Părintele Stareț Macarie de la mănăstirea Oituz iși exprimă îngrijorarea cu privire la Sinodul Panortodox din Creta

Preluăm tot de pe site-ul “Atitudini” o a doua scrisoare românească adresată unui ierarh, memoriul Părintelui Stareţ Macarie către ÎPS Ioachim al Romanului şi Bacăului, cu subiectul problemelor pe care le prezintă modul de organizare şi mai ales documentele pregătitoare care urmează a fi discutate în Sinodul din Creta (“Panortodox”).  Nădăjduim că aceste semnale vor da curaj şi altor clerici, monahi şi mireni cărora nu le este indiferentă păstrarea cu scumpătate (acrivie) a dreptei credinţe curajul de a scrie asemenea scrisori către ierarhii lor, şi în general de a face cunoscute tuturor membrilor Bisericii aceste probleme.

Ana Elisabeta

— preluare de pe site-ul “Atitudini” —

http://www.atitudini.com/2016/05/parintele-staret-macarie-de-la-manastirea-oituz-isi-exprima-ingrijorarea-cu-privire-la-sinodul-panortodox-din-creta/

 

ÎNALTPREASFINŢITULUI PĂRINTE ARHIEPISCOP IOACHIM, ARHIEPISCOPUL ROMANULUI ŞI BACĂULUI

ÎNALTPREASFINȚIA VOASTRĂ,

Cu ascultarea duhovnicească canonică și respect față de lucrarea arhierească slujitoare a Înaltpreasfinţiei Voastre şi de respectabila Voastră persoană, ca fii ai Sfintei Biserici Ortodoxe, cu smerenie vă rugăm să binevoiți a  vă  apleca atenţia asupra unor aspecte privind viitorul „Sinod Panortodox”, care se preconizează a avea loc la Academia Ortodoxă din Creta, în perioada 16-27 iunie 2016.

Avem convingerea că, trăind în Biserica lui Hristos, am fost mereu în Duhul Adevărului lăsat nouă de la Cincizecime. Noi, ca oameni, am fost supuşi greşelii, dar Biserica Ortodoxă a rămas nepătată, a păstrat Sfânta Tradiție și deplinătatea dumnezeiescului Har mântuitor. Teologia ortodoxă continuă să meargă pe drumul aşezat de toate Sinoadele Ecumenice anterioare, de toţi Sfinţii Părinţi. Axioma teologhisirii ortodoxe este urmarea Sfinţilor Părinţi şi neîncălcarea hotarelor  aşezate de ei.

Înţelegem să acţionăm în duhul iubirii, ascultării, smereniei și respectării celor lăsate de înaintașii noștri. Nădăjduim ca până la sfârșitul vieţii noastre pământeşti să rămânem credincioși și ascultători, mergând pe drumul statornicit nouă, prin poruncile Mântuitorului, de Sfintele Sinoade, de învăţăturile mărturisirii Sfinţilor Părinţi, să rămânem statornici în credință neclintită și în dragoste vie pentru Dumnezeu.

Credem că singura care mântuieşte este Credinţa Ortodoxă şi singura Biserică este cea întemeiată de Hristos. Nu există mai multe biserici, nu există decât Una, Sobornicească şi Apostolească Biserică: Biserica Ortodoxă. Ea a rămas neschimbată în poziţia ei faţă de creştinismul occidental, faţă de papism, protestantism (luteranism, calvinism, etc.) şi anglicanism, care sunt caracterizate drept căderi eretice de la Biserica cea Una. Conştiinţa de sine ortodoxă, potrivit căreia cel care încalcă un mic lucru din acestea se consideră schismatic, eretic şi este anatemizat şi socotit de toţi ca aflându-se în afara comuniunii, îşi păstrează integritatea.

Prin urmare, singurul temei acceptabil al unirii bisericeşti este absoluta  unitate a credinţei şi acordul în privinţa dogmelor, prin acceptarea fără modificări de către eterodocşi a dogmelor ortodoxe. Privitor la dumnezeieştile dogme, în nici un caz nu este loc de iconomie şi compromis. Bunăvoinţa faţă de eretici se poate transforma într-o capcană a schimbărilor, făcute să ne apropie de ei, cu preţul îndepărtării de la calea cea adevărată, de la credinţa cea dreaptă. Termenul „eretic” nu este o insultă, ci un indicator al condiţiei celor abătuţi de la învăţătura de credinţă ortodoxă.

Modificările de natură doctrinară introduc ambiguităţi şi nu limpeziri unor probleme care pot genera interpretări sau devieri. Se răspunde unor comenzi din afara Sfintei noastre Biserici, iar Sinodul, în loc să apere comoara care ne dă viaţa cea în Lumină, renunţă de bună voie la poziţia legitimă, unică, a Ortodoxiei, alegând calea cea largă a pierzaniei şi nu poarta cea strâmtă care ne duce la Păstorul ce Și-a dat viaţa pentru oile Lui.

Se vorbește de un eveniment cu un statut de o manieră nouă (Pan-ortodox), cu o denumire pe care şi-o asumă prea devreme (Mare şi Sfânt), cu o tematică parţial îndreptăţită de schimbările petrecute în lume, cu un limbaj care va crea probleme de

interpretare dogmatică, cu un mod de organizare în care decidenţii au de aplicat pentru întâia oară alte reguli, aşa încât nu poţi să nu te întrebi unde se va ajunge. Aşa cum un pom se cunoaşte după roadele lui, vom cunoaşte, după rezultatele lui, duhul în care se va fi lucrat la acest Sinod Panortodox.

Biserica Ortodoxă Română s-a afiliat Consiliului Mondial al Bisericilor [CMB], făcând în acest context gesturi de apropiere de cei aflaţi în credinţe eretice; a făcut atât de multe încălcări ale celor stabilite în Sfintele Sinoade Ecumenice la anumite întâlniri (Toronto, Chambesy, Canberra, Balamand, Ravenna, etc), atât de multe cedări în faţa ereticilor, încât situaţia a devenit îngrijorătoare de foarte mult timp.

În materialele pregătite pentru dezbaterea temelor Sinodului Panortodox sunt folosite uneori sintagme străine de duhul Ortodoxiei, sloganuri care nu ne aparţin. Se vrea comuniune? Dar în ce fel? Se vrea Potir comun? Nu din Euharistie rezultă dreapta credință, ci din dreapta credință rezultă Euharistia cea adevărată. Unirea cu Hristos nu poate fi înțeleasă fără unirea în adevărul Lui, în adevărul despre El. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii acestora, iar în ceea ce-i priveşte, pocăinţa lor, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul, nu cu rătăcirea şi cu erezia.

Noi avem o bază şi un temei: să ne sprijinim pe cele şapte Soboare Ecumenice, pe Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi şi să nu facem demersuri pentru  a ne apropia de eretici, pentru a ne asemăna lor, ci să-i îndemnăm să îşi recunoască ei rătăcirea şi să revină pe făgaşul de la care s-au abătut şi atunci vor fi cu noi în Sfânta Biserică Ortodoxă. Despărțirea noastră de veacuri de ei, chiar dacă a fost provocată de divergențe dogmatice, are totuși un caracter canonic. Într-o scrisoare către Ieromonahul Teofan din Evia, Sfântul Marcu al Efesului scria: „Fugiţi, fraţilor! Fugiţi de părtăşia cu cele de neîmpărtăşit şi de pomenirea celor de nepomenit!”.

Cu smerenie, dar şi cu îngrijorare, ne exprimăm dezacordul cu privire la abolirea practicii Sfintelor Sinoade Locale și Ecumenice în vigoare până în prezent, în care se dorea ca fiecare episcop să poată dispune de propriul său vot.  Introducerea unei noi reguli – un vot pentru o Biserică – face ca membrii viitorului Sinod Panortodox, cu excepția Întâistătătorilor, să fie elemente pur decorative, lipsindu-i de dreptul de vot.

Am dori să se respecte hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi să nu aibă loc practicarea rugăciunilor în comun și a împărtășaniei comune cu ne-ortodocșii, iar cei care se fac vinovați de acest păcat să fie aduși prin părintească certare la ascultarea hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice și ale Sfinților Părinți care și-au vărsat sângele pentru Ortodoxie.

Condamnăm noua învățătură eclesiologică eretică – despre existența harului mântuitor în afara granițelor canonice ale Bisericii Ortodoxe – așa numita „teorie a ramificațiilor” și a „trunchiului comun”, cât și „teoria minimului dogmatic”.

Dorim ca acei care ne păstoresc şi ne reprezintă să nu se situeze pe pozițiile încălcării canoanelor, participând la rugăciuni în comun cu cei aflați în afara Bisericii, să nu-i pomenească la Sfintele Slujbe și să nu ia hotărâri străine de ceea ce ne-au lăsat Mântuitorul și Sfinții Părinți.

Vă cerem sprijin ca aceste temeri ale noastre să fie transmise Întâistătătorilor Bisericii noastre, încât să nu se ajungă la luarea unor hotărâri care să se abată de la adevărul de credinţă. Mai bine să strigăm noi şi să nu fi fost nevoie, decât să se întâmple lucruri care să fie urâciune în faţa lui Dumnezeu. Am studiat temele aprobate oficial pentru a fi examinate şi adoptate de viitorul Sinod Panortodox,  am văzut poziţia ierarhilor desemnaţi să participe la pregătirea materialelor, am văzut nenumăratele luări de poziţie ale celor din ţara noastră şi din alte ţări, fie la nivel de Întâistătători, fie ale unor personalităţi considerate repere ale Ortodoxiei, la ale căror luări de poziţie ne-am alăturat şi pe care le-am inclus ca anexe în materialul de față.

Am expus îngrijorările noastre şi ale credincioşilor pe care îi păstorim, îndemnându-i la ascultare și discernământ duhovnicesc, dând credit Înaltpreasfinţiei Voastre, cât şi Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe Române că veţi face ceea ce este plăcut lui Dumnezeu în privinţa celor ce se vor discuta şi se vor hotărî la Sinodul Panortodox care vine. Am încercat ca această atitudine a noastră să fie expusă cât mai moderat, tocmai pentru a nu fi etichetaţi ca extremişti, fundamentalişti, pseudo- râvnitori şi schismatici, însă vom fi fermi şi neclintiţi în credinţa noastră şi vom spune ceea ce considerăm că este drept şi corect în faţa lui Dumnezeu, atunci când Sinodul va prezenta rezultatele sale.

Sinodul Panortodox, este momentul final al unui demers început cu zeci de ani înainte, când s-a inițiat mișcarea Ecumenică și CMB-ul, organizație de tip protestant cu sediul la Geneva, care promovează conceptul New Age, „unitate în diversitate” și dorește unirea creștinilor cu celelelte religii.

Ecumenismul este produsul masoneriei” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae) și este dictat de interesele politice ale Ocultei Mondiale (Sionismul), care dorește să instaureze o Nouă Ordine Mondială. Se impune treptat și subtil un control unic, absolut și totalitar în care identitatea se anulează și se conturează o religie sincretistă unde “toleranța este un zeu”, religie care să ajute la instituirea adorării lui Lucifer și instaurarea lui Antihrist.

Încheind, Înaltpreasfinţite Părinte, vă cerem cu smerenie, cu bună-credinţă, să luaţi în considerare dezacordul nostru documentat şi argumentat, față de aceste aspecte legate de viitorul Sinod Panortodox din iunie 2016.

Vă facem direct răspunzător în faţa Bunului Dumnezeu, ca cel ce  aveţi misiunea şi pentru care ne rugăm ca „drept să învăţaţi Cuvântul Adevărului” şi totodată vă asigurăm de toată susţinerea noastră în lupta pe care o aveţi de dus în aceste momente de răscruce, hotărâtoare pentru apărarea Ortodoxiei. Așteptăm un răspuns în scris, până la începerea Sinodului, prin care să vă exprimaţi poziția, ca ierarh al Bisericii Ortodoxe Române şi păstor al nostru, despre cum este şi va fi afectată Ortodoxia de:

 

  • – Sinodul Panortodox
  • – Ecumenismul și Consiliul Mondial al Bisericilor
  • – Masoneria și Sionismul
  • –  Noua Ordine Mondială și New Age.

 

Vă anexăm alăturat, materialele în baza cărora am făcut această scrisoare:

 

  1. Sinteză referitoare la luările de poziție ale ierarhilor asupra temelor finale pentru viitorul Sinod
  2. Documentele și temele finale pentru viitorul Sinod
  3. Mărturisirile actuale împotriva Sinodului
  4. Listă cu semnăturile susţinătorilor prezentului

 

 

Data,                           

 

Cu dragoste în Hristos – Domnul, Ai Înalpreasfinţiei Voastre fii duhovnicești

 

Semnătura:

 

Post Scriptum :

 

Menționez că acest memoriu vine pe linia pe care am avut-o în slujirea mea faţă de Dumnezeu în Sfânta Biserică, slujire în care m-am manifestat consecvent pe linia apărării dreptei credințe ori de câte ori am considerat că se întâmplă lucruri de natură să aducă atingere acesteia.

Astfel:

  • Am predicat din faţa sfântului altar ori de câte ori a fost nevoie, în apărarea dreptei credinţe şi împotriva ereziei ecumeniste care s-a strecurat în Biserica Ortodoxă.
  • Am depus un memoriu împotriva primirii şi cinstirii papei Ioan Paul al II-lea de către Patriarhul Teoctist în anul
  • M-am opus an de an acţiunilor ecumeniste din protopopiatul Oneşti, desfăşurate în “săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor”, unde au participat alături de reprezentanţii romano-catolicilor şi preoţi ortodocşi.
  • Am luat poziție în Sinaxa stareților din 2015 faţă de slujirea, în mod necanonic, la Sfânta Liturghie a unui protosinghel dovedit a fi mason.

 

Sinteză referitoare la luările de poziție ale ierarhilor asupra temelor finale pentru viitorul Sinod Panortodox

Ne vom raporta la textele ce au fost pregătite, privind viitorul „Sinodul Panortodox”, care va avea loc la Academia Ortodoxă din Creta, în perioada 16-27 iunie 2016.

Am studiat temele aprobate oficial pentru a fi examinate şi adoptate de viitorul Sinod, am vazut poziţia ierarhilor desemnaţi să participe la pregătirea materialelor, am văzut nenumăratele luări de poziţie ale celor din ţara noastrăşi din alte ţări, fie la nivel de Întâistătători, fie ale unor personalităţi considerate repere ale ortodoxiei, la ale căror luări de poziţie ne-am alăturat şi pe care le-am inclus ca anexe în materialul prezentat.

Sunt nenumărate semnalele de alarmă trase de teologi sau ierarhi faţă de textele pregătite pentru Sinod. Am extras doar câteva din luările de poziţie pentru a vedea care sunt îngrijorările noastre, ale semnatarilor acestui memoriu. Suntem împotriva ereziei și a afirmațiilor incluse în textele decizii publicate, după cum urmează:

  1. Textul decizie – Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană
  • Capitolul

 Observăm, totuşi, că toate acestea sunt bazate pe o antropologie defectuoasă (vezi scrisoarea Pr. prof. dr. Mihai VALICĂ, pag. 220 din prezentul material).

În loc ca textul să facă referire la valoarea omului, se referă la valoarea persoanei umane” (art.1), lasacralitatea persoanei umane(art.1), la „valoarea înaltă a persoanei umane”  (art 3) şi în alte locuri.

Desigur, la începutul documentului se afirmă că „în termenul “persoană” este condensat conţinutul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (art. 1). Totuşi, se continuă prin afirmaţia că „sacralitatea persoanei umane”, care decurge din crearea omului după chipul lui Dumnezeu, şi din misiunea lui din planul lui  Dumnezeu pentru om şi lume „a fost sursa de inspiraţie pentru Părinţii Bisericii(art.1).

Părinţii, totuşi, insistă constant în sublinierea înţelesului termenului de „om”, în timp ce termenul de „persoană” este atribuit lui Dumnezeu.

Nu avem cunoştinţă de texte patristice care să vorbească despre „sacralitatea” şi „valoarea persoanei umane”, ceva ce este produsul teologiei romano-catolice, aşa cum arată clar Lossky şi care în realitate este un punct de vedere ce ţine de teologia post-patristică.

  • Capitolul 2

Formularea„valoarea şi sacralitatea persoanei umane” din text, este asociată cu corelaţia cacodoxă dintre persoana umană și comuniunea dintre Persoanele Dumnezeieşti. Acest articol face referire la „comuniunea Persoanelor Dumnezeieşti”, în timp ce terminologia corectă ar fi unitatea şi distincţia Persoanelor Dumnezeieşti. În Dumnezeul Triunic (trei Persoane de o fiinţă), există o comuniune a naturii şi nu o comuniune a persoanelor,   de   vreme   ce   persoanele   au   de   asemenea    propriile     însuşiri   ipostatice incomunicabile.

De asemenea, problematică este şi afirmaţia că „persoana umană” este „purtatoarea concretă a chipului unui Dumnezeu personalşi membru al unei comunităţi de persoane în unitatea neamului omenesc, prin harul, viaţa şi comuniunea Persoanelor Divine in Sfânta Treime” (art.1).

 

  1. Textul decizie – Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine

1.Articolul 4

Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat pentru unirea tuturor”…”

Trebuie să observăm că atunci când Biserica Ortodoxă se roagă – cum face întotdeauna – „pentru unirea tuturor”, are în vedere întoarcerea, în unire cu Ea, a tuturor celor care s-audespărțit și s-au îndepărtat, precum ereticii și schismaticii. Această revenire are loc după ce au renegat erezia sau schisma lor. După ce au părăsit acestea, ei sunt încorporați în Biserica Ortodoxă și se alătură Ei – se unesc cu Ea – prin pocăință și cerințele stabilite de sfintele canoane.

Biserica Ortodoxă a lui Hristos, nu a pierdut niciodată unitatea de credință și de împărtășire în Sfântul Duhși nu acceptă „teoria restaurării unității” a celor care cred în Hristos, deoarece Ea crede că deja există unitatea respectivă, între cei care sunt copiii Săi botezați. Această unitate există între ei și cu Hristos, în credința cea dreaptă (a Bisericii), care nu există în rândul ereticilor și a schismaticilor. Acesta este motivul pentru care Biserica vrea ca ei să se întoarcă în sânul Ortodoxiei prin pocăință.

  • Articolul 5

Cu privire la „unitatea pierdută a creștinilor, este o greșeală, deoarece Biserica, ca popor de credincioși lui Dumnezeu, uniți între ei și cu Capul Bisericii Care este Hristos, nu a pierdut niciodată această unitate, care este a Sa și prin urmare, nu are nevoie să o regăsească, sau încă, să o caute, aceasta deoarece a existat dintotdeauna și va exista, din moment ce Biserica lui Hristos nu a încetat și nu va înceta niciodată să existe. Expresia pentru restaurarea unității creștine,este eronată, deoarece unitatea creștină – și anume membrii Bisericii lui Hristos – n-a fost niciodată sfâșiată, din moment ce aceștia rămân uniți cu Biserică. Separarea de Biserică, și abandonarea Bisericii, din păcate, s-a întâmplat de multe ori prin erezii și schisme, dar pierderea

unității interne a Bisericii nu s-a produs niciodată.

De ce în text se fac referiri multiple la Bisericiși „Confesiuni”?

Care este diferența dintre ele, și ce element le caracterizează pentru ca unele să fie numite „Biserici” și alte „Confesiuni”? Care Biserică este cea care este eretică, care este cea care constituie un grup, sau o confesiune schismatică?

Cât, în ceea ce ne privește, noi mărturisim o singură Biserică, iar toate celelalte sunt erezii și schisme.

Considerăm că atribuirea titlului Biserică” comunităților eretice sau schismatice este teologic, dogmatic și canonic absolut greșită, pentru că una este Biserica lui Hristos, așa cum este menționat în articolul 1, și o comunitate sau un grup eretic sau schismatic nu poate fi numit de noi Biserică. Doar Biserica Ortodoxă poate să fie numita astfel.

Nimic din acest text nu menționează că singura cale care conduce la unitate cu Biserica este doar întoarcerea ereticilor sau schismaticilor, în pocăință, la Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserica a lui Hristos, Care, în conformitate cu articolul 1, este Biserica noastră Ortodoxă.

Referirea la înțelegerea tradiției Bisericii primare, dă impresia că există o diferență ontologică între Biserica primară a celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice și continuarea Sa autentică până în prezent, în care se află Biserica noastă Ortodoxă. Noi credem că absolut nici o diferență nu este între Biserica secolului XXI și cea din primul secol, căci una dintre trăsăturile distinctive ale Bisericii pe care o mărturisim în Crez este că Acesta este apostolică.

  • Articolul 6

Documentul vorbeşte despre dialoguri teologice între diferite Biserici şi Confesiuni Creştineşi participarea Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenică,„în credinţa că prin dialog ea aduce, astfel, o activă mărturie a plenitudinii adevărului lui Hristos şi a comorilor ei spirituale înaintea celor care sunt în afara ei, urmărind un scop obiectiv – a păşi pe calea spre unitate”.

Există Biserici creştine altele decât Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolicească?

  • Articolul 12

Se menționează că scopul comun al dialogului teologic este restabilirea finală a unității în adevărata credință și în iubire.

Impresia care este dată este că noi, ortodocșii, căutam restabilirea în adevărata credință și unitatea de dragoste, ca și cum am fi pierdut-o și că o căutam să o găsim în dialogurile teologice cu eterodocșii. Considerăm că această teorie este teologic inadmisibilă de către noi toți.

Sfinții Părinți nu au vorbit de o anume lume creștină, nedefinită, dar într-un scop absolut precis și într-un mod concret, au definit astfel de concepte precum   „drept-măritori”,

„credincioși ortodocși” sau „eretici”, „schismatici”, etc. În schimb, în acest proiect de document, conceptul de „erezie” nu este niciodată menționat.

  • Articolul 16

Referirea textului laConsiliul Mondial al Bisericilor[CMB], oferă posibilitatea să definim poziția noastră, cu privire la diverse evenimente sincretiste anti-canonice care au avut loc, din timp în timp, și, de asemenea, fată de numele lui CMB, pentru că, în el, Biserica Ortodoxă este considerată ca „una dintre Biserici”, sau o ramură a unei Biserici, care caută și luptă pentru realizarea ei în el CMB. Dar pentru noi, singura și unica Biserică a lui Hristos este cea pe care o mărturisim în Crez.

  • Articolul 20

“Perspectivele Dialogurilor Teologice ale Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici și Confesiuni creștine sunt întotdeauna determinate pe baza criteriilor canonice ale tradiției ecleziale deja existente (Canonul 7 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic și 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext)”.

Acest text are un conținut inexact și poate ușor duce în eroare pe cei care nu cunosc canoanele menționate, care descriu doar modul în care diferiți eretici pocăiți sunt acceptați în Biserică. Nu vorbim în niciun caz despre o anumită tradiție a Bisericii primare, de dialoguri inter-creștine – aceasta nu există și nu a existat niciodată. Mai mult decât atât, în textul mai sus menționat, se vorbește într-un spirit clar ecumenist de dialogul teologic cu „celelalte Biserici și Confesiuni creștine”, pentru a evita conceptul de „eretici” formulat de Sfinții Părinți.

  • Articolul 22

În ceea ce privește ideea că salvarea credinței ortodoxe autentice este asigurată numai de către sistemul sinodal care este judecătorul competent și ultim în materie de credință, conține un grad de exagerare care nu este conform cu adevărul. Într-adevăr, în istoria bisericească, numeroase Sinoade au mărturisit și au legalizat dogme false și eretice, în timp ce oamenii credincioși le-au respins și au salvat credința ortodoxă, făcând să triumfe Credința ortodoxă. Nici Sinodul fără poporul credincios – pliroma Bisericii – și nici poporul fără Sinodul episcopilor săi nu se pot considera ca Trupul și Biserica lui Hristos, și să exprime corect experiența și doctrina Bisericii.

  • Articolul 23

Exclude în mod categoric orice act de prozelitism sau a altor acțiuni de antagonism sectar provocatoare.Cu ce înţeles este folosit aici cuvântul „prozelitism”? Considerăm că acest text pune creștinilor ortodocși un obstacol canonic evident în ce priveşte propovăduirea credinței ortodoxe către orice eretici.

  • Textul decizie – Tain a Căsătoriei și impedimentele sale

1.Articolul 5 -a

„Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși nu poate fi binecuvântată conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext). Totuși, aceasta poate fi oficiată prin condescendență și iubire de oameni, cu condiția ca pruncii care rezultă din această căsătorie să fie botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă.”

 Dacă sfintele canoane interzic chiar rugăciunea în comun, cum putem chema Duhul Sfânt ca să sfințească unirea lor (din care se poate să nu rezulte niciodată copii)?

Acest lucru este în mod clar interzis de canonul 72 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic și, dacă, în cazuri individuale excepționale s-a făcut iconomie față de aceste canoane (de exemplu, în cazul căsătoriilor dinastice), aceasta nu înseamnă că putem legaliza această excepție și să o permitem masiv.

După cum subliniază profesorul D. Tselengidis, chiar ideea ca copiii reieșiţi din această căsătorie să fie botezați și educați în Biserica Ortodoxăcontrazice fundamentul teologic al căsătoriei ca Taină a Bisericii Ortodoxe, deoarece nașterea de copii (eveniment viitor incert) și botezul ortodox al copiilor nu pot să fundamenteze îndeplinirea Tainei Căsătoriei – acest lucru este clar interzis de al 72-lea canon, mai sus menționat. Sinodul, neavând rangul de Ecumenic, continuă profesorul D. Tselengidis, nu poate să aducă îndoieli sau să nege validitatea regulii absolut clare a Sinodului al VI-lea Ecumenic: „căsătoria mixtă nu este permisă și, dacă aceasta se întâmplă, este considerată ca inexistentă”.

Amintim doar câteva dintre Canoanele pe care ne bazăm cele exprimate:

Canonul 10 apostolic (OSÂNDIREA COMUNIUNII CU CEI AFURISIŢI).

Dacă cineva s-ar ruga, chiar şi în casă, împreună cu cel afurisit (scos din comuniune), acela să se afurisească.

Canonul 45 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU ERETICII)

Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească.

Canonul 46 apostolic(TAINELE ERETICILOR NU SUNT TAINE)

Episcopul ori presbiterul dacă va admite botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Căci ce părtășie are Hristos cu Veliar; iar ce parte are credinciosul cu necredinciosul.

Canonul 62 apostolic (APOSTAZIA CLERULUI)

Dacă pentru frica omenească fie a vreunui iudeu, fie a vreunui elin, sau a vreunui eretic, vreun cleric cumva leapădă numele lui Hristos, să se îndepărteze din Biserică (să se dea anatemei); iar dacă leapădă numele de cleric, să se caterisească; dar pocăindu-se să fie primit ca laic

Canonul 64 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CU NECREȘTINII ŞI ERETICII)

Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se şi afurisească.

Canonul 31 Laodiceea (ESTE OPRITĂ CĂSĂTORIA CU ERETICI)

Cu nici un eretic nu se cuvine a încheia căsătorie sau a se da fiii sau fiicele după eretici, ci mai ales a-i lua dacă ar făgădui că se fac creştini.

 Canonul 23 Ioan Ajunătorul (CĂSĂTORIA CU ERETICII ESTE OPRITĂ)

Canonul al 72-lea al aceluiaşi sinod hotărăşte că dacă un ortodox se împreună cu o femeie eretică, nunta să fie fără valoare, şi căsătoria nelegiuită să se desfacă; iar de vor stărui în această căsătorie, să se afurisească.

 Canonul 75 apostolic (MARTORII ÎMPOTRIVA EPISCOPULUI)

La  marturia  cea  impotriva  Episcopului,  eretic  sa  nu  se   primeasca,   dar   nici credincios unul numai, ca pe gura a doi, sau a trei martori, va sta tot graiul.

 Canonul 15 Sin. I-II (OSÂNDA SCHISMEI). SCHISMA FAŢĂ DE PATRIARH. CARE DESPĂRŢIRE NU ESTE SCHISMĂ?)

„Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în dumnezeiasca slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea în faţa sinodului şi de osândirea definitivă a acestuia ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acela să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror  vinovăţii  se  depărtează  de  întâii  lor  stătători  şi  fac  schismă  şi  rup  unitatea

Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”.

Preacuvioase Părinte Stareţ ……………………………………..……………., de la Mănăstirea ……………………………, din  Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului

 

Preacuvioase Părinte Stareţ,

Mă adresez sfinţiei voastre, ca unui frate care alegând să lucreze ogorul Domnului, vrea să ducă lupta cea bună. Avem nădejdea că toţi cei care au ales să-I slujească lui Dumnezeu, o fac cu bună-credinţă, fie că aceştia sunt întâistătători- ierarhi, sau simpli monahi.

Avem totuşi temerea că din prea multă bunăvoinţă faţă de cei care nu sunt în Sfânta Biserică Ortodoxă, unii, chiar ierarhi, ar putea să cadă în capcana cedării de la Adevărul de credinţă. Spun acest lucru având în vedere duhul ecumenist care a pătruns de ani buni în rândul slujitorilor altarelor noastre. Căci în vremurile din urmă “căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului”, spunea Sfântul Ioan Maximovici („Noi minuni ale Sfântului Ioan Maximovici”, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2004, pag. 99).

Astfel, unele Biserici Ortodoxe Autocefale s-au înscris în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Biserica Ortodoxă Română s-a afiliat în anul 1961.  Acest organism supra-statal, de provenienţă protestantă, consideră Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească ca pe oricare erezie sau sectă, numindu-le pe toate, de- a valma, biserici (după cum însuşi numele CMB o arată). În timp, în calitate de membru CMB, Biserica Ortodoxă Română a participat la unele proiecte şi activităţi pe care le-am putea încadra fără teama de a greşi ca fiind încălcări ale Dogmelor Bisericii noastre Ortodoxe şi ale Canoanelor Sfinţilor Părinţi. Nu în zadar Cuviosul Părinte Iustin  Popovici,  Sfântul  dogmatist   al   veacului   al   XX-lea,   numeşte ecumenismul ”Panerezie a secolului”.

De aceea vin să aduc înaintea sfinţiei voastre îngrijorarea mea în problema mărturisirii dreptei credinţe, prilejuită de apropiata desfăşurare în iunie 2016, a Sinodului Panortodox, din Creta cu nădejdea că avem aceeaşi preocupare şi că sfătuindu-ne unii cu alţii, vom avea o vedere corectă asupra marelui eveniment ce urmează să aibă loc şi care ne priveşte pe toţi.

De-a lungul timpului, n-am putut rămâne nepăsător faţă de demersurile de organizare şi de desfăşurare ale acestui Sinod Panortodox, iar informaţiile pe care

le-am aflat, m-au făcut să consider că ne îndreptăm spre un moment de răscruce al Ortodoxiei: o astfel de înaltă adunare, fie va face o puternică mărturisire de credinţă, detaşând Ortodoxia de toate ereziile şi cacodoxiile actuale, scoţând-o inclusiv din CMB şi întărind-o sub harul Duhului Sfânt, fie va îmbrăţişa o parte din rătăcirile şi smintelile eterodocşilor şi ereticilor, intrând cu toţii în aşa-numitul curent New Age.

Am procedat la alcătuirea unui memoriu pe care l-am adresat Înaltpreasfinţitului Părinte Ioachim Băcăuanul, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, în care mi-am prezentat frământările în raport cu organizarea şi temele de discuţie ale Sinodului Panortodox. Am făcut acest lucru cu toată convingerea, arătând că îngrijorările mele se întemeiază pe luări de poziţie ale unor respectaţi ierarhi, teologi şi părinţi ai Sfintei Biserici.

Menționez că acest memoriu vine pe linia pe care am avut-o în slujirea mea faţă de Dumnezeu în Sfânta Biserică, slujire în care m-am manifestat consecvent pe linia apărării dreptei credințe ori de câte ori am considerat că se întâmplă lucruri de natură să aducă atingere acesteia.

Astfel:

  • Am predicat din faţa sfântului altar ori de câte ori a fost nevoie, în apărarea dreptei credinţe şi împotriva ereziei ecumeniste care s-a strecurat în Biserica Ortodoxă.
  • Am depus un memoriu împotriva primirii şi cinstirii papei Ioan Paul al II-lea de către Patriarhul Teoctist în anul
  • M-am opus an de an acţiunilor ecumeniste din protopopiatul Oneşti, desfăşurate în “săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor”, unde au participat alături de reprezentanţii romano-catolicilor şi preoţi ortodocşi, acţiuni acoperite de binecuvântarea ierarhului
  • Am luat poziție în Sinaxa stareților din 2015 faţă de slujirea, în mod necanonic, la Sfânta Liturghie a unui protosinghel dovedit a fi

Am dorit să aduc la cunoştinţa sfinţiei voastre şi a celorlalţi stareţi  acest demers, nu pentru a inflama spiritele, nu pentru a crea grupuri de sprijin, ci pentru a vă îndemna la trezvie şi veghe, pentru că noi răspundem de cei pe care îi păstorim şi n- am vrea să fim orbii care duc alţi orbi către groapa pierzaniei. Să facem ascultare de ierarhi, de întâistătători, dar cu smerenie şi bună-credinţă să-i rugăm să apere cu toată tăria învăţătura curată a Sfintei noastre Biserici, care le-a fost încredinţată ca o adevărată comoară.

Lângă această scrisoare am adăugat şi memoriul pe care l-am adresat Înaltpreasfinţitului Ioachim, alături de cartea „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!” a Episcopului Longhin de la Mănăstirea Bănceni, precum şi unele extrase cuprinzând o parte din argumentele ierarhilor şi teologilor care au luat poziţie, conştientizând pericolele şi capcanele care pot afecta Sfânta  noastră Biserică Ortodoxă, ca urmare a ceea ce se va discuta şi se va decide la finalul Sinodului Panortodox din iunie 2016, astfel încât, în cunoştinţă de cauză, să vă puteţi forma propriul punct de vedere.

Preacuvioase Părinte Stareţ, vedem cum pământurile ţării au fost vândute străinilor, economia a fost în mare parte distrusă, armata ţării a fost decapitată, sănătatea neamului este şubrezită la maxim, şcoala este deviată de la  rostul său, familia este distrusă pentru că românii pribegesc prin ţări străine, ne sunt impuse   legi

potrivnice crezului nostru, legi care promovează păcate strigătoare la cer şi interzic propovăduirea martirilor neamului, sfinţii nu sunt canonizaţi fiind etichetaţi de extremă dreapta, deşi au sfinte moaşte şi fac minuni.

Teologia patristică a fost în timp înlocuită cu scolastica apuseană, iar cursul de ascetică şi mistică înlocuit cu misiologie şi ecumenism. Anumite tropare au fost modificate, iar multe strofe din prohod au fost scoase, pentru că nu sunt corect politic. Unele cuvinte din ectenii au fost schimbate, iar ectenia celor chemați a fost eliminată din practică, considerându-se că nu mai sunt catehumeni, pentru că toți au un botez valid, iar noi tăcem, tăcem si iar tăcem!

Simboluri străine de tradiția bisericii au fost înfipte în cultul nostru ortodox (ochiul lui Horus, cele trei puncte masonice care apar pe aureola Mântuitorului de pe antimisul emis de episcopia Romanului înlocuind litera grecească Ω, pe turlele unor biserici, crucea lui Hristos a fost înlocuită cu crucea lui Baphomet (satana), în unele catedrale s-au făcut ritualuri masonice, s-au ținut concerte de muzică. Asistăm cum creștinii din alte ţări sunt prigoniți şi mucenicesc, iar noi suntem prea puțin îndurerați de suferinţa lor și nu suntem destul de conștienți că în curând ar putea veni şi rândul nostru.

În numele dragostei se promovează umanismul, folosindu-se trunchiat citatul

„Să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu pe voi!” și „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă…”, dar se trece cu vederea cuvântul Scripturii, care zice „Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de Adevăr” şi de faptul că trebuie să iubim pe vrăjmașii noștri, dar nu pe vrăjmașii lui Dumnezeu, care sunt eretici şi despre care Scriptura spune: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te!”.

Unitatea în Duhul Sfânt este înlocuită cu sloganul protestant „unitate în diversitate”, folosindu-se citate precum: „Va fi o turmă și-un păstor”, „Ne-am rugat ca toți să fie una”, dar nu se specifică faptul că unitatea noastră este dată de credința în Sfânta Treime și manifestată în Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Se amintește că „în casa Tatălui Meu sunt multe lăcașuri”, cu gândul că sub acelaşi acoperiș este loc pentru fiecare, indiferent de credință, cu condiția să fie un om moral, dar adevăratul înțeles este că în Împărăția Cerurilor fiecare se va situa pe nivelul spiritual, pe care l-a obținut în viața pământească, în Sfânta Biserică, în dreapta credință, prin despătimire, iluminare și desăvârșire („stea de stea se deosebește în strălucire”).

În numele toleranței şi al libertăţii este anulată îngăduinţa şi adevărata libertate în Duh și Adevăr, iar drepturile omului sunt consfințite mai abitir decât poruncile lui Dumnezeu.

Ce ne-a mai rămas?

Încă mai avem credinţa strămoşească ortodoxă. Să nu îngăduim să o pierdem şi pe ea !!!

Să fim plini de trezvie duhovnicească, să urmărim cu atenţie ce se va întâmpla la Sinodul Panortodox din iunie şi după aceea,  dacă  va  fi  cazul, să dăm  mărturia cea bine-plăcută lui Dumnezeu. „Dacă nu ne împotrivim abaterilor în cele ce ţin de credinţă, pentru ce mai păzim aceste stânci?” –  ziceau bătrânii aghioriţi.

Mă adresez sfinţiei voastre, rugându-vă să înmulțim întreaga lucrare liturgică pentru ca astfel să sporească harul Sfântului Duh, singurul care poate să ne apere şi să ne păzească de orice vânt neprielnic. Deopotrivă, să ne rugăm pentru cei care au un cuvânt de spus la acest Sinod Panortodox, astfel încât Dumnezeu să  le lumineze mintea şi să conştientizeze pe deplin importanţa acestui moment pentru Ortodoxie, ascultând doar de Dumnezeu şi nu de oameni, oricât de puternici ar fi aceştia.

Se spune că, într-o pădure, izbucnise un incendiu devastator şi o pasăre colibri tot aducea apă în cioc, ca să stingă focul. Toate celelalte animale, înnebunite de spaimă, fugeau care încotro, pe unde nimereau. Pasărea colibri continua, însă, să care apa cu ciocul.

Un tigru, conştient de zădărnicia demersului, îi atrase atenţia:   „Eşti    nebună?

Tu crezi că poţi să stingi focul ăsta imens cu stropul de apă pe care-l aduci tu?”

Pasărea colibri îi răspunse: „Eu îmi fac partea mea!”

Data:     17.05.2016

Cu dragoste frăţească întru Domnul Iisus Hristos, Stareţul Mănăstirii Oituz, ieromonahul Macarie Banu

memoriul in format pdf aici

Advertisements

Comunicare la Simpozionul de la Pireu: Recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor VIII şi IX Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama, un subiect arzător, dar care lipsește de pe ordinea de zi a ”Sfântului și Marelui Sinod”

Recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor VIII şi IX Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama, un subiect arzător, dar care lipsește de pe ordinea de zi a ”Sfântului și Marelui Sinod”

Protopresviterul Anghelos Anghelakopoulos,

paroh în Mitropolia Pireului

Comunicare susținută la Conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”, organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului în colaborare cu următoarele Mitropolii: a Gortinei și Megalopolei, a Glifadei și a Kithirelor, la Stadionul ”Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”, Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

 

Înalpreasfințiți Arhierei,

Cinstiți Părinți,

Iubiți frați întru Hristos,

 

Unul dintre subiectele arzătoare, urgente și serioase, de care trebuie să se ocupe ”Sfântul și Marele  Sinod” este recunoașterea panortodoxă a Sinoadelor considerate de către toți ca ecumenice, cel din secolul al IX-lea și cel din secolul al XIV-lea, adică Sinodul al VIII-lea Ecumenic de sub Fotie cel Mare, din 879 d.Hr., și Sinodul al IX-lea Ecumenic de sub Sfântul Grigorie Palama, din 1351 d.Hr.

Astăzi, în epoca globalizării și a ”Noii Ordini a lucrurilor”, în care globaliștii ”Noii Epoci” antihristice îl scot în evidență și îl promovează pe ereziarhul Papă ca planet man religios, iar Comisia Mixtă a Dialogului Teologic Oficial dintre Ortodocși și Papistași studiază subiectul ”Primatul și Sinodalitatea”, Sinoadele Ecumenice VIII și IX denunță și condamnă papismul și pe Papă, primatul puterii și infailibilitatea sa luciferică ca erezie și panerezie.

  1. Al VIII-lea Sfânt Sinod Ecumenic

Sinodul întrunit în Constantinopol în 879, avându-l în frunte pe Marele și Sfințitul Fotie și pe cei dimpreună cu el de Dumnezeu insuflați Sfinți Părinți, între care se aflau și reprezentanții Papei ortodox de atunci al Romei, Ioan al VIII-lea, este Ecumenic, pentru că, așa cum spune Înaltpreasfințitul Mitropolit al Nafpaktosului, Ierothei: ”Sinodul acesta prezintă toate datele pentru a putea fi caracterizat ca ecumenic: (a) S-a ocupat de definirea unor subiecte dogmatice, precum cel treimic, hristologic și a formulat dogmele corespunzătoare, (b) a fost convocat de către un împărat, întocmai ca toate Sinoadele Ecumenice precedente și (c) a avut participarea tuturor Bisericilor Locale. E o realitate faptul că Sinodul acesta are toate datele pentru a fi caracterizat ca ecumenic. Din acest motiv a și fost caracterizat astfel de mulți Părinți și învățători… ”. Sinodul Sfântului Fotie cel Mare este caracterizat ca Ecumenic și de către Sinodul Patriarhilor Răsăritului din 1848. Respectivul Sinod a proclamat, de asemenea, Sinodul din Constantinopol din 787 (referitor la cinstirea Sfintelor Icoane) ca fiind al VII-lea Sinod Ecumenic.

De asemenea, al VIII-lea Sinodul Ecumenic ”s-a ocupat de două subiecte serioase, anume de Filioque și de primatul Papei”, pe care le-a și condamnat. ”Este vorba de două subiecte, care preocupă și  azi Biserica noastră la dialogurile teologice… Aceste două serioase probleme teologice sunt dogme ale Latinilor, dar pentru noi, ortodocșii, sunt erezii…”. Insistența pe primatul puterii și revendicarea acestuia de către Papi din zilele noastre, precum și înșelarea infailibilitățiii, care decurge din acesta, potrivit Sfântului Iustin Popovici, constituie o cădere similară celei a lui Lucifer. În aceeași înșelare riscă să cadă azi ecumeniștii de la Fanar, care au râvnit la putere pe pământ.

  1. II. Al IX-lea Sfânt Sinod Ecumenic

Sinodul întrunit la Constantinopol în 1351 este și acesta  Ecumenic, pentru că, așa cum spune Înaltpreasfințitul Mitropolit al Gortinei, Ieremia, ”(a) a avut ca obiect un subiect important, în care este recapitulată întreaga teologie și spiritualitate ortodoxă și în care se confruntă două tradiții, cea ortodoxă și cea franco-latină, (b)… s-a ocupat de un subiect dogmatic serios, care vine în continuarea subiectelor de care s-a ocupat Biserica primară. În secolul al IV-lea, Sfinții Părinți au combătut erezia lui Arie, care spunea că Logosul lui Dumnezeu este făptură creată. Și Sinodul din 1351 din Constantinopol a combătut erezia lui Varlaam, care spunea că energia-lucrarea lui Dumnezeu este creată…, (c) … a acceptat hotărârile Sinoadelor precedente, pentru că a argumentat pe baza întregii învățături a tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii noastre…, și pentru că în «Sinodiconul Ortodoxiei», care exprimă conștiința Bisericii noastre cu privire la biruința și triumful ortodocșilor, Părinții au adăugat și «capetele împotriva lui Varlaam și Achindin» ale acestui Sinod și (d)… învățătura acestui Sinod a fost dezvoltată de Sfântul Părinte îndumnezeit Grigorie Palama, cel supranumit Antipapa și mustrătorul Papei. Cu adevărat, Sfinții Părinți cei îndumnezeiți și de Dumnezeu purtători sunt cei care conferă cu adevărat autoritate Sinoadelor Ecumenice, pe care le întrunesc”.

Al IX-lea Sinod Ecumenic a hotărât: (a) Cu privire la distincția dintre dumnezeiasca esență și dumnezeiasca energie, care se deosebesc între ele prin aceea că, în timp ce dumnezeiasca energie poate fi împărtășită și se împarte tuturor credincioșilor vrednici, dumnezeiasca esență este de neîmpărtășit, de neîmpărțit și fără nume, adică cu desăvârșire mai presus de orice nume și de nepătruns cu mintea, (b) Cu privire la dumnezeiasca energie, că este necreată și că acest lucru nu face ca Dumnezeu să fie compus, (c) Cu privire la dumnezeiasca energie, că este numită de Sfinți și dumnezeire, (d) Cu privire la dumnezeiasca esență și la dumnezeiasca energie a firii, că sunt nedespărțite, și (e) Cu privire la Lumina Schimbării la Față a Domnului, că este necreată.

Al IX-lea Sinod Ecumenic a combătut triumfător opiniile eretice ale filosofului Varlaam Calavritul, care urma o linie uniată, și ale celor de un cuget cu el, Achidin și Nichifor Grigoras, care afirmau că intelectul omului ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și că dogmele pot fi elaborate doar prin speculația filosofică, nu prin rugăciunea noetică și isihasm, prin duhul smereniei și pocăință, care constituiau baza învățăturii Sfântului Grigorie Palama și a celor de un cuget cu el împreună-nevoitori niptici.

De Hristos purtătorul Părinte Grigorie Palama a susținut în Sinod că trăirea celor ce se liniștesc cu sfințenie este experiența Bisericii lui Hristos. Învățătura sa despre Lumina necreată și isihasm a fost astfel consacrată ca dogmă.

  • Încercarea de recunoaștere a celor două Sinoade în Biserica Greciei

Se știe că Înaltpreasfințiții Mitropoliți al Nafpaktosului, Ierotheos, și al Gortinei, Ieremia, au întocmit comunicări cu autoritate teologică despre Sinoadele VIII și IX Ecumenice, pe care urma să le recunoască Sfântul Sinod al Bisericii Greciei.

”Sinodul Permanent al mandatului sinodal 2010-2011 a votat ca subiecte pe ordinea de zi a sesiunii ordinare a Sinodului Bisericii Grecei discutarea eventualității trimiterii acestor propuneri către Secretariatul Sinodului Panortodox viitor, pentru recunoașterea formală a autorității ecumenice a Sinoadelor VIII și IX ale Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice, care s-au întrunit în Constantinopol în anii 879 și 1351 d.Hr., ca fiind Sinoade Ecumenice”. Însă, ”printr-o vădită încălcare a Statutului Bisericii Greciei a fost nesocotită respectiva procedură și subiectul a fost amânat pe o perioadă nedeterminată”.

”În felul acesta, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a pierdut o ocazie unică de a manifesta dinamica ortodoxă și aceasta, ca să nu displacă Patriarhului Ecumenic, Papei, filopapistașilor și ecumeniștilor, câtă vreme prin acest demers a lezat memoria marilor Sfinți Părinți ai noștri, Sfințitul Fotie cel Mare și Grigorie Palama, care au fost protagoniștii acestor două sinoade. Majoritatea ierarhilor noștri, amânând dezbaterea acestui subiect pe o perioadă nedeterminată, a dovedit o lipsă de consecvență și față de ei înșiși, pentru că însuși Sinodul le-a încredințat Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina să prezinte comunicările despre Sinoadele VIII și IX Ecumenice, comunicări ce constituie mărturisiri patristice, studii istorico-teologice  întru totul valabile și desăvârșite”.

”Este însă în mod flagrant inadmisibil faptul că, pe de o parte, îl considerăm pe Sfântul Întocmai cu Apostolii Fotie cel Mare drept protector și chivernisitor al Bisericii Greciei și al Sfântului nostru Sinod, dar nu facem demersurile necesare pentru impunerea propunerii de proclamare a Sinodului VIII Ecumenic din anul 879, care la nivel panortodox și ecumenic i-a făcut dreptate Marelui Fotie, și a celui din 1351 ca al IX-lea Sinod Ecumenic, iar pe de altă parte purtăm dialoguri, ne îmbrățișăm și ne rugăm în mod absolut anticanonic împreună cu parasinagoga și comunitatea religioasă papală eretică, ce din interese de la sine înțelese recunoaște ca al VIII-lea Sinod Ecumenic Sinodul tâlhăresc din 870, nu recunoaște Sinodul IX Ecumenic din 1351 și îi defăimează pe Marele Fotie și pe Sfântul Grigorie Palama ca fiind «ereziarhi». De prisos să menționăm că subiectul de mai sus negreșit îl deranjează pe demonul atotereticului ecumenism sincretist și intercreștin și pe cei care îl urmează”.

  1. Recunoașterea locală a celor două Sinoade în Sfânta Mitropolie a Pireului

Ceea ce nu a reușit să facă Sinodul Bisericii Greciei a realizat Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului,  Serafim, care în 2013 a luat inițiativa de a recunoaște autoritatea cuvenită celor două Sinoade mai sus menționate, numărându-le între Sinoadele Ecumenice.

Le-a integrat deja în vița liturgică vie a Bisericii noastre (a) prin sfinte slujbe speciale, care au fost alcătuite de răposatul Apostolos Papahristos, cel ce se sălășluiește acum în ceruri, și de preacuvioasa monahie Tecla de la Sfântul Ștefan, și (b) a stabilit date pentru prăznuirea lor de peste an, pentru început ca praznice locale al Mitropoliei Pireului. Al VIII-lea Sfânt Sinod Ecumenic este prăznuit în prima Duminică de după pomenirea Sfântului Fotie cel Mare, iar al IX-lea Sfânt Sinod Ecumenic este prăznuit în a doua săptămână a Postului Mare.

În același timp, Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului a editat slujbele menționate mai sus ale celor două Sinoade în două broșuri deosebit de elegante, având ca introducere o enciclică a sa cu un conținut deosebit de teologic, iar la sfârșit a reprodus cele două excepționale comunicări, ale Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina. Foarte recent au fost zugrăvite și sfintele icoane ale celor două Sinoade, care împodobesc sediul Mitropoliei Pireului.

Demersurile demne de laudă ale Mitropolitului Serafim au deschis deja drumul către extinderea prăznuirii celor două Sinoade Ecumenice, nu doar în patria noastră, ci și în toate țările ortodoxe. Este de altfel cunoscut că în tradiția noastră cultul, inima pliromei ortodoxe, are puterea să consacre în practică hotărâri și mărturisiri ortodoxe, neutralizând toate împotrivirile pline de lașitate.

 

  1. Propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, la sesiunea ordinară din mai 2015, a hotărât să comunice propunerile acestuia pentru a V-a Conferință Panortodoxă Presinodală a Întâi-stătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, prezidate de Patriarhia Ecumenică. Între propunerile Sinodului Sârb se numără:

  1. a) Validarea importanței ecumenice a Sinodului Sfântului Fotie cel Mare, mai ales a învățăturii acestui Sinod despre Filioque, care a și reprezentat principalul motiv al despărțirii Romei de pliroma Bisericii Ortodoxe și
  2. b) Validarea Sinoadelor isihaste din secolul al XIV-lea și acceptarea învățăturii acestora despre dumnezeiasca esență și despre dumnezeieștile energii ca diferență esențială față de învățătura latină despre dumnezeiescul har, din care rezultă în mod organic viziunea latină despre Filioque, precum și concepția latină hipertrofiată despre poziția primului în Biserică (primatul), în care absența Duhului Sfânt este suplinită de infailibilitatea unui om.

Înaltpreasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim, informat despre propunerile mai sus menționate ale Sfântului Sinod al Patriarhiei Serbiei, a trimis în septembrie 2015 o scrisoare de felicitare către Președintele acestuia, Preafericitul Patriarh al Serbiei, Irineu, dimpreună cu sfintele slujbe ale celor două Sinoade Ecumenice și comunicările Mitropoliților de Nafpaktos și Gortina.

Desigur, acest excepțional și valoros text al Patriarhiei Sârbe nu a avut rezultatul așteptat, pentru că, potrivit articolelor 8 și 9 ale regulamentului de organizare și funcționare a ”Sfântului și Marelui Sinod”, ”nu era posibil să fie introduse spre dezbatere în Sinod subiecte care nu fuseseră aprobate în unanimitate de către Conferințele sau Sinaxele Panortodoxe Presinodale ale Întâistătătorilor sau noi subiecte” și, întrucât ”dezbaterile sunt limitate strict la subiectul stabilit pentru respectiva sesiune, este interzisă orice altă intervenție în afara ordinii de zi, cu oprirea imediată a cuvântului vorbitorului”.

 

  1. Modificarea și alterarea caracterului și naturii ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod”, de care este răspunzător Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu

Există foarte multe mărturii din care rezultă că, pe durata pregătirii ”Sfântului și Marelui Sinod”, conștiința Bisericii considera Sinodul ce urma a se întruni ca ecumenic, dacă, desigur, ar fi corespuns criteriilor ortodoxe despre Sinoadele Ecumenice.

Răspunderea exclusivă pentru modificarea și alterarea caracterului și naturii ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod” o poartă însuși Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, și cei care urmează aceeași linie ca el, pentru că, întru totul anticanonic, antisinodal și fără nici o hotărâre panortodoxă, respinge opinia despre ”Sfântul și Marele Sinod” pe care o aveau distinși ierarhi ai Tronului, președinți ai Comisiilor și Conferințelor Presinodale, precum Mitropolitul Calcedonului, Meliton Hatzis, și Mitropolitul Mirelor, apoi al Efesului, Hrisostom Konstantinidis, și mulți alții. Invalidează și răstoarnă linia statornică și oficială a Bisericii Constantinopolului, așa cum a stabilit-o până și Patriarhul Atenagora însuși, care a readus în discuție, în forță și activ, subiectul convocării ”Sfântului și Marelui Sinod” înțeles ca Sinod Ecumenic.

”Poziția Patriarhului Bartolomeu că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic din cauza neparticipării occidentalilor este cu totul eronată. În esență, prin această poziție propovăduiește că Biserica Ortodoxă este o Biserică deficitară, maladivă și nedesăvârșită, și numai când se va «uni» cu papismul și protestantismul va fi o Biserică deplină, atunci va putea dimpreună cu occidentalii să convoace un Sinod Ecumenic. Însă poziția aceasta se află la polul opus eclesiologiei ortodoxe”.

”Sfântul și Marele Sinod a fost programat inițial ca Ecumenic, cu toate că a fost numit panortodox. Însă, în ultimii ani, ecumeniștii l-au «declasat» și i-au eliminat caracterul ecumenic. Pentru că, dacă ar fi fost convocat ca ecumenic, ar fi fost obligați să recunoască Sinoadele VIII și IX Ecumenice, adică Sinodul de sub Fotie cel Mare, respectiv cel de sub Sfântul Grigorie Palama! Acest lucru, însă, ar fi deranjat Vaticanul, pentru că aceste Sinoade au condamnat papismul ca erezie”. Iată, deci, care este motivul pentru care a fost modificat caracterul și natura ”Sfântului și Marelui Sinod”. Neacceptarea ecumenicității ”Sfântului și Marelui Sinod” are drept urmare nerecunoașterea ca Ecumenice a celor două Sinoade, a celui de sub Marele Fotie și a celui de sub Sfântul Grigorie Palama, și, deci, faptul că papismul nu poate fi caracterizat ca erezie. Prin urmare, ecumeniștii pot cu ușurință să continue să numească ”biserică” erezia papismului, în mod postpatristic și postsinodal, așa cum reiese clar din textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care este inadmisibil din punct de vedere eclesial și din acest motiv trebuie respins; iar Comisia Mixtă a Dialogului Oficial dintre Ortodocși și Papistași poate să continue neîmpiedicat dialogul interminabil și inutil, care în ultima vreme a avut ca obiect de cercetare ”Primatul și Sinodalitatea”.

Înaltpreasfințiți Arhierei,

Cinstiți Părinți,

Iubiți frați în Hristos,

Recunoașterea  panortodoxă ca ecumenice a celor două Sinoade, a celui de sub Fotie cel Mare și a celui de sub Sfântul Grigorie Palama, trebuia să fie cuprinsă obligatoriu ca subiect principal, ca subiect-cheie și prioritar al ”Sfântului și Marelui Sinod” ce urmează a se întruni. Tradiția Ortodoxă a dovedit că Sinoadele VIII și IX Ecumenice diferențiază radical Biserica Ortodoxă, în continuitatea ei patristică, de ”creștinismul” Apusului.

”Sfântul și Marele Sinod” pus la cale de ecumeniștii Fanarului și de cei de același cuget cu ei, după cum în chip cât se poate de clar transpare din conferințele panortodoxe presinodale și din textele finale ale Sinodului, este cert că uneltește acceptarea ereziilor papismului și protestantismului ca biserici adevărate! În aceste condiții, ne rugăm să nu aibă loc vreodată!

”Sfântul și Marele Sinod”, după cum este de așteptat, nu va recunoaște cele două Sinoade ca Ecumenice. Din acest motiv, va fi un Sinod Ecumenist. Dar, așa cum împotrivirea și rezistența cea întru Duhul Sfânt a câtorva corifei ai Sfintei noastre Ortodoxii, avându-l în frunte pe Sfântul Marcu Evghenicul, cu participarea și susținerea poporului lui Dumnezeu, au reușit să respingă și să caracterizeze ca pseudo-sinod Sinodul eretic și tâlhăresc de la Ferrara-Florența, la fel și azi, clerul evlavios și poporul credincios al lui Dumnezeu, care a constituit de-a lungul timpului conștiința Bisericii noastre, se va împotrivi planurilor ”Sfântului și Marelui Sinod”.

Vă mulțumesc!

 

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_19.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Pr. Mihai-Andrei Aldea: Răspuns Răspunsului Patriarhiei Ruse

Am primit prin poşta electronică de la pr. Mihai-Andrei Aldea:

Hristos a înviat!
Faţă de “Răspunsul Patriarhiei Ruse” pentru cei care şi-au exprimat îndoielile faţă de pregătirile, organizarea, desfăşurarea şi existenţa “Sinodului Panortodox” din Creta, am simţit datoria de a răspunde şi eu.
Am pus în anexă acest răspuns.
Mă rog lui Dumnezeu să ne fie de folos şi spre mântuire!
Pr. Mihai-Andrei Aldea

PATRIARHIA RUSĂ RECUNOAŞTE PUBLIC EREZIILE AŞA-NUMITULUI „SINOD PANORTODOX DIN CRETA”!

De foarte multă vreme unele comisii teologice ale Bisericilor ortodoxe locale – alcătuite cel mai adesea din aceleaşi persoane implicate în mişcarea ecumenistă – pregătesc un aşa-numit „sinod panortodox”. Denumire nemaiîntâlnită în Tradiţia Bisericii, amintind supărător de Comisia „panortodoxă” din 1921 care a provocat tulburări şi schisme fără precedent în Biserică. Atât denumirea aceasta, cu dublă conotaţie negativă, cât şi apartenenţa masivă la ideologia sincretistă a ecumenismului a pregătitorilor sinodului au îngrijorat şi îngrijorează pe mulţi.
De-a lungul timpului au fost mulţi teologi care au observat alunecările din Ortodoxie atât din domeniul participările unora la mişcările, acţiunile şi organizaţiile ecumeniste, cât şi din textele care pregăteau „Sinodul panortodox”. De fiecare dată s-a răspuns, în cel mai bun caz „se va îndrepta”, „sunt doar pregătiri”, „nu este nimic permanent”, „vom verifica şi vom îndrepta”. Cel mai adesea însă, nu s-a răspuns decât prin tăcere sau prin ascunderea conţinutului documentelor.
În acest an, la câteva luni înainte de programarea întrunirii din Creta denumită de organizatori „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”, documentele, finale, au devenit în sfârşit accesibile publicului larg.
Citirea lor a provocat îngrijorări largi.
Episcopi şi teologi, preoţi şi călugări din toată Ortodoxia au observat o mulţime de încălcări ale Sfintei Scripturi, ale Sfintei Tradiţii, ale Sfintelor Canoane, ale hotărârilor Sinoadelor Ecumenice şi aşezămintelor Sfinţilor Părinţi.
Glasurile lor au răsunat pe diferite tonuri, mai blânde ori mai aspre, mai diplomatice sau mai directe, dar, zguduitor, cu exact aceleaşi obiecţii şi observaţii teologice. Fără să se cunoască între ei, aflaţi la sute, mii şi multe mii de kilometri depărtare, dar legaţi de aceeaşi Învăţătură a Bisericii, dată sfinţilor odată pentru totdeauna, ei au observat aceleaşi abateri de la Ortodoxie în documentele, regulamentul, denumirea şi atribuţiile aşa numitului „Sinod Panortodox”.
După o vreme de tăcere, au început să apară primele răspunsuri din partea organizatorilor. Aici vom analiza primul asemenea răspuns ce a ajuns la noi.
Îl vom analiza paragraf cu paragraf, rând cu rând, de la început până la sfârşit. Rugându-L pe Dumnezeu să ne lumineze ca să vedem şi înfăţişăm totul după Învăţătura Sa, pecetluită cu Jertfa Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia este slava în veci!

*

Am aflat cu bucurie că Patriarhia Rusă, îngrijorată de tulburarea clericilor şi poporului pravoslavnic faţă de aşa-zisul „Sinod Panortodox din Creta”, a publicat un răspuns  oficial. Apărut pe site-ul oficial al Patriarhiei Ruse, patriarchia.ru [1], el vine din partea „Departamentului pentru relaţiile externe bisericeşti”.
Dar bucuria nu a ţinut mult!
Speranţa mea că Patriarhia Rusă va ţine seama de glasurile a mii de preoţi şi teologi din Rusia, Ucraina, Republica Moldova, SUA, Grecia şi multe alte ţări a fost înşelată. Prin documentul răspuns Patriarhia Rusă încearcă să îndreptăţească pregătirea, organizarea, documentele şi proiectata desfăşurare a întrunirii din Creta denumită „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Fără a ţine seama de nici una dintre observaţiile teologice fundamentale aduse, într-o conglăsuire tipică Bisericii lui Hristos, de glasuri din toate bisericile locale.
Însă, ca să nu anticipăm, vom prezenta afirmaţiile fundamentale ale acestui document, astfel încât oricine să poată vedea ceea ce Patriarhia Rusă a mărturisit şi recunoscut public.

1. „Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] al Bisericii Ortodoxe, a cărui desfăşurare pe insula Creta este planificată în perioada 18-27 iunie 2016, nu va lua în discuţie probleme dogmatice, pentru că acestea au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice.”

(a) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că la întrunirea din Creta nu se vor discuta probleme dogmatice! Este o mărturisire asupra căreia vom reveni repetat, deoarece este de cea mai mare însemnătate şi este legată de o serie de alte afirmaţii ale aceluiaşi document.
(Afirmaţia este, de altfel, reluată. Se poate vedea aceasta şi în prezentarea noastră, la pct. 5.c.)
(b) Din această frază se vede limpede şi categoric faptul că Patriarhia Rusă mărturiseşte public faptul că după Sinoadele Ecumenice nu au apărut noi probleme dogmatice. Este evident că dacă „problemele dogmatice” au fost discutate deja la amintitele sinoade, nu aveau cum să apară după sinoade.
Ceea ce înseamnă că Patriarhia Rusă mărturiseşte public următoarele:
– disputa dintre Ortodoxie şi Catolicism privitoare la energiile dumnezeieşti necreate (respectiv create) nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică privind „imaculata concepţie” nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică privind „infailibilitatea papală” nu este problemă dogmatică;
– inovaţia catolică prin care papa este socotit „Biserica” nu este problemă dogmatică;
– apariţia protestantismului, şi a tuturor grupărilor ieşite din el, nu este problemă dogmatică;
– ivirea unor forme noi ale dochetismului, teologiei iudaizante şi altor asemenea concepţii (neo)protestante nu este problemă dogmatică;
– apariţia feminismului nu este problemă dogmatică;
– problema apariţiei lumii, cu disputele teiste, evoluţioniste, creaţioniste etc. nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei privitoare la hirotonirea femeilor nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei care declară normale perversiunile sexuale, începând cu sodomia, nu este problemă dogmatică;
– apariţia doctrinei care prevede hirotonirea homosexualilor şi altor adepţi a felurite perversiuni sexuale nu este problemă dogmatică;
etc., etc., etc.
Această mărturisire publică a Patriarhiei Ruse vine în directă contradicţie cu Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, care mărturiseşte toate problemele morale, toate problemele privind structura ierarhică şi harică a Bisericii, toată învăţătura despre Dumnezeu ca Revelată. Adică dogmatică, de vreme ce este descoperită de Dumnezeu şi nu aşezată după pofta oamenilor.
Prin urmare, avem o mărturisire publică eretică a Patriarhiei Ruse.
Să spunem că este trist e mult prea puţin.

2. „Convocarea Soborului [Sinodului] Panortodox nu este cauzată de influenţa unor anumite forţe politice sau procese în plan mondial, deoarece pregătirea lui, care continuă din anul 1961, a început şi a evoluat în cu totul alte condiţii istorice şi politice.”

(a) Din această frază se vede limpede că pentru Patriarhia Rusă anul minim al începerii pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox” este 1961. Vom vedea mai târziu importanţa recunoaşterii publice a acestei vechimi de 55 de ani de pregătire.
(b) Această frază este o insultă la adresa logicii. În primul rând, se pretinde că actuala convocare nu este cauzată de „forţe politice sau procese în plan mondial”, deoarece în trecutul pregătirilor au existat… „cu totul alte condiţii istorice şi politice”. Lipsa de coerenţă a afirmaţiei este zguduitoare, mai ales pentru un document patriarhal. Este ca şi cum cineva ar nega semnarea unui act pe motiv că atunci când s-a născut şi mulţi ani după aceea nu a ştiut să scrie. Adevărul este că indiferent de condiţiile iniţiale şi de parcurs „forţe politice” sau „procese în plan mondial” pot influenţa acum pe oricine sau orice. Chiar dacă în trecut nu au făcut-o. Ca urmare, afirmaţiile iniţiale ale frazei nu sunt cu nimic justificate de ultima parte a ei. Dimpotrivă.
Evident, această flagrantă lipsă de coerenţă nu este pe un subiect dogmatic sau canonic. Dar am prezentat-o deoarece, după cum se va vedea, constituie prima prezenţă clară a unui anumit stil de prezentare – şi, se pare, de gândire. Un stil ilogic, în care anumite afirmaţii categorice sunt justificate prin afirmaţii care nu au nicio legătură cu subiectul.

3. „Soborul [Sinodul] ce urmează a fi convocat nu poate fi „Cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic”.”

Reţinem afirmaţia ca atare, alături de cea de la punctul 1.a („Sinodul… nu va lua în discuţie probleme dogmatice”).

4. „Mulţi scriitori bisericeşti din vechime, inclusiv cei care sunt veneraţi în ceata sfinţilor, numeau cel de-al optulea Sobor [Sinod] Ecumenic pe cel care a avut loc în Constantinopol în anii 879-880, la care au fost discutate adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul].”

(a) Trebuie să observăm ambiguitatea totală a frazelor de aici. Faptul că „mulţi scriitori bisericeşti” au numit sau nu ceva este un fapt istoric. Dar poziţia Patriarhiei Ruse faţă de această numire (sau nu), care este? Nu există!
Practic a doua frază (numerotată aici „4.”) ar trebui să fie o justificare a celei dinainte (numerotată de noi „3.”). Doar că nu justifică nimic, de vreme ce nu afirmă că Sinodul din 879-880 chiar a fost al optulea Sinod Ecumenic. Dacă mulţi scriitori bisericeşti, inclusiv sfinţi, au socotit aşa, dar Biserica, în întregul ei, are altă părere, atunci ei au greşit şi gata. Dacă au dreptate, atunci Sinodul din 879-880 chiar este al optulea Sinod Ecumenic. Şi, în acest ultim caz, şi doar în el, „Sinodul Panortodox” nu poate fi al optulea. Dar, dacă e sinod ecumenic, poate fi al nouălea!
Vi se pare că e ceva neclar? Ei bine, acesta este felul în care înţelege să vorbească, într-un document de maximă importanţă, Patriarhia Rusă: neclar, neasumat, ambiguu, ilogic.
(b) De vreme ce nu recunoaşte deschis faptul că Sinodul din 879-880 a fost al optulea Sinod Ecumenic, Patriarhia Rusă intră într-o auto-contrazicere flagrantă: vedem că la 1.b tot ea spunea că după Sinoadele Ecumenice nu au mai apărut probleme dogmatice, dar aici arată că au fost discutate „adăugirile la Simbolul Credinţei [Crezul]”, adică exact la mărturisirea dogmatică fundamentală a Bisericii!
(Este vorba, de fapt, despre doctrina catolică „Filioque”, o doctrină esenţială pentru concepţia asupra Dumnezeirii în Catolicism, aflată în radicală opoziţie cu dogmatica ortodoxă.)
Neclaritatea documentului – care, probabil, s-ar fi voit a fi „iscusinţă diplomatică” – duce la contradicţii grave, ba chiar la erezii (una dintre cele trei variante logice la aceste fraze ar fi că Patriarhia Rusă nu consideră cunoaşterea lui Dumnezeu drept problemă dogmatică).

5. „Referitor la Soborul [Sinodul] care se va întruni în Creta, după cum a declarat cu certitudine Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Chiril, la Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din 2 februarie 2016, pe acesta „… Noi nu îl numim Ecumenic. Spre deosebire de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice vechi, el nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă, pentru că acestea au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri.

(a) Afirmaţia de la punctul 3. este reluată mult mai general – „nu îl numim ecumenic” – dar tot neclar, de vreme ce faptul că „îl numim sau nu” este prea puţin lămuritor asupra întrebării dacă „este [ecumenic] dar nu îl numim, sau nu îl numim [ecumenic] pentru că nu este?”
Şi aici, ca şi în fraza despre Sinodul din 879-880, documentul este extrem de neclar exact acolo unde era nevoie de cea mai mare precizie a exprimării.
(b) Cu ambiguitatea deja observată, Patriarhia Rusă face un primejdios joc de cuvinte. Atunci când vorbeşte despre „Sinoadele Ecumenice vechi”, ea naşte concluzia logică a existenţei unor „Sinoade Ecumenice noi”. Sau, cel puţin, a faptului că acest „Sinod Panortodox” este un „Sinod Ecumenic nou”. Convocat „nu pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură a Credinţei”… ci pentru altceva. Pentru ce? Vom vedea prezentarea Patriarhiei Ruse mai jos.
Merită însă observat felul în care Patriarhia Rusă încearcă să strecoare noţiuni străine Tradiţiei Bisericeşti şi Învăţăturii de Credinţă. Dacă tot ni se prezintă un nou tip de sinod ar trebui să ni se spună pe ce temei canonic, dogmatic şi istoric a fost creat, de către cine şi cu ce drept. Asupra acestei probleme grave o să revenim.
(c) Patriarhia Rusă afirmă în această frază din nou, tare şi răspicat, faptul că „Sinodul Panortodox” „nu este convocat pentru a lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă”.
Desigur, afirmaţia ar trebui să fie liniştitoare.
Dar, în contextul în care deja Patriarhia s-a contrazis pe temă (pct. 4.b), iar inexactităţile abundă, devine mai curând îngrijorătoare.
(d) Patriarhia Rusă afirmă iarăşi faptul că pe teme de Învăţătură de Credinţă decizii „au fost luate cu mult timp în urmă şi nu prezintă obiectul unor revizuiri”.
Deşi nu explică şi aici cam care ar fi acest „mult timp”, prezenţa câteva fraze mai sus a afirmaţiei că „problemele dogmatice” „au fost deja discutate de Soboarele [Sinoadele] Ecumenice” constituie un reper clar. Şi întăreşte observaţiile prezentate la pct. 1.b.

6. „El nu este convocat nici pentru a introduce inovaţii în viaţa liturgică a Bisericii şi în ordinea sa canonică.

Afirmaţia este fundamentală. Se leagă direct de 1.a şi 5.c, indirect de pct. 3.
Am trece în această clipă mai departe, dacă nu ar exista ambiguitatea de la 5.a, ambiguitate prin care se introduce, de fapt, o inovaţie: un nou tip de sinod!
Fie el ecumenic sau nu!
Ceea ce face ca, de fapt, această frază să vină în directă contradicţie cu cea dinainte.
Căci ori avem un tip vechi şi unul nou de Sinoade Ecumenice, deci avem inovaţie; ori nu avem un tip nou de sinod – deşi un „Sinod Panortodox” este ceva unic în Istoria Bisericii, deci este inovaţie –, şi atunci nu ar fi trebuit să se discute despre tipul „vechi” de sinod.

7. „Obiectul discuţiilor în cadrul Soborului [Sinodului] Panortodox vor fi doar acele probleme care din pricina unor cauze de ordin istoric nu au căpătat o soluţionare în dreptul bisericesc, ca, de pildă, problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale.

Fraza aceasta este stupefiantă.
(a) Patriarhia Rusiei mărturiseşte public, oficial, faptul că Dreptul Bisericesc, mai numit şi Drept Canonic nu este întemeiat dogmatic. Ceea ce îl face nul, pentru că în Biserica lui Hristos este lipsit de autoritate ceea ce nu vine din Descoperirea Dumnezeiască (numită şi Revelaţie şi din care sunt desprinse, ca descrieri ale unor realităţi revelate, dogmele).
De fapt, însă, chiar Dreptul Canonic prevede faptul că este întemeiat pe Dogmele Bisericii lui Hristos, adică pe Dumnezeiasca Revelaţie! Ceea ce face ca fraza aceasta a Patriarhiei Ruse fie să stea împotriva Dreptului Canonic, fie să mărturisească deschis faptul că la „Sinodul Panortodox” se vor aborda, de fapt, teme canonice şi dogmatice! [2]
(b) Că ultima variantă este cea adevărată se vede categoric din exemplul dat, socotit probabil extrem de neutru de întocmitorul actului, şi anume
problema cu privire la colaborarea în cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe Locale”.
Iată încă un motiv, în afară de alineatul (a), pentru care această frază este, teologic vorbind, stupefiantă!
Cum poţi să defineşti altfel o frază care vrea să dovedească faptul că nu se atinge „ordinea canonică a Bisericii” (pct. 6, dar şi 5.c, 1.a etc.), pentru ca apoi să vorbească despre goluri ce trebuie completate în Dreptul Bisericesc (Dreptul Canonic), precum cele privitoare la „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi care locuiesc în afara hotarelor canonice ale Bisericilor Ortodoxe locale”???
(c) Deci, în realitate, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că la „Sinodul Panortodox din Creta” se va interveni asupra Dreptului Bisericesc, deci asupra canoanelor.
(d) Totodată, Patriarhia Rusă recunoaşte public şi categoric faptul că se va discuta despre „cârmuirea duhovnicească a credincioşilor ortodocşi”, ceea ce constituie fără îndoială o problemă de Învăţătură de Credinţă, şi încă una fundamentală. Discuţii pe temă există în Noul Testament, din Evanghelii până în Epistolele soborniceşti, au existat şi la felurite sinoade locale şi, de asemenea, la Sinoadele Ecumenice. Învăţătura Bisericii pe această temă apare în nenumărate documente dogmatice ale Bisericii, inclusiv în cele mai vechi tratate dogmatice. Acest lucru atestă dincolo de orice îndoială faptul că, după declaraţiile publice ale Patriarhiei Ruse, la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice, se vor lua decizii pe teme de Învăţătură de Credinţă!
Nu putem să nu mulţumim, deşi cu adâncă tristeţe, Patriarhiei Ruse pentru această recunoaştere care, deşi evident involuntară, este repetată şi categorică. Prin ea se împlineşte cuvântul lui Dumnezeu, „că nu este nimic acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12.2), dar şi acela care spune „din cuvintele tale te voi judeca” (Luca 19.22).

8. „Sfântul şi Marele Sobor [Sinod] este chemat, de asemenea, să-şi exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe cu privire la unele probleme actuale ale lumii contemporane.

Şi această frază este cel puţin stupefiantă.
Pentru că, păstrând tot respectul faţă de autoritatea care a aprobat-o spre publicare, trebuie să spunem că este eretică!
(a) În Biserica lui Hristos, relaţiile atât cu cei din lăuntrul Bisericii, Trupul lui Hristos, cât şi cu cei din afara Bisericii – chemaţi şi ei la mântuire, chiar dacă încă nu au răspuns chemării – sunt călăuzite de un singur criteriu fundamental: Învăţătura de Credinţă. Ca urmare, opinia Bisericii Ortodoxe faţă de oricare probleme interne sau externe, ale sale sau ale lumii, trebuie, la nivel absolut, să fie întemeiată pe Învăţătura de Credinţă.
Ceea ce înseamnă că fie Patriarhia Rusă – şi oricine aprobă acest punct de vedere – s-a lepădat de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, fie că toate afirmaţiile privitoare la faptul că nu se vor discuta şi nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă este o minciună.
Vom vedea mai jos faptul că oricare dintre aceste două posibilităţi – dacă nu chiar amândouă – sunt întărite de alte afirmaţii ale Patriarhiei Ruse.
(b) Patriarhia Rusiei şi celelalte patriarhii îşi atribuie, prin această frază, o autoritate de tip catolic-papist asupra Bisericii Ortodoxe. Ceea ce, evident, este o inovaţie dogmatică (erezie) şi o inovaţie în ordinea canonică a Bisericii. Exact ceea ce se afirma cu două fraze mai înainte că nu va exista!
Niciodată în Istoria Bisericii nimeni, repetăm, nimeni nu a avut dreptul de a vorbi în numele întregii Biserici, coordonat şi autoritar, cu excepţia Sinoadelor Ecumenice!
Or Patriarhia Rusă a recunoscut repetat în acest document că „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic!
Ceea ce înseamnă că „Sinodul Panortodox” nu poate, canonic, dogmatic şi istoric, să ia hotărâri ori să vorbească în numele Bisericii Ortodoxe! Ceea ce însă, iată, vrea să facă! „Coordonat şi autoritar”!

Pentru prima dată, vom face o paranteză, pentru a preciza cititorilor care nu cunosc acest lucru câteva fapte fundamentale:
– Biserica lui Hristos a fost aşezată de Acesta pe rânduieli de sobornicitate sau sinodalitate, fără a se accepta autoritatea unui apostol asupra altora, a unui episcop asupra altora, a unor preoţi asupra altora; aceasta este Învăţătura Ortodoxă de la începuturi şi până astăzi; amintim doar că Sfântul Grigorie cel Mare, Patriarh al Romei, spunea că acel episcop ce se face mai mare decât ceilalţi este rătăcit şi „premergătorul lui Antihrist”.
– Biserica a avut în toată istoria sa două tipuri de sinoade, pe acelea locale şi respectiv pe acelea ecumenice (adică a toată Biserica); orice cleric al Bisericii, orice teolog recunoscut de o Biserică locală, odată primit/adus la sinod de episcopul său, a avut dreptul să ia parte la aceste sinoade, ca şi, evident, orice episcop din Biserica locală (la sinoadele locale) sau orice episcop ortodox de oriunde ar fi fost (la Sinoadele Ecumenice); singurele sinoade ce au forţat limitarea participării episcopilor au fost acelea denumite „sinoade tâlhăreşti”, care nu au fost recunoscute de Biserică, ci osândite.
– „Panortodox” înseamnă „A toată Ortodoxia”; deci un „Sinod Panortodox” este un sinod – sobor sau adunare – a toată Ortodoxia; „Sinod Ecumenic” înseamnă sinod „A toată Biserica”; practic cele două nume sunt sinonime, unul raportându-se la toţi cei care ţin de Credinţa Ortodoxă, iar celălalt la toţi cei care aparţin Bisericii Ortodoxe, ceea ce înseamnă de fapt acelaşi lucru.
– Un Sinod Ecumenic nu este recunoscut cu adevărat ca atare până când pliroma Bisericii [întreaga Biserică, mireni, călugări şi clerici] nu-l confirmă, recunoscând deplina conformitate a deciziilor lui cu Învăţătura lui Hristos şi a Bisericii. Au existat Sinoade convocate ca ecumenice, cu sute de episcopi participanţi, care apoi au fost denunţate de Biserică ca tâlhăreşti. Iar altele au fost declarate ecumenice post-factum pentru că stabileau dogme de importanţă ecumenică.

Biserica are astăzi numai în SUA cca. 50 de episcopi (canonici) [3]; Biserica Ortodoxă Română are peste 42 de episcopi doar în teritoriile istorice (Republica România, Republica Moldova, Ungaria şi Voievodina); Biserica Ortodoxă Rusă are peste 260 de eparhii în lume [4] cu un număr corespunzător de episcopi etc.; conform Legii Ortodoxe (Învăţăturii de Credinţă Creştină Ortodoxă), la un sinod ecumenic – adică a toată Biserica – iau parte liber, după voia lor, toţi aceşti episcopi, şi orice alţi clerici sau teologi vor să aducă ei.
Cei care au organizat aşa-numitul „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox” au impus prezenţa cu drept de vot a… 14 de episcopi! Numai 14 de episcopi din multele sute de episcopi ai Bisericii Ortodoxe. Tuturor celorlalţi li s-au interzis participarea sau votul.
Tuturor Bisericile locale care nu sunt autocefale – statut fundamental administrativ, nu haric – li s-a interzis participarea.
Acest sinod restrâns, dominat de patriarhii ortodocşi, pretinde să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, în ciuda Scripturii, Tradiţiei, canoanelor, Sinoadelor Ecumenice şi locale şi întregii Istorii a Bisericii care exclud o asemenea structură elitistă şi dictatorială, călcătoare a fundamentului sobornicesc, ecumenic, sinodal al Bisericii Ortodoxe.
Evident, un asemenea sinod nu este mare, nu este panortodox şi nu este sfânt.

Atâta vreme cât organizatorii „Sinodului Panortodox” – printre care şi Biserica Rusiei – ar fi limitat activitatea şi atribuţiile „sinodului” la cele ale unei „Sinaxe a Întâistătătorilor ai Bisericilor Autocefale” – denumirea cinstită şi ortodoxă a întrunirii din Creta – întrunirea ar fi putut fi canonică. Însă din clipa în care îşi atribuie denumirea de „Panortodox” şi dreptul să „exprime opinia coordonată şi autoritară a Bisericii Ortodoxe”, loveşte în principiile fundamentale ale Bisericii şi încearcă să preia controlul asupra Trupului lui Hristos. Ceea ce – cu toată durerea, trebuie să spunem acest adevăr – înseamnă uzurpare şi erezie.
Ca să dăm un exemplu din viaţa de toate zilele, este ca şi cum am avea un parlament cu mai multe camere – a Senatului, a Deputaţilor, a Stărilor, a Minorităţilor etc. – iar preşedinţii camerelor s-ar hotărî să se întrunească în Creta, denumind adunarea lor „Marele Parlament” şi atribuindu-şi dreptul de a da legi în numele întregului parlament. În viaţa de toate zilele aceasta s-ar numi lovitură de stat. În Biserică se numeşte încercarea de a uzurpa sinodalitatea, de a instaura dictatura câtorva episcopi – dându-le atribuţii papiste – şi de a călca în picioare Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Trebuie să mulţumim iar Bisericii Ruse, cu profundă tristeţe, pentru recunoaşterea publică a acestei lovituri anti-ortodoxe pe care o constituie „Sinodul Panortodox”.

9. „La Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe care a avut loc în perioada 21-28 ianuarie anul curent, a fost adoptată o hotărâre privind discutarea a șase documente ce urmează a fi prezentate la Sobor. La insistența Bisericii Ortodoxe Ruse toate aceste proiecte au fost publicate, inclusiv pe site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei (www.patriarchia.ru/db/document/4361821/) și pe cel al Departamentului pentru relațiile externe bisericești al Patriarhiei Moscovei (www.mospat.ru).

Gravitatea acestei afirmaţii este foarte mare, confirmând toate îngrijorările şi observaţiile triste de mai sus. Revenim aici asupra anului dat de Patriarhia Rusă ca început al pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”: 1961 (pct. 2.a în răspunsul nostru). Avem, prin urmare, cca. 55 de ani în care s-a negociat în fel şi chip această întrunire, acest sinod, dacă vreţi, fără ca documentele să fie făcute publice, fără ca, după Învăţătura Bisericii, validitatea documentelor să fie supusă întregii Biserici – mireni, călugări, clerici!
După cca. 55 de ani, în 21-28 ianuarie 2016, la insistenţele Bisericii Ortodoxe Ruse, se fac în sfârşit publice unele documente… Care, de altfel, pe unele site-uri patriarhale, nu dăm nume, sunt publicate şi retrase după cine ştie ce chefuri sau idei.
Această secretomanie – tipică regimurilor dictatoriale – stă cu totul împotriva Ortodoxiei. Menţiunea Patriarhiei Ruse că a fost silită la insistenţe pentru a se accepta publicarea acestor documente este doar ultima picătură în paharul prea-plin al peste cinci decenii de negocieri secrete, din care majoritatea episcopilor, gigantica majoritate a preoţilor şi aproape toţi mirenii au fost sistematic excluşi.
Dacă ne uităm în „Regulamentele bisericeşti” ale celor mai multe Biserici locale o să vedem că se impune, fundamental, „mărturisirea publică a Credinţei”. Ceea ce face din ţinerea secretă – sau, după unii, „discretă” [5] – a documentelor teologice o încălcare a regulamentelor bisericeşti. Şi, mai mult, o încălcare a întregii Învăţături a Bisericii, o abordare de tip organizaţie ocultă, cu totul străină Bisericii lui Hristos.
A interzice vreme de peste cinci decenii dezbaterile cinstite, ortodoxe, publice, ale documentelor teologice pregătitoare „Sinodului Panortodox” este un act de o gravitate şi de o imoralitate uriaşă. Aflat, de altfel, pe linia tipică a purtării ecumeniste [6] şi filetiste. [7]
Să mai amintim de dumnezeiescul cuvânt care spune: „oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească, dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3.20-21).
Iarăşi, cu multă întristare, trebuie să mulţumim Patriarhiei Ruse faptul că a confirmat oficial, din poziţia proeminentă pe care o deţine, existenţa acestei intenţionate „conspiraţii a tăcerii” în jurul aşa-zisului „Sinod Panortodox”.

10. „Luând cunoștință de proiectele publicate ale deciziilor sobornicești, orice membru interesat al Bisericii are posibilitatea să se convingă că îngrijorările privind schimbarea la Sobor a regulilor bisericești, cum ar fi: abolirea monahismului, adoptarea căsătoriei la episcopat și a doua căsătorie la clerici, micșorarea sau eliminarea posturilor, trecerea tuturor Bisericilor Locale la noul calendar, precum și semnarea uniei cu Biserica Romano-Catolică și unirea cu confesiunile eterodoxe – sunt nefondate.

Luăm afirmaţia ca atare, vom vedea mai jos în ce măsură este justificată.
Subliniem doar cât de târziu există posibilitatea de a „lua la cunoştinţă”, dar şi cât de mică este libertatea de opinie pe care Patriarhia Rusă o vede ca normală în Biserică. Dreptul firesc la altă părere sau la nuanţare nu există în această kilometrică frază.

11. „Astfel, de exemplu, în documentul „Importanța postului și respectarea lui astăzi” nu numai că nu sunt lichidate posturile existente în Biserica Ortodoxă, dar pentru prima dată (!) este proclamat caracterul general-obligatoriu al posturilor de Crăciun, al sfinților apostoli Petru și Pavel și al Adormirii Maicii Domnului, care, spre deosebire de postul Sfintei Patruzecimi, nu erau incluse în canoanele sfinte în epoca veche.

Semnul de exclamare aparţine Patriarhiei Ruse. Îi mulţumim şi de această dată pentru precizare. Şi consemnăm faptul că în ciuda afirmaţiei că „nu se vor lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu se vor atinge probleme canonice, de fapt exact asta se va face la Sinodul Panortodox. Semnul de exclamare subliniază inovaţia care se pretindea mai devreme că nu va exista!
Posturile sunt, evident, acte liturgice şi de credinţă, acte prin care se trăieşte şi se exprimă Credinţa, acte rânduite canonic. Unele posturi sunt obligatorii – ca cele de miercuri şi vineri, ca cel al Paştilor –, altele sunt aşezate după tradiţii locale. Tot canonice, dar de o validitate mai mică. Locală. Trecerea unor tradiţii, acte liturgice etc. din tradiţia locală în tradiţia universală a Bisericii se face, după Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, în două feluri: prin Sinoade Ecumenice sau prin acceptarea firească de către întreaga Biserică. Nu prin alte mijloace. Şi, cu siguranţă, nu printr-un „sinod” care neagă sinodalitatea Bisericii, organizat „discret”, necanonic, împotriva rânduielilor bisericeşti, împotriva Sfintei Tradiţii şi a Sfintei Scripturi. Nu printr-un „sinod” despre care unul dintre principalii organizatori declară că „nu va lua decizii pe teme de Credinţă” şi nu va introduce schimbări în viaţa liturgică şi rânduiala canonică a Bisericii. Pentru că, evident, a introduce sau a scoate posturi din Sfintele Canoane este o schimbare în Sfintele Canoane. O schimbare având clare consecinţe liturgice şi necesitând vaste dezbateri – publice, deschise, ortodoxe – pe temele de Credinţă care definesc posturile şi viaţa duhovnicească a creştinilor. O schimbare care poate fi benefică dacă este prin acordul sobornicesc al Bisericii, dar cu siguranţă este rea dacă vine ca pretext pentru negarea sinodalităţii Bisericii.

Uluitor este felul în care se contrazic aceste intenţii cu afirmaţiile de „neschimbare”, de lipsă a deciziilor pe temă de Credinţă etc.
Pentru că, după cum am arătat şi la pct. 8.a, o asemenea poziţie înseamnă fie negarea Învăţăturii de Credinţă – în care, evident, intră şi Sfintele Canoane, şi posturile, şi tot ceea ce ţine de viaţa Bisericii – fie arogarea unor puteri şi drepturi care nu există decât pentru Sinoadele Ecumenice. Însă ca un grup de episcopi – maximum 14 – să îşi atribuie o asemenea putere este, după cum am mai spus, echivalentul unei lovituri de stat, echivalentul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă „Biserică Papistă”, doar că având mai mulţi papi în loc de unul.

12. „Documentul cu genericul „Autonomia și modalitatea proclamării ei” este chemat să completeze normele insuficiente ale dreptului bisericesc. Proiectul dat legiferează canonic dreptul fiecărei Bisericii autocefale să confere în mod independent un anumit grad de autonomie unei părți a ei.

Poate părea obositor şi chiar inutil să ne uimim la fiecare frază de lipsa de Ortodoxie, de contradicţia cu Învăţătura de Credinţă a conţinutului. Este însă necesar! Pentru că ne dezvăluie toată gravitatea clipei şi toată rătăcirea din spatele pregătirilor pentru „Sinodul Panortodox”.
Şi în această frază avem aceeaşi concepţie atee a separării dintre viaţa şi administarea Bisericii şi, respectiv, Învăţătura de Credinţă. Şi aici avem schimbări în Dreptul Bisericesc – declarat insuficient –, deşi ni s-a promis că nu vor exista inovaţii canonice. Şi aici dezbaterile publice lipsesc. Ceea ce vedem aici se completează desăvârşit cu ceea ce vedem la punctul 14, acestea două fiind, în fapt, strâns legate între ele.

13. „Proiectul documentului „Taina căsătoriei și impedimentele pentru încheierea ei” afirmă, în special, imposibilitatea încheierii căsătoriei pentru persoanele care sunt hirotonite sau au primit tunderea în monahism.

Mulţumim Patriarhiei Ruse pentru faptul că a mărturisit public faptul că ea şi ceilalţi organizatori ai „Sinodului Panortodox” cred că Taina Căsătoriei şi feluritele ei aspecte şi implicaţii nu ţin de Învăţătura de Credinţă, nu ţin de Sfintele Canoane, nu au implicaţii liturgice etc.
Sau am putea să-i mulţumim pentru felul în care dovedeşte că „Sinodul Panortodox” are de gând să intervină despotic, ne-sinodal, anti-ortodox, în probleme de Credinţă, în probleme canonice, dogmatice şi liturgice. Asta în ciuda declaraţiilor repetate că nu va face acest lucru, declaraţii contrazise la mai fiecare paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

14. „Problema situației canonice a diasporei ortodoxe, adică a credincioșilor care locuiesc în afara hotarelor geografice ale unei anumite Biserici Ortodoxe Locale, reflectată în proiectul încă a unui document sobornicesc, nu a avut soluționare până la momentul de azi, deoarece a apărut în starea ei actuală abia în secolul al XX-lea. Proiectul deciziei Soborului Panortodox cu privire la problema dată este orientat sper întărirea ajutorului reciproc al ortodocșilor prin crearea în diverse regiuni ale lumii a Adunărilor episcopale, în care cu drepturi egale intră episcopi canonici care își duc slujirea în aceste regiuni.

Sfinţii Apostoli au vestit Evanghelia din Ierusalim până la marginile lumii, cel puţin cât era cunoscută atunci evreilor. Din Spania şi Africa până în Sciţia, la hotarele Hiperboreii, sau până în India. De atunci, veac de veac, Biserica a trecut prin nenumărate creşteri şi descreşteri, persecuţii şi epoci de linişte, vremi de înălţare duhovnicească şi vremuri de decădere sufletească. Au apărut şi au dispărut parohii şi biserici, mânăstiri şi schituri, episcopii şi chiar Biserici locale întinse – ca cea din Persia. Totuşi, cu aceeaşi uşurătate ca în afirmaţiile de la pct. 12, şi aici se afirmă, cu totul neadevărat, că „problema este nouă” şi că nu a avut soluţionare, că Dreptul Bisericesc este incomplet şi are goluri.
(a) Admiţând, de dragul discuţiei, validitatea unor asemenea idei, ele nu înseamnă altceva decât faptul că există probleme dogmatice şi canonice noi, adică tocmai ceea ce Patriarhia Rusă spunea, la pct. 1.b – şi în alte locuri – că nu există! De asemenea, că la „Sinodul Panortodox” se vor discuta probleme dogmatice şi canonice, în ciuda afirmaţiilor de la pct. 1.a şi din multe alte locuri că „Sinodul Panortodox” nu va atinge asemenea teme.
(b) Cred că este necesar să precizez aici faptul că în Învăţătura Bisericii problema punctelor 12 şi 14 este reglementată deja!
Ceea ce împiedică aplicarea Învăţăturii lui Hristos nu sunt „normele insuficiente ale Dreptului Bisericesc”, ci filetismul şi lăcomia papistă de putere (clericalismul [8]) care domină conducerea multor Biserici locale. Agăţarea disperată, ruşinoasă şi ne-ortodoxă, de ţări şi teritorii invadate într-o epocă sau alta; efortul ruşinos, eretic, blestemat, de a folosi Biserica şi Credinţa ca mijloc de deznaţionalizare; nedemna respingere a dreptului biblic la slujbă şi rugăciune în limba proprie; dorinţa ruşinoasă, pătimaşă, anti-ortodoxă, de influenţă religios-politică – iată câteva din adevăratele motive ale disputelor de acest fel!
Uitându-ne în Istoria Bisericii, în practica Bisericii de-a lungul veacurilor, în Sfintele Canoane, găsim răspunsurile. De foarte multă vreme s-ar fi cuvenit ca Bisericile locale din state independente, cu o populaţie ortodoxă semnificativă, având cel puţin trei episcopi, să fi căpătat autonomia sau chiar autocefalia. Ucraina, Republica Moldova, Bielorusia, Kazahstanul, Franţa, Germania, Marea Britanie, SUA şi multe alte ţări sunt în această situaţie. Soluţia ortodoxă, simplă şi străveche, stă în constituirea unor sinoade locale, cu toţi episcopii de acolo, indiferent de naţionalitate. Căci în Hristos toţi suntem una, indiferent de naţionalitate sau alte deosebiri (Galateni 3.28-29 şi 4.6-7; Romani 3.22-24; Ioan 17.20-21; I Corinteni 12.4-27 etc.).
Se văd aici unirea dintre rătăcirea filetistă şi rătăcirea ecumenistă care, alături de clericalism, au influenţat radical pregătirea aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi nesinceritatea interioară a celor care au desfăşurat pregătirile. Căci, pe de-o parte, în discuţiile ecumeniste purtate cu cei de altă religie s-au prevalat de textul de la Ioan 17.21, „ca toţi să fie una”, răstălmăcindu-l. [9] Dar când este vorba de fraţii lor ortodocşi îl uită cu totul, îl înlătură cu desăvârşire, spre a putea să-şi impună voinţa şi puterea cu orice preţ.
(c) Şi în locul fireştii uniri a Bisericii locale dintr-o ţară – fie ea Franţa sau Australia sau oricare alta – aceştia au introdus o altă inovaţie canonică şi dogmatică, aşa numitele „Adunări episcopale” amintite în răspunsul Patriarhiei Ruse. Adunări prin care se strâmbă iarăşi sinodalitatea Bisericii, prin care se inventează iar „noi tipuri de sinoade”, alături de cel „panortodox” şi de „noile sinoade ecumenice” prezumate de Patriarhia Rusiei la pct. 5.b.
Încălcarea promisiunii de a nu se dezbate sau hotărî pe teme de Învăţătură de Credinţă, canoane sau viaţă liturgică este evidentă. Din nou.

15. „Documentul cu tema „Problema calendarului”, la inițiativa Bisericii Ortodoxe Ruse și în corespundere cu decizia Sinaxei deja menționate a Întâistătătorilor, este eliminat din ordinea de zi a Soborului Panortodox.”

Pe linia răspunsului nostru putem doar să observăm că, punând pe agenda „Sinodului Panortodox” – de fapt „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor locale autocefale” – problema calendarului organizatorii au încălcat iar Tradiţia şi rânduielile Bisericii. La fel cum s-a întâmplat şi în 1923, cu aşa-zisa „Conferinţă pan-ortodoxă de la Constantinopol”, o adunare aproape la fel de necanonică şi dăunătoare Bisericii ca cea din Creta. Din păcate, scoaterea acestei probleme din dezbatere nu rezolvă adevărata problemă, adică înlocuirea Sinoadelor Ortodoxe prin sinaxe restrânse, abuzive, dictatoriale, ce iau hotărâri cu încălcarea totală a sobornicităţii Bisericii lui Hristos. Totuşi este bine de observat cum clericalismul ce a impus fără sobornicitate şi fără dragoste schimbarea calendarului în 1924 în România a determinat cumplite dureri şi schisme ale căror răni se tot înnoiesc. Ceea ce, ca istoric şi cu adâncă tristeţe spun, prefigurează roadele aşa-zisului „Sinod Panortodox” din Creta.

16. „Documentul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană” adresat nu doar către copiii Bisericii, dar și către lumea exterioară, descoperă cauzele duhovnicești ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societăți contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului.”

(a) Aflăm că există o categorie mai mult decât interesantă teologic, numită „copiii Bisericii”. (Termenul original, rusesc, „чадам церковным”, a fost corect tradus în română.)
În Sfânta Scriptură, la Romani 9.8, de pildă, se vede faptul că prin „copii ai lui Dumnezeu” se înţeleg toţi cei care cred în El, toţi cei care sunt în Biserică. La II Corinteni 12.14 Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „copiii săi”, cei pe care i-a adus la Credinţă, cei pe care i-a născut pentru Dumnezeu. După cum se vede şi la Galateni 4.19, loc în care, puţin mai apoi, se arată că toţi cei care cred sunt, împreună, soborniceşte, apostoli şi mireni, copiii sau fiii Bisericii. Nu stărui mai mult în această prezentare, mai ales că mi se pare limpede că nu există alţi copii sau fii ai Bisericii în afara tuturor celor ce L-au primit pe Hristos, indiferent că sunt episcopi sau mireni, preoţi, diaconi, catehumeni sau călugări.
Totuşi, în felul în care este folosit aici termenul pare – şi subliniez, pare – să denote un clericalism puternic, o nepotrivită aşezare a alcătuitorilor în poziţia necuvenită de „Părinţi ai Bisericii”, titlu ce nu se poate căpăta de către cel care încă nu a cucerit Cerurile. Doar aceia sunt numiţi „Părinţi ai Bisericii”, şi nu găsim la ei paternalismul fals pe care îl propagă clericalismul. Sper însă ca, în ciuda numeroaselor contraziceri, fracturi logice, abateri de la ortodoxie etc. din „Răspunsul Patriarhiei Ruse” această expresie să fie, dincolo de părerea mea, ortodoxă.
(b) Totuşi, este categoric neortodox a presupune că fără Învăţătura de Credinţă poţi să descoperi „cauzele duhovniceşti ale crizei în viața economică, politică și socială a multor state, cauzate de depărtarea societății contemporane de valorile morale de bază ale creștinismului”.
Nu negăm adevărul cauzelor duhovniceşti ale amintitei crize, dimpotrivă, îl mărturisim cu tărie. Căci ţine de Învăţătura de Credinţă Ortodoxă. Cea pe temele căreia se făgăduia a nu se lua hotărâri în Creta. Se făgăduia asta chiar la începutul documentului pe care îl analizăm. Pentru ca, iată, să vedem că fiecare dintre documente atinge teme – şi chiar de mare însemnătate – din Învăţătura de Credinţă, din Sfintele Canoane, din Tradiţia Bisericii etc.
Contradicţiile acestea, care apar la fiecare paragraf şi, pe alocuri, chiar la fiecare frază, sunt mai mult decât dureroase. Şi, cu siguranţă, nu sunt întâmplătoare. Ele arată un dispreţ total al Patriarhiei Ruse pentru capacitatea de înţelegere şi cunoştinţele teologice ale cititorilor. Sau, la fel de rău, o atât de profundă abatere de la Ortodoxie a alcătuitorilor încât şi-au pierdut şi capacitatea de a gândi logic.

17. „În pofida vorbelor răspândite cu rea voință, în documentul „Relața Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine” în nici un fel nu se afirmă unia cu romano-catolicii, iar comunitățile eterodoxe nu sunt numite în aceeași măsură drepte sau mântuitoare alături de Biserica Ortodoxă.”

(a) Nu se poate ignora aici premiza radicală de „rea voinţă” de la care porneşte Patriarhia Rusă faţă de cei care au îndoieli sau ridică întrebări privitoare la ortodoxia aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Vom vedea mai jos contrastul cu îngăduinţa faţă de altă religie, contrast izbitor, pe care l-am notat şi la pct. 14.b, alin. 4.
(b) Deşi documentul „Relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine” nu afirmă unia cu „romano-catolicii”, aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituiebaza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!
(c) Mulţumim din nou Patriarhiei Ruse pentru dezvăluirile sale publice! Iată, ea afirmă aici, oficial şi autoritar, faptul că recunoaşte comunităţile eterodoxe „drepte sau mântuitoare”, deşi „nu în aceeaşi măsură” cu Biserica Ortodoxă. Şi ea, şi toţi ceilalţi semnatari. Rătăcirea acestor afirmaţii este evidentă pentru orice teolog. Pentru cei care nu sunt teologi, să punem o întrebare simplă: ce înseamnă că nu sunt mântuitoare „în aceeaşi măsură” cu Biserica lui Dumnezeu? Câţi centimetri din trupul unui om, ce procent din sufletul unui om se mântuieşte în comunitatea eterodocă X sau Y? Înţelegem aici ideea că sunt mântuitoare într-o măsură mai mică – deşi, la imprecizia exprimării, s-ar putea bănui şi că ar fi mai mare. Dar cu cât mai mică? Rămân doar călcâiele în Iad sau şi ţurloaiele? Ori se ajunge în Rai doar de la brâu în sus? Ori poate intră doar partea dreaptă, sau chiar doar cea stângă? Pe cei „parţial mântuiţi” de (şi din) aceste comunităţi eterodoxe, îi răcoreşte Raiul doar pe creştet sau până la piept? Sau văd Lumina lui Dumnezeu doar cu un ochi, sau cu trei sferturi de ochi?
Dacă asemenea întrebări vi se par absurde, ridicole sau chiar prosteşti aveţi dreptate. Pentru că sunt întrebări pe care le ridică o concepţie absurdă, ridicolă, prostească. Aceea a faptului că există „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare dar nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Prin fraza aceasta Patriarhia Rusă a mărturisit public şi deschis una din marile erezii ale aşa-zisului „Sinod Panortodox”. Mulţumim, din nou, cu aceeaşi tristeţe adâncă.

18. „Îngrijorările privitor la faptul că scopul documentului constă, cică, în afirmarea ecumenismului ca a unei învățături, obligatorii pentru toți ortodocșii, nu au nici un temei. Însăși expresia „mișcarea ecumenică” este folosită în document exclusiv în context istoric pentru descrierea realității din trecut. Totodată în proiectul documentului Soborului Panortodox sunt fără echivoc trasate criteriile de participare a Bisericii Ortodoxe la relațiile intercreștine.

(a) După cum se poate vedea, o frază mai devreme Patriarhia Rusă a recunoscut public o concepţie anti-ortodoxă, care prin aprobarea la acel aşa-numit „Sinod Panortodox” ar deveni obligatorie pentru toţi ortodocşii (după atribuţiile arogate uzurpator de organizatori). Ca urmare, părerea că nu există niciun temei pentru o asemenea îngrijorare este contrazisă direct chiar de Patriarhia Rusiei. Repetăm îngrijorarea noastră faţă de confuzia între erezie şi ortodoxie ce domneşte peste cei care au conceput „Răspunsul” pe care îl analizăm.
(b) Despre „misiunea ecumenică” (corect în context, „ecumenistă”) a Bisericii (Art. 3), dar şi despre actualitatea şi chiar permanenţa participării Bisericii la Mişcarea Ecumenistă (Art. 4) se vorbeşte foarte clar în documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creştină”. A pretinde că în document se foloseşte expresia „mişcarea ecumenică” „exclusiv în context istoric pentru descrierea realităţii din trecut” este o minciună directă şi ruşinoasă. A spune că o asemenea abordare înşelătoare este total neortodoxă devine inutil. Menţionăm, doar, pe lângă articolele amintite mai sus şi Articolul 5, în care se afirmă că participarea Bisericii Ortodoxe la „dialogurile teologice bilaterale actuale” şi alte manifestări ecumeniste (în text, „ecumenice”)
se bazează pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul său ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi tradiţiei Bisericii primare, a celor şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor”.
În acest text, iată, nu doar că apare o „Biserică primară” deosebită de „Biserica Ortodoxă” a „sinodalilor panortodocşi”, nu doar că se vorbeşte despre o „unitate pierdută a creştinilor” – un refren ecumenist tipic –, dar se şi prezintă participarea Bisericii la mişcările şi activităţile ecumeniste actuale, repetăm, actuale, ca un element esenţial al Credinţei Ortodoxe. Adică exact îngrijorarea definită ca „lipsită de temei” de Patriarhia Rusă ceva mai devreme este confirmată de documentul luat de ea ca martor!

(c) Vedem, prin urmare, că departe de a fi trasate „fără echivoc”, criteriile de participare la relaţiile „intercreştine” – exprimare invalidă teologic – sunt, dimpotrivă, cel puţin ambigue dacă nu direct ne-ortodoxe.

19. „Astfel, se spune direct că relațiile Bisericii Ortodoxe cu comunitățile eterodoxe „trebuie să fie fondate pe clarificarea cât mai grabnică și mai dreaptă de către ele a tuturor temelor ecleziologice, în special în domeniul învățăturii despre taine, har, preoție și succesiunea apostolică în genere”.

(a) Merită reţinută expresia „clarificarea cât mai grabnică”. Vom reveni asupra ei.
(b) Este revelatoare expresia „clarificarea cât mai dreaptă”, deoarece este direct legată de pct. 17.c, de acele „comunităţi eterodoxe drepte şi mântuitoare nu în aceeaşi măsură cu Biserica Ortodoxă”. Se vede prin repetata întrebuinţare a unor asemenea expresii faptul că „mântuirea parţială” şi „dreptatea parţială” – după Învăţătura Bisericii, rătăciri amândouă – au devenit parte integrantă a gândirii unora. Aşa cum sunt cei care au conceput „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm. De fapt, din punct de vedere teologic ortodox, există Învăţătură Dreaptă, care aduce Dreapta Slăvire a lui Dumnezeu (Ortodoxia sau Pravoslovia), sau învăţătură greşită. Evident, să spună cineva „clarificare cât mai dreaptă” ar putea să pară doar o exprimare diplomatică sau îngăduitoare. Dar la un asemenea nivel teologic – aşa cum este cel al sinoadelor sau dialogurilor cu cei de altă credinţă – o asemenea exprimare, bună cel mult pentru încurajarea unui penitent lovit de desnădejde, este categoric greşită. Atunci când vine, însă, pe fondul unor altor expresii care o completează şi întăresc, arătând credinţa rătăcită în existenţa unor semi-biserici în afara Bisericii lui Dumnezeu, avem de-a face cu ceva mult mai grav.
(c) Iarăşi este revelatoare lista de „interes maxim” pe care o oferă Patriarhia Rusiei. Căreia i se cuvin iarăşi triste mulţumiri pentru dezvăluirea oficială şi clară a unor fundamentale rătăciri, inclusiv în domeniul aşa-zisului „dialog teologic intercreştin”. Căci se vede şi aici – ca şi la pct. 1.b şi în alte părţi – că nu Dumnezeirea şi descrierea ei, nu Revelaţia şi primirea ei, nu lucrarea Dumnezeirii şi primirea ei interesează pe ecumeniştii (zis) ortodocşi. Pe ei îi preocupă autoritatea ierarhică şi „spectacolul” liturgic.
Pentru că, dacă lucrurile ar fi stat altfel, s-ar fi preocupat ca acele comunităţi eterodoxe să clarifice „în special” aceste aspecte: cunoaşterea şi înţelegerea Dumnezeirii, a Revelaţiei, a lucrării lui Dumnezeu. Din care decurg toate celelalte aspecte ale vieţii Bisericii lui Hristos.
Desigur, într-o „Biserică”-instituţie, într-o „Biserică”-asociaţie religioasă, într-o „Biserică” – prestatoare de servicii religioase, importante sunt autoritatea şi spectacolul liturgic prin care se prestează aceste servicii. Dar aceasta este o pseudo-biserică, nu Biserica lui Dumnezeu.
Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun – căci nu este vorba despre o gândire comună între Ortodoxie şi eterodocşi, ci doar despre un limbaj cât mai ambiguu, care să pară comun. Degeaba se fac paşi către un limbaj care pare comun câtă vreme conceptele fundamentale sunt radical diferite. Câtă vreme „comunităţile eterodoxe” dispreţuiesc vremea înfiinţării Bisericii de către Iisus Hristos şi faptul că aceasta este Trupul lui Hristos, câtă vreme ele nu înţeleg Istoria Mântuirii, unitatea dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, câtă vreme ele nu Îl înţeleg pe Dumnezeu, descriindu-L în cele mai diferite şi absurde chipuri, aspectele de „maxim interes” menţionate de Patriarhia Rusă ţin de un compromis ne-ortodox.
(d) Şi vedem astfel că acele „criterii de participare a Bisericii Ortodoxe la relaţiile intercreştine [sic! n.n.]” pot fi, eventual, „fără echivoc” – deşi nu sunt – dar categoric nu sunt ortodoxe.
(e) Aşa-zisul „Sinod Panortodox” – de 14 de episcopi cu drept de vot! – pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa „clarificării temelor eclesiologice” de către eterodocşi; pretinde să vorbească şi să hotărască, în numele întregii Biserici, în privinţa acceptării sau respingerii viziunii acestora asupra Sfintelor Taine, Harului şi altor asemenea domenii. În acelaşi timp recunoaşte că nu este sinod ecumenic – singurul care poate face aşa ceva. Şi, mai mult, afirmă că nu va discuta şi nu va lua hotărâri în teme de Învăţătură de Credinţă, dogme, canoane.
Contrazicerile sunt atât de evidente, încât depăşesc hotarele ridicolului.
Teologic însă, nu este vorba despre ridicol sau haz, este vorba despre o tragedie.

20. „Referitor la Consiliul mondial al Bisericilor, în document se menționează că Biserica Ortodoxă „nu acceptă ideea «egalității confesiunilor» și nu poate percepe unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional”.

Fraza ar fi fost frumoasă şi adevărată în alt context, dar în contextul documentului este înecată în atâtea afirmaţii compromiţătoare, încât devine o vorbă goală.
(a) După cum s-a văzut, chiar Patriarhia Rusiei recunoaşte că documentul despre care vorbeşte tratează „comunităţile eterodoxe” drept „parţial drepte” şi „parţial mântuitoare”. Ceea ce este o învăţătură eterodoxă – neoprotestantă, mai exact [10] – şi care transformă afirmaţia „nu acceptă ideea «egalităţii confesiunilor»” într-o afirmaţie eterodoxă. Pentru că cei care alcătuiesc asemenea documente nu acceptă „egalitatea confesiunilor” dar acceptă, de exemplu, o „capacitate parţial mântuitoare” a acestora… dar şi alte asemenea învăţături greşite.
(b) Expresia „un anume compromis interconfesional” este un strălucit exemplu al limbajului eterodox creat de aşa-zisele „dialoguri teologice bilaterale actuale”. În originalul rus este folosită expresia „как некий межконфессиональный компромисс”, unde „некий” înseamnă, întradevăr, „unul”, „un anume”, „un oarecare [Vasile, Gheorghe etc.]”. Traducerea în limba română este şi aici foarte corectă. Şi am fost silit să verific aceasta deoarece nu îmi venea să cred că un document oficial ortodox, emis de cea mai mare – numeric, cel puţin – patriarhie ortodoxă, poate conţine o asemenea exprimare. Căci a nu accepta „unitatea Bisericii ca un anume compromis interconfesional” deschide, în fapt, posibilitatea de a o accepta ca alt compromis interconfesional.
Desigur, s-ar putea spune că o asemenea atenţie acordată fiecărui cuvânt este exagerată.
Dar aşa ceva poate fi spus doar de către cineva care nu cunoaşte Istoria şi Învăţătura Bisericii. Deci nici greutatea fiecărui cuvânt folosit în Credinţă.
Nu doar că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12.36). Dar şi la toate Sinoadele Ecumenice, şi în multe întâmplări din Istoria Bisericii, s-a dovedit foarte limpede cum un singur cuvânt poate duce la rătăcire mulţimi de oameni, cum un singur cuvânt nepotrivit schimbă adevărul în minciună.
Iar când avem de-a face cu un document plin de (auto-)contraziceri, fracturi de logică, mărturisiri de credinţă eterodoxă etc., este firesc să privim cu prudenţă orice cuvânt nepotrivit.
(c) A vorbi despre unitatea Bisericii înseamnă a trata teme fundamentale ale Învăţăturii de Credinţă, ale dogmelor şi canoanelor ortodoxe. Iarăşi afirmaţiile care pretind că nu se vor discuta asemenea lucruri şi nu se vor lua asemenea hotărâri sunt direct contrazise chiar de către cei care au făcut afirmaţiile.

21. „De asemenea este necesar de menționat că intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în organizația intercreștină dată a fost posibilă doar după adoptarea de către ea în anul 1950 a „Declarației de la Toronto” care până în ziua de azi rămâne a fi unul din documentele de bază ale ei. Declarația subliniază că și „Consiliul mondial al Bisericilor nu este și niciodată nu trebuie să devină o super-Biserică”, că scopul său este de „a contribui la studierea și discutarea problemelor unității Bisericii”. După cum a fost menționat în mod special, „calitatea de membru al Consiliului Mondial nu presupune ca fiecare Biserică să considere alte Biserici-membre ca fiind Biserici în sensul adevărat și deplin al acestui cuvânt… Nici o Biserică datorită statutului său de membru nu este obligată să treacă sub tăcere, să micșoreze sau să schimbe mărturisirea sa a adevărului în plinătatea lui”. Adoptarea acestor principii de către Consiliul mondial al Bisericilor i-a dat posibilitate Bisericii Ortodoxe, fără a păcătui în vreun anumit mod împotriva învățăturii sale de credință, să mărturisească fără impedimente creștinilor eterodocși despre adevărul lui Hristos, despre faptul că restabilirea unității lăsate ca moștenire de Dumnezeu este posibilă doar în sânul Bisericii care este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, aceasta fiind anume Biserica Ortodoxă (ceea ce este clar arătat în proiectul pregătit).”

Tot acest text constituie o justificare a participării ierarhilor de vârf din unele Biserici locale – şi a oamenilor lor – la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) şi alte asemenea mişcări.
Justificarea se face pe câteva citate scoase din context şi pe afirmaţii lipsite de orice dovadă.
Dată fiind lipsa de legătură a paragrafului cu subiectul propriu-zis, am fi putut să-l ignorăm.
Dar socotim că el nu a fost pus aici inutil!
După cum se va vedea, această pseudo-justificare este (re)deschiderea unui atac împotriva ortodocşilor!
Notăm aici doar câteva aspecte:
– documentele respective nu au fost discutate ortodox în Bisericile locale înainte de a fi adoptate, astfel încât adoptarea lor este ne-ortodoxă dintru început;
– documentele respective au un conţinut mult mai bogat, care face din paragrafele citate de Patriarhia Rusă vorbe goale;
– pretinsa mărturisire făcută „creştinilor eterodocşi” poate fi făcută foarte bine în afara CMB şi altor asemenea grupări, în mod direct, aşa cum făceau Sfinţii Apostoli, Părinţii Apostolici, Sfinţii Părinţi şi ucenicii tuturor acestora;
– roadele participării la CMB sunt rele şi otrăvite, de la introducerea în Bisericile locale a unui limbaj neortodox şi până la permanenta avansare în rătăcire a „creştinilor eterodocşi” din 1950 încoace, ajungându-se la numirea drept „pastori” şi „episcopi” a femeilor, homosexualilor, transsexualilor etc., avansându-se în felurite absurdităţi etologice ş.a.m.d.; ceea ce ar fi trebuit să ducă de mult la părăsirea acestei participări şi să înlăture orice justificare a ei.

Paragraful acesta este în contradicţie cu realitatea cea mai concretă şi practică. Este o încercare de manipulare a cititorilor, pe baza neştiinţei lor în privinţa documentelor CMB şi a roadelor otrăvite a participării ortodoxe la acesta.

22. „Tezele redate în „Declarația de la Toronto” satisfac și cerințele care, conform documentului „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse față de confesiunile eterodoxe”, adoptat la Soborul Arhieresc în anul 2000, sunt necesare pentru statutul de membru al Bisericii Ruse în diverse organizații intercreștine. În corespundere cu documentul dat, Patriarhia Moscovei nu poate fi membrul organizațiilor în care „statutul, regulamentul sau procedura cer lepădarea de învățătura de credință sau tradițiile Bisericii Ortodoxe”, iar „Biserica Ortodoxă nu are posibilitate să mărturisească despre sine ca despre Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică” (punctul 5.2).”

Acest paragraf continuă o discuţie în afara subiectului direct, completând încercarea de justificare a participării Patriarhiei Rusiei la CMB şi alte manifestări ecumeniste.
Una din fracturile logice ale prezentării este confuzia între lege şi aplicarea ei.
Da, există prevederile respective în documentul „Principiile de bază ale atitudinii Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de confesiunile eterodoxe”. Da, teoretic sunt obligatorii. Dar chiar „Răspunsul Patriarhiei Ruse” pe care îl analizăm încalcă aceste prevederi! [11] Pentru că, din nefericire, cuprinde o mulţime de abateri radicale de la Învăţătura de Credinţă şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe!
Ceea ce transformă acest paragraf într-o avocăţească înşiruire de vorbe goale. Menite să acopere o realitate clară şi tristă: organizarea şi documentele, ba chiar şi numele aşa-zisului „Sinod Panortodox” sunt anti-ortodoxe! Iar îngrijorările creştinilor faţă de ele nu doar că sunt perfect îndreptăţite, ci sunt chiar prea mici faţă de gravitatea căderii!

23. „În conformitate cu același document, „mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Evident că un astfel de dialog va fi imposibil, dacă una din părți va numi pe cealaltă parte că este o comunitate eretică. Despre același lucru Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a vorbit în predica sa recentă ținută în Duminica Triumfului Ortodoxiei: „De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă”.

(a) Reţinem din acest paragraf, în primul rând, afirmaţia că „mărturia nu poate fi efectuată în formă de monolog – ea presupune pe cei care aud, presupune o comunicare. Dialogul presupune două părți, o deschidere reciprocă față de comunicare, hotărârea pentru înțelegere”. Vom reveni şi mai jos asupra ei, dar acum ridicăm o problemă evidentă, pe care Patriarhia Rusiei o ignoră:
(b) În ce constă deschiderea „creştinilor eterodocşi” faţă de comunicarea şi înţelegerea cu Biserica Ortodoxă?
Din 1950 şi până în prezentă evoluţia teologică a „creştinilor eterodocşi” este masiv negativă. Tot felul de grave abateri de la Învăţătura lui Hristos au apărut şi s-au impus în „comunităţile eterodoxe”, îndepărtându-le sistematic de Credinţa Bisericii. Asemenea învăţături s-au strecurat şi în Biserică – foarte des exact prin mijlocirea ortodocşilor implicaţi în „dialogurile teologice actuale cu eterodocşii” – ducând la probleme pastorale grave şi chiar la căderea unor grupuri de ortodocşi din Credinţă.
(c) Există nenumărate cazuri în care Sfinţii Părinţi folosesc deschis şi limpede termeni de „rătăcire”, „erezie”, „înşelare”, „schismă” şi, respectiv, „rătăciţi”, „eretici”, „înşelaţi”, „schismatici”. Mai mult decât atât, asemenea cuvinte sunt folosite de către „creştinii eterodocşi” la adresa ortodocşilor extrem de des, fără a fi dezavuate de conducătorii eterodocşilor (ba chiar aceştia fiind, de multe ori, folositori ai unor asemenea termeni). Ceea ce ne arată şi la eterodocşi chiar deosebirea dintre limbajul folosit într-o situaţie şi cel folosit în alte situaţii. Adică un discernământ care, din câte se pare, este interzis de Patriarhia Rusiei.
Altfel spus, eterodocşii le pot spune „eretici” sau „rătăciţi” ortodocşilor în textele lor, însă nouă ne este interzisă folosirea unor asemenea cuvinte, chiar dacă sunt evident adevărate. Şi asta în ciuda faptului că „deschiderea” către „înţelegere” din partea eterodocşilor lipseşte la nivel teologic real cu desăvârşire. Pentru că a confunda înţelegerile materiale şi materialiste, înţelegerile de politici sociale sau pe alte asemenea dimensiuni lumeşti cu dialogul teologic este complet greşit.
(d) Folosirea termenului de „eretic” atunci când încerci să converteşti pe cineva din afara Bisericii este, cel mai adesea, nepotrivită şi contraproductivă. Dar folosirea lui în documentele interne ale Bisericii, acolo unde reflectă adevărul, este obligatorie! Aşa procedează şi catolicii, şi adventiştii, şi baptiştii şi toate celelalte „comunităţi eterodoxe”! A considera că documentele interne ale Bisericii, fie ele chiar şi privitoare la relaţiile externe, trebuie să fie supuse exigenţelor eterodocşilor este deja „lepădarea de învăţătura de credinţă sau tradiţiile Bisericii Ortodoxe” (pct. 22).

24. „Sfântul ierarh Marcu al Efesului, care a vorbit la Soborul de la Ferrara-Florenţa, demascând rătăcirile latinilor, adresându-se către Papa de la Roma, îl numea „Sanctitatea Sa Părintele” și „Preafericitul Papă al Romei Vechi”, iar disputele din timpul Soborului cu catolicii le descria în următoarele cuvinte: „Astăzi membrii Trupului Domnului, anterior scindați și separați pe parcursul a multor veacuri, se grăbesc spre unirea reciprocă!” Pentru a afla cum gândea și proceda cu adevărat sfântul ierarh, trebuie de luat cunoștință de cartea arhimandritului Amvrosie (Pogodin) „Sfântul ierarh Marcu al Efesului și unia de la Florența”, în care sunt aduse în original cuvântările lui în cadrul Soborului de la Ferrara-Florenţa, precum și cele de după Sobor. Sfântul ierarh a făcut tot posibilul ca într-un dialog reciproc respectuos să îi încline pe oponenții săi spre întoarcerea pe calea cea dreaptă. Iar când a devenit clar că este cu neputință, el s-a opus cu bărbăție latinilor, apărând puritatea Ortodoxiei.

Vedem reluate, iar şi iar, aceleaşi încercări de îndreptăţire a participării la CMB şi la alte manifestări ecumeniste.
(a) Despre folosirea unui limbaj diplomatic potrivit misiunii creştine de convertire şi respectiv renunţarea la el atunci când riscă să afecteze Învăţătura de Credinţă – sau eterodocşii resping repetat adevărul – am vorbit mai sus (pct. 23.b, c şi d).
(b) Însă invocarea – parţială şi părtinitoare – a Sfântului Marcu al Efesului ne dă posibilitatea să amintim că el, în scrierile de după întrunirea de la Ferrara-Florenţa i-a numit clar şi deschis „eretici” pe adepţii papismului.
(c) Şi, de asemenea, că Sfântul Marcu al Efesului nu a avut nevoie de o jumătate de secol ca să vadă că nu are cu cine dialoga! Pentru că din 1950 şi până acum Patriarhia Rusiei – şi ceilalţi participanţi ortodocşi – la dialogurile ecumeniste au obţinut chiar mai puţin decât Marcu al Efesului la Ferrara-Florenţa! Şi atunci, dacă tot invocaţi numele şi exemplul lui, de ce nu urmaţi acest exemplu părăsind un „dialog” mincinos, care nu a adus nicio roadă bună? Dacă îl recunoaşteţi pe Sfântul Marcu ale Efesului drept sfânt, de ce nu aplicaţi măsurile sale ortodoxe, nu doar într-un limbaj diplomatic atunci când există speranţa dialogului, ci şi în închiderea discuţiilor atunci când se dovedeşte lipsa speranţei? Din 1950 şi până în 2016 nu au renunţat eterodocşii, în temeiul „dialogurilor” ecumeniste, la niciuna dintre învăţăturile lor rătăcite! Câte zeci sau sute de ani ar mai fi necesari pentru a se înţelege că „deschiderea faţă de comunicare, hotărârea pentru înţelegerenu există în CMB?
(d) Dacă tot aminteşte de bărbăţia Sfântului Marcu al Efesului, unde şi când se va opune, în sfârşit, Patriarhia Rusiei, rătăcirilor CMB? Sunt multe documente anti-ortodoxe emise de acest organism trecute sub tăcere în „Răspunsul” său de către Patriarhia Rusiei – sau, mai bine zis, de către Departamentul ce l-a întocmit.
De fapt, într-un stil neoprotestant sau ecumenist (acelaşi lucru), cel care a întocmit
documentul a luat fragmentele care i-au convenit din spusele Sfântului Marcu, ascunzându-le pe cele care le aşează pe acestea în întregul ortodox pe care îl constituie opera şi viaţa sfântului.

25. „Anume așa procedează Sanctitatea Sa Patriarhul Chiril, apărând cu râvnă credința ortodoxă și prezentând interesele Bisericii Ortodoxe Ruse în dialogul purtat cu persoanele creștine eterodoxe, cu persoanele de alte confesiuni și cu ateii. Evitarea unui astfel de dialog ar fi o crimă în fața Domnului, Care a poruncit apostolilor Săi – mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Mt. 28:19-20). Dacă apostolii ar fi șezut închiși, ocolind orice fel de contact cu cei de alte confesiuni, propovăduirea Evangheliei lui Hristos niciodată nu ar fi ieșit peste hotarele foișorului din Sion. Disprețul față de persoanele de altă religie sau de alte concepții aseamănă pe acel om cu fariseii, a căror precauție principală era să nu se spurce de la atingerea de cei care credeau incorect din punctul lor de vedere.

(a) Se poate vedea, din întinderea paragrafelor pe temă, cât de mult se preocupă Patriarhia Rusiei de îndreptăţirea participării la mişcările şi activităţile ecumeniste.
(b) Acest lucru ne arată şi intensitatea opoziţiei ruşilor ortodocşi faţă de această participare. Dar şi încrâncenarea unor oameni din cadrul Patriarhiei Rusiei din a hotărî unilateral, dictatorial, prin monolog şi lipsă de comunicare şi deschidere, liniile de lucru ale Bisericii Ortodoxe Ruse.
S-a amintit mai sus (pct. 23.a) despre dialog, comunicare, dorinţă de înţelegere etc. în relaţia cu eterodocşii. Dar de ce lipsesc acestea exact acolo unde sunt mai importante, în relaţiile interne ale Bisericii? Am văzut mai sus premiza de „rea voinţă” de la care pleacă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” faţă de cei care au îngrijorări sau obiecţii faţă de documentele aşa-numitului „Sinod Panortodox”. Dar şi faptul că din 1961 până astăzi nu a existat deschidere, nu a existat dialog, nu a existat comunicare, nu a existat dorinţă de înţelegere a Patriarhiei Rusiei şi altor organisme ortodoxe similare… faţă de ortodocşii preocupaţi de pregătirea „Sinodului Panortodox”! De ce nu s-au publicat şi nu s-au discutat deschis documentele vreme de peste 50 de ani? O jumătate de secol! O jumătate de secol de pregătiri ascunse, într-un stil cu totul neortodox, o jumătate de secol de lipsă de dialog cu ierarhii ortodocşi, cu preoţii ortodocşi, cu teologii ortodocşi! O jumătate de secol în care o adevărată conspiraţie ecumenistă a anulat dreptul la cuvânt al imensei majorităţi a Bisericii! Sub cuvânt că „sunt prea proşti/înapoiaţi/bigoţi/fanatici ca să înţeleagă”. Poate că suntem aşa, poate că nu. Dar Învăţătura de Credinţă a Bisericii este întemeiată pe propovăduire deschisă, nu pe înţelegeri „între deştepţi”. Cine a fost împiedicat să ia parte ori să vorbească la Sinodul din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15.4-31)? Cine a fost oprit să ia parte ori să vorbească la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325)? Sau la celelalte sinoade ecumenice? Când s-a mai văzut ca Biserica lui Hristos să pună eterodocşii mai presus de ortodocşi?
Răspunsurile sunt simple şi clare: nimeni, niciodată.
Cei care pun cele din afara Bisericii mai presus de cele ale Bisericii au căzut din Ortodoxie.
Aşa este filetismul, care pune naţionalismul mai presus de Biserică, transformându-l în fanatism şi xenofobie.
Aşa este clericalismul, care pune o parte a Trupului lui Hristos mai presus de celelalte părţi, ca şi cum ar putea trăi fără ele (I Corinteni 12.4-27).
Aşa este ecumenismul, noul chip al vechii rătăciri a sincretismului, care pune „înţelegerea” lumească cu eterodocşii mai presus de Biserică, renunţând la Iubirea în Adevăr, adică la Dumnezeu.
(c) Cum a fost „contactul cu alte cei de alte confesiuni” al Sfinţilor Apostoli?
De pe poziţia ortodoxă „noi avem Calea, Adevărul şi Viaţa şi vrem să vi le împărtăşim”, sau de pe poziţia ecumenistă „voi sunteţi drepţi şi mântuiţi deşi nu în aceeaşi măsură cu Biserica”?
Ce mărturiseşte Sfântul Ioan Evanghelistul că a spus Domnul? „Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat.” (Ioan 10.8). Şi, iarăşi, „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14.6). Şi, iarăşi, „Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” (Ioan 1.17). Şi, iarăşi, „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8.32). Şi multe altele asemenea!
Dar şi mai în contradicţie cu concepţiile ecumeniste ale acestui „Răspuns al Patriarhiei Ruse” sunt cuvintele pe care Hristos le spune celor care aveau Cuvântul lui Dumnezeu – adică Sfintele Scripturi – dar nu Îl respectau.
Ceea ce face ca invocarea Sfinţilor Apostoli în acest context să se întoarcă, de fapt, chiar împotriva textului emis de Patriarhia Rusiei.
(d) Atacul împotriva ortodocşilor – atacul Patriarhiei Rusiei împotriva ortodocşilor – pregătit încă din paragrafele dinainte (pct. 21, dar şi 17.a) începe de acum!
Şi începe printr-un sofism avocăţesc: refuzul de a accepta schimbarea Credinţei Ortodoxe şi validitatea altor religii este denumit, incorect şi absurd, „dispreţ faţă de persoanele de altă religie sau de alte concepţii”. Ori este evident că între dezacordul faţă de părerile cuiva şi dispreţul faţă de acea persoană este o deosebire uriaşă! Un părinte poate să fie în dezacord cu copilul său, o soţie poate să fie în dezacord cu soţul ei, un om poate să fie în dezacord cu prietenul său păstrând neştirbită dragostea şi respectul.
Dacă ar fi să luăm în serios această frază a Patriarhiei Rusiei ar însemna că ea dispreţuieşte pe toţi cei care au altă părere decât ea şi se socoteşte dispreţuită de toţi cei care nu au părerile ei.
Sau, repet, putem vedea o încercare jalnică de a transforma dezvinovăţirile incoerente pentru greşita participare la acţiunile şi activităţile ecumeniste în acuzaţii faţă de cei care văd greşeala.

25. „Anume cu fariseii se aseamănă acei „râvnitori ai Ortodoxiei” care duc azi în eroare poporul lui Dumnezeu cu povestiri false despre chipurile pregătirea unui sobor atihrist, dar nu cu apostolii și nu cu sfântul ierarh Marcu al Efesului. Pe când cauza apostolilor și a sfântului ierarh Marcu al Efesului o continuă acei care fără de frică intră în dialog cu creștinii eterodocși – nu de dragul dobândirii unor compromisuri în învățătura de credință, dar de dragul mărturisirii despre puritatea și adevărul credinței ortodoxe, de dragul găsirii unor forme acceptabile de coexistență reciprocă, de dragul salvării vieților creștinilor prigoniți, de dragul apărării comune a familiei ca a unei uniuni sfințite de Dumnezeu dintre un bărbat și o femeie, de dragul apărării vieții pruncilor nenăscuți, de dragul păcii pe pământ.

(a) Iată că dacă nu putem spune „eretici” eterodocşilor care duc în eroare poporul cu învăţăturile lor, putem în schimb să-i facem „farisei” pe cei care contestă aşa-zisul „Sinod Panortodox”!
Se spusese mai sus, pentru relaţiile ortodocşilor cu eterodocşii (pct. 23),

„De îndată ce o să spuneți omului că este eretic, închideți orice posibilitate de a comunica cu el – el încetează să vă mai audă și devine dușmanul vostru, doar pe sine el nu se consideră eretic și recepționează aceste cuvinte ca o ofensă”

Cum ar trebui, atunci, să privim această categorisire pe care o face chiar ortodocşilor Patriarhia Rusiei?
După vorbele ei, ca pe o încercare de a închide dialogul cu ortodocşii care contestă în vreun fel „Sinodul Panortodox”, cu o încercare de a-i transforma în duşmani şi de a-i ofensa. Este o agresiune conştientă, de vreme ce este precedată de acest pasaj!
Sau Patriarhia Rusiei are impresia că faţă de ortodocşi poate folosi liber acuzaţii şi insulte?
Este ruşinos şi neortodox acest stil în care o patriarhie ortodoxă îi cocoloşeşte în fel şi chip pe eterodocşi, dar loveşte fără şovăire în ortodocşii care nu i se supun orbeşte.
(b) Dreptul părerii personale, nedumeririi sau îndoielii faţă de o afirmaţie teologică a existat întotdeauna în Biserică, fiind punctul din care se deschide dialogul ortodox. Şi a fost izvor de predici şi cateheze, de tratate teologice, de opere de mare valoare.
Patriarhia Rusiei neagă repetat ortodocşilor acest drept, deşi îl recunoaşte eterodocşilor. Încă o mărturisire publică şi clară pentru care, adânc întristaţi, iarăşi mulţumim.
(c) Mărturisirea „purităţii şi adevărului credinţei ortodoxe” am făcut-o şi eu în parohie, fără să simt nevoia de CMB sau alte organizaţii ecumeniste. Am avut şi bucuria venirii la Credinţă a unor atei, catolici, adventişti, musulmani etc., ca roade concrete ale acestei mărturisiri. Mai mult decât mine au făcut mulţi alţi preoţi, tot fără a avea vreun amestec în CMB sau alte organizaţii şi activităţi ecumeniste. Ce roade a adus pretinsa mărturisire făcută de Patriarhia Rusă şi alte instituţii similare în CMB şi alte asemenea medii? Răspunsul real este că în cel mai bun caz nu a adus niciun rod, pentru că în multe alte cazuri a însemnat doar infiltrarea în Biserică a unor idei eterodoxe şi chiar căderea din Credinţă a multor ortodocşi.
(d) Găsirea „unor forme acceptabile de coexistență reciprocă” s-a realizat în vechea Romanie – adică Imperiul Roman – încă din Antichitate. În vremea Sfântului Constantin cel Mare şi altor împăraţi creştini, mergând până la sfinţi ca Ştefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu, atât statul cât şi clerul, călugării şi mirenii – uniţi atunci toţi patru într-o simphonie de multe veacuri nerepetată – au găsit asemenea forme. În secolul al XVII-lea Transilvania era răvăşită de prigoanele violente ale protestanţilor împotriva ortodocşilor. În acelaşi timp, în Ţările Române surori şi vecine, adică în Moldova şi Muntenia, convieţuiau paşnic majoritatea ortodoxă şi minorităţile catolică, armeană, calvină, musulmană, mozaică etc. Cum? După vechile aşezări creştine care transformaseră pax romana într-o mai profundă şi mai dreaptă pax christiana. Fără să fie nevoie de asociaţii, mişcări sau consilii ecumeniste.
(e) Salvarea „vieților creștinilor prigoniți” nu s-a făcut şi nu se face prin mişcarea ecumenistă. O asemenea scuză este mai mult decât jalnică. Atunci când domnitorii români au ocrotit ortodocşii, monofiziţii sau catolicii din Imperiul Otoman sau Hanatul Crimeii nu au avut nevoie de ecumenism spre a face aşa ceva! A-i ajuta pe ceilalţi şi a colabora cu alţii, ortodocşi sau nu, la salvarea celor ameninţaţi – fie ei creştini sau necreştini! – nu ţine de ecumenism, ci de o datorie creştină fundamentală! Iar realizarea colaborărilor pe temă nu depinde în niciun fel de ecumenism, ci de omenia nostră a tuturor.
(f) Apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi şi a păcii se poate face uşor prin colaborare directă între toţi cei care vor aceste lucruri. Nu necesită nici discuţii şi nici concesii teologice, nici născocirea de noi sinoade, nici desfiinţarea sinodalităţii Bisericii. Nu este nevoie pentru apărarea familiei, a copiilor nenăscuţi sau a păcii de CMB, de mişcări ecumeniste şi altele asemenea.
(g) Vedem ca urmare că toate aceste aşa-zise „argumente” nu au de fapt nicio legătură cu realitatea. Nu justifică nici implicarea în mişcările ecumeniste, nici documentele pline de erori teologice ale întrunirii din Creta, nici uzurparea sinodalităţii Bisericii de un grup de 14 episcopi, nu justifică nimic din toate greşelile – sau răutăţile – pe care pretind a le argumenta.

26. „Trebuie să menționăm de asemenea că Regulamentul de lucru al Soborului [Sinodului] Panortodox, adoptat la Sinaxa Întâistătătorilor, exclude posibilitatea discutării altor documente decât cele șase, menționate mai sus.

Mulţumim cu tristeţe Patriarhiei Ruse pentru această mărturie a încălcării rânduielilor sinodale de către „Regulamentul de lucru al Sinodului Panortodox”.
Într-adevăr, toată Istoria Bisericii ne arată că orice sinod, chiar dacă se întruneşte pe o anume temă, este deschis oricăror alte probleme pe care le ridică participanţii. Căci, infailibil fiind socotit în Ortodoxie doar Dumnezeu, se recunoaşte că teme de maximă importanţă se pot ivi oricând şi oricine este îndreptăţit să le aducă înaintea sinodului. Avem aici însă o anulare a acestor străvechi rânduieli ortodoxe! Se pare că „Sinaxa Întâistătătorilor” se socoate pe sine infailibilă, uzurpând chiar şi dreptul Bisericii ca întreg de a pecetlui sau a respinge până şi un sinod presupus universal.

27. „Mai mult ca atât, în corespundere cu Regulamentul, toate amendamentele la documentele indicate – dacă va apărea o astfel de necesitate – pot fi adoptate în exclusivitate cu decizia unanimă a tuturor Bisericilor Locale, ceea ce înseamnă că nici un amendament nu poate fi acceptat, dacă măcar una din Bisericile Locale care participă la lucrările Soborului va declara dezacordul său. O atare ordine de luare a deciziilor permite Bisericii Ortodoxe Ruse să participe liber la lucrările Soborului Panortodox, fără a avea temeri că Bisericile Locale vor fi impuse să adopte vreo decizie în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii.

(a) Dacă am fi spus noi că aşa-zisul „Sinod Panortodox” nimiceşte rânduielile canonice ale sinodalităţii Bisericii, de bună seamă că mulţi n-ar fi crezut. Dar iată cum Patriarhia Rusiei recunoaşte oficial acest lucru, ba chiar îl declară a fi ceva bun! Nu există în toată Istoria Bisericii, nu există în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie rânduieli ca cele pe care se bazează pregătirea, organizarea şi funcţionarea „Sinodului Panortodox”!
(b) În toată Istoria Bisericii în orice sinod ortodox ce a existat vreodată au fost primiţi toţi episcopii ortodocşi şi cei aduşi de ei (clerici, călugări sau mireni teologi);
(c) şi, de asemenea, fiecare a avut vot individual! Pentru că fiecare episcop este egal cu oricare alt episcop. Pentru că patriarhul nu este mai mare decât oricare episcop vicar! Pentru că atribuţiile administrative nu au voie în Ortodoxie să atingă atribuţiile duhovniceşti!
(d) De asemenea nu a existat vreodată dreptul de veto în Ortodoxie! Nu a existat niciodată un sinod ortodox care să poată fi blocat în luarea unei hotărâri de veto-ul unei Biserici locale, fie ea chiar a Romei vechi sau Romei noi!
(e) Toate acestea sunt deja cu totul „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”! Adică deja au fost luate hotărâri, de către „Bisericile Locale”, „în dezacord cu învățătura sfinților părinți și Tradiția multiseculară a Bisericii”!
Acestea sunt exact hotărârile privitoare la aşa-zisul „Sinod Panortodox”!

28. „În baza celor menționate, Soborul [Sinodul] Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse care și-a ținut lucrările în perioada 2-3 februarie a aprobat participarea delegației Patriarhiei Moscovei la Soborul Panortodox ce urmează să fie convocat, chemând pe toți copiii Bisericii noastre la o rugăciune stăruitoare, ca lucrările lui „să servească binelui Bisericii lui Hristos”.

(a) Este bine că Patriarhia Rusiei nu (mai) afirmă că Sinodul din 2-3 februarie a aprobat participarea în unanimitate, ceea ce ar fi fost un mare neadevăr. Dar ceea ce nu spune aici este faptul că nu a adus la cunoştinţă dosarul participării din vreme, ci doar cu câteva minute înainte de votare. De asemenea, nu spune că s-a interzis ridicarea de obiecţiuni atât faţă de faptul că nu s-a putut citi dosarul, cât şi faţă de conţinutul său. Nu se spune că s-a impus votarea pentru participare, cei câţiva care au avut curajul să se opună fiind ameninţaţi şi insultaţi.
Toate aceste fapte ascunse de către Patriarhie au fost atestate de mai mulţi martori – participanţi direcţi sau privitori – şi transformă „Sinodul din 2-3 februarie 2016” într-un adevărat sinod tâlhăresc, în care prin silnicie s-a impus o hotărâre neortodoxă.
Dacă Patriarhia Rusiei ar fi vrut un sinod ortodox pe tema participării ar fi trebuit să dezbată public documentele pregătitoare, luni de zile înainte de sinod, iar apoi să-l ţină deschis şi limpede, lăsând pe fiecare să argumenteze pro sau contra.
Este limpede că oricât de bine-intenţionaţi ar fi teologii Patriarhiei Ruse, oricât de bine-intenţionat ar fi Sanctitatea Sa Chiril sau oricare altul dintre noi, suntem cu toţii oameni supuşi greşelii. De aceea şi Dumnezeu a rânduit Bisericii sobornicitatea drept temei fundamental de lucru, dialog şi hotărâre, astfel încât om pe om să se îndrepte, în lumina Duhului Sfânt. Rânduială călcată în picioare şi de documentele pregătitoare şi regulamentul aşa-numitului „Sinod Panortodox”, şi de pseudo-sinoadele prin care se impune în Bisericile locale acceptarea lor şi a participării unor delegaţii la întrunirea din Creta.
(b) Revine aici expresia paternalist-clericalistă „copiii Bisericii”, ca formă blândă de a-i pune la punct pe credincioşi, ca mijloc de manipulare prin care „supuşii” să fie deosebiţi de cei care ridică obiecţii, declaraţi mai sus „oameni de rea voinţă” şi „farisei”.
(c) În ce fel ar putea să servească „binelui Bisericii lui Hristos” o adunare care încă din pregătirile ei neagă sinodalitatea Bisericii, uzurpă atribuţiile Sinoadelor Ecumenice, anulează dogme şi canoane, născoceşte noi canoane, insultă ortodocşii, promovează doctrine eterodoxe? Cel mult, prin faptul că scoate la iveală toată această lucrare întunecată, desfăşurată până acum pe ascuns. Acesta este singurul bine care există aici.

29. „Afirmația difuzată în ultimul timp că Soborul Arhieresc nu ar fi avut suficiente împuterniciri de a adopta astfel de decizii, trebuie să fie recunoscută nu drept eronată, dar cea care răstoarnă însăși temeliile existenței Bisericii Ortodoxe, pe care din vremurile apostolicești o caracterizează structura sa ierarhică.

(a) Se poate observa, iar şi iar, limbajul neclar al Patriarhiei Rusiei în locuri esenţiale ale acestui document. În ce constă afirmaţia, nu ni se spune. Am prezentat mai devreme (pct. 28.a) unele din faptele care anulează validitatea aşa-zisei „hotărâri sinodale”, impusă prin forţă de administraţia bisericească rusă. Chiar şi dacă s-ar încerca negarea unora dintre ele, simplul fapt că nu a existat o pregătire publică, o dezbatere a întregii Biserici Ruse, pe seama documentelor pregătitoare, regulamentului şi participării la aşa-zisul „Sinod Panortodox” este de ajuns să anuleze ortodoxia „hotărârii” amintite.
(b) A pretinde că o asemenea afirmaţie „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” este o pretenţie de o excepţională gravitate şi care ar trebui să fie argumentată extrem de serios.
La prima vedere ea ar părea doar un nou atac împotriva ortodocşilor care, după rânduielile Bisericii din vremea lui Hristos şi până astăzi, îşi exprimă nedumeririle şi îngrijorările. Un mijloc de a le pune pumnul în gură, de a-i reduce la tăcere. Şi de a-i despărţi de Biserică.
Din păcate, este mai mult decât atât!
Nu că şi atât nu ar fi fost, oricum, prea mult şi prea rău.
(c) Dar se vede imediat că afirmaţia este consecinţa directă a unei concepţii eterodoxe, eretice, papiste!
Ideea că Biserica Ortodoxă, „din vremurile arhiereşti” este caracterizată de „structura sa ierarhică” este străină Ortodoxiei şi extrem de gravă. Este o mărturisire directă a Patriarhiei Rusiei, o mărturisire autoritară, categorică şi clară, a unei învăţături categoric străine şi care schimbă radical Învăţătura de Credinţă.
În Sfintele Scripturi vedem Biserica definită drept Trupul lui Hristos, toată arhieria şi preoţia fiind a Lui şi izvorând din El către cei pe care îi alege ca mădulare ale Trupului Său. Apostoli sau prooroci, învăţători sau taumaturgi [12], vindecători sau orice altceva, toţi erau văzuţi ca parte organică a Bisericii. Mai mult, nu existau apostoli care să-i comande pe ceilalţi apostoli, nici episcopi care să-i comande pe ceilalţi episcopi. Ierarhia Bisericii este o ierarhie a harului, în care aspectul administrativ a fost şi rămâne secundar; în care libertatea gândirii şi a vorbirii este neştirbită, în care discernământul cel mai profund poate să aparţină celui mai mic dintre mireni. Sclav era Onisim, dar liber în Hristos şi chiar episcop, iar dacă lumeşte era mai mic decât Filimon duhovniceşte era, cum ştie orice ortodox, mult mai sus.
De aceea a şi existat totdeauna dreptul de a nega, argumentat şi cuviincios, ortodoxia unei păreri sau opere, indiferent de autor, a unei hotărâri sinodale sau episcopale etc.
Conform acestei afirmaţii a Patriarhiei Rusiei sunt eretici, ca unii care nu au respectat asemenea principii, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi Sfântul Marcu ale Efesului – care nu a respectat hotărârile ierarhiei cu privire la unirea cu Catolicismul –, şi Sfântul Teodor Studitul şi nenumăraţi alţii. Toţi aceştia au pus Adevărul de Credinţă mai presus de toate, atrăgând atenţia preoţilor şi episcopilor, patriarhilor şi sinoadelor, atunci când se abăteau de la ele.
Este cumplit de grav a pretinde că acest lucru „răstoarnă însăşi temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe”, a insinua printr-o asemenea frază că „temeliile existenţei Bisericii Ortodoxe” constau în ierarhie, când ştim că „piatra cea din capul unghiului” este Hristos!
Duhul Sfânt spune:
nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3.11)
Patriarhia Rusiei contrazice Duhul Sfânt şi zice că temelia este ierarhia!
Această concepţie este o altă formă de catolicism!
Doar că în vreme ce în catolicismul clasic Papalitatea a înlocuit pe Hristos ca temelie a Bisericii, aici se încearcă înlocuirea ei cu o aşa-zisă „ierarhie”. Care ar fi, după documentele aşa-zisului „Sinod Panortodox”, alcătuită din… 14 de episcopi cu putere absolută asupra întregii Biserici!

30. „Arhipăstorii Bisericii Ortodoxe Ruse în frunte cu Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril, care urmează să participe la lucrările Soborului [Sinodului] Panortodox, vor contribui prin toate forțele la faptul ca Sfântul și Marele Sobor [Sinod] să adopte decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție.

(a) Dacă ne încredem în această afirmaţie, rezultă că într-adevăr delegaţia rusă va încerca din toate puterile să contribuie la adoptarea unor „decizii în spiritul fidelității stricte cu Sfânta Tradiție”. Dar faţă de nenumăratele abateri de la Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură din „Răspunsul Patriarhiei Ruse”, faţă de nenumăratele contraziceri şi fracturi logice ale aceluiaşi document, faţă de atitudinea agresivă împotriva ortodocşilor şi excesiv de îngăduitoare faţă de ortodocşi… nu putem să nu vedem că „toate puterile” delegaţiei sunt, de fapt, extrem de slabe.
(b) În această frază se recunoaşte faptul că deciziile care vor fi luate ţin de Învăţătura de Credinţă a Bisericii, de vreme ce ţin de Sfânta Tradiţie. Ceea ce contrazice, iarăşi, toate afirmaţiile despre lipsa unor asemenea decizii la acest sinod.
(c) Iarăşi „Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor autocefale” care urmează a se aduna în Creta este denumită, incorect, neortodox şi neadevărat „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Deşi este, în fapt, un mini-sinod de 14 de ierarhi cu drept de vot, alcătuit după criterii nemaivăzute în Istoria Bisericii, cu încălcarea rânduielilor sinodale, cu încălcarea regulamentelor bisericeşti, cu încălcarea Sfintelor Canoane, cu încălcarea dogmelor ortodoxe, cu pretenţia unor drepturi şi atribuţii de sinod ecumenic, deşi recunoaşte că nu este unul.

31. „În corespundere cu Hotărârea Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse chemăm la rugăciunea stăruitoare, „ca Domnul să-și arate voia Sa membrilor Sfântului și Marelui Sobor al Bisericii Ortodoxe ce urmează să își țină lucrările și ca desfășurarea lui să întărească unitatea Ortodoxiei, să servească întru binele Bisericii lui Hristos, la slava lui Dumnezeu, la păstrarea credinței ortodoxe intacte”.

(a) A cere ca Domnul să îşi arate voia Sa unor oameni care în măsura în care o ştiu o încalcă direct este destul de puţin eficient. Desigur, este bine să ne rugăm, şi în acest ceas poate mai mult ca niciodată. Dar este firesc să ne îndoim că cei care încalcă liniştiţi Învăţătura Bisericii, care exprimă voia lui Dumnezeu, ar putea fi mişcaţi de rugăciunile noastre. Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, de Sfinţii Apostoli şi de Sinoadele Ecumenice, cât putem să sperăm că rugăciunile noastre le vor deschide sufletele, inimile şi minţile?
(b) A spune că lucrările aşa-zisului „Sinod Panortodox” pot servi unităţii Ortodoxiei, binelui Bisericii lui Hristos, slavei lui Dumnezeu şi păstrării intacte a Credinţei Ortodoxe înseamnă a recunoaşte public faptul că se poate şi invers. Practic Patriarhia Rusă recunoaşte aici faptul că aceste lucrări pot să dezbine Ortodoxia, pot să facă rău Bisericii lui Hristos, pot să aducă hulă lui Dumnezeu, pot afecta Credinţa Ortodoxă. Adică recunoaşte toate îngrijorările ortodocşilor pe care mai devreme i-a insultat exact pentru aceste îngrijorări!

CONCLUZII

„Răspunsul Patriarhiei Ruse” este un act oficial al acestui înalt for administrativ al Bisericii Ortodoxe Ruse.
L-am parcurs paragraf cu paragraf, pagină cu pagină şi cuvânt cu cuvânt.
Am putut găsi în el o declarată dorinţă, posibil sinceră, de a păstra Ortodoxia, dar anulată de o viziune profund eterodoxă asupra Bisericii şi Ortodoxiei, asupra Sfintelor Canoane, asupra Dogmaticii Ortodoxe şi a Învăţăturii de Credinţă în general.
Este evident că relele consecinţe ale aşa-zisei „Conferinţe panortodoxe” din 1921 nu au fost înţelese cu adevărat, de vreme ce greşeala se repetă mai puternic, mai adânc.

Contrazicându-se singură în mod repetat Patriarhia Rusă a dovedit în acest document o incorerenţă rară, cu totul străină teologiei ortodoxe adevărate.
Limbajul şi gândirea acestui document amintesc de textele catolice de Ev Mediu, mai ales de cele adresate ortodocşilor în încercarea de a argumenta inovaţiile teologice apusene sau de a-i aduce la Uniaţie. Şi acolo se ocoleau problemele teologice, se pretindea că nu există schimbări dogmatice chiar şi acolo unde erau evidente, se ocolea răspunsul la întrebările fundamentale şi/sau directe. Şi în acele texte găsim aceeaşi acceptare a oricărei rătăciri dacă este însoţită de recunoaşterea autorităţii centrale – acolo, a Papalităţii, aici, a Patriarhiei Ruse –, aceleaşi răstălmăciri şi trunchieri ale spuselor şi vieţilor Sfinţilor Părinţi, aceleaşi atacuri la adresa apărătorilor Învăţăturii Ortodoxe. Toate aceste puncte comune transformă „Răspunsul Patriarhiei Ruse” într-un text profund neortodox, plin de incoerenţă şi subiectivism, lipsit de limbajul şi gândirea ortodoxă ce ar fi trebuit să-l caracterizeze.
În acelaşi timp, Patriarhia Rusă a recunoscut public prin acest document o serie de concepte teologice pe care se bazează organizarea, documentele, denumirea şi participarea la întrunirea din Creta, botezată „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”. Toate fiind neortodoxe.
Enumerăm aici câteva din conceptele teologice neortodoxe asumate public, autoritar şi clar de Patriarhia Rusiei prin acest document:

A. Ignorarea insistentă a tuturor problemelor dogmatice apărute în Apus, ori chiar în inima Ortodoxiei, după Sinoadele Ecumenice.

Teologia catolică şi protestantă a energiilor create, teologia catolică a infailibilităţii papale, teologia catolică mariană (ce schimbă radical învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului), teologia sexualităţii perverse şi nenumărate alte asemenea rătăcite învăţături apusene sunt cu totul trecute cu vederea, sunt declarate a nu fi „probleme dogmatice”. Nu se aminteşte nimic de filetism – deşi condamnat ca erezie în secolul al XIX-lea –, despre clericalismul de inspiraţie catolică, despre ecumenismul osândit de mari sfinţi şi teologi ai secolului XX (precum Părinţii Iustin Popovici, Serafim Rose, Dumitru Stăniloaie, Daniel Sâsoev, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Justin Pârvu etc., etc., etc.). Ba, dimpotrivă, în ciuda evidenţelor zdrobitoare, ce arată că ecumenismul nu a adus absolut nimic bun, acesta este apărat direct şi insistent.

B. Socotirea opiniei divergente a ortodocşilor faţă de ierarhie ca o cădere din Ortodoxie, mai gravă decât orice teologie eterodoxă. Asta chiar şi atunci când încălcarea Învăţăturii Bisericii de către ierarhie este izbitoare. În acelaşi timp, toate divergenţele cu cei din afara Bisericii sunt ignorate, acceptate, îmbrăţişate şi scuzate de aceiaşi oameni care acuză ortodocşii pentru opiniile lor.

Paralelismul cu afirmaţia papistă „La Tradizione sono io” („Eu sunt Tradiţia”) se impune de la sine.

C. Teologia – neortodoxă – a ierarhiei ca temelie a Bisericii Ortodoxe.

Parte a unei noi teologii, de tip catolic, în care sobornicitatea Bisericii este înlocuită de autoritatea dictatorială a câtorva ierarhi, această teologie impune supunere oarbă nu doar din partea mirenilor, ci şi a diaconilor, clericilor şi chiar episcopilor „mici” – concept inexistent până acum în Ortodoxie –, faţă de câţiva „episcopi mari” (preconizaţi a fi în număr de 14). Tiparul catolic este atât de evident, abaterea de la sinodalitatea şi organicitatea ortodoxă este atât de clară, încât nu ar mai fi nevoie de alte cuvinte spre a arăta căderea din Ortodoxie.

D. Declararea ierarhiei drept Biserică şi a celorlalţi drept „copii ai Bisericii”.

Şi aici paralelismul cu altă afirmaţie papistă – „Io sono la Chiesa” („Eu sunt Biserica”) – este mai mult decât evidentă.

E. Alcătuirea unei structuri episcopale noi, străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Adunare episcopală”, contrară principiilor sinodale ortodoxe.

Rod al ereziei filetiste, această structură neagă dreptul la sinodalitate al episcopilor dintr-o anumită ţară şi blochează fireasca apariţie a Bisericilor locale noi (sau fireasca refacere a Bisericilor locale vechi, distruse de persecuţii). Milioanele de ortodocşi din Franţa, Germania, Ţările de Jos, Italia, Spania, Elveţia şi Marea Britanie, deşi urmaşi peste timp ai unor Biserici locale apostolice, sunt blocaţi în dezvoltarea lor creştină de ambiţiile clericaliste şi filetiste. „Adunarea episcopală” are scopul de a înveşnici această blocare. Acelaşi blocaj există şi faţă de Bisericile locale din Canda, Australia, SUA, China, Japonia etc., peste tot existând lupte pentru putere şi influenţă, dar şi ruşinoase presiuni filetiste.

F. Alcătuirea unei alte structuri episcopale noi, de asemenea străină de Învăţătura şi Istoria Bisericii, numită „Sinod Panortodox” ori, mai pe larg, „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”.

F.1. „Sinodul Panortodox” nu este sinod ecumenic, dar capătă toate atribuţiile şi puterile acestuia, inclusiv pe aceea de a hotărî şi vorbi în numele întregii Biserici,
precum şi una în plus:

F.2. Spre deosebire de sinoadele ecumenice, „Sinodul Panortodox” nu are nevoie de recunoaşterea întregii Bisericii pentru validarea sa şi a hotărârilor sale.

F.3. Spre deosebire de sinoadele ortodoxe, „Sinodul Panortodox” este închis episcopilor ortodocşi şi ortodocşilor în general, având o structură închisă, hotărâtă şi impusă de Întâistătătorii Bisericilor autocefale.

Ceea ce observăm, pe scurt, este faptul că după cinci decenii de pregătire, în care s-a lucrat pe ascuns, au fost puse bazele unei noi teologii, neortodoxe, care urmează ca prin Sinaxa Întâistătătorilor Bisericilor Autocefale din Creta, iunie 2016, să fie impusă întregii Biserici.
Aşa-numitul „Sinod Panortodox”, încă din documentele pregătitoare şi cu atât mai mult prin desfăşurarea sa constituie – subliniem, constituiebaza catolicizării radicale a Bisericii Ortodoxe. În realitate, faţă de acest prag istoric rătăcirile de la Ferrara-Florenţa şi altele asemănătoare sunt mai mici. Căci atunci s-a semnat o unire formală, gravă dar care avea nevoie de timp spre a lucra asupra Bisericii. În vreme ce acum, invers, se lucrează la schimbarea Bisericii în elementele ei fundamentale. Chiar dacă mai apoi nu se va uni cu romano-catolicii, nu va mai fi Ortodoxie!
Este limpede că acceptarea existenţei şi validităţii aşa-zisului „Sinod Panortodox” este cheia prin care va fi supusă Biserica unui număr de 14 de papi şi cardinali care vor prelua astfel puterea pe care Hristos a lăsat-o sobornicităţii sau sinodalităţii. Şi care, astfel, vor distruge Biserica.

Practic, suntem în faţa unui prag istoric.
Acesta va marca fie o cădere masivă din Dreapta Credinţă a Bisericilor locale – toate cele care vor accepta „Sinodul Panortodox” – fie, prin respingerea lui, o revenire la Ortodoxia din care mulţi au alunecat în multele decenii de ecumenism, în multele veacuri de clericalism şi filetism.
Socotim şi mărturisim public faptul că aceste trei rătăciri – clericalismul, filetismul şi ecumenismul – sunt cele care stau la baza documentelor neortodoxe pregătitoare ale neortodoxului, restrânsului şi nereprezentativului „Sinod Panortodox”.

Ne rugăm cu adâncă durere şi nesfârşită dragoste pentru Biserica lui Hristos ca mila şi harul lui Dumnezeu să-i trezească pe cei care dorm – patriarhi sau episcopi vicari, mireni sau diaconi, călugări sau preoţi, profesori de teologie şi oricare alte mădulare ale Bisericii. Pentru ca această alunecare să fie oprită înainte de a aduce consecinţe cumplite.
Ne rugăm lui Dumnezeu să vadă susţinătorii acestui „Sinod Panortodox” cum, prin Duhul Sfânt, ortodocşi din toată lumea, episcopi, mireni, preoţi şi călugări, fără să se cunoască între ei, s-au ridicat arătând într-o unire deplină aceleaşi greşeli, aceleaşi rătăciri, aceleaşi încălcări ale Dreptei Credinţe. O minune îndeajuns de mare pentru a fi răspunsul cerut de la Dumnezeu de Patriarhia Rusiei spre a cunoaşte voia Acestuia!

Dumnezeu este lumină, şi niciun întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. [13] Să umblăm, deci, ca fii ai luminii, în lumină, [14] răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. [15]
Iar Celui Celui ce poate să ne păzească pe noi de orice cădere şi să ne pună înaintea slavei Lui, neprihăniţi cu bucurie mare, Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, slavă, preamărire, putere şi stăpânire, mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toţi vecii. Amin! [16]

Cu durere şi nădejde,
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Note:

[1] Actul a fost publicat în 15 aprilie 2016, pagina având adresa http://www.patriarchia.ru/md/db/text/4431313.html (10 mai 2016 ultima accesare a mea). În rusă la http://www.patriarchia.ru/db/text/4431309.html (aceleaşi date).

[2] Articolul 4 al Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse prevede, paradoxal, următoarele:
„Biserica Ortodoxă Rusă, cu respectarea legislației existente în fiecare stat, își desfășoară activitatea pe baza:a) Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; b) Canoanele și rânduielile Sfinților Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice şi locale, și ale Sfinților Părinți; c) rezoluțiile Consiliilor episcopale și Sfântului Sinod și Decretelor Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii și; d) din prezentul document [Statutul]. ”
(conform http://www.patriarchia.ru/md/db/text/1564231.html)
După cum se vede, cel care a întocmit „Răspunsul” la care răspundem ignoră chiar baza existenţei şi activităţii Bisericii Ortodoxe Ruse… ca să nu mai subliniem faptul că toate Bisericile locale îşi întemeiază Dreptul Canonic pe exact aceleaşi temeiuri: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, canoanele şi rânduielile Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi ale sinoadelor locale şi ale Sfinţilor Părinţi pecetluite de amintitele Sinoade Ecumenice. Adică pe ceea ce constituie întregul izvor al Dogmaticii Ortodoxe.

[3] Cf. http://hirr.hartsem.edu/research/MapUSBishopsAndParishesInEachCounty.pdf

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Russian_Orthodox_Church#Structure_and_organization13 I Ioan 1.4-5

[5] Cei care au folosit acest termen probabil nu au sesizat identitatea cu limbajul masonic. Şi Masoneria se declară, de câteva decenii încoace, organizaţie „discretă, nu ocultă”.

[6] Prin ecumenism se înţelege rătăcirea – erezia – care anulează Revelaţia şi Jertfa lui Hristos, valoarea Învăţăturii lui Hristos şi a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, punând în locul lor sincretismul, adică declararea drept adevărate şi sfinte a oricăror afirmaţii şi manifestări religioase, oricât de contradictorii, dăunătoare şi false ar fi.

[7] Prin filetism se înţelege rătăcirea – erezia – care pune iubirea de neam (naţiune) sau patrie mai presus de iubirea de Dumnezeu, mai presus de iubirea Adevărului, mai presus de iubirea Credinţei Adevărate, a Bisericii, a Mântuitorului etc. Subordonarea Bisericilor locale şi a Bisericii ca întreg unor interese lumeşti este una din lucrările în care filetismul şi ecumenismul se întâlnesc.

[8] Prin clericalism se înţelege înclinaţia rătăcită – eretică – a unor grupuri de clerici de a se transforma din parte a Bisericii în „Biserica” însăşi (cum a făcut şi Papalitatea în Catolicism), sau într-o parte superioară, dictatorială, a Bisericii. Este o formă extrem de gravă a trufiei şi lăcomiei (mai ales de putere).

[9] Căci este scris „să fie una precum suntem şi Noi [Tatăl, Duhul şi Fiul]”, adică una în Adevăr şi Har, nu în minciună, nu socotind răul drept bine, minciuna egală cu adevărul, păcatul totuna cu virtutea etc. cum face ecumenismul.

[10] Deşi, trebuie spus, cu origine în rătăcirea catolică numită „Purgatoriu”. Concepţie pe care se bazează şi acceptarea de către Catolicism a oricărei grupări religioase ce îl recunoaşte pe Papă drept „Cap al Bisericii”, chiar dacă în rest acea grupare este satanistă (aşa cum sunt felurite grupări catolice din America Latină).

[11] A se vedea şi pct. 23.d, care arată o asemenea încălcare în chiar următorul paragraf al „Răspunsului Patriarhiei Ruse”.

[12] Taumaturg înseamnă „făcător de minuni”. Aceşti oameni erau creştini – mireni sau clerici – care primiseră acest dar al facerii de minuni ca sprijin pentru cei ai Bisericii şi sprijin în convertirea celor din afară.

[13] I Ioan 1.4-5

[14] Efeseni 5.8; I Tesaloniceni 5.5

[15] Efeseni 5.8-17

[16] Iuda 1.24-25

Textul este disponibil şi la:

http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/257-patriarhia-rusa-recunoaste-public-ereziile-asa-numitului-qsinod-panortodox-din-cretaq.html

DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA, Pr. Gherghios Metallinos( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA Protopresviterul Gheorghios Metallinós, Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Univeristății Kapodistriene de Stat din Atena Comunicare susținută în ca…

Source: DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA, Pr. Gherghios Metallinos( din cadrul conferinței cu tema ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare” – Grecia 2016)

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/05/09/dialogurile-teologice-si-esecul-acestora/

DIALOGURILE TEOLOGICE ȘI EȘECUL ACESTORA

Protopresviterul Gheorghios Metallinós,

Profesor Emerit al Facultății de Teologie

a Univeristății Kapodistriene de Stat din Atena

Comunicare susținută în cadrul Simpozionului «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate  organizat de Sfintele Mitropolii  ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”  Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

  1. DIALOGURILE TEOLOGICE ÎNAINTE DE SECOLUL al XX-lea ȘI MOȘTENIREA ACESTORA

Pr. MetalinosOrtodoxia, credincioasă identității ei, dar și lucrării pastorale neîntrerupte față de ereticii și schismaticii care părăsesc sânurile ei, îndată după schisma din 1054 și până la sfârșitul secolului al XIX-lea a purtat o serie de dialoguri teologice cu aceștia[1], îngrijindu-se de întoarcerea lor la Adevărul în Hristos. Dialogurile teologice ale Bisericii cu creștinismul apusean (inițial cu papismul și, începând din secolul al XVI-lea, cu diferite ramuri ale protestantismului) au lăsat o însemnată moștenire, pe care Ortodoxia nu o poate trece cu vederea nici în relațiile ecumenice de azi, dacă vrea să-și mențină continuitatea istorică. De altfel, dialogul aparține prin excelență creștinismului, a fost introdus și sfințit în viața omului de Creatorul Însuși. ”Veniți să vorbim” [”Veniți să ne judecăm”] (Isaia 1: 18), zice Dumnezeu făpturii Sale. Cultul nostru, de altfel, este un dialog continuu între Făcător și făptura Sa pentru mântuirea omului.

1. În textele dogmatico-simbolice ale perioadei de după Schismă (1054) se exprimă cu adevărat credincioșia Bisericii ortodoxe față de tradiția apostolică și patristică și sunt respinse, pe baza acesteia, înșelările eretice apusene într-o continuitate și conglăsuire netulburate. Astfel, conștiința de sine ortodoxă rămâne puternică, potrivit căreia ”Biserica noastră Ortodoxă, Răsăriteană și Apostolică, nu numai că nu primește nici o dogmă eretică, dar respinge până și suspiciunile de acest fel”[2]. Se mărturisește, de asemenea, fără ocolișuri că ”dogmele luterano-calvine și papistașe nu se potrivesc cu credința noastră ortodoxă, ci mai degrabă sunt contrare acesteia și foarte departe de adevăr”[3].

Devine, deci, limpede că singura baza acceptabilă a reunirii cu Biserica a celor rupți de ea, oricare ar fi aceștia, este autenticitatea dreptei credințe și acceptarea fără rezerve a dreptei credințe de către eterodocși. Aceasta nu este constituie nicidecum o atitudine disprețuitoare a ortodocșilor față de eterodocși, pentru că întoarcerea și pocăința eterodocșilor înseamnă reintegrarea lor în Ortodoxia apostolică și patristică pe care au părăsit-o. Valabilitatea pentru toate epocile a acestui demers își găsește expresia în declarația Sfântului Marcu Evghenicul, care spune: ”în ce privește dumnezeieștile dogme nu a existat vreodată loc pentru iconomie sau compromis”[4].

Criteriile acestea însă au rămas nelucrătoare sau chiar s-au pierdut începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea prin înrobirea conducerii bisericești față de pretențiile politicii mondiale. De altfel, principalul motiv al eșecului dialogurilor de până la Căderea Constantinopolului (1453) l-au constituit scopurile politice ale acestora[5], care marginalizau Adevărul mântuitor în Hristos. Momentul de la care se constată această modificare de atitudine poate fi considerat ”Răspunsul Sinodului din Constantinopol din 1895 către Papa Leon al XIII-lea”. Potrivit acestuia, unirea poate fi realizată ”prin înlăturarea inovațiilor… eretice și revenirea la regimul vechi al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești”[6]. Orice demers unionist, prin urmare, care nu se mișcă în limitele tradiției patristice ortodoxe, ci urmărește ”dulceața cea trecătoare a păcatului” (Evrei 11:25), este condamnat eșecului.

2) «MIȘCAREA ECUMENICĂ ȘI DIALOGUL ECUMENIC»

a) Declarațiile oficiale

Prin Mișcare Ecumenică[7] au fost numite, de la începuturile secolului al XX-lea, toate demersurile de conștientizare a ”rupturii și a diferențelor” dintre diferitele grupări creștine, mai ales în spațiul Apusului, și organizarea unui cadru favorabil relațiilor de prietenie și contactelor dintre aceste grupări, având ca scop reunirea lor viitoare[8]. Mișcarea aceasta năzuiește în special ”ca prin literatura teologică de specialitate și prin întâlnirile reprezentanților diferitelor Biserici și grupări creștine, să facă o delimitare între diferențele dogmatice și celelalte diferențe, în spirit de înțelegere reciprocă”, așa încât să fie căutate mijloacele adecvate pentru o avantajoasă abordare reciprocă, ”pavând astfel calea către unire”[9]. Aceste întâlniri oficiale sau neoficiale au primit denumirea de ”Dialog Ecumenic”, care, potrivit declarației sincere ale unuia dintre pionierii Ecumenismului, fostul Arhiepiscop al Americii (+1996), ”urmărea unirea sau abordarea Bisericilor și ulterior, mai general, a religiilor”[10].

Potrivit declarației oficiale a Patriarhiei Ecumenice, făcute în urmă nu cu mulți ani, ”Biserica Ortodoxă, având deplina conștiință atât a identității, cât și a răspunderii sale, a ales dialogul teologic constructiv cu celelalte Biserici și confesiuni creștine… pentru promovarea credibilă a Ortodoxiei în restul lumii creștine, dar și pentru reconectarea eterodocșilor la tradiția teologică comună a perioadei Sinoadelor Ecumenice, în speranța vădită a întoarcerii lor la credința predată de Apostoli”[11]. Patriarhia Ecumenică declarase deja că scopul participării sale la Mișcarea Ecumenică a fost ”să facă cunoscut și să transmită eterodocșilor bogăția credinței, a cultului și a organizării acesteia (a Ortodoxiei) și a experienței religioase și ascetice, să se informeze și aceasta despre noile metode și concepții în ce privește viața religioasă și acțiunea acestora”[12]. Este subliniat, mai ales de către ecumeniștii noștri, pericolul ”izolării”, despre care însă, din câte știu, nu se face referire în literatura noastră bisericească dinaintea secolului al XX-lea. Este, pe de altă parte, un argument pus în legătură cu provizoratul veacului de acum și cu smeritele scopuri ale acestuia, în deplină contradicție cu învățătura Hristosului nostru către cei ”doisprezece”, când L-au părăsit ”mulți dintre ucenicii Lui”, care nu au primit tot Adevărul Lui. ”Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:66-67). ”Izolare” există acolo unde lipsește Hristos, ca Ortodoxie. Este acordată, de altfel, în mod oficial din partea Centrului Ecumenic confirmarea că ”nu poate exista nici o neliniște cu privire la o așa-zisă trădare a credinței creștine și slăbire a cugetului ortodox prin dialogul sincer cu celelalte tradiții creștine”[13].

De la început însă au apărut și primele neliniști. Pentru că se temea de relativizarea Credinței, profesorul dogmatist Ioannis Karmiris, care ”inițial” a participat la demersul ecumenic, a simțit nevoia să sublinieze că ”participarea ortodocșilor… și colaborarea… are sensul de comuniune de dragoste, iar nu de comuniune în învățătura dogmatică și în Taine”[14]. O critică similară a făcut și cunoscutul profesor Panaghiotis Trembelas: ”Neîndoielnic, trecem prin pericolul – observă acesta – de a se crea o climă și o atmosferă de dezinteres față de distincțiile și diferențele dogmei, în cadrul căreia cei mai puternici și mai numeroși și mai concentrați și mai organizați îi vor absorbi în liniște și pe nesimțite pe cei mai puțin numeroși și mai slab organizați”[15].

Însă revelatoare și deosebit de dinamică este critica pe care o face Mișcării Ecumenice în întregul ei Cuviosul Părinte Iustin Popovici: ”Ecumenismul este numele comun pentru falșii creștini, pentru falsele biserici ale Europei de Apus. În interiorul acestuia se află inima tuturor umanismelor în frunte cu papismul. Iar toţi aceşti falşi creştini, toate falsele biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor evanghelic de obşte este panerezie”[16]. Și se întreabă: ”A fost deci necesar ca Biserica Ortodoxă, acest trup și organism dumnezeiesc-omenesc preacurat al Dumnezeu-Omului Hristos, să se umilească atât de monstruos, încât reprezentanții ei teologi, chiar și ierarhi să caute participarea organică și includerea în Consiliul Mondial al Bisericilor? Vai, trădare nemaiauzită”[17].

Dar și Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, scriind ”Despre Dialogul dintre Ortodocși și Papistași”[18] își exprima încă din 1967 neliniștile, serioasele rețineri față de eventualele ”rugăciuni în comun”, față de ”participările de ambele părți la adunări liturgice și de cult și la alte acțiuni, care pot da impresia că Biserica noastră Ortodoxă îi acceptă pe Romano-Catolici ca Biserică deplină și pe Papa ca Episcop canonic al Romei”[19]. O adevărată profeție despre cele ce se întâmplă în epoca noastră! Foarte corect se afirmă că ”Ortodoxia însă pentru nici un motiv nu trebuie să se precipite către dialog, de vreme ce rămân atât de neînduplecați și neclintiți în infailibilitate, în primat, în uniație și în celelalte erezii ale lor. Precipitarea dialogului în aceste condiții echivalează cu o sinucidere duhovnicească a Ortodoxiei. Din multe indicii se dă impresia că romano-catolicii pregătesc o unire de tip uniat. Deci, ortodocșii care se precipită spre dialog și-au dat seama de acest lucru?”[20].

Și încheierea mărturisitoare a Părinților Aghioriți: ”Sfântul Munte proclamă că nu se pune problema să accepte punerea în fața faptului împlinit, și prin harul lui Dumnezeu va rămâne credincios, ca și poporul ortodox al Domnului, credinței Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, din dragoste și față de eterodocși, care sunt ajutați cu adevărat atunci când ortodocșii, prin atitudinea lor ortodoxă consecventă, le arată mărimea bolii lor duhovnicești și calea de tămăduire”[21].

b) Urzeli oculte

Există însă în cadrul Dialogului și proceduri secrete, care inspiră cea mai mare neliniște față de sinceritatea declarațiilor oficiale, atunci când sunt deformate prin diferite tertipuri. De foarte mare interes ar fi fost să cunoaștem ce tranzacții s-au făcut pe 5 ianuarie 1964 la Ierusalim, între Papa Paul al VI-lea (1963-1978) și Patriarhul Atenagora (1948-1972), când s-au întâlnit, potrivit declarației Patriarhului, ”la ora 9 seara în locuința Papei”. Descrierea lui Atenagora este deosebit de revelatoare: ”Am mers amândoi, mână-n mână către camera lui și am avut o discuție secretă. Ce am vorbit? Cine știe ce își spun două suflete când vorbesc! (…) am făcut un program comun, bazat pe o egalitate absolută, iar nu pe diferențe…”[22]. Fiecare poate să interpreteze cum vrea aceste cuvinte. Însă ceea ce a urmat adeverește referirea noastră la ”urzeli”.

Tot parcursul ulterior al Dialogului adeverește faptul că au fost încheiate acorduri și s-a făcut un plan pentru demersurile dintre Constantinopol și Roma[23]. De altfel, fostul Arhiepiscop al Americii, Iacov, într-o altă declarație a sa, mărturisește că ”Consiliul Mondial al Bisericilor înaintează către realizarea scopului său, prin amestecarea culturilor, religiilor și popoarelor”[24]. Scopul întemeierii Consiliului Mondial al Bisericilor, prin urmare, nu a fost altul decât realizarea planurilor Noii Epoci și ale Religiei Mondiale, lucru care este cât se poate de clar în epoca noastră. Despre adevăratele scopuri ale dialogului intercreștin nu ezită să vorbească în mod provocator distinși ierarhi ai Tronului Ecumenic, precum Gherman (Strinopoulos) al Thiatirelor, referindu-se pe larg la Proclamația din 1920, pe care a și întocmit-o împreună cu alți profesori ai Școlii de la Halkis: ”Este nevoie, a spus el, ca Bisericile să conștientizeze că în afară de unitatea în sensul strict al cuvântului…, există și un alt sens al acesteia, mai cuprinzător, potrivit căreia toți cei care acceptă învățătura fundamentală a Revelației lui Dumnezeu în Hristos și Îl acceptă pe El ca Mântuitor și Domn, va trebuie să se considere unul pe altul ca mădulare ale aceluiași trup, iar nu ca străini”. ”Fără să intrăm în examinarea diferențelor dogmatice, care separă Bisericile” – a adăugat Mitropolitul Thiatirelor – ”trebuie să cultivăm tocmai ideea unității lărgite…”[25]. Este cât se poate de evidentă aici teoria despre ”Biserica lărgită” care pretinde înlăturarea credinței și a caracterului mântuitor al dogmei, în contradicție cu tradiția apostolică și patristică a tuturor veacurilor.

Ceea ce se întâmplă însă în spațiul dialogului intercreștin este valabil și pentru politica noastră interreligioasă. Și aici ”linia” este dată și de mult timp hotărâtă. În omilia menționată mai sus a Patriarhului Ecumenic către preoții ortodocși ai elenismului din străinătate, acesta și-a exprimat convingerea că ”prin unitatea Bisericilor înaintăm și către o umanitate plenară”[26].

La dorința imperativă a Vaticanului, dialogul se desfășoară nu pe baza unor criterii teologice, ci în climatul ”dialogului dragostei”, care ”trebuie să continue și să se extindă”[27]. Atenagora a urmat cu fidelitate dorința Papei Paul al VI-lea și diaologul teologic sau dialogul credinței a fost subordonat dialogului dragostei, adică al bunelor relații, al sentimentelor și al agapologiei. Sub această formă a dialogului, Patriarhul a justificat și ”Potirul comun”, intercomuniunea sacramentală, care potrivit mărturisirii sale publice era deja o stare de fapt în 1971[28]. În 1986 au început oficial la Assisi în Italia întâlnirile interreligioase și rugăciunile în comun[29], ca adunări de mărturisire a unității avându-l ca centru pe Papă, în fapt lider spiritual al întregii lumi, ca ”Planet Man nr. 2”, așa cum este caracterizat la nivel internațional.

Este, astfel, bătătoare la ochi coincidența cu situația dialogurilor în perioada bizantină[30], când acestea erau folosite pentru servirea unor interese politice, așa că, și astăzi, unirea care se dorește devine un instrument, iar nu scop. Pe bună dreptate s-a observat că ”dialogurile interreligioase par să corespundă deplin versiunii și practicii prin care dialoghează astăzi sindicaliștii, politicienii, ideologiile”[31]. De asemenea, potrivit părintelui Peter Heers, doctor în teologie, metoda ecumenismului urmează  următorii pași: coexistență-dialog-infiltrare-răsturnare. ”Infiltrarea” este corelată ”cu alterarea cugetului ortodox” care este înlocuit de cel ”eterodox”[32]. Potrivit Decretului Conciliului II Vatican ”Despre Ecumenism”, ”comuniunea tuturor Bisericilor particulare cu Biserica Romei este o premisă necesară pentru unitate”[33]. Potrivit Marelui Athanasie însă ”trebuie mai întâi tăiată orice neînțelegere legată de credință și doar atunci să se facă cercetarea lucrurilor”[34].

Există însă și o manipulare oficială și publică a Dialogului. Prin Proclamația din 1920[35], Patriarhia Ecumenică a oferit facțiunii ortodoxe regulamentul de funcționare și statutul ei în cadrul Mișcării Ecumenice[36].

Importantă este și întrebarea cine sunt cei care hotărăsc pentru mersul Dialogului. Așa cum a observat părintele Sarantis Sarantos: ”Despre un subiect atât important, cum este dialogul cu papistașii eretici, nu s-a întrunit nici măcar o dată întregul episcopilor din toată lumea, dimpreună fie și cu număr minim de preoți și diaconi”[37]. Este îndreptățită întrebarea, pentru că ierarhii noștri protestează pentru lipsa unei bune informări a lor.

Pururea pomenitul profesor Konstantinos Mouratidis diagnosticase deja cu exactitate, încă din 1980, adevăratele scopuri ale dialogului: ”Așa-zisul dialog teologic este o mreajă pentru dezorientarea și înșelarea pliromei Ortodoxiei prin supunerea unei părți cât mai mari a acesteia față de ereticul Papă al Romei”[38]. Dezavantajele și capcanele Dialogului Ecumenic au fost descrise în mod fericit de Preasfințitul Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Ecumenismul adoptă și legalizează toate ereziile ca «Biserici» și vatămă dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești. Dezvoltă, învață și impune o nouă dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie, potrivit căreia nici o Biserică nu are dreptul să revendice exclusiv pentru sine caracterul de Biserică sobornicească și adevărată. Fiecare este o parte, un fragment, iar nu Biserică deplină. Toate împreună alcătuiesc Biserica. În acest mod, însă, sunt dărâmate hotarele dintre adevăr și înșelare, dintre Ortodoxie și erezie și Biserica se predă total în războiul de distrugere din temelii a Ortodoxiei”[39].

3)  EȘEC ȘI ”SUCCES”!

a) Pentru Ortodoxie este nocivă fructuozitatea Dialogurilor

Orice demers este judecat după roadele lui. Acest lucru este valabil și pentru ”Dialogul Ecumenic” în ansamblul lui. Care este, deci, rodul acestuia în ce privește Ortodoxia și cauza sfântă a unității creștine? Pentru că numai astfel poate fi evaluat succesul sau eșecul tuturor formelor de Dialog Ecumenic (vezi Matei 7:20). Însă cuvântul despre succes sau eșec presupune referirea la părțile aflate în dialog și la scopurile acestora, pentru că succesul unei părți poate să funcționeze ca eșec pentru cealaltă. Deci, de vreme ce în Dialogul Ecumenic sunt implicate două mărimi, Ortodoxia și Eterodoxia, pe baza acestui criteriu se va răspunde pentru început la întrebarea: Unde a dus Dialogul Ecumenist până azi?, așa încât să aibă sens discuția despre succes sau eșec.

S-a afirmat de buze sus-puse că Dialogul se desfășoară ”în conformitate cu tradiția canonică și practica bisericească dintotdeauna în ce privește relațiile Bisericii Ortodoxe cu eterodocșii”[40]. Așa stau însă lucrurile? Din păcate, nu. Orice dialog ține de nucleul lucrării pastorale a Ortodoxiei și are caracter misionar. Este o chemare la unitatea în Hristos, adică la unitatea în dreapta credință. Dacă scopul nu este ”unitatea în credință și împărtășirea Duhului Sfânt”, ci se alunecă în compromisuri, indiferent care ar fi acestea, nu poate fi caracterizat drept ”Dialog întru adevăr”. Dat fiind că ”ieșirea dragostei” către ceilalți înseamnă înrobirea în fapt a Ortodoxiei față de înșelarea cu multe chipuri și multe nume care primejduiește mântuirea, nu doar pe a celor care ne reprezintă la Dialoguri, ci și propria noastră mântuire, nu putem să afirmăm că dialogul nostru ”se desfășoară în conformitate cu practica bisericească perenă”. Dimpotrivă, Credința noastră ortodoxă, adică bisericească, în loc să fie un punct neclintit al întâlnirii ortodocșilor cu Eterodoxia, devine ”un punct la care se năzuiește” în Dialogul cu aceasta. Se adeverește însă din punct de vedere istoric că în dialogurile de după Schismă, ”criteriul tradiției patristice reprezenta punctul de plecare sau chiar punctul final al oricărei discuții teologice”[41].

  • 1) La Dialogurile de azi, nu se face nici o referire la întoarcere eterodocșilor la Biserica cea Una și nedespărțită, pe care o continuă Ortodoxia în persoanele Sfinților noștri. Astfel, dialogurile noastre de azi conduc de facto la recunoașterea oficială a înșelării eretice, încă din 1920, prin caracterizarea diferitelor grupări eretice apusene ca ”Biserici ale lui Hristos” (Proclamația Patriarhiei Ecumenice 1920).
  • 2) Cel mai trâmbițat argument, cum că dialogul, în special Dialogul cu Biserica Latină se desfășoară ”în termeni de egalitate”, este negat în practică, în timp ce, în paralel pune la îndoială adevărul tradiției patristice, recunoscând ca biserici ereziile demonstrate[42]. Astfel, dialogul ”în termeni de egalitate” ajunge să fie un pretext, pentru a acoperi poziția noastră dureroasă, când interlocutorii noștri dialoghează de pe o poziție de putere. Această expresie trădează, de altfel, neputința și îndoiala noastră față de adevărul tradiției noastre[43].
  • 3) Liderii noștri, la Dialog, acționează ca și cum unirea ar fi avut loc, după cum vădește și limbajul folosit. E posibil, de pildă, ca ”neo-arianismul”, după cum se exprimă Cuviosul Părinte Iustin Popovici, adică papismul să se numească pe sine ”Biserică soră și Biserică deplină”? În această privință este mai sincer fostul Papă, când în 2007 a negat protestantismului caracterul de Biserică, iar Ortodoxia a caracterizat-o drept ”deficitară”, pentru că nu acceptă primatul său! La Balamand (1993), papismul a fost recunoscut ca atare, ca ”Biserică soră”, în timp ce la Porto Allegre (2005) a fost acceptată eclesiologia protestantă fără nici o reacție din partea vreunui Sinod local ortodox. Foarte îndreptățit, deci, Mitropolitul de Nafpaktos a pus întrebarea: De vreme ce ”Biserica este UNA, potrivit Crezului și conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe, atunci, cum se vorbește de alte Biserici creștine? Este clar – continuă el – că celelalte Biserici sunt eterodoxe”[44].
  • 4) Recunoașterea caracterului de biserică al grupărilor eterodoxe înseamnă că dialogul este înțeles ca ”recunoaștere reciprocă” în limitele unei atitudini uniate față de ele. Confirmările liniștitoare pentru ai noștri și ”pentru consumul larg” nu salvează de apostazie, ci atitudinea patristică neclintită, care singura este cu adevărat plină de iubire și față de eterodocși.
  • 5) Un simptom dureros al dialogului de până azi este folosirea foarte largă (din partea noastră) a termenilor ”Biserică divizată” și ”Biserică lărgită”, pentru facilizarea demersului unionist, dar și în detrimentul Adevărului. Are loc, cu alte cuvinte, un dialog cu caracter academic, iar nu între Ortodoxie, care are conștiința identității ei, și Eterodoxie, care își simte căderea. Se pierde, astfel, orice sens al seriozității, în cel mai bun caz.
  • 6) Un asemenea caracter au unele demersuri arbitrare, precum ”ridicarea anatemelor” din 1054, fără întoarcerea Romei la credința comună de dinaintea Schismei (1054). Cea din urmă a avansat încă mai mult, vorbind în textul latin despre ”ridicarea necomuniunii” (1009). Astfel, Conciliul II Vatican (1962-65) a impus ”intercomuniunea sacramentală”, promovând unirea în fapt. Acest lucru îl recomanda clericilor ortodocși din Europa și SUA, în 1971, și Patriarhul Atenagora[45]. Potrivit declarației curajoase a Mitropolitului de Nafpaktos, reprezintă ”o cădere de la credința ortodoxă și teologia Părinților acceptarea Conciliului II Vatican de către teologii ortodocși”.
  • 7) Chiar și dacă se afirmă că recunoașterea botezului se va face ”după finalizarea dialogului teologic”[46], recunoașterea ”teologiei baptismale” are loc de facto. În practică, sunt impuse situații, care ulterior nu mai pot fi contestate, pentru că produc comportamente ce tăgăduiesc Ortodoxia.
  • 8) Am ajuns la folosirea abuzivă a teoriei despre cei ”doi plămâni”. Și cu toate că ecumeniștii îl invocă pe părintele Florovski și referirea lui la situația de dinainte de Schismă, în cercurile ecumeniste expresia aceasta este aplicată și la creștinătatea de după Schismă. Dat fiind însă că papismul este considerat ”Biserică” canonică, astfel se explică și folosirea expresiei de mai sus pentru situația de astăzi.
  • 9) Acceptăm pe tăcute mașinațiunile papistașe de urgentare a demersului unionist. Printre înșelătoriile papismului este și abordarea importantei și fundamentalei chestiuni a lui ”Filioque”. Se sare peste introducerea în Simbolul de Credință făcându-se referire la ”Simbolul Athanasian” din secolele VI-VII (opțiunea Papei Ioan-Paul al II-lea[47]), dar rămâne valabilă în practică alterarea Simbolului celui de-al II-lea Sinod Ecumenic (381).
  • 10) Ecumeniștii noștri recurg la orice fel de mașinațiuni pentru a se ajunge la recunoașterea și impunerea primatului papal, de vreme ce din partea Vaticanului nu există nici o intenție de abrogarea sinceră a acestuia, știut fiind că primatul constituie cel mai puternic reazem și expresie a absolutismului papistaș. Insistența îndârjită a papismului pe ”primatul puterii” care constituie, de altfel, identitatea însăși a papismului și este valabil în practică în interiorul Bisericii Latine, în ciuda celor ce spun ecumeniștii noștri, se vădește în mod tragic din „Catehismul” întocmit după Conciliul II Vatican, avându-l ca redactor pe fostul Papă Benedict al XVI-lea, pe când era Cardinalul și profesorul Josef Ratzinger[48]. În loc ca partea ortodoxă să afirme sus și tare, cu dragoste, că stăruința papismului în primatul puteerii, fie și în interiorul acestuia, reprezintă stăruința în înșelarea eretică și anulează orice sens al dialogului cu Ortodoxia, dimpotrivă, partea ortodoxă încearcă prin tot felul de trucuri hilare să faciliteze acceptarea conceptului de primat – nu ca ”primat al cinstirii” – chiar și în însuși trupul Bisericii Ortodoxe, așa încât să se realizeze mai ușor și recunoașterea primatului papal. Primatul Papei este, de altfel, indestructibil legat de infailibilitate[49] și concentrează tot ce întruchipează termenul de ”instituție papală”, cel mai mare obstacol în calea întâlnirii întru adevăr dintre Papism și Ortodoxia (patristică).
  • 11) În limbajul oficial, dar și în cel neoficial al ecumeniștilor noștri, Papa este perceput ca episcop canonic, purtător al adevăratei preoții, de parcă ne-am afla în perioada de dinaintea Schismei. Concepția aceasta s-a impus odată cu ridicarea anatemelor (1965), fără însă să aibă loc și o ridicare a înșelării, care a provocat impunerea acestora. Ne întrebăm astfel, ce diferență există între formula de adresare folosită pentru Papa Romei (”Preasfințitul și Preafericitul Papă” i se cântă de către ortodocși la urarea ”Întru mulți ani”) și cea folosită pentru Patriarhii Ortodocși ai Răsăritului.
  • 12) Pe măsură sunt și rezultatele de până acum ale Dialogului Interreligios[50]. Se caută și în cadrul acestui Dialog puncte ”comune” în credință, în fapt însă se relativizează și mai mult[51] adevărul creștin, prin participarea ierarhilor ortodocși la rugăciuni în comun panreligioase sau prin prezența celor de alte religii la adunările liturgice ortodoxe. Prin urmare, dialogurile conduc sistematic la o depreciere în ce privește credința ortodoxă, sub acoperirea aberantei ”teologii postpatristice”, așa încât Dialogul Ecumenic să eșueze în erezie eclesiologică și sincretism.
  • 13) Ce să spunem despre dureroasa concesie, la insistența Vaticanului, de a participa și Uniația[52] la Dialog, cu toate că a fost condamnată la Viena și la Freising (1990) de către subcomisia ortodoxă și romano-catolică, însă ulterior a fost acceptată festiv la Balamand[53]. Protestele ortodocșilor au condus la o întrerupere (provizorie) a Dialogului în 2000 (Baltimore), pentru a fi reluat însă ulterior și cu prezența reprezentanților greco-catolici. Declarația părții ortodoxe că ”ortodocșii… sunt deranjași și de însăși existența Uniației, care amintește de vremuri nefericite”[54], constituie, din păcate, o manevră diplomatică nereușită, care adeverește predarea noastră totală la dispozițiile Vaticanului. Pentru că, simplul fapt că clericii uniații care participă la concilii papistașe sau adunări liturgice, poartă veșminte ortodoxe, creează confuzie între credincioșii de ambele părți, atrăgându-i în capcană pe cei nedeplin informați.
  • 14) Este cât se poate de clar că, prin isteria ecumenistă, suntem direcționați – dacă nu am ajuns deja acolo – la o unitate de tip federativ cu mixtura eretică, fiind lipsiți de orice posibilitate de a-i influența pe interlocutorii noștri eterodocși, câtă vreme, dimpotrivă, în Biserică vedem o profundă secularizare și decreștinare. Am ajuns astfel în punctul de a se promova afirmația că Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic fără participarea occidetalilor[55]. Este îndreptățită întrebarea: Câți eretici s-au întors la Ortodoxie datorită dialogurilor cu ei[56], iar nu datorită misiunii în lumea eterodoxă, pe care o desfășoară smeriții clerici și stareți ortodocși. Al doilea caz chiar este valabil. Prin atitudinea conducerii ortodoxe ecumeniste se încurajează rămânerea în înșelare.
  • 15) Ecumenismul, în toate dimensiunile și variantele sale, a devenit o adevărată robie babiloniană a Patriarhiei Ecumenice și a tuturor conducerilor locale ale Bisericii Ortodoxe. Singurul lucru care s-a reușit prin Dialogul Ecumenic este legalizarea ”creștinismului” decreștinat occidental în întregul lui. Vom încheia aceste constatări cu afirmațiile Preasfințitului Mitropolit al Pireului, Serafim, care rezumă inspirat eșecul Dialogului Ecumenic. ”Ecumenismul promovează interminabilele dialoguri ecumeniste contemporane, în care predomină lipsa mărturisirii ortodoxe, lipsa sincerității eterodocșilor, supralicitarea dragostei și sublicitarea adevărului, practica de a nu se discuta lucrurile care separă, ci numai acelea care unesc, atenuarea criteriilor ortodoxe, recunoașterea reciprocă a caracterului eclesial, a succesiunii apostolice, a preoției, a harului, a Tainelor, dialogul în termeni de egalitate, amnistierea, deculpabilizarea și recompensarea Calului Troian al Papismului, anume Uniația demonică și blestemată, participarea la așa-numit Consiliu Mondial al Bisericilor panprotestant, sau mai bine spus Consiliul Mondial al Ereziilor, semnarea comunicatelor, declerațiilor și textelor comune antiortodoxe (de ex. Balamand, PortoAlegre, Ravenna și altele), rugăciunile în comun și intercomuniunea sacramentală”. Ce să mai spunem despre inadmisibila interpretare ecumenistă a cuvântului Domnului ”ca toți să fie una” (Ioan 17:11, 21), care adeverește absența deplină a oricărei relații cu spiritualitatea patristică, și asta nu numai la eterodocși[57].

La aceste nefericite rezultate a condus participarea Ortodoxiei la ”Dialogul Ecumenic”. Argumentul că prin participarea noastră se oferă ajutor eterodocșilor de a-și găsi calea de întoarcere la Adevăr se dovedește perimat. Ar fi putut fi considerat corect, dacă nu se întâmpla tocmai contrariul: amestecarea părții ortodoxe cu înșelarea de toate tipurile și marea confusie din conștiința pliromei ortodoxe.

b) Evaluarea relațiilor ecumeniste

După toate cele de mai  sus, cum poate fi evaluat Dialogul Ecumenic? Este posibil ca partea ortodoxă să vorbească despre desfășurarea cu succes a acestuia și despre rezultatele pozitive ale acestuia? Succes al Dialogului ar fi însemnat înaintarea către întâlnirea în Adevăr. Cu toate acestea, erezia cea cu multe nume a fost acceptată ca ”Biserică”, și nu numai la nivel personal, dar și de către Ierarhii și Sinoadele bisericești locale. Acest lucru este exprimat mai cu seamă de terminologia folosită în documentele oficiale pe această temă. Printr-o serie de demersuri scandalizatoare, în cadrul unei toleranței inadmisibile, sunt vătămate conștiințele credincioșilor prin continua încălcare a poruncilor evanghelice și prin desconsiderarea sfintelor Canoane și a Tradiției Patristice.

În continuu crește relativizarea credinței ortodoxe și este desconsiderată unicitatea și exclusivitatea mântuirii în această sfântă cauză. Prin limbajul antipatristic folosit, prin rugăciunile în comun anticanonice[58], vizitele și contactele cu caracter secular și politic de ambele părți, se atenuează în continuu diferențele de credință și are loc o nivelare a Ortodoxiei, în timp ce această poziție antiortodoxă a alor noștri este caracterizată drept expresie a dragostei față de neortodocși.

Este, deci, posibil, ca toate acestea să fie considerate succes al Ortodoxiei lui Hristos și a Sfinților, când scopul permanent al acesteia de-a lungul veacurilor este întoarcerea eterodocșilor, a ereticilor și a celor de alte religii la Păstorul Hristos, când scopul ei eshatologic statornic este cuvântul Hristosului nostru: ” va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10: 16), adică Hristos? Nu, desigur! Ecumenismul și Dialogurile acestuia, sub forma și mersul lor de azi, sunt un eșec al Ortodoxiei din perspectiva Sfinților Părinți. ”Ortodoxia ecumeniștilor noștri se dovedește a fi o bătaie de joc și o respingere a Ortodoxiei Sfinților noștri și a pastorației acestora. Cu atât mai mult, cu cât prin Dialoguri, nu numai că nu a fost promovată unitatea, ci au apărut mai clare diferențele dintre noi și eterodocși, pe care îi considerăm mădulare ale Bisericii lui Hristos!

Există însă și cealaltă față a Dialogului. Dacă pentru credința Apostolilor și a Părinților ”Dialogul Ecumenic” care se află în desfășurare, în întregul lui, este un eșec incontestabil, în același timp însă constituie (cel puțin așa este considerat) un ”succes” – fie și unul nociv – din punctul de vedere al ecumeniștilor și al eterodocșilor. Pentru că promovează aspirațiile și scopurile acestora, servind în același timp planurilor Noii Epoci și ale instrumentelor acesteia, văzute și nevăzute. Este slujită cu fidelitate și este promovată o cauză care duce la moartea duhovnicească, continuând linia unirilor de tip uniat de dinainte și de după Schismă. Și azi, ca și atunci, o ”Ortodoxie” slăbită și cu tendințe eretice este condusă de puteri seculare, care lucrează spre vătămarea omului și a mântuirii lui, având ca rezultat nivelarea Ortodoxiei în amestecătura panreligioasă și sincretistă.

Un lucru e sigur: Cei care sunt ortodocși în duhul Părinților, smeriți și răniți peste tot de atacurile care vin asupra loc, și mai cu seamă prin mijloacele electronice, au cinstea că merg pe urmele Mărturisitorilor și ale Martirilor Credinței noastre și ale marilor conducători ai luptei noastre antieretice, Fotie cel Mare, Grigorie Palama și Marcu Evghenicul, dar și pe ale întregii cinstite cete a celor ce au fost într-un duh cu ei de-a lungul istoriei. Prin urmare, ”li s-a gătit cununa dreptății” (II Timotei 4: 8), de care se îngrijesc liderii ecumenismului, anunțând recent hotărârea deja prezentată, cu privire la măsurile represive împotriva ortodocșilor patristici care se vor împotrivi și vor reacționa față de această pseudo-unire: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure”[59]… (sic).

Tindem să credem că Sinodul Panortodox se află în pericolul de a fi folosit ca mijloc al ecumeniștilor pentru recunoașterea festivă a ”Dialogului Ecumenic” și a tuturor insolențelor acestuia pomenite mai sus. Să privegheze, dar, ”păzitorul Credinței ortodoxe”, adică trupul eclesial, clerul și poporul și monahismul nostru, care a știut de-a lungul timpului să se confrunte cu acele forțe, despre care ne-a prevenit Apostolul Pavel în Faptele Apostolilor (20:29-30).

Prin urmare, dacă nu va fi reconsiderat mersul Dialogului Unionist – lucru care ar constitui o mare minune – și nu va fi oprită alunecarea în jos care a început din timpul Patriarhului Atenagora (după 1964), continuarea relațiilor ecumeniste va fi și mai dureroasă pentru ortodocși.

Sursa: http://epomeni-tois-agioispatrasi.blogspot.gr/2016/03/blog-post_85.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)
Graiul Ortodox

[1] Vezi  p. Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες μετά τό σχίσμα καί ὁ σημερινός διάλογος τῆς Ὀρθοδοξίας μέ τήν Λατινική Ἐκκλησία [Încercările de unire de după schismă și dialogul de azi al Ortodoxiei cu Biserica Latină], în: «Πρακτικά Θεολογικῆς Ἡμερίδος,» Πρωτεῖον, Συνοδικότης καί Ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας [Actele Conferinței Teologice ”Primatul, Sinodalitatea și Unitatea Bisericii”], Pireu 2011, pp. 73-106.  De același autor: Ἀπό τήν Πατερικότητα στήν μεταπατερικότητα-Ἡ αὐτοαναίρεση τῆς Ὀρθόδοξης Ἡγεσίας [De la caracterul patristic la cel postpatristic – Dezicerea de sine a conducerii ortodoxe – Graiul Ortodox această coferință în limba română  https://graiulortodox.wordpress.com/2012/03/08/de-la-patristic-la-postpatristic-dezicerea-de-sine-a-conducerii-ortodoxe/], în p. Gheorghios Metallinos: «Άγωνιστικά…», Tesalonic 2012, pp. 39-61. Vezi și importanta comunicare, fundamentală, a fericitului întru pomenire părinte Ioannis Romanidis, Ο ΘΕΟΛΟΓΟΣ  στήν ὑπηρεσία τῆς Ἐκκλησίας, κατά τόν Οἰκουμενικό Διάλογο [Teologul în slujba Bisericii la Dialogul Ecumenic], Atena 1981.

[2] «Ἀποκρίσεις…πρός τούς Ἀγγλικανούς Ἀνωμότους» [”Răspunsuri… către anglicanii neconsacrați”], στό: Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Mărturiile dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești], volumul I, Atena 19602, p. 791.

[3] Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά…, p. 793.

[4] Ibidem, p. 787.

[5] Vezi p. Gheorghios Metallinos, «Ἑνωτικές προσπάθειες…» [”Încercările de unire…” Graiul Ortodox a tradus ”Încercări unioniste după schismă şi dialogul contemporan al Bisericii Ortodoxe cu Biserica Latină”   https://graiulortodox.wordpress.com/2010/05/19/parintele-gheorghios-metallinos-2/ ], op.cit., p. 84 și urm.

[6] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op. cit., p. 942.

[7] Din 1910 apare oficial în cadrul protestantismului, iar din 1920 Patriarhia Ecumenică începe să participe la aceasta. Vezi Georges Tarard, Geschichte der Ökumenischen Bewegung [Istoria Mișcării Ecumenice], Mainz 1964. Protopresviterul Gheorghios Tsétsis, συμβολή τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου στήν ἳδρυση τοῦ ΠΣΕ [Contribuția Patriarhiei Ecumenice la întemeierea Consiliului Mondial al Bisericilor], Κατερίνη 1988.   P. Gheorghios Metallinos, ”Patriarhia Ecumenică și Ecumenismul”, în cartea aceluiași: Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeității], Atena 2008, pp. 119-140.

[8] Vezi Βασιλείου Θ. Σταυρίδου, Ἱστορία τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου [Istoria Patriarhiei Ecumenice], Atena  1967, p. 144.

[9] Βασιλείου Μουστάκη, articol în Θρησκευτική και Ηθική Εγκυκλοπαίδεια (Θ.Η.Ε. – Enciclopedia Religioasă și Morală),  4(1964), col. 1175.

[10] Interviu acordat jurnalistei Mary Piny, periodicul Nemesis, noiembrie 1999.

[11] Răspunsul Patriarhiei Ecumenice la Memoriul cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte, Theodromia ianuarie-martie 2009, pp. 71-72.

[12] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 962.

[13] Răspunsul Patriarhiei Ecumenice …, op.cit., p. 65.

[14] Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 956.

[15] Π.Ν. Τρεμπέλα, Αἱ μετά τό ἒργον τῆς Βατικανείου Συνόδου ὑποχρεώσεις μας [Îndatoririle noastre de după lucrarea Conciliului Vatican], periodicul EKKLISIA, Atena 1967, p. 58.

[16] Cuviosul Părinte Iustin Popovici, Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία καί Οἰκουμενισμός [Biserica Ortodoxă și Ecumenismul], Tesalonic 1974, p. 224. Mult promovatul argument al ecumeniștilor, potrivit căruia Dialogurile se desfășoară ”ca să nu eșuăm în izolare”, este dezmințit, așa cum s-a spus, de cuvântul lui Hristos către Ucenicii Săi, atunci când L-au părăsit cei ce-L ascultau: ”Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:53-67). Înșelarea ereziei este cea care îl izolează pe om,  în timp ce Ortodoxia, ca Atot-Adevărul întrupat, pe toate le umple de lumină!

[17] Ibidem.

[18] Periodicul KOINONIA 1980, numărul  3, pp. 125-128.

[19] pp.125-126.

[20] p. 128.

[21] Ibidem.

[22] P. Gheorghios Metallinos,  «Οἱ Διάλογοι χωρίς  προσωπεῖον» [Dialogurile fără mască],  în cartea aceluiași,  Μαρτυρίες καί θέματα Πνευματικά καί Κοινωνικά [Mărturii și subiecte duhovnicești și sociale],  Tesalonic 2010, p. 63.

[23] Ibidem, p. 65.

[24] Interviu în ziarul  «ΤΟ ΒΗΜΑ», 22.8.1972.

[25] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἀπό τήν πατερικότητα…, op. cit., p. 57.

[26] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ Διάλογοι…, op.cit., p. 69/70.

[27] ΕΠΙΣΚΕΨΙΣ, nr. 221/1, decembrie 1979, p. 14/70.

[28] Părintele Gheorghios Metallinos, op. cit., p. 63.   Vezi articolul: Κρύβουν τήν ἓνωση μέ τούς Παπικούς [Tăinuiesc unirea cu papistașii], ΠΑΡΑΚΑΤΑΘΗΚΗ, nr. 105/2016.   Compară cu Ἀθανάσιος Κ. Σακαρέλλος, Ἒγινε ἡ Ἓνωση τῶν Ἐκκλησιῶν [Unirea Bisericilor a avut loc], Atena 2007  (mai ales la p. 63 și urm.)

[29] Ibidem, p.71 și urm.

[30] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες …, op. cit., p. 84 și urm.

[31] Vezi părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ Διάλογοι…, op. cit. , p. 72.

[32] Protopresviterul Peter Heers, Ἡ δαιμονική Μέθοδος τοῦ Οἰκουμενισμοῦ (Συνύπαρξη, Διάλογος, Διείσδυση, Άνατροπή) [Metoda demonică a Ecumenismului (Coexistență, Dialog, Pătrundere, Răsturnare)], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2015/3, pp. 465-469.

[33] O altă expresie a primatului papistaș mondial.

[34] Se știe, de atlfe, că la Sinoadele Ecumenice și la dialogurile despre credință, Sfinții Părinții cu caută Adevărul, ci îl mărturisesc. Altfel, este vorba despre un dialog al ideologiilor. (Μ.Ἀθανάσιος, Πρός τούς ἁπανταχοῦ Μοναχούς… [Către monahii de pretutindeni], PG 25, 736 B)

[35] Ἰω. Ν. Καρμίρη, Τά Δογματικά …, vol. II, pp. 957-960 și urm.. (Πρός τάς ἁπανταχοῦ Ἐκκλησίας τοῦ Χριστοῦ [Către Bisericile de pretutindeni ale lui Hristos]). Potrivit profesorului Christos Yannaras, Enciclica ”substituie sau trece sub tăcere adevărul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească și taina existențială a mântuirii de dragul concepției socialiste și pietiste a unui creștinism ideologic”. Dat fiind că în aceasta ”nu există nici măcar o aluzie la adevăr” (Ἀλήθεια καί ἑνότητα τῆς Ἐκκλησίας [Adevărul și unitatea Bisericii], Atena 19972, p.196 și urm.).

[36] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἰκουμενικό Πατριαρχεῖο καί Οἰκουμενισμός [Patriarhia Ecumenică și Ecumenismul],  în cartea aceluiași, Στά μονοπάτια τῆς Ρωμηοσύνης [Pe cărările Romeității], Atena 2008, p. 133.

[37] Arhim. Sarantis Sarantos, Οἰκουμενικά Βήματα ἀπό  τή Ραβέννα ἓως τήν Ἑλούντα [Pași ecumenici de la Ravenna la Elounda], Θεοδρομία 2009/1, p. 95.

[38] Ἡ ἀλήθεια διά τόν «Θεολογικόν» Διάλογον μεταξύ Ὀρθοδοξίας καί Παπισμοῦ [Adevărul despre Dialogul ”Teologic” dintre Ortodoxie și Papism], ΚΟΙΝΩΝΙΑ 1980/nr. 2, p. 148.

[39] Mitropolitul Pireului, Serafim, Σύγκληση Τοπικῆς Συνόδου τῆς Ἱεραρχίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος πρός ἐξέτασιν καί καταδίκην τῆς Παναιρέσεως  τοῦ Οἰκουμενισμοῦ [Convocarea Sinodului Local al Bisericii Greciei pentru examinarea și condamnarea Panereziei Ecumenismului], ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ 2013/2 , p. 219.

[40] Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου [Răspunsul Patriarhiei Ecumenice]…, op.cit., p. 70.

[41] Vlasios Ioannis Fidas, Ἐκκλησιαστική ἰστορία [Istorie Bisericească], vol. II, Atena 1994, p. 610.

[42] Părintele Gheorghios Metallinos, Ἑνωτικές προσπάθειες …,op.cit., p. 90.

[43] Vezi Παν. Σημάτη, Ἡ πατερική στάση στούς θεολογικούς διαλόγους καί ὁ Οἰκουμενικός Πατριάρχης Βαρθολομαῖος [Atitudinea patristică la dialogurile teologice și Patriarhul Ecumenic Bartolomeu], Tricala-Atena 2008, p. 30.

[44] Ὀρθόδοξος Τύπος, nr.. 16, ianuarie 2015.

[45] Părintele Gheorghios Metallinos, Οἱ διάλογοι χωρίς προσωπεῖον [Dialogurile fără mască], op.cit,, p. 64.

[46] Ἀπάντησις τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου … [Răspunsul Patriarhiei Ecumenice], op.cit., p. 71.

[47] Ieromonahul Nil Vatopedinul, Παπισμός καί Οἰκουμενισμός [Papism și Ecumenism], în Actele Congresului Științific Interortodox: Οἰκουμενισμός-Γένεση-Προσδοκίες-Διαψεύσεις [Ecumenism-Geneză-Așteptări-Dezamăgiri], vol. II, Tesalonic 2008, p. 153.

[48] Κατήχηση τῆς Καθολικῆς Ἐκκλησίας [Catehismul Bisericii Catolice], Βατικανό-Κάκτος, Ατενα 1996. Vezi Părintele Gheorghios Metallinos, Ὁ διάλογος γιά τό Παπικό Πρωτεῖο [Dialogul despre primatul papal], în cartea aceluiași, «Ἀγωνιστικά…», Tesalonic 2012, pp. 149-156.

[49] Potrivit Cuviosului Iustin Popovici, ”dogma despre infailibilitatea Papei… nu este altceva decât renașterea idolatriei și a politeismului”. Iar potrivit profesorului Ioannis Karmiris, ”cele două dogme care alcătuiesc instituția papală, primatul și infailibilitatea, sunt de neacceptat de către Biserica Ortodoxă Sobornicească” și ”cauza principală a tristei separări dintre Biserica de Răsărit și cea de Apus” (Dogmatica, partea a V-a, Eclesiologia Ortodoxă, Atena 1973, pp. 621 și 645). Potrivit Conciliului II Vatican (1962-65), Papa este infailibil ”nu doar când decide în mod oficial, ci de fiecare dată când decide”. [Arhim. Gheorghe, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Ὀρθοδοξία καί Ρωμαιοκαθολικισμός (Παπισμός) [Ortodoxia și Romano-Catolicismul (Papismul)], Sfântul Munte 2016].

[50] Vezi Protopresviterul Theodoros Zisis, Διαθρησκειακές Συναντήσεις. Ἂρνηση τοῦ Εὐαγγελίου καί προσβολή τῶν Ἁγίων Μαρτύρων [Întâlniri interreligioase. Tăgăduirea Evangheliei și defăimarea Sfinților Martiri], Tesalonic 2003.

[51] Este definitorie în acest sens declarația responsabilului pentru aceste dialoguri, (†) Preasfințitul Mitropolit al Elveției, Damaschin: ”Această abordare”, scrie acesta, ”ne face dintr-o dată să dobândim conștiința faptului că, în profunzime, o Biserică sau o moschee… năzuiesc la aceeași recunoaștere spirituală a omului”.

[52] Părintele Theodos Zisis, Οὐνία, Νεώτερες ἐξελίξεις [Uniația. Evoluții recente], Tesalonic 1994, Părintele Gheorghios Metallinos, Ἡ Οὐνία: Πρόσωπο καί Προσωπεῖο [Uniația: Chip și Mască], în volumul: Ἡ Οὐνία χθές καί σήμερα [Uniația ieri și azi], Atena 1992, pp. 11-49, și 19932, ediție adăugită.

[53] Vezi Părintele Ioannis Romanidis, Ὀρθόδοξος καί Βατικάνιος Συμφωνία Περί Οὐνιτισμοῦ  [Acordul dintre Ortodoxie și Vatican asupra Uniației] (Balamand, Liban, iunie 1993), în:  ΚΑΙΡΟΣ. Τόμος Τιμητικός στόν Ὁμότιμο Καθηγητή Δαμιανό Ἀθ. Δόϊκο [Volum omagial consacrat Profesorului Emerit Damianos Ath. Doikos], Tesalonic 1995 (=Ἐπ. Ἐπετ. Θεολ. Σχολῆς Πανεπιστημίου Θεσσαλονίκης, vol. 5, pp. 261-282).

[54] Comunicarea Preasfințitului Mitropolit al Pergamului, Ioannis, Πρός τήν σύναξιν τῆς Ἱεραρχίας τοῦ Οἰκουμενικοῦ Θρόνου [Către adunarea Sinodului Tronului Ecumenic] (30 august 2015) – dactilografiată – (Problema Uniației).

[55] Este absolut îndreptățită și fără replică semnalarea Preasfințitului Mitropolit al Pireului, Serafim: ”Poziția Preafericitului Patriarh Ecumenic, potrivit căreia Biserica Ortodoxă nu mai poate convoca un Sinod Ecumenic, din cauza neparticipării occidentalilor, este complet eronată. În esență, prin această poziție a sa, proclamă că Biserica Ortodoxă este o Biserică deficitară, neputincioasă și nedesăvârșită, și numai când se va «uni» cu papismul și cu protestantismul, va fi o Biserică desăvârșită, așa că va putea atunci, dimpreună cu occidentalii, să convoace un Sinod Ecumenic. Însă poziția aceasta se află la polul opus eclesiologiei ortodoxe (Mitropolitul Serafim, Comunicat cu privire la Sinaxa Ierarhilor Tronului Ecumenic (Comentariu la Comunicarea Patriarhului Ecumenic), ΘΕΟΔΡΟΜΙΑ, iulie-septembrie 2015, p. 403.

[56] Ὀρθόδοξος Τύπος, 5 februarie  2016.

[57] Cuvântul Hristosului nostru nu are caracter socio-politic, ci duhovnicesc, cu referire directă la vederea lui Dumnezeu, la îndumnezeire (vezi ”ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o”, Ioan 17: 24).

[58] Vezi studiul aprofundat al Părintelui Anastasios K. Gotsopoulos, «Οὐ δεῖ αἱρετικοῖς ἢ σχισματικοῖς συνεύχεσθαι» [”Nu se cuvine a se ruga cu ereticii sau cu schismaticii”], Patra 2008.

[59] Vezi textul celei de-a V-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (Chambesy-Geneva 10-17 octombrie 2015), http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/. Și aceasta, fără nici o dispoziție de autocritică a conducerii noastre bisericești, care revendică infailibilitate și primat papa.

Graiul Ortodox

Ieromonah Dimitrie Zografitul: Despre porţile cele largi spre ne-ortodoxie sau ce să facem atunci când opinia unui sfânt nu se potriveşte cu opinia celorlalţi sfinţi

Sursa: http://www.globalorthodoxy.com/134-bulgaria-novinarski-blok/novini-ot-bulgariia/66358-jeroshimonah-dimitrij-zografski-za-shirokite-dveri-kym-nepravoslavieto-ili-kakvo-da-pravim-ako-mnenieto-na-edin-svetec-ne-syvpada-s-mnenieto-na-ostanalite-svetci

Notă: Fiind, din nou, vorba de un articol tradus cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Google Translate, precum şi al unor dicţionare online, din limba bulgară, aştept observaţii critice cu privire la traducere, dacă are cineva.  De asemenea, sunt binevenite citatele din operele respective în limba română, dacă există, precum şi trimiteri bibliografice pentru cărţile şi articolele citate în limba română.

Scris de – Ieromonah Dimitrie Zografitul
Publicat pe 6 martie 2016

În parabola despre corabia Mântuirii Domnul ne porunceşte să intrăm prin poarta cea strâmtă, “că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.”(Matei 7: 13-14). Aşadar, este mai bine să discernem exact ce porţi – largi sau strâmte – se deschid în faţa noastră şi spre ce ne conduc.

Ştim dinainte că ne asumăm o sarcină dificilă când încercăm să dăm în vileag o tentativă contemporană de a submina învăţătura ortodoxă şi ne dăm bine seama că cu greu putem să acoperim imensa mulţime de erori teologice a unor site-uri aşa-zis ortodoxe. Aşadar aici ne vom concentra numai pe o tentativă mai voalată a site-ului “Dveri” [termen care desemnează uşile/porţile iconostasului n. tr.] de a da cititorilor lor mai multă încredere în vastul document preliminar “Atitudinea Bisericii ortodoxe faţă de restul lumii creştine” [1], acum oficial respins de Biserica Ortodoxă Georgiană şi aspru criticat de Mitropolitul Atanasie al Limasolului (din care altfel “Dveri” citează cu plăcere, dar a cărui poziţie mărturisitoare fermă acum, în mod ciudat, au omis să o repete), de Mitropolitul Serafim al Pireului, de Mitropolitul Hierotheos al Navpaktei şi de numeroşi clerici, teologi şi mireni ortodocşi.

Şi aşa ajungem la interpretarea/tâlcuirea Sfântului Filaret (Drozdov) cu privire la cererea “Pentru pacea a toată lumea, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm” publicată online de “Dveri” (http://dveri.bg/wkfk8 ), în care sfântul crede că de fapt credincioşii aici se roagă nu doar pentru unitatea dintre Bisericile ortodoxe locale (Biserici ale lui Dumnezeu), ci că este o chemare pentru o unire a Bisericilor ortodoxe cu cele ne-ortodoxe, şi în acelaşi timp că ele pot fi toate numite Biserici ale lui Dumnezeu“. Că acesta este într-adevăr adevăratul înţeles al cererii este în mare măsură discutabil, de vreme ce pe deasupra în chiar într-o notă la articol se recunoaşte că Sf. Filaret a făcut o confuzie când şi-a întemeiat greşit interpretarea pe traducerea din originalul în limba greacă veche a expresiei “περί … τῆς τῶν πάντων ἑνώσεως“, care se referă la o unire a tuturor oamenilor, nu a Bisericilor, aşa cum sfântul a interpretat în mod greşit. Pe de altă parte, este de netăgăduit că noi trebuie într-adevăr să ne rugăm ca toţi să fie una în Hristos şi în Biserica Lui, şi că o asemenea rugăciune este o binecuvântată suflare a iubirii celei adevărate.

Şi în loc ca opinia personală a Sfântului (unirea Bisericilor lui Dumnezeu include comunităţile ne-ortodoxe, numite de asemenea “biserici”) să fie acoperită cu iubire creştinească şi tăcere, în primul rând, pentru că se întemeiază pe o bază filologică greşită, şi în al doilea rând, deoarece nu respectă învăţătura autentică a Bisericii cu privire la această problemă, dimpotrivă, site-ul “Dveri” prin publicarea unui asemenea text încearcă să prezinte excepţia ca regulă şi să strecoare (să facă acceptabilă pe nesimţite) ideea că este posibil ca termenul “Biserica lui Dumnezeu” să se refere în cel mai îngust/propriu sens şi la o comunitate eretică concretă [2]. De fapt, colaboratorii acestui site de mult au pus în practică exact acest tip de demers ecumenist.

Să vedem, totuşi, ce spun un mare număr de sfinţi despre această problemă, şi care este învăţătura sobornicească a Bisericii lui Hristos. Deoarece general acceptate sunt cuvintele Sfântului Vichentie din Lerins că învăţătură ortodoxă autentică ar trebuie să fie considerată numai aceea care a fost mărturisită de toţi, întotdeauna şi pretutindeni. [3] Iar aceasta înseamnă că opinia personală a unui sfânt nu ar trebui să prevaleze atunci când mulţi sfinţi şi sinoade bisericeşti spun contrarul.

Aşadar, care sunt aceşti numeroşi sfinţi, care vor fi invocaţi ca argument? În cinstea recentei sale canonizări, am dori să începem cu cuvintele profund respectatului Sfânt Serafim (Sobolev), Făcătorul de minuni din Sofia (☦1950):

“Noi, creştinii ortodocşi, mărturisim că noţiunea de Biserică, în sensul de întemeiată de Dumnezeu Însuşi pentru mântuirea noastră, poate să se refere în sensul strict numai la o comunitate – de adevăraţi credincioşi creştini. Să fie numită biserică fiecare din comunităţile eretice – înseamnă să nu avem o înţelegere corectă a Bisericii şi să desfinţăm credinţa noastră în dogma referitoare la Biserică, expusă în al nouălea articol al Simbolului de credinţă. “[4]

Înţelesul este suficient de clar. Totuşi, să ne întoarcem atenţia asupra faptului că Sf. Serafim din Sofia vorbeşte despre “sensul strict” al cuvântului Biserică. Adică, atunci când este vorba despre mărturisiri de credinţă de importanţă generală/publică şi mai ales despre mesaje soborniceşti cu caracter dogmatic (aşa cum sunt documentele preliminare pentru viitorul sinod din iunie 2016), “sensul strict” şi exactitatea sunt obligatorii. Iar când conversaţia, discursul sau dialogul nu sunt angajante din punct de vedere dogmatic, atunci, desigur, mulţi clerici şi mireni ortodocşi pentru uşurarea exprimării adesea au folosit şi folosesc expresii ca “Biserica Romano-Catolică”, de exemplu.

Urmând întocmai această logică, în 1910 comitetul de educaţie al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a aprobat ca material didactic pentru seminariile teologice cartea “Un eseu asupra teologiei dogmatice ortodoxe,” în care în legătură cu comunitatea romano-catolică sunt scrise următoarele:

“Lumea creştină occidentală, despărţită de uniunea vie cu Biserica ortodoxă cea una, a încetat să fie o biserică în sensul strict, şi în consecinţă a pierdut adevăratul înţeles al naturii şi vieţii Bisericii.” [5]

Evident, Sfântul Sinod rus nu a fost de acord cu opinia Sfântului Filaret (Drozdov) că comunităţile ne-ortodoxe ar fi “biserici.”

Un alt sfânt contemporan şi profesor de teologie dogmatică, Cuviosul Iustin Popovici (☦1979), explică de ce nu se poate vorbi în sens dogmatic strict de mai multe Biserici creştine:

,,Aşa cum Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, tot aşa în El nu pot exista mai multe biserici … În consecinţă împărţirea Biserici este ontologic, în esenţă, imposibilă. Divizarea Bisericii n-a avut loc niciodată, nici nu ar fi putut; există şi vor exista căderi din Biserică … Aşa au căzut gnosticii, arienii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii, protestanţii, uniaţii şi toţi ceilalţi aparţinând legiunii eretico-schismatice.” [6]

Iar în alt loc sfântul vorbeşte, deja foarte concret, şi despre (favoritul lui “Dveri”) ecumenismul contemporan:

Ecumenismul este numele comun pentru falsul creştinism al falselor bisericilor din Europa Occidentală. Înlăuntrul său se află inima umanismului european, având papalitatea drept cap al ei. Toată acea falsă creştinătate, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după alta. Numele lor evanghelic comun este panerezie.” [7]

Deplângem/compătimim sincer această falsă creştinătate şi ne rugăm din inimă lui Dumnezeu ca toţi acei oameni şi comunităţi să se întoarcă la adevărata credinţă şi Biserică. Şi tocmai de aceea este bine să vedem starea reală a lucrurilor, şi nu să numim negrul – alb şi erezia – adevăr, cu aceasta nici semenii noştri nu pot să fie ajutaţi, iar noi înşine ne adâncim într-o amăgire periculoasă.

——–

Evident este că tocmai comunitatea romano-catolică, pentru motive lesne de înţeles, posedă cea mai mare putere de atracţie ca obiect pentru unire pentru mulţi înalţi clerici din Bisericile ortodoxe statornicite. Aşadar, vom cita afirmaţiile unui număr limitat (deoarece nu i-am putea include pe toţi) de sfinţi şi sinoade ortodoxe care se referă la “biserica” şi învăţătura papistă.

Sf. Teodosie Kievopecerski (de la Lavra Pecerska din Kiev) (☦1074):

“Cu credinţa latină nu vă asociaţi, nu aderaţi la obiceiurile lor, de împărtăşirea cu ei fugiţi, şi de orice învăţătură a lor feriţi-vă, şi de năravurile lor scârbiţi-vă. Dacă cineva îşi va mântui sufletul, atunci aceasta se poate face numai trăind în credinţa ortodoxă, deoarece nu există nicio altă credinţă mai bună decât curata şi sfânta noastră credinţă ortodoxă. Iar aceia care trăiesc într-o altă credinţă – cea romano-catolică sau musulmană sau armeană – nu vor vedea viaţa veşnică.

Nu se cuvine una ca aceasta, fiule, să lauzi credinţa străină. Cine laudă credinţa străină, fără discernere, astfel o huleşte pe cea proprie. Dacă cineva începe să o laude şi pe a sa proprie, şi pe cea străină, acela e dublu-credincios, aproape de erezie. Iar tu, fiule, child, păzeşte-te de acestea şi fără încetare laudă-ţi propria credinţă. Nu te înfrăţi cu ei, ci fugi de ei, şi străduieşte-te în credinţa ta prin fapte bune.” [8]

Sf. Simeon al Salonicului (☦1429):

“Papismul a pricinuit mai multă vătămare Bisericii decât toate ereziile şi schismele luate la un loc .” [9]

Sf. Marcu al Efesului (☦1444):

“Ei, latinii, de multă vreme s-au tăiat pe ei înşişi din Biserică, muribunzi sunt şi supuşi la nenumărate anateme …” [10]

Sf. Cosma Etolianul (☦1779):

“Am citit multe despre evrei, necredincioşi, eretici şi atei. Am cercetat temeiurile înţelepciunii şi am ajuns la convingerea fermă: toate religiile sunt false, numai credinţa ortodocşilor este bună şi sfântă. Bucuraţi-vă, creştinilor care sunteţi ortodocşi, şi plângeţi pentru ateii şi ereticii rătăcind în întuneric.” [11]

Sf. Ioan din Kronstadt Făcătorul de minuni (☦1908):

“Papii şi-au închipuit că erau capii Bisericii şi ai temeiurilor ei, şi chiar vicari ai lui Hristos, ceea ce este ridicol şi întrutotul nepotrivit. Iar aşa este toată mândria papilor romani şi vechea lor pretenţie de primat şi conducere samavolnică asupra întregii Biserici catoliceşti. [Aici sfântul se referă în primul rând la pretenţiile de dinainte de ruperea papilor de Biserica cea una şi sobornicească, pretenţii care au dus şi la păstrarea denumirii de catolică/universală pentru comunitatea eretică ai căror capi au rămas — n. tr.] Aşa sunt toate trucurile pe care papii le-au adus în biserica lor papistă, diferitele dogme false dogmas care duc la falsitate în credinţă şi în viaţă. Aceasta este o biserică cu totul eretică.” [12]

Sfinţitul Mucenic Ilarion Troitsky (☦1929):

“Adevărul Bisericii a fost strâmbat în Apus după căderea Romei din Biserică şi acolo Împărăţia lui Dumnezeu a început să fie asemănată cu o împărăţie pământească. Creştinătatea occidentală, cu socotelile lor de fapte bune [Aici sfântul se referă la erezia că papa are împuternicirea de a distribui faptele bune prisositoare ale sfinţilor către păcătoşii cărora acestea le lipsesc — n. tr.], cu atitudinea mercenară faţă de Dumenezeu, cu substituirea mântuirii, a întunecat, în conştiinţa membrilor ei, ideea creştină de Biserică.” [13]

Există mulţi alţi sfinţi care au vorbit în acelaşi duh, şi pe lângă ei există multe sinoade ortodoxe, ca acelea din 1170, 1341, 1450, 1722, 1838, 1895, which au osândit răspicat papismul ca erezie. [14]

Însă aici am dori să vă amintim de importanta decizie a sinodului ortodox din 1755 care respinge cu totul botezul romano-catolicilor şi care a fost semnată de trei patriarhi răsăriteni [15]. Acest sinod a hotărît ca romano-catolicii să fie primiţi în Biserica ortodoxă ca nebotezaţi şi asupra lor să se îndeplinească întreaga rânduială a botezului ortodox [16]. Aceasta este ultima decizie oficială sobornicească a Bisericii în această problemă.

Vă vom aminti şi neîndoielnica observaţie din enciclica patriarhilor răsăriteni din 6 mai 1848: “Una dintre cele mai răspândite erezii în cea mai mare parte a lumii a fost cândva arianismul, iar acum – papismul.”

Chiar fără a intra în amănunt pe larg asupra vărsărilor de sânge mucenicesc, scurs pentru apărarea Bisericii de prigonirea romano-catolicilor şi uniaţilor, credem cu sinceritate că ne este de ajuns ca să înţelegem că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este una, iar ea este cea ortodoxă.

———–

Fără şovăială ne rugăm pentru intrarea tuturor oamenilor în Biserică, deoarece aceasta exprimă dragostea noastră creştină  – să dorim ca toţi oamenii să se mântuiască şi ca toţi să fie uniţi în adevăr, unul cu altul, şi cu Dumnezeu.

În mod special pentru “Dveri” care uneori ne acuză că identitatea noastră creştină s-a spijinit pe zelotism şi anti-ecumenism, noi le răspundem că adevărata indentitate creştină nu poate să fie determinată de nicio idee, învăţătură sau activitate. Este determinată în primul rând de un singur lucru – prezenţa lui Hristos. Dacă noi sălăşluim/vieţuim în El, şi El – în noi, atunci putem să ne numim creştini. Şi în acel moment Îi vom fi credincioşi şi în cele mici, şi în cele mari. Şi în acel moment vom păzi statornic Cuvântul Lui.

Şi pentru că încă ne aflăm sub influenţa simţămintelor de bucurie pentru canonizarea Sfântului Serafim, Făcătorul de minuni din Sofia, vom încheia cu cuvintele lui despre iubirea binecuvântată:

“Haideţi să nu ne tulburăm de aceasta, că ortodocşii ecumenişti ne acuză de lipsă de iubire pentru creştinii heterodocşi, deoarece îi îndepărtăm de la noi. Înainte de toate, o asemenea învinuire nu corespunde cu realitatea.

Sfânta noastră Biserică a luptat întotdeauna cu erezia până la sânge; însă pe oamenii care cad în erezie la sugestia diavolului, Biserica ortodoxă întotdeauna i-a deplâns. Nu a încetat niciodată şi nu-şi va înceta rugăciunea ei, ca suflarea iubirii adevărate celei binecuvântate să-i facă pe eretici să-şi vină în fire şi să se întoarcă pe calea adevărului mântuitor. Iată cum ne învaţă Biserica să ne rugăm pentru ei: “Pe cei rupţi de credinţa ortodoxă şi pe cei orbiţi de ereziile pierzătoare de suflet luminează-I cu lumina cunoştinţei Tale şi uneşte-i cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică.”

Astfel Sfânta Biserică se distinge pe sine de erezii, împotriva cărora cere luptă fără compromisuri, de la oameni, cei căzuţi în aceste erezii, către care îşi întinde braţele ei de maică iubitoare.” [17]

Mă rog ca Dumnezeu să-i ajute pe cei care iubesc adevărul.

4 martie 2016

[1] Există tentative evidente ale site-ului “Dveri” de a-şi manipula cititorii. De examplu, afirmaţia acestui site că petiţia bulgară cu privire la Sinodul Pan-Ortodox din 2016 a fost răspândită în principal prin site-uri zelotiste ruseşti nu poate fi descrisă altfel decât ca o minciună deliberată. O verificare pe Internet ar fi descoperit cu uşurinţă că există o distribuţie în zeci de site-uri ruseşti întrutotul ortodoxe, site-urile zelotiste reprezintă excepţii. Este de asemenea interesant cum ar caracteriza “Dveri” publicaţiile de pe asemenea populare site-uri greceşti ca http://www.romfea.gr/patriarxeia-ts/patriarxeio-boulgarias/6724-anisuxies-piston-stin-boulgaria-gia-tin-panorthodoji-sunodo; http://aktines.blogspot.ru/2016/03/2016.html sau http://www.agioritikovima.gr/patriarcheia/item/77232? Că sunt site-uri zelotiste greceşti? Acestea fiind spuse, n-ar trebui ca “Dveri” să ceară scuze cititorilor lor?

[2] Pe de altă parte, Sf. Filaret totuşi îi chema pe ne-ortodocşi spre întoarcerea la Ortodoxie, care chemare lipseşte cu totul din sus-menţionatul document preliminar.

[3] Că această regulă va fi adevărată, spune Sf. Vichentie din Lerins, “cu singura condiţie ca noi să urmărim universalitatea, antichitatea şi conglăsuirea. Să urmărim universalitatea înseamnă să recunoaştem ca adevărată numai acea credinţă pe care o mărturiseşte întreaga Biserică de pe întregul glob pământesc; să urmărim antichitatea înseamnă în orice caz să nu părăsim acea învăţătură pe care au ţinut-o sfinţii noştri părinţi şi strămoşi; să urmărim în cele din urmă conglăsuirea înseamnă ca din antichitatea însăşi să acceptăm numai acele dogme şi hotărîri pe care le ţin toţi sau aproape toţi păstorii şi învăţătorii.” Citat din Il. Tsonevski, Patrologia (Viaţa, scrierile şi învăţăturile sfinţilor părinţi, învăţători şi scriitori). C, 1986, p. 425.

[4] A se vedea http://pravoslavie.ru/90332.html, tradus din limba rusă de Desislava Panayotova.

[5] Prot. N. Malinovskiy, Eseu de teologie dogmatică ortodoxă, Secţiunea 135, p. 106; ediţie reimprimată Moscova Institutul ortodox de teologie Sf. Tihon, 2013.

[6] Popovici, Arhim. Justin. Dogmatica Bisericii ortodoxe. vol. III. Belgrad, 1978, p. 209-212.

[7] Sf. Justin Popovici. Biserica ortodoxă şi ecumenismul. (ΑΓΙΟΣ ΙΟΥΣΤΙΝΟΣ ΠΟΠΟΒΙΤΣ, Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία καί Οἰκουμενισμός, Θεσσαλονίκη 1974, p. 224.)

[8] Sf. Teodosie Kievopecerski, din “Testamentul credinţei ortodoxe.” A se vedea http://www.orthclass.com/zapr/4ikum/10ksv.htm

[9] Sfântul Simeon al Salonicului, citat din http://www.jordanville.org/files/Articles/A-CONFESSION-OF-FAITH.pdf, p. 3.

[10] Sfântul Marcu al Efesului. Scrisoare către monahul Teofan, punctul 1.

[11] A se vedea Κοσμά του Αιτωλού, Διδαχές (και βιογραφία), Αθήναι 1979, σελ. 142-143 (Διδαχή 1, 37-38).

[12] JK, 34-5; citat din Arhim. Metodie (Jerev) Sf. cuvios părinte Ioan din Kronstadt, Sf. Munte, 2005, p. 353.

[13] Sfinţitul mucenic Ilarion (Troitsky), Fără Biserică nu există creştinătate, Sofia, 2014, p. 6.

[14] Pr. Anastasios Gotsopoulos. Împreună-rugăciunea cu ereticii. Practica canonică a Bisericii. (ΠΡΕΣΒ. ΑΝΑΣΤΑΣΙΟΣ ΓΚΟΤΣΟΠΟΥΛΟΣ, Ἡ συμπροσευχή μέ αἱρετικούς. Προσεγγίζοντας τήν κανονική πράξη τῆς Ἐκκλησίας), ed. “Teodromiya” Thessaloniki 2009, pp. 40-42.

[15] Patriarhul Chiril V al Constantinopolului, Patriarhul Matei al Alexandriei şi Patriarhul Partenie al Ierusalimului.

[16] A se vedea Protoprezviter Gheorghe Metalinos, “Mărturisesc un botez”, Atena 1983, p. 89-91, şi publicaţia « Ὀρθόδοξος Ἐνστασις καῖ Μαρτυρία », nr. 3 / Aprilie-Iunie 1986, p. 81-83.

[17] Arhiepiscop Serafim Sobolev. “Trebuie să participe Biserica ortodoxă în mişcarea ecumenistă?”. A se vedea http://www.pravoslavieto.com/inoverie/ecumenism/arhiep_seraphim_sobolev.htm.