Vamesul si fariseul in Triod. Smerenie si mandrie la inceputul Triodului

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/vamesul-si-fariseul-in-triod-smerenie-si-mandrie-la-inceputul-triodului/

D Vamesului si a fariseului1

Vameşul şi fariseul în Triod 

Smerenie şi mândrie la începutul Triodului

„Aşa cum rădăcina tuturor relelor e mândria, tot aşa pricina tuturor celor bune e smerenia”, învaţă avva Evagrie. Smerenia este semnul distinctiv al creştinismului şi virtutea indispensabila întregii vieţi duhovniceşti. Fără ea e cu neputinţă să ne mântuim, nu putem nici măcar să făptuim poruncile ori să facem un bine oarecare. Fiică a gândului la moarte, Hristos însuşi desemnează smerenia drept temelie şi obârşie a zidirii omului lăuntric. „Maică a tuturor virtuţilor”, ea este cea dintâi pe care începătorul trebuie să se sârguiască să o practice cu scrupulozitate:

„Înainte de toate avem nevoie de smerenie şi trebuie să fim gata să spunem: „Iartă-mă!” pentru orice cuvânt pe care-l auzim, căci prin smerenie se nimicesc toate răutăţile vrăjmaşului şi potrivnicului nostru”.

Era, prin urmare, necesar ca perioada pregătitoare a Postului Mare să se deschidă cu îndemnul de a imita smerenia vameşului. Pentru ca, solid întemeiat pe această virtute, credinciosul să poată face din ostenelile sale ascetice o jertfă bine-placută lui Dumnezeu.

„Trufia goleste tot binele, smerenia surpă tot răul”, caci e un leac puternic al mântuirii. Din ceaţa patimilor ea il face pe om să urce piscul virtuţilor. Pentru Sfântul Ioan Scărarul, chiar dacă n-ar fi însoţită de alte fapte, ea ar fi de ajuns pentru a-l face pe om să urce la cer, fiindcă mandria l-a făcut pe Lucifer să cadă de aici. Această putere a smereniei e deosebit de eficace împotriva demonilor, care, fiind duhuri pure, îi intrec pe monahi în ostenelile ascetice, dar sunt întotdeauna biruiţi de smerenie18, smerenia fiind singura virtute pe care nu o pot imita.

Smerenia este cea dintâi virtute dezvoltată de Triod fiindcă e însăşi condiţia fără de care nu putem dobândi căinţa (metanoia) şi câştiga, prin urmare, iertarea păcatelor:

„Căci milostivirea urmează smereniei, aşa cum umbra urmează trupului”.

Potrivit aceluiaşi Isaac Sirul, această virtute e şi obârşia ascezei: „înfrânarea şi concentrarea urmeaza smereniei”. De aceea, ea trebuie pusă inaintea ochilor candidaţilor la lupta, înainte ca ei să intre în arena Postului Mare.

Dacă Adam ar fi primit să se smerească şi să se căiască recunoscandu-şi păcatul, n-ar fi fost scos afară din rai, ne asigură avva Dorotei din Gaza. Întreaga viaţă duhovnicească trebuie să înceapă, aşadar, prin unirea acestor doua virtuţi: coborând în el însuşi pentru a regăsi aici pe Adam şi a-l restaura în integritatea sa, ascetul va putea dobândi smerenia prin aducerea-aminte şi gândul la păcatele sale, revenind astfel în rai la sfârşitul Postului Mare. „Uitarea greşelilor e lucrul mândriei, dar aducerea-aminte a lor e călăuza spre smerenie”.

Pentru autorii Triodului, ca şi pentru toţi Părinţii, smerenia e virtutea „prin care ne putem cunoaşte prin noi înşine şi putem izgoni înfumurarea deşarta a trufiei”. Invers, prin cunoaşterea de sine ajungem la smerenie: „Fericit omul care-şi cunoaşte slăbiciunea, căci această cunoaştere se va face pentru el temelie, rădăcină şi obârşie a tot binele (…) Dar cel care nu-şi cunoaşte neputinţa alungă smerenia. Şi alungând-o pe aceasta, e alungat din desăvârşire, iar alungat de aceasta se înspăimântă întotdeauna”.

Smerenia, calea spre cunoaşterea de sine şi a lui Dumnezeu

Prin smerenie creştinul îşi măsoară propria neputinţă cu infinitatea dumnezeiască. Pe cât înaintează în cunoaşterea de sine, pe atât progresează în cunoaşterea lui Dumnezeu. Prima treaptă a smereniei, înfăţişată în Triod de exemplul vameşului, e o transpunere creştină a adagiului antic „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Viaţa duhovnicească apare astfel ca o gnoză autentică, care se întemeiază nu numai pe puterile minţii şi nu urmăreşte să şteargă distincţia esenţială dintre Creator şi creatură, ci, din contră, e întemeiată pe simţul „măsurii”, adică pe recunoaşterea şi mărturisirea mizeriei sale duhovniceşti, a păcatului şi a absenţei virtuţii. Smerenia vameşului stă în faptul că el se arată înaintea lui Dumnezeu aşa cum este, în recunoaşterea faptului că, nedesăvârşit prin fire ca şi creatură, el a extins de bunăvoie încă şi mai mult distanţa „infinită” care îl separă de Creatorul său. Ea constă şi în implorarea cu lacrimi a milostivirii dumnezeieşti, ca să umple acest adânc şi să-i dea iertarea greşelilor.

Pentru credinciosul care, angajat pe calea Postului Mare, a dărâmat zidurile eului său pentru a atinge o conştiinţă ce îmbrăţişează întreaga natură umană, smerenia va consta din faptul de a se recunoaşte foarte precis drept cel mai mare dintre păcătoşi. Astfel, după ce i-a enumerat pe toţi păcătoşii Vechiului şi Noului Testament, sufletul recunoaşte la sfârşitul Canonului Mare că i-a întrecut în ticăloşie păcătuind mai mult decât întreaga natură umană. Singura cale de mântuire care îi mai rămâne e de a implora milostivirea în ziua Judecăţii. „N-a fost în viaţă păcat, nici faptă, nici răutate, pe care sa nu le fi săvârşit eu, Mântuitorule, cu mintea şi cu cuvântul, cu voinţa şi cu gândul, cu ştiinţa şi cu fapta păcătuind ca nimeni altul odinioară”.

Păcătosul se recunoaşte drept cel mai mare dintre păcătoşi pentru faptul de a fi încălcat în chip conştient, iar nu din neştiinţă, legea iubirii. Imnografii insistă mult asupra acestei dimensiuni a smereniei ca simţ al responsabilităţii universale a fiecăruia, îndemnându-i astfel pe credincioşi spre unul din aspectele cele mai profunde ale spiritualitaţii creştine. Cu cât sfinţii sunt mai luminaţi de har, cu atât se socotesc mai păcătoşi şi se smeresc şi, invers, cu cât coboară în adâncul smereniei cu atât sunt mai luminaţi.

Monahul găseşte calea înălţării aşezându-se mai prejos decât toţi, chiar şi decât făpturile necuvântătoare: „Fericit monahul care se socoteşte gunoiul tuturor”, spunea avva Evagrie. Triodul aplică această învăţătură aparent şocantă îndemnându-i neîncetat pe credincioşi să recunoască dimensiunea universală a păcatelor lor personale. Melozii noştri rămân însă discreţi în ce priveşte rolul harului. Ei nu precizează că smerenia creşte pe măsura contemplaţiei şi că arsura păcatului sporeşte pe măsura luminării. Această tăcere prudentă să poată fi oare pusă pe seama caracterului „practic” al Triodului? Într-adevăr, aici e vorba mai puţin de o învăţătură teoretică, cât de faptul de a-i face pe credincioşi să înainteze în această virtute înfăţişându-le în acelaşi timp adâncimile ei, cât şi riscurile amăgirii pe care le cuprinde.

Smerenia e singura cale care duce la contemplaţie. Intrând în sine însuşi pentru a se recunoaşte cel dintâi dintre păcătoşi, monahul găseşte, aşadar, în mod paradoxal „calea înălţării”, scara înălţată spre cer:

„Slujindu-se de smerenie ca de o scară, vameşul s-a ridicat la înălţimea cerurilor; în timp ce fariseul, cu putreda uşurime a trufiei înălţându-se, s-a coborît în adâncul iadului”.

Imagine al cărei ecou se regăseşte în acest faimos citat din Sfântul Isaac Sirul: „Sârguieşte-te să intri în cămara ta dinăuntru şi vei vedea cămara cerească, căci una ăi aceeaşi uşă deschide contemplarea amândurora. Scara împărăţiei e ascunsă înăuntrul tău, în sufletul tău. Spală-te, aşadar, de păcat şi vei descoperi treptele pe care să urci”.

Ca şi de orice realitate duhovnicească, de acest paradox al smereniei nu putem da seamă decât prin expresii antinomice ca, de exemplu, „smerenia făcătoare de înălţare”. Imnografii Triodului se străduiesc îndeosebi să dezvolte acest simbolism geometric al smereniei potrivit cuvântului lui Hristos: „Tot cel ce se va înălţa pe sine se va smeri, dar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Caci, potrivit Sfântului Grigorie al Nyssei, în timp ce mândria e „un urcuş în jos”, smerenia e, invers, „o pogorîre spre înălţimi”.

În alternanţa acestor două momente, pogorîrea (sensul „descendent”) trebuie să preceadă urcuşului (sensului „ascendent”). Fariseul din parabolă a fost respins de Dumnezeu fiindcă, trufindu-se cu faptele sale, a inversat sensul alternanţei; în timp ce vameşul a fost înălţat pentru că mai întâi s-a pogorît. Smerenia unuia l-a condus până pe culmea virtuţii, în timp ce trufia celuilalt l-a făcut să cadă din ea.

Vameşul şi fariseul în Triod

Parabola vameşului şi fariseului îşi dobândeşte întreaga valoare în iconomia duhovnicească a Triodului. Aşezată la intrarea în Postul Mare, ea îl previne pe credincios împotriva slavei deşarte la care l-ar putea expune eforturile sale ascetice. Ca întreaga cateheză imnografică, învăţătura despre smerenie are funcţia esenţială de a echilibra regulile postului şi ascezei pe care le prevede typikon-ul, punând în evidenţă dimensiunea lor duhovnicească. Fiindcă fariseul era într-adevăr un drept care postea două zile pe săptămână şi păzea Legea aşa cum un creştin zelos ar putea păzi cu stricteţe regulile typikon-ului, dar s-a îngâmfat cu slava deşartă slăvindu-se cu faptele sale şi judecând pe aproapele său: vameşul. Aceasta e atitudinea de care trebuie să fugim încp de la începutul parcursului ascetic pentru a putea primi răsplătirile duhovniceşti ale virtuţilor pe care le vom fi practicat în timpul Postului Mare: ele trebuie ţinute ascunse în inimă evitând cu toată atenţia judecarea aproapelui. Slava deşartă şi corolarul ei, maimuţăreala virtuţii prin ostentaţie, sunt două patimi care-l pândesc pe ascet la începutul şi sfârşitul cursei sale. Comentând această parabolă, imnografii urmau o învăţătură comună vechii tradiţii monahale. Un părinte al monahilor, avva Evagrie, afirma, de exemplu:

„Păzeşte-te ca diavolul să nu te surprindă prin laude ca să te înalţe în ochii tăi pentru ca să te facă să te trufeşti cu. virtuţile tale, ca şi fariseul; ci loveşte-te pe tine însuţi ca vameşul, bate-te în piept spunând: Dumnezeule, milostiveşte-Te de mine păcătosul!”.

Desigur, după învăţătura Părinţilor, dată fiind legătura intimă între suflet şi trup, prin post şi asceza ajungem la smerenie. Smerindu-şi trupul prin privarea de alimente, credinciosul îşi va putea abate, pe parcursul celor patruzeci de zile ale Postului Mare, sufletul de la atracţia plăcerilor făcându-l astfel să coboare în adâncul smereniei. Dar fariseul nu postea „cum se cuvine”, căci dacă vrem să străbatem cu folos Postul Mare, trebuie „să învăţăm legile postului” şi să ne omorîm trupul „cu ştiinţă” şi discernământ, amestecand smerenia în toate virtuţile: „Leagă de înfrânare smerenia, fără de care cea dintâi se va afla nefolositoare”. Căci smerenia e superioară ascezei şi postului, aşa cum virtuţile sufletului sunt superioare virtuţilor trupului!

„Până când nu se smereşte – spune Sfântul Isaac Sirul -, omul nu primeşte răsplata faptelor sale. Răsplata nu se dă prin fapte, ci prin smerenie”.

Toate virtuţile cântate de Triod sunt, aşadar, supuse dispoziţiei lăuntrice a smereniei celui ce le practică. Şi, de-a lungul Postului Mare, acesta va trebui să-şi aducă aminte exemplul vameşului şi fariseului. Prin meditaţia continuă la această parabolă în mintea sa (nous), el va putea ajunge la străpungere, adică la o inimă înfrântă şi smerită care singură va putea aduce jertfă bine-placută lui Dumnezeu (Ps 50, 19). Faptul că evocarea acestei parabole e prezentă în idiomelele Săptămânii a IV-a din Postul Mare nu e un simplu vestigiu al structurii primare a Triodului; ea aduce aminte de necesitatea vigilenţei şi perseverării în fuga de slava deşarta a fariseului şi în imitarea smereniei vameşului. Căci dreptul trebuie să fie din ce în ce mai atent să nu se slăveasca pe sine atribuindu-şi lui însuşi virtuţile. „Conştiinţa păcătosului îl obligă la smerenie, în timp ce simţământul faptelor sale bune îl înalţă pe cel drept”, spunea Sfântul Ioan Hrisostom. Nu numai la început, ci în toată perioada Triodului, ascetul trebuie, prin urmare, să înveţe să imite smerenia vameşului.

„Să nu ne rugăm, fraţilor, ca fariseul, căci cel ce se înalţă pe sine se va smeri; ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul, prin postire, strigând: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii!”.

Această rugăciune a vameşului (Lc 18, 13) unită cu rugăciunea celor doi orbi (Mt 9, 27) sub forma: „Dumnezeule, milostiveşte-Te spre mine păcătosul şi mă miluieşte!” se va repeta de douăsprezece ori în toate slujbele Postului Mare o dată cu metaniile mici ce însoţesc rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Mai mult, ea este, după cum se ştie, modelul „rugăciunii lui Iisus” şi de aceea respiraţia monahului trebuie legată în permanenţă de ea de-a lungul întregului „Post Mare al vieţii sale”.

Începutul smereniei şi al căinţei adevărate stă în recunoaşterea deşertăciunii proprii, în voinţa de a ne asemăna fariseului şi de a implora pe Hristos să ne dea în milostivirea Sa smerenia vameşului. În timpul Postului Mare trebuie să fugim de glasul trufaş şi de mulţimea cuvintelor unuia şi să imităm străpungerea şi rugăciunea tăcută a celuilalt, trebuie să evităm suficienţa fariseului şi să imităm smerenia şi mărturisirea vameşului, trebuie să ne aducem aminte numai de păcatele noastre pentru a nu judeca pe aproapele şi să ne rugăm cu străpungere pentru a nu scoate deşertăciune din virtuţile noastre. În definitiv, va trebui să imităm sau mai degrabă sa ne rugăm ca să dobândim virtuţile atât ale unuia, cât şi ale celuilalt: „Să ne sârguim a imita virtuţile fariseului şi a râvni cu aprindere smerenia vameşului; urînd ceea ce este nepotrivit de la amândoi, adica lipsa de minte a unuia şi intinăciunea păcatelor celuilalt”.

Imitarea smereniei lui Hristos

Această primă smerenie reprezintă întâiul şi poate cel mai preţios dintre darurile Duhului Sfant şi temelia realizării celui de al „doilea Botez”. Dar aceasta nu este decât calea ce duce la adevărata smerenie ce se identifică cu piscul vieţii duhovniceşti şi al luminării. Această smerenie superioară e negrăită şi dumnezeiască. Numai cine a avut experienţa ei poate vorbi despre ea. Sfântul Ioan Scărarul o compară cu „cerul” şi o numeşte „poartă a împărăţiei” şi „a nepătimirii”. Prin această smerenie ajungem la cunoaşterea intimă a lui Dumnezeu şi la îndumnezeire. Ea este „pecetea Duhului” pusă pe „înscrisul de slobozenie” al omului. Ea constă din a ne recunoaşte în întregime în Dumnezeu, din a-I atribui toate pentru ca numai El întreg să se găsească în om. Ea se dă ca un har şi ca plinătatea darului Duhului Sfânt numai celor desăvârşiţi. Căci ea este „Smerenia dumnezeiască” şi „haina Dumnezeirii”. Fiindcă Dumnezeu însuşi e nesfârşit de smerit: „Sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11, 29), spunea Hristos, desemnand astfel o însuşire a firii dumnezeiesti pe care a descoperit-o prin întruparea Sa.

Această cunună a virtuţilor este aşadar smerenia lui Hristos Însuşi şi la ea nu vom putea ajunge decât trăind în El şi urmându-L în toate etapele iconomiei Sale. Adeseori menţionată începând cu Duminica Vameşului şi Fariseului, această dimensiune hristologică a smereniei e dezvoltată mai cu seamă în timpul Săptămânii Mari. În timpul Postului Mare, credinciosul a fost înălţat virtual de întâia virtute până pe culmea „făptuirii” pentru a se învrednici să se împărtăşească pe deplin de Pătimire şi Înviere şi a fi astfel iniţiat în smerenia dumnezeiască.

Smerenia lui Hristos a fost descoperită de întruparea Sa, de kenoza Lui, care devine astfel modelul întregii smerenii creştine: „Arătat-a Cuvântul smerenia a fi calea cea mai bună a înălţării, smerindu-se până la chipul cel de rob; pe care imitând-o fiecare, smerindu-se se înalţă”. Întreaga Iconomie nu e de altfel decât o arătare a smereniei Sale. După ce a declanşat o mişcare de „pogorîre” prin întrupare, Hristos împlineşte toate pogorîndu-Se până la limita acestei umilinţe: moartea Dumnezeului-om. Comemorarea spălării picioarelor în Joia Mare e prilejul de a evidenţia măreţia smereniei şi a iubirii dumnezeieşti faţă de om arătate de Hristos Care S-a plecat în faţa ucenicilor Săi pentru a le spăla picioarele. „Arătat-a ucenicilor Stăpânul pildă de smerenie; căci Cel ce îmbracă cerul cu nori S-a încins cu ştergarul şi şi-a plecat genunchii pentru a spăla picioarele slugilor, Cel în a Cărui mână e suflarea tuturor celor ce sunt”.

În acest fel El i-a îndemnat să practice o smerenie asemănătoare unii faţă de alţii şi i-a învăţat „cum să alerge pe calea cea dumnezeiască” pentru a vesti Evanghelia. Pentru Sfântul Ioan Scărarul, acest episod arată că prin smerenia trupească ajungem la smerenia sufletului şi prin „făptuire” ajungem la smerenia supremă a lui Hristos-Dumnezeu.

„Către dumnezeiasca înălţare suindu-ne pe noi pururea, Mântuitorul şi Stăpânul a arătat smerenia făcătoare de înălţime; că a spălat cu mâinile Sale picioarele ucenicilor”.

Limita smereniei lui Hristos şi modelul ultim al smereniei creştine au fost dezvăluite însă pe Cruce de moartea Sa:

„Covârşirea smereniei Tale, Hristoase Dumnezeule, a surpat pe Cruce trufia demonică”. În adâncul kenozei lui Dumnezeu şi în actualizarea ei morală omul găseşte „axa” plecând de la care se realizează „răsturnarea polilor” şi se deschide calea spre înălţime: asemănarea cu Dumnezeu prin împărtăşirea de smerenia lui Hristos.

„Să râvnim cu aprindere purtările lui Hristos Mantuitorul şi [să urmăm?] smereniei Lui, noi cei ce dorim a dobândi sălaşul bucuriei celei fără de sfârşit, sălăşluindu-ne în pământul celor vii”.

În fond, culmea vieţii duhovniceşti, dobândirea acestei smerenii dumnezeieşti, constă în faptul de a ne găsi oarecum tot timpul la sfârşitul Postului Mare, din a trăi în toate zilele Crucea şi Patima lui Hristos, pentru a-L însoţi în misşcarea ascendentă a Învierii Lui şi a descoperi atunci experimental, în lumina Paştilor, că smerenia e o însuşire a Firii dumnezeieşti şi mişcarea naturală a Iubirii.

Makarios Simonopetritul

Sursa: http://www.crestinortodox.ro

Editarea textului (mai ales diacritice): “Dragostea se bucură de adevăr” (Ana Elisabeta)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s