Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul: Cum să avem răbdare în necazuri – Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/cum-sa-avem-rabdare-necazuri-slava-lui-dumnezeu-pentru-toate

Primește orice întâmplare din milostiva mână a dumnezeieştii Providenţe, ca pe un pachet plin de toate bunătăţile. Sfântul Ioan Gură de Aur obişnuia a zice în toate împrejurările: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru că nu voi înceta a zice astfel totdeauna pentru toate ce mi se întâmplă”.

Pentru a te putea feri de aceste loviri ale amărăciunilor şi necazurilor, două lucruri ai să faci: primul, a socoti cui sunt potrivnice acele fapte: Duhului şi sufletului; egoismului şi poftelor noastre. Pentru că, de sunt contrare apetiturilor şi egoismului (care-i universal şi primul tău duşman), să nu le numeşti potrivnice, ci socotește-le ca binefaceri şi ajutoare ale Preaînaltului Dumnezeu.

Deci, primeşte-le cu inimă veselă şi cu recunoştinţă; dar dacă sunt contrare Duhului şi sufletului, nici pentru acest motiv nu se cade a-ţi pierde pacea sufletului; al doilea, înalță-ți mintea la Dumnezeu și, cu ochii închişi (fără să te mai uiţi la altceva), ia orice întâmplare din milostiva mână a dumnezeieştii Providenţe, ca pe un pachet plin de toate bunătăţile. Sfântul Ioan Gură de Aur obişnuia a zice în toate împrejurările: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru că nu voi înceta a zice astfel totdeauna pentru toate ce mi se întâmplă”.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 102-103)

Advertisements

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Slăbănogului: DESPRE PEDEPSELE LUI DUMNEZEU

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sfantul-ignatie-briancianinov-predica-in-duminica-slabanogului/

Sfântul Ignatie Briancianinov

Predică în Duminica Slăbănogului

*


Despre pedepsele lui Dumnezeu

Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14).

Astfel de poruncă a dat Domnul slăbănogului vindecat de El, precum am auzit astăzi în Evanghelie.

Iubiţi fraţi! Această poruncă a Domnului are pentru noi o însemnătate dintre cele mai mari. Ea ne vesteşte că suntem supuşi bolilor şi celorlalte necazuri ale vieţii pământeşti pentru păcatele noastre. Şi când Dumnezeu ne izbăveşte de boală sau de alt necaz, iar noi începem să ducem iar viaţă păcătoasă, iarăşi suntem supuşi unor necazuri, mai grele decât pedepsele dintâi trimise asupra noastră de Dumnezeu.

Păcatul este pricina tuturor necazurilor omului, atât în timp, cât şi în veşnicie. Necazurile alcătuiesc o urmare oarecum firească, o însuşire oarecum firească a păcatului, la fel cum suferinţele pricinuite de bolile trupeşti alcătuiesc o însuşire nedespărţită a acestor boli, o lucrare proprie lor. Păcatul, în înţelesul larg al cuvântului, cuprinde toţi oamenii, până la unul; unele păcate alcătuiesc jalnica moştenire a unor întregi obşti omeneşti; în fine, fiecare om are patimile sale aparte, păcatele sale aparte, ce sunt cu osebire ale lui. Păcatul, în toate aceste felurite chipuri, slujeşte drept temei al tuturor necazurilor şi nenorocirilor cărora le este supusă omenirea îndeobşte, le sunt supuse obşti întregi, le este supus fiecare om în parte.

Starea de cădere, starea de moarte veşnică, de care este molipsită, lovită, omorâtă întreaga omenire, este izvorul tuturor celorlalte păcate omeneşti, atât obşteşti, cât şi ale fiecăruia în parte. Firea noastră aruncată în netocmire de otrava păcatului a dobândit însuşirea de a păcătui, a dobândit înclinarea către păcat, s-a supus silniciei păcatului, nu poate să nu dea naştere la păcate, nu poate să se descurce fără el în nici unul din chipurile lucrării sale. Nici unul dintre oamenii neînnoiţi duhovniceşte nu poate să nu păcătuiască, chiar dacă ar voi să nu păcătuiască (Romani 7, 14-25).

Trei pedepse sunt rânduite de dreapta judecată a lui Dumnezeu întregii omeniri pentru păcatele întregii omeniri. Două dintre ele au fost săvârşite deja, cea de-a treia urmează să fie săvârşită. Prima pedeapsă a fost moartea veşnică; acesteia i-a fost supusă întreaga omenire în rădăcina sa, în protopărinţi, pentru neascultarea de Dumnezeu în rai. Cea de-a doua pedeapsă a fost potopul, pentru că omenirea îngăduise ca în ea trupul să precumpănească asupra duhului, pentru că ea se coborâse la viaţa şi treapta de vrednicie a necuvântătoarelor. Cea din urmă pedeapsă trebuie să fie stricarea şi sfârşitul acestei lumi văzute, pentru lepădarea de Răscumpărătorul, pentru înclinarea hotărâtoare a oamenilor spre împărtăşirea cu îngerii căzuţi.

Nu rareori un fel aparte al păcatului cuprinde întregi obşti omeneşti şi atrage asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu. Astfel, locuitorii Sodomei au fost arşi cu foc pogorât din cer pentru desfătarea nelegiuită a trupului; israilitenii au fost daţi nu o dată pe mâna celor de alt neam pentru căderea în idolatrie; piatră pe piatră n-a rămas în măreţul Ierusalim, care era clădit din pietre minunate, şi locuitorii lui au pierit de sabia romanilor, din pricina lepădării Mântuitorului şi a uciderii de Dumnezeu. Păcatul e molipsitor: greu este pentru un singur om să ţină piept păcatului de care s-a lăsat târâtă întreaga obşte.

O pildă de pedeapsă pentru păcatul făcut de om aparte şi pedepsit de dreapta judecată a lui Dumnezeu tot aparte vedem în boala îndelungată a slăbănogului tămăduit de Domnul. După ce am spus atât cât este neapărată nevoie să ştim şi cât putem spune acum despre păcătoşenia întregului neam omenesc şi despre păcătoşenia obştilor omeneşti, să ne întoarcem cu stăruinţă luarea-aminte asupra păcătoşeniei pe care o are fiece om în parte. Această cercetare este pentru noi de neapărată trebuinţă şi de nemăsurat folos. Ea poate avea o înrâurire mântuitoare asupra lucrării noastre, abătând-o de la calea nelegiuirilor, îndreptând-o după voia lui Dumnezeu. Luminaţi fiind de legea lui Dumnezeu, învăţăm că Dumnezeu, în nemărginita Lui milostivire, este şi Judecător cu desăvârşire drept, că El va răsplăti negreşit pentru viaţa păcătoasă cu pedeapsa potrivită. Această încredinţare ne îndeamnă să întrebuinţăm toate strădaniile cu putinţă pentru a ne slobozi atât de înrâurirea propriilor patimi, cât şi de cea a obiceiurilor păcătoase ale societăţii în care trăim, pentru a ne izbăvi de pedepsele vremelnice şi veşnice ale lui Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi98 spun cu tărie că înainte de răscumpărare toţi oamenii erau stăpâniţi de păcat, făceau voia păcatului chiar împotriva dorinţei lor. După răscumpărarea neamului omenesc de către Dumnezeu-Omul, cei ce au crezut în Hristos şi s-au înnoit prin Sfântul Botez nu mai sunt siluiţi de păcat, ci au libertate: libertatea de a se împotrivi păcatului sau de a urma îndemnurilor acestuia. Cei care se supun de bunăvoie păcatului îşi pierd iar libertatea şi cad sub stăpânirea silnică a păcatului99. Cei care sub călăuzirea Cuvântului dumnezeiesc duc luptă cu păcatul, se împotrivesc lui, vor dobândi la vremea cuvenită deplină biruinţă asupra păcătoşeniei. Biruinţa asupra propriei păcătoşenii este, totodată, şi biruinţă asupra morţii veşnice. Cel ce a dobândit-o poate cu uşurinţă să se depărteze de la obşteasca aplecare spre păcat. Vedem aceasta la sfinţii mucenici: după ce au biruit păcatul în ei înşişi, s-au împotrivit rătăcirii poporului, au dat-o în vileag, nu s-au dat în lături a pecetlui sfânta lor mărturie cu sânge. Cel târît şi orbit de păcatul propriu nu poate să nu fie târît şi de aplecarea obştească spre păcat: el nu o vede pe aceasta cu limpezime, nu o înţelege aşa cum trebuie, nu se desface de ea cu lepădare de sine, fiind al ei cu inima. Miezul nevoinţei împotriva păcatului, al nevoinţei cu care este îndatorat să se nevoiască fiecare creştin, stă în lupta împotriva păcatului, în ruperea prieteniei cu el, în biruirea lui în sufletul său, în minte şi în inimă, cu care trupul nu poate să nu aibă împreună-simtire. „Moartea cea veşnică”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „se află ascunsă înăuntrul inimii: prin ea omul e mort, fiind de fapt viu. Cine a trecut întru taina inimii de la moarte la viaţă, acela va fi viu în veci şi nu va mai muri nicicând. Chiar dacă trupurile unora ca aceştia se şi despart pentru o vreme de sufletele lor, ele sunt sfinţite şi vor învia cu slavă. Din această pricină numim „somn” moartea sfinţilor”.

Sfinţii, toţi până la unul (Evr. 12, 8), în ciuda faptului că au biruit moartea veşnică şi au descoperit în sine viaţa veşnică încă din vremea acestei vieţi vremelnice, au fost supuşi unor multe şi grele necazuri şi ispite. De ce? Este firesc ca păcătoşii să atragă asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu: dar pentru ce toiagul lui Dumnezeu nu-i ocoleşte pe aleşii Lui, ci le dă lovituri? Această întrebare îşi află, potrivit Sfintelor Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, următorul răspuns. Deşi păcătoşenia a fost biruită în oamenii drepţi, deşi moartea cea veşnică a fost nimicită în ei prin adăstarea Sfântului Duh, nu li s-a dat rămânerea neschimbată în bine pentru tot răstimpul călătoriei pământeşti: nu li s-a luat libertatea de a alege între bine şi rău. A rămâne în bine fără putinţă de schimbare este o însuşire care ţine de veacul viitor. Viaţa pământească este, până în ultima ei clipă, o arenă a nevoinţelor de voie şi de nevoie. Îmi chinui trupul meu şi îl supun robiei, spune marele Pavel, ca nu cumva, altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic (I Cor. 9, 27). Apostolul spune aceasta despre un trup sărat şi sfinţit cu harul dumnezeiesc, trup căruia nu i-a adus nici o vătămare cumplita otravă a năpârcii, ale cărui veşminte lucrau tămăduiri – şi un asemenea trup avea nevoie să fie supus robiei şi chinuit pentru ca patimile lui cele omorâte să nu învie şi moartea veşnică să nu prindă viaţă iarăşi! Atâta vreme cât creştinul, fie el şi vas al Sfântului Duh, călătoreşte pe pământ, moartea veşnică poate să învie în el, păcătoşenia îi poate cuprinde iarăşi şi trupul, şi sufletul. Nevoinţa proprie însă nu este îndestulătoare pentru slujitorii lui Dumnezeu ca să biruie căderea care se cuibăreşte în fire, care năzuieşte neîncetat să ajungă din nouă stăpână: ei au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu le ajută cu harul Său şi cu toiagul pedepsei Sale părinteşti, potrivit harului fiecăruia. Marelui Pavel i s-a dat – el o mărturiseşte – îmbolditor trupului, îngerul satanei, ca să îl bată peste obraz, ca să nu se înalţe (II Cor. 12, 7) din pricina preaînaltei sporiri duhovniceşti, din pricina mulţimii descoperirilor dumnezeieşti pe care le primise, din pricina mulţimii darurilor duhovniceşti pe care le avea, din pricina mulţimii minunilor pe care le făcuse. Firea noastră este atât de vătămată de otrava păcatului că până şi belşugul harului dumnezeiesc din om îi poate sluji omului drept pricină de trufie şi pierzanie. Nu cinstiri, nu slavă, nu ascultare fără cârtire l-au întâmpinat pe Pavel atunci când propovăduia lumii pe Hristos, dovedind adevărul propovăduirii prin semne: îngerul satanei îi pregătea peste tot curse, împotrivire, defăimare, prigoană, necazuri, moarte. Cunoscând că toate acestea i se întâmplau cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Pavel strigă: Binevoiesc întru neputinţe, întru defăimări, în nevoi, în prigoane, întru strâmtorări pentru Hristos (II Cor. 12, 10). Pavel găsea că este neapărată nevoie să îşi chinuie trupul, ca nu cumva, dându-i frâu liber, să scoată capul patimile trupeşti: ochiul dumnezeieştii Pronii vedea că e nevoie ca sufletul lui Pavel să fie apărat de trufie prin necazuri. Chiar firea omenească în stare de curăţie are ceva trufaş, bagă de seamă Preacuviosul Macarie cel Mare102. Iată pricina pentru care robii lui Dumnezeu se supun de bunăvoie lipsurilor şi necazurilor şi, totodată, sunt supuşi unor felurite necazuri şi ispite cu îngăduinţa purtării de grijă dumnezeieşti, care ajută prin necazuri nevoinţelor robilor lui Dumnezeu, care păzeşte prin necazuri nevoinţa lor de stricăciunea păcatului. Calea vieţii pământeşti a fost pentru toţi sfinţii cale foarte ostenicioasă, spinoasă, plină de lipsuri, împresurată de necazuri fără număr. Unii dintre ei, spune Apostolul, au fost omorâţi… iar alţii prin batjocuri şi bătăi au primit ispitire, încă şi prin legături şi prin temniţe; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi cu ferăstrăul, ispitiţi au fost, cu ucidere de sabie au murit; în cojoace au umblat şi în piei de capre, lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi – ei, de care lumea nu era vrednică -, în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evr. 11, 35-38). Sfântul Simeon Metafrast bagă de seamă în Viaţa Marelui Mucenic Eustatie: „Nu place lui Dumnezeu ca robii Lui, cărora El le-a gătit în ceruri veşnică, neschimbătoare cinste şi slavă, să petreacă cinstiţi şi proslăviţi cu cinstire deşartă şi vremelnică în această lume stricată şi nestatornică”103. De ce? Fiindcă nu este om care să poată trăi pe culmea măririi şi bunăstării pământeşti fără a rămâne nevătămat. Chiar de ar fi cineva de o seamă cu îngerii la curăţie, şi acela se va clătina. În noi, în sufletele noastre, este sădită de cădere putinţa noastră de a ne schimba104. Nu putem să nu ne potrivim cu aşezarea duhului nostru împrejurărilor în care ne aflăm şi situaţiei noastre materiale. Lipitu-s-a de pământ sufletul meu! (Ps. 118, 25; cf. Ps. 137, 7) – se mărturiseşte Prorocul lui Dumnezeu în numele fiecărui om căzut: mă ridică de la pământ, mă rupe de el, mă aduce întru mântuire dreapta Ta, Cuvântul Tău cel atotsfânt şi Pronia Ta cea atotsfântă, amestecând cu necazuri bunăstarea vremelnică şi mângâindu-mă totodată cu mângâiere harică, duhovnicească, ce insuflă năzuinţă către cer în inima mea. Fără acest ajutor al lui Dumnezeu, nefericita mea înclinare, căreia nu mă pot împotrivi cu propriile mijloace, m-ar fi făcut să mă leg cu mintea şi cu inima numai şi numai de materie şi să mă amăgesc în chip cumplit şi pierzător pe mine însumi, uitând de veşnicie, de bunătăţile cele gătite mie în ea, să le pierd fără putinţă de întoarcere.

Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu au primit cu supunere faţă de Dumnezeu, cu recunoştinţă, cu slavoslovire a lui Dumnezeu, necazurile a căror venire asupra lor a fost îngăduită de Pronia lui Dumnezeu. Ei au binevoit, cum spune Sfântul Apostol Pavel, întru necazurile lor; le-au găsit folositoare, neapărat trebuincioase pentru ei; au recunoscut că Dumnezeu pe bună dreptate şi în chip binefăcător a îngăduit ca necazurile să vină asupra lor. Ei au unit năzuinţa voii lor cu lucrarea voii lui Dumnezeu: cu adevărat au binevoit întru pedepsele şi învăţăturile de minte trimise lor de Dumnezeu.

Dintr-o astfel de aşezare a inimii, dintr-un asemenea fel de a gândi priveau sfinţii necazurile care se abăteau asupra lor. Mângâierea şi bucuria duhovnicească, înnoirea sufletului prin simţămintele veacului viitor au fost în ei urmare a aşezării sufleteşti insuflate de smerita cugetare. Ce vom spune noi, păcătoşii, despre necazurile care ni se întâmplă? În primul rând, care-i pricina lor începătoare? Pricina începătoare a necazurilor omeneşti este, cum am văzut, păcatul – şi foarte bine face fiece păcătos atunci când, atins fiind de necazuri, îşi întoarce fără întârziere privirile către păcatele sale, le recunoaşte, le învinovăţeşte, se învinovăţeşte pe sine pentru ele, recunoaşte că necazul este dreapta pedeapsă de la Dumnezeu. Mai este şi o altă pricină a necazurilor: milostivirea lui Dumnezeu faţă de omenirea neputincioasă, îngăduind necazurilor să vină asupra păcătoşilor, Dumnezeu le dă imbold să îşi vină în fire, să se oprească din neînfrânata lor pornire, să îşi amintească de veşnicie, de legăturile lor cu ea, să îşi amintească de Dumnezeu, de îndatoririle lor faţă de El. Necazurile îngăduite de Dumnezeu asupra păcătoşilor slujesc drept semn al faptului că aceşti păcătoşi n-au fost încă uitaţi, nu au fost încă lepădaţi de Dumnezeu, că Dumnezeu vede în ei putinţa de a se pocăi, de a se îndrepta şi a se mântui.

Păcătoşi pedepsiţi de Dumnezeu, prindeţi curaj! Că pe cine iubeşte Domnul, ceartă, şi bate pe tot fiul pe care îl primeşte (Evr. 12, 6). Aceasta ne-o vesteşte Sfânta Scriptură înţelepţindu-ne, mângâindu-ne, întărindu-ne. Primiţi pedeapsa, ca nu cândva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă (Ps. 2, 12): primiţi pedeapsa cu conştiinţa faptului că sunteţi vrednici de pedeapsă; primiţi pedeapsa slavoslovind pentru ea pe Dumnezeu, Cel Drept Judecător şi totodată Milostiv în dreapta Sa judecată; primiţi pedeapsa cercetând fără patimă viaţa voastră trecută, mărturisindu-vă greşelile, spălându-le cu lacrimi de pocăinţă, îndreptându-vă purtarea. Aceasta are deseori puţină nevoie de îndreptare pe dinafară, însă foarte multă nevoie de îndreptarea tainică: de îndreptarea felului de a gândi, a imboldurilor, a planurilor. V-aţi abătut de la calea dreaptă prin păcatele voastre: nu o pierdeţi de tot prin cârtire, prin dezvinovăţirea înaintea voastră înşivă şi înaintea oamenilor, care se împotriveşte conştiinţei, prin deznădejde, prin hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu prefaceţi mijlocul ajutător care vă este dat în vederea întoarcerii voastre pe calea cucerniciei, mijlocul întrebuinţat de Domnul însuşi, în mijloc de a vă arunca de tot în netocmire, în mijloc de pierzanie. Altminteri, Se va mânia pe voi Domnul. El va întoarce faţa Sa de la voi ca de la nişte străini: nu vă va trimite necazuri, ca unor uitaţi şi lepădaţi (Evr. 12, 8); vă va îngădui să vă irosiţi viaţa pământească după poftele inimii voastre iubitoare de păcat şi va porunci morţii să vă secere fără veste, ca pe nişte neghine ce s-au făcut de sloboda lor voie şi alegere hrană pentru focul gheenei.

Cei care rabdă în chipul cuvenit ispitele, a căror venire asupra lor este îngăduită de Dumnezeu, se apropie de Dumnezeu, dobândesc îndrăznire către El, devin ai Lui, precum dă mărturie Apostolul: De veţi suferi certarea, ca unor fii Se va afla vouă Dumnezeu (Evr. 12, 7). Dumnezeu umple de bunătăţi duhovniceşti pe cel ce rabdă necazul întru smerenia duhului, ia aminte la rugăciunea lui umilită, adeseori abate biciul şi toiagul pedepsei, dacă acesta nu e de trebuinţă pentru o mai mare sporire duhovnicească. Aşa s-a întâmplat cu slăbănogul tămăduit, care de treizeci şi opt de ani zăcea în pridvorul lui Solomon în mijlocul unei mulţimi de alţi bolnavi, care aşteptau, asemeni slăbănogului, vindecătoarea tulburare a apei de către mâna îngerului. La ce pătimire erau siliţi de către boală şi sărăcie! Este lucru învederat: cei loviţi de boală nu aveau alte mijloace de a se vindeca şi, ca atare, se hotărâseră să aştepte vreme îndelungată minunea care se săvârşea o dată în an, dând vindecare adevărată şi deplină de orice boală, însă unui singur bolnav. Boala slăbănogului a fost o pedeapsă pentru păcate, precum se vede limpede din povaţa dată de către Domnul celui tămăduit: Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău. Domnul, Care i-a dat poruncă slăbănogului vindecat să nu mai cadă iarăşi în păcatele pentru care fusese pedepsit cu boală, i-a dat aceeaşi poruncă şi păcătoasei căreia îi iertase păcatele.

Mergi, i-a grăit Mântuitorul lumii celei osândite de „drepţii” pământeşti să fie bătută cu pietre, şi de acum să nu mai păcătuieşti (Ioan 8, 11). Vindecarea sufletului şi vindecarea trupului sunt date de Milostivul Dumnezeu cu o condiţie, care este întotdeauna aceeaşi. Păcatul femeii era păcat de moarte; este limpede că şi păcatul slăbănogului intra între păcatele de moarte. Tocmai aceste păcate atrag în cea mai mare măsură pedeapsa lui Dumnezeu! Cel cufundat şi împotmolit în adâncul păcatelor de moarte are nevoie de un deosebit ajutor al lui Dumnezeu – şi acest ajutor se arată în chip vădit prin pedeapsă, în chip tainic prin chemarea la pocăinţă. Omul este chemat la pocăinţă fie prin boala trimisă asupra lui, precum s-a întâmplat cu slăbănogul, fie prin prigoana pe care Dumnezeu a îngăduit oamenilor să o dezlănţuie asupra lui, precum s-a întâmplat cu David, fie în vreun alt fel. Sub orice chip s-ar arăta pedeapsa lui Dumnezeu, trebuie s-o primim cu smerenie şi să tindem fără întârziere spre împlinirea acelui scop dumnezeiesc cu care e trimisă ea: să ne grăbim a folosi doctoria pocăinţei, punând în sufletul nostru legământul înfrânării de la acel păcat pentru care ne pedepseşte mâna Domnului. El ne este arătat fără greş de conştiinţa noastră. Iertarea păcatului şi izbăvirea de necazul prin care suntem pedepsiţi pentru păcat ne sunt dăruite de Dumnezeu doar cu condiţia părăsirii păcatului, care este pierzător pentru noi şi urât înaintea lui Dumnezeu.

Întoarcerea către păcatul ce a atras asupra noastră mânia lui Dumnezeu, apoi a fost tămăduit şi iertat de Dumnezeu, slujeşte drept pricină a celor mai mari nenorociri – a unor nenorociri cu precădere veşnice, de dincolo de mormânt. Treizeci şi opt de ani s-a chinuit slăbănogul, bolind, pentru păcatul său. O pedeapsă însemnată – însă Domnul vesteşte o pedeapsă şi mai mare pentru întoarcerea la păcat. Ce pedeapsă este mai grea decât o boală care îl ţine pe cel bolnav ţintuit la pat, împresurat de toate lipsurile, întreaga lui viaţă? Nimic altceva decât chinul veşnic în iad, care-i aşteaptă pe toţi păcătoşii care nu se îndreaptă şi nu se pocăiesc. Amin.

(din Predici la Triod şi Penticostar)

Legături:

SF. IOAN GURĂ DE AUR: Predică la Duminica Slăbănogului

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sf-ioan-gura-de-aur-predica-la-duminica-slabanogului/

SF. IOAN GURĂ DE AUR

 Predică la Duminica Slăbănogului

*


din “Predici la duminici şi sărbători”

„Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani”
(Ioan 5, 5)

Când vorbim despre slăbănogul care pătimea de treizeci şi opt de ani şi zăcea pe patul său la scăldătoarea oilor, aflăm la el o comoară mare.

Această comoară nu o găsim atunci când săpăm în pământ, ci o aflăm dacă cercetăm sufletul acestui bolnav. Găsim o comoară care nu constă în aur, argint sau pietre scumpe, dar care este mult mai preţioasă decât aurul şi decât toată bogăţia.

Ea constă în răbdare, în înţelepciune, statornicie şi o neclintită nădejde în Dumnezeu.

Bogăţia obişnuită este expusă la pânda jefuitorilor, la mâinile tâlharilor, la viclenia slugilor necinstite, şi dacă ea scapă de toate aceste primejdii, totuşi, adeseori, aduce proprietarului ei tot felul de nenorociri, prin faptul că ridică asupra lui zavistnici, şi pricinuieşte furtuni şi neplăceri de tot felul.

Bogăţia duhovnicească este scutită de toate aceste năpădiri; este mai presus de toate aceste pândituri. Ea nu se teme nici de tâlhari, nici de furi, nici de zavistnici, nici de clevetitori, ba chiar nici de moarte. Prin moarte, ea nu se răpeşte de la proprietarul ei, ci, mai mult, ea tocmai prin moarte se face proprietatea lui cea mai sigură şi îl întovărăşeşte în cealaltă viaţă; ea se face pentru acela căruia îi urmează un mijlocitor însemnat şi îi agoniseşte îndurarea Judecătorului ceresc.

Această bogăţie o aflăm în sufletul celui slăbănog, care zăcea bolnav de treizeci şi opt de ani.

Şi găsim încă o mare comoară de felul acesta în sufletul lui. Să observăm acum mai de aproape pe acest rob răbdător, precum şi pe Domnul cel milostiv.

Treizeci şi opt de ani s-a luptat cu o boală nevindecabilă şi neîncetat a fost chinuit de ea; cu toate acestea, el n-a pierdut răbdarea, n-a lăsat să treacă prin limba lui nici un cuvânt de hulă, şi nici nu s-a tânguit împotriva Făcătorului său, ci mai vârtos a suportat pătimirile sale cu multă şi nobilă statornicie şi spunere.

Poate veţi întreba de unde ştim noi acestea, fiindcă Sfânta Scriptură nu ne spune nimic despre viaţa sa cea de mai înainte.

Este adevărat că ea ne spune numai că el a fost bolnav timp de treizeci şi opt de ani, dar nu adaugă lămurit, că el ar fi fost necăjit, că n-ar fi mulţumit ş.a.

Totuşi, Scriptura arată aceasta oricui ia aminte îndeajuns la cuvintele ei şi nu le priveşte numai pe deasupra, în treacăt.

Când vezi cu cât de multă umilinţă vorbeşte el către Hristos, deşi nu-L cunoştea şi-L socotea un simplu om, poţi chiar de aici să deduci însuşirea cea bună a vieţii lui de mai înainte. Când Hristos a zis către dânsul: „Voieşti să fii sănătos?”, el n-a răspuns, precum cineva ar putea presupune: „Tu vezi că eu de un timp aşa de îndelungat zac de slăbănogie, şi mă mai întrebi, dacă eu voiesc să fiu sănătos? Ai venit poate ca să-ţi baţi joc de nenorocirea mea?”. El nu numai că n-a vorbit şi nici n-a cugetat nimic de felul acesta, ci a răspuns cu toată blândeţea şi umilinţa: „Aşa, Doamne, voiesc să fiu sănătos”.

Dacă el, după treizeci şi opt de ani, a fost aşa de blând şi cumpătat, când puterile trupului şi tăria duhului îi erau zdruncinate de boala cea îndelungată, poţi judeca dintru acestea ce caracter blând şi bun a trebuit să aibă el la începutul bolii sale şi înainte.

Ştiţi cu toţii că bolnavii, la începutul suferinţei, nu sunt aşa de cârtitori ca atunci când boala durează un timp îndelungat, când se fac îndărătnici şi adeseori nesuferiţi.

Dar cine, după aşa de mulţi ani de boală, răspunde încă cu aşa de multă blândeţe şi răbdare, învederat este că şi mai înainte de patima sa a răbdat cu plăcere şi cu supunere lui Dumnezeu.

Aceasta trebuie să o socotim cu mintea noastră şi să urmăm răbdarea acestui rob asemenea nouă. Ologirea trupului său trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. Nimeni nu este atât de neputincios şi atât de bolnav, încât, socotind patimile cele înfricoşate ale slăbănogului nostru, să nu sufere cu bărbăţie şi cu curaj toate nenorocirile, până şi pe cele mai grele. Nu numai vindecarea slăbănogului, dar chiar şi boala sa ne aduce un mare folos.

Vindecarea lui îndeamnă pe toţi cei ce aud de ea a proslăvi pe Domnul; iar boala şi neputinţa lui ne întăreşte şi pe noi în răbdare şi ne îndeamnă la aceeaşi râvnă.

Totodată este ca o dovadă a îndurării lui Dumnezeu, că El l-a lăsat să cadă într-o asemenea boală, şi a lăsat ca ea să dureze timp îndelungat, din multa grijă pentru mântuirea acelui om.

Precum aurarul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se încerca şi curaţi prin foc, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele oamenilor a fi încercate de nenorocire, până ce se curăţă şi se lămuresc, şi din această încercare trag mult folos.

De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.

Deci, dacă vine asupră-ne vreo cercetare a lui Dumnezeu, nu trebuie să cădem în nedumerire. Căci dacă aurarul ştie cât de mult trebuie să lase aurul în foc, şi nu-l tine acolo prea mult, Dumnezeu ştie încă mai bine cât de mult trebuie să lase pe oameni în focul curăţiei. [curăţirii]

Şi îndată ce El vede că noi ne-am făcut mai curaţi şi mai buni, încetează cu încercarea, ca nu prin mulţimea chinurilor noi să ne împiedicăm şi să cădem.

De aceea, să nu ne necăjim şi să nu fim mici la suflet când ne ajunge vreo nenorocire neaşteptată, ci mai vârtos să ne lăsăm în voia Domnului Dumnezeu, Care pe toate le ştie mai bine, ca să lămurească sufletul nostru în foc până când va binevoi.

El, desigur, face aceasta numai pentru binele şi câştigul nostru. De aceea ne sfătuieşte înţeleptul Sirah cu următoarele cuvinte: „Fiule, de voieşti să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte-te de ispite; smereşte-te întru inima ta şi rabdă”(Sirah 11, 1).

El zice prin aceasta: „Lasă-te cu totul în voia Domnului, căci El ştie bine când trebuie să ne scoată din focul necazurilor”. De aceea, toate trebuie a le lăsa Lui şi toate a le primi cu supunere şi cu mulţumire, fie fericire, fie nefericire. Căci şi aceasta din urmă este un fel de binefacere.

Încă şi doctorul vindecă nu numai prin băi, mâncare bună şi plimbări prin grădini desfătătoare, dar şi prin tăiere şi prin ardere. Şi un tată este cu adevărat tată nu numai atunci când sărută pe fiul său şi-l laudă, ci şi când îl mustră, îl dojeneşte şi-l pedepseşte.

Deci, fiindcă ştii că Dumnezeu este mai iubitor către noi decât toţi doctorii, de aceea nu cârti şi nu cere de la El socoteală, spunând că pentru ce te vindecă tocmai în felul acesta, ci, fie plăcute sau neplăcute cele cu care El ne ceartă, noi să le primim pe amândouă cu aceeaşi supunere.

Pe amândouă căile ne readuce Dumnezeu la sănătatea sufletului şi la reunirea cu Dânsul. El ştie de ce are nevoie fiecare şi ce este potrivit fiecăruia; cum şi pe ce cale trebuie să ne mântuim, şi apoi ne duce pe acea cale.

De aceea, noi să urmăm calea pe care ne-o arată El, şi să nu cercetăm cu teamă de este netedă şi plăcută, sau grea şi zgrunţuroasă, precum era cea pe care El ducea pe slăbănogul nostru.

Precum am spus, aceasta era cea dintâi binefacere pentru slăbănog, că Dumnezeu în timp aşa îndelungat a curăţit sufletul lui, ca într-o topitorie şi în foc.

Dar o altă binefacere pe care Dumnezeu i-a arătat-o lui nu era mai mică decât aceasta, că El i-a ajutat în această încercare, şi în timpul încercării i-a insuflat curaj şi mângâiere.

El Însuşi era Cel care îl întărea şi îl ţinea drept, îi întindea mâna şi nu-l lăsa să cadă. Când eu îţi spun că Dumnezeu l-a întărit pe slăbănog, tu nu trebuie, pentru aceasta, să răpeşti lauda de la bolnav; şi nici pe el, nici pe oricare altul, care rămâne tare cu sufletul în încercări, să nu-l lipseşti de slava sa cea meritată.

Dar oricât de înţelepţi, oricât de tari şi puternici am fi noi, dacă ne lipseşte ajutorul dumnezeiesc, nu putem rezista nici la cea mai mică încercare.

Ce trebuie să vorbesc eu despre noi, oamenii cei mici şi slabi? De ar fi cineva încă şi un Pavel, sau un Petru, sau Iacob, sau Ioan, şi i-ar lipsi ajutorul dumnezeiesc, uşor ar fi învins, s-ar împiedica şi ar cădea.

Spre a întări aceasta, vă voi aduce numai cuvintele lui Hristos ce le-a zis lui Petru: „Iată satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul; Eu însă M-am rugat pentru line, ca să nu piară credinţa ta” (Luca 22, 31-32). El vrea să spună că, dacă nu l-ar fi ajutat pe Petru, nu ar fi rămas statornică nici chiar credinţa acestui Apostol.

Deci, dacă Petru, care iubea aşa de înfocat pe Hristos, şi după Invierea Domnului cuteza de mii de ori a-şi pune viaţa pentru Dânsul, dacă acest principe al Apostolilor, pe care însuşi dumnezeiescul învăţător l-a fericit şi pentru credinţa lui cea tare l-a numit piatră, dacă acesta, fără de ajutorul dumnezeiesc s-ar fi clătit şi ar fi căzut din credinţa sa, cine ar mai putea rămâne statornic fără de ajutorul dumnezeiesc?

Dumnezeu ne dă într-adevăr ajutorul Său, de aceea zice Apostolul Pavel: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să vă ispitiţi mai mult decât puteţi, ci împreună cu ispita va aduce şi scăparea din ea” (I Corinteni 10, 13).

Pavel vrea să spună că Dumnezeu, nu numai că nu lasă să fim ispitiţi peste puterile noastre, dar că ne ajută chiar în ispită, ne sprijină şi ne întăreşte, dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră, şi nu ne lipseşte bunăvoinţa, nădejdea spre Dânsul, supunerea şi răbdarea.

Nu numai când suntem ispitiţi peste puterile noastre, ci încă şi în altfel de încercări, care nu covârşesc puterile noastre, avem nevoie de ajutorul dumnezeiesc, dacă voim să rezistăm.

De aceea, zice Apostolul Pavel în alt loc: „Pe cât prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, cu atât prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5). Acela care lasă să vină pătimirile asupra noastră, tot El este Care ne şi mângâie şi ne ajută în ele.

Dar socoteşte mai departe cât de mult se îngrijea Hristos pentru slăbănog încă şi după vindecarea lui. El nu l-a slobozit ca şi cum nu s-ar mai fi interesat de dânsul, ci după ce l-a găsit în templu, a zis către el: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Dacă Dumnezeu nu i-ar fi trimis boala cu un scop bun, nu l-ar fi slobozit din ea şi nu l-ar fi întărit pentru viitor. Când El îi zice: „ca să nu-ţi fie ceva mai rău”, prin aceasta înseamnă că pe slăbănog şi în viitor îl ameninţă nenorociri, dacă el nu va birui păcatul.

Aşadar, El l-a slobozit din boală, dar nu l-a slobozit din luptă, l-a izbăvit din pătimire, dar nu i-a luat frica şi grija, şi tocmai prin aceasta a făcut ca binefacerea arătată lui să fie permanentă şi statornică.

Un doctor grijuliu nu numai că scapă pe bolnavi de suferinţele momentane, dar caută a-i apăra şi de întâmplările viitoare. Tot aşa a făcut şi Hristos, când a întărit şi a împuternicit sufletul slăbănogului prin amintirea pătimirilor ce le-a suferit. Şi fiindcă Hristos voia ca această amintire să fie permanentă, de aceea a zis: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ti fie ceva mai rău”.

Hristos a arătat binevoitoarea Sa prietenie către bolnav şi în altă privinţă, adică tocmai în vorba care la prima vedere cuprinde o dojana. El i-a zis numai atât: „Să nu mai păcătuieşti”.

Aşadar, nu face cunoscute păcatele lui, dar observă că i s-a întâmplat acea boală pentru păcatele lui. Dar ce fel de păcate a săvârşit el n-a arătat, nu i-a zis: „Tu ai făcut cutare şi cutare nelegiuire, ai păcătuit întru aceasta sau în cealaltă”, ci i-a zis simplu: „Să nu mai păcătuieşti”.

Deci, i-a zis numai atât cât era trebuitor, spre a-i aminti şi a-l face pe viitor mai râvnitor şi mai cu luare-aminte.

Din contra, răbdarea lui, aşteptarea şi înţeleapta lui statornicire le-a făcut cunoscute în public, prin aceea că l-a făcut să-şi povestească toată istoria sa şi să vorbească despre răbdarea şi aşteptarea sa, cât de des venise la scăldătoare, cum nu avea pe nimeni care să-l arunce acolo şi cum totdeauna alţii intrau înaintea lui (Ioan 5, 7).

Deci, Hristos nu a arătat păcatele lui.

Precum noi dorim ca păcatele noastre să fie tăcute, aşa şi Dumnezeu mai vârtos face aceasta. El l-a vindecat în prezenţa tuturor, dar observaţia şi sfatul cel bun i le-a dat personal.

Folosul pe care noi îl tragem de la slăbănogul din Evanghelie trebuie să fie acela, ca în toate lucrurile să ne lăsăm în voia Domnului şi toate pătimirile să le suportăm cu supunere şi cu mulţumire către milostivul Dumnezeu, pentru ca atât sarcina vieţii prezente să o uşurăm, cât şi pentru ca să ne facem părtaşi ai bunătăţilor viitoare, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia este slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Legături:

Sfântul Cuvios Macarie de la Optina: Să ne purtăm cu seninătate crucea duhovnicească

— preluare de pe “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/sa-ne-purtam-cu-seninatate-crucea-duhovniceasca

Atunci când primiţi mângâieri duhovniceşti, mulţumiţi lui Dumnezeu şi nu vă necăjiţi când acestea vă sunt luate şi când întunericul ia în stăpânire sufletele voastre.

Viaţa duhovnicească nu stă numai în îndulcirea cu pacea şi mângâierea, ci şi în crucea duhovnicească, adică, atunci când suntem lipsiţi de mângâiere, să o purtăm cu seninătate…

Atunci când primiţi mângâieri duhovniceşti, mulţumiţi lui Dumnezeu şi nu vă necăjiţi când acestea vă sunt luate şi când întunericul ia în stăpânire sufletele voastre. Harul Domnului păstrează măsura, ca să nu vă mândriţi din cauza dobândirii acelor mângâieri; trimite umilinţă şi schimbare, dar nu ne părăseşte definitiv. Fiţi în pace, primiţi pe cea dintâi spre mângâiere, iar pe cea de-a doua – spre smerenie. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, vol. I, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 159)

Predică la Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) – Sfântul Nicolae Velimirovici: CUVINTELE LUI DUMNEZEU SUNT TESTAMENTUL DE-VIAŢĂ-DĂTĂTOR PENTRU LUME

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/predica-la-duminica-a-iii-a-din-postul-mare-a-sfintei-cruci-sfantul-nicolae-velimirovici-cuvintele-lui-dumnezeu-sunt-testamentul-de-viata-datator-pentru-lume/

DUMINICA A III-A DIN POSTUL MARE: A SFINTEI CRUCI

Din „ Predici” , Sfântul Nicolae Velimirovici

Legături:


EVANGHELIA DESPRE CRUCE ŞI MÂNTUIREA SUFLETULUI

Marcu 8:34-38; 9:1

Iisus le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împrăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Mare este puterea adevărului şi nimic în lume nu poate să-i ia puterea.

Mare este puterea tămăduitoare a adevărului şi nu există nici o suferinţă ori slăbiciune în lume pe care adevărul să nu o poată vindeca.

În suferinţa şi slăbicunea lor, bolnavii caută un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va căuta un doctor care să le dea leacurile cele mai dulci, ci fiecare va voi ca cineva să le dea unul tămăduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cât leacul dat este mai amar şi cu cât lucrarea de vindecare este mai complicată, cu atât se pare că bolnavul are încredere mai mare în doctor.

De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci când îl oferă mâna lui Dumnezeu? De ce se caută şi se aşteaptă numai bomboane din mâna lui Dumnezeu? Pentru că oamenii nu simt cât de primejdioasă este boala păcatului lor şi cred că se pot vindeca numai cu bomboane.

O, dacă oamenii s-ar întreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupeşti sunt atât de amare! Duhul Sfânt le-ar răspunde: pentru a se gândi la amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Căci, aşa cum boala trupească dă o închipuire asupra bolii duhovniceşti, tot la fel leacurile pentru bolile trupeşti  au aceeaşi lucrare, prin asemănare cu boala duhovnicească.

Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale şi pricinuitoare de urmări, cu  mult mai grele decât bolile trupului? Atunci, cum să nu fie leacurile duhovniceşti cu mult mai amare decât acelea pentru trup?

Oamenii au mare grijă de trupurile lor; şi atunci când trupurile lor se îmbolnăvesc, nu se dau în lături de la nici un fel de osteneală, timp sau bani pentru a-şi restabili sănătatea. În acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o staţiune balneo-climaterică nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amară, mai ales când ei sunt conştienţi că se apropie moartea trupească. O, de-ar fi oamenii la fel de preocupaţi pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de stăruitori, căutând vindecarea şi un vindecător pentru sufletele lor!

Este greu de mers cu picioarele goale printre spini, dar dacă omul care este desculţ moare de sete şi există un izvor de apă dincolo de spini, nu se va hotărî mai degrabă să meargă prin spini şi să-şi rănească picioarele în drum spre apă, decât să rămână pe iarba moale, de partea aceasta a spinilor, şi să moară de sete?

“Nu putem lua o doctorie atât de amară”, spun mulţi dintre cei slăbănogiţi de păcat. Tot la fel şi Doctorul, care iubeşte oamenii, a luat El mai întâi doctoria, cea mai amară doctorie, chiar  dacă El era sănătos, doar pentru a arăta celor bolnavi că nu este cu neputinţă. O, este cu mult mai greu pentru cel sănătos să ia şi să înghită doctoria omului bolnav decât este pentru cel bolnav! Dar El a luat-o, astfel încât şi oamenii cei muritori să fie încurajaţi şi ei să o ia.

“Nu putem trece prin câmpul cu spini cu picioarele goale, oricât de sete ne-ar fi şi oricât de multă şi de proaspătă ar fi apa de dincolo de spini”, spun cei vlăguiţi de păcat. Şi aşa Domnul, care iubeşte oamenii, El Însuşi a trecut câmpul cu spini cu picioarele goale şi acum, din partea cealaltă, cheamă însetaţii la izvorul cu apă vie. “Se poate” – ne strigă El – “Eu am trecut prin spinii cei mai ascuţiţi şi, călcând peste ei, i-am bătătorit. Atunci, haideţi!”

“Dacă Crucea este leacul, noi nu-l putem lua; şi dacă Crucea este Calea, noi nu putem porni pe această cale”, spun cei pe care păcatul i-a îmbolnăvit. Şi aşa Domnul, care iubeşte oamenii, a luat Crucea cea mai grea asupra Sa, ca să arate că se poate.

În pericopa Evanghelică de astăzi, Domnul dă Crucea, acest mijloc amar de vindecare, tuturor celor care doresc să fie mântuiţi de la moarte.

Domnul spune: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Domnul nu-i împinge pe oameni spre Cruce, înaintea Lui, ci îi cheamă să-L urmeze pe El – fiindcă El a purtat Crucea. Înainte de a da glas acestei chemări, El a proorocit suferinţele Sale: “Fiul Omului trebuie să pătimească multe … şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). De aceea El este Calea.  El a fost Cel dintâi întru suferinţă şi Cel dintâi întru slavă; El a venit să arate că tot ceea ce oamenii cred că este cu neputinţă, este cu putinţă, şi pentru ca să facă acest lucru cu putinţă.

El nu-i sileşte pe oameni, nici nu aduce strâmtorare asupra lor, ci propune şi oferă. “Oricine voieşte…”! Oamenii au căzut în boala păcatului prin propria lor voinţă, şi numai prin voinţa lor liberă, oamenii trebuie să se vindece de păcat.  El nu ascunde faptul că leacul este amar, foarte amar, dar El l-a făcut pentru oameni mai uşor de luat, luându-l El Însuşi mai întâi, chiar dacă El era sănătos, şi ne-a arătat lucrarea lui minunată.

“Să se lepede de sine”. Întâiul om, Adam, la fel s-a lepădat de sine atunci când a căzut în păcat, dar el s-a lepădat de sinele cel real, adevărat. Cunoscând de la oameni că ei se leapădă de sine, Domnul ştie că ei se leapădă de sinele cel mincinos. Mai simplu: Adam a lepădat Adevărul şi s-a îndreptat spre o minciună; acum Domnul îi cercetează pe urmaşii lui Adam, ca aceştia să se lepede de minciună şi să se lipească mai mult de Adevăr, de la care au căzut.

De aceea, a se lepăda de sine înseamnă a se lepăda de firea cea înşelătoare care s-a sălăşluit în noi, în locul firii noastre care ne-a fost dată de către Dumnezeu.

Noi trebuie să ne lepădăm de cele ce sunt pământeşti, care au luat locul duhovniciei din lăuntrul nostru, şi de patimile, care au luat locul faptelor celor bune; frica slugarnică care a întunecat în noi calitatea de fiu al lui Dumnezeu şi nemulţumirea pe care o arătăm împotriva lui Dumnezeu, care a ucis în noi duhul ascultării faţă de El.

Noi trebuie să ne lepădăm de gândurile cele rele, de doririle cele rele şi de faptele cele rele. Trebuie să ne lepădăm de slăvirea idolească a celor ale naturii, şi a trupului nostru.

Pe scurt: trebuie să ne lepădăm de tot ceea ce credem că înseamnă “eu”, dar care în realitate nu ţine de noi, ci este diavolul şi păcatul, stricăciunea, înşelarea şi moartea. O, să ne lepădăm de obiceiurile cele rele, care au ajuns a doua fire pentru noi; să ne lepădăm de această “a doua fire”, căci nu este firea noastră, aşa cum a făcut-o Dumnezeu, ci o amăgire adunată şi învârtoşată, şi propria înşelare din noi înşine – o minciună făţarnică care merge împreună cu numele nostru şi noi împreună cu aceasta.

Ce înseamnă aceasta: să-ţi iei crucea?

Aceasta înseamnă primirea de bunăvoie a fiecărui mijloc de vindecare care ni se dă  din mâna lui Dumnezeu, oricât de amar ar putea fi.

Cad nenorociri mari asupra ta? Fă ascultare faţă de Voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Noe.

Ţi se cere jertfă? Aşează-te în mâinile lui Dumnezeu cu aceeaşi credinţă pe care a avut-o Avraam, atunci când a mers ca să-şi jertfească fiul.

Ţi s-a năruit gospodăria? Ţi-au murit copiii dintr-odată? Îndură toate cu răbdare, lipindu-te de Dumnezeu în inima ta, aşa cum a făcut Iov.

Te părăsesc prietenii şi te-au împresurat duşmanii? Rabdă toate fără cârteală şi cu credinţa că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, aşa cum au făcut Apostolii.

Eşti trimis la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici creştini.

Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost înainte, ci tu vei urma mai degrabă exemplul multora – apostoli, sfinţi, mărturisitori şi mucenici – care au făcut Voia lui Hristos. Mai mult decât atât, trebuie să ştim că umblând după răstignirea noastră, Domnul vrea răstignirea omului celui vechi, a omului alcătuit din obiceiurile cele rele şi din slujirea păcatului. Căci, prin această răstignire, omul cel vechi, deopotrivă cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcătuit după asemănarea şi nemurirea lui Dumnezeu, se înalţă la viaţă.

După cum  spune Apostolul: “Omul cel vechi a fost răstignit” şi lămureşte de îndată de ce: “pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6:6).

Crucea este grea pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup „cu patimi şi cu pofte„ (Galateni 5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc.

Crucea „pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1:18). De aceea noi ne lăudăm în Crucea lui Hristos şi în crucea pe care o purtăm pentru El.

Domnul nu caută ca noi să luăm Crucea Lui, ci pe a noastră. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost răstignit pentru păcatele Lui, ci pentru ale noastre şi, de aceea Crucea Lui este cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru propriile noastre păcate: de aceea crucea noastră este mai uşoară.

Şi, când suferinţele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie să spunem că sunt prea mari, că depăşesc toate limitele. Dumnezeu este viu şi El cunoaşte măsura suferinţei noastre şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decat ne stă în putinţă să răbdăm.

Măsura suferinţei noastre nu este mai puţin rânduită şi socotită,  decât este rânduită şi socotită măsura zilei şi a nopţii, sau decât sunt măsurile stelelor în mersul lor. Sporeşte suferinţa noastră? Se face mai grea crucea noastră? Puterea lui Dumnezeu este cea mai mare, după cum spune Apostolul: “Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră.” (II Corinteni 1:5).

Mai presus de toate, mângâierea noastră este mare, prin faptul că Domnul ne cheamă să-L urmăm. “Să vină după Mine”, spune Domnul.

De ce rosteşte Domnul această chemare celor care îşi iau crucea? Mai întâi, ca să nu cadă şi să fie striviţi sub ea. Oamenii sunt atât de slabi, încât crucea cea mai uşoară este grea pentru omul cel mai puternic, dacă acesta nu o cară cu ajutor din cer.
Vedem cum se deznădăjduiesc credincioşii la cea mai uşoară suflare; cum strigă împotriva cerului şi a pământului la un necaz mic! Cum se clatină neputincioşi dintr-o parte într-alta, căutând vreun sprijin şi ajutor în deşertăciunea acestei lumi şi socotesc, că dacă această lume nu le poate aduce sprijin şi ajutor, atunci întreaga lume este un pustiu al deznădejdii.

De aceea Domnul ne cheamă să-L urmăm, pentru că numai urmându-L pe El vom putea răbda greutatea crucii. În El vom afla putere, curaj şi mângâiere. El ne va fi nouă lumină pe calea cea întunecată, sănătate acolo unde este boală, tovărăşie ne va fi în singurătate, bucurie în suferinţă şi bogăţii în lipsuri. În camera în care se află un om bolnav, se lasă noaptea o lumină aprinsă şi, în noaptea acestei vieţi, este nevoie de lumina cea veşnică a lui Hristos, pentru a ne uşura durerea şi pentru a ne păstra vie nădejdea în zorii zilei.

Cea de a doua pricină pentru care ne cheamă Domnul să-L urmăm, are aceeaşi însemnătate ca şi cea dintâi, şi are legătură cu lepădarea de sine de bună voie şi cu luarea crucii noastre. Mulţi s-au arătat lumii că s-au lepădat de sine, pentru a afla înălţare mai mare în lumea aceasta. Mulţi şi-au adunat încercări şi suferinţe fără număr, pentru a câştiga uimirea şi lauda oamenilor. Mulţi au făcut astfel, şi mai fac aşa şi astăzi, mai ales printre păgâni, pentru a aduna o oarecare putere şi, prin aceasta, să câştige putere asupra celorlalţi, ca să le facă rău oamenilor, sau ca să-i ajute pe cei pe care vor ei, totul numai din invidie şi pentru iubirea de putere.

Asemenea lepădare de sine nu este adevărată, ci măritoare de sine şi o asemenea cruce nu duce nici pe departe la înviere şi mântuire, ci la pieire şi la lăsarea sinelui în mâinile diavolului.

Cu toate acestea, cel care îşi ia crucea şi Îl urmează pe Hristos, se slobozeşte de toată mândria, de toată slăvirea de sine, care se dobândeşte cu jertfirea celorlalţi, şi se mai lipseşte de toată dorirea pentru slava şi profiturile lumeşti. Aşa cum omul cel bolnav ia doctoria cea amară, nu pentru a arăta că îi stă în putinţă să o înghită, ci pentru a-şi restabili starea de sănătate, tot aşa se leapădă de sine un adevărat creştin: adică, omul este nemulţumit de starea sa de boală, îşi ia crucea ca un leac amar, dar mântuitor, şi Îl urmează pe Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său, nu pentru mărire şi laudă din partea oamenilor, ci pentru a-şi mântui sufletul de prostia din viaţa noastră, care aduce moartea, şi de viermele şi de focul din viaţa ce va să vină.

“Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”

Aceste cuvinte sunt pătrunzătoare şi neiertătoare!
Acesta este focul care caută să ardă omul cel vechi, chiar până la rădăcină şi cu tot cu rădăcină!
Domnul nostru Iisus Hristos nu a venit numai pentru a îndrepta lumea, ci şi pentru a o restabili, pentru a o aduce la viaţă nouă; pentru a arunca metalul vechi în foc şi pentru a-l topi în chip nou.

El nu este reformator, ci Ziditor; El nu este cârpaci, ci ţesător. Cine vrea să păstreze copacul cel bătrân, mâncat de cari, îl va pierde. Tot ce poate face omul se restrânge numai la aspectul cel dinafară – să-l ude, să-l împrejmuiască şi să-l îngrijească – viermele îl va mânca pe dinăuntru şi copacul putrezeşte şi cade. Cel care taie copacul mâncat de vierme şi îl aruncă în foc cu tot cu viermi şi apoi îşi îndreaptă atenţia spre vlăstarele tinere, ocrotindu-le de viermi, va păstra noul copac.

Cel care încearcă să păstreze sufletul cel vechi, asemenea sufletului lui Adam, mâncat şi putrezit de păcat, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu va primi un asemenea suflet alături de El şi tot ceea ce nu se află înaintea feţei lui Dumnezeu este ca şi cum nu are viaţă. Atunci, cel ce îşi pierde sufletul său cel vechi, acela îşi va scăpa sufletul cel nou, născut din Duh (Ioan 3:6) şi se va logodi cu Hristos.

De fapt, sufletul înseamnă viaţa şi în unele traduceri chiar citim: “cine va voi să-şi scape viaţa” şi “cine îşi va pierde viaţa pentru Mine acela o va scăpa”. În acest caz, ambele traduceri au acelaşi înţeles. Căci cine va voi cu orice preţ să-şi scape viaţa sa supusă morţii, acela îşi va pierde ambele vieţi: cea muritoare şi cea nemuritoare – cea supusă morţii pentru că, oricât de mult s-ar strădui să-şi prelungească această viaţă pe pământ, el trebuie să o piardă în cele din urmă prin moarte; şi îşi va pierde viaţa sa fără de moarte, pentru că nu a făcut nimic pentru aceasta, nu a suferit nimic ca să o păstreze.

Cine se va strădui să câştige viaţa sa cea fără de moarte prin Hristos, o va primi şi o va păstra în veşnicie, cu toate că îşi va pierde viaţa sa cea vremelnică, supusă morţii. Omul îşi poate pierde viaţa sa cea vremelnică, supusă morţii, pentru Hristos şi pentru Evanghelie, fie atunci când este nevoie să se jertfească pe sine şi să moară ca mucenic pentru Hristos şi pentru sfânta Sa Evanghelie, fie atunci când socoteşte această viaţă ca păcătoasă şi nevrednică şi se dă pe sine cu toată inima sa, cu sufletul şi puterea sa pentru Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I Lui toate şi nădăjduind de la El toate lucrurile. Omul poate să-şi piardă sufletul, viaţa, sinucigându-se sau printr-o jertfă, pentru o cauză nevrednică – într-o ceartă sau vrajbă. Unuia ca acesta nu i se făgăduieşte că îşi va scăpa sufletul său – viaţa sa, pentru că se spune: “pentru Mine şi pentru Evanghelie”. Hristos şi Evanghelia sunt neasemuit mai mari decât sufletul nostru. Acestea sunt cele mai mari bogăţii din existenţa vremelnică şi din veşnicie şi nici un om nu ar trebui să şovăie ca să jertfească totul pentru acele bogăţii trainice.

De ce adaugă Domnul: “şi Evanghelia”? Nu este destul să spună doar: “pentru Mine”? Nu este. Domnul spune: “pentru Mine şi pentru Evanghelie”  pentru a spori pricinele de a muri pentru sine, şi de a trăi pentru Dumnezeu şi, prin aceasta, pentru a spori numărul celor care sunt mântuiţi. Atunci, se mântuieşte cel a cărui viaţă şi-o pierde pentru Hristos Cel viu şi fără de moarte. Şi se mai mântuieşte cel care îşi pierde viaţa pentru lucrările cel din lume ale lui Hristos şi pentru învăţătura Lui. În cele din urmă, se mântuieşte cel care îşi pierde viaţa sa doar pentru o singură poruncă a lui Hristos sau pentru un singur cuvânt al Lui. Domnul este Dătătorul-de-lege al vieţii; cine se jertfeşte pe sine pentru Dătătorul-de-lege, s-a jertfit pentru legile Lui şi, tot aşa: cine se jertfeşte pentru legile Lui s-a jertfit pe sine pentru El. Fiind întocmai acelaşi lucru, El cu lucrările Lui şi cu învăţătura Lui, Domnul deschide în acest chip multora prilejul de a se mântui.

“Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” Aceste cuvinte aruncă multă lumină şi asupra celor de dinainte, ducând la înţelegerea lor. De aici se vede că Domnul socoteşte sufletul omului ca fiind de preţ mai mare decât lumea întreagă. Din aceste cuvinte se mai vede ce fel de suflet trebuie să piardă omul, pentru a-şi scăpa sufletul său: unul stricăcios, un suflet înghiţit de lume, plecat în faţa lumii, înrobit lumii. Dacă omul pierde un aşa numit “suflet”, el îşi va scăpa sufletul său cel adevărat; dacă el se leapădă de viaţa cea făţarnică, el va primi viaţa cea adevărată.

La ce foloseşte să cucereşti lumea întreagă când lumea este sortită stricăciunii şi să-ţi pierzi sufletul când acesta este sortit nemuririi? Lumea se apropie de sfârşit şi la urmă va fi aruncată ca o haină veche. Sufletele adevărate, sufletele care Îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci spre împărăţia vieţii veşnice. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi pentru suflet. Atunci, la ce foloseşte omului întreaga lume, când îndată el trebuie să se despartă de ea şi când întreaga lume, într-un viitor nu prea îndepărtat, trebuie să se sfârşească şi să dispară ca un vis care aparţine trecutului? La ce-i va folosi un leş lipsit de ajutor? Şi ce îi va da el în schimb pentru sufletul său? Iată, dacă lumea întreagă ar fi a lui, Dumnezeu nu ar primi-o în locul sufletului său. Cu toate acestea, lumea nu este a omului, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu a făcut-o şi a dat-o omului ca să se folosească de ea, pentru un bun mai mare, mai mare şi de mai mare preţ decât lumea.
Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, a fost sufletul după asemănarea Lui. Şi, la vremea potrivită, Dumnezeu va căuta să ia înapoi acest dar foarte mare. Omul nu poate da lui Dumnezeu nimic în locul sufletului său. Sufletul este împăratul şi tot restul este rob. Dumnezeu nu va primi un rob în locul împăratului, nu va primi nimic vremelnic în locul a ceea ce este veşnic. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? În vreme ce omul se mai află în trup în această lume, el se supune foarte multor lucruri, pe care lumea le socoteşte de mare preţ; dar atunci când el se desparte de trup, abia atunci îşi dă seama – o, să nu fie prea târziu! – că departe de Dumnezeu şi de suflet, nimic nu are nici un preţ. Atunci nu-i va mai sta lui în putinţă să dea nimic în schimb pentru sufletul său. O, în ce stare anevoioasă se află sufletul păcătos, atunci când află că toate legăturile sale cu Dumnezeu şi cu lumea sunt rupte şi că el se găseşte gol şi în lipsuri în lumea duhovnicească! La cine să strige pentru ajutor? Numele cui să-l cheme? De veşmântul cui să se apuce în căderea sa, în prăpastia fără de sfârşit pentru toată veşnicia? Binecuvântaţi sunt cei care, în viaţa aceasta, au ajuns să-L iubească pe Hristos şi au învăţat să-I cheme numele ziua şi noaptea, o dată cu respiraţia şi cu bătaia inimii. Deasupra prăpastiei, ei vor şti la cine să strige pentru ajutor. Ei vor şti ce nume să cheme. Ei vor şti de al cui veşmânt să se apuce. Cu adevărat, ei vor fi păziţi de primejdii sub aripa Domnului lor cel iubit.

Avem acum toate pricinile să ne temem pentru toţi cei care, în viaţa aceasta, nu au frică de păcat. Domnul spune:
“Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.”

Ascultaţi acestea, toţi credincioşii, şi nu vă bizuiţi prea mult pe milostivirea lui Dumnezeu! Cu adevărat, milostivirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra hulitorilor nepocăiţi numai în această viaţă, pentru că, la Înfricoşătoarea  Judecată, dreptatea va sta în locul milostivirii. Ascultaţi acestea, toţi credincioşii, în fiecare zi, apropiindu-vă de moartea fără de scăpare: ascultaţi şi puneţi acestea în inima şi în sufletul vostru. Aceste cuvinte nu au fost rostite de către vrăjmaşul vostru, ci de către Prietenul vostru Cel mai mare. Aceleaşi buze care i-au iertat pe vrăjmaşii Săi, când Se afla pe Cruce, au rostit şi aceste cuvinte înfricoşătoare, dar drepte.

De cel ce se ruşinează de Hristos în lumea aceasta, şi Hristos Se va ruşina la sfârşitul lumii.

De cel ce se ruşinează de Hristos înaintea păcătoşilor, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri.

De ce te vei mândri, o, omule, dacă Hristos se ruşinează de voi? Dacă voi vă ruşinaţi de viaţă, aceasta înseamnă că veţi primi strălucire în moarte; dacă vă ruşinaţi de adevăr, vă mândriţi cu minciunile; dacă voi vă ruşinaţi de milostivire, aflaţi mândrie în facerea de rău; dacă voi vă ruşinaţi de dreptate, aflaţi mândrie în nedreptate.

Dacă voi vă ruşinaţi să suferiţi pe cruce, aceasta înseamnă că aflaţi mândrie în blasfemia idolească; dacă vă ruşinaţi de viaţa fără de moarte, aflaţi mândrie în stricăciunea morţii şi putreziciunea mormântului! În această situaţie, înaintea cui vă puteţi ruşina de Hristos? Este mai bine înaintea omului decât înaintea lui Hristos? Nu; pentru că nu este nimeni mai bun decât Hristos. Aceasta înseamnă că voi vă ruşinaţi de Hristos înaintea cuiva mai mic decât Hristos. Te ruşinezi de tatăl tău înaintea unui urs, sau se ruşinează o fiică de mama ei înaintea vulpii? Atunci, de ce să te ruşinezi de Cel mai bun înaintea celui rău, de Preacuratul înaintea celui necurat, de Atotputernicul înaintea celui fără de putere, de Preaînţeleptul înaintea celui prost?

De ce să te ruşinezi de Domnul cel măreţ înaintea neamului desfrânat şi păcătos? Se întâmplă aceasta pentru că neamul acesta joacă într-una înaintea ochilor tăi? Încă puţin, numai puţin, şi Domnul va veni întru slavă pe nori de îngeri şi neamul acesta va pieri dinaintea tălpilor Sale, întocmai ca pulberea înaintea vântului puternic. Te vei ruşina atunci în faţa adevărului, nu de Împăratul slavei, ci de tine însuţi, dar atunci ruşinea ta nu-ţi va fi de nici un folos. Este mai bine să te ruşinezi acum, când ruşinea te mai poate ajuta, să te ruşinezi de fiecare lucru înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea fiecărui lucru.

De ce spune Domnul: “de Mine şi de cuvintele Mele”? Cine se  ruşinează de „Mine” înseamnă: cine pune la îndoială Dumnezeirea Mea, şi întruparea Mea Dumnezeiască, de către Preasfânta Fecioară, şi suferinţele Mele pe Cruce, şi Învierea Mea, şi cine se ruşinează de sărăcia Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi.

Cine se ruşinează de “cuvintele Mele” înseamnă: cine pune la îndoială Evanghelia ori nu primeşte învăţătura Mea, sau cine răsuceşte cuvintele Mele şi, prin erezie, aduce neodihnă şi vrajbă printre credincioşi, sau cine este înfumurat în faţa descoperirii şi învăţăturii Mele, înlocuindu-le cu alte teorii personale, sau cine se ascunde dinadins şi păstrează tăcerea despre cuvintele Mele, înaintea tăriei mari şi puternice a acestei lumi, se va ruşina de Mine şi se va înfricoşa pentru el.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt testamentul de-viaţă-dătător pentru lume, aşa cum sunt şi suferinţele Lui, Trupul şi Sângele Lui. Domnul nu desparte de Sine cuvintele Sale, nici nu dă o preţuire mai mare acestora decât Persoanei Sale. Cuvântul Său este de nedespărţit de El. Cuvântul Lui are aceeaşi tărie ca şi Persoana Lui şi de aceea El spune ucenicilor Săi: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Prin cuvântul Său, El a curăţit sufletele, a vindecat bolnavii, a alungat duhurile rele şi a înviat morţii. Cuvântul Lui este lucrător, curăţitor şi de-viaţă-dătător. Atunci, cum poate fi acesta străin, când ni se spune în Evanghelie: “şi cuvântul era la Dumnezeu” (Ioan 1:1)?

Domnul numeşte acest neam desfrânat în sensul mai larg al cuvântului, ca şi vechii prooroci care au nimit mărirea zeilor desfrânare (Iezechiel 23:37).

Cine leapădă pe femeia sa şi merge după femeia altuia săvârşeşte adulter şi cine se leapădă de Dumnezeul Cel viu şi se aprinde de iubire pentru lumea zidită săvârşeşte de asemenea adulter.

Cine se leapădă de credinţa în Domnul, pentru a se încrede în oameni şi cine lasă dragostea pentru Dumnezeu şi o îndreaptă către oameni şi lucruri, acesta săvârşeşte adulter.

Pe scurt, toate păcatele care despart sufletul vostru de Dumnezeu şi îl leagă de ceva sau cineva, care este departe de Dumnezeu, se poate numi printr-un termen general – adulter, întrucât toţi poartă semnele bărbatului sau femeii adultere. Atunci, cine se ruşinează de Domnul Hristos, Mirele sufletului omului, înaintea unui asemenea neam adulter, este întocmai ca mirele care se ruşinează de mireasa sa înaintea oamenilor desfrânaţi. Domnul nu vorbeşte despre neam ca fiind numai păcătos, ci adulter şi păcătos. De ce? Pentru a-l vădi mai ales ca adulter. Sub cuvîntul “adulter” se înţeleg aici păcatele cele mai grele, cele mai otrăvitoare şi păcatele cele de moarte, care adesea întorc omul de pe calea urmării lui Hristos, a tăgăduirii de sine, a crucii sale, a naşterii sale celei din nou.

Dar cercetaţi sfârşitul neobişnuit al pericopei Evanghelice de astăzi: “Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.” S-ar zice la prima vedere că aceste cuvinte nu au nici o legătură cu cele dinainte. Totuşi legătura este limpede şi acesta este un sfârşit minunat.

Domnul nu-i va lăsa pe credincioşii Săi fără sprijin.

Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de sufletele lor, şi înştiinţându-i de pedepsele înfricoşătoare dacă se ruşinează de El şi de cuvintele Sale, Domnul le pune acum în privelişte un curcubeu pe cerurile după furtună.

El se grăbeşte să vorbească despre răsplată pentru cei care Îl ascultă şi Îl urmează purtându-şi crucea. Această răsplată li se va da unora înainte de sfârşitul lumii şi de Înfricoşătoarea Judecată, chiar înainte de sfârşitul vieţii lor aici pe pământ. Ei nu vor gusta moartea „până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”.

Cât de înţelept este Domnul în propovăduirea Sa! El nu vorbeşte niciodată de pedeapsă fără să pomenească de răsplată, nici nu aduce osândire fără lăudare, nici nu duce omul pe calea spinoasă, fără să pomenească de bucuria de la sfârşitul călătoriei, nici nu rosteşte ameninţări fără să dea mângâiere. El nu lasă cerurile să rămână acoperite cu nori întunecaţi, fără să arate strălucirea luminoasă a soarelui şi frumuseţea curcubeului.

Cine sunt cei care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Vorbind ucenicilor Săi şi unei mari mulţimi de oameni, Domnul spune: “Sunt unii, din cei ce stau aici”.
Atunci, la cine Se gândeşte Domnul?

Mai întâi la cei care au împlinit poruncile Lui, lepădându-se de sine şi luându-şi crucea. Aflându-se încă în lumea aceasta, ei vor simţi în ei puterea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu va pogorî peste ei, pentru a-i curăţi şi a-i sfinţi şi pentru a le deschide uşile tainelor cereşti, aşa cum s-a întâmplat mai târziu cu Apostolii şi cu Arhidiaconul Ştefan.

În ziua de Rusalii, nu au văzut Apostoli Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, în clipa în care li s-a dat putere de sus?

Iar Ştefan, „fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu” (Fapte 7:55).

Şi nu a văzut Ioan Evanghelistul Împărăţia lui Dumnezeu înaintea morţii trupeşti? Şi Apostolul Pavel nu a fost ridicat în al treilea cer, înainte de a gusta moartea? Dar să lăsăm Apostolii deoparte. Cine ştie câţi dintre cei care stăteau şi ascultau cuvântul lui Hristos au simţit puterea Duhului Sfânt şi au văzut Împărăţia lui Dumnezeu, venind înainte ca ei să părăsească lumea aceasta?

Pe lângă această tălmăcire, unele comentarii asupra Evangheliei, dau acestor cuvinte ale lui Hristos, care s-au citit mai sus, un alt înţeles. Ele socotesc că aceste cuvinte ale Mîntuitorului vorbesc despre cei trei ucenici: Petru, Iacov şi Ioan, care L-au văzut pe Domnul schimbându-Se la faţă pe muntele Taborului, îndată după aceasta, când El a vorbit cu Moise şi cu Ilie. Fără îndoială că aceasta este o înţelegere corectă, dar nici nu o înlătură pe cealaltă. Cei trei Apostoli au văzut cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, pe muntele Tabor, când Domnul Iisus S-a arătat întru slava cea cerească, iar Moise şi Ilie s-au arătat din lumea cealaltă, fiecare stând de o parte a Domnului Slavei. Dar nu trebuie să credem că acesta a fost singurul prilej în care oameni muritori au văzut Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Această împrejurare de pe Tabor a fost cu  adevărat măreaţă, dar ea nu înlătură nenumărate alte situaţii, când oameni muritori au văzut, în această viaţă (deşi într-un alt chip), Împărăţia lui Dumnezeu întru putere şi slavă.

Dacă dorim cu adevărat, putem şi noi vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere şi slavă, înainte de a gusta moartea. Împrejurările în care aceasta ni se va descoperi, sunt arătate cu limpezime în Evanghelia de astăzi. Să ne ostenim să ne pierdem sufletul nostru cel vechi, viaţa noastră păcătoasă, şi să învăţăm că este mai mare preţ pentru om să-şi scape sufletul său, decât să câştige lumea întreagă.

Aşa ne vom învrednici prin mila lui Dumnezeu, să vedem Împărăţia lui Dumnezeu, întru putere mare şi fără de asemănare întru slavă, unde îngerii, dimpreună cu sfinţii, dau slavă Dumnezeului Celui viu, zi şi noapte: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – Treimii celei deofiinţă şi nedespărţite, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Această Evanghelie se mai citeşte în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie).

La ce-ar putea servi atâta durere? Părintele Efrem Filotheitul

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/la-ce-ar-putea-servi-atata-durere

Când medicul face operaţia şi bolnavul, din pricina durerii, reacţionează şi rupe bandajele, îşi scoate firele, îl loveşte pe doctor şi îl înjură, ce va spune acela? El n-a vrut să-i facă intervenţia spre a-i face rău, ci ca să-l vindece! Lipsa de minte a bolnavului îi poate aduce moartea. La fel facem şi noi când reacţionăm la încercările pe care ni le dă Dumnezeu spre folosul nostru duhovnicesc. Să acceptăm durerea, suferinţa şi încercarea, ca fiind medicamente venite de la Dumnezeu. Să suferim amărăciunea, greutatea lucrului, să-I mulţumim, să ne exprimăm recunoştinţa, admiţând că Părintele nostru Ceresc este Atotînţelept şi Atotbun, şi nu face greşeli.

Toate ispitele, bolile, încercările sunt lecţii duhovniceşti prin care Dumnezeu ne învaţă pentru viaţa veşnică. Toate încercările au o însemnătate duhovnicească. De „succesul” în aceste încercări, prin răbdare şi ascultare faţă de voia lui Dumnezeu, depinde „diploma” vieţii de veci. Încercările acestea au drept scop sporirea smereniei, a autocunoaşterii şi a autocriticii. Încercările îl călăuzesc duhovniceşte pe om.

Când sufletul trăieşte cu sentimentul veşniciei, atunci suferinţa lui este atenuată. Şi nu numai atenuată, ci, în principal, atunci el îşi cere iertare pentru multele lui păcate, cu sinceritate adâncă. Când ne împotrivim tăierii voii pe care ne-o solicită Dumnezeu prin încercare, încetinim lucrarea voii lui Dumnezeu.

Când medicul face operaţia şi bolnavul, din pricina durerii, reacţionează şi rupe bandajele, îşi scoate firele, îl loveşte pe doctor şi îl înjură, ce va spune acela? El n-a vrut să-i facă intervenţia spre a-i face rău, ci ca să-l vindece! Lipsa de minte a bolnavului îi poate aduce moartea. La fel facem şi noi când reacţionăm la încercările pe care ni le dă Dumnezeu spre folosul nostru duhovnicesc. Să acceptăm durerea, suferinţa şi încercarea, ca fiind medicamente venite de la Dumnezeu. Să suferim amărăciunea, greutatea lucrului, să-I mulţumim, să ne exprimăm recunoştinţa, admiţând că Părintele nostru Ceresc este Atotînţelept şi Atotbun, şi nu face greşeli.

(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere de Pr. Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 7-8)

Pr. Theodoros Zisis: RAIUL LUI DUMNEZEU SI “RAIURILE” OAMENILOR – din invatatura Sfantului Grigorie Palama

— preluare de pe site-ul “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/11/13/pr-theodoros-zisis-raiul-lui-dumnezeu-si-raiurile-oamenilor-din-invatatura-sfantului-grigorie-palama/

gregory-palamas-aghioritis

“… Ei gândesc asemenea celor doi ucenici ai lui Hristos care L-au văzut pe Hristos ca pe un revoluţionar şi un reformator social, Care va înfiinţa o împărăţie pământească, şi de aceea I-au cerut funcţii. Ei vor ca bunurile viitoare şi fericirea [veşnică] să fie dobândite în condiţiile acestei lumi, vor ca durerea, suferinţa şi inegalităţile sociale să dispară prin hotărâri legale şi prin crearea de condiţii exterioare potrivite. În ascuns, aceştia sunt adepţii unei forme iudaizate a creştinismului...(…) Un astfel de creştinism este propovăduit de către mulţi şi în zilele noastre. Un creştinism care înseamnă nu scăpare de păcat şi de rău, nu înviere duhovnicească, ci scăpare de sistemele politice şi sociale cunoscute şi îndreptare spre altele, chipurile mai creştine şi mai autentice.“.

giveusbarabbas

Învăţătura socială a Sfântului Grigorie Palama[1]

Raiul lui Dumnezeu şi „raiurile” oamenilor

de Pr. Theodoros Zisis

Sf. Grigorie Palama – lauda Tesalonicului şi a întregii Ortodoxii – este cunoscut drept cel care a pus bazele teoretice ale isihasmului. În el, teologia mistică a Bisericii Ortodoxe şi-a găsit expresia cea mai desăvârşită. Să nu se creadă însă că prin „teologie mistică” înţelegem o teologie separată, deosebită de învăţătura dogmatică a Bisericii. Întreaga teologie ortodoxă este mistică, fiind numită astfel deoarece învaţă că omul, într-un anume chip tainic, mistic, trăind în spaţiul Bisericii şi împărtăşindu-se din mijloacele sfinţitoare ale ei, are putinţa de a se uni cu Dumnezeu, de a se îndumnezei, nu după fire, ci după har.

Mulţi eretici au încercat să desfiinţeze această posibilitate de îndumnezeire, cu neputinţă de înţeles minţii omeneşti, exprimată însă cu o unitate uimitoare în întreaga literatură bisericească începând de la textele Noului Testament. Luptele marilor Părinţi ai Bisericii împotriva ereticilor nu sunt simple dispute filologice referitoare la înţelesul anumitor pasaje din Scriptură. Sunt lupte pentru păstrarea elementului esenţial al creştinismului, anume putinţa omului de a ajunge de la „după chipul” la „după asemănarea” lui Dumnezeu[2], de a depăşi adică neputincioasa sa fire creată şi a face marele salt către spaţiul necreatului.

zisis2

Acest dor străvechi al omului, care şi-a lăsat urmele şi în învăţăturile altor religii, a fost exploatat – după Sfânta Scriptură – de către începătorul răutăţii, diavolul. El le-a şoptit celor întâi-zidiţi că pentru a deveni asemenea cu Dumnezeu nu este nevoie să trăiască sub aripa Lui, să asculte de poruncile Lui. Pot să se despartă de Dumnezeu, să guste din pomul cunoaşterii; această cunoaştere le va deschide ochii şi astfel vor deveni asemenea cu Dumnezeu: vi se vor deschide ochii şi veţi fi asemenea celui Preaînalt.[3]

Istoria omenirii care se străduieşte să câştige mântuirea şi să găsească soluţii la problemele sale prin cunoştinţă, în chip de-sine-stătător (autonom) şi în afara lui Dumnezeu, este de fapt repetarea şi continuarea păcatului strămoşesc. Aceasta este pricina pentru care omul, deşi se luptă să creeze „raiuri” [pe pământ], simte că trăieşte în afara Raiului celui adevărat, că şi-a părăsit temelia sa cea firească şi adevărată. În timp ce crezuse că va putea singur, în afara aripii ocrotitoare a lui Dumnezeu, să-şi atingă ţelurile, s-a trezit deodată pradă uşoară şi jucărie în mâna altor puteri, care cu de la sine putere, fără a fi chemate, i-au oferit alianţa.

Teologia mistică creştin-ortodoxă urmăreşte tocmai reaşezarea omului pe adevărata sa temelie şi reacoperirea lui de către aripa harului lui Dumnezeu – pentru a dobândi nu îndobitocirea[4], cum s-a întâmplat atunci când a făptuit de unul singur, ci îndumnezeirea. Sf. Grigorie Palama a înţeles corect şi la timp că potrivnicul său în disputele isihaste, Varlaam Calabrezul, desfiinţa această putinţă [a îndumnezeirii]. Pe de o parte Varlaam cuteza, cu ajutorul filosofiei şi al logicii – adică din nou în chip de-sine-stătător -, să cuprindă cu mintea tainele cunoaşterii lui Dumnezeu, iar pe de alta urmărea să arate că este cu neputinţă, că este de neconceput, să se unească creatul cu necreatul, omul cu dumnezeirea.

Acestei dispute cu Varlaam, Sf. Grigorie i-a dedicat cea mai mare parte a lucrării şi a scrierilor sale. Iar din această luptă a ieşit biruitor: teologia mistică a biruit scolasticismul, Ortodoxia a biruit erezia. Nădejdea şi dorul [îndumnezeirii] au rămas încă o dată neştirbite. S-a scris o mulţime de studii despre teologia sfântului nostru, în care sunt cercetate toate aspectele gândirii lui. […][5]

gregory-palamas

Unitatea Apostolilor şi a Părinţilor

Noi însă nu ne vom opri asupra temelor teologice de specialitate. Îl vom lăsa la o parte pe isihastul Palama, pe ascetul mistic, pe teologul dogmatist, pentru a ne opri asupra păstorului, asupra arhiepiscopului Palama, care în timpul păstoririi sale în Tesalonic a avut de înfruntat şi probleme practice legate de viaţa de zi cu zi a creştinilor, de legăturile dintre ei, de comportamentul lor moral. Din fericire, s-au păstrat din această activitate a sfântului destule omilii[6], de care ne vom folosi pentru a arăta ce poziţie a avut el în privinţa câtorva probleme sociale fundamentale, care i-au preocupat pe oamenii tuturor vremurilor şi care îi preocupă de asemenea deosebit de intens pe oamenii din vremea noastră.

Sf. Grigorie a dat o mare importanţă lucrării sale de instruire a tesalonicenilor. Ceea ce se petrece în cultivarea pământului – spune el -, se petrece şi în călăuzirea duhovnicească a oamenilor. Ceea ce seamănă cineva în câmp, aceea va şi culege; recolta va fi pe măsura ostenelilor. Dacă omul lasă pământul nesemănat şi nelucrat, va scoate spini şi buruiene. Prin cultivarea duhovnicească şi prin lucrarea virtuţilor, oamenii devin folositori atât pentru alţii, cât şi pentru ei înşişi.

„De aceea,” spune sfântul,  „nu voi înceta în fiecare zi să fac tot ce îmi stă în putinţă, să învăţ atât în Biserică, cât şi în particular, pentru ca să răscolesc adâncimile păcatului, să tocesc răul, să dăruiesc cunoştinţa care mântuieşte.[7]

Li se va părea multora ciudat că am ales ca temă învăţătura socială a Sf. Grigorie Palama. Ce poate spune despre problemele sociale un nevoitor, un teolog mistic, care zboară şi trăieşte în alte lumi? Răspunsul este foarte simplu. Ceea ce spune despre aceleaşi probleme Noul Testament, Evanghelia, Hristos şi Apostolii. Părinţii şi învăţătorii Bisericii au primit această învăţătură [a Evangheliei] şi au păstrat-o curată şi neştirbită, au păzit-o în sânul Bisericii ca pe lumina ochilor, de-a lungul tuturor veacurilor. Astfel, aşa cum se vorbeşte despre învăţătura socială a Evangheliei, la fel se poate vorbi şi despre învăţătura socială a Părinţilor. Din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, nu există absolut nici o deosebire între învăţătura Noului Testament şi învăţătura Părinţilor. După cum foarte frumos spune un vechi imn al Bisericii (scris după cât se pare de Sf. Roman Melodul), credinţa Bisericii – haina adevărului – este alcătuită din două elemente deopotrivă de importante: propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor. „Biserica nu este numai Apostolească, ea este şi Părintească[8].”[9]

Propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor au întărit Bisericii o singură credinţă; carea şi purtând haina adevărului, cea ţesută din Teologia cea de sus, drept învaţă şi slăveşte taina cea mare a bunei-cinstiri.[10]

Gregory_Palamas_Dionysiou

Cripto-iudaismul revendicărilor sociale

În ultima vreme este susţinută cu insistenţă părerea că în istoria creştinismului există un punct, după care creştinismul autentic, curat, s-a pierdut. După primele trei veacuri, creştinismul ar fi fost denaturat şi falsificat. Iar ortodocşii care tind să accepte această părere sau cei care din nefericire chiar o susţin nu se gândesc la un lucru atât de simplu: că toate Sinoadele Ecumenice, care au stabilit hotarele şi conţinutul învăţăturii creştine, au fost ţinute nu în primele trei veacuri, ci în cele următoare; că toate marile figuri ale Ortodoxiei – Sfinţii Trei Ierarhi, Sf. Atanasie cel Mare, cei doi Sfinţi Chiril [al Alexandriei şi al Ierusalimului], Sf. Maxim [Mărturisitorul], Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama – au trăit şi au activat în veacurile următoare. Creştinismul pe care îl propovăduiesc ei este aşadar denaturat şi falsificat?

Cheia interpretării acestei poziţii anti-ortodoxe are legătură cu tema despre care vom vorbi. Susţinătorii acestei păreri se situează într-ascuns de partea unui creştinism ce continuă mesianismul iudaic. Ei gândesc asemenea celor doi ucenici ai lui Hristos care L-au văzut pe Hristos ca pe un revoluţionar şi un reformator social, Care va înfiinţa o împărăţie pământească, şi de aceea I-au cerut funcţii. Ei vor ca bunurile viitoare şi fericirea [veşnică] să fie dobândite în condiţiile acestei lumi, vor ca durerea, suferinţa şi inegalităţile sociale să dispară prin hotărâri legale şi prin crearea de condiţii exterioare potrivite. În ascuns, aceştia sunt adepţii unei forme iudaizate a creştinismului, care prin intermediul diferitelor tendinţe hiliaste ale Evului Mediu – şi acestea la rândul lor puternic colorate iudaic – a dus la eshatologia comunistă a evreului german [Karl] Marx. Ei se laudă că sunt adepţii creştinismului biblic. Uită însă că Biblia nu înseamnă doar Vechiul Testament, ci şi cel Nou. Iar duhul Noului Testament nu este nici evreiesc, nici grecesc. Este duhul cel nou, învăţătura cea nouă, pe care Hristos a descoperit-o lumii.

Această învăţătură leagă ca şi un lanţ – fără nici măcar o singură verigă lipsă – doctrina Bisericii din toate veacurile. Biserica s-a luptat pe mai multe direcţii pentru a păstra neştirbită această învăţătură, împotriva celor ce vroiau să înfăţişeze creştinismul ca fiind confortabil şi de acord cu poftele şi dorinţele oamenilor.

Un astfel de creştinism este propovăduit de către mulţi şi în zilele noastre. Un creştinism care înseamnă nu scăpare de păcat şi de rău, nu înviere duhovnicească, ci scăpare de sistemele politice şi sociale cunoscute şi îndreptare spre altele, chipurile mai creştine şi mai autentice.Şi pentru că acesta este cursul vremii, acestea sunt poftele „lumii”, mulţi modelează creştinismul după chipul „lumii”, merg în pas cu „lumea” şi adună aclamaţiile şi aplauzele „lumii”.

Într-un mediu asemănător s-a găsit şi Sf. Grigorie Palama, atunci când a preluat păstorirea Tesalonicului. Oraşul era dominat de mişcarea Zeloţilor, care în acea vreme amestecase şi confundase ţelurile religioase cu cele politice[11]. În oraş aveau loc multe răscoale şi violenţe împotriva bogaţilor şi a nobililor. Acest mediu nu ajuta deloc venirea în oraş a Sf. Grigorie[12]. Când în cele din urmă s-a reuşit înscăunarea lui ca arhiepiscop, sfântul ar fi putut foarte bine, dacă ar fi fost un oportunist, să se alăture mişcării Zeloţilor, care stăpânea oraşul. În mijlocul tulburării şi al neînţelegerilor, el ar fi stârnit patimile, ar fi sprijinit lupta împotriva clasei nobililor şi a bogaţilor, împotriva orânduirii sociale[13]. Ar fi primit, cu siguranţă, aplauze şi aclamaţii, însă şi-ar fi trădat totodată misiunea de păstor creştin, de propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, care este o propovăduire a dragostei şi a păcii, nu a urii şi a dezbinării civile.

Dar adevăratul ucenic al lui Hristos a urmat tocmai acest drum al dragostei şi al păcii, al înfrăţirii şi al înlăturării vrăjmăşiei. În prima rugăciune pe care a înălţat-o lui Dumnezeu la poarta oraşului, el s-a rugat pentru izbăvirea cetăţii de dezbinare[14]. Iar în prima sa omilie către tesaloniceni s-a arătat ca un făcător de pace. A vorbit despre pacea şi unitatea ce trebuie să-i caracterizeze pe creştini, care sunt legaţi întreolaltă prin multe legături: ei sunt copii ai aceluiaşi Părinte – Dumnezeu -, sunt urmaşi şi strănepoţi ai lui Adam şi mai ales sunt fii ai Bisericii, care i-a născut din nou prin botez. Sfântul nu socoteşte nici o orânduire[15] [socială] anume ca fiind pricina tulburărilor. Există o singură „orânduire” comună tuturor – bogaţilor şi săracilor, conducătorilor şi supuşilor -, „orânduirea” păcatului:

Păcatul obştesc [comun], alungând dragostea, a statornicit să ne fim duşmani unii altora. Iar din care altă pricină veţi fi nimicit oare legătura unuia faţă de altul şi faţă de Dumnezeu, adică dragostea, dacă nu datorită cugetului vostru cel iubitor de păcat? Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci[16], spune Domnul în Evanghelii.”[17]

Gregory_Palamas

Răul se găseşte în lăuntrul omului, nu în afara lui

În omiliile sale, sfântul revine adesea la problemele care dominau atmosfera duhovnicească de atunci a Tesalonicului. Iar aceste probleme erau: în primul rând, ce trebuie să facă creştinul? Să se îngrijească mai întâi să schimbe condiţiile vieţii sociale, pentru a trăi în confort material, sau să-şi îmbunătăţească mai întâi starea duhovnicească? Să ia aminte la omul lăuntric, sau la omul exterior? Iar în al doilea rând, ce valoare dă creştinismul bunurilor materiale? Cum se raportează el la proprietate şi la bogăţie? Ce învaţă în privinţa folosirii lor? Este demn de remarcat că în tratarea acestor teme, Sf. Grigorie se întemeiază cu prisosinţă pe textele Sfintei Scripturi: multe pagini din omiliile sale sunt atât de încărcate de citate şi pasaje scripturistice, cu care îşi argumentează fiecare afirmaţie a sa, încât aproape ajung obositoare la citire. Nici unul dintre adepţii teologiei „biblice” sau „politice” nu are texte atât de biblice ca şi sfântul nostru, ale cărui păreri referitor la temele de bază ale comportamentului etic şi social uman vom încerca să le prezentăm pe scurt.

Răul nu se găseşte în afara omului. În viaţa primilor oameni, condiţiile exterioare, cadrul exterior, erau desăvârşite. Înţeleptul Creator şi Legiuitor le-a făcut pe toate „bune foarte”, fără îndoială cu mult mai bune decât condiţiile idealiste ale utopicei societăţi a viitorului, pe care o preconizează nerealiştii conducători ai multor sisteme sociale. În ciuda condiţiilor exterioare ideale, în ciuda faptului că din punct de vedere al înlesnirilor materiale, omul trăia cu adevărat în Rai, el nu a izbutit totuşi să înainteze pe calea desăvârşirii sale duhovniceşti, ci a căzut. Oare factorii ce au dus la cădere au fost materiali şi trupeşti? Oare răul a fost social, sau a fost duhovnicesc? Răspunsul creştinismului – şi al Sf. Grigorie Palama – este limpede şi curat ca şi cristalul. Răul nu stă în nimic altceva decât în păcat. Păcatul este singurul rău, cel care îl destramă pe om şi societatea. Acesta este izvorul şi rădăcina tuturor relelor. Prin urmare, toate încercările de înlăturare a relelor nu trebuie să aibă drept scop îmbunătăţirea lucrurilor ce ţin de exteriorul omului, ci a celor ce ţin de lăuntrul lui.

Facem o greşeală grozavă, spune Sf. Grigorie, atunci când începem să luptăm în afara noastră, iar lumea noastră lăuntrică o lăsăm complet nepăzită. Bineînţeles că este posibil ca omul să aibă şi în afară atacuri şi ispite. Acest război este însă o distragere a atenţiei, este un război indirect, nu loveşte centrul apărării şi omul poate să i se împotrivească. Însă războiul lăuntric, războiul gândurilor, războiul nevăzut, acesta este cu adevărat hotărâtor. Cel ce este învins în acest război, cade definitiv în mâinile puterilor răutăţii:

„Iar de biruieşte cineva în războiul simţurilor, aceasta nu înseamnă că este neînvins şi în războiul minţii. Pe când cel ce biruieşte în războiul lăuntric, pe cel din afară îl câştigă cu desăvârşire”.[18]

Poate izbuti cineva să biruiască răul în afară, spune sfântul, însă aceasta nu înseamnă că el este neînfrânt şi din punct de vedere lăuntric: înăuntrul său se ascunde încă posibilitatea de a fi atacat. Însă celui ce a biruit în lupta lăuntrică, îi este foarte la îndemână să pună pe fugă şi duşmanii din afară.

Din lăuntrul nostru purced gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, hoţiile, lăcomia şi celelalte patimi. Dacă omul îşi va curăţa lăuntrul său, atunci curăţia lui se va răsfrânge şi la cele din afară. Dacă însă va curăţa doar cele din afară, lăuntrul său va rămâne necurat. Acesta este înţelesul îndemnului lui Hristos de a curăţa nu partea din afară a paharului, ci partea dinăuntru, pentru că „nu cel ce curăţă partea din afară a paharului, acela o are şi pe cea dinăuntru curată, ci curăţaţi mai întâi lăuntrul paharului, şi astfel va fi curat tot[19]

Creştinismul nu pune accentul pe cele exterioare. El urmăreşte să taie răul de la rădăcină. Legea veche, iudaismul, se îngrijea să curme răul din punct de vedere exterior, după cum fac şi azi socialiştii moderni, urmaşii spirituali ai iudaismului. Însă legea harului, învăţătura Evangheliei, ne ajută să biruim răul înăuntrul nostru. Nu pedepseşte şi osândeşte doar uciderea, ci şi pricina uciderii – mânia; nu interzice doar preacurvia, ci şi pofta vicleană, privirile păcătoase către femei străine. Soarta bătăliei nu se hotărăşte pe câmpul de luptă material, ci pe cel duhovnicesc. Aşadar, conchide Sf. Grigorie, dacă lăuntric te îngrijeşti să stai drept în faţa lui Dumnezeu, vei birui şi patimile din afară. „Căci dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt; şi dacă aluatul este sfânt, la fel şi frământătura.[20]. Acelaşi lucru îl adevereşte şi Sf. Ap. Pavel, spunând: „În duhul să umblaţi şi nu împliniţi pofta trupului.”[21]

Să nu se creadă însă că răul este cuibărit înlăuntrul nostru ca ceva aparte, ca o entitate separată. În lumea creată de Dumnezeu cu înţelepciune şi bunătate, nu există rău.

„Pentru că în afară de păcat, nimic din ceea ce există în viaţa aceasta nu este cu adevărat rău, chiar şi dacă e aducător de răutate, nici măcar moartea”.[22]

Firea noastră a fost zidită bună de către Dumnezeu. Dacă omul a căzut într-o prăpastie atât de mare a relelor, nimeni nu este răspunzător pentru aceasta decât el însuşi, deoarece şi-a folosit greşit libertatea. Păcatul nu este nimic altceva decât îndepărtare voită de Dumnezeu, iar consecinţa lui e faptul că sufletul încetează de a mai fi ocrotit, întărit şi hrănit [de Dumnezeu], pentru a izbândi în cârmuirea celor dinăuntrul şi a celor din afara omului. Sf. Grigorie spune că aşa cum atunci când sufletul părăseşte trupul, acesta se destramă şi moare, la fel şi atunci când Dumnezeu părăseşte sufletul, acesta moare duhovniceşte. Şi atunci, nu doar că nu mai este în stare să lucreze corect în ceea ce priveşte binele, ci şi începe coborâşul, „întorcându-se şi mergând din rău spre mai rău“.[23]

Sf. Grigorie îndreaptă atenţia tesalonicenilor, indiferent de treapta lor socială, spre renaşterea lăuntrică:

„De aceea noi toţi avem nevoie de râvnă şi de atenţie, şi cei slăviţi şi cei lipsiţi de slavă, şi stăpânitorii şi stăpâniţii, şi bogaţii şi săracii, ca să înlăturăm din sufletul nostru aceste patimi rele şi să încetăţenim în el alaiul virtuţilor.”[24]

Căutând să facă o analiză a felului de a gândi al ascultătorilor săi, sfântul spune că i se pare că ei nu luptă cu arme duhovniceşti, ci trupeşti; că nu caută izbăvire de ispitele lăuntrice, ci caută izbăvire de relele exterioare şi confort material. Această cale este însă greşită, deoarece izbăvirea duhovnicească aduce nu numai mântuirea sufletului, ci şi izbăvirea de relele vremelnice, care îşi au izvorul în păcat:

„Cum de ni s-a făcut oare această viaţă dureroasă şi plină de suspine, iubitoare de război şi plină de nenorociri? Oare nu pentru că ne-am aruncat pe noi înşine, prin călcarea poruncii, în ispita interzisă, adică în păcat? Aşadar, dacă prin pocăinţă ne vom curăţi de tot păcatul, iar pentru aceasta avem nevoie de ispite cu măsură, atunci la vremea potrivită ne vom întoarce la o viaţă fără de durere şi fără ispite”.[25]

Grigore_20Palama

Folosirea bunurilor lumii. Bogaţi şi săraci

Să trecem însă acum la cea de-a doua temă, să vedem ce valoare acordă Sf. Grigorie vieţii acesteia şi ce poziţie are el în privinţa bogăţiei şi a sărăciei. Mai întâi, sfântul arată că mântuirea nu depinde de condiţiile exterioare. Bunăstarea, traiul bun sau confortul nu sunt mijloace care să ajute la mântuire. Aceasta se vede în viaţa primilor oameni, unde condiţiile ideale nu au împiedicat păcatul şi căderea. Însă şi experienţa [omenească] dovedeşte aceasta: bogăţia, puterea şi slava îl înăspresc pe om şi îl fac insensibil şi neîndurător. Sfântul aduce drept pildă clasa conducătoare a iudeilor, care nu numai că nu a primit cuvântul lui Hristos, ci L-a şi prigonit şi L-a răstignit. Dimpotrivă, poporul Îl urma [pe Domnul] oriunde mergea, iar cuvântul Său era bine-primit[26].

Înăuntrul omului se poartă neîncetat o luptă, o bătălie, dusă între două puteri: una prietenă cu Dumnezeu şi una prietenă cu lumea. Sfântul atrage atenţia asupra a ceea ce va spune în continuare în această privinţă: învăţătura este foarte înaltă, şi de aceea trebuie să o asculte atât oamenii de rând, cât şi înţelepţii. Va arăta care este rădăcina virtuţilor şi care este rădăcina patimilor, astfel încât pe una să o îngrijim, iar pe cealaltă să o smulgem. Iubirea faţă de Dumnezeu este rădăcina şi izvorul a toată virtutea; iubirea faţă de lume şi faţă de bunurile ei este pricina a toată răutatea. Aceste două iubiri sunt vrăjmaşe una alteia. Pentru a întări cele spuse, sfântul citează pasaje din Scriptură, de la Sf. Iacov, fratele Domnului, şi de la Sf. Evanghelist Ioan:

„Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş lui Dumnezeu” şi Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el.[27]

Iar pricina iubirii faţă de lume este plăcerea trupului şi iubirea faţă de trup. Sf. Grigorie lămureşte că toate acestea nu înseamnă că trebuie să dispreţuim trupul sau să-l chinuim. Pentru creştinism, trupul este unit în chip inseparabil cu sufletul, iar starea bună sau rea a trupului influenţează sufletul. Trupul este făptură a lui Dumnezeu, este instrumentul desăvârşit prin care sufletul se exprimă şi se desăvârşeşte şi face şi el parte din „chipul lui Dumnezeu” după care a fost creat omul. Fără desăvârşirea alcătuirii sale trupeşti, omul nu ar putea să stăpânească asupra lumii, să supună forţele naturii. Însă pentru că trupul este stricăcios şi schimbător, omul trebuie să suplinească prin mâncare şi băutură ceea ce se pierde prin mişcare. Şi tocmai pentru a sprijini această suplinire, Dumnezeu a legat hrana de o oarecare mângâiere, de o oarecare plăcere. Astfel, omul are datoria să-şi hrănească şi să-şi îngrijească trupul, şi nu este un păcat să se bucure de plăcerea mâncării, de vreme ce însuşi Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile.

Însă această grijă îndreptăţită faţă de trup îşi depăşeşte limitele. Din mijloc, plăcerea devine scop. Cel ce îşi iubeşte trupul mai mult decât pe Dumnezeu şi pe semeni, nu precupeţeşte nimic pentru a-şi satisface poftele materiale şi trupeşti; în dorinţa de a avea ceea ce îi mulţumeşte trupul, el devine iubitor de bogăţie, iubitor de averi şi iubitor de argint. Din acest moment începe tot lanţul de rele care alcătuiesc nenorocirea omenească şi care chinuiesc sărmanul neam omenesc. Hoţiile, nedreptăţile, lăcomiile, defăimările, ura, dezbinările, războaiele şi vărsările de sânge umplu lumea întreagă şi o transformă în haos[28]. Astfel, lumea întreagă „întru cel rău zace”[29], după cum ne adevereşte Domnul. Însă nu Dumnezeu este răspunzător pentru aceasta, ci reaua cârmuire a lumii de către om, care nu se mărgineşte la a se folosi de lume, ci ajunge să abuzeze de ea.

„Această lume zace sub puterea celui rău datorită abuzului nostru şi proastei noastre cârmuiri; şi aceasta este lumea a cărui stăpânitor este Satana, adică mulţimea patimilor”.[30]

Cum vede însă Sf. Grigorie folosirea bunurilor lumii şi dreapta lor administrare? Mai întâi, el învaţă că bunurile pământului aparţin tuturor. Nimeni nu are dreptul absolut de proprietate şi de stăpânire, pentru că proprietar şi stăpân absolut este Dumnezeu. Chiar şi bunurile pe care omul le dobândeşte prin efort personal, prin muncă proprie, nu sunt doar ale lui, deoarece materia primă necesară producerii lor – lumina, soarele, aerul, pământul etc. – este a lui Dumnezeu.

Căci comorile făpturilor lui Dumnezeu sunt obşteşti (comune), din vistieria cea de obşte [a lui Dumnezeu].[31]

Cu toate acestea, răspunderea pentru administrarea proprietăţii şi a averilor aparţine proprietarilor.

Însă nici creştinismul în general, şi nici Sf. Grigorie Palama în special, nu sunt preocupaţi în mod aparte de stăpânirea şi administrarea în comun a bogăţiei şi a bunurilor lumii. Mai degrabă, ei sunt preocupaţi de mântuirea omului, de dobândirea bunurilor viitoare, veşnice, iar nu a celor trecătoare. Şi din perspectiva acestei griji, ei înfierează cruzimea şi neomenia bogaţilor care, deşi ar trebui să fie iconomi şi administratori ai bunurilor comune, se fac uzurpatori care abuzează de ele. Ei scot în evidenţă datoria pe care o au [bogaţii] faţă de cei lipsiţi şi recomandă preschimbarea bogăţiei – prin facerea de bine – în sărăcie de bunăvoie. Nu îndeamnă însă la răpirea silnică a bogăţiei şi împărţirea ei la săraci. Cât despre săracii care suferă şi pătimesc din pricina neîndurării bogaţilor? Aceştia nu îşi vatămă cu nimic mântuirea, dacă sărăcia de nevoie o preschimbă în sărăcie de bunăvoie, dacă nu sunt şi ei biruiţi de iubirea banilor şi dacă nu caută să răsplătească răul cu rău şi cu silnicie. Sf. Grigorie înfruntă această problemă în contextul tulburărilor sociale din vremea sa. Nu numai bogaţii sunt datori cu dragostea, ci şi cei săraci. Dragostea creştină îi îmbrăţişează până şi pe duşmani, până şi pe cei ce ne vatămă prin faptele lor.

„Biruieşte răul cu binele şi lasă loc mâniei [lui Dumnezeu]”, sfătuieşte Sf. Grigorie[32].

Atitudinea aceasta se datorează valorii reduse pe care creştinismul o dă lucrurilor acestei lumi. Viaţa creştinului trebuie să fie imitare a lui Hristos, Care a fost cu desăvârşire lipsit de avere. El trebuie să se dezlege de toate legăturile pământeşti, să nu adune comori pe pământ, unde se pierd, se strică şi putrezesc, ci să adune comori în cer. El trebuie să-L urmeze pe Hristos, ceea ce înseamnă să ridice o cruce grea şi să îndure şi să rabde multe necazuri.Este o utopie să urmăreşti să realizezi o viaţă fără de durere în condiţiile acestei lumi; viaţa fără de durere se va înfăptui doar în viitor, în Împărăţia cea mai presus de lume a lui Dumnezeu. Pentru că nu am izbutit să dobândim îndumnezeirea şi mântuirea în îndestularea Raiului, Dumnezeu ne pune acum într-un alt cadru, cel al durerii şi al necazurilor, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri. Oricâtă durere ne-ar provoca desprinderea noastră de lume şi de bunurile ei, trebuie totuşi să ne încumetăm să o facem, deoarece, împreună cu iubirea, ea ne dezleagă atât problemele vremelnice, cât şi pe cele veşnice. Ca pildă de atitudine dreaptă faţă de bunurile materiale, Sf. Grigorie o aduce pe Maria, sora lui Lazăr, care pentru a asculta învăţătura lui Hristos, a lăsat roboteala gospodăriei, grija de a-i sluji pe oaspeţi, şi s-a aşezat la picioarele lui Iisus, luând aminte la cuvintele marelui Învăţător. O aduce de asemenea pildă şi pe femeia samarineancă, care atunci când a simţit că Hristos este Mântuitorul, a lăsat la fântână şi găleţile şi toate, pentru a-i înştiinţa şi pe cei din satul său. Îi mai aduce şi pe toţi sfinţii Bisericii noastre, care prin dragoste şi prin nevoinţă, prin multe lacrimi şi suferinţe, au izbutit să atingă sfinţenia.

Pentru creştinism, ca şi pentru Sf. Grigorie, omul ideal nu este nici omul nesătul al sistemelor economiei libere (de piaţă), care nu caută nimic altceva decât să-şi mărească câştigul, şi nici proletarul revoluţionar, nimicitor, care îi doboară pe vechii bogaţi pentru a deveni el însuşi bogat. Omul ideal este sfântul, nevoitorul, cel care debordează de dragoste, cel care năzuieşte la mântuire şi la îndumnezeire, lucruri ce nu depind de condiţiile exterioare.

Traducere de ierod. Grigorie Benea

bridegroom