevoinţă, precum şi pilde ale celor ce au căzut şi s-au pocăit ca să ne înveţe să ne ferim de poticnire şi să alergăm la Dumnezeu cu pocăinţă, lacrimi şi fapte mântuitoare. Şi este cu atâta iscusinţă întocmit, căpoate şi pe sufletul cel mai împietrit a-l atrage spre umilinţăşi îndreptare.

Întreaga lucrare de rugăciune din această vreme este puternic străbătută de simţământul prezenţei lui Dumnezeu, de simţământul de mare încredere, nădejde şi dragoste de Dumnezeu.

Căinţa, umilinţa, zdrobirea inimii nu numai că nu sunt istovitoare, ci pline de încredere şi dătătoare de putere. Încă din primele zile se simte suflul biruinţei asupra păcatului, vestea marii bucurii a Învierii. În canoanele şi stihoavnele utreniei, urmează în fir neîntrerupt aceste îndemnuri: „Să postim de bucate şi de toată patima, desfătându-ne cu bunătăţile Duhului, ca să ne învrednicim toţi a vedea Preacinstita Patimă lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti..”„şi trecând noianul cel mare al postului să ajungem şi la Învierea cea de a treia zi a Mântuitorului Iisus Hristos…. De aceea, la capătul unei săptămâni de post aspru şi nevoinţe grele, te simţi înviorat, limpede la minte, refăcut şi primenit cu sufletul şi cu trupul, pentru că „omul nu se hrăneşte numai cu pâine” (Matei 4, 4), după cuvântul Domnului.

Dar fiindcă mintea nu poate sta prea multă vreme încordată, rânduiala de rugăciune este presărată cu citiri din Sfintele Scripturi: din Prooroci, de la Facere şi înţelepciunea lui Solomon, precum şi din cuvintele marilor nevoitori, luptători şi povăţuitori duhovniceşti: Efrem Sirul, Ioan Scărarul şi Teodor Studitul.

Sfântul Efrem Sirul, alăuta Duhului Sfânt, ne fericeşte pentru buna îndrăzneală a luptei şi pentru raiul care aşteaptă pe cei ce bine se nevoiesc. Fericeşte pe toţi iubitorii de virtute, ca să nu ne îndemne a-i urma şi ticăloşeşte pe cei leneşi şi nepăsători, ca să ne plece spre umilinţă, spre râvnă şi spre lacrimi.

Sfântul Ioan Scărarul, preaiscusitul în războiul cel nevăzut, ne arată ca într-o oglindă chipul de nevoinţă, meşteşugurile drăceşti, înlănţuirea virtuţilor şi a patimilor, cum să ne cunoaştem pe noi înşine şi vicleşugurile celui potrivnic şi cu multă iscusinţă ne conduce şi ne urcă pe scara desăvârşirii, de la cele pământeşti la cele cereşti.

Iar marele povăţuitor al vieţii de obşte, cu untdelemnul cuvintelor sale, ne povăţuieşte îndeosebi în luptele mântuitoare ce trebuie să le ducem în viaţa de obşte.

Astfel, mintea odihnită şi luminată prin cuvintele duhovniceşti, se înalţă şi mai cu avânt la rugăciune, iar curăţia prin rugăciune se adânceşte mai deplin în cunoaştere duhovnicească.

Aşa s-au desăvârşit toţi marii nevoitori ai vieţii duhovniceşti şi ne-au lăsat cele de urmat: post şi nevoinţe, cunoştinţă duhovnicească şi rugăciune, care împreună alcătuiesc meşteşugul războiului celui nevăzut, ştiinţa înnoirii omului, care se lu­crează îndeosebi în această vreme. Numirea generală de „post” nu se restrânge numai la o oprire de bucate, ci arată această întreagă lucrare înnoitoare a omului întreg, suflet şi trup. De aceea stihoavna vecerniei de luni spune: „Să postim post primit, bine-plăcut Domnului. Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevărat şi bine primit”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne întreabă: „Posteşti? Arată-mi-o prin fapte! Cum? Vezi un sărac, ai milă de el; un duşman, împacă-te cu el; un prieten înconjurat de nume bun, nu-l invidia. Nu numai gura şi stomacul să postească, rămânând curate de răpire şi de lăcomie; picioarele nealergând la priveliştile cele urâte, ochii neprivind cu ispitire frumuseţi străine, gura să postească de sudalme şi de vorbiri ruşinoase…”.

În sâmbăta de la sfârşitul săptămânii se face pomenirea minunii Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron, care a izbăvit pe creştinii ce posteau, de la spurcarea cu jertfe idoleşti, pusă la cale de Iulian Apostatul. Minunea este totodată şi un fel de încheiere a săptămânii de nevoinţă, arătându-ne că prin post şi rugăciune se zădărnicesc toate uneltirile vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi pentru că „cu noi este Dumnezeu şi nimeni nu poate sta împotriva noastră”.

Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012

DUMINICA ORTODOXIEI. Predici ale Sfantului Ioan de Kronstadt in prima duminica din Postul Mare

— preluare de pe site-ul “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/03/23/duminica-ortodoxiei-predici-ale-sfantului-ioan-de-kronstadt-in-prima-duminica-din-postul-mare-noi-suntem-ortodocsi-in-care-nu-este-viclesug/

 Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta

philip-brings-nathanael-to-jesus-97627_630x210

Cuvânt în Duminica Ortodoxiei

Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug (In 1, 47)

Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit aşa despre Natanail, israilitean care locuia în Cana Galileii, atunci când acesta, la sfatul cunoscutului său Filip, s-a dus la Iisus Hristos ca să vadă dacă El este Mesia făgăduit Iui Israil. Filip i-a zis lui Natanail:

„Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise in Lege şi proorocii, pe lisus, fiul lui Iosif din Nazaret.”

Şi i-a zis Natanael:

„Din Nazaret poate fi ceva bun?”

Filip i-a zis:

„Vino şi vezi”.

Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el:

„Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug”.

Natanael I-a zis:

„De unde mă cunoşti?”

A răspuns Iisus şi i-a zis:

„Mai inainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin”,

adică: „ştiam toate gândurile tale, credinţa ta, aşteptarea lui Mesia, slujirea ta viitoare”.

După cum se vede, Domnul, Cunoscătorul inimilor, a atins cea mai vie coardă din inima lui Natanail, cel mai sincer gând, cea mai sinceră dorinţă şi aşteptare a lui, arătând-i limpede dumnezeiasca Sa atotştiinţă şi iată, că Natanail a fost vânat la credinţa în Hristos. El strigă:

Rabbi! Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti impăratul lui Israil,

şi se face ucenic al Lui sub numele de Bartolomeu — unul dintre cei doisprezece (v. In 1, 45-51).

Dar de ce în această duminică, care se numeşte Duminica Ortodoxiei, este rânduit de către Biserică să se citească tocmai această Evanghelie, în care se istoriseşte ceea ce a vorbit Domnul cu Natanail? Ἅγιος Ναθαναὴλ ὁ ἈπόστολοςDeoarece în cuvintele Domnului către Natanail este arătat caracterul adevăratului creştin ortodox şi, îndeobşte, caracterul adevăratei Biserici Ortodoxe a lui Hristos.

Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug,

a spus Domnul despre Natanail, adică „iată un om care gândeşte, cugetă, crede, nădăjduieşte, vorbeşte şi făptuieşte drept, fără ocolişuri şi cu tărie”, deoarece Natanail a crezut drept, deodată, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, şi după aceea nu s-a mai clintit niciodată în credinţă şi în nădejde, nu şi-a mai schimbat gândurile cu privire la Dumnezeiasca Lui Persoană. Nu aşa trebuie să fie şi creştinul adevărat? Nu aşa trebuie să fie toată obştea de Dumnezeu rânduită a creştinilor ortodocşi?

Nu trebuie să fie aşa cum şi este Biserica Ortodoxă? Ce laudă înaltă pentru Natanail din partea Celui care cercetează inimile şi rărunchii este cuprinsă in cuvintele: Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug! Ce laudă înaltă pentru creştinul despre care Domnul a zis: „Iată creştin adevărat, întru care nu este vicleşug”, şi pentru Biserica despre care Domnul zice:

„Iată Biserică întru care nu este vicleşug, întru care nu sunt deşarte născociri omeneşti, care este adevărată în toată învăţătura sa, în toate Tainele sale, în toate slujbele sale, în toată cârmuirea sa, în toată alcătuirea şi rânduiala sa”.

Or, tocmai aşa sunt toţi sfinţii noştri, aşa este toată Biserica Ortodoxă, de la începutul ei şi până acum, precum dă mărturie istoria nepărtinitoare a Bisericii şi Dumnezeu însuşi, prin feluritele semne şi minuni care se fac în Biserică. Ea este, potrivit Apostolului, stâlpul şi întărirea adevărului (I Tim. 8, 15), este Biserică slăvită, fără pată, sau zbârcitură, sau altceva de acest fel (Efes. 5, 27).

Şi prin ce nevoinţe sângeroase, prin ce lupte cu vrăjmaşii adevărului, prin câte şi cât de crâncene morţi ale râvnitorilor curăţiei, sfinţeniei şi ortodoxiei credinţei şi Bisericii am dobândit noi, fraţilor, ortodoxia credinţei noastre, care ne călăuzeşte la viaţa veşnică! Pentru păstrar863ea şi apărarea patriei noastre şi a credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge de către ostaşii şi căpeteniile noastre, care au luptat şi cu păgâni, şi cu mahomedani, şi cu creştini străini de Biserica Ortodoxă: şi pentru păstrarea şi apărarea credinţei ortodoxe au fost vărsate râuri de sânge apostolesc, prorocesc şi mucenicesc, multe suferinţe au fost răbdate de cuvioşii Părinţi şi de alţi luptători pentru credinţă.

Ce facem însă noi, fiii Bisericii Ortodoxe? Păzim această moştenire nepreţuită care este credinţa ortodoxă, urmăm învăţăturii, poruncilor, regulilor, rânduielilor, îndrumărilor ei? Ne place să aducem lui Dumnezeu slujbă — rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui (Evr. 13, 15)? Ne înnoim prin aceasta, ne sfinţim zi de zi, ne îndreptăm, căutăm să ajungem la desăvârşirea spre care năzuiau sfinţii? Ne desăvârşim în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele? Ne preţuim credinţa? Credem că este o uriaşă milă dumnezeiască, cel mai mare şi mai dintâi bun din viaţa noastră faptul că avem fericirea de a face parte din Biserica Ortodoxă, care este una, sfântă, sobornicească şi apostolească? Ce vom răspunde la întrebările acestea, dacă e s-o facem după conştiinţă? Spre ruşinea noastră, va trebui să mărturisim că mulţi, multi din creştinii ortodocşi nu numai că nu au credinţa ortodoxă în inimă şi în viaţă, ci nu o au nici măcar pe limbă: La ei s-a evaporat de tot ori s-a prefăcut într-o nepăsare desăvârşită faţă de orice credinţă, fie aceasta catolică, luterană, iudaică, mahomedană sau chiar păgână. De la mulţi auzim că în orice credinţă putem plăcea lui Dumnezeu, de parcă  orice credinţă ar fi plăcută Lui şi de parcă minciuna şi adevărul, dreptatea şi nedreptatea sunt pentru El totuna.

Iată în ce hal a ajuns la mulţi necunoaşterea credinţei noastre, necunoaşterea duhului şi istoriei Bisericii noastre, înstrăinarea de viaţa şi de slujirea ei, iată în ce hal a ajuns de întunecată concepţia despre Ortodoxie, despre neortodoxie şi eterodoxie! În ziare scrie că undeva în Rusia, la un examen, o persoana oficială a numit „aberantă” istorisirea despre ducerea lui Isaac ca jertfă. Acesta este întuneric, haos, ignoranţă distrugătoare!

Ca mădular al Bisericii, creştinul trebuie să cunoască credinţa sa şi să se străduiască a trăi potrivit credinţei, a se mântui prin credinţa sa, fiindcă vrăjmaşii mântuirii noastre nu dorm, ci caută în fiecare clipă pierzania noastră, şi să nu-şi lase credinţa ca pe ceva ce constituie doar specialitatea unui cerc restrâns de oameni, sau ca pe o jucărie inutilă, bună doar pentru vârsta copilărească, sau ca pe ceva  Pantocrator-the-Church-Fatherspotrivit doar plebei inculte. Celor ce îşi închipuie aşa ceva nu le-ar strica să işi amintească venerabila vechime a credinţei noastre, care este de o vârstă cu neamul omenesc, şi obârşia ei, care este este nemijlocit de la Dumnezeu, şi faptul că în această credinţă au trăit şi s-au mântuit oameni de orice neam, tagmă şi stare: împăraţi slăviţi şi filosofi înţelepţi, legiuitori şi mari retori, oameni de seamă şi oameni simpli, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei, toţi câţi alcătuiesc adevărata frumuseţe şi slavă a omenirii.

Trebuie spus, spre slava credinţei ortodoxe, şi că nici o religie în afară de ea nu îl poate aduce pe om la desăvârşirea morală, altfel spus la sfinţenie, şi la desăvârşita săvârşire a ceea ce este pe placul lui Dumnezeu, precum arată şi istoria Bisericii, şi rămăşiţele nestricăcioase, făcătoare de minuni, ale plăcuţilor lui Dumnezeu, şi minunatele nevoinţe ale sfinţilor Bisericii Ortodoxe, prin care aceştia au plăcut lui Dumnezeu cu desăvârşire, fiind încă din timpul vieţii străvăzători şi făcători de minuni. După bunul simţ aşa şi trebuie să fie: la desăvârşire poate duce doar credinţa desăvârşită dimpreună cu toate puterile dumnezeieşti, cu toate armele duhovniceşti împotriva trupului pătimaş, a lumii şi a diavolului. Iar dacă acum mulţi din creştinii ortodocşi trăiesc mai rău decât mahomedanii şi decât păgânii, aşa încât nu demult, în Petersburg, capul mahomedanilor din Rusia şi-a lăudat public coreligionarii pentru faptul că între ei nu se află asemenea păcătoşi ca între creştini, care atentează la viaţa  ţarilor, bineînţeles că această viaţă cu adevărat păcătoasă a creştinilor nu trebuie câtuşi de puţin imputată credinţei ortodoxe, care e neclintită în temeiurile adevărului şi sfinţeniei sale, după cum a făgăduit Însuşi Mântuitorul şi dă mărturie istoria. Oamenii aceştia, deşi au ieşit dintre noi, nu au fost de-ai noştri cu adevărat, ci numai cu numele.

Da, fraţilor, numai credinţa ortodoxă curăţeşte şi sfinţeşte firea omenească stricată de păcat, îi înnoieşte pe cei stricaţi, mai ales prin Tainele Botezului, Pocăinţei şi Impărtăşaniei; îi luminează pe cei întunecaţi, îi vindecă pe cei răniţi cu păcatele, îi încălzeşte pe cei îngheţaţi, cu harul Duhului Celui Sfânt îi bineînmiresmează pe cei împuţiţi de patimi; celor omorâţi le redă viaţa, uneşte iarăşi cu Dumnezeu pe cei despărţiţi de El, îi face din nou ai Lui pe cei înstrăinaţi de El, îi întăreşte pe cei slăbiţi, îi reface şi îi impodobeşte pe cei sluţiţi, îi ridică pe cei căzuţi, îi slobozeşte pe cei robiţi, îi umple de dragoste pe cei vrăjmaşi, cum a făcut cu Apostolul Pavel şi cu mulţi alţii, pe cei hulitori îi umple de slavoslovire necontenită a lui Dumnezeu, îi umple de nădejde pe cei deznădăjduiţi, îi mângâie pe cei descurajaţi, îi izbăveşte pe cei vinovaţi de osândă şi de pedepsirea din gheenă, îi împacă pe cei tulburaţi, îi întăreşte pe cei istoviţi, le dă lărgime celor strâmtoraţi, îi îmbogăţeşte cu dreptatea pe cei nedrepţi, îi face simpli pe cei vicleni, îi face buni pe cei răi, îi îndreaptă pe cei stricaţi, îi face înfrânaţi pe cei lacomi, îi face curaţi pe cei curvari, îi face darnici pe cei zgârciţi, îi face înţelepţi pe cei fără minte, îi face cereşti pe cei lipiţi de pământ, îi face subţiri pe cei grosolani, îi face duhovniceşti pe cei trupeşti, îi face iubitori de Dumnezeu pe cei iubitori de materie, face lepădaţi de sine şi atotiubitori pe cei iubitori de sine, îi face asemănători cu Dumnezeu şi — o, minune! — dumnezeieşti pe cei asemănători dracilor!

Iată ce minuni face credinţa ortodoxă în om! Vreţi să vă convingeţi de asta? Citiţi vieţile sfinţilor, istoria Bisericii, şi veţi vedea limpede toate minunile acestea: veţi vedea lupi care s-au prefăcut în miei, curvari şi curve care s-au prefăcut în oameni drepţi şi deopotrivă cu îngerii, iubitori de arginţi care s-au prefăcut în milostivi, iubitori de plăceri care s-au prefăcut în înfrânaţi; veţi vedea oameni îmbrăcaţi cu puterea şi cu mărirea pământească în smeritul veşmânt al monahului.

Iată creştini adevăraţi, iată îngeri in trup, iată pe pământ cetăţeni ai Cerului şi totodată slugi credincioase ale patriei pământeşti, la fel ca cei patruzeci de mucenici din Sevastia, care sunt pomeniţi în această zi! Iată ce poate face credinţa ortodoxă cu oamenii care o ţin cu adevărat şi urmează îndrumării ei! Dar în noi de ce nu pricinuieşte o asemenea schimbare mântuitoare? Din pricina puţinătăţii de credinţă sau necredinţei noastre, a uşurătăţii noastre, a stricăciunii şi lipsei de pocăinţă a inimii noastre; din pricina patimilor care s-au întărit în noi şi au pus stăpânire pe noi, din pricina faptului că mulţi nu s-au pătruns câtuşi de puţin de duhul şi de viaţa Bisericii, ci se ţin de ea slab şi mai mult de formă. Din aceleaşi pricini au luat naştere la noi şi toate viciile societăţii contemporane: omorurile, sinuciderile, incendierile, furtul avutului obştesc, luxul peste măsură, desfrâul, viaţa de risipă, goana după plăcerile de tot felul ale simţurilor. Ca să fim creşduminica-ortodoxiei-biruinta-icoanelortini ortodocşi adevăraţi, trebuie, mai intâi de toate, să avem împărtăşire vie, necontenită, cu Biserica Ortodoxă, să luam parte la rugăciunile, la învăţătura, la Tainele ei, să ne studiem cu râvnă credinţa, să ne pătrundem de duhul ei şi să trăim în el, să ne călăuzim după poruncile, rânduielile ei şi — cel mai însemnat lucru — să refacem în noi, prin pocăinţă adevărată şi adâncă, chipul adevăratului creştin ortodox, având ca pildă chipul sfinţilor vechi şi noi sau, şi mai bine, chipul Însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care zice:

v-am dat vouă Ca precum am făcut Eu vouă să faceţi şi voi (In 13, 15),

ca să zică şi despre noi Domnul cum a zis cândva despre Natanail:

Iată, cu adevărat, israilitean întru care nu este vicleşug!

Amin.

Ο ΚΥΡΙΟΣ ΚΑΙ ΟΙ ΜΑΘΗΤΑΙ

***

Cuvânt în prima Duminică din Postul Mare, Duminica Ortodoxiei

De acum veţi vedea cerurile deschise (In 1, 51)

Iubiţi fraţi, iubite surori!

Mă fericesc pe mine însumi şi vă fericesc pe mulţi dintre voi pentru negrăita milostivire dumnezeiască, pentru înnoirea duhovnicească primită prin nevoinţa rugăciunii, postirii şi pocăintei, iar mai ales prin împărtăşirea cu Preacuratele şi de viaţă Făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului. Şi în această scurtă vreme aţi putut cunoaşte din proprie experienţă folosul postului şi al rugăciunii, ca să nu mai zic de folosul postirii, spovedaniei şi împărtăşaniei – dacă, bineînţeles, ne-am folosit fără făţărnicie de acest răstimp spre mântuirea noastră şi am îndeplinit cu sinceritate condiţia postirii: dacă ne-am înfrânat de la mâncarea şi băutura prisositoare, dacă ne-am rugat şi ne-am smerit fără prefăcătorie înaintea lui Dumnezeu şi a aproapelui, dacă am fost milostivi, dacă ne-am dat seama de mulţimea nedreptăţilor şi nelegiuirilor şi ne-a părut cu adevărat rău pentru ele, dacă am luat hotărîrea neclintită de a nu le mai săvârşi şi, în fine, dacă ni le-am recunoscut fără prefăcătorie şi am primit dezlegare şi iertare de ele, învrednicindu-ne să gustăm din hrana cea de viaţă făcătoare.

prayer-of-st-ephrem-in-russia-e1270108338447Dar toţi am primit cu adevărat folos de la săptămâna care a trecut? Inimile noastre s-au apropiat, oare, de Dumnezeu, de Preacurata maică a Vieţii, de Biserică, de sfântul înger păzitor şi de sfinţii lui Dumnezeu? Cu adevărat am îndrăgit dreptatea şi virtutea şi am urât toată nedreptatea şi fărădelegea? Cu adevărat Îl iubim pe Dumnezeu, cu adevărat ne iubim aproapele? Simţim o mai mare înrudire duhovnicească între noi, cum se cuvine unor mădulare ale trupului celui unul al lui Hristos, unor mădulare ale lui Hristos? Fiindca una e pâinea Tainei, un singur trup suntem cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim din una şi aceeasi pâine (v. I Cor. 10, 17).

Simţim, oare, cu inima că şuvoaiele fărădelegii nu se mai revarsă cu aceeaşi obrăznicie şi silnicie asupra sufletului nostru ca înainte de postire şi împărtăşire, au secat, oare, într-o bună masură, am devenit, oare, mai curaţi, mai liberi, mai liniştiţi, mai nepătimaşi, mai buni, mai blânzi, mai înclinaţi spre tot ce este bun şi folositor? S-a micşorat, oare, în noi lăcomia de plăcerile şi de câştigurile trupeşti? Am devenit mai blânzi, mai răbdători, mai îngăduitori faţă de aproapele? Am început, oare, să privim mai des spre Cer, spre patria noastră cea adevărată şi veşnică, şi să ne uităm cu mai puţină împătimire la toate cele pământeşti, înţelegând că acestea sunt vremelnice şi degrab trecătoare? Căci iată câţi dintre noi sunt răpiţi de moarte, care îşi ia neîncetat jertfele… Dacă aşa stau lucrurile, dacă am devenit mai buni şi mai înţelepţi, iarăşi mă fericesc pe mine însumi şi vă fericesc şi pe voi pentru marea milostivire dumnezeiască, şi totodată mă rog ca Domnul să întărească această bună aşezare şi dispoziţie a inimii în mine şi în voi — dar nimeni dintre noi să nu se lase amăgit de gândul viclean că acum, slavă lui Dumnezeu, ne-am descarcat de povara păcatelor şi putem iarăşi sa trăim aşa cum am trăit înainte şi să păcătuim aşa cum am păcătuit înainte (căci, zicem noi, „cine e fără de păcat?…”). Este adevărat, fraţilor şi surorilor, că nimeni nu-i fără de păcat, dar să trăim aşa cum am trăit şi să păcătuim la fel ca înainte, după ce ne-am înnoit prin pocăinţă şi împărtăşire, este necuviincios pentru creştin. Prin duhovnic, Sfânta Biserică îl povăţuieşte aşa pe orice om care se pocăieşte:

„De toate acestea dator eşti să te păzeşti de acum înainte, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după rânduiala Tainei creştineşti. Pune, dar, început bun, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi mai vârtos te păzeşte ca să nu te mai întorci la greşalele pe care le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi de batjocură diavolilor şi lumii, ci să trăieşti cinstit, şi drept, şi evlavios, “ca să-ţi ajute Dumnezeu cu harul Său.”

Iată, deci, ce-l îndeamnă Biserica pe cel ce s-a pocăit. De altfel, şi bunul simţ ne învaţă acelaşi lucru, căci cine vrea să se murdărească dinadins după ce s-a spălat? Numai porcul, după ce a fost spălat, se duce să se tăvălească iar în noroi; doar câinelui îi stă în fire să se întoarcă la vărsătura sa (v. II Ptr. 2, 22).

Iată, te-ai făcut sănătos: de acum – să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva şi mai rău (In 5, 14),

îi spune Domnul paraliticului vindecat. Şi cu noi se poate întâmpla ceva foarte rău dacă nu ne vom îngriji de virtute după pocăinţă; atunci, harul lui Dumnezeu ne va părăsi, din pricina nepăsării noastre şi a neluării-aminte la sine. Pocăinţa şi împărtăşania ne deschid Cerul şi împărăţia cerurilor, pentru că, spune Domnul,

cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică — rămâne în Mine, şi Eu în el (In 6, 54, 56).

Şi atunci, cum să nu punem preţ pe darul primit — viaţa veşnică, rămânerea lui Hristos în noi şi a noastră în El! Ni s-a deschis Cerul prin pocăinţă şi împărtăşanie, după cuvântul Scripturii: de acum veţi vedea cerurile deschise: ce minunată milostivire! Prin păcatele noastre a fost închis ca şi cu nişte zăvoare şi lacăte cât se poate de tari: să ne folosim, deci, de această milostivire dumnezeiască, atâta timp cât nu s-a închis încă in faţa noastră, căci numai Dumnezeu ştie dacă se va deschide pentru noi iarăşi după ce vom închide din nou prin păcatele săvârşite de bunăvoie. În faţa multora ea s-a închis pentru totdeauna. Fecioarele cele nebune băteau în porţile încuiate, zicând:

Doamne! Doamne! Deschide-ne nouă,

dar s-a zis:

Adevărat zic vouă, nu vă cunosc pe voi

— iar nouă tuturor ni s-a zis:

Privegheaţi, dar, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care Fiul Omului va veni (Mt. 25, 11-13).

Amin.

(în: Sfantul Ioan De Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, Bucureşti, 2013)

ioan-de-kronstadt-sf-cuvinte-la-postul-mare-9963

 

POSTUL CA INTRARE ÎN CANTONAMENT

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/postul-ca-intrare-in-cantonament/

28.1

POSTUL CA INTRARE ÎN CANTONAMENT

Autor: pr. Constantin STURZU

Începând cu săptămâna viitoare, de luni, pentru orice ortodox viaţa ar trebui să capete un alt ritm: o prezenţă la biserică mai intensă, inclusiv în timpul săptămânii (spre a participa, spre exemplu, la slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul), rugăciune personală mai multă, spovedanie mai deasă etc.

Duminica de mâine, numită şi a Izgonirii lui Adam din Rai, reprezintă ultima treaptă dinaintea Postului Mare. Este ultima hrană duhovnicească pe care o primim în desaga sufletului nostru pentru a fi întăriţi pe drumul anevoios al postului. Ştim că mulţi, atunci când îşi propun să postească, au în vedere, în primul rând, latura sa culinară. Ba chiar sunt foarte preocupaţi de a găsi cât mai multe reţete de post. Însă cea mai bună „reţetă de post” este cea pe care o vom auzi mâine citindu-se în biserici din Evanghelie şi care sună aşa: „De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tau, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 14-21). Mântuitorul ne vorbeşte în această pericopă evanghelică despre trei ingrediente indispensabile unei adevărate „reţete de post”, şi anume: iertarea, discreţia şi faptele bune.

Multă lume se întreabă ce trebuie să facă pentru a se mântui. Există vreun secret al mântuirii, vreo stratagemă prin care putem să-L înduplecam pe Dumnezeu mai uşor să ne rânduiască şi nouă un colţişor de rai? Şi iată că Scriptura ne „vinde” un pont: „De veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”. Nici că se poate un răspuns mai simplu şi mai accesibil tuturor. Aşadar, nu trebuie să împlinim, de-a lungul vieţii noastre, porunci care să ne depăşească puterile, nu trebuie să ne supunem trupul unei asceze îndelungate, ci trebuie doar să iertăm totdeauna celor care ne greşesc, celor care ne fac rău. Patericul egiptean ne istoriseşte cazul unui călugăr pe care cei din jur îl considerau cam leneş în îndeplinirea obligaţiilor sale şi care, deşi era pe patul de moarte, era vesel şi cu inima uşoară. Întrebat de cei din jur dacă nu este îngrijorat de cele ce vor urma să se întâmple cu sufletul sau, având în vedere viaţa pe care a dus-o, el le răspunde senin că, din toate, o poruncă nu a călcat-o niciodată: aceea de a nu judeca pe aproapele. Ca atare, el era încrezator în promisiunea pe care Mântuitorul ne-a făcut-o tuturor: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37). Cât de uşor, în aparenţă, şi-a câştigat mântuirea acel călugăr! Este însă atât de uşor să nu judeci şi să ierţi? Vedem în jurul nostru că mai simplu este a ţine un post alimentar, chiar şi unul mai aspru, dar că acest post, al minţii, al cuvântului se ţine foarte rar.

Al doilea dintre elementele pe care trebuie să le avem în vedere când postim spuneam că este discreţia: „Să nu te arăţi oamenilor că posteşti” este porunca Mântuitorului Hristos, care ne vorbeşte atât despre făţarnicii care nu posteau, dar simulau aceasta pentru a impresiona pe cei din jur, cât şi despre cei care posteau doar de dragul de a fi remarcaţi şi apreciaţi pentru asta. Postul este rânduit pentru folosul nostru, nu pentru a impresiona pe cineva sau pentru a face pe plac cuiva din viaţa noastra. El este ca un medicament care ne ajută să luptăm cu boala păcatului. Postul nu este doar o suma de restricţii, de renunţări, de abstinenţe, ci este un exerciţiu de voinţă prin care unui suflet luminat de rugăciune îi încredinţăm trupul acesta neputincios al nostru. A crede că poţi duce luptele cele duhovniceşti fără a te sprijini de post e ca şi cum ai crede că poţi participa cu succes la o competiţie fără nici o ora de antrenament. Discreţia cu care trebuie să ne însoţim postul nostru exprimă aşadar această interiorizare a postului pentru ca Tatăl nostru – „Care vede în ascuns” – să ne dăruiască puterea interioară de care avem nevoie, ferindu-ne de satisfacţia de moment, ce vine din afara noastră şi care ne hrăneşte egoul cu iluzia că suntem mai buni.

Un exerciţiu de libertate

Aceste virtuţi pot să devină lucrătoare în viaţa noastră prin faptele bune, de milostenie, pe care le facem. Mântuitorul ne avertizează să nu ne adunăm „comori pe pământ”, adică să nu avem o legătură pătimaşă faţă de bunurile materiale, să ajungem să ne punem nădejdea în cele agonisite. Însă nu rareori astfel de oameni se trezesc peste noapte lipsiţi de aceste bunuri materiale şi devin de două ori săraci. O dată pentru că nu mai au acele bunuri materiale în care şi-au pus nădejdea, a doua oară pentru că, în tot acest timp, au sărăcit şi sufleteşte. Cei care se preocupă să adune comori pentru sufletul lor, prin rugăciune, post, fapte bune, aceia nu au de ce să se teamă. Chiar dacă i-ar ajunge vreun necaz, ei ştiu că Dumnezeu le poartă de grijă şi întotdeauna sunt preocupaţi pentru a face voia Lui mai mult chiar decât de a se gândi la bunurile absolut necesare traiului zilnic…

Începând cu săptămâna viitoare, de luni, pentru orice ortodox viaţa ar trebui sp capete un alt ritm: o prezenţă la biserică mai intensă, inclusiv în timpul săptămânii (spre a participa, spre exemplu, la slujba Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul), rugăciune personală mai multă, spovedanie mai deasă etc. Putem, dintr-un anumit punct de vedere, lua exemplu de la sportivi care, atunci când doresc să se pregătească mai mult şi mai eficient, mai ales înaintea unei competiţii sau a unui meci, intră în cantonament, lepădându-se, pe cât posibil, de grijile vieţii, asumându-şi chiar despărţirea de cei dragi pentru o perioadă mai îndelungată. Tot aşa şi noi, atunci când intrăm în post o facem cu gândul de a ne dedica cu preponderenţă vieţii noastre duhovniceşti. Desigur, asta nu înseamnă că nu mai mergem la muncă sau că trebuie să plecăm de acasă. Dar sunt multe restricţii pe care ni le impunem, inclusiv ţinând de înfrânarea trupească dintre soţi, lucruri asumate nu de dragul ascezei, ci pentru ca să ne curăţim inima şi să primim mai multă lumină de la Dumnezeu. Este ca un exerciţiu de libertate, un prilej de a ne testa şi de a ne întări libertatea faţă de toate cele care ne pot, altminteri, înrobi sau face dependenţi. În post ne vedem adevarata măsură şi multele neputinţe pe care nu le putem sesiza altfel. Doar respectând postul, cu toate rigorile lui, putem să ne cunoaştem aşa cum suntem, lepădându-ne de multele iluzii pe care le avem asupra propriei noastre persoane.

Există însă şi o înţelegere greşită a acestei perioade liturgice, considerată adesea ca fiind singura în care suntem chemaţi să ne asumăm responsabilităţile de creştini, adică de ucenici ai lui Hristos. Ca şi cum ritmul duhovnicesc dobândit, cu mila lui Dumnezeu, în timpul postului e de la sine înteles că trebuie abandonat odată ce intrăm în câşlegi (perioada dintre doua posturi). Aceiaşi sportivi, la care făceam referire mai sus, dupa ce ies din cantonament nu renunţă la a se mai pregăti, ci se folosesc de acumulările făcute în acea perioadă pentru a-şi forţa şi mai mult limitele, în vederea dobândirii unor performanţe mai mari decât cele anterioare. Tot aşa şi creştinul, nu intră în post pentru a trăi, doar atunci, în conformitate cu poruncile Evangheliei, ci se foloseşte de sporul şi puterea primite de la Dumnezeu prin postire pentru ca viaţa lui să fie un continuu urcuş duhovnicesc. Rugăciunea, milostenia, spovedania şi împărtăşania din timpul Postului Mare le putem prelungi şi după acest timp de chemare la pocăinţă. Putem dărâma în afara postului ceea ce am zidit în post sau putem avea înţelepciunea de a continua şi după Sfintele Paşti a cultiva mai mult relaţia cu Dumnezeu. Abia în cel din urmă caz putem spune ca am folosit la maximum puterea postului şi că Duminica izgonirii lui Adam din Rai a devenit, de fapt, Duminica ieşirii noastre din iadul cotidian.

SURSA: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/postul-ca-intrare-in-cantonament~ni882s

Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta

De ce ortodocşii sunt singurii creştini care mai ţin Postul Mare – şapte săptămâni?

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2012/11/de-ce-ortodocsii-sunt-singurii-crestini-care-mai-tin-postul-mare-%E2%80%93-sapte-saptamani/

Macarie Simonopetritul

Perioada Postului Mare s-a con­stituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic în­treprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hiroto­nia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, in­terdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude orice solemni­tăţi exterioare pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.

Postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul nisteía în­seamnă atât postul ca exerciţiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât şi perioada Postului Mare, numită ea însăşi „dumnezeiasca vreme a înfrânării” sau „fericita vreme a postului”.

Căderea, neținere a postului

Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea ama­ră, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului şi a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat şi cu multe sudori să-şi mănânce pâinea sa” .

Dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost iz­goniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.

„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit stră­moşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scum­pe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrateía] şi să nu ne supunem patimilor care vin din satu­rare”.

Postul, întoarcere în rai

Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din rai, antidotul ei, postul, ne va face că revenim în el.

„Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare [parakoí], şi a fost lepădat de la desfătare, amăgit fiind de vorbele femeii, şi gol a şezut în preajma locului, tânguindu-se şi zicând: Vai mie! Deci să ne sârguim toţi să primim vremea postului ascultând [ypakoúontes] de predaniile Evangheliei; ca printr-însele să ne fa­cem plăcuţi lui Hristos şi să dobândim iarăşi sălăşluirea raiului”.

Postul este o „nimicire a morţii” care a fost consecinţa păcatului. Omul care posteşte scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei şi plăcerii, al foamei şi saturării, îndreptându-şi dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti. Aşa cum fecioria e o imagine a vieţii îngereşti şi o restaurare a nevino­văţiei şi nepătimirii lui Adam, tot aşa postul îl face pe om asemenea făpturilor trupeşti, e icoana modului vieţii paradisiace şi anticiparea vieţii veşnice în care aleşii vor fi adevăraţi „îngeri” în trup, puterea dorinţei lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre duh.

Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică (a aşteptării sfârşitului). El rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar instrumentul e deja el însuşi îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său. De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul Postului Mare vizează, desigur, slăbirea trupului, dar, păzindu-le, credinciosul adoptă şi un nou mod de existenţă (trópos ypárxeos): el restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian şi anticipează modul vieţii viitoare unde, potrivit Sfântului “Teodor Studitul, aleşii nu vor mai fi aserviţi nevoilor trupului.

Postul, restaurarea firii

Postul este „o silă făcută firii”, dar o violenţă necesară pentru ca ra­ţiunea să-şi regăsească hegemonia naturală asupra pântecelui şi părţii iraţionale a sufletului. în timp ce hrana naşte patimile, postul e „maica virtuţilor” şi a tuturor lucrurilor bune. El este „calea împărătească a curăţirii”, păzitorul curăţiei şi „maica nepătimirii”. E asemenea unei săbii ce retează de la inimă tot răul, domoleşte patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale; alungând demonii, el ne face să scăpăm de focul iadului, ne asigură ocrotirea în­gerilor şi ne face viu sufletul omorât de patimi.

„Postul, maica curăţiei, osândirea păcatului, osândirea pocăinţei, vieţuirea îngerilor şi mântuirea oamenilor…”.

În timpul Postului Mare, postul supune trupul lucrării proprii a sufle­tului: „slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârşit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în compusul uman are repercusiuni cosmice şi chiar sociale pe care Părinţii au ştiut să le dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el tinerii şi bătrânii rămân la lo­cul lor şi-şi cultivă fiecare virtutea proprie; tot prin el statul se menţine în bună ordine, iar cetatea în linişte. Datorită relaţiei de simpatie a trupu­lui uman — veritabil microcosmos — cu ansamblul lumii sensibile al cărei centru e omul, se înţelege că şi cosmosul profită de curăţirea omului şi că văzduhul însuşi devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare.

Post şi pocăinţă

Desigur, postul rămâne auxiliarul privilegiat şi chiar indispensabil al pocăinţei. Fără post, adică fără participarea trupului la efortul convertirii şi întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor 40 de zile, metanoia ar rămâne zadarnică. „Postul — spune Sfântul Vasile cel Mare — e înce­putul [archí] pocăinţei”. De altfel, în cateheza imnologică a Triodului, troparele care laudă în exclusivitate postul sunt rare, cel mai adesea ele îl asociază cu metanoia sau cu ansamblul virtuţilor dezvoltate în această perioadă.

„Trezeşte-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăinţă fierbinte să scapi de foc şi cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veşmântul cel dumnezeiesc”   .

Post şi sinergie (împreună lucrare om-Dumnezeu)

Mai limpede încă decât celelalte virtuţi studiate până aici, postul se înscrie într-o mişcare de sinergie: mortificarea şi supunerea trupului nu depinde decât de noi, dar această dăruire voluntară ne asigură o com­pensaţie spirituală de altfel incomparabil superioară efortului ascetic pe care-l oferim.

„Dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ceea ce avem: pos­tul, şi vom primi ceea ce nu avem: nepătimirea”.

Asceza ortodoxă nu cunoaşte mortificarea pentru ea însăşi. Fiindcă postul deschide direct spre contemplaţie, aceasta trebuie să fie singurul său scop.

Post şi contemplaţie

Un principiu general al spiritualităţii ortodoxe atât în ce priveşte fe­cioria, cât şi în ce priveşte postul, e acela că unei restricţii a trupului tre­buie să-i corespundă neapărat o contemplaţie proporţională. Dacă postul e unit cu o credinţă dreaptă şi păzit cum se cuvine unui creştin (nu cum îl practică fariseii), el va duce cu siguranţă mintea pe culmile contempla­ţiei. Aşa cum scrie Sfântul Ioan Scărarul, „postul e curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpunge­rii, (…) începutul isihiei, (…) călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”.

Trupul uşurat al postitorului îl face să meargă cu pas sprinten spre cer şi chiar să zboare spre îndumnezeire pe „aripile virtuţilor dumnezeieşti

„Vino, suflete, uşurat prin virtuţile postirii şi te înalţă prin aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; şi desfătează-te în contem­plaţiile cele prealuminoase ce pricinuiesc desfătarea virtuţilor, făcându-te şi tu prin credinţă cu chip dumnezeiesc.

Postul, ospăţ mistic

În mod sugestiv, autorii noştri compară adeseori postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească. Postul Mare e „un post luminos” în cursul căruia ne desfătăm de „roa­dele faptelor virtuţii” pe care le-a cultivat şi recoltat postul. Gazda care cheamă pe toţi credincioşii la acest ospăţ şi îi hrăneşte din belşug cu contemplaţii e Duhul Sfânt. Străpungerea inimii e băutura ce se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaţilor la acest banchet de patruzeci de zile:

„Dumnezeiesc pahar de străpungere [kratíras katanýxeos] umplând acum harul postului în chip lămurit, cheamă pe toţi credincioşii strigând cu veselie: Veniţi de vă desfătaţi, lepădând beţia patimi­lor, ca să vă învredniciţi de mângâierea ce va să vină!”.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, acest ospăţ duhovnicesc cu dife­rite feluri de mâncare e alcătuit din citirile, cântările şi slujbele lungi ale Postului Mare, în timpul cărora sufletul se satură şi prăznuieşte sobru întărindu-şi chiar şi trupul în virtutea strânsei sale uniri cu el”.

Această hrană duhovnicească din care ne saturăm paradoxal cu atât mai mult cu cât lipsim trupul de hrana materială e identică cu cea de care se bucura Adam în rai:

„Dăruieşte-mi şi mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam raiul odinioară, şi a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, şi a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit, ca să ajung şi eu cu bucurie la patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viaţa

De abia început Postul Mare, şi raiul e deja restaurat de post şi de virtuţi pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevăraţii asceţi gustă dinainte în tot timpul celor 40 de zile din roadele duhovniceşti ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paştelui, când postul trupesc va fi între­rupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel înviat. Chiar şi atunci nimeni nu se va lumina cu adevărat decât în măsura în care va fi partici­pat deja la acest ospăţ în timpul Postului Mare într-o modalitate specifi­că: postul. Postul, ca şi celelalte virtuţi, are pentru imnografii bizantini un caracter pascal şi chiar „sacramental” extrem de marcat. Utilizarea de imagini antinomice ca aceea a Postului-ospăţ nu are doar un scop reto­ric, ci exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualităţii creştine care îi cere credinciosului să dezvolte prin voinţă harul pe care-l poartă deja întreg în el însuşi de la luminarea baptismală. Diferitele etape ale acestui progres manifestă fiecare scopul ultim: învierea, privită însă din punctul de vedere care le este propriu. Postul revelează şi el tensiunea fundamen­tală a eshatologiei creştine între „deja” (mântuirea realizată şi prezentă) şi „nu încă” (aşteptarea desăvârşirii sale în îndumnezeirea personală şi/sau a Doua Venire a lui Hristos).

Modele scripturistice

Această ştiinţă a postului nu este recentă, credincioşii fiind iniţiaţi în el încă de povăţuitorii din Vechiul Testament. Exemplul cel mai dezvoltat de imnografi e cel al lui Moise care s-a depărtat de popor şi a postit timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe Sinai şi Legea Iui Dumnezeu. La fel, fiecare credincios trebuie să se retragă în sine în­suşi şi să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să „vadă pe Dumnezeu”, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-înviere pentru a primi şi el, duhovniceşte, legea Iubi­rii gravată pe tablele de carne ale inimii.

„Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înă­untru ca Moise strălucind pe fata noastră de slava dragostei Lui”.

Prin post monahul face „urcuşuri în inima sa” şi urcă „muntele faptelor bune”, pentru a intra în „întunericul contemplaţiei” şi a auzi aici cuvinte de pace şi lumină, fiind îndumnezeit de frumuseţea lui Hristos. Postul Mare se aseamănă muntelui Sinaiului pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile şi de unde s-a coborât îndumnezeit şi iradiind slava dumnezeiască. Procesul de si­nergie e atunci reprezentat sub forma complementarităţii dintre o mişcare ascendentă (omul) şi o mişcare descendentă (Dumnezeu).

Agent al contemplaţiei, postul a fost iniţiator şi al altor teofanii şi mi­nuni ale Vechiului Legământ. Graţie postului, aceraşi Moise a făcut ca poporul lui Israel să treacă Marea Roşie şi s-a învrednicit de teofania Rugului aprins. Graţie stăpânirii patimilor lor şi postului, Enoh a fost mutat la cer şi n-a cunoscut moartea, Iacob a moştenit dreptul de întâi-născut, Iosif a scăpat de desfrânare, Iosua a putut intra în pămânţul făgăduinţei şi sfinţi poporul, Ana cea stearpă a dat naştere lui Samuel, Samson a biruit leul, Ghedeon a biruit asupra vrăjmaşilor săi cu numai trei sute de oameni, iar David a dobândit împărăţia.

Cei ce imită exemplul prorocului Ilie se vor învrednici ca şi el de ve­derea lui Dumnezeu într-o adiere de vânt subţire după o cale de patruzeci de zile în pustie. Prin post acesta a înviat pe fiul văduvei, a poruncit stihiilor naturii şi a făcut să cadă ploaie din cer; tot aşa credincioşii vor dobândi puterea asupra cosmosului lor interior făcând să coboare asupra lui prin post ploaia duhovnicească:

„Postind, Ilie a deschis cerul şi a adăpat de ploaie pământul înse­tat. Să postim [şi noi] vărsând râuri de lacrimi duhovniceşti ca să câştigăm milostivire”.

Aşa cum acesta a fost ridicat la cer pe un car de foc, tot aşa postul îi face pe credincioşi să urce pe „carul virtuţilor” şi îl transportă în contem­plaţie:

„Curăţindu-ne prin post, să ne suim în carul virtuţilor dumneze­ieşti şi să ne înaripăm mintea spre înălţimile văzduhului cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul!”.

Postul a fost hrana prorocilor, prin el Elisei a înviat şi el un mort, Isaia s-a învrednicit de vederea Domnului oştirilor fiind curăţit de un cărbune aprins, Iona a scăpat din monstrul marin, Daniel, „bărbatul doririlor”, i-a biruit pe lei, iar cei trei tineri au rămas teferi în cuptorul de foc. Ninivitenii, care au unit postul cu căinţa şi au dobândit numai­decât iertarea dumnezeiască, sunt şi ei pentru toţi credincioşii un model pe care trebuie să se grăbească să-1 urmeze, pentru a ajunge şi ei în ceata prorocilor şi a drepţilor care şi-au petrecut viaţa pe pământ postind

Dimensiunea hristologică a postului

Dar modelul cel mai bun şi desăvârşit, temeiul însuşi al Postului Ma­re, e desigur postul lui Hristos în pustie în timpul celor patruzeci de zile care au urmat Botezului Său. Deşi n-avea nevoie să postească (uma­nitatea sa îndumnezeită n-avea nevoie de nici o curăţire), Hristos S-a supus de bunăvoie foamei şi ispitei demonului prin consimţământ liber. El a instituit astfel postul şi asceza creştină prin propria Sa exis­tenţă pentru a arăta El însuşi calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei şi a ne învăţa să ne cunoaştem limitele: cu alte cuvinte să realizăm efectiv acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

„Postind Domnul omeneşte spre pildă nouă [pros ypotýposin imón] biruie pe ispititorul, arătând care este lucrul nostru şi hotare [hórous] punându-ne nouă”.

Acceptând să fie ispitit şi să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Hristos a dat astfel creştinilor modelul luptei lor împotriva puterilor rău­lui şi le-a oferit drept arme postul şi rugăciunea.

„Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmă a flă­mânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmaşul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire departe de picioarele tale”.

Postul Mare este, aşadar, imitarea vieţii pământeşti a lui Hristos. Prin acest mijloc cel ce posteşte îmbracă deja pe Hristos în timpul celor 40 de zile ale Postului Mare pentru a participa încă şi mai deplin la Pati­ma Sa şi a ieşi împreună cu El din mormânt biruind asupra răului şi a morţii şi iradiind de comuniunea Dumnezeirii Lui. Din acest motiv Postul Mare e socotit de Sfântul Grigorie din Nazianz şi de autorii ulteriori ai Triodului ca o pregătire în vederea morţii împreună cu Hristos, „înainte-prăznuirea luminării”.

Ca şi ansamblul perioadei Postului Mare, postul poate fi socotit, prin urmare, o actualizare parţială a Iconomiei şi o iniţiere deplină în „viaţa în Hristos”, astfel spus ca o virtute divino-umană:

„Nepostind de pomul cunoştinţei, după porunca Făcătorului, cei dintâi zidiţi şi-au agonisit moartea pentru neascultare şi s-au în­străinat de pomul vieţii şi de raiul desfătării. Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncările cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţă din dumnezeiasca Cruce şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi luând de la Hristos Dumnezeu mare milă”.

„Legea postului”

În timpul postului Său în pustie, Hristos n-a mâncat, nici n-a băut timp de patruzeci de zile, ispravă supraomenească care arăta astfel intima întrepătrundere între umanitatea şi divinitatea Sa. în actele sale de pogorământ aceasta din urmă se retrage dar nu poate dispărea, de unde carac­terul paradoxal al tuturor evenimentelor vieţii lui Hristos. Deşi trebuie să ne străduim să imităm acest model divin, cu excepţia câtorva eroi ai as­cezei, omului obişnuit nu-i este cu putinţă să ţină un asemenea post. Obiectul regulilor postului şi al typikon-ului este, aşadar, acela de a per­mite credincioşilor să participe la „postul lui Hristos” adaptându-l prin „iconomie” la slăbiciunea lor. Scopul lor nu este de a suprima cu totul hrana, ci mai degrabă de a asigura în chip treptat şi „ştiinţific” biruinţa raţiunii asupra tiraniei pântecelui. Astfel, pentru Sfântul Simeon al Tesalonicului, regulile instituite de Părinţi sunt socotite ca o durere uşoa­ră care ne aduce aminte de Dumnezeu, de păcatele noastre şi de moarte, şi ne introduce în „deprinderea binelui”, ca să ne apropie cu vrednicie de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Postul euharistic şi postul ascetic

Pentru a înţelege sensul duhovnicesc al typikon-ului trebuie să distin­gem cu claritate, pe urmele părintelui Alexander Schmemann, două fe­luri de posturi: „Postul euharistic” şi „postul ascetic”. împărtăşania a avut întotdeauna în Biserica Ortodoxă sensul unei sărbători eshatologice, al unei uniri cu Mirele care anticipează „Paştele veşniciei”. Astfel, ca­noanele şi regulile bisericeşti prescriu înainte de împărtăşanie o perioadă de post total obligatorie pentru toţi. Actualmente, credincioşii ca şi clericii nu trebuie nici să mănânce, nici să bea cel puţin începând de la miezul nopţii zilei împărtăşaniei: postul e atunci rupt doar de ospăţul euharistie şi venirea „în taină” a împărăţiei. „Postul şi Euharistia formea­ză aşa-zicând doi poli complementari şi necesari ai vieţii Bisericii, mani­festând antinomia fundamentală a naturii sale: aşteptarea şi posesiunea, plinătatea şi creşterea, eshatologia şi istoria”, afirmă părintele Alexander Schmemann.

Postul Mare propriu-zis ţine mai degrabă de cel de-al doilea tip de post: „postul ascetic”. Acesta are o natură diferită şi implică reguli de respectare distincte de postul euharistic. Mai mult decât o pregătire ne­mijlocită în vederea unirii nupţiale, el corespunde violenţei făcută naturii pentru a asigura primatul raţiunii asupra părţii iraţionale a compusului uman (violenţă pe care am văzut-o că e în centrul înfrânării şi al ascezei). Postul ascetic e arma de luptă împotriva lui Satan şi împotriva „lumii”. Scopul său e de a slăbi trupul, de a-l osteni, iar pentru aceasta e nevoie de timp şi de discernământ. Spre deosebire de postul euharistic, el nu este strict obligatoriu, şi, deşi canoanele şi typika indică reguli precise, ele pot fi adaptate după posibilităţile şi treapta fiecăruia. Austeritatea lor nu implică neapărat calitatea spirituală a ascetului: unii se săturau cu pu­ţin, alţii aveau nevoie de o mai mare cantitate de hrană. Principul dis­cernământului recomandat în această privinţă de Părinţi ucenicilor lor e acela de a ne satisface necesităţile firii ceva mai puţin decât e nevoie, rămânând întotdeauna puţin flămânzi şi însetaţi.

„Cât priveşte măsura înfrânării, Părinţii spun că atât pentru hrană, cât şi pentru băutură, trebuie să mai rămână puţin, ca pântecele să nu se umple nici de hrană, nici de băutură”.

Peste această normă pur personală impusă de discernământ, evoluţiile ulterioare ale monahismului chinovial au suprapus reguli precise de res­pectare a unor perioade de post reprezentând mai degrabă un cadru gene­ral al vieţii ascetice de la care pornind fiecare îşi va putea situa propriul său ritm de înaintare duhovnicească, fără ca acestuia să i se poată fixa limite stricte atât inferioare, cât şi superioare.

În timp ce postul euharistic e postul Bisericii întregi în aşteptarea Mi­relui, postul ascetic e al „creştinului în Biserică”. Cele două posturi nu se contrazic, ci, dimpotrivă, trebuie să se completeze şi să coexiste în chip necesar în viaţa fiecăruia. Pe de altă parte, în practică această distin­cţie nu e atât de strictă. Fiindcă putem privi perioada Postului Mare drept o sinteză a acestor două tipuri de post, sau o adaptare a postului euharis­tic la structura şi dinamismul timpului liturgic. Scopul principal al celor 40 de zile ale Postului Mare propriu-zis stă în pregătirea credinciosului în vederea Cuminecării în ziua Paştelui, care va încununa lupta sa du­hovnicească prin învierea împreună cu Hristos. În timpul Postului Mare, izbânzile atleţilor ascezei devin modelul comun al întregii Biserici, iar „postul ascetic” o obligaţie.

Celebrarea Liturghiei fiind incompatibilă cu postul, întrucât repre­zintă scopul acestuia din urmă, e foarte logic ca zilele postului să fie aliturgice, formând astfel o lungă perioadă de aşteptare eshatologică. Totuşi, Cuminecătura nu este suprimată cu totul în timpul Postului Mare, pe de o parte din pricina celebrării obligatorii a Liturghiei în zilele de sâmbătă şi duminică (în care postul se ridică şi care de aceea nu se nu­mără în şirul celor 40 de zile) iar, pe de altă parte, din pricina celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite pentru a nu-i lăsa pe credincioşi cu totul despărţiţi de hrana vitală a creştinului şi a le îngădui astfel să meargă cu puteri înnoite spre Cuminecătura pascală ale cărei tot atâtea anticipări sunt.

În virtutea acestei polarizări a postului celor 40 de zile de către cele două aspecte ale eshatologiei creştine şi a articulării celor două tipuri de post pe care o realizează, regulile typikon-ului ne apar în acelaşi timp ca o pregătire lentă şi ritmată în vederea Cuminecării pascale culminând în Vinerea Mare şi Sâmbăta Mare (zile de post total), cât şi ca o fixare eclezială a „ştiinţei duhovniceşti” experimentate în pustie.

Ca şi pentru restul patimilor şi după chipul însuşi al biruinţei lui Hristos asupra morţii prin moarte, postul urmăreşte să tămăduiască patima lăcomiei pântecelui pe aceeaşi cale prin care a intrat răul, principiul virtuţii fiind acela de a se opune patimii sale contrare, de a opune, de exemplu, desfrânării castitatea, mâniei blândeţea, mândriei smerenia etc. Trebuie însă deosebite două feluri de lăcomii: „lăcomia pântece­lui” (gastrimargía) care, după avva Dorotei, este „nebunia umplerii pân­tecelui” celui ce nu se preocupă de delicateţea mâncărurilor şi, respectiv, „nebunia gâtlejului” (laimargía) a celui care, fără a mânca neapărat mult, doreşte mâncăruri rafinate şi plăcerile gustului: „Când un asemenea gurmand mănâncă ceva ce-i place, e până într-atât de stăpânit de plăcerea sa, încât o ţine mult timp în gură, o plimbă încoace şi încolo şi n-o în­ghite decât cu greu din pricina plăcerii pe care o încearcă” . Tămă­duirea acestei duble idolatrii a lăcomiei cere aplicarea unui dublu re­mediu în acelaşi timp cantitativ (împotriva gastrimargiei), şi calitativ (împotriva laimargiei). Din această pricină Postul Mare are un aspect de post propriu-zis ţinând trupul flămând prin restrângerea cantitativă a hranei şi rărirea numărului meselor, şi un aspect cantitativ prin abţinerea de la anumite categorii de alimente.

Aspectul cantitativ al postului

Fuga de saturare şi restricţiile privitoare la cantitatea hranei nu fac obiectul unor reguli generale, pentru că, aşa cum am văzut, fiecare tre­buie să-şi fixeze propria sa regulă, în general după sfaturile părintelui său duhovnicesc. Rolul typikonului e acela de a fixa regulile comune şi care tre­buie respectate de toţi.

Prima dintre aceste reguli e de a nu lua în zilele de post decât o singu­ră masă. Aşa-numitele typika folosesc expresia „o dată pe zi” (ápax tis iméras) sau „mâncând numai o dată”. E vorba de un principiu de bază al postului bizantin pe care-l găsim afirmat ca o evidenţă în toate aceste typika liturgico-monahale. Astfel, de exemplu, în Typikonul Mănăstirii Mântuitorului din Messina, expresia: „zilele în care mâncăm de două ori” e sinonimă cu zilele fără post: sâmbetele şi duminicile, sărbătorile şi octavele lor, zilele de luni, marţi şi joi de peste an în afara perioadelor de post. Timpul lăsat liber de suprimarea unei mese e ocupat de „hrănirea sufletului” la rugăciunile şi slujbele mai lungi din timpul postului.

Ora acestei mese unice a fost unanim fixată de o tradiţie ascetică de cea mai mare vechime la ceasul al 9-lea din zi  (ora 3 după-amiază). Fixarea acestui moment nu este arbitrară, ci vine din experi­enţă, în convorbirea sa consacrată discernământului, avva Ioan Cassian se opune celor care din exces de zel îşi amânau masa până seara, căci, îi spune el, „hrana pe care o iau le desfiinţează libertatea minţii şi uşurinţa în timpul rugăciunilor de seară şi de noapte”. Aflându-se la mijloc între extreme, masa de la ceasul al 9-lea are folosul duhovnicesc cel mai mare, căci „nu numai mintea se simte liberă şi uşurată pentru privegherile nop­ţii, dar şi solemnitatea rugăciunilor de seară ne găseşte într-o dispoziţie desăvârşită, fiindcă digestia e făcută”.

Asceţii care posteau necontenit păzeau în toate zilele această regulă a mesei unice de la ceasul al 9-lea. Disciplina lor, extinsă la viaţa unor comunităţi mai mari, apoi şi la mireni, a devenit astfel norma zilelor de post în diferite redacţii ale aşa-numitelor typika . în practică, această masă poate avea loc înainte de ceasul al 9-lea, unit adeseori cu Vecer­nia, sau după această scurtă slujbă în timpul perioadelor de post obişnuit, ca în miercurile şi vinerile de peste an sau în „posturile mici”. Postul Mare fiind însă o perioadă de post mai intens, aceste typika prescriu această masă numai după Vecernie. Acest post extins la ziua întreagă devine de altfel obligatoriu şi în zilele în care se săvârşeşte Liturghia Da­rurilor mai înainte sfinţite, respectiv în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. El se impune de la sine în mănăstiri în care această Litur­ghie se săvârşeşte zilnic în timpul Postului Mare, ca la mănăstirea Evergetis , evidenţiind astfel limpede dubla sa natură „euharistică” şi „as­cetică”. Să remarcăm faptul că tradiţia postului până la apusul soarelui e, şi ea, veche şi bine atestată: „Postul e de seara şi până seara”, spunea, de exemplu, avva Evagrie.

În afara perioadelor de post, acesta trebuie păzit în toate miercurile şi vinerile de peste an. începând cu Didahia celor 12 Apostoli şi primii Părinţi, această regulă apare drept unul din principiile fundamentale de organizare a timpului liturgic. Prin participarea trupului credinciosului la actualizarea trădării şi arestării lui Hristos miercurea, şi a răstignirii şi morţii Sale vinerea, postul dă ciclului săptămânal caracterul de răs­frângere şi concentrare a Săptămânii Mari, dezvoltat pe larg de imnografie şi asupra căruia vom mai avea ocazia să revenim. Postul Mare a extins şi la celelalte cinci zile ale săptămânii regulile ascetice rezervate iniţial zilelor de miercuri şi vineri, păstrând totuşi ritmul şi structura săptămânii prin impunerea unui efort mai mare în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. în timp ce în unele mănăstiri — mai ales cele din Constantinopol, care erau caracterizate de o mai mare supleţe în materie de post — în celelalte zile masa putea avea loc la ceasul al 9-lea şi putea cuprinde unele îndulciri, ca, de exemplu, autorizarea untdelemnului, în zilele de miercuri şi de vineri postul trebuia păzit cu rigoare (akrivía), monahii rămânând nemâncaţi şi chiar nebăuţi până la apusul soarelui şi la Vecernie. Această regulă ţine de primul tip de post, pe care l-am intitulat „post euharistie” din pricina Cuminecării cu Darurile mai înainte sfinţite din care toţi trebuie să se împărtăşească în acest două zile. Rezer­vată teoretic celor ce se pregătesc să se cuminece, această practică s-a extins la toţi, astfel că această recomandare de abstinenţă totală ţine de acum înainte de „postul ascetic”.

Treptat, acestor două zile de post strict li s-a adăugat ziua de luni, căreia i s-au aplicat aceleaşi reguli ca şi acestora. Motivul fixării acestei zile de post nu mai trebuie căutat în preocuparea de actualizare săptămânală a Săptămânii Mari pentru a-i „încorpora” pe credincioşi în viaţa în Hristos; el ţine mai degrabă de intenţia „tehnicienilor” ascezei de a da ciclului săptămânal un ritm binar: zilele de luni, miercuri şi vi­neri sunt zile de post strict şi de intensificare a luptei duhovniceşti, în timp ce în zilele de marţi şi de joi trupul poate primi puţin „mân­gâiere”. Această distincţie a fost păstrată în timpul Postului Mare, lăsându-se însă monahilor mai osârduitori (spoudaíoi) posibilitatea de a extin­de la toate zilele Postului Mare (cu excepţia zilelor de sâmbătă şi dumi­nică) păzirea regulilor respectate îndeobşte în zilele de luni, miercuri şi vineri.

La mănăstirea Evergetis, în zilele de marţi şi joi din Postul Mare se serveau două blide de legume fierte (dintre care unul cu untdelemn) dându-se monahilor permisiunea şi de a bea puţin vin, dar în zilele de luni, miercuri şi vineri vinul fiind interzis, se mânca doar bob fiert bându-se tradiţionala băutură eukratonim.

Potrivit typikonului Sfântului Sava — ale cărui reguli privind hrana au fost adoptate de majoritatea mănăstirilor bizantine, mai ales începând din epoca Paleologilor — în zilele de marţi şi de joi se puteau servi legume verzi (lachanóri) sau legume uscate (ósprion) gătite fără untdelemn, în timp ce în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se puteau mânca decât grăunţe, legume verzi şi măsline.

La mănăstirea Studios, înainte ca ziua de luni să fie socotită zi de post strict, din Săptămâna a II-a până în Săptămâna a VI-a în zilele de luni, marţi şi joi se serveau două blide de legume fierte cu fructe, în timp ce în zilele de miercuri şi vineri se respectau, ca în majoritatea mănăstirilor, regulile de post din Săptămâna I şi în Săptămâna Mare.

Ciclul postului era ritmat nu numai de distincţia: sâmbătă-duminică / marţi-joi / luni-miercuri-vineri, ci şi de aceste două săptămâni privilegiate de la cele două extremităţi ale Postului Mare, în timpul căro­ra efortul ascetic trebuie să fie deosebit de intens. Toate zilele sunt atunci supuse aceloraşi reguli ca şi zilele de luni, miercuri şi vineri din celelalte săptămâni ale Postului Mare.

În timpul Săptămânii I, xerophagía sau consumarea numai de alimen­te uscate trebuie să fie strictă şi obiceiul actual, atât la Muntele Athos, cât şi în majoritatea mănăstirilor ortodoxe, e ca monahii să rămână fără să mănânce şi să bea în primele trei zile (to trímeri) până la Li­turghia Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri. Unii monahi pot pre­lungi acest post până vineri, în timp ce ceilalţi trebuie să păzească măcar xerophagía strictă. Typikonul Sfântului Sava recomandă doar ca în toată Săptămâna I să nu se servească masă oficială la trapeză afară de masa de după Liturghiile Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri şi de vineri, încurajând astfel pe monahi să rămână în asitia în toate celelalte zile. Obiceiul cel mai răspândit însă e de a nu mânca sau bea nimic lunea, miercurea şi vinerea şi de a nu gusta marţea şi joia la trapeză – decât pâine şi eúkraton, fără însă ca toţi monahii să fie obligaţi să vină la masă. Potrivit unui tratat atribuit patriarhului Nicolae Grămăticul  adăugat Typikonului tipărit al Sfântului Sava, în primele cinci zile ale Primei Săptămâni se poate gusta „prin iconomie” pâine uscată.

Prescripţiile Sfântului Teodor Studitul sunt şi aici ceva mai uşoare: în timpul Primei Săptămâni a Postului Mare şi în Săptămâna Patimilor se mânca bob fiert, mazăre fără untdelemn, cinci smochine mici, şi dacă se găseau, castane şi alte poame uscate. Nu vom insista aici asupra regu­lilor ce trebuie respectate în Săptămâna Mare, dat fiind că în general sunt aceleaşi cu cele din Săptămâna I a Postului Mare, cu excepţia ultimelor zile începând din Joia Mare.

Aspectul calitativ al postului

Exemplul Săptămânii I arată că structurarea Postului Mare a avut loc prin convergenţa celor două dimensiuni, cantitativă şi calitativă, ale pos­tului:

„Căci postul nu constă numai din a nu mânca nimic [asitía] din zori şi până seara, ci şi din abţinerea [apochí] de la anumite alimente”‘.

Alegerea alimentelor e într-adevăr extrem de importantă în practica monahală.

„Cât priveşte înfrânarea — învaţă Sfântul Vasile cel Mare —, ea se înfăptuieşte în acest chip: pe de o parte, ne folosim după nevoi de lucrurile cele mai simple necesare vieţii, evitând orice saturare, iar, pe de altă parte, ne abţinem de la tot ceea ce nu e decât pentru plăcere.

Puţin mai jos, acelaşi adaugă:

„În orice chip trebuie să preferăm mâncărurile cele mai uşor de procurat şi nu trebuie ca, sub pretextul abstinenţei, să cheltuim multă grijă cu mâncărurile cele mai căutate şi mai scumpe gătind alimentele cu cele mai bune ingrediente. Dimpotrivă se vor alege lucrurile ce se găsesc cel mai uşor pe piaţă, care costă puţin şi sunt de obşte…”.

Aceste principii generale de frugalitate fiind stabilite, dieta Postului Ma­re trebuie privită drept o restricţie suplimentară adusă regimului obişnuit al monahului.

Astfel, dacă abţinerea de la carne reprezintă pentru mireni o particula­ritate a Postului Mare, ea nu este la fel pentru monahi, care nu mănân­că niciodată carne: nu numai pentru a imita pe Adam, care era vegetarian, cum s-a remarcat deja, sau pe Hristos şi loan Botezătorul, despre care Scriptura nu spune niciodată că au mâncat carne, ci şi pentru a arăta că întreaga viaţă a monahului nu este în fond decât un vast Post Mare.

Regula generală a abstinenţei Postului Mare a fost definită de Sinodul Trullan (Quinisext), din anul 692, drept reţinere de la „tot ce e omorât” şi  „produsele lor”. începând de la Duminica Lăsatului de brânză şi până la Paşti, orice hrană de origine animală este, aşadar, interzisă, chiar şi în zilele în care postul e întrerupt de Euharistie, cum sunt zilele de sâmbătă şi duminică. Plecând de aici, abstinenţa s-a extins la untdelemn şi la vin, care în regulamentele monahale apar drept semne distinctive ale zilelor de sărbătoare şi contrazic ambianţa postului. Regimul zilelor obişnuite ale Postului Mare e, aşadar, acelaşi cu cel al anahoreţilor: xirofagia sau „hrana uscată”, adică vegetale fără verdeaţă, nici grăsime de nici un fel.

Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Săptămânii Patimilor numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate” (evdomás tis xerophagías). Sinodul de la Laodiceea, iar mai apoi Sinodul Trullan au extins această regulă la întreaga perioadă a Pos­tului Mare, dar au şi îndulcit-o îngăduind consumarea de legume şi de fructe. Xirofagia poate fi păzită în moduri extrem de diferite atingând la anahoreţi austeritatea extremă a unui meniu limitat la câteva rădăcini nefierte. În Typikonul Sfântului Sava regimul recomandat constă din pâine, smochine, curmale, legume verzi şi apă. Dar într-una din re­dacţiile sale din secolul XVI, el se limitează la pâine şi legume uscate.

Distincţia legumelor în „legume verzi” (láchanon) sau „salată” şi „le­gume uscate” sau „legume-boabe” (ósprion) se regăseşte adeseori în literatura monahală, acestea din urmă reprezentând în genere o treaptă de austeri­tate superioară. Astfel, la Studios, în timp ce în zilele de luni, marţi şi joi din Săptămână a II-a şi până în Săptămâna a VI-a din Postul Mare se mâncau grâne fierte şi legume verzi cu puţin untdelemn, în Săptămâna I, în Săptămâna Mare şi în toate zilele de miercuri şi de vineri nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate. La fel stăteau lucrurile şi la Evergetis, unde în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se mâncau decât mazăre şi câteva poame uscate.

În toate mănăstirile bizantine, dar mai cu seamă în tradiţia studită, unde dobândeşte o importanţă deosebită, băutura ce înlocuieşte vinul în tot timpul Postului Mare este aşa-numitul eukraton: un amestec de pulbere de chimen şi anason în apă caldă.

Fără a fi inumane, astfel de regimuri, extinse pe o durată destul de lungă, cer o perioadă de pregătire, în timpul căreia trupul să se poată obişnui treptat cu privarea de anumite alimente necesare, ca, de exemplu, lactatele. în parte din acest motiv s-au instituit cele trei săptămâni pregă­titoare ale Postului Mare, a căror evoluţie şi reguli specifice le vom stu­dia la locul lor.

Sistemul dezlegărilor

Timpul ascezei Postului Mare e structurat de un al treilea element: zilele de „uşurare” sau „dezlegarea”, respectiv de dispense parţiale de la post, care introduc în lungul său parcurs o varietate necesară şi fac trupul să participe la bucuria praznicelor pe care le celebrează sufletul.

Aceste dispense sunt acordate în toate sâmbetele şi duminicile pentru că aceste zile sunt liturgice şi, prin urmare, incompatibile cu postul. Tre­buie să ne bucurăm şi să celebrăm Euharistia cinstind sâmbăta „praznicul Creaţiei” (ziua a şaptea), iar duminica cinstind praznicul învierii (ziua a opta şi a doua creaţie).

„Dacă cineva — afirmă o scrisoare atribuită Sfântului Ignatie al Antiohiei — posteşte duminica sau sâmbăta, afară de o singură sâmbătă [adică Sâmbăta Mare], e ucigaş al lui Hristos”  .

Aceste două zile de dispensă de la post acordă periodic credincioşilor puţină odihnă în efortul lor şi imprimă ciclului săptămânal un ritm care alternează încordarea şi relaxarea, osteneala şi odihna, pe care-l inserea­ză armonic în marele ritm cosmic al destinderii (diastolí) şi contracţiei (systolí). Remarcând felul în care fiecare săptămână a Postului Mare se armonizează cu această mişcare alternativă a tuturor lucrurilor, Sfântul Ioan Hrisostom declară:

„Aşa cum trupul istovit de post are nevoie de o mică întărire, pen­tru ca în acest fel, cu râvnă înnoită, să înceapă iarăşi nevoinţele postului, tot aşa şi sufletul are nevoie de odihnă şi de întărire. Nu trebuie nici să-l istovim, dar nici să-l lăsăm slobod, ci să facem când una, când alta, ca aşa să cârmuim şi starea [katastasis] sufle­tului şi zburdările trupului. Aşa cum dacă te supui fără întrerupere la osteneli, slăbeşti şi cazi, tot aşa dacă stai necontenit degeaba, te trândăveşti. Aşa se întâmplă şi cu sufletul şi cu trupul. De asta în­totdeauna e bună măsura. (…)

Aşa cum pe drumul mare sunt staţii de oprire şi case de odihnă pentru ca drumeţii osteniţi să se odihnească şi să se întremeze, ca astfel să-şi poată continua iarăşi călătoria (…), tot aşa şi acum în postul acesta de 40 de zile, Stăpânul ne-a dăruit aceste două zile din săptămână ca pe nişte staţii de oprire, ca pe nişte case de odih­nă, ca pe nişte coaste de mare, ţărmuri şi posturi, ca să ne odihnim puţin, ca să ne întremăm puţin trupul de ostenelile postului şi să ne mângâiem sufletul, pentru ca iarăşi, după trecerea acestor două zile, să pornim din nou la drum cu tragere de inimă, noi, care am pornit pe această cale bună şi folositoare”.

Se ridică acum postul „cantitativ”, nu şi abţinerea de la carne şi lac­tate, pentru a ne deosebi, scrie patriarhul Nicolae Grămăticul, de armeni şi de latini” . Pentru aceste ocazii aşa-numitele typika prescriu în general dispensă în ce priveşte vinul şi untdelemnul şi regula celor două mese. La Evergetis se mâncau atunci în străchini mâncări gătite cu untdelemn bându-se vin mai mult ca de obicei” . La Pantocrator, unde regula e în general mai puţin strictă, din pricina vocaţiei „caritabile” a acestei mă­năstiri pe lângă care funcţiona un spital, se serveau trei blide: unul de legume verzi, unul de legume uscate şi altul de scoici, fructe de mare şi ceapă, totul gătit cu untdelemn şi însoţit de vin. Aceste ridicări parţiale ale postului sunt cel mai adeseori însoţite de „odihnă sau nelucrare” (argía), adică de dispensa de la aşa-numitele diakoníai (azi se foloseşte cuvântul diakonímata) sau „slujirile” mănăstirii. Această odihnă e parţială, atunci când însoţeşte zilele de dispensă de vin şi untdelemn, şi totală cu prilejul unui mare praznic, când se acordă o mai mare dispensă de post, sau în prima şi ultima săptămână din Postul Mare, din pricina ostenelilor pe care le prilejuiesc acestea” . Odihna acordată în zilele de sărbătoare nu trebuie să devină însă un pretext de trândăveală şi flecă­reală, ci un prilej de a zăbovi mai liber în lectură şi în gândul la Jude­cata viitoare. La Studios, în zilele în care nu se făcea lucru manual, bibliotecarul dădea un semnal şi fraţii se reuneau în bibliotecă, fiecare luând o carte până seara.

În timpul Postului Mare se dă dispensă de vin şi untdelemn şi în zilele în care au loc praznice importante ale ciclului liturgic fix, în principal pe 24 februarie, praznicul celor două aflări ale capului Sfântului Ioan Botezătorul, şi pe 9 martie, praznicul celor Patruzeci de mucenici din Sevasta. Dar această dispensă e valabilă îndeosebi pentru praznicul Bunei-Vestiri (25 martie), singurul praznic în timpul căruia dispensa de post se extinde la carnea de peşte, deşi unii acordă această dispensă şi în Duminica Floriilor, pentru a marca solemnitatea ei superioară faţă de duminicile obişnuite.

În joia Săptămânii a V-a se dădea în unele mănăstiri bi­zantine dispensă de vin şi untdelemn”, desigur, nu în semn de sărbătoa­re – Canonul Mare fiind oficiul cel mai penitenţial din tot Postul Mare –, ci mai degrabă ca pregătire pentru oboseala acestui foarte lung oficiu. Mă­năstirea Evergetis şi aşezămintele care au adoptat typikonul său rânduiau în această categorie şi miercurea Săptămânii a IV-a, probabil pentru a solemniza împlinirea jumătăţii cursei Postului Mare. Aceste două dis­pense au fost respinse de Nicon de la Muntele Negru, restricţia sa fiind reţinută în practica actuală, în care la masa care precede Utrenia Cano­nului Mare se dă dispensă numai de vin, nici un fel de dispensă nefiind prevăzută pentru Miercurea înjumătăţirii Postului.

În fine, Joia Mare e universal socotită zi de praznic şi de bucurie cu prilejul căruia trebuie rupt parţial postul extrem de sever al Patimilor.

Toate typika acordă dispense de post bolnavilor şi celor cu munci grele: dispensă de vin în zilele de luni, miercuri şi vineri, şi de pâine şi de apă la ceasul al 3-lea din fiecare zi. Dar, în conformitate cu pres­cripţiile Sfântului Vasile cel Mare, fixarea acestor regimuri particulare e cel mai adeseori lăsată la discreţia egumenilor.

Sursa: Makarios Simonopetritul, „Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic”, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.