MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ LA PRAZNICUL CINCIZECIMII

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/mitropolitul-ierotei-de-navpaktos-o-teologhisire-patristica-la-praznicul-cincizecimii_1_/

CINCIZECIMEA

 

Înainte de a Se urca la cer, Hristos le-a poruncit ucenicilor ca, după Înălţarea Sa, aceştia să se întoarcă la Ierusalim şi să aştepte acolo până ce vor fi înveşmântaţi cu putere din cer. Aşadar, El le-a făgăduit ucenicilor că vor lua Duh Sfânt, despre Care a vorbit în timpul vieţii Sale.

Făgăduinţa lui Hristos s-a împlinit la cincizeci de zile după Paşte şi la zece zile după Înălţarea Sa la ceruri. Atunci, Biserica prăznuieşte Cincizecimea, prin care este cinstită Sfânta Treime, după care, în ziua următoare, este sărbătorit şi slăvit Duhul Sfânt. Prin urmare, praznicul Cincizecimii este o sărbătoare a Sfintei Treimi.

Analizând sărbătoarea Cincizecimii, nu ne vom referi în amănunt la cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, adică la Duhul Sfânt, ci vom sublinia doar acele fapte şi acele învăţături ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi care se referă la Hristos. Prin urmare, vom pune mai mult accentul pe faptele hristologice care au legătură cu Duhul Sfânt. Dar pentru că nu există hristologie în afara triadologiei, trebuie să ne referim şi la dogma legată de taina Sfintei Treimi.

Sărbătoarea Cincizecimii a fost inclusă între cele douăsprezece mari praznice împărăteşti ale Bisericii pentru că este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Întruparea lui Hristos a avut drept scop biruinţa asupra morţii şi venirea Preasfântului Duh în inimile oamenilor. De altfel, se cunoaşte faptul că scopul vieţii bisericeşti şi duhovniceşti este de a ne face mădulare ale Trupului lui Hristos şi de a lua Duh Sfânt. Acestea două sunt indisolubil legate între ele.

Cuviosul imnograf spune că Cincizecimea este ultima sărbătoare din cele care se referă la reînnoirea omului: „Praznicul cel după praznice şi cel mai din urmă să-l prăznuim noi, credincioşii, în chip luminat; aceasta este Cincizecimea, plinirea făgăduinţei şi a sorocului”. Astfel, dacă Bunavestire a Maicii Domnului este începutul sfintei iconomii şi al întrupării Cuvântului, ziua Cincizecimii este punctul final, pentru că atunci omul s-a făcut prin Duhul Sfânt mădular al Trupului înviat a lui Hristos.

Acestea sunt coordonatele între care se încadrează Cincizecimea, alături de toatecelelalte fapte legte de Duhul Sfânt şi de Hristos, pentru că nu putem concepe hristologia în afara pnevmatologiei (învăţături despre Duhul Sfânt), şi nici pnevmatologia în afara hristologiei.

1. CINCIZECIMEA CREŞTINĂ ŞI IUDAICĂ

Pogorârea Sfântului Duh s-a făcut în zi de duminică. Din acest fapt înţelegem importanţa duminicii, pentru că cele mai mari evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, în prima zi, adică duminica, a început zidirea lumii, pentru că atunci a fost creată lumina. De asemenea, în zi de duminică a început reînnoirea creaţiei, prin Învierea lui Hristos, şi tot în zi de duminică s-a desăvârşit reînnoirea creaţiei prin pogorârea Duhului Sfânt. Crearea lumii s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul.

Desigur, spunând aceste lucruri, scoatem mai întâi în prim plan Persoana care a zidit lumea, apoi pe cea care a fost în centrul reînnoirii creaţiei şi, în fine, pe cea care a desăvârşit-o. Dar, aşa cum am învăţat şi cum credem, lucrarea Dumnezeului Treimic este comună şi în nici într-un caz nu putem să despărţim sau să izolăm vreuna dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Cincizecimea creştină, prin care sărbătorim pogorârea Sfântului Duh, coincide cu Cincizecimea iudaică. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor şi i-a făcut pe aceştia mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos în ziua în care iudeii sărbătoreau Cincizecimea. Pentru iudei, Cincizecimea, era a doua sărbătoare ca importanţă după Paşte. Potrivit tradiţiei, prin ea se rememora primirea Legii lui Dumnezeu de către Moise pe muntele Sinai. La patruzeci de zile de la prima sărbătorire a Paştelui, Moise a urcat pe Muntele Sinai unde a primit Legea de la Dumnezeu. În paralel însă, Cincizecimea iudaică era şi expresia recunoştinţei iudeilor pentru roadele pământului. Deoarece coincidea cu perioada strângerii recoltei, ea se numea şi sărbătoarea secerişului, iar iudeii aduceau la templu prinosul lor de roade. În plus, Cincizecimea, care era sărbătorită de israeliteni cu multă strălucire, mai purta numele de sărbătoarea săptămânilor (vezi Ieşirea 34, 22; Leviticul 23, 15-17; Numerii 28, 26-31; Deuteronomul 16, 9-10).

Această scurtă referire la Cincizecimea iudaică arată că ea era preînchipuirea Cincizecimii din Noul Testament. Dacă în ziua Cincizecimii iudaice, Moise a primit Legea Vechiului Testament, în ziua Cincizecimii creştine, ucenicii au luat Duh Sfânt, prin Care au trăit Legea Noului Testament, adică Legea sfântului har. Dacă în Vechiul Testament, Cuvântul neîntrupat a dat Legea pe Sinai, în Noul Testament, Cuvântul întrupat şi înviat L-a trimis pe Duhul Sfânt la ucenicii care se găseau în încăperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”] ca să îi facă pe ei mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă la Cincizecimea Vechiului Testament se aducea prinos din roadele pământului, la Cincizecimea Noului Testament s-a adus prinos de roade duhovniceşti, din recolta pe care a făcut-o Hristos. Cu alte cuvinte, Apostolii s-au oferit pe ei înşişi lui Dumnezeu.

Există, desigur, o mare diferenţă între revelarea lui Dumnezeu de pe Muntele Sinai şi revelarea din „încăperea de sus” din Ierusalim. Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic (Ieşirea 19, 18). Dumnezeu poruncise ca nimeni să nu se apropie de munte pentru ca să nu moară: tot cel ce se va atinge de munte va muri (Ieşirea 19, 12). Însă, în ziua pogorârii Sfântului Duh asupra ucenicilor, lucrurile au fost diferite. Ucenicii s-au umplut de bucurie şi s-au transformat. Din şovăielnici cum erau, ei s-au făcut oameni de neclintit, iar din muritori, au devenit dumnezei după har.

Diferenţa dintre Sinai şi casa din Ierusalim se vede şi din comparaţia între Legea Vechiului Testament şi cea a Noului Testament. Prima Lege a fost scrisă pe table de piatră, însă acum, legea este scrisă în inimile Apostolilor. Sfântul Apostol Pavel spune: sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (I Corinteni 3, 3). Aşa cum consemnează Apostolul Pavel, prin pogorârea Duhului Sfânt s-a împlinit proorocia Profetului Ieremia: Pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu (Evrei 8, 10). 

2. CINCIZECIMEA SĂRBĂTOARE A SFINTEI TREIMI

Sărbătoarea Ciniczecimii este sărbătoarea Sfintei Treimi, deoarece prin pogorârea Duhului Sfânt, ne încredinţăm de faptul că Dumnezeu este Treimic. Şi anterior, atât din Vechiul Testament, deşi mai vag, cât şi din învăţătura lui Hristos, oamenii au aflat că Dumnezeu este Treimic, dar încredinţarea în legătură cu cele trei ipostasuri ale lui Dumnezeu s-a făcut în ziua Cincizecimii. Astfel, Cincizecimea este sărbătoarea teologiei ortodoxe.

Vorbind în termeni ortodocşi, spunem că învăţătura despre Dumnezeu (teologia[1]) este diferită de învăţătura despre întrupare (iconomia). În ziua Cincizecimii însă, teologhisim despre iconomie şi aflăm că Dumnezeu este Treimic: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În acord cu învăţătura ortodoxă revelată, Tatăl este fără de început, necauzat şi nenăscut, adică existenţa Sa nu este cauzată de ceva anume, Fiul S-a născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede din Tatăl. Cuvintele nenăscut, naştere, purcedere ne-au fost dezvăluite de Hristos şi nu putem să le înţelegem prin raţiune, ele rămânând o taină. Cert este că Fiul şi Duhul Sfânt provin din Tatăl în chip diferit, adică au trăsături ipostatice şi moduri de existenţă diferite, dar au aceeaşi fiinţă cu Tatăl.

În ciuda faptului că Tatăl este născător şi purcezător, iar Fiul este născut şi Duhul Sfânt este purces, Ei au aceeaşi fiinţă (substanţă) şi aceeaşi slavă (energie). Toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o slavă, de o putere şi nimeni nu este mai mare decât celălalt, adică Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt de o mai mică importanţă decât Tatăl. Atunci când vorbim despre prima, a doua sau a treia Persoană a Sfintei Treimi, nu facem o ierarhie după însemnătate, după superioritate sau după putere, ci ne referim la modul lor de existenţă (Sfântul Vasile cel Mare). În fine, trebuie să spunem că logica omului, dar şi cuvintele şi înţelesurile omeneşti sunt neputincioase să redea taina Dumnezeului Treimic.

Sfinţii Părinţi au trăit această taină prin experienţă revelatoare, atât cât le-a fost lor cu putinţă. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre trei lumini care l-au înconjurat în timpul revelaţiei pe care a avut-o. El scrie: „Nu am apucat să înţeleg ce se întâmpla şi trei lumini m-au înconjurat. Nu am ajuns să înţeleg cele trei lumini, şi am fost readus în fire”.

Taina Sfintei Treimi ne-a fost dezvăluită de Însuşi Hristos, Care, vorbind ucenicilor Săi, le-a spus că Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi este transmis prin El Însuşi (cf. Ioan 15, 26). Aceasta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu nu ia parte la purcederea Duhului Sfânt, ci participă numai la trimiterea Sa înspre lume, iar această trimitere este tocmai arătarea Duhului în lucrare. Astfel, după cum explică Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Duh purcede din Tatăl, putând spune că vine de la Fiul numai din punctul de vedere al lucrării şi al arătării Sale în lume, nu din punctul de vedere al existenţei fiinţei Sale. Existenţa Duhului Sfânt este altceva faţă de arătarea Sa prin lucrare.

Tatăl este suficient Lui Însuşi şi naşte înainte de veacuri şi pentru vecie Dumnezeu egal cu Sine, adică pe Fiul, şi purcede Dumnezeu egal, adică pe Duhul Sfânt, fără ca Dumnezeirea să se despartă prin separarea Persoanelor, Ea rămânând unită neamestecat în cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Faptul că Fiul S-a născut din Tatăl nu înseamnă că este ulterior ca existenţă Părintelui Său, pentru că nu a trecut un anumit interval de timp între nenaşterea Tatălui şi naşterea Fiului sau purcederea Sfântului Duh. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt veşnice, fără de început, de acelaşi rang şi de aceeaşi cinste (Leon Înţeleptul).

3. LUCRAREA LUI HRISTOS ŞI A DUHULUI SFÂNT ESTE COMUNĂ

Zidirea şi rezidirea lumii au fost făcute prin lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Tocmai acest adevăr teologic ne îndeamnă să spunem că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Subliniem acest lucru deoarece există marele pericol de a vorbi despre iconomia lui Hristos ca şi cum ea ar fi fără legătură cu cea a Duhului Sfânt, şi despre iconomia Duhului Sfânt ca fiind o iconomie fără legătură şi separată de cea a lui Hristos.

Dumnezeu Cuvântul S-a făcut om prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Duhului Sfânt. Hristos a fost zămislit în pântecele Născătoarei de Dumnezeu de la Duhul Sfânt. Mai apoi, după Învierea Sa şi, desigur, în ziua Cincizecimii, Hristos a trimis Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt Se transmite prin Hristos. Iar când Duhul a venit la Apostoli, Hristos a luat chip în inima lor, adică aceştia au fost făcuţi mădulare ale Trupului înviat a lui Hristos. Din aceste motive nu putem vorbi despre existenţa vreunei diferenţe între lucrarea Fiului şi cea a Duhului Sfânt.

Acest lucru reiese limpede din Sfânta Scriptură. În timpul vieţii Sale, Hristos a tămăduit şi a curăţit inimile Apostolilor prin învăţătura Sa, prin descoperirea tainelor Sale şi prin minunile pe care le-a săvârşit, iar la sfârşit, a spus: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Cu un alt prilej, a spus că cine Îl iubeşte şi păzeşte cuvântul Său, pe acela îl va iubi şi Tatăl Său şi, drept urmare: Noi vom veni la el şi ne vom face locaş la el (Ioan 14, 23).

Faptul că Tatăl şi Fiul vor locui în inima curăţită şi sfinţită a omului nu înseamnă că Duhul Sfânt va lipsi sau că El este străin de lucrarea de sfinţire, deoarece, într-un alt loc, Hristos a făgăduit ucenicilor că le va trimite Duhul Sfânt Care purcede de la Tatăl şi Care rămâne la voi şi în voi va fi (Ioan 14, 17). Drept aceea, omul care primeşte harul Dumnezeului Treimic se face mădular al Trupului înviat al lui Hristos, sălaş al lui Dumnezeu Tatăl şi templu al Duhului Sfânt, adică vas al Dumnezeului Treimic.

Într-un tropar din canonul iambic al sărbătorii Cincizecimii, Sfântul Ioan Damaschin foloseşte exprimarea „Sfântul Duh este semnul lui Dumnezeu Cuvântul Care S-a născut din Tatăl”. Duhul Sfânt este numit semn al Cuvântului deoarece El Îl vădeşte pe Dumnezeu Cuvântul, căci „fără Duhul Sfânt, Fiul Unul-Născut nu poate fi cugetat” (Sfântul Grigorie al Nisei). De altfel, Sfântul Apostol Pavel spune că nimeni nu poate să zică „Domn este Iisus” decât în Duhul Sfânt (I Cor. 12, 3). De asemenea, Duhul Sfânt este numit semnul Cuvântului pentru că El i-a învăţat pe ucenici în acelaşi fel în care i-a învăţat şi Hristos şi le-a adus aminte ceea ce Însuşi Hristos le-a spus. De aceea, Duhul Sfânt S-a făcut semn, adică prin El s-a arătat că Hristos este cu adevărat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi că Fiul este de o fiinţă şi de o cinste cu Duhul Sfânt (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu L-a slăvit pe Tatăl. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor, slăvindu-L astfel pe Fiul (Leon Înţeleptul). Aşadar, putem spune că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, numindu-L Fiu iubit; Fiul S-a slăvit prin câte a săvârşit cu lucrarea Duhului Sfânt; Fiul L-a slăvit pe Tatăl prin întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc; în acelaşi timp, Fiul L-a slăvit pe Duhul Sfânt pentru că L-a descoperit ucenicilor; Duhul Sfânt, Care are în Biserică o lucrare bogată, Îl slăveşte pe Tatăl din Care purcede, dar şi pe Fiul, pentru că cei care iau Duh Sfânt se fac copii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos.

Din toate acestea, vedem că lucrarea Fiului nu este diferită de cea a Duhului Sfânt. Mântuirea omului este lucrarea comună a Dumnezeului Treimic. Această temă deosebit de importantă, care dezvoltă un mare adevăr teologic, va fi mai bine analizată în cele ce urmează.

4. CEI DOI MÂNGÂIETORI

Duhul Sfânt I-au fost date multe nume. Unul dintre acestea, care înfăţişează lucrarea săvârşită în Biserică, dar şi în viaţa oamenilor, este Mângâietor. Însuşi Hristos L-a numit astfel pe Duhul Sfânt atunci când le-a vorbit ucenicilor, cu puţină vreme înainte de Patima Sa: Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului (Ioan 14, 16-17). Ceva mai târziu, Duhul Sfânt este caracterizat de Hristos ca fiind Mângâietorul Care îi va învăţa pe ucenici şi Care le va reaminti cele spuse de El Însuşi în timpul vieţii Sale. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (Ioan 14, 26). Având încredinţarea că Duhul Sfânt este Mângâietorul, ne rugăm acestuia: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”

Duhul Sfânt se numeşte Mângâietor deoarecec îl mângâie pe omul care se luptă împotriva păcatului şi care se străduieşte să păzească toate poruncile lui Hristos. Lupta este dură pentru că este dusă împotriva duhurilor viclene. În această luptă, Duhul Sfânt este mângâietor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Duhul Sfânt Se numeşte paraklitos[2] (mângâietor) de la parakalin[3] (a încuraja, a sfătui, a mângâia, a apăra). Şi, pentru că „a-i încuraja” şi „a-i sfătui” pe oameni sunt trăsături definitorii ale lui Dumnezeu, numindu-L astfel pe Duhul Sfânt, Hristos Îl caracterizează pe Acesta ca fiind Dumnezeu.

Important pentru studiul hristologic pe care îl facem aici este că Însuşi Hristos Îl numeşte pe Duhul Sfânt Mângâietor, dar şi faptul că, în acelaşi timp, El spune că Duhul Sfânt este alt Mângâietor. Dacă Duhul Sfânt este alt Mângâietor, înseamnă că şi Hristos este un Mângâietor Care îi ajută pe oameni. Într-una din epistolele sale soborniceşti, Sfântul Evanghelist Ioan recomandă creştinilor să nu păcătuiască. În continuare, el spune că, şi dacă vor păcătui, să nu deznădăjduiască, pentru că „avem mijlocitor[4]” către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept[5]. Aşadar, Hristos şi Duhul Sfânt  sunt cei doi Mângâietori ai lumii. Desigur, şi Dumnezeu Tatăl este Mângâietor al oamenilor, pentru că mângâierea şi ajutorul reprezintă lucrarea comună a Dumnezeului Treimic.

Exprimarea alt Mângâietor arată că Hristos şi Duhul Sfânt sunt ipostasuri diferite. Tâlcuind cuvintele alt Mângâietor, Sfântul Grigorie Teologul spune că această arată „împreună-împărăţia” şi fiinţa comună a celor două ipostasuri. Faptul că Hristos spune că va trimite alt Mângâietor arată că şi El este Mângâietor. Acesta este altul şi este la fel ca Mine. De aici putem să înţelegem că Hristos şi Duhul Sfânt sunt de aceeaşi cinste.

5. SFÂNTUL DUH ÎL REVELEAZĂ PROFEŢILOR PE CUVÂNTUL NEÎNTRUPAT

Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl, pentru că cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă sau fire şi aceeaşi energie sau slavă. De aceea, acolo unde Se află Hristos Se află şi Duhul Sfânt.

Anterior, am subliniat faptul că Persoanele Sfintei Treimi nu Se despart, iar lucrarea lor nu diferă. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Sfântul Duh lucrează  asupra tuturor oamenilor, însă în mod diferit. Pentru că toţi oamenii sunt zidirea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează asupra tuturor, fără nici o excepţie, cu energie proniatoare, care este energia ce ţine şi mişcă funcţiile lor fireşti. Alături de aceasta, asupra celor care se află sub Lege, Duhul Sfânt lucrează cu har care îi îndeamnă  spre necălcarea poruncilor şi îi iluminează spre cunoaşterea lui Hristos. De asemenea, pentru cei care trăiesc în Hristos, harul este înfietor, căci aceştia se fac fii ai lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. În fine, asupra celor îndumnezeiţi, adică asupra celor care s-au arătat vrednici de a trăi în cetatea lui Dumnezeu şi de a se face sălaş al puterii Sale îndumnezeitoare, Duhul Sfânt acţionează cu har înţelepţitor. Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în toţi, dar în chip diferit, în funcţie de starea duhovnicească în care se găseşte fiecare.

Astfel privind lucrurile, înţelegem că Duhul Sfânt lucra şi asupra profeţilor din Vechiul Testament, pentru că aceştia prooroceau despre Cuvântul întrupat, adică despre Hristos, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt. Din teologia ortodoxă cunoaştem foarte bine faptul că toate revelaţiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelaţii ale celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică ale Cuvântului neîntrupat. Însă prezenţa Cuvântului era se afla în legătură cu cea a Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt a fost Acela Care L-a arătat profeţilor pe Cuvântul neîntrupat şi prin Duhul Sfânt se descopereau cele ce aveau să fie.

Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul Sfânt venea în gândul profeţilor pentru ca aceştia să proorocească binele ce avea să fie. Un caz aparte este cel al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care s-a umplut de Duh Sfânt de pe vremea de când era făt de şase luni în pântecele mamei sale. După cum spune Sfântul Grigorie Palama, el a primit prin Duhul Sfânt desăvârşirea veacului ce va să fie încă din pântecele mamei sale şi a teologhisit despre Hristos. În plus, după cum am văzut atunci când am vorbit despre praznicul Întâmpinării Domnului, Dreptul Simeon L-a recunoscut pe Hristos tot prin Duhul Sfânt.

Prin urmare, Duhul Sfânt a lucrat şi în Vechiul Testament, însă în chip diferit de cel în care lucrează în Noul Testament şi în Biserică. Aşa cum am spus şi mai înainte, în Vechiul Testament Duhul Sfânt atrăgea atenţia proorocilor despre călcarea poruncilor şi le dezvăluia venirea lui Hristos, în vreme ce în Noul Testament El îi face pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi îndreaptă spre îndumnezeire.

6. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN NOUL TESTAMENT

Întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, ca de altfel, întreaga lucrarea a sfintei iconomii, nu s-a făcut fără Duhul Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare este foarte expresiv în acest sens. El spune  că Duhul Sfânt a anunţat şi a dezvăluit sosirea lui Hristos în lume. Duhul Sfânt nu a fost despărţit de Hristos nici atunci când Acesta din urmă Se afla în lume cu trupul. De asemenea, lucrările puterii şi vindecările se fac tot prin lucrarea Duhului Sfânt, demonii sunt alungaţi de oameni prin Duhul lui Dunezeu, diavolul este stârpit de acolo unde Se află Duhul Sfânt, iar iertarea păcatelor şi învierea morţilor se fac tot prin lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi.

Dacă Duhul Sfânt lucra în profeţii şi în drepţii Vechiului Testament, vorbindu-le şi dezvăluindu-le pe Hristos, cu atât mai mult a lucrat asupra Apostolilor şi a ucenicilor Mântuitorului. Pentru că Duhul Sfânt acţionează după starea duhovnicească a omului şi la timpul potrivit, asupra ucenicilor a lucrat în trei chipuri, corespunzător cu trei intervale de timp diferite. Astfel, înainte ca Hristos să Se slăvească prin Patimă, adică îninte de Patimi şi de Răstignirea pe Cruce, Duhul Sfânt lucra „slab”, după Învierea lui Hristos lucra „cu mai multă putere”, iar după Înălţarea lui Hristos la ceruri lucra „desăvârşit” (Sfântul Grigorie Teologul). Trebuie să mai adăugăm faptul că Sfântul Duh nu Se desăvârşeşte pe Sine, pentru că este desăvârşit, ci îi desăvârşeşte şi îi sfinţeşte pe oameni. Duhul Sfânt este „Cel care desăvârşeşte nu Cel care Se desăvârşeşte” (Sfântul Grigorie Teologul). Aşadar, El i-a desăvârşit şi i-a împlinit pe Apostoli care erau nedesăvârşiţi.

Fiul lui Dumnezeu neîntrupat a spus prin Profetul Ioil: Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa (Ioil 3, 1). Fără îndoială, aici se vorbeşte despre venirea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii şi despre dăruirea harului proorocirii. După spusele Sfântului Chiril al Alexandriei, profeţia aceasta se referă la cele ce s-au petrecut în ziua Cincizecimii, pentru că atunci, ucenicii vorbeau  proorocind, adică propovăduiau tainele lui Hristos care au fost profeţite în Vechiul Testament. Prin puterea Sfântului Duh, ucenicii au înţeles în acel ceas toate proorocirile din Vechiul Testament despre Persoana lui Hristos. Aşadar, ei s-au desăvârşit în cunoştinţă prin revelaţie. 

Astfel, prin puterea şi prin energia Duhului Sfânt, firea omenească a revenit la starea de la începuturile ei, pentru că a dobândit harul proorocirii, aşa cum avea Adam în Rai (Sfântul Nicodim Aghioritul). Cu adevărat, văzând viaţa lui Adam din Rai de dinainte de cădere, ne dăm seamam că el avea gând curat şi că profeţea. Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam pe când el dormea, însă atunci când s-a trezit din somn şi a văzut-o pe Eva, Adam s-a luminat prin puterea Duhului Sfânt şi a cunoscut că ea s-a născut din trupul său: Iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea (Facerea 2, 23).

Aceasta înseamnă că toţi cei care primesc Duh Sfânt şi sunt membri ai Bisericii nu numai că sunt readuşi la starea anterioară, în care se găsea Adam, dar urcă şi mai sus, pentru că se unesc cu Hristos. Aşa cum vedem din Vieţile Sfinţilor, cel care are Duh Sfânt se face prooroc, adică dobândeşte har de profet, văzând şi trăind împărăţia lui Dumnezeu şi cunoscând tainele lui Hristos. Prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, darul de a prooroci devine starea firească a omului. Rugăciunea minţii este o dovadă a acestui har şi a lucrării Sfântului Duh.

7. DUHUL SFÂNT ŞI BISERICA

Din eclesiologie se vădeşte modul în care Duhul Sfânt lucra atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament. Studiind această temă, putem observa anumite aspecte importante care arată legătura strânsă dintre hristologie şi pnevmatologie.

După spusele Sfinţilor Părinţi, Biserica a existat şi înainte de întruparea lui Hristos, fiindcă începuturile sale au fost legate de crearea îngerilor şi a omului. Căderea lui Adam a însemnat şi căderea Bisericii; totuşi ea a dăinuit în persoana profeţilor şi, în general, a bărbaţilor drepţi din Vechiul Testament. În ciuda faptului că Biserica nu încetase să existe, stăpânirea morţii era puternică şi de aceea, chiar dacă drepţii din Vechiul Testament ajungeau la îndumnezeire şi Îl cunoşteau pe Cuvântul neîntrupat (Sfântul Ioan Gură de Aur), întunericul rămânea desupra lor şi ei coborau în Iad.

Prin întruparea Sa, care a fost lucrată prin Duhul Sfânt, Hristos a luat „trupul Bisericii” (Sfântul Ioan Gură de Aur), adică a luat firea omenească curată şi neîntinată, pe care a unit-o cu Dumnezeirea în ipostasul Său. În acest fel, Biserica a dobîndit Cap şi S-a făcut ea însăşi Trup a lui Hristos. Clement Romanul spune că la început Biserica era duhovnicească, ea fiind creată cu apariţia îngerilor, iar mai târziu prin întruparea Cuvântului, „ea s-a arătat în Trupul lui Hristos”, adică a devenit Trupul lui Hristos. De asemenea, fiindcă întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a fost lucrarea Duhului Sfânt, tot ceea ce are loc în Biserică se face şi prin lucrarea Duhului Sfânt, fapt pentru care Cincizecimea este strâns legată de eclesiologie.

Hristos a spus cândva Apostolului Petru: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Această zidire a Bisericii s-a împlinit prin moartea lui Hristos pe Cruce şi prin pogorârea Sa la iad. Sufletul lui Hristos a coborât la Iad împreună cu Dumnezeirea, iar Trupul Său, împreună cu Dumnezeirea, a rămas în mormânt. În acest fel, puterea iadului şi a morţii a fost biruită şi, din acel moment, moartea a încetat să mai stăpânească asupra Bisericii, care este acum Trupul lui Hristos.

Putem spune că Biserica a fost zidită în ziua Cincizecimii în sensul că, în acea zi, Apostolii s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Dacă până atunci Sfinţii Apostoli erau în comuniune cu Hristos, după aceea, prin puterea şi prin harul Duhului Sfânt, ei s-au făcut mădulare al Trupului lui Hristos. Mai înainte Biserica avea numai duh, acum însă ea are şi trup. Sfinţii, adică cei îndumnezeiţi, nu au legătură şi comuniune numai cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat, ci şi cu Dumnezeu Cuvântul întrupat, adică cu Dumnezeu-Om Hristos. Învăţătura care spune că Biserica este Trupul lui Hristos, iar sfinţii sunt mădularele Trupului lui Hristos, este dezvoltată şi de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 12, 1-31). Biserica nu este doar o organizaţie religioasă, ci este Însuşi Trupul lui Hristos. În plus, diferenţa dintre darurile pe care le avem[6] vine din lucrarea Duhului Sfânt. În concluzie, Apostolul Pavel spune: voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte (I Cor. 12, 27).

Trebuie să mai adăugăm faptul că în învăţătura Sfinţilor Părinţi putem distinge două adevăruri care arată că lucrare Persoanelor Sfintei Treimi este comună, şi anume: creştinii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos (cf. I Cor. 12, 27), dar în acelaşi timp, ei sunt şi temple ale Duhului Sfânt (cf. I Cor. 6, 19). Cele două adevăruri nu se contrazic.

8. CE ÎNSEAMNĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT DIN ZIUA CINCIZECIMII

Duhul Sfânt a pogorât în ziua Cincizecimii. Acest lucru nu înseamnă că mai înainte El nu era prezent pe pământ şi la oameni, ci arată că Duhul Sfânt lucrează în chip diferit, aşa cum am văzut şi anterior. Putem înfăţişa aici două aspecte care rezultă din tâlcuirea pogorârii Duhului Sfânt şi a lucrării Sale diferite asupra oamenilor.

Primul aspect este că, în ziua Cincizecimii, Apostolii au înţeles că Duhul Sfânt nu este o energie a lui Dumnezeu, ci un ipostas aparte. Sfântul Duh, Care în Vechiul Testament Se arăta discret, în chipul unei suflări de vânt, ca un sunet, ca o boare sau ca inspiraţie pentru profeţi, în ziua Cincizecimii se arăta „ca având ipostas propriu”. Aşadar, atunci când s-a încheiat lucrarea de revelare a ipostasului lui Hristos, a început lucrarea de revelare a ipostasului Duhului Sfânt (Sfântul Grigorie Palama).

Cel de-al doilea aspect care rezultă din interpretarea pogorârii Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii este că Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos şi le-a da puterea de a lua parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii.

Pentru a tâlcui aspectele legate de pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Nicodim Aghioritul foloseşte fragmente din scrierile Cuviosului Nichita Stithatul şi ale Sfântului Vasile cel Mare, potrivit cărora Duhul Sfânt nu S-a pogorât ca un rob, ci în chip împărătesc şi de sine stătător. Hristos S-a întrupat prin voia Sa, pentru că nu a fost silit de nimeni; în acelaşi fel, Duhul Sfânt i-a făcut pe ucenici mădulare ale Trupului lui Hristos prin voia Sa liberă. De altfel, voia Tatălui este şi voia Fiului şi a Duhului Sfânt şi invers. Energia şi voirea Dumnezeului Treimic sunt comune.

De la sine puterea (libertatea) are însemnătate diferită, după cum se referă la Dumnezeu, la îngeri sau la oameni. Spunem că Dumnezeu este liber, „atotstăpânitor, atoatevăzător, mai presus de fiinţă, dar, mai presus de toate, este Dumnezeu de sine stătător”. Dumnezeu nu poate fi însă cuprins în înţelesuri omeneşit. Îngerii sunt liberi, fireşte, şi îşi folosesc libertatea neîmpiedicat, adică împlinesc imediat ceea ce vor, pentru că nu au obstacole în această împlinire, neoprindu-i nici trupul şi nici o altă forţă contrară. Şi oamenii sunt de sine stătători, adică liberi, dar libertatea lor este trunchiată de faptul că nu pot împlini cu uşurinţă ceea ce doresc. Acest lucru este cauzat de atacul diavolului, de îngreuierea trupului şi de patimile în faţa cărora omul s-a supus prin propria sa voire. Tocmai de aceea voirea şi libertatea trebuie să Îi fie întărite de Dumnezeu. În Vechiul Testament este scris: dobândeşte har de le Domnul[7] (Pilde 8, 35). Iar Apostolul Pavel spune: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13).

Aceasta înseamnă că pogorârea Duhului Sfânt în inimile Apostolilor – ca şi lucrarea pe care El o săvârşeşte în inimle oamenilor – îşi are izvorul în propria voire a celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. În nici un caz Duhul Sfânt nu săvârşeşte această lucrare ca un slujitor. Trebuie însă ca oamenii să răspundă la lucrarea Duhului Sfânt prin propria lor voire, pentru că Dumnezeu ne le încalcă libertatea. Dar voia şi libertatea trebuie să fie întărite de Dumnezeu, pentru că, în stare de cădere, omul este o fiinţă subjugată care are libertatea limitată.

De menţionat este faptul că, atunci când vorbim despre pogorârea Duhului Sfânt din ziua Cincizecimii, prin aceasta nu înţelegem că pogorârea ar fi o întrupare a Duhului Sfânt, pentru că numai Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat. Pogorârea a însemnat arătarea în lume a Duhului Sfânt în ipostas. Prin această arătare i-a transformat pe ucenici şi i-a făcut din oameni muritori mădulare vii ale Trupului lui Hristos.

9. PREZENŢA SA CA O SUFLARE DE VÂNT CE VINE REPEDE

Prin Sfântul Botez omul devine membru al Bisericii şi mădular al Trupului lui Hristos. Apostolii au primit botezul în ziua Cincizecimii, deoarece, practic, atunci a fost ziua în care ei s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Aşadar, Hristos nu a fost un simplu învăţător, ci adevăratul Cap al ucenicilor Săi.

Hristos le-a spus ucenicilor imediat după Înviere: Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5). Duhul Sfânt i-a botezat pe ucenici în ceasul în care S-a pogorât asupra lor, iar întreaga casă unde se aflau aceştia în aşteptarea făgăduinţei Tatălui s-a umplut de Duh Sfânt şi s-a făcut cristelniţă duhovnicească (Sfântul Grigorie Palama). Prezenţa Duhului Sfânt în această casă a fost însoţită de un vuiet. Sfântul Evanghelist Luca scrie: Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Fapte 2, 2). Acest vânt care a venit repede a fost preînchipuit şi propovăduit de multe ori în Vechiul Testament. Este vuietul despre care mama Profetului Samuel a spus: „Domnul din înălţimea cerului va tuna”[8]. Acest vuiet a fost închipuit şi de vedenia Profetului Ilie, căruia Dumnezeu i s-a arătat sub forma unei adieri de vânt lin[9]. O asemenea preînchipuire a fost şi glasul cu care Hristos a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea[10], pentru că vocea Sa puternică propovăduia Duhul Sfânt, pe Care urmau să Îl primească toţi cei ce aveau să creadă în El. De asemenea, acelaşi înţeles l-a avut şi faptul că, după Înviere, Hristos a suflat asupra ucenicilor Săi, dându-le Duh Sfânt pentru ca să ierte păcatele.

Apariţia Duhului Sfânt ca o suflare de vânt ce vine repede simbolizează faptul că Duhul Sfânt le biruieşte pe toate, calcă peste zidurile celui viclean şi zdrobeşte orice aşezare şi orice întăritură a vrăjmaşului. În acelaşi timp, El îi smereşte pe cei mândri, îi înalţă pe cei smeriţi cu inima, le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le leagă pe cele dezlegate prin viclenie, rupe legăturile păcatelor şi le slobozeşte pe cele robite (Sfântul Grigorie Palama). Prin puterea Duhului Sfânt, omul poate să se facă mădular viu al Bisericii, să biruiască toate puterile vrăjmaşului şi să se izbăvească de moarte.

10. ÎNŢELESUL TEOLOGIC AL LIMBILOR DE FOC

Felul în care Duhul Sfânt S-a descoperit pe Sine în ziua Cincizecimii arată faptul că lucrarea lui Hristos nu este diferită de cea a Duhului Sfânt şi invers. Sfântul Evanghelist Luca, cel care a scris Faptele Apostolilor, spune: Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt (Fapte 2, 3-4).

Tâlcuind acest fragment, Sfântul Grigorie Palama face observaţii de o înaltă valoare teologică, pe care trebuie să le expunem aici, deoarece demonstrează faptul că Fiul şi Sfântul Duh sunt de o cinste şi o slavă.

În primul rând, Duhul Sfânt Şi-a făcut apariţia sub forma limbilor pentru a arăta că are aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu Cuvântul, fiindcă nimic nu este mai legat de cuvânt decât limba. Astfel, s-a vădit că Duhul Sfânt nu are o lucrare diferită de cea a lui Dumnezeu Cuvântul. În acelaşi timp, Duhul Sfânt a apărut în chip simţit, sub forma limbilor, pentru ca să arate că învăţătorul adevărului are nevoie de limbă cu har.

Limbile sub forma cărora S-a arătat Duhul Sfânt erau de foc, lucru care are o mare însemnătate. Focul vădeşte faptul că Duhul Sfânt este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, deoarece Dumnezeu este foc mistuitor. Aşadar, Duhul Sfânt are aceeaşi fire şi aceeaşi lucrare cu Tatăl şi cu Fiul. În plus, limbile de foc arată chipul îndoit al felului în care lucrează propovăduirea Apostolilor, pentru că focul luminează, dar şi arde, în acelaşi fel în care învăţătura transmisă prin Hristos îi luminează pe cei care se supun şi îi blesteamă pe cei care nu cred. Desigur, focul în chipul căruia Şi-a făcut apariţia Duhul Sfânt nu era un foc zidit, ci unul nezidit. De aceea, Sfântul Evanghelist nu a spus limbi de foc, ci limbi ca de foc.

Limbile de foc s-au împărţit şi au şezut pe capetele Apostolilor. Acest lucru este important, pentru că vrea să arate că numai Hristos are întreaga putere şi întreaga energie sfântă, pentru că El este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Harul pe care îl primesc sfinţii nu este fiinţa, ci energia lui Dumnezeu, Care oferă fiecărui om diferite daruri. Nimeni altcineva nu are întregul har sfânt, decât numai Hristos, Care, după trup, are plinătatea harului sfânt.

Faptul că aceste limbi de foc au şezut pe capetele Apostolilor arată vrednicia lor împărătească, dar şi unimea harului. Limbile de foc nu erau o energie zidită, ci energia necreată a lui Dumnezeu, şi tocmai de aceea ele au şezut pe capetele Apostolilor ca semn al slavei împărăteşti. În acelaşi timp, chiar dacă harul – adică energia Duhului Sfânt – se desparte, el rămâne unit. Cu adevărat, harul Sfântului Duh este prezent şi lucrează „împărţindu-se nedespărţit şi rămânând întreg în împărţire, după chipul razelor soarelui”. Cu alte cuvinte, cu toţii primim raza soarelui, adică energia soarelui, dar ea nu este despărţită[11]. Atunci când omul se împărtăşeşte cu Preacuratele Taine, cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, nu se împărtăşeşte numai cu o bucată din Trupul împărătesc, ci cu întreg Trupul lui Hristos. În timpul Sfintei Liturghii, preotul spune: „… se împarte Mielul lui Dumnezeu , Cel ce nu se desparte…”.

Prin urmare, energia Duhului Sfânt este aceeaşi cu energia Cuvântului şi cu energia Tatălui, adică cu energia Dumnezeului Treimic. Mântuirea omului înseamnă împărtăşirea din energiile necreate ale Sfintei Treimi.

11. ÎMBRĂCAREA UCENICILOR DE CĂTRE DUHUL SFÂNT

Atunci când a făgăduit ucenicilor că va trimite Duhul Sfânt, Hristos le-a dat acestora o poruncă limpede: voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Ucenicii au păzit această poruncă şi au stat cu toţii într-o casă din Ierusalim, în liniştea cugetului şi în rugăciune, aşteptând revărsarea darului Duhului Sfânt. De aceea, Sfântul Evanghelist Luca ne încredinţează: Şi erau în toată ziua în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 53).

În continuare, ar trebui să comentăm puţin propoziţia „până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”, deoarece are o însemnătate destul de mare. Hristos nu a spus pur şi simplu că ucenicii vor primi Duh Sfânt, ci că vor fi îmbrăcaţi ca într-o armură duhovnicească, pentru a putea lupta împotriva vrăjmaşului. Aşadar, nu este vorba numai despre o iluminare a minţii, ci despre transformarea întregii fiinţe. Nu va mai exista nici o părticică din trup şi nici o energie a sufletului care să nu fie acoperită de energia Duhului Sfânt.

Se ştie faptul că, prin Sfântul Botez – care este considerat o taină începătoare, deoarece prin el, ne facem mădulare ale Trupului lui Hristos şi intrăm în Biserică – ne îmbrăcăm în Hristos: câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal. 3, 27). În acelaşi timp, însă, după făgăduinţa lui Hristos, ne îmbrăcăm şi în Duh Sfânt. De altfel, acesta este şi scopul tainelor Botezului şi a Mirungerii, care sunt legate între ele.

Îmbrăcarea creştinului în Sfântul Duh nu este exterioară sau de suprafaţă, ci este una interioară, după exemplul unirii fierului cu focul. Atunci când este pus în foc, fierul se încinge în întregime, nu numai într-o mică parte din el. Astfel, cei care primesc Duhul Sfânt simt cum Acesta le umple inima, le luminează ochiul, le sfinţeşte auzul, le linişteşte gândurile şi izvorăşte cunoştinţă, umplând de înţelepciune şi de har întreaga lor fiinţă. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, care aflându-se în faţa Sinedriului, a arătat mai întâi binecuvântarea pe care sufletul său a primit-o de la Duhul Sfânt, şi abia mai apoi a dezvăluit slava chipului său[12] (Macarie Hrisochefalul). Aşadar, energia Sfântului Duh sfinţeşte, iluminează şi dă strălucire întregii fiinţe a omului.

Biserica intonează un tropar uimitor: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune”. Toate harismele oferite membrilor Bisericii, ca de exemplu, vederea profetică, viaţa apostolică şi sfârşitul mucenicesc, sunt dăruite de Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că vederea proorocirilor nu este o scornire a gândirii sau a imaginaţiei acestora, viaţa  Apostolilor nu este o misiune creştină antropocentrică, iar mucenicia sfinţilor nu este o lucrare a unei voinţe puternice. Toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt.

Printre aceste harisme, în care se îmbracă cei care primesc darul Duhului Sfânt, se află şi viaţa sfinţitoare a acelor oameni care se luptă pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu, atât cât le este cu putinţă, şi pentru a trăi în curăţia sufletului şi a trupului, prin  căsătoria după legile creştineşti şi prin traiul în societate sau prin slujirea păstorească a lui Hristos, cu greutăţile ei, etc., toate aceasta fiind aşadar daruri ale Duhului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt „lucrează întreaga alcătuire a Bisericii”, care este Trupul lui Hristos.

12. BEŢIA TREAZĂ

Imediat după revărsarea Duhului Sfânt asupra lor, Apostolii s-au umplut de bucurie multă. Pentru ei, aceasta era o experienţă nouă. Dacă până atunci ucenicii erau doar nişte oameni buni, din acel moment ei s-au făcut mădulare ale Trupului înviat al lui Hristos.

Aşadar, după Pogorârea Duhului Sfânt, ei nu au mai fost simpli închinători la Hristos, ci au ajuns să fie în strânsă unire cu El. Cei care îi vedeau pe Apostoli, se mirau, iar unii spuneau cu ironie că sunt plini de must, adică s-au îmbătat cu vin nou. (Fapte 2, 13).

Venirea Duhului Sfânt în inima omului este numită de Sfinţii Părinţi „beţie trează” (Sfântul Dionisie Areopagitul). Sfântul Isaac Sirul spune că, în asemenea cazuri, toate simţurile omului se afundă într-o „beţie adâncă”. Această stare este numită beţie, pentru că însemnă o mare desfătare şi o bucurie fără margini, iar beţia aceasta este trează, pentru că, aflându-se în ea, omul nu îşi pierde nici simţurile, şi nici raţiunea. Atunci când omul este cuprins de Duh Sfânt, el rămâne liber sau, pentru a ne exprima mai bine, abia atunci dobândeşte adevărata libertate, care nu înseamnă posibilitatea de alegere, aşa cum spune filosofia etică, ci este reprezentată de voirea naturală şi de biruirea morţii. Sfântul Apostol Pavel scrie în acest sens: şi duhurile proorocilor se supun proorocilor (I Cor. 14, 32). Aceasta înseamnă că nu profetul se supune harismei, ci harisma se supune profetului, adică libertatea omului nu este desfiinţată, iar energiile intelectuale sau sufleteşti ale acestuia nu se suspendă.

Sfântul Nicodim Agioritul spune că există trei feluri de beţie. Prima este beţia produsă de vinul material, care este o stare ce duce la multe rele. A doua este beţia produsă de patimi. Despre aceasta din urmă vorbea Profetul Isaia atunci când spunea: Vai de mândria cununii beţivilor”[13] (Isaia 28, 1). În altă parte, referindu-se la Ierusalim, Isaia zicea: ia aminte, sărmană cetate, ameţită, dar nu de vin (Isaia 51, 21). A treia este beţia care vine de la Duhul Sfânt. De o asemenea beţie era cuprinsă mama lui Samuel atunci când se ruga cu multă râvnă în templu, iar mintea ei era atât de lipită de rugăciune, încât preotul Eli o credea beată şi a voit să o alunge. Dar ea a răspuns că nu este beată, ci îşi dezvăluie inima în faţa Domnului (cf. I Regi 1, 14-15).

Această din urmă beţie a fost trăită de Apostoli în timpul Cincizecimii. În acea zi, ei au luat Duh Sfânt, şi-au deschis inimile, L-au cunoscut mai bine pe Hristos şi s-au făcut mădulare ale Trupului Său. În ei au prins rădăcini un mare dor şi o dragoste nesfârşită pentru Hristos, iar aşa cum spun Sfinţii Părinţi, acestea au fost exprimate prin rugăciune.

13. PRIN DUHUL SFÂNT, ÎL CUNOAŞTEM PE HRISTOS ŞI AJUNGEM LA TATĂL

Aşa cum am mai spus, Cincizecimea este ultima sărbătoare a sfintei iconomii. Pentru ca neamul omenesc să se mântuiască, să reajungă în starea anterioară şi să urce chiar mai sus, acolo unde nu a reuşit să ajungă Adam, Dumnezeu L-a trimis în lume pe iubitul Său Fiu, Cel Unul-Născut. Hristos L-a slăvit pe Tatăl şi I-a dezvăluit existenţa, iar mai apoi, L-a trimis pe Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este transmis prin Fiul. Duhul Sfânt îi face pe oameni mădulare ale Trupului lui Hristos şi îi iluminează pentru ca astfel să Îi poată cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul.

Prin urmare, deoarece Tatăl este Cel care Îi trimite pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, ordinea sfintei iconomii şi a mântuirii neamului omenesc este: Fiul şi Duhul Sfânt. În ceea ce priveşte îndumnezeirea omului, ordinea urmată este exact inversă, adică de la Duhul Sfânt, omul urcă la Fiul şi, prin Fiul, Îl cunoaşte pe Tatăl.

Descriind drumul omului către teognosie (cunoaşterea de Dumnezeu), Sfântul Vasile cel Mare spune că, atunci când primim darurile Duhului Sfânt, Îl întâlnim mai întâi pe Cel care este trimis, adică pe Duhul Sfânt, mai apoi Îl cunoaştem pe Cel care trimite, adică pe Fiul şi, în continuare, ne înălţăm dorirea la Cel care este izvorul şi cauza tuturor bunătăţilor, adică la Tatăl.

Această învăţătură este întâlnită la mulţi Părinţi ai Bisericii. Amintim în acest sens teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, care spune că, dacă Hristos este poarta, Duhul Sfânt este cheia porţii prin care intrăm în casa Tatălui.

Din această perspectivă, deosebit de grăitoare este următoarea rugăciune adresată Duhului Sfânt: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Această rugăciune exprimă ordinea cunoaşterii lui Dumnezeu pe care am amintit-o mai sus. Prin Duhul Sfânt, inima omului se curăţă pentru ca, astfel, să-L cunoască pe Hristos şi să urce la Tatăl.

Fără îndoială, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, lucrarea Dumnezeului Treimic este unică, dar aceasta nu înseamnă că Persoanele sunt desfiinţate, deoarece harul sfânt lucrează prin Persoane, iar în teologia ortodoxă vorbim despre Har enipostaziat şi Lucrare enipostaziată. Acest lucru se observă şi în timpul Sfintei Liturghii. Întreaga rugăciune a jertfei este adresată Tatălui pentru ca Acesta să Îl trimită pe Duhul Sfânt, Care va transforma pâinea şi vinul în Trupul şi în Sângele lui Hristos. Cu adevărat, Duhul Sfânt transformă darurile în Trupul şi Sângele lui Hristos, iar noi ne împărtăşim cu cinstitele Taine şi devenim sălaş al Dumnezeului Treimic.

14. ENERGIILE DUHULUI SFÂNT ŞI HARISMELE PE CARE LE DĂ MEMBRILOR BISERICII

Sfinţii Părinţi învaţă că, deşi Duhul Sfânt lucrează asupra tuturor oamenilor şi în întreaga zidire, oamenii sunt părtaşi ai energiilor dumnezeieşti în funcţie de receptibilitatea fiecăruia în parte. Pentru ca omul să primească multe daruri ale Sfântului Duh, trebuie ca el să aibă unorgan receptor corespunzător.

Referindu-se la această temă, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sfinţii nu au dobândit diferitele harisme pe care le au prin puterea lor firească, ci prin puterea sfântă. Cu alte cuvinte, toate harismele sunt date de la Duhul Sfânt şi sunt dăruite în funcţie de capacitatea omului de a le primi. Sfinţii nu primesc darul înţelepciunii fără să existe în ei gândul care să poată primi această înţelepciune, nici cunoştinţă fără ca, în mintea lor, să se afle puterea raţiunii, nici credinţă fără aplecarea minţii şi a raţiunii către ceea ce va fi, şi nici harul vindecării fără iubirea firească de oameni. Aceasta înseamnă că sfinţii primesc darul teologiei, al cunoştinţei şi al vindecării numai dacă, în interiorul lor, există un organ care să fie capabil să le recepteze.

Lucrul acesta nu este valabil numai în cazul harismelor teologiei, ci şi în cazul tuturor celorlalte daruri. Darurile se numesc harismata[14] (harisme) pentru că sunt dăruite[15] de Dumnezeu, însă numai în funcţie de starea duhovnicească a omului. Sfântul Maxim mai notează încă o dată că energia Duhului Sfânt este primită de credincioşi după credinţa şi după starea sufletului fiecăruia dintre ei.

După ce tâlcuieşte canoanele tuturor praznicelor împărăteşti, Sfântul Nicodim Aghioritul face unele extensii existenţialiste, punând accentul asupra felului în care creştinul se poate învrednici să trăiască în viaţa sa personală fiecare dintre aceste sărbători. În mod obişnuit, el foloseşte exprimarea: „cum şi în ce fel”. Consider că aceste cuvinte sunt foarte importante, deoarece, prin ele, propovăduirea Bisericii coboară de la nivel abstract la nivel concret. Era nevoie de o asemenea abordare, pentru că, de multe ori, chestiunile teologice sunt desprinse de realitate şi nu ne mai ating sufletele. Abordarea abstractă a teologiei nu este ortodoxă. Atunci când citim predicile Sfinţilor Părinţi, constatăm că şi aceştia analizează faptele tot din perspectiva lui „cum şi în ce fel”.

La sfârşitul tâlcuirii canoanelor Cincizecimii, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că şi noi trebuie să dobândim Duh Sfânt în inima noastră, în chip simţit. Folosind exemplul Apostolilor care, supunându-se poruncii lui Hristos, s-au întors la Ierusalim şi au stat acolo fără încetare, până când au primit Duh Sfânt, el spune că aceasta este modalitatea prin care putem să ne facem părtaşi ai lucrării Duhului Sfânt. Va trebui, aşadar, să ne îndepărtăm de toate lucrurile lumeşti, iar atunci când gândul nostru se va întoarce în inimă, ca într-un templu, să ne rugăm încontinuu, după cuvântul rugaţi-vă neîncetat al Sfântului Apostol Pavel (I Tesal. 5, 17). Va trebui ca, prin şederea permanentă în templu, adică prin păstrarea gândului curat, să ne ridicăm deasupra celor pământeşti, adică a plăcerilor, a iubirii de arginţi, a ambiţiei şi a oricărei alte patimi. Numai astfel inima va fi izbăvită de patimi, iar sufletul va dobândi pacea, pentru că se va lepăda de gândurile viclene, de hulă şi de desfrânare. Sfântul Vasile cel Mare spune că nu este cu putinţă să ne facem vase ale harului sfânt dacă nu scoatem din sufletul nostru toate patimile răutăţii. „Să nu mai curgă aşadar cele vechi pentru ca să încapă cele noi”.

Sfântul Diadoh al Foticeei învaţă că, prin Sfântul Botez, am luat în inima noastră Duh Sfânt şi ne-am făcut mădulare ale Trupului lui Hristos. Însă din pricina patimilor, chiar dacă nu s-a pierdut în întregime, acest har a fost înăbuşit. De aceea, este nevoie să scoatem afară cenuşa patimilor şi să punem înăuntru, ca lemne de foc, lucrarea poruncilor. Dar, pentru ca lemnele să se aprindă de la scânteia harului sfânt, trebuie să suflăm cu putere prin întoarcerea minţii în inimă şi prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Această rugăciune se numeşte „sfânta rugăciune a minţii”.

Sfântul Diadoh al Foticeei mai spune că, atunci când, o dată cu trecerea timpului, această rugăciune prinde rădăcini în inima omului, o curăţă pe aceasta de patimi şi, aflând scânteia harului sfânt, face să crească în ea foc străin şi minunat, care arde atacurile gândurilor viclene, îndulceşte inima şi tot interiorul omului şi luminează gândul. Sfântul Grigorie Palama spune la rândul său că cel care îşi coboară gândul în inimă şi, prin aceasta, îl înalţă la Dumnezeu, este supus schimbării celei bune.

Cu adevărat, atunci când omul se face vas primitor, în inima sa se aprinde focul harului, prin lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „în inima reînviată” are loc o adevărată „aprindere a Duhului”. El mai spune că focul care luminează inimile şi distruge spinii şi buruienile este acelaşi foc care a lucrat şi asupra Apostolilor şi i-a făcut să vorbească cu limbi de foc, sau care l-a umplut de strălucire pe Apostolul Pavel şi a încălzit inimile lui Cleopa şi a celor asemenea cu el. Acest foc este izgonitor al demonilor, dar şi putere de înviere, energie a nemuririi, iluminarea sufletelor sfinte şi unirea puterilor raţionale.

Prin urmare, Cincizecimea a avut loc în istorie o singură dată, dar în viaţa sfinţilor, ea are loc în mod repetat. Atunci când oamenii îndumnezeiţi ajung la un anumit stadiu al vieţii duhovniceşti, ei participă la Cincizecime şi se fac apostoli ai lui Iisus Hristos. Cincizecimea este punctul culminant al slăvirii lui Dumnezeu şi al îndumnezeirii. Fiecare om poate merge pe drumul urmat de Apostoli, pentru că fiecare dintre noi se poete învrednici de aceeaşi vedere de Dumnezeu şi de împărtăşirea din harul Cincizecimii.

***

Nu ne-am propous să analizăm toate aspectele referitoare la Persoana Duhului Sfânt şi la energiile Sale. Desigur, multe dintre aceste aspecte sunt foarte interesante, dar ceea ce s-a încercat aici a fost arătarea faptului că hristologia nu poate fi separată de pnevmatologie, după cum nici pnevmatologia nu poate fi separată de hristologie. În paginile anterioare am subliniat mai ales faptele hristologice ale praznicului Cincizecimii care sunt în strânsă legătură cu Duhul Sfânt.

Sfântul Apostol Pavel spune limpede: câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 14). Nu toţi oamenii care au fost creaţi de Dumnezeu sunt copiii Lui, ci numai aceia care sunt îndrumaţi de Duhul Sfânt. Înfierea este legată de rugăciunea interioară a minţii, prin care strigăm: Avva! Părinte! (Rom. 8, 15). Duhul lui Dumnezeu care se află în inima omului mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 16). Cu alte cuvinte, este fiu al lui Dumnezeu numai cel ce Îl are în el pe Duhul Sfânt, Care mărturiseşte şi adevereşte că acela este copil al lui Dumnezeu. Existenţa Duhului Sfânt în suflet  este confirmată de rugăciunea interioară a inimii, care se rosteşte cu umilinţă.

Omul care nu Îl are pe Duhul Sfânt nu aparţine lui Hristos, ceea ce înseamnă că nu este mădular viu al Trupului lui Hristos. Chiar dacă omul s-a botezat cândva, harul de la Botez este nelucrător, iar el este un membru mort al Bisericii. Acest lucru este spus de Sfântul Apostol Pavel în cuvinte revelatoare: dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9). Nimeni nu aparţine lui Hristos dacă nu Îl are pe Duhul Sfânt, aşa cum am arătat mai înainte. Din contră, dacă omul are înlăuntrul său Duh Sfânt, el este mădular adevărat al Trupului lui Hristos, pentru că nu sunteţi în carne, ci în Duh (Rom. 8, 8-9). De aici, putem să ne dăm seama cât de strânsă este legătura dintre hristologie şi pnevmatologie.

 Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu Cuvântul a fost ca oamenii să ia Duh Sfânt şi să se facă mădulare ale Trupului lui Hristos şi sălaş al Dumnezeului Treimic. Tocmai de aceea finalitatea vieţii duhovniceşti este împărtăşirea din Duh Sfânt, prin Care ne facem mădulare vii ale Bisericii, adică ale Trupului lui Hristos, şi suntem în comuniune cu Dumnezeul Treimic.

Hristologia care nu are ca rezultat împărtăşirea din Sfântul Duh, prin Trup adevărat a lui Hristos, este pur teoretică şi fără vreun folos. Analiza hristologiei este necesară pentru a nu fi denaturat modul de tămăduire a sufletului omului şi pentru ca noi să înţelegem clar care este drumul curăţirii, al iluminării şi al îndumnezeirii. Atunci când hristologia nu duce la împărtăşirea personală din sfinţenie, ea este inutilă.

Între aceste cordonate s-au încadrat şi analizele anterioare. Trebuie să înţelegem că este o binecuvântare şi o mare cinste faptul că aparţinem Bisericii Ortodoxe, pentru că astfel, avem posibilitatea de a ne împărtăşi din Duhul Sfânt şi de a ne face închinători pământeni ai Sfintei Treimi. Este însă nevoie să ne ridicăm la înălţimea acestei mari binecuvântări.

Octombrie 1994

Sursa: „PREDICI LA MARILE SĂRBĂTORI” – Arhim. Hierotheos Vlachos; Editura Egumeniţa, Galaţi 2004

 


[1] În limba greacă: theologia (θεολογια). Cuvântul teologie provine din Theos (Dumnezeu) şi logos (cuvânt, învăţătură).

[2] În limba greacă: παρακλητος

[3] În limba greacă: παρακαλειν

[4] În Biblia grecească, în acest loc se foloseşte cuvântul paraklitos, care în mod obişnuit este tradus în limba română prin Mângâietor. Aşadar, traducerea literală a textului grecesc ar fi „avem Mângâietor către Tatăl”. Varianta „avem mijlocitor către Tatăl”, aşa cum apare ea în Biblia românească, este cea corectă din punct de vedere semantic, dar acolo unde se foloseşte cuvântul mijlocitor trebuie să înţelegem că este vorba de fapt despre Mângâietor.

[5] I Ioan 2, 1.

[6] Aici se face o paralelă între diferenţa dintre darurile pe care le au oamenii şi diferenţa firească dintre mădularele aceluiaşi trup, având în vedere faptul că oamenii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Vezi I Cor. 12.

[7] În Septuaginta: “dobândeşte voie de la Domnul”.

[8] I Regi 2, 10

[9] III Regi 19, 11-12.

[10] Ioan 7, 37

[11] Unimea harului rezultă din faptul că, prin despărţirea lui sub forma limbilor de foc şi prin şederea deasupra capetelor Apostolilor, Dumnezeu le-a dat fiecăruia dintre ei harisme diferite, prin care aceştia au ajuns să se completeze reciproc, precum piesele într-un mecanism, formând împreună o unitate, adică Trupul lui Hristos, care este Biserica.

[12] În sensul că, primind iluminarea de la Duhul Sfânt, Arhidiaconul Ştefan L-a slăvit mai întâi pe Dumnezeu, ca expresie a recunoştinţei, a smereniei şi a recunoaşterii, iar acest lucru a fost semn de necontestat al faptului că şi el primise cu adevărat darul Duhului Sfânt.

[13] În Septuaginta: „Vai de beţivii fără vin”.

[14] În limba greacă: χαρισματα

[15] Corespondentul grecesc al verbului a dărui este harizo (χαριζω), de aici provenind şi cuvântul harismă, care, prin urmare, înseamnă dar.

Advertisements

Cuvânt în Vinerea din prima săptămână a Postului Mare –Starețul Nikon Vorobiov, 1963

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/cuvant-in-vinerea-din-prima-saptamana-a-postului-mare-staretul-nikon-vorobiov-1963-1/

Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea

Să aducem și noi pocăință sinceră Domnului, să ne conștientizăm nevrednicia în fața lui Dumnezeu, să ne plângem păcatele înaintea Sa. Să le mărturisim înaintea duhovnicului, fără să ascundem ceva, fără să ne îndreptățim cu nimic.

 spovedanie_foto_magda_buftea-6_0

Foto: Magda Buftea

Cuvânt în Vinerea din prima săptămână a Postului Mare

Starețul Nikon Vorobiov, 1963

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Trece prima săptămână a Postului Mare. Astăzi, mulți merg să se spovedească pentru ca mâine să primească Sfânta Împărtășanie. Dar, Doamne, ne dăm noi seama de Cine ne pregătim să ne apropiem? „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu… Acesta este Sângele Meu„, spune Domnul Atotțiitorul.

Și nu numai că ne invită, dar ne și avertizează: „Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53). Nu poate nimeni să refuze Împărtășania dacă își dorește mântuirea. Dar cum mă apropii de Tine, Doamne? Iată, ascult glasul din altar: ”Sfintele Sfinților!”, iar eu sunt cu totul în păcate. Cum să nu mă înfricoșez când nici Sfinții Tăi nu se considerau vrednici să se apropie de Sfintele Taine: „Stăpâne, Doamne, nu sunt vrednic să mă împărtășesc cu preacinstit Trupul Tău și cu preacurat Sângele Tău… pentru că m-am supus cu totul păcatului și m-am făcut rob dezmierdărilor… ci primește-mă și pe mine, Iubitorule de oameni, Hristoase, ca pe desfrânata și ca pe tâlharul, ca pe vameșul și ca pe fiul cel pierdut” (rugăciunea întâi), se roagă stăruitor Sfântul Vasile cel Mare.

Dar iată cum se roagă Domnului Sfântul Ioan Gură de Aur să binevoiască spre neputința sa: „Doamne, Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic… ca să intri sub acoperământul casei sufletului meu, pentru că este cu totul pustiu și surpat… ci precum ai binevoit a Te culca în peșteră și în ieslea necuvântătoarelor, așa binevoiește a intra și în ieslea necuvântătorului meu suflet, și în întinatul meu trup…” (rugăciunea a doua). La fel se roagă și Cuviosul Simeon Noul Teolog: „Din buze spurcate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat, primește-mi rugăciune, Hristoase al meu… Spală-mă cu lacrimile mele, curățește-mă cu ele, Cuvinte. Iartă-mi greșelile și îmi dă îndreptare. Știi mulțimea răutăților mele, știi și bubele mele, și rănile mele le vezi… Pentru aceasta cad înaintea Ta și cu căldură strig către Tine: precum și pe fiul cel pierdut și pe desfrânata, care au venit la Tine, i-ai primit, așa mă primește și pe mine desfrânatul și spurcatul, Milostive…” (rugăciunea a șaptea).

Dacă marii sfinți, plini de Duhul Sfânt, s-au văzut zdrobiți de păcate și cu totul nevrednici să se apropie de Sfintele Taine, atunci noi cum îndrăznim să-L primim? Ce ne facem? Și iată cum Dumnezeu cel Milostiv, care dorește mântuirea tuturor celor rătăciți, spune: ”Pocăiți-vă!”.

La pocăință ne-a chemat din porunca Domnului cel mai mare bărbat din cei născuți din femeie, Sfântul Ioan Botezătorul. Domnul le-a poruncit și apostolilor Săi să propovăduiască pocăința atunci când i-a trimis la propovăduire. Pocăința este prima poruncă din Noul Testament, prima poruncă a Domnului Iisus Hristos. Pocăința este cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru oameni, mijloc de curățire de păcate și ușă de mântuire. Pocăința este expresia iubirii de negrăit a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută. Pocăința este tăria atotputernică a lui Dumnezeu, tămăduitoarea tuturor rănilor păcătoșilor care se căiesc cu sinceritate.

Prin pocăință, vameșul a ieșit din templu îndreptățit. Pocăința fiului risipitor care irosise totul l-a restaurat în demnitatea sa de mai-nainte. Prin pocăință, tâlharul a fost primul care a intrat în rai. Prin pocăință, Apostolul Petru a recăpătat apostolia, iar Cuvioasa Maria Egipteanca și-a spălat miile sale de păcate de moarte. Și în sfârșit, toți cei care au atins sfințenia, a ajuns la ea prin pocăință. Să aducem și noi pocăință sinceră Domnului, să ne conștientizăm nevrednicia în fața lui Dumnezeu, să ne plângem păcatele înaintea Sa. Să le mărturisim înaintea duhovnicului, fără să ascundem ceva, fără să ne îndreptățim cu nimic. Să ne hotărâm de acum încolo să ne împotrivim cu toată forța oricărui păcat – iar Milostivul Dumnezeu ne va ierta, ne va curăți, va împlini cu noi promisiunea Sanemincinoasă: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmazul, ca zăpada le voi albi” (Isaia 1, 18). Atunci și noi ne vom învrednici fără de osândă să ne împărtășim cu Sfintele, Înfricoșătoarele, de viață dătătoarele Taine – Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Învrednicindu-ne de acest mare dar al iubirii lui Dumnezeu, suntem datori să ne păzim din răsputeri să nu-L mai jignim pe Dumnezeu prin orice păcat samavolnic, pentru ca El să nu Se retragă de la noi.

Trebuie să știm tot ce se va întâmpla atunci cu noi. Despre aceasta Domnul Însuși ne previne: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; și cel ce nu adună cu Mine risipește. Când duhul cel necurat iese din om (prin spovedanie și Împărtășanie), umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieșit. Și venind, o află măturată și împodobită. Atunci merge și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, locuiește acolo; și i se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 23-26).

Astfel, fraților, după Împărtășanie fiți în trezvie, vegheați pentru că vrăjmașul nostru, diavolul, umblă ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.

Amin.

traducere şi adaptare: Ioana-Raluca Onofrei
sursa: pravbeseda.ru via doxologia.ro

MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI – FULMINANTĂ MĂRTURISIRE LA DUMINICA ORTODOXIEI – 2012 [DE TREI ORI “AXIOS!!!”. SĂ IA EXEMPLU ŞI EPISCOPII NOŞTRI.] (text integral)

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-impotriva-ecumenismului-fulminanta-marturisire-la-duminica-ortodoxiei-de-trei-ori-axios-sa-ia-exemplu-si-episcopii-nostri/

MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU ÎMPOTRIVA ECUMENISMULUI

MESAJUL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU

LA DUMINICA ORTODOXIEI

– traducere integrală –

 

          Iubiţi Părinţi şi fraţi, preadoriţii mei fii în Domnul,

          Noul Cuvios al Bisericii noastre, Sfântul Iustin Popovici în monumentala sa operă „Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul” semnalează: „Ecumenismul este numele comun pentru falsele creştinisme, pentru falsele „biserici” ale Europei Occidentale. În el se află inima tuturor umanismelor europene în frunte cu papismul.

          Iar toţi aceşti falşi creştini, toate falsele biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor evanghelic de obşte este panerezie”.

          Pe aceeaşi lungime de undă fericitul întru adormire Stareţ Arhimandritul Haralambie Vasilopoulos ne oferă adevărata imagine a ecumenismului:

          „Ecumenismul este o mişcare mondială a Sionismului Internaţional şi are ca unic scop cucerirea politică şi religioasă a Lumii! Ecumenismul este o groaznică vijelie, care se pregăteşte să dărâme din temelii – aşa cum îşi imaginează – „Una, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică” a lui Hristos.

          Este un sălbatic uragan al puterilor întunericului care îşi concentrează mânia lui catastrofală îndeosebi împotriva Ortodoxiei, cu o puternică dorinţă ameninţătoare, de a o nimici şi de a o face să dispară”.

          În sfârşit, fericitul întru adormire Stareţ Arhimandritul Atanasie Mitilineul numeşte Ecumenismul ultimul înaintemergător al lui Antihrist.

ECUMENISM ŞI GLOBALIZARE

          Aşa cum globalizarea la nivel politic urmăreşte să unească lumea şi să constituie un stat mondial, o guvernare electronică mondială, o monedă mondială, o economie mondială, aşa şi Ecumenismul, la nivel religios, vrea să unească toate religiile (ecumenism inter-religios) şi toate ereziile (ecumenism inter-creştin) într-o religie mondială, sfidând şi marginalizând uriaşele, giganticele şi haoticele diferenţe dogmatice şi dărâmând din temelii dogmele şi credinţa Bisericii Ortodoxe.

          Ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică din toate epocile, deoarece nivelează şi echivalează toate religiile şi credinţele.

RĂDĂCINI

          Rădăcinile Ecumenismului trebuie căutate în spaţiul protestant, pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci, anumite „confesiuni creştine”, văzând că oamenii le părăsesc, din cauza crescândei indiferenţe religioase şi a mişcărilor antireligioase organizate, s-au văzut silite la o grupare şi la o colaborare.

          Această activitate unionistă a lor a căpătat o formă organizată, ca Mişcare Ecumenică, în secolul al XX-lea. Şi, în principal, în anul 1948, prin înfiinţarea la Amsterdam (Olanda) a aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor – care, în mod esenţial, este [mai degrabă] Consiliul Mondial al Ereziilor, al lui Lucifer şi al minciunii, decât al „Bisericilor” – care îşi are sediul la Geneva.

ECUMENISM ŞI SINCRETISM

          Unul din mijloacele pe care le foloseşte Ecumenismul, ca să-şi atingă scopurile sale, este sincretismul, acest duşman de moarte al credinţei creştine, pe care îl promovează aşa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” sau mai degrabă „Harababura Mondială a Ereziilor”, aşa cum pe bună dreptate a fost caracterizat.

          „Sincretismul înseamnă relativizarea religiilor şi a ideilor religioase. Este o sinteză şi o joncţiune religioasă pan-ecumenică a elementelor celor mai opuse şi neasemănătoare”.

ECUMENISM INTER-CREŞTIN ŞI INTER-RELIGIOS

          Ecumenismul se mişcă în două niveluri: primul este inter-creştin, iar al doilea este inter-religios.

          În felul acesta avem ecumenismul inter-creştin şi ecumenismul inter-religios, care constituie două din direcţiile de bază ale Ecumenismului.

          Atât ecumenismul inter-creştin, cât şi ecumenismul inter-religios, sunt lupii îmbrăcaţi în piei de oaie şi Caii Troieni, care în esenţă adoră idolii, fie ai taberelor lor, fie ai patimilor lor personale, fie ai logicocraţiei, fie ai crezului lor politic, fie ai ideologiilor lor filosofice.

TEOLOGIA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL

          Teologia Ortodoxă decurge din experienţa Revelaţiei, care, în Biserica Ortodoxă, oferă energia dumnezeiască necreată a Sfintei Treimi. Ecumenismul inter-creştin promovează unirea diferitelor „confesiuni” creştine (papistaşi, protestanţi, anglicani, iehovişti, penticostali, monofiziţi cu Mireasa lui Hristos – Sfânta Biserică Universală Ortodoxă) pe baza criteriului minimalismului dogmatic.

          Conform principiului ecumenist al „sincretismului dogmatic inter-creştin”, diferenţele dogmatice dintre eterodocşi sunt doar tradiţii formale şi rituale ale fiecărei „biserici” şi trebuie să fie ocolite pentu binele unităţii Bisericii, care poate să se exprime prin diversitatea diferitelor forme şi manifestări.

          Iar ecumenismul inter-religios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unitatea între ele şi îndeosebi între aşa-numitele trei religii monoteiste din lume: creştinismul, islamul şi iudaismul.

          În câteva cuvinte, promovează aşa-numita „pan-religie”. Conform principiului ecumenist al „sincretismului inter-religios”, trebuie să privim „punctele teologice comune”, care există în toate „religiile monoteiste”, ca să construim unitatea religioasă a lumii.

  Sfântul Simeon Noul Teolog spune că pentru ca un om să se mântuiască trebuie să aibă credinţă dreaptă (= ortodoxă) şi fapte şi vieţuire drepte (= ortodoxe); altfel nu se mântuieşte. Acelaşi lucru îl scrie şi Sfântul Chiril al Ierusalimului „Catehezele” sale.

          Dacă este greu să se mântuiască un creştin ortodox, care se nevoieşte, cu atât mai mult un aşa-zis ,,creştin”, care aparţine grupărilor eretice ale papismului, protestanţilor, monofisiţilor, e cu putinţă să se mântuiască?

          Cum să se mântuiască un musulman, care crede că Coranul este chipurile inspirat de Dumnezeu, când acesta Îl neagă pe Dumnezeul Treimic şi dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu întrupat?

          Cum să se mântuiască un iudeu, de vreme ce nici în Vechiul Testament nu crede, nici nu-l trăieşte, ci crede în Talmud şi în Kabala, care sunt o magie demonică şi o satanolatrie [adorare a satanei]?

          Şi de ce noi, cei ce credem în Biserica Ortodoxă, să dorim cu orice preţ să ne rugăm împreună şi să liturghisim împreună cu ereticii, cu eterodocşii şi cu cei de altă religie?

          Nu-i ajutăm să se mântuiască pe nici unul din eretici prin a le spune că şi ei sunt pe calea dreaptă, care conduce la acelaşi Dumnezeu, însă pe o altă cale, care este legitimă şi ea, ca drumul, pe care-l urmăm noi creştinii ortodocşi.

          Prin urmare, Ecumenismul este un mare obstacol în calea adevăratei uniri. Dimpotrivă, o anulează şi o nimiceşte, arată că este inutilă şi desuetă.

          Ecumenismul, pentru a-şi materializa scopurile sale, neglijează principiile de bază ale Ortodoxiei.

          Promovează concepţia ,,Bisericii extinse”, conform căreia Biserica este una, dar îi cuprinde şi pe creştinii de orice ,,confesiune”,  din moment ce au primit botezul.  

          Astfel, toate ,,confesiunile creştine” sunt între ele ,,Biserici surori”. Este vorba despre teoria Teologiei Baptismale.

          În acelaşi duh se mişcă teoria ,,Bisericii Universale văzute”.

          Biserica, care există – s-ar zice – ,,în mod nevăzut” şi este alcătuită din toţi creştinii, se va arăta şi în dimensiunea ei văzută prin eforturile unioniste comune.

          Aceste concepţii au fost influenţate şi de teoria protestantă a ramurilor, potrivit căreia Biserica este un ,,copac”, care are ca ,,ramuri” toate ,,confesiunile creştine”, iar fiecare dintre ele deţine doar o parte din adevăr.

          Se adaugă, de asemenea, şi teoria ,,celor doi plămâni”, care a fost dezvoltată între ecumeniştii ortodocşi şi papistaşi. Conform acesteia, Ortodoxia şi Papismul sunt ,,cei doi plămâni” cu care respiră Biserica.

          Pentru a începe, chipurile, să respire corect iarăşi, va trebui ca cei doi plămâni să-şi sincronizeze respiraţia.

          Ecumeniştii dintre ortodocşi şi papistaşi cred că papismul prin logicocraţie (raţionalim) şi gândirea filosofică este o completare indispensabilă la ,,creştinătatea divizată”, iar misticismul spiritualităţii ortodoxe completează raţionalism papismului.

          Şi că Ortodoxia şi papismul sunt două tradiţii la fel de legitime ale Bisericii celei Vechi, unite, Una şi Nedespărţită.

          [Şi că] Pentru a funcţiona corect organismul Bisericii, trebuie să se unească din nou ,,cele două Biserici surori” – Ortodoxia şi Papismul, după ce îşi vor fi purificat memoria istorică de greşelile, ignoranţele şi „întâmplătoarele” războaie, care au avut loc între ortodocşi şi papistaşi în ultimul mileniu şi să înceapă o nouă epocă, o Nouă Ordine a Lucrurilor între cele două Biserici, care se va întemeia pe o dragoste reciprocă, pe o admirabilă colaborare pe teme de unitate, mărturie şi misiune comună în lumea actuală secularizată, în cosmopolitism şi ateism.

          În realitate, însă, Papismul vrea să absoarbă Ortodoxia prin unirea de tipul ,,Uniaţiei”, pe care şi-o doreşte cu ardoare, făcând concesii inofensive faţă de papism, dar în dauna flancului Ortodoxiei.

          De aceea, se impune ca noi toţi să informăm pe orice creştin ortodox asupra planurilor papismului, care nu este Biserică, ci un stat – Vaticanul. De asemenea, papismul nu este nici Biserica Romano-Catolică.

          Nu este nici Romană,* nici Catolică, nici Biserică. Nu are nicio legătură cu Romanitatea, nici cu Romania [unul din numele date Imperiului Roman; a nu se confunda cu România]. Nu este Catolică (Universală), deoarece singură s-a despărţit de Biserica Ortodoxă în anul 1054 după Hristos. Nu este Biserică, pentru că a devenit stat, după ce a cedat celei de-a treia ispitiri a lui  Hristos. Papismul a acceptat propunerile diavolului de a i se închina pentru a-l face atotţiitorul lumesc al pământului.

* [Imperiul Roman cu capitala la Constantinopol a rămas roman şi ortodox după cucerirea Romei de către barbari şi respectiv după căderea papilor în erezie.  De aceea, în conştiinţa cetăţenilor săi, ei erau adevăraţii romani, şi nu locuitorii vechii Rome.  După ce şi Constantinopolul a căzut sub turci, s-au identificat ca romani/romei (ρομαίοι) creştinii ortodocşi, mai ales cei din regiunile care fuseseră teritorii romane.]

          Noi, ortodocşii, suntem adevărata Biserică Romano-Catolică. Noi, Ortodocşii, suntem Romeii, Romanii, nouă ne aparţine Romania, Romanitatea. Ortodoxia este Biserica lui  Hristos cea Una, Sfântă, UNIVERSALĂ (= Catolică) şi Apostolică, singurul şi unicul Lui Trup, avându-L Cap pe El.

          Deşi la nivel mondial edificiul Papismului se clatină în mod primejdios din cauza ateismului, a secularizării, a auto-justificării papistaşilor şi a imoralităţii lor, cu mii de scandaluri de pedofilie, din nefericire, ecumeniştii merg să sprijine Papismul făcând concesii în temele credinţei, tradiţiei, cultului şi conducerii.

          De aceea, trebuie să luăm aminte la porunca: ,,Fiţi înţelepţi ca şerpii şi fără de răutate ca porumbeii”. ,,Iată vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”.

          O teză de bază a Ecumenismului este şi următoarea: Este permisă, chipurile, rugăciunea în comun dintre ortodocşi şi eretici sau cei de alte religii.

          Scopul Ecumenismului nu este să golească Sfintele Biserici de credincioşi – dimpotrivă, le vrea pline până la refuz -, numai că aceşti „credincioşi” vor avea fiecare propria lui credinţă şi învăţătură.

          În sfârşit, între metodele, pe care le foloseşte Ecumenismul pentru apropierea creştinilor, se află şi minimalismul dogmatic şi maximalismul dogmatic.

          În ceea ce priveşte minimalismul dogmatic, este vorba despre un efort de a reduce dogmele la cele mai necesare, la un  „minimum” ( = minim, infim), pentru a fi depăşite diferenţele dogmatice dintre „confesiuni” şi a surveni ,,unirea creştinilor”. Însă consecinţa este neglijarea dogmei, declasarea şi minimalizarea importanţei ei.

          Ei zic: ,,Să se unească creştinii, iar dogmele le vor discuta mai târziu teologii”! Prin această metodă sigură a minimalismului dogmatic poate că este uşor ca creştinii să se unească. Astfel de „creştini” însă, pot să fie ortodocşi, adică creştini întru adevăr?

          În ceea ce priveşte maximalismul dogmatic, e de înţeles efortul unora de a adăuga noi cuvinte şi noi termeni la dogmă, pentru a explica, chipurile, mai bine credinţa sau pentru a ajunge la o nouă interpretare – mai amplă.

          Aşadar, e clar că acceptarea, adoptarea şi însuşirea pan-ereziei Ecumenismului şi a teoriilor lui antiortodoxe, minimalizează şi depreciază  Sfânta noastră Biserică, Trupul lui  Hristos.

          Dacă potrivit ecumeniştilor, toate confesiunile şi religiile sunt acelaşi lucru, dacă toţi credem în acelaşi Dumnezeu, dacă ereziile şi religiile sunt moduri diferite, dar acceptate de apropiere de acelaşi Dumnezeu, atunci de ce au mai murit sfinţii şi martirii noştri şi de ce Dumnezeu a umplut cu har moaştele lor?

          Una din nenumăratele dovezi dumnezeieşti, minunate şi indiscutabile, pentru toate cele de mai sus, este Sfântul Slăvitul Sfinţit Mucenic Atanasie Lituanianul, Egumenul din Rusia Mică, pe care l-au asasinat uniaţii catolici din Polonia: l-au aruncat într-o cloacă, unde a rămas vreme de şaptesprezece ani; şi când fraţii noştri ortodocşi i-au scos trupul mucenicesc din duhoarea cloacei s-a arătat prin harul Dumnezeului Celui Viu, întreg, nestricat şi răspândind bună mireasmă, iar astăzi sfântul binecuvintează Biserica Ortodoxă a Poloniei cu moaştele lui nestricate, neschimbate şi făcătoare de minuni şi oferă de acum şi el – istoric vorbind – răspunsul cerurilor la panerezia Ecumenismului care este născocirea şi lucrarea fiarei din adânc.

Cu rugăciuni înflăcărate, nevoitoare şi părinteşti!

MITROPOLITUL VOSTRU,

† SERAFIM de Pireu

traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfântul Marcu al Efesului”; sursa: http://www.romfea.gr/index.php?option=com_content&view=article&id=11123:2012-03-02-12-12-40&catid=26:2009-12-18-08-38-40

Note în paranteze drepte: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr.”)

 

 

O nouă formă a blasfemiei: erezia nevolniciei – de SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG (12 martie)

— preluare de pe site-ul “Cuvântul ortodox” —

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/03/12/o-noua-forma-a-blasfemiei-erezia-nevolniciei-de-sfantul-simeon-noul-teolog-12-martie/

stsymeon.jpg

Despre blasfemie. Şi că cel ce zice că nu e cu putinţă ca cineva din generaţia prezentă să se facă părtaş de Duhul Sfânt, precum şi cel ce defaimă lucrările Duhului şi le atribuie potrivnicului, introduc o nouă erezie în Biserica lui Dumnezeu.

Blasfemia împotriva Duhului Sfânt

Fratilor şi părinţilor, “orice păcat“, spune cuvântul preasfânt al Mântuitorului, “se va ierta oamenilor, dar celui ce va blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul de acum nici în cel viitor” [Mt 12, 31-32]. Să cercetam care este blasfemia împotriva Duhului Sfânt. Blasfemia împotriva Duhului Sfânt e faptul de a atribui lucrările [Lui] duhului celui potrivnic, după cum spune Marele Vasile. Dar cum face cineva aceasta? Atunci când văzând cineva la unul din fraţii lui fie minunile făcute de Duhul Sfânt, fie o altă harismă dumnezeiască – adică străpungere, lacrimi, smerenie, cunoştinţă dumnezeiască, cuvânt al înţelepciunii celei de sus [I Co 12, 8; Iac 3, 15-17], sau alt lucru dăruit de Duhul lui Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El [Rm 8, 28] – zice că aceasta este din înşelăciunea diavolului. La fel, şi cel ce zice că cei ce sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu ca nişte fii ai lui Dumnezeu [Rm 8, 28], cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, Tatăl lor, sunt amăgiţi de demoni, şi acesta blasfemiază împotriva Duhului Sfânt Care lucreaza întru ei [cf.2 Co 12, 11; Ef 2, 2] ca odinioară iudeii împotriva Fiului lui Dumnezeu; căci şi aceia vedeau demonii alungaţi de Hristos şi blasfemiau împotriva Duhului Lui Celui Sfânt zicând fără ruşine neruşinaţii: “Cu Beelzebub, căpetenia demonilor, scoate demonii” [Lc 11, 15]. Dar unii, auzind acestea, nu aud şi văzând nu văd [Mt 13, 13], ca unii ce au ieşit din ei înşişi, depărtând şi respingând de la sufletele lor întreaga Scriptură şi izgonind din minţile lor cunoştinţa ce vine din acestea [Scripturi]; şi nu tremură de frică să spună că toate lucrările Duhului de care dă mărturie dumnezeiasca Scriptură vin dintr-o beţie şi o lucrare demonică.

Necucernicia de a tăgădui lucrarea harului

Căci, ca nişte necredincioşi, care sunt cu totul neiniţiaţi în tainele dumnezeieşti, când aud despre iluminarea dumnezeiască, despre luminarea sufletului şi a minţii, despre vedere [contemplaţie] şi nepătimire, despre smerenie şi lacrimile vărsate prin lucrarea şi harul Sfântului Duh, declară cu îndrăzneală, ca unii ce nu suportă strălucirea covârşitoare şi puterea acestor cuvinte, având ochii inimii mai degrabă întunecaţi decât luminaţi, că acestea vin din înşelăciunea demonilor; nici osânda lui Dumnezeu, nici vătămarea celor ce-i ascultă nu-i fac să tremure, ci, îndrăznetii, dau mărturie fără ruşine că nimic asemenea nu se mai face acum de către Dumnezeu în vreunul dintre credincioşi, ceea ce este mai degrabă necredinţă decât erezie. Căci erezie înseamnă a te abate în vreuna din dogmele privitoare la dreapta noastră credinţă ce ne stau înainte, dar a zice că nu mai există acum oameni care iubesc pe Dumnezeu, că aceştia nu se mai învrednicesc de Duhul Sfânt şi cei botezaţi de El nu se fac fii ai lui Dumnezeu şi dumnezei în chip conştient, prin experienţă şi vedere, răstoarnă întreaga Iconomie a Dumnezeului şi Mărturisitorului [Mântuitorului?] nostru Iisus Hristos şi tăgăduiesc în chip vădit înnoirea [chipului lui Dumnezeu din om] stricat şi dat morţii, şi rechemarea lui la nestricăciune şi nemurire.

Cum să ne mântuim dacă am păcătuit după Botez

Căci aşa cum cel ce n-a fost botezat prin apă şi prin Duh [In 1, 33; 3, 5] nu poate să se mântuiască, tot aşa nici cel ce a păcătuit după Botez, dacă nu va fi botezat şi nu se va naşte din nou de sus, precum a zis Domnul, întărind aceasta, către Nicodim: “De nu se va naşte cineva de sus, nu va intra în Împărăţia Cerurilor“ [In 3, 3-5], şi încă şi către apostoli: “Ioan a botezat cu apă, voi însă veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt” [FA 1, 5; 11, 16]. Deci cel ce nu cunoaşte cu ce Botez a fos botezat ca prunc şi nu ştie că a fost botezat, ci a primit acest lucru numai prin credinţă, ştergându-l apoi cu zeci de mii de păcate şi tăgăduieşte cel de-al doilea [Botez] – adică pe cel dat de sus din iubirea-de-oameni a lui Dumnezeu prin Duhul celor ce-l caută prin pocainţă – cum va putea dobândi altfel mântuirea?

Căinţa, calea Duhului Sfânt

Pentru aceasta deci dau mărturie ăi spun şi nu încetez spunând: câţi aţi întinat Botezul cel dintâi prin călcarea poruncilor lui Dumnezeu, imitaţi pocăinţa lui David şi a celorlalţi sfinţi, şi dovediţi cu toată osârdia pocăinţă vrednică prin tot felul de lucruri şi cuvinte, ca să atrageţi asupra voastră harul Preasfântului Duh. Căci acest Duh, pogorând peste voi, vi se face scăldătoare luminoasă şi, primindu-vă la sânul Lui, vă va face în chip negrăit întru Sine Însuşi pe toţi din stricăcioşi nestricăcioşi, din muritori nemuritori, născându-vă din nou, în loc de fii ai oamenilor, ca fii ai lui Dumnezeu şi dumnezei prin înfiere [thesei] şi prin har – în caz că vreţi şi voi să vă arătaţi rude şi împreună moştenitori ai sfinţilor şi să intraţi împreună cu ei în Împărăţia Cerurilor – , aşa cum am cunoscut pe sfântul părintele nostru [Simeon] Studitul că a ajuns în generaţia noastră, şi nu numai el, ci şi alţii dintre ucenicii lui care s-au învrednicit, prin cererile şi rugăciunile lui, cu negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu Cel preabun, de un astfel de bine, precum spuneam. Spun însă aceasta nu lăudându-mă cu puterea celora, ci mulţumind bunătăţii lui Dumnezeu şi vestind-o vouă tuturor, ca şi voi să vă grăbiţi să vă învredniciţi de un astfel de bine. Căci acesta este semnul distinctiv al iubirii după Dumnezeu: ca cineva să nu-şi procure posesiunea  binelui numai pentru sine însuşi, ci să facă cunoscută bogăţia lui şi fraţilor lui apropiaţi şi să-i îndemne să-l caute, să-l găsească şi să se îmbogăţească cu el.

Întotdeauna ne putem apropia de Dumnezeu

Pentru aceasta deci, precum vedeţi, strig către voi, repetand glasurile proroceşti: “Apropiaţi-vă de El şi vă veţi lumina şi feţele”, conştiinţele “voastre nu se vor ruşina” [Ps 33,6]. Căci, ce? Oare nu predându-vă cu totul pe voi înşivă trândăviei, nepăsării, poftelor şi plăcerilor trupului, spuneţi că vă este cu neputinţă să vă curăţiţi şi să vă apropiaţi prin pocainţă de Dumnezeu; şi nu numai aceasta, ci că nu este cu putinţă nici să primiţi harul Duhului Lui, să fiţi renăscuţi şi înfiaţi prin El şi să vă asemănaţi Lui? Nu este cu neputinţă aceasta, nu este! Era cu neputinţă înainte de venirea Lui; dar de când Stăpânul şi Dumnezeul a toate a binevoit a Se face om şi S-a asemănat întru toate nouă, afară de păcat [Evr 4,15], ni le-a făcut cu putinţă şi uşoare, dându-ne putere de a ne face copii ai lui Dumnezeu [In 1, 12] şi împreună-moştenitori ai Lui [Rm 8, 17]; Căruia se cuvine toata slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin”.

(în: Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu)

Editare (diacritice şi o subliniere diferită cu aldine faţă de “Cuvântul ortodox”): Ana Elisabeta

 symeon.jpg

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG: SĂ NU NE ÎMPĂRTĂŞIM FĂRĂ STRĂPUNGEREA INIMII

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sfantul-simeon-noul-teolog-sa-nu-ne-impartasim-fara-lacrimi/

O notă “Dragostea se bucură de adevăr”:  Scrieri ca aceasta sunt aduse uneori ca argument pentru a justifica împărtăşirea rară a acelora care nu sunt înaintaţi în viaţa duhovnicească.  Se vede, însă, din text că scopul Sfântului Simeon nu este de a condiţiona împărtăşirea cu Sfintele Taine de atingerea unor anumite jaloane în viaţa duhovnicească (ca plânsul în fiecare zi), ci de a sensibiliza pe ascultători (şi cititori) în sensul pregătirii cu trezvie pentru împărtăşire atât de-a lungul săptămânii, cât şi, cu atât mai mult, în timpul Sfintei Liturghii.  Maximalismul Sfântului Simeon nu trebuie să ne sperie; aş zice chiar că dimpotrivă, constatarea eşecului nostru de a atinge criteriile maximaliste ale Sfântului Simeon ne vor ajuta să facem cu sinceritate cererile din rugăciunile de pregătire pentru împărtăşire, în care Îl rugăm pe Hristos Domnul nostru să ne dea, în ciuda nevredniciei noastre, iertare, vindecare şi sfinţire prin Harul Sfintelor Sale Taine.  Astfel ne aducem, sau mai bine zis suntem aduşi cu ajutorul Harului, în starea de pocăinţă şi străpungere a inimii în care suntem gata să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.  Este aşa cum spunea Părintele Serghie Şevici: “de n-ai căinţă, căieşte-te de pocăinţa ta”.

Şi o a doua notă:  Sfântul Simeon se referă la lacrimile bune, duhovniceşti.  Mai sunt altele fireşti (nici bune, nici rele) şi altele rele (de origine pătimaşă sau chiar demonică).  De aceea am preferat titlul cu străpungerea inimii.

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG:

SĂ NU NE ÎMPĂRTĂŞIM FĂRĂ LACRIMI

„Deoarece, părinţilor şi fraţilor, citiţi scrierile cele insuflate de Dumnezeu ale sfântului părintelui nostru Simeon Studitul, scrieri care ne vorbesc despre faptele lui sublime şi pe care el însuşi le-a alcătuit spre folosul multora mişcat fiind de Duhul Cel dumnezeiesc; iar aici laolalta cu celelalte isprăvi mai presus de fire ale lui a scris şi a învăţat limpede, precum a păzit de altfel neabătut în întreaga sa viaţă, şi acest lucru zicând: „Frate, fără lacrimi sănu te cumineci vreodată!” şi auzind aceasta ascultătorii – şi ei erau mulţi -, nu numai mireni, ci şi monahi – dintre cei mai renumiţi şi slăviţi pentru virtutea lor -, s-au mirat de acest cuvânt, şi, uitându-se unii la alţii, au spus într-un suflet şi cu un singur glas, pe jumătate ironic: „Atunci să nu ne mai cuminecăm niciodată, ci să rămânem cu toţii necuminecaţi!” Auzind deci aceasta eu, nenorocitul şi ticălosul, şi aducându-mi aminte în parte de cei ce spuneau acestea şi de cuvintele lor, cuprins fiind de durere, am plâns cu amar grăind în mine însumi întru durerea inimii mele aşa: „Oare aceştia au spus ceea ce spuneau având într-adevăr o astfel de dispoziţie faţă de acest lucru şi judecând într-adevăr şi din tot sufletul lor că el este cu neputinţă? Sau au râs de acest cuvânt mai degrabă socotind că faptul de a plânge numai în vremea cuminecării e doar o mică ispravă?”

Fiindcă, negreşit, dacă nu va avea cineva înaintea lui Hristos Dumnezeu plânsul ca lucrare de fiece zi şi de fiece noapte, acela nici atunci când va voi să se cuminece cu dumnezeieştile Taine nu va putea plânge catuşi de puţin potrivit lui Dumnezeu, nici nu va putea vărsa picături de lacrimi. Căci cum i-ar putea veni cuiva aşa ceva dacă nu printr-o economie negrăita sau din întâmplare, dintr-o cauză oarecare şi doar arareori? Ceea ce nu mi se pare de mirare, când mulţi plâng sau lăcrimează în chiar clipa ieşirii sufletului din trupul lor (eu însă socot că aceştia nu sunt mulţi, ci mai degraba foarte puţini şi uşor de numărat). Iar dacă aceştia socotesc că este negreşit cu neputinţă şi acest lucru: şi anume faptul de a te împărtăşi în fiecare zi vărsând lacrimi cu înfricoşătoarele Taine, atunci vai de neştiinţa lor, vai de nesimţirea, vai de lipsa de minte şi de nebunia celor ce grăiesc acestea, vai de nepăsarea şi învârtoşarea lor! Căci dacă s-ar fi judecat ei înşişi, n-ar mai fi judecaţi de propriile lor cuvinte; dacă s-ar fi îngrijit de pocainţă, n-ar mai fi proclamat vreodată sus şi tare că acest lucru e cu neputinţă; dacă ar fi avut o făptuire roditoare, n-ar fi fost lipsiţi cu totul de gustarea unui asemenea lucru bun, a unui asemenea dar al lui Dumnezeu; dacă ar fi dobândit frica de Dumnezeu în inima lor, ar fi dat mărturie că este cu putinţă şi să plângi şi să lăcrimezi nu numai în vremea împărtăşirii cu dumnezeieştile Taine, ci şi în tot ceasul.

Străpungerea inimii ţine de voinţă, nu de firea omului

De aceea, vrând să încredinţez şi iubirea voastră despre acest lucru, am ales să vă pun unele întrebări, ca şi cum aş vorbi chiar cu aceia care spuneau unele ca acelea: „Spuneţi-mi, fraţi preaiubiţi, de ce e cu neputinţă acest lucru?” „Pentru că, zic aceştia, unii sunt predispuşi prin fire şi fără osteneală, ca de la sine, să aibă străpungerea [inimii]; alţii însă, fiind mai aspri la inimă şi cu inimi de piatră, nu sunt străpunşi nici chiar atunci când sunt loviţi. Aşadar, cei ce sunt aşa cum vor putea plânge sau cum se vor putea cumineca întotdeauna cu lacrimi? Încă şi preoţii ce săvârşesc dumnezeiasca Liturghie şi Jertfa fără de sânge cum vor putea ei plânge?” „Deci însuşi acest fapt, şi anume acela de a fi, cum spuneţi, aspri şi cu anevoie de mişcat spre străpungere, de unde anume vine? Spuneţi dacă ştiţi? Iar dacă nu stiţi, atunci, pogorându-vă puţin fără nicio ruşine din înălţimea voastră şi plecându-vă binevoitor urechea, să nu socotiţi un lucru nevrednic de voi să învăţaţi de la mine, [cel] din urmă dintre toţi; căci scris este: „Dacă s-a descoperit celui de pe urmă, cel dintâi să tacă”[1 Co 14,30].”

„De unde, zic ei, vine faptul că unul este aspru, iar altul uşor înclinat spre zdrobire?” „Ascultă! Acest lucru vine din alegerea liberă a voinţei fiecăruia, care la unul este bună, iar la altul rea; din gândurile fiecăruia, care la unul sunt rele, iar la altul nu; şi din faptele fiecăruia, care la unul sunt potrivnice, iar la altul iubitoare de Dumnezeu. Şi dacă vrei, bagă de seamă şi vei afla că toţi cei din veac sunt cum sunt numai din aceste trei pricini, fiindca mulţi s-au făcut din buni răi şi din răi buni. […]

Monahii fără străpungerea inimii

Astfel, nu din fire, cum socotesc unii, ci din alegerea voinţei ajunge orice om fie smerit şi uşor de înclinat spre străpungere, fie aspru la inimă, învârtoşat şi lipsit de străpungere; căci de unde, spune-mi, se va străpunge la suflet şi va vărsa lacrimi din ochii săi cel care-şi petrece aproape toată ziua umblând încoace şi încolo şi neîngrijindu-se nici de tăcerea buzelor, nici de rugăciune, nici de citire, nici de liniştire, ci uneori vorbind cu vecinii în timpul slujbelor, lipsindu-se nu numai pe sine însuşi de folos, ci şi pe cei cu care vorbeşte, iar alteori luând în râs şi defăimând pe fraţii cei mai evlavioşi şi chiar pe egumen? Când va dobândi străpungere cel ce scrutează cu curiozitate lucrurile mănăstirii şi nu numai cele ale mănăstirii, ci şi viaţa fiecăruia în parte, zicând uneori unora dintre fraţi: „Am auzit ieri cutare şi cutare”, alteori: „Ai aflat ce s-a întâmplat cu cutare, săracul?” Şi iarăşi: „Aţi auzit de nenorocirea lui cutare?” îşi mai aduce aminte oare unul ca acesta de răutăţile proprii ca, îndurerându-se, să verse lacrimi din ochii lui când iese de la Liturghie în timpul citirii dumnezeieştilor Scripturi aşezându-se aproape sau mai departe şi vorbind cu unii, povestindu-şi, când acela când ceilalţi, întâmplări nefolositoare şi grăind aşa: „Aţi auzit ce-a facut egumenul cutărui frate?”, iar altul: „Dacă vă spun ce a facut cutare, săracul, ce veţi spune?” Cel care discută unele ca acestea, şi mai rele decât acestea, cel care îi ocupă pe alţii şi se ocupă pe sine însuşi cu asemenea flecăreli, când oare va ajunge la conştiinţa păcatelor proprii şi se va plânge pe sine însuşi?

Asistarea la slujbe nu e de ajuns

Căci cel care nu ia aminte la cuvintele insuflate de Dumnezeu, nici nu pune uşă de îngrădire împrejurul buzelor lui [Ps 140, 3], nici nu-şi întoarce urechea lui de la auzire deşartă [Ps 118, 37] şi nu-şi aduce aminte de răspunsul de pe urmă şi de înfricoşătorul tribunal al lui Hristos, când va trebui să ne înfăţişăm cu toţi goi şi dezbrăcaţi înaintea lui şi să dăm cuvânt pentru cele grăite de noi, cum oare ar putea dobândi lacrimi şi se va putea plânge cu caldură pe sine însuşi, chiar dacă ar fi să traiască mai mult de o sută de ani în haina monahală? Cum cel care cere pentru sine însuşi întâietăţile la starea în biserică sau la şederea la masă şi se luptă şi se întristează mereu de unele ca acestea, se va întrista vreodată pentru sufletul lui şi va plânge cu amar [Le 2.2., 62] înaintea lui Dumnezeu? Iar cel care pretextează pretexte în păcate [Ps 140,4] punând înainte neputinţa sa, deşi este viguros şi tanar, şi măsurându-se pe sine însuşi cu cei mai evlavioşi dintre fraţi care se ostenesc mult şi în chip îndelungat în asceză, zicând: „N-oi fi eu al doilea, mai prejos decât cutare sau decât cutare pentru că, iată, acela stă pentru că se sprijină [în strană], şi ducându-se iarăşi stă sprijinindu-se”, punându-se pe sine însuşi pe acelaşi plan cu aceia, el care poate nu e vrednic nici măcar de locul cel mai de jos – când ajunge oare să-şi dea seama de neputinţa lui, ca, suspinând din suflet, să fie străpuns la inimă şi să verse lacrimi din ochii săi? Fiindcă slava deşartă, care-l face rob lâncezelii [akedia], nu-l mai lasă să îndure în răbdare şi oricare din unii ca aceştia petrece la toate slujbele în trândăvie şi nepăsare, pălăvrăgind necontenit poveşti deşarte şi băbeşti [1 Tim 4, 7] cu vecinii lui şi cu cei ce primesc să-l asculte. Şi aşa, intrând în chip nesimţitor sau mai bine spus fără durere la dumnezeieştile slujbe împreună cu bărbaţii duhovniceşti şi cinstitori de Dumnezeu, iese de acolo fără niciun folos, nesimţind nicio schimbare în mai bine întâmplându-se cu el, schimbare dată de Dumnezeu prin străpungerea [inimii] celor ce se luptă, şi, părându-i-se că îi este de ajuns numai să nu lipsească de la slujbele rânduite – adică de la utrenie, de la vecernie şi de la ceasurile cântate -, pentru a ajunge aşa, simplu, la izbânda virtuţilor şi la desăvârşirea celor desăvârşiţi, după vârsta lui Hristos [Ef 4,13]. Fiindcă am cunoscut pe unii care până într-atât erau stăpâniţi de o asemenea amăgire sârguindu-se numai să nu cadă în vreun păcat trupesc, încât, neîngrijindu-se să fugă în genere de cele făcute în ascuns sau de cele meditate în cele nearătate ale inimii, li se părea că se vor mântui fără nicio altă lucrare, adică fără rugaciune şi tăcerea buzelor, fără priveghere, înfrânare şi sărăcia duhovnicească [Mt 5, 3], fără smerenie şi iubire, asistând numai pur şi simplu la slujbe. Dar nu aşa stau lucrurile, fiindcă Dumnezeu nu se uită la faţa omului [1 Rg 16, 7], nici numai la veşmântul cel din afară al deprinderilor, nici la strigătele noastre, fraţilor, ci la o inimă înfrântă şi smerită [Ps 50,19], paşnică şi purtând frica lui Dumnezeu: „Peste cine, spune, voi privi dacă nu peste cel blând şi liniştit şi care tremură la cuvintele Mele?” [Is 66, 2]. […]

Lacrimile şi străpungerea spală casa sufletului

Străpungerea [inimii] este o roadă a lucrării [virtuţilor] şi aduce roade, sau, mai degrabă, face şi zideşte toate virtuţile, precum mărturiseşte de Dumnezeu insuflata Scriptură [2 Tim 3,16]. Prin urmare, şi cel ce vrea să reteze patimile şi să dobândească virtuţile, pe aceasta trebuie să o caute cu sârguinţă mai înainte de toate cele bune şi decât toate virtuţile, fiindcă fără aceasta nu-şi va vedea niciodată sufletul său curat; şi, dacă nu dobândeşte această curăţie, negreşit nici trupul nu-l va avea curat. Fiindcă fără apă e cu neputinţă să fie spălată haina murdărită, şi fără lacrimi e şi mai cu neputinţă ca sufletul să se spele şi să se curaţească de pete şi întinăciuni. Să nu pretextăm pretexte [Ps 140, 4] păgubitoare de suflet şi deşarte sau, mai bine zis, cu totul mincinoase şi care duc la pierzanie, şi să cautam din tot sufletul această împărăteasă a virtuţilor.

Căci cel care o caută din tot sufletul o va afla [Mt 7, 8]; sau, mai degrabă, venind ea însăşi îl va găsi pe cel care o caută cu osteneală, şi chiar dacă va avea o inimă mai învârtoşată decât arama, decât fierul sau decât diamantul, de îndată ce vine, o face mai moale decât ceara. Fiindcă e un foc dumnezeiesc care destramă munţii şi stâncile [3 Rg 19,11], face netede toate [Lc 3, 5], le face raiuri şi preschimbă sufletele care-l primesc. Pentru că în mijlocul acestora se face izvor tâşnitor, apă a vieţii care izvorăşte şi curge pururea [In 4,14; Ap 22,1] şi le udă din belşug, şi se scurge ca dintr-o cisternă peste cei de aproape şi peste cei de departe [Ef 2,17] şi umple până peste margini sufletele care primesc cuvântul cu credinţă [Lc 8, 13 s. a.]. Fiindcă mai întâi spală de întinăciune pe cei ce se împărtăşesc de ea, apoi spală împreună şi şterge şi patimile, smulgându-le ca pe nişte cruste de pe răni, adică răutatea, invidia, slava deşartă şi toate celelalte care urmează acestora; şi nu numai acestea, ci, alergând ca o flacara, le şterge câte puţin arzându-le în fiecare ceas ca pe nişte spini; mai întâi trezeşte dorul libertăţii şi curăţirii desăvârşite de acestea, iar mai apoi dorinţa de bunătăţile puse deoparte şi gătite de Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El [1 Co 2,9].

Toate acestea însă le lucrează dumnezeiescul foc al străpungerii împreună cu lacrimile, sau mai degrabă prin lacrimi; dar fără lacrimi, precum spuneam, un lucru din acestea nu s-a făcut nici nu se va face cândva în noi înşine sau în oricare altul. Fiindcă nu din dumnezeieştile Scripturi va demonstra cineva aceasta: şi anume că fără lacrimi şi fără străpungere necontenită s-a curăţit vreodată vreun om sau s-a făcut sfânt sau a primit Duhul Sfânt sau a văzut pe Dumnezeu sau L-a cunoscut sălăşluindu-Se în el sau L-a avut pe Acesta vreodată sălăşluind întreg în inima lui, fără să fi premers căinţa şi străpungerea şi lacrimi necontenite ţâşnind pururea ca dintr-un izvor să inunde şi să spele casa sufletului şi să o scalde în rouă şi să răcorească sufletul cuprins şi aprins de focul cel neapropiat [1 Tim 7,16].

Plânsul duhovnicesc, chezăşia virtuţilor

Aşadar, cei ce spun că nu e cu putinţă să plângem şi să ne tânguim în fiecare zi şi noapte dau mărturie că ei înşişi sunt dezbrăcaţi de orice virtute. Căci dacă sfinţii noştri părinţi spun aşa: „Cine vrea să-şi reteze patimile şi le retează prin plâns, şi cine vrea să dobândească virtuţile le dobândeste prin plâns”, e evident că acela care nu plânge în fiecare zi nu-şi retează patimile, nici nu primeşte virtuţile, chiar dacă se pare că străbate prin toate. Fiindcă la ce folosesc, spune-mi, uneltele meşteşugului, dacă nu e de faţă meşteşugarul care ştie să prelucreze materia şi să facă din ea un vas armonios? Şi ce câştigă grădinarul dacă lucrează toată grădina, dacă seamănă şi sădeşte în ea tot felul de legume, iar peste ele nu cade ploaie de sus şi nu le udă umezeala apei? Negreşit niciunul. Tot aşa nici cel ce străbate toate celelalte virtuţi şi se osteneşte nu va avea niciun câştig din ele fără această sfântă şi fericită stăpână şi ziditoare a tuturor virtuţilor.

Fiindcă aşa cum, fără armata aflată sub conducerea lui, împăratul ajunge neputincios şi la cheremul tuturor şi nu se arată a mai fi împărat, ci este ca unul din ceilalţi oameni, şi aşa cum mulţimea oştirilor şi armatelor fără împărat sau fără generalul lor se risipesc uşor şi sunt nimicite de potrivnici, tot aşa socoteşte că este şi plânsul faţă de celelalte virtuţi; fiindcă prin oştirea adunată la un loc înţelegem virtuţile începătorilor, iar împăratul şi generalul acestora e fericita plângere şi tânguire, prin care toată oştirea e pusă şi aşezată în linie de bătaie, încurajată, antrenată, întarită şi învăţată unde, cum, când şi cât să ia armele şi împotriva cui, la bună vreme şi prilej, şi ce iscoade să trimită şi ce străji să pună şi ce discuţii să aibă cu trimişii potrivnicilor şi cu care anume – fiindcă se poate ca şi numai dintr-o singură discuţie să-i întoarcă pe toţi înapoi, iar uneori prin simplul fapt de a nu-i fi primit la discuţii – şi cum trebuie făcute ambuscadele şi atacurile surpriză împotriva lor, când şi ce fel de armată trebuie trimisă împotriva lor şi în ce locuri, toate acestea le sugerează în chip limpede, spun, plânsul; fără el însă tot poporul virtuţilor e la cheremul potrivnicilor.

Căinţă, plâns, lacrimi

De aceea, înainte de toate şi împreună cu toate, lucrul nostru al tuturor, fraţilor, să ne fie cainţa şi plânsul unit cu ea, şi lacrimile care urmeaza plânsului; fiindcă nici plânsul nu este fără căinţă, nici lacrimile fără plâns; şi toate acestea trei sunt legate între ele, şi nu e cu putinţă ca unul să se arate fără celalalt. Să nu spună cineva că e cu neputinţă să plângă în fiecare zi; căci cel ce spune aceasta, spune că e cu neputinţă şi să ne căim în fiecare zi şi răstoarnă toate dumnezeieştile Scripturi, ca să nu spun şi însăşi porunca Domnului: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” [Mt 4,17], şi iaraşi: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide” [Mt 7, 7]. Fiindcă dacă spui că e cu neputinţă să ne căim, să plângem şi să lăcrimăm în fiecare zi, atunci cum vei spune că va fi cândva cu putinţă să se înfăptuiască de către nişte oameni stricăcioşi smerita-cugetare, bucuria pururea şi rugăciunea neîncetată [I Tes 5,17], dar chiar şi dobândirea unei inimi curate de tot felul de patimi şi gânduri rele pentru a vedea cineva pe Dumnezeu [Mt 5, 8]? Nicidecum. Şi aşa vei ajunge să fii aşezat împreună cu cei necredincioşi, iar nu cu cei credincioşi. Căci dacă Dumnezeu a spus că toate acestea sunt cu putinţă să se facă de către noi şi El spune şi strigă acest lucru în fiecare zi, dar tu îl contrazici pe faţă pe Acela, spunând că ele sunt cu neputinţă pentru noi, negreşit nu te vei deosebi cu nimic de necredincioşi.

Vrei, aşadar, să nu te cumineci vreodată fără lacrimi? Fă cele cântate şi citite de tine în fiecare zi şi vei putea săvârşi neîncetat şi aceasta. Dar care sunt acestea? Ascultă pe cel ce spune: „Fiindcă nu cei ce ascultă Legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce fac Legea se vor îndrepta” [Rm 2,13]. Dar ca să nu lungim cuvântul, îţi voi aduce aminte aceste cuvinte ale lui David: „Nu mă voi sui pe patul meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi găsi loc Domnului, lăcaş Dumnezeului lui Iacob” [Ps 131, 3-5], şi iarăşi: „Nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele, că fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine. Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele de faţa nebuniei mele. Chinuitu-m-am şi m-am gârbovit până în sfârşit, toată ziua mâhnindu-mă umblam. Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte; răcnit-am în suspinarea inimii mele [Ps 37, 4-7. 9], făcutu-m-am ca o pasăre singuratică pe acoperiş, asemănatu-m-am pelicanului pustiei, că cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plânsul am amestecat-o [Ps 101, 8. 7.10]. Ostenit-am în suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda [Ps 6, 7]”. Fiindcă zice şi Sfântul Ioan Scărarul: „Setea şi privegherea necăjesc inima, iar din inima necăjită ţâşnesc ape”. Iar celelalte câte s-au spus despre unele ca acestea le va învăţa cel ce va voi să se plece asupra acestei cărţi.

Deci dacă şi tu vei împlini neştirbit din toată inima cu smerită-cugetare şi credinţă acestea pe care le cânţi şi le citeşti sau îi auzi pe alţii citindu-le în fiecare zi, amin îţi vestesc ţie bucurie mare [Lc 2,10] ca, dacă stărui făcând acestea, însetând, priveghind, supunându-te până la moarte şi ascultând fără deosebire şi făţărnicie de întâi-stătătorul tău, suportând tot necazul şi ocara, şi defăimarea şi batjocura, şi nu numai acestea, dar şi loviturile şi înţepăturile de la fraţii cei mai josnici, rămânând cu toată mulţumirea, fără ţinere de minte de rău, faţă de ei şi rugându-te pentru ei, atunci bucură-te şi veseleşte-te cu bucurie negrăita, pentru că nu numai seara şi dimineaţa şi la amiază [Ps 54, 8], ci şi mâncând şi bând şi discutând de multe ori, cântând şi citind şi rugându-te şi şezând pe pat, venind la tine acest dar dumnezeiesc şi negrăit îţi va urma în toate zilele vieţii tale [Ps 22, 6] şi te va însoţi pe cale, se va opri împreună cu tine atunci când te opreşti şi va sluji împreună cu tine atunci când slujeşti, mângâindu-te şi îndemnându-te în suferinţele din ostenelile tale. Şi atunci vei cunoaşte că în chip foarte cuviincios şi frumos a zis Sfântul Simeon [Studitul] că nu trebuie să se cuminece cineva vreodată fără lacrimi, şi că acest lucru e cu putinţă şi cu adevărat potrivit pentru toţi. Fiindcă nu acela, ci Duhul Sfânt a spus şi a scris prin acela acestea. Căci dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar dacă viaţa lui ar fi doar o zi [Iov 14, 4-5], şi nimeni nu poate să aibă inima fără prihană, e vadit că, pe cât îi este cu putinţă, omul nu trebuie să petreacă fără căinţă şi lacrimi nici măcar o singură zi din toată viaţa lui. Şi chiar dacă nu are lacrimi, trebuie totuşi să le caute din toată puterea si din tot sufletul său. Fiindcă altfel nu e cu putinţă să ne facem fără de păcat, nici fără prihană cu inima.

Fără exerciţiu [asceză] nu apare străpungerea

Iar dacă cineva nu vrea să se culce pe pământ şi să privegheze, nesocotind mulţimea păcatelor lui şi povara greşelilor lui, şi dacă lasă infectate şi cangrenate de negrijă şi nepăsare rănile poftei pătimaşe şi ale apucăturilor lui care îl duc spre nesimţire – căci acest lucru e o adevărată nebunie -, cum va veni la simţirea osândei şi judecăţii viitoare a păcătoşilor şi cum va plânge întru durerea inimii lui? Iar dacă nu vrea cineva să sufere răul lăsându-se chinuit şi gârbovit până la sfârşit şi umblând toată ziua în mâhnire, necăjit şi umilit foarte şi răcnind din suspinarea inimii lui [Ps 37, 9], şi fiind ca o pasăre singuratică pe acoperiş [Ps 101, 8] şi asemănându-se unui pelican al pustiei [Ps 101, 7], făcându-se prin dispoziţia sufletului străin de toate cele din mănăstire şi de cele din lume şi lipsit de îndrăzneală faţă de cei mari şi de cei mici, ostenindu-se întru suspin [Ps 6, 7] şi mâncând în loc de pâine cenuşă şi amestecând băutura cu lacrimi [Ps 101,10], cum va putea cândva, fraţilor, să-şi spele în fiecare noapte aşternutul său, sau să-şi ude aşternutul cu lacrimi [Ps 6, 7]?

Cu adevărat nicidecum nicicând; şi nu numai că nu le va putea vedea pe acestea făcându-se în el însuşi, dar nici nu le va găsi în rugăciunea lui, nici nu va putea găsi loc Domnului, nici lăcaş vrednic Dumnezeului lui Iacob [Ps 131, 5], Care este Hristos Domnul [Le 2, 11], Mântuitorul şi Dumnezeul nostru [Tit 2,13; 2 Ptr 2,1]. Iar dacă nu le va găti dinainte pe acestea în chip frumos, nu va primi în el însuşi cu vrednicie pe împăratul Dumnezeu cuminecându-se cu lacrimi după cum se cuvine, chiar dacă ar face aceasta o singură dată pe an.

„Sfintele sfinţilor!”, zic în fiecare zi unii şi vestesc celorlalţi strigând cu glas mare acestora – fie însă ca să le strige şi lor înşişi – iar ceilalţi îi aud pe aceia zicând acestea. Ce deci? Cine nu este sfânt e oare şi nevrednic? Nu, dar cine nu vesteşte în fiecare zi cele ascunse ale inimii sale, cine nu arată pocainţă vrednică pentru ele şi pentru toate cele făcute întru neştiinţă, cine nu plânge pururea şi nu umblă mâhnindu-se şi nu străbate cu râvnă cele zise mai înainte, acesta nu este vrednic. Iar cine face toate acestea şi-şi petrece viata în suspine şi lacrimi, acela e foarte vrednic să se facă părtaş de aceste dumnezeieşti Taine nu numai în zi de sărbătoare, ci în fiecare zi, şi, chiar dacă e lucru îndrăzneţ a spune aceasta, încă de la începutul căinţei şi întoarcerii lui. Fiindcă acesta e iertat întrucat vrea să stăruie până la sfârşit în fapte ca acestea, umblând în smerenie şi cu inima zdrobită [Ps 50,19]; căci făcând aşa şi fiind astfel, îşi luminează sufletul în fiecare zi, ajutat la aceasta de împărtăşirea celor Sfinte şi se înalţă mai repede spre o curăţie şi sfinşenie desăvârşită.

Altfel însă e cu neputinţă să spălăm sau să curăţim vasul nostru murdar şi casa întinată a sufletului nostru. Eu n-am învăţat nimic mai mult din dumnezeieştile Scripturi, nici n-am putut să ştiu de la mine însumi. Fiindcă îl auzim pe Apostolul zicând în fiecare zi: „Să se cerceteze fiecare pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Fiindcă cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie Trupul Domnului osânda lui însuşi îşi mănâncă şi bea” [1 Co 11, 28-29]; şi iarăşi: „Cel ce mănâncă cu nevrednicie Trupul ăi Sângele Domnului vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului, nedeosebind Trupul Domnului” [1 Co 11, 27. 29]. Iar dacă cineva care nu arată roade vrednice de pocăinţă [Lc 3, 8] este vădit ca nevrednic de către de Dumnezeu insuflata Scriptură [2 Tim 3,16], spune-mi oare cum se va putea curăţi cineva cândva fără lacrimi şi se va putea împărtăşi de Taine cu vrednicie, pe cât îi e cu putinţă?

Fiindcă acestea sunt întâiul rod al pocăinţei [Mt 3, 8] şi, aşa cum curgerea scârboasă a trupului şi amestecarea voluptoasă a inimii spre orice patimă se aduc de către noi ca o jertfă diavolului, aşa şi lacrimile vărsate din aceasta se aduc ca o jertfă bine primită [1 Ptr 2, 5] Stăpânului şi curăţă ruşinea acelei plăceri pătimaşe. Arătând aceasta, David zicea: „Jertfa lui Dumnezeu e un duh zdrobit, o inimă zdrobită şi umilită Dumnezeu nu o va urgisi” [Ps 50,19]. Şi pe drept cuvânt: fiindcă ajungând sufletul la o asemenea deprindere şi smerindu-se astfel în fiecare zi, nu trece o singură zi fără lacrimi potrivit lui David care zicea: „Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” [Ps 6,7].

O căinţă de moment nu e de ajuns

De aceea vă îndemn şi pe voi, părinţii şi fraţii mei, ca fiecare să-şi exerseze sufletul său cu sârguinţă în acestea şi în unele ca acestea, fiindcă sufletul străpuns şi transformat puţin câte puţin se face izvor ce ţâşneşte râuri de lacrimi şi zdrobire. Dar dacă nu ne grăbim să ajungem curaţi în acest chip, ci vrem să umblăm în nepăsare, indolenţă şi uşuratate, eu nu voi spune nimic apăsător faţă de iubirea voastră, afară de aceasta: chiar dacă se întâmplă ca cineva să se cuminece poate cu lacrimi, sau să plângă fie înainte de liturghie, fie în timpul Liturghiei, fie chiar în vremea dumnezeieştii împărtăşiri, dar nu râvneşte cu înflăcărare să facă aceasta şi în celelalte zile şi nopti, nu va avea niciun folos din acest plâns al său întâmplat o data pentru totdeauna. Fiindcă nu numai acest lucru ne face numaidecât vrednici şi curaţi, ci faptul de a plânge în fiecare zi şi neîncetat până la moarte, precum ne-a poruncit să facem Stăpânul însuşi zicând: „Pocăiţi-vă, cereţi, căutaţi şi bateţi [Mt 3, 17; 7, 7]. Până când? „Până când veţi primi, veţi afla şi vi se va deschide” [Mt 7,7-8]. Ce anume? Evident, împărăţia cerurilor.

Strălucirea şi vrednicia sufletului curăţit

Fiindcă însăşi căinţa, şi anume cea săvârşită astfel în chip neştirbit, precum spuneam, până la moarte cu osteneală şi necaz, ne face puţin câte puţin să vărsăm lacrimi amare, prin care se şterge şi se curăţă murdăria şi necurăţenia sufletului; iar după acestea ne dă o căinţă curată şi preschimbă în dulceaţă lacrimile amare şi naşte în inimile noastre o bucurie veşnică, şi ne dă să vedem lumina cea neînserată, pe care dacă nu ne luptăm să o apucăm cu toată râvna, părinţi şi fraţi duhovniceşti, nu ne vom putea elibera desăvârşit de toate patimile, nu vom dobândi toate virtuţile, nu vom putea să ne împărtăşim în fiecare zi lăcrimând după Dumnezeu cu dumnezeieştile Taine şi nu vom vedea Lumina dumnezeiască care este în El. Nici nu vom avea vreodată inima curată [Mt 5, 8], nici Duhul Sfânt nu Se va sălăşlui în chip conştient în noi, nici nu ne vom învrednici să vedem, ca sfinţii, pe Dumnezeu [Mt 5, 8], atât când suntem încă aici, cât şi când vom fi acolo, cum mi se pare, pentru că plecăm de aici orbi şi, precum zice Teologul Grigorie, pe atât vom cădea din acea vedere „pe măsura orbirii noastre, a fiecăruia”, pe cât ne-am lipsit noi înşine de bunăvoie de acea lumină în viaţa aceasta. Facă-se însă ca noi toţi să ne învrednicim să-L vedem curăţindu-ne şi curăţiţi.

Sfântul Simeon Noul Teolog

Sursa:http://www.crestinortodox.ro

Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta

Sfântul Grigorie Palama despre fiinţa lui Dumnezeu, energiile Sale necreate și vederea luminii dumnezeiești

de pr. Liviu Petcu

— preluare de pe site-ul “Doxologia” —

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/documentar/sf-grigorie-palama-despre-fiinta-lui-dumnezeu-energiile-sale-necreate

Există în Dumnezeu o întreită distincţie, dar nu o separaţie, între Persoană, fiinţă şi energie sau lucrări, însă pe primul plan este Persoana ca deţinătoare a fiinţei şi energiilor.

Învăţătura despre fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale necreate este fundamentală în Ortodoxie. Doctrina energiilor necreate a mai fost numită și teologia harului în Răsăritul Ortodox. Este binecunoscut faptul că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a adus o contribuţie considerabilă Teologiei în general, şi tot el a evidenţiat, în secolul trecut, plecând de la doctrina Sfântului Grigorie Palama, faptul că distincţia reală – dar nu separarea – între fiinţa divină absolut incognoscibilă şi neîmpărtăşibilă şi puterile sau energiile dumnezeieşti necreate stă la baza unei teologii autentice. În acest sens, în secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) a afirmat că antinomia cognoscibil-incognoscibil, comprehensibil-incomprehensibil îşi are temeiul în Dumnezeu. Sinoadele din secolul al XIV-lea vor preciza într-un mod cât se poate de limpede existenţa în Dumnezeu a ființei, incognoscibilă şi inaccesibilă şi a energiilor cognoscibile şi accesibile vederii creștinilor îmbunătățiți. Astfel, s-au pus bazele dogmatice ale cunoaşterii și experierii lui Dumnezeu prin rugăciunea curată şi s-a rezolvat contradicția doar aparent insolubilă, în sensul că Dumnezeu este şi cognoscibil şi incognoscibil, fără ca aceste două însuşiri ale Sale să se excludă una pe cealaltă.

Distincția între ființa divină și energiile divine

Există în Dumnezeu o întreită distincţie, dar nu o separaţie, între Persoană, fiinţă şi energie sau lucrări, însă pe primul plan este Persoana ca deţinătoare a fiinţei şi energiilor. În viziunea palamită, nu se poate vorbi despre fiinţa dumnezeiască și despre harul, sau lucrarea, sau lumina divină fără a subînțelege şi persoana sau Persoanele dumnezeiești care le deţin, acestea fiind Subiecte ale lucrării, luminii, sau harului, iar vorbind de persoană sau Persoane divine, vorbim întotdeauna şi de fiinţă şi de energii dumnezeiești. „Dumnezeu este numit lumină nu după esenţa Sa, ci după energia Sa”, spune Sfântul Grigorie Palama (Contra lui Achindin, P. G. CL, col. 823).

În Dumnezeu există deci: fiinţa, lucrarea şi ipostasurile dumnezeieşti. Această distincţie nu introduce în Dumnezeu o divizare, cum socoteau adversarii Sfântului Grigorie Palama care-l acuzau de diteism ori de politeism, și nici nu-L face pe Dumnezeu compus. Fără această distincţie între fiinţa divină şi energiile divine necreate, nu poate fi înţeles raportul omului cu Dumnezeu fără a cădea în panteism sau – cum s-a subliniat de teologii ortodocși –, fără a-L despărţi pe om de Dumnezeu printr-o prăpastie de netrecut, omul şi Dumnezeu rămânând două existenţe paralele şi independente care nu se întâlnesc niciodată.

În secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama a apărat această învăţătură de atacurile teologilor și filosofilor apuseni scolastici (reprezentați de Varlaam din Calabria, apoi de Achindin și Nichifor Gregoras) şi a dogmatizat-o sub forma învăţăturii despre energiile divine necreate de care se împărtăşesc credincioşii, fără a se înţelege prin aceasta că ei se împărtăşesc de fiinţa divină care rămâne inaccesibilă oricărei creaturi.

Adversarii Sfântului Grigorie apărau simplitatea dumnezeiască făcând din Dumnezeu o esenţă simplă în care chiar ipostasurile primesc caracterul de relaţii ale esenţei. În general, ideea de simplitate dumnezeiască, ţine mai mult de filosofia omenească decât de Revelaţia dumnezeiască (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, cap. 61, Ed. Harisma, p. 347). Distincţia esenţă-energii nu va distruge simplitatea divină, ci va fi un mod de a ţine în echilibru transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu, excluzând panteismul şi susţinând în acelaşi timp realitatea directă a comuniunii personale cu Dumnezeu.

Distincția ființă-energii este întâlnită și la Sfinții Capadocieni, Dionisie și Maxim Mărturisitorul

Distincţia esenţă-energii sau esenţă şi energii sau lucrări nu este o noutate pentru teologii ortodocși și isihaștii din secolul al XIV-lea, nici o inovaţie a Sfântului Grigorie Palama, căci ea are o tradiţie mai veche printre Sfinții Capadocieni, Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul.

Referitor la aceasta, Sfântul Grigorie Palama rezumă învăţătura Sfinţilor Părinţi din secolele anterioare, mai precis întreaga tradiţie răsăriteană.

Sfântul Vasile cel Mare afirmase: „lucrările sunt diferite, pe câtă vreme fiinţa e simplă, iar noi putem spune că din lucrări Îl cunoaştem pe Dumnezeu, pe când de fiinţa Lui nu suntem în stare să ne apropiem, pentru că lucrările Lui sunt cele care coboară spre noi pe când fiinţa Lui rămâne inaccesibilă” (Epistola 234, P. G. XXXII, col. 868). Cei care susţin că pot cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu nu au dreptate (Ibidem,2,P. G. XXXII, col. 869C), căci natura lui Dumnezeu este inaccesibilă oamenilor, de aceea fiinţa divină o cunosc doar Persoanele Sfintei Treimi (Idem, Epistola 235,P. G. XXXII, col. 873B). Referindu-se la aceasta, și Sfântul Grigorie Teologul remarcă: „Ce este Dumnezeu, după natura şi fiinţa Lui, nici n-a descoperit vreodată vreun om, şi, desigur, nu este cu putinţă să descopere” (Cuvântarea II, 38, P. G. XXV, col. 445).La rândul său, un alt mare Capadocian – Sfântul Grigorie de Nyssa –, probabil într-unul dintre cele mai frumoase elanuri mistice ale sale,lansează placida exortație ca omul să-şi cureţe sufletul „prin har de toată întinăciunea, ridicându-l mai pre­sus de plăcerile trupului şi să-l aducă lui Dumnezeu curat, doritor şi în stare să vadă acea lumină duhovnicească şi negrăită” (Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată, în PSB, vol. 29, p. 460).

Sfântul Chiril din Alexandria, arătând deosebirea între fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, precizează: „a naşte e propriu firii dumnezeieşti, iar a face, lucrării dumnezeieşti. Firea şi lucrarea nu sunt unul şi acelaşi lucru” (Tezauré, P. G. LXXXV, col. 3120). Sfântul Dionisie Areopagitul a numit lucrările divine „ieşirile binefăcătoare ale izvorului dumnezeiesc” (Despre numirile dumnezeieşti, 2, P. G. III, col. 641D-644D). Apoi, în secolul al XI-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog a dezvoltat învăţătura Părinţilor isihaști, anteriori lui, despre relaţia personală de comuniune şi iubire a omului cu Dumnezeu în lumina dumnezeiască necreată.

Deși mărturiile Părinților Bisericii ar putea continua, cele câteva relatate mai sus credem că sunt îndeajuns pentru a sublinia că aceștia au vorbit despre distincția ființă-energii, subînţelegând și ei, ca și Sfântul Grigorie Palama, dumnezeiasca lumină ca manifestare a lui Dumnezeu Cel personal sau tripersonal.

Atât Părinții bisericești amintiți cât și teologii ortodocși din secolul al XX-lea care au dezbătut pe larg această învățătură (în special Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele John Meyendorff, Vladimir Lossky etc.) au subliniat că fiinţa şi energiile divine nu suntdouă părţi ale lui Dumnezeu, ci două moduri diferite ale existenţei Lui, în natura Sa şi în afara naturii Sale. Energiile necreate nu suntacte exterioare ale Dumnezeirii, nici efecte externe create ale naturii dumnezeiești, nici efecte străine ființei divine, ci sunt „ieşiri naturale ale lui Dumnezeu Însuşi, un mod de existenţă care-I este propriu” (Vl. Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Humanitas, 1998, p. 46), fiind de fapt un alt mod de a fi al lui Dumnezeu decât cel dat de natura Sa, de aceea El este prezent în creație prin energiile Sale.

Dumnezeu – necunoscut în ființa Sa, ci doar în energiile Sale

Sfântul Grigorie este în acelaşi gând cu unul dintre oponenții săi – filosoful calabrez Varlaam –, doar în ceea ce priveşte faptul că Dumnezeu este incognoscibil în natura sau fiinţa Sa, de aceea el evită termenul de esenţă (ούσία), fiind insuficient pentru a indica ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa, șipreferă termenul utilizat și de Sfântul Dionisie de supraesenţă (ύπερουσιότης), pentru a desemna ceea ce nu poate fi cunoscut. Dacă Dumnezeu rămâne necunoscut în fiinţa Sa, El se face cunoscut prin energiile Sale la care poate participa omul. Energiile dumnezeirii sunt distincte de fiinţa dumnezeiască dar nu sunt despărţite de fiinţă. De aceea, când credincioşii primesc pe Sfântul Duh, şi prin Duhul, întreaga Sfântă Treime, căci Persoanele Sfintei Treimi se conţin şi se dăruiesc reciproc, primesc darurile, adică lucrările Treimii Sfinte. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama spune că: „Trimiterea e o  lucrare  comună,  adică  o  arătare a Duhului.  Însă nu  după fiinţa  Sa  se  arată,  căci  nimeni  n-a  văzut  şi  n-a  descris  vreodată  firea  lui  Dumnezeu  ci  după  har  şi  după  lucrare,  care  e  comună Tatălui  şi  Fiului  şi Sfântului Duh” (Mărturisirea credinţei ortodoxe,P. G. CLI,  col. 766).Pentru sfântul palamit, ființa este întreagă în fiecare lucrare, însă ea nu se epuizează în aceasta, ci rămâne un izvor infinit care se poate manifesta totdeauna întreagă în alte și alte moduri sau lucrări.

Fiind totodată călugăr şi preot, teolog şi rugător mistic, Palama a putut situa doctrina fiinţei şi a energiilor în interiorul unei sinteze biblice şi personaliste, hristologice şi sacramentale, evitând astfel să-şi închidă teologia în categoriile unei sistematizări filosofice, lucru care îi conferea acesteia o raţionalitate mai înaltă.

Dacă nu-L cunoaştem după fiinţa Sa, putem să-L cunoaştem prin lucrări. Firea divină se comunică nu în sine, ci prin energiile sale, căci fiinţa este neîmpărtăşită, dar puterile şi lucrările care izvorăsc din ea se lasă împărtăşite de creaturi. Nu putem vedea inima soarelui, dar putem vedea lumina ce izvorăşte din el. Dumnezeu rămâne nevăzut în ceea ce este El în Sine. Inaccesibil în fiinţa Sa, este prezent în energiile Sale. Incomunicabil în ființa Sa, Dumnezeu se comunică prin energiile Sale necreate, nedespărţite de ființa Sa.

Unul singur a văzut ființa lui Dumnezeu așa cum este

Cuvintele umane se descoperă ca fiind devalidate în ceea ce privește cuprinderea fiinţei lui Dumnezeu aşa cum este, ea rămânând astfel veşnica taină. Nici îngerii nu văd fiinţa lui Dumnezeu, ci doar Unul singur a văzut fiinţa Lui aşa cum este: e Fiul lui Dumnezeu, Cel ce locuieşte în sânurile Tatălui şi care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră. Prin El ni S-a revelat tot ceea ce cunoaștem noi despre fiinţa cea ascunsă a lui Dumnezeu. Fiinţa dumnezeiască este cu totul neîmpărţită dar lucrările sunt multiple, necreate şi împărţite nedivizat în fiecare din noi. Conform învățăturii palamite, fiinţa lui Dumnezeu nu iese din sine, nu se manifestă şi nu se poate vedea nicidecum de nimeni.

Se naște însă o întrebare, retorică de altfel: dacă fiinţa lui Dumnezeu este cu neputinţă de înţeles, „de ce să mai vorbim de ea? Oare pentru că nu pot să beau tot fluviul să nu iau cu măsură nici ceea ce-mi foloseşte? Oare pentru că nu pot cuprinde tot soarele cu privirea, să nu văd nici cât este de ajuns pentru trebuinţa mea? Sau, pentru că nu pot să mănânc toate fructele mare grădină (…) vrei să ies cu totul flămând? Laud şi să slăvesc pe Făcătorul nostru: poruncă dumnezeiască sunt aceste cuvinte: <<Toată suflarea să laude pe Domnul>> (Ps. 40, 5) (…) Ştiu că nu voi putea să-l slăvesc după vrednicie, totuşi socotesc lucru evlavios să încerc cel puţin. Slăbiciunea mea o mângâie Domnul prin cuvintele: <<Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut, nici odinioară>>(In. 1, 18)” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, cateheza VI, 5).

Ființa divină se cunoaște din dumnezeiasca lucrare că este, nu și ce este

Părintele Dumitru Stăniloae, vorbind despre doctrina răsăriteană a Sfântului Grigorie Palama, spune că este o concepţie teologică abisală. „Dumnezeu în fiinţă e un adânc nepătruns, necomunicabil, neschimbabil, iar din acest adânc emană puteri şi lucrări în care nu se scurge însăşi fiinţa; aceste lucrări sunt nenumărate precum şi abisul fiinţei este fără sfârşit, ele fiind altceva decât fiinţa” (Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, 1993, p. 6). Dumnezeu iese din Sine şi Se dăruieşte omului, înălţându-l pe acesta spre Sine, făcându-l părtaş la comuniunea de iubire şi de viaţă a Preasfintei Treimi. Pe de o parte, Dumnezeu rămâne în transcendenţa Sa, incognoscibil după fiinţă, iar pe de altă parte iese din Sine spre a se dărui omului prin energie sau lucrare cu scopul de a-l înălţa pe om la Sine. „Natura dumnezeiască, precizează Sfântul Grigorie,trebuie să fie numită în acelaşi timp neparticipabilă şi într-un anume înţeles participabilă; ajungem la împărtăşirea de natura lui Dumnezeu şi, totuşi, ea rămâne cu totul inaccesibilă. Trebuie să afirmăm pe amândouă deodată şi să păstrăm antinomia lor ca pe un criteriu al slavei” (Theophanes, P. G. CL, col. 932D). În viziunea palamită, nu lucrarea se cunoaşte din fiinţă, ci fiinţa se cunoaşte din lucrare. Dar se cunoaşte că este, nu însă şi ce este. De aceea şi Dumnezeu se cunoaşte că este, nu din fiinţă, ci din pronia Sa. Deci lucrarea se deosebeşte de fiinţă şi prin aceasta, anume că lucrarea este ceea ce face cunoscut, iar fiinţa, ceea ce se cunoaşte prin lucrare că este.

Participăm la energiile divine, nu la esența dumnezeiască

Dacă am putea la un moment dat să participăm într-o oarecare măsură la esenţa dumnezeirii, care pentru noi este cu neputinţă de înţeles, nu am fi ceea ce suntem, ci dumnezei prin natură. Dar noi suntem fiinţe create, chemate de Dumnezeu să devenim prin har ceea ce este El prin natură. „Dacă am participa la esenţă, Dumnezeu nu ar mai fi Trinitate, ci o multitudine de persoane” (Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, traducere din franceză de Anca Manolache, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998,p. 48). Așa, participând la energiile divine, bunul credincios nu doar că își poate lucra mântuirea, ci chiar atinge îndumnezeirea.

Dumnezeu se manifestă în lume prin lucrările Sale. Fiinţa rămâne dincolo de orice relaţie, de orice împărtăşire, ascunsă în transcendenţa absolută, fiind aşezată peste toate. În concepția palamită, precum și în întreaga învățătură ortodoxă, Dumnezeu este şi se zice firea tuturor celor existente, întrucât toate se împărtăşesc de El şi subzistă prin împărtăşirea de El, aceasta neînsemnând însă că prin împărtăşirea de firea Lui, ci prin împărtăşirea de lucrarea Lui. În convicțiunea apodictică a Sfântului Grigorie Palama, Dumnezeu este şi existenţa celor ce sunt şi forma în forme, ca obârşia formelor şi înţelepciunea celor înţelepţi şi, simplu, toate ale tuturor. Totodată El nu este fire, ca fiind mai presus de toată firea şi nu este, ca fiind mai presus de toate cele ce sunt; şi nu este şi nici nu are formă, ca unul ce e mai presus de formă.

Pentru oponenții Sfântului Grigorie Palama, ceea ce nu este Fiinţă nu e Dumnezeu, ci doar un efect creat. Problema este foarte gravă în planul îndumnezeirii şi al comuniunii cu Dumnezeu. Pe de o parte, comuniunea cu fiinţa divină este imposibilă, iar pe de altă parte, „comuniunea cu o realitate creată (harul creat) nu este câtuşi de puţin comuniune cu Dumnezeu Însuşi. Palamismul scoate în evidenţă comuniunea energetică; Dumnezeu este în întregime prezent în energiile Sale fără să-şi părăsească fiinţa inaccesibilă” (vezi pe larg la Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu, Ed. Christiana, 1995, p. 77).

Energiile necreate – Dumnezeul Cel viu în acţiune

Energiile necreate care iradiază din Dumnezeu„nu sunt mărginite, vin la toţi, dar vin în special în Sfintele Taine. Sunt prezente în Sfintele Taine cu intensitate deosebită, aducând însăşi Persoana lui Hristos; prin Biserică, prin preot în special, prin toate binecuvântările lui, trec în grade diferite asupra tuturor, sunt deci şi ale îngerilor, sunt şi în natură. Căci natura, făcută din nimic, n-ar putea să stea în ea însăşi fără energiile necreate care o fundamentează” (Pr. Stăniloae în 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, Anastasia, p. 28).

Energiile divine care izvorăsc veşnic din ființa divină ne sunt comunicate de Duhul Sfânt, pentru transfigurarea și pentru îndumnezeirea noastră, nefiind un intermediar sau un mijlocitor între Dumnezeu şi noi, nici simple emanaţii sau exalții ale Lui, ci sunt necreate și nedespărțite de ființa divină. Dumnezeu este în întregime prezent în energiile Sale fără a-Și părăsi ființa.Energiile dumnezeiești se numesc dumnezeire și sunt „Dumnezeul Cel viu în acţiune, de care isihaştii se bucură prin vederea faţă către faţă,lumina necreată fiind însăşi manifestarea, revelarea acestei dumnezeiri. Ele sunt manifestări libere şi voluntare ale Divinităţii comune celor trei Persoane dumnezeieşti, prin care Dumnezeu intră în contact cu omul şi cu întreaga creaţie.Dar energiile necreate nu vor fi … nici acte exterioare lui Dumnezeu datorate voinţei Lui asemenea actelor providenţiale (prin care El a creat de exemplu lumea)” (Vl.Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Humanitas, 1998,p. 46).Energiile divine necreate pot fi numite har (ή χάρις) divin în legătură cu fiinţele umane.

Dumnezeu S-a coborât la noi, S-a făcut om ca noi din prea multa iubire faţă de noi, ca şi noi să ne îndumnezeim. Din scrierile palamite reiese, în acest sens, că venirea şiaşezarea Fiului lui Dumnezeu în noi, e urcarea noastră prin Revelaţie la El. Însă, precum am precizat deja, nu se revelează și nu se arată ființa lui Dumnezeu, ci harul şi lucrarea Duhului este aceea prin care se arată şi seaşează în cei vrednici Dumnezeu.

Energiile fac cunoscută arătarea în afară (ad extra) a Preasfintei Treimi

Vorbind despre lumina dumnezeiască, Sfântul Grigorie Palama a subînţeles-o totdeauna ca manifestare a lui Dumnezeu Cel personal sau tripersonal. Ieşirile şi lucrările lui Dumnezeu sunt necreate, dar nici una dintre ele nu este fiinţă, nici ipostas. Pentru Sfântul Grigorie Palama, energiile divine fac cunoscută arătarea în afară (ad extra) a Preasfintei Treimi, exprimând raportul cu altceva, cu ceva ce nu este El Însuşi. Şi, prin fiecare, „voirea cea bună şi dumnezeiască cu privire la noi a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh e lucrare şi putere de viaţă şi de înţelepciune făcătoare. Acestora le-a mai zis şi împărtăşiri neîncadrate şi nemicşorate, ridicându-le peste toate cele create, şi în acelaşi timp învăţând că sălăşluiesc în chip firesc în Cel ce le dăruieşte” (150 de capete despre cunoştinţa naturală, 91, în Filocalia, VII, p. 482). De aceea, ca împărtăşiri de sine nu sunt nicidecum create. Şi tot de aceea, după dumnezeiescul Maxim (Capete despre dragoste,I, 48), niciodată n-au început să existe; şi sunt contemplate ca aflându-se fiinţial în jurul lui Dumnezeu; şi nu a fost cândva când nu erau. Deci Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt ca Persoane în fiecare lucrare, reprezentând sau ilustrând raporturile Preasfintei Treimi cu creaţia.

Sfântul Grigorie Palama vorbește despre trei lumini

Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre trei lumini: 1. lumina sensibilă, 2. lumina inteligenţei şi 3. lumina necreată care le depăşeşte pe primele. Lumina inteligenţei este diferită de lumina percepută de simţurile noastre. Lumina sensibilă ne descoperă obiectele proprii simţurilor noastre, iar cea intelectuală serveşte la manifestarea adevărului care se află în gândire. Deci, vederea şi inteligenţa nu percep una şi aceeaşi lumină, ci este propriu fiecăreia din cele două facultăţi să acţioneze după natura lor şi limitele lor. Totuşi, atunci când cei care sunt vrednici primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului său (Tomul Aghioritic,P. G. CL, col. 1833D).

Lumina divină nu este una materială şi nici spirituală sau sensibilă, dar nici nu este o lumină inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Vederea luminii dumnezeieşti, nu este o analogie simbolică cu lumina fizică sau o simplă teorie, ci semnul prezenţei vii şi personale a lui Hristos.

Această lumină divină se descoperă oamenilor curaţi duhovniceşte şi care ajung pe culmile cele mai înalte ale virtuţii şi duco viaţă de sfinţenie. În lumina divină omul îl vede pe Hristos, Îl cunoaşte, comunică cu El și se bucură nespus de prezența Lui.

Vechea dilemă era: lumina taborică era sau nu creată? Diferite numiri date acesteia

Întreaga dezbatere cu Varlaam, Achindin şi Gregoras s-a desfăşurat în jurul acestei întrebări şi nedumeriri, anume dacă lumina taborică era sau nu creată. Sfântul Grigorie a trebuit să facă unele precizări şi în chestiuni legate de posibilitatea şi realitatea experienţei mistice, natura harului, natura vederii lui Dumnezeu şi sensul real al îndumnezeirii. Posibilitatea de a-l vedea pe Dumnezeu cu ochii trupeşti i-a scandalizat pe adversarii Sfântului Grigorie. La acuzaţiile lui Varlaam că lumina pe care o văd isihaştii este o fantezie, un artificiu simbolic, o lumină a minţii sau una sensibilă, şi că isihaştii o socotesc ca fiind însăşi esenţa divină, Sfântul Grigorie răspunde că cei care pot avea experienţa duhovnicească a luminii sunt sfinţii, ei fiind singurii care pot să vorbească despre această experienţă cu autoritatea celor care au trăit-o. Sfinţii numesc lumina „negrăită, necreată, veşnică, netemporală, neapropiată, nemăsurată, nesfârşită, nehotărnicită, nevăzută de îngeri şi de oameni, frumuseţea arhetipică şi neschimbată, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului, raza dumnezeirii şi cele asemenea. Căci se slăveşte, zice, trupul deodată cu primirea lui, şi slava dumnezeirii se face slava trupului” (Tomul aghioritic, în Filocalia, VII, Ed. Humanitas, p. 415). Lumina divină, deşi nu are formă materială, „nu e ceva difuz, dezorganizat, ci se simte în ea o armonie superioară, o plenitudine de bunătăţi şi, ca atare, e frumoasă, e chiar frumuseţea de model a oricărei frumuseţi văzute” (Pr. Dumitru Stăniloae, n. 10, Filocalia, VII, p. 415). Această vedere a luminii, Sfântul Grigorie o va numi antinomic simţire intelectuală sau duhovnicească, cu toate că cel care vede nu-şi dă seama atunci, nici nu poate cerceta natura acelui instrument cu care vede și experiază, Duhul fiind cu neputinţă de cercetat: „zic printr-un simţ din pricina clarităţii, limpezimii adevărului şi caracterului nefantastic al percepţiei, şi adăugăm şi intelectual deoarece sunt mai presus de simţirea naturală şi mintea le primeşte întâi deşi e supra-intelectuală” (Pr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Scripta, 1993, p. 198-199).

Toate numirile care fac referire la Dumnezeu nu se referă la fiinţa Lui care e cu mult mai presus de înţelesul oricărui nume, ci la lucrările Lui care vin în lume. În viziunea palamită, e fără nume această fiinţă suprafiinţială, ca una ce e mai presus de orice nume. Chiar şi numirile ce şi le-a dat Dumnezeu Însuşi: Eu sunt Cel ce sunt, Dumnezeu, calea, lumina, iubirea, adevărul şi viaţa, sunt nume de lucrări.

Etapele urcușului în cunoașterea lui Dumnezeu

Varlaam Calabritul, oponentul Sfântului Grigorie, considera teologia prin negaţie cea mai desăvârşită vedere, similară cu întunericul dumnezeiesc de care vorbeşte Sfântul Dionisie Areopagitul: „Dacă intră deci cineva în acest întuneric, zice filozoful, o face prin negarea tuturor celor ce sunt (…) deci şi lumina aceea de care grăiţi voi, orice ar fi ea, trebuie să o părăsiţi, ca să vă suiţi la teologia şi vederea prin negaţie”(la Sf. Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie, 50, Filocalia, VII, p. 327).  Deci Varlaam nu cunoaşte ceva mai înalt decât teologia negativă, care „lasă mintea în faţa unui gol care nu o uneşte cu Dumnezeu. E o teologie prin care raţiunea pune între ea şi Dumnezeu o prăpastie pe care nici ea, nici Dumnezeu nu o poate umple. Din această mentalitate se explică doctrina catolică despre caracterul creat al graţiei. Omul rămâne chiar în starea de har închis în limitele creaturităţii sale. De aceea nu se vorbeşte în teologia catolică de îndumnezeirea creaturii” (Pr. Dumitru Stăniloae, n. 138, Filocalia, VII, p. 327). După Sfântul Grigorie Palama, care sintetizează și redă tradiţia Părinţilor răsăriteni, sunt trei etape ale urcuşului în cunoaşterea lui Dumnezeu: cunoaşterea raţiunilor dumnezeieşti ale făpturilor, cunoaşterea lui Dumnezeu prin negarea lor şi vederea lui Dumnezeu în întunericul mai presus de lumină, supraluminos, această ultimă expresie fiind menționată și de Sfinții Grigorie de Nyssa și Dionisie Areopagitul. „A doua, teologia prin negaţie, e numai locul lui Dumnezeu. Prezenţa însăşi a lui Dumnezeu e mai presus decât aceasta. Prima şi a doua treaptă de cunoaştere au o oarecare lumină în ele căci nu sunt cu totul neînţelese. A treia e un întuneric mai presus de aceste lumini dar un întuneric supraluminos, deoarece, pe de o parte, această lumină e mai neînţeleasă decât primele două trepte ale cunoaşterii, pe de alta, în ea e o cunoaştere mai bogată, mai adâncă, mai nemijlocită a prezenţei lui Dumnezeu” (Ibidem, n. 149, Filocalia, VII, p. 333-334).

În lumină Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi ne cunoaştem pe noi înşine

În nenumărate rânduri, Sfântul Grigorie Palama a precizat că prin har, Dumnezeu Însuși intră în comuniune de iubire cu omul.„Dar numai harul înfăptuieşte în chip tainic acesta unire negrăită. Căci prin el Dumnezeu Însuşi pătrunde întreg, în cei vrednici întregi şi sfinţii pătrund întregi în Dumnezeu întreg, luând în ei înşişi pe Dumnezeu întreg şi dobândind numai pe Dumnezeu” (Tomul Aghioritic, p. 416). În lumină Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi ne cunoaştem pe noi înşine.

Unirea omului cu Dumnezeu păstrează caracterul personal al celor care se întâlnesc

Unirea omului cu Dumnezeu este una lipsită de confuzie, fără amestecarea sau absorbirea identităţii umană în cea divină, ci păstrându-se caracterul personal al celor care se întâlnesc. Este o comuniune personală cu Dumnezeu Cel personal.

Lumina necreată se împărtăşeşte şi poate fi văzută în chip suprasensibil de cei vrednici, de sfinţi, care experiază astfel strălucirea naturii dumnezeieşti. Fiul lui Dumnezeu Care sălăşluieşte în lumină, S-a întrupat şi a sălăşluit printre noi, dorind să Se sălăşluiască, prin har, și în inimile noastre credincioase și curate. Reflectând la această triplă sălăşluire, suntem îndemnaţi de Părinții bisericești să ne curățim simțirile, pentru ca, prin rugăciune curată și stăruitoare, să-L primim pe Dumnezeu în sufletele noastre şi să-L preaslăvim pentru că ne-a îngăduit accesul la lumina Sa.

Vederea lui Dumnezeu începe din viața aceasta

Cunoaşterea misticului este o cunoaştere experimentală şi nu una strict bazată pe raţiune. Aici este şi deosebirea dintre călugărul şi filozoful calabrez Varlaam, lipsit de simţ mistic, şi Sfântul Grigorie Palama. Varlaam Calabritul nega experienţa directă şi unirea nemijlocită cu Dumnezeu, susţinând o cunoaştere indirectă a Lui în această viaţă prin Scriptură, Tradiţia Bisericii sau prin intermediari creaţi (printre care include şi harul sau orice putere sau dar divin). Varlaam afirma că vederea lui Dumnezeu va fi posibilă doar în veacul viitor, pe când Sfântul Grigorie consideră că această vedere începe încă din viaţa aceasta, fiind arvuna, garanţia şi pregustarea vieţii viitoare, căci dacă trupul trebuie să ia parte împreună cu sufletul la bunătăţile de negrăit (ale veacului viitor), este sigur că el trebuie să participe la aceasta, în măsura posibilului, chiar de pe acum, căci şi trupul are experienţa lucrurilor dumnezeieşti, când puterile pasionale ale sufletului se află nu omorâte, ci transformate şi sfinţite (Tomul Aghioritic, P. G. CL, col. 1233C).

Problema vederii lui Dumnezeu este aşezată de opozanţii isihasmului și a Sfântului Grigorie Palama pe un plan intelectual, ea fiind pentru ei doar gnoză, cunoaştere.

Pentru vederea dumnezeieștii lumini, călugării isihaști întrebuințau o anumită metodă. Retrăgându-se în locuri singuratice, înlăturau mai întâi orice i-ar fi putut distrage în vreun fel și le-ar fi putut tulbura liniștea, apoi stăruiau în concentrarea gândului la rugăciune, ochii fiind sustrași oricărei priveliști externe, însă nu închiși, pentru a putea vedea lumina taborică. Ei își aplecau bărbia în furca pieptului, cu privirea deschisă spre un punct oarecare spre abdomen, și rosteau, continuu, la început unii șușotind pentru a putea menține mai lesne atenția minții, o rugăciune scurtă, numită rugăciunea minții, sau rugăciunea inimii, sau rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!, sau în forme mai scurte, de pildă: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, controlându-și în același timp și respirația, pentru ca apoi să o poată rosti odată cu aceasta. Într-o stare de curăție lăuntrică desăvârșită, după o atentă concentrare și exerciții perpetue, unii călugări îmbunătățiți au ajuns să vadă prin contemplație lumina dumnezeiască necreată, aceeași pe care au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului (Mt. 17, 1-8; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36). Vederea acestei divine lumini nu o considerau ca fiind o răsplată pentru ostenelile lor, ci ca pe un dar al milei dumnezeiești.

Hotărârile Sinoadelor din sec. al XIV-lea

Hotărârile sinoadelor din secolul al XIV-lea alcătuiesc o sinteză a Tradiţiei ortodoxe, pe linia patristicii răsăritene. Ele aprobă învăţătura Sfântului Grigorie Palama și-i condamnă pe adversarii acesteia. Hotărârile acestor sinoade au fost redate în Synodicon-ul Ortodoxiei, care este culegerea dogmatică proclamată liturgic în duminica Triumfului Ortodoxiei şi inserate ulterior în cărţile liturgice.

După mutarea la Domnul a Sfântului Grigorie († 13 noiembrie 1359), în anul 1368 Biserica din Constantinopol l-a canonizat, declarând în mod oficial învățătura lui ca ortodoxă, isihasmul devenind astfel doctrină oficială a Bisericii Răsăritene, care a pătruns apoi în tot Răsăritul ortodox.

În cea de-a doua Duminică a Postului Mare prăznuim amintirea Sfântului Grigorie Palama şi a învăţăturii sale ortodoxe. Biserica a rânduit aceasta având în vedere că marele sfânt isihast nu constituie doar un model de trăitor și apărător al Ortodoxiei, sau o paradigmă duhovnicească demnă de urmat pentru noi, ci și un rugător permanent pentru viața noastră în Hristos.

Practica isihastă, urmată și apărată de Sfântul Grigorie Palama a pătruns în sec. al XIV-lea și în Țările Române, însă a cunoscut o mare înflorire în sec. al XVIII-lea, prin lucrarea Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului († 1767), a Sfântului Paisie de la Neamț († 1794) și a ucenicilor săi.