Sfaturi duhovnicești de la Sf. Ignatie Briancianinov (30 aprilie)

— preluare de pe site-ul Pelerin ortodox http://acvila30.ro/ —

În vremea încercărilor şi a necazurilor, atunci când inima este înconjurată, împresurată de gândurile îndoielii, puţinătăţii de suflet, nemulţumirii, cârtirii, trebuie să ne silim a repeta adesea, fără grabă, cu luare aminte, cuvintele „Slavă lui Dumnezeu!”.
Cel ce va crede întru simplitatea inimii sfatul înfăţişat aici, şi îl va pune la încercare atunci când se va ivi nevoia, acela va vedea minunata putere a slavoslovirii lui Dumnezeu, acela se va bucura de aflarea unei noi cunoştinţe atât de folositoare, se va bucura de aflarea unei arme atât de puternice şi lesnicioase împotriva vrăjmaşilor gândiţi.
Singur răsunetul acestor cuvinte rostite atunci când năvălesc mulţime de gânduri ale întristării şi trândăviei, singur răsunetul acestor cuvinte rostite cu silire de sine, parcă numai cu gura şi parcă în văzduh, este de-ajuns ca toate căpeteniile văzduhului să se cutremure şi să se întoarcă, fugind.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 52)

* * *

De nu suntem în stare să dorim moartea din pricina răcelii noastre faţă de Hristos şi din iubirea ce o nutrim faţă de cele stricăcioase, măcar să întrebuinţăm aducerea aminte de moarte ca pe o doctorie amară împotriva păcătoşeniei noastre, fiindcă pomenirea morţii – aşa numesc Sfinţii Părinţi această aducere aminte –, împropriindu-se sufletului, taie prietenia lui cu păcatul, cu toate desfătările păcătoase.
„Doar cel ce s-a deprins cu gândul la sfârşitul său”, a zis un oarecare preacuvios părinte, „poate pune sfârşit păcatelor sale”. „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale”, spune Scriptura, „și în veac nu vei mai păcătui”.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 48)

* * *

Toate patimile se dezvoltă în om în urma cedării în faţa lor; această cedare având loc din ce în ce mai des, înclinarea păcătoasă se preface în deprindere, iar deprinderea face patima stăpânitor silnic asupra omului. „Teme-te de obiceiurile rele mai mult decât de demoni”, a grăit Sfântul Isaac Sirul. Atunci când lucrează în tine dorinţa păcătoasă ori imboldul păcătos, trebuie să o refuzi. Data următoare va lucra mai slab, şi în cele din urmă se va stinge cu totul; dar dacă o împlineşti, de fiecare dată va lucra cu putere sporită, întrucât capătă tot mai multă stăpânire asupra voii, şi în cele din urmă naşte deprinderea.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 46)

* * *

Luptaţi-vă împotriva gândurilor şi simţămintelor de întristare cu aceste cuvinte blânde: „Doamne! Fie voia Ta! Binecuvântat şi Sfânt este Dumnezeu în toate lucrurile Sale!” Rostiţi cuvintele acestea cu mintea, iar când sunteţi singură rostiţi-le cu voce joasă; rostiţi-le fără grabă, cu multă luare-aminte şi evlavie; repetaţi aceste cuvinte scurte până când se vor potoli gândurile şi simţămintele de întristare. Când se vor ridica iarăşi, întrebuinţaţi împotriva lor aceeaşi armă. Aflaţi din experienţă puterea acestei arme, care la prima vedere pare atât de neînsemnată. Iar din starea de luptă este cu neputinţă să ieşim la starea de odihnă altfel decât prin biruinţă. A te supune întristării este un lucru din cale-afară de primejdios: când ea va prinde putere în om, punând stăpânire pe el, poate ucide şi trupul şi sufletul. Nu vă grăbiţi să muriţi: până şi cea mai lungă viaţă este doar o clipă faţă de veşnicie. Încredinţaţi-vă pe dumneavoastră şi răstimpul pribegiei dumneavoastră pământeşti voii lui Dumnezeu, iar dumneavoastră folosiţi-vă de acest răstimp spre a vă pregăti cât mai bine pentru veşnicie.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 219-220)

* * *

Păcatele pe care ne-am obişnuit să le săvârşim ne par uşoare, oricât de grele ar fi. Păcatul care este nou pentru suflet îl înspăimântă, şi sufletul nu se va învoi degrabă să-l săvârşească.
Patimile sunt obiceiuri rele; virtuţile sunt obiceiuri bune (aici se vorbeşte despre patimile şi virtuţile însuşite de către om prin făptuire, prin viaţă. În scrierile Părinţilor, uneori sunt numite „patimi” feluritele însuşiri ale bolii, pricinuite în noi de către cădere, feluritele chipuri ale păcătoşeniei de obşte a tuturor oamenilor şi cu aceste patimi ne naștem; iar „virtuţi” sunt numite însuşirile bune fireşti, naturale, ale omului).
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 46)

* * *

Fericit este acel tânăr care de prima oară când se vor arăta în el lucrările poftei va pricepe că nu trebuie să te laşi în voia ei, ci trebuie să o înfrânezi prin legea lui Dumnezeu şi prin înţelepciune. Fiind înfrânată chiar de la primele ei pretenţii, pofta se supune lesne minţii şi pretenţiile ei deja cad: ea lucrează precum cineva lipsit de libertate, ferecat în lanţuri. Împlinirea poftei îi măreşte acesteia pretenţiile. Pofta căreia raţiunea, satisfăcând-o vreme îndelungată şi în chip statornic, îi dă stăpânire asupra omului domneşte ca un tiran atât asupra trupului, cât şi a sufletului, ducându-le la pierzare pe amândouă.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 46)

* * *

Luarea-aminte la sine, în adâncă însingurare, aduce roade duhovniceşti de mult preţ; însă de ea sunt în stare numai bărbaţii ajunşi în puterea vârstei duhovniceşti, care au sporit în cucernică nevoinţă şi au deprins deja luarea-aminte în viaţa lucrătoare.
În viaţa lucrătoare, oamenii te ajută să dobândeşti luare-aminte arătându-ţi când o încalci.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 44)

* * *

Dacă acea mănăstire în care locuiți vă dă putința de a trăi potrivit cu poruncile evanghelice, dacă nu vă prăvălesc smintelile în păcate de moarte, nu vă părăsiți mănăstirea. Suferiți-i cu îndelungă răbdare neajunsurile, atât duhovnicești, cât și materiale; nu cugetați în zadar a căuta o arenă de nevoințe pe care Dumnezeu nu a dăruit-o vremurilor noastre.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, traducere din limba rusă Cristea Florentina, Editura Egumenița, p. 21)

* * *

„Celor aflați în ascultare, diavolul le sădește pofta unor virtuți peste putere; iar pe cei din liniștire îi îndeamnă la nevoințe nepotrivite lor. Cercetează mintea ascultătorilor necercați și vei afla acolo gânduri născocite din amăgirea de sine: vei găsi acolo dorința de liniștire și postire nemăsurată, de rugăciune neîmprăștiată, de cea mai deplină lipsă de slavă deșartă, de necontenita pomenire a morții, de neîncetata străpungere a inimii, de desăvârșită nemâniere, de tăcere adâncă, de curăție covârșitoare.”
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, traducere din limba rusă Cristea Florentina, Editura Egumenița, p. 20)

* * *

Ce să facem cu inima? Să altoim la acest măslin sălbatic un ram din măslinul cel roditor, să o întipărim cu însuşirile lui Hristos, să o deprindem cu smerenia evanghelică, să o silim să primească voia Evangheliei. Văzând nepotrivirea ei cu Evanghelia, neîncetata ei împotrivire şi nesupunere faţă de Evanghelie, să vedem în această împotrivire, ca într-o oglindă, căderea noastră.
Văzându-ne căderea, să plângem pentru ea înaintea Domnului, a Ziditorului şi Răscumpărătorului nostru, să ne îndurerăm cu întristarea cea mântuitoare; să nu contenim a petrece în această întristare până ce nu vom vedea tămăduirea noastră. „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (PS. 50,18), lăsând-o vânării vrăjmaşului.
Dumnezeu este Ziditorul nostru şi Stăpân cu drepturi depline; El poate să rezidească inima noastră şi va preface inima care I se tânguieşte neîncetat cu plâns şi rugăciune, o va preface dintr-o inimă iubitoare de păcat, într-o inimă iubitoare de Dumnezeu şi sfântă.
Să ne păzim simţurile trupeşti, neîngăduind păcatului să intre prin ele în îngrădirea sufletului nostru. Să ne înfrânăm ochiul cel iscoditor şi urechea cea iscoditoare; să punem zăbală strânsă asupra acelui mai mic mădular al trupului care este în stare să dea naştere unor mari cutremure, asupra limbii noastre; să potolim năzuinţele dobitoceşti ale trupului prin înfrânare, priveghere, osteneli, deasa aducere-aminte de moarte, prin rugăciunea statornică întru luare-aminte. Ce nestatornice sunt desfătările trupeşti! Cu ce miasmă se sfârşesc! Dimpotrivă, trupul îngrădit prin înfrânare şi păzirea simţurilor, spălat prin lacrimile pocăinţei, sfinţit prin deasa rugăciune se zideşte în chip tainic ca Biserică a Sfântului Duh, Care face nelucrătoare toate uneltirile vrăjmaşului împotriva omului.
„Smerita cugetare trece de toate cursele diavoleşti, şi acestea nu pot nici măcar a se atinge de ea.” Amin.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010, pp. 157-158)

* * *

Mândria este semnul neîndoielnic al omului deşert, al robului patimilor, semnul sufletului de care învăţătura lui Hristos nu se poate nicidecum apropia.
Nu judeca omul după înfăţişare; să nu tragi du­pă înfăţişare concluzia că este mândru sau e sme­rit. Nu judecaţi după înfăţişare, ci „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Ioan 7, 24; Matei 7, 16). Domnul a porun­cit să-i cunoaştem pe oameni după faptele lor, du­pă purtarea lor, după urmările faptelor lor.
„Ştiu eu mândria ta şi inima ta cea rea” (Cartea I a Regilor 17, 28), îi spunea lui David aproapele lui, însă Dumnezeu a mărturisit despre David: „Aflat-am pe David, sluga Mea; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el” (Psalmi 88, 20). „Eu nu Mă uit ca omul, căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (Cartea I a Regilor 16, 7).
Adeseori, judecătorii orbi îl socot smerit pe cel făţarnic şi pe cel ce cu josnicie caută să fie pe placul oamenilor: acesta este un adânc al slavei deşarte.
Dimpotrivă, pentru aceşti judecători neştiu­tori pare mândru cel ce nu caută laudele şi răs­plățile omeneşti şi de aceea nu se târăşte în faţa oamenilor, cu toate că acesta este rob adevărat al lui Dumnezeu: acesta a simţit slava lui Dumne­zeu, ce se descoperă numai celor smeriţi, a simţit putoarea slavei omeneşti şi şi-a întors de la ea atât ochii, cât şi mirosul sufletului său. (Sfântul Ignatie Briancianinov)
(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, p. 132)

* * *

Cel care şi-a luat drept scop al vieţii împlinirea voii lui Dumnezeu se străduieşte să cunoască amănunţit şi fără greş această atotsfântă voie prin cercetarea cu cea mai mare osârdie a Sfintei Scripturi, mai ales a Noului Testament, prin citirea scrierilor Părinţilor, stând de vorbă şi sfătuindu-se cu creştinii sporiţi, împlinind poruncile evanghelice cu purtarea cea din afară, cu mintea şi cu inima. „Legea slobozeniei”, a zis Preacuviosul Marcu Ascetul, „prin înţelegerea cea adevărată se cinsteşte, prin lucrarea poruncilor se înţelege şi se plineşte prin îndurările lui Hristos”.
Atunci când creştinul începe să trăiască în potrivire cu voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină (Romani 12, 2), altfel spus cu poruncile Noului Testament, dintr-odată i se descoperă căderea şi neputinţa firii omeneşti. Neputinţa nu-i îngăduie să împlinească poruncile lui Dumnezeu în chip curat şi sfânt, precum o cere El, iar căderea se împotriveşte – adeseori cu cea mai mare înverşunare – împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici la Triod și Penticostar, Editura Sophia, București, 2003, p. 4)

* * *

Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?
A iubi este o fericire, a urî este un chin.
Toată Legea şi proorocii stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele. (Matei 22, 40)
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu, căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu. (1 Ioan)
Să nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute; porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul şi sângele; porunca este nouă, iar inima noastră – veche.
Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere; ea trebuie omorâtă – Hristos o porunceşte –, pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfântă către aproapele, iubire în Hristos. Însuşirile omului nou trebuie să fie toate noi; nici o însuşire veche nu i se potriveşte.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 137)

* * *

Când este vorba de dat sfaturi, nu ar trebui să vă avântați, ci mai bine să refuzați cu smerenie.
Dacă sunteți siliți să o faceți, spuneți ceva, acolo, ușor, lăsând lucrul în seama Domnului, și așa mai departe. Nu v-am interzis să dați sfaturi, ci doar să faceți asta cu frică de Dumnezeu, cu foarte multă grijă și măsură. Dacă-l împovărezi prea puțin pe aproapele, nu e nici o nenorocire; dacă-l împovărezi prea tare, poate cu ușurință să sufere o vătămare care să nu se mai vindece, să devină bun de nimic pentru toată viața. Vă spun asta cu lacrimi în inimă, ca om care a văzut și a trecut prin multe experiențe amare! Ferească-mă Dumnezeu să vă sfătuiesc, în vremea sărăcăcioasă de acum, să ascundeți de aproapele acea puțină, dar mai presus de comorile întregii lumi, cunoașterea de Dumnezeu pe care ați primit-o nu fără nevoință și suferință, dintr-o deosebită milă dumnezeiască! Acum sunt multe cunoștințe de tot felul, singură cunoșterea adevărului a plecat de la oameni. Foarte bună este vorba rusească: „Dacă nu-i destulă sare, mai adaugi în mâncare, dacă ai sărat prea tare, capeți bețe la spinare”.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii, la mângâierea lui Dumnezeu, traducerea de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 69)

* * *

Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. Înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, până la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare (începutul celui de-al treilea Cuvânt al Preacuviosului Simeon Noul Teolog, Editura Pustiei Optina, 1852). Conştiinţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză împotriva înşelării. Cea mai mare înşelare este a te crede liber de înşelare. Cu toţii suntem înşelaţi, cu toţii suntem amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziţi de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Să ne facem ai acestui Adevăr prin credinţa în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr – şi El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine şi a amăgirii de către demoni. Jalnică este starea noastră. Ea este temniţa din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, „ca să se mărturisească numelui” Domnului. (Ps. 141, 10). Ea este acel pământ întunecat în care a fost surpată viaţa noastră de către vrăjmaşul care ne pizmuieşte şi ne prigoneşte (Ps. 142, 3). Ea este cugetarea trupească (Rom. 8, 6) şi ştiinţa cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20) de care a fost molipsită întreaga lume, care nu-şi recunoaşte boala, numind-o sus şi tare sănătate înfloritoare. Ea este „trupul şi sângele”, care „nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu” (l Cor. 15, 50). Ea este moartea veşnică, tămăduită şi nimicită de Domnul Iisus, Care este „Învierea şi Viaţa” (Ioan ll, 25). Astfel este starea noastră. Priveliştea ei este o nouă pricină de plâns. Cu plângere să strigăm către Domnul Iisus ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pământului, să ne smulgă din fălcile morţii. „Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, „de aceea S-a şi pogorât la noi, pentru că a vrut să ne scoată din robie şi din cea mai amarnică înşelare” (Începutul Cuvântului al 3-lea).
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Editată de Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999 [ediţie digitală, Apologeticum, 2005]; pag. 3)

* * *

Toţi sfinţii se recunoşteau pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu; prin aceasta şi-au arătat vrednicia lor, care constă în smerenie (Sfântul Isaac Sirul, cuvântul 36).

Toţi cei suferinzi de amăgirea de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu; prin aceasta şi-au dat pe faţă trufia şi înşelarea drăcească de care era cuprins sufletul lor. Unii dintre ei i-au primit pe demonii ce li se înfăţişau în chip de îngeri şi au urmat acestora; altora li s-au arătat demonii în chipul lor adevărat, prefăcându-se biruiţi de rugăciunea lor şi prin aceasta i-au adus la cugetare semeaţă; alţii şi-au stârnit închipuirea, şi-au înfierbântat sângele, au dat naştere în sine unor mişcări ale nervilor, au luat aceasta drept desfătare harică şi au căzut în amăgire de sine, în desăvârşită întunecare, s-au adăugat prin duhul lor la ceata duhurilor căzute.

Dacă simţi nevoia să vorbeşti cu tine însuţi, adu-ţi nu linguşire, ci defăimare de sine. În starea noastră de cădere ne sunt folositoare doctoriile amare. Cei care se linguşesc pe sine şi-au primit deja plata lor aici pe pământ – şi această plată este amăgirea de sine, lauda şi iubirea lumii celei potrivnice lui Dumnezeu: ei nu au ce aştepta în veşnicie, afară de osândă.

„Păcatul meu înaintea mea este pururi” (Ps. 50, 4), vorbeşte despre sine Sfântul David, care necontenit îşi cerceta păcatul. „Fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi griji pentru păcatul meu” (Ps. 37,18).

Proorocul David se îndeletnicea cu osândirea de sine, cu vădirea păcatului său, chiar şi atunci când păcatul fusese deja iertat şi darul Sfântului Duh îi fusese deja întors. Mai mult, el şi-a dat păcatul în vileag şi l-a mărturisit în auzul lumii întregi (Ps. 50).

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Galați, Editura Egumenița, 2010, p. 134)

Sursa: doxologia.ro

Via: http://acvila30.ro/sf-ignatie-briancianinov-cuvinte-de-folos-a-iubi-este-o-fericire-a-uri-este-un-chin/

Mai mult: https://dragosteasebucuradeadevar.wordpress.com/tag/sf-ignatie-briancianinov/

SFÂNTUL IUSTIN CEL NOU DE LA CELIE: OMILIE LA DUMINICA A V-A DIN MARELE POST (1965) – SFÂNTA MARIA EGIPTEANCA – POCĂINŢA CARE PRESCHIMBĂ IADUL ÎN RAI

SFÂNTA MARIA EGIPTEANCA:
POCĂINŢA CARE PRESCHIMBĂ IADUL ÎN RAI

Părintele Iustin Popovici
Omilie la Duminica a V-a din Marele Post
(1965)
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iată a V – a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [care pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…
Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: “Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.
Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: “Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului… Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.
Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.
De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi. Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci…, se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: “Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.
“Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi… fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: “Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.
Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post…! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.

Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.
Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.
De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fi sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: “Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: “Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…
Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…
De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: “Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Sursa: ruga.ro

Preluat de la: http://acvila30.ro/sfantul-iustin-cel-nou-de-la-celie-omilie-la-duminica-a-v-a-din-marele-post-1965-sfanta-maria-egipteanca-pocainta-care-preschimba-iadul-in-rai_2/