Interviul complet îl puteţi citi în “Lumea credinţei”, numărul pe iunie.
Sursa: https://katanixis.blogspot.ro/2016/05/blog-post_497.html
Traducere: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)
SALUTUL ÎNALTPREASFINȚITULUI MITROPOLIT AL PIREULUI, SERAFIM, LA CONFERINȚA CU TEMA ”SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD” Mare pregătire, nici o așteptare Menționăm prezența surpriză a Episcopului Longhin la…
Notă: Menţionez că voi prelua textul integral, mai ales al articolelor legate de viitorul “Sfânt şi Mare” Sinod sau de alte subiecte sensibile, cu scopul ca acestea să se regăsească în cât mai multe locuri pe internet.
— preluare de pe site-ul “Graiul ortodox” —
LA CONFERINȚA CU TEMA
Menționăm prezența surpriză a Episcopului Longhin la Simpozionul «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate, care practic a deschis simpozionul. A spus: FRAȚILOR NU-S MAI MULTE BISERICI
https://graiulortodox.wordpress.com/2016/03/24/11647/Foarte important și Graiul Ortodox: Interviu pentru români cu Prea Sfințitul Longhin de la Simpozionul-Teologic cu tema ”Sfântul și Marele Sinod”
https://graiulortodox.wordpress.com/2016/03/26/graiul-ortodox-interviu-cu-prea-sfintitul-longhin-de-la-simpozionul-teologic-cu-tema-sfantul-si-marele-sinod/
Simpozionul «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate organizat de Sfintele Mitropolii ale Gortinei și Megalopoleos, Glifada, Chitira, Pireu și Sinaxa Clericilor și a Monahilor la Stadionul ” Pace și prietenie”, Sala „Melina Mercuri” Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.
Preasfințiile-voastre,
Cinstiți Părinți,
Onorați domni profesori,
Onorată asistență,
Iubiți frați întru Hristos,
Salut conferință de azi, cu tema ”Sfântul și Marele Sinod”. Mare pregătire, nici o așteptare, o conferință de o însemnătate crucială, pe care o organizează mitropoliile de Glifada, Elliniko, Vula, Vari și Vuliagmeni; de Gortina și Megalopoli; a Kithirelor și Antikithirelor, Mitropolia noastră, de Pireu și Faliro, precum și Sinaxa Clericilor și Monahilor,
Ideea convocării unui Sinod Ecumenic a fost enunțată pentru prima oară oficial, propunându-se și o primă listă de subiecte, la ”Congresul Panortodox” de la Constantinopol din 1923, de către Patriarhul Ecumenic Meletios al IV-lea Metaxákis; ideea a fost promovată ulterior în 1930 de așa-numita ”Comisie Preliminară”, care s-a întrunit în Sfântul Munte, la Sfânta Mănăstire Vatoped, și a pregătit și o primă ordine de zi. Însă, condiții istorice nefavorabile nu au permis convocarea Sinodului înainte și după al doilea război mondial, în special pentru că în cele mai multe țări ortodoxe se aflau la putere regimuri comuniste atee care făceau dificilă activitatea și deciziile Bisericilor respective.
Subiectul a fost readus în discuție de un alt Patriarh Ecumenic, Atenagora, cel care a convocat la Rodos Prima Conferință Panortodoxă, în anul 1961; această conferință a luat hotărâri cruciale pentru pregătirea Sinodului și a întocmit o listă de subiecte foarte vastă, în zece puncte, care, cu tot cu subpunctele număra mai bine de 100. Această ordine de zi a fost criticată vehement, pentru că a fost întocmită după modelul ordinii de zi a pseudo-Conciliului II Vatican, care se întrunea în aceeași perioadă și a influențat conducerea bisericească ortodoxă. Datorită reacțiilor negative și a criticilor, această lungă listă de subiecte a fost retrasă și reconsiderată de Prima Conferință Panortodoxă Presinodală (1976) de la Geneva, care în cele din urmă s-a oprit la zece (10) subiecte, apreciate ca fiind cele mai importante pentru consultare și pentru o hotărâre autoritativă. Aceste subiecte sunt următoarele: a) Diaspora Ortodoxă, b) Autocefalia și modul de proclamare a acesteia, c) Autonomia și modul de proclamare a acesteia, d) Dipticele, e) Problema calendarului comun și a sărbătoririi comune a Paștelui, f) Impedimentele la căsătorie, g) Readaptarea rânduielilor bisericești despre post, h) Relațiile Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine, i) Ortodoxia și Mișcarea Ecumenică, j) Contribuția Bisericilor Ortodoxe locale la răspândirea idealurilor creștine de pace, libertate, frățietate și dragoste între popoare și la eradicarea discriminărilor etnice și de altă natură.
Ulterior s-au întrunit la Geneva Conferințele Panortodoxe Presinodale a II-a și a III-a, în 1982, respectiv în 1986. A IV-a Conferință Presinodală, iarăși datorită dificultăților și reașezărilor politice de forțe, provocate mai cu seamă de căderea regimurilor comuniste din țările ortodoxe, s-a întrunit în 2009, adică după 23 de ani de la conferința precedentă! În decembrie 2009 și în februarie 2011s-a întrunit de două ori la Geneva Comisia Pregătitoare Interortodoxă. În martie 2014 a avut loc la Constantinopol prima Sinaxă a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Locale[1], care a decis să fie urgentate pregătirile pentru convocarea ”Sfântului și Marelui Sinod”, astfel încât, în cazul în care nu vor apărea situații neprevăzute, acesta să fie convocat în iunie 2016, de praznicul Cincizecimii, în Biserica istorică a Sfintei Irina din Constantinopol, unde s-a întrunit și Sinodul al II-lea Ecumenic (381). De asemenea, s-a constituit și Comisia Interortodoxă Specială, care și-a asumat rolul de a reconsidera sau actualiza toate textele care fuseseră deja elaborate și de a le pregăti pe cele rămase în pending.
În sfârșit, în intervalul 21-28 ianuarie 2016, s-a întrunit a doua Sinaxă a Întâistătătorilor la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy, Geneva, care s-a ocupat de chestiunile legate de Sfântul și Marele Sinod[2] și a hotărât că ”Sfântul și Marele Sinod” va avea loc la Academia Ortodoxă din Creta în intervalul16-27 iunie 2016, în cazul în care nu vor apărea situații neprevăzute. Subiectele aprobate oficial pentru dezbatere și adoptare la Sfântul și Marele Sinod, au rămas în cele din urmă șase: a) Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, b) Diaspora ortodoxă, c) Autonomia și modul proclamării acesteia, d) Taina căsătoriei și impedimentele la căsătorie, e) Însemnătatea postului și respectarea acestuia astăzi, și f) Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine.
După această succintă referire la lunga istorie, de 93 de ani, și la ordinea de zi a Sinodului și, după cum reiese din procedura, ordinea de zi, conținutul textelor și din numeroasele declarații ale persoanelor care coordonează acest Sinod, constatăm cu tristețe că există o mare deficiență și un gol încă și mai mare în ce privește corectitudinea Sinodului și caracterul său ortodox.
Hotărârile unui Sinod pot fi recunoscute doar dacă acesta reprezintă o continuare autentică și veritabilă a sinoadelor precedente, ale căror hotărâri trebuie să le urmeze cu fidelitate, și, înainte de toate, această recunoaștere depinde de corectitudinea dogmelor și a canoanelor pe care le instituie. Cuviosul Maxim Mărturisitorul subliniază în acest sens: «Regula evlavioasă a Bisericii le-a recunoscut drept sinoade sfinte şi aprobate pe cele pe care le-a judecat ca atare corectitudinea dogmelor»[3].
Ecumeniștii, cu nerușinare și fără scrupule, suiți pe Trupul Sfânt al Sfintei noastre Ortodoxii, promovează și susțin ecumenismul sionist, manipulat de forțe sataniste și masonice, ca fiind, chipurile, adevărata învățătură a Bisericii. Acest plan al lor a eșuat jalnic cu mult timp în urmă, așa cum dovedesc din fapte. Realitatea dureroasă și tragică dovedește că Mișcarea Ecumenică, cu responsabilitatea exclusivă a ereticilor și eterodocșilor înșiși, pe de o parte, și a ecumeniștilor, pe de alta, este total ineficientă. Este eficientă doar în a sădi confuzia și a răspândi sincretismul, căci ereticii și sincretiștii se disting prin lipsa sincerității și a pocăinței, stăruind în chip satanic în erezie.
Pe de o parte, erezia papismului continuă să stăruie în primatul mondial al puterii ”Papei” de la Roma, în alterarea tainei Sfintei Treimi și, prin erezia despre harul creat, în fapt tăgăduiește îndumnezeirea omului.
În timp ce erezia protestantismului stăruie și aceasta în iconomahie, în tăgăduirea tainei Bisericii și a tainei pururea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu. ”Hirotoniile” de femei pe treapta preoțească și episcopală și instituționalizarea homosexualității în lumea protestată, o adevărată răsturnare a ontologiei și fiziologiei umane, ce consacră o antropologie contrafăcută, încununare a păcatelor, precum și recunoașterea ”căsătoriilor” dintre homosexuali – toate acestea dovedesc că protestantismul nu a fost absolut deloc influențat în bine de dialogurile teologice, nici, îndeobște, erezia și eterodoxia nu s-au apropiat de linia ortodoxă, de teologia și viața ortodoxă.
În paralel, erezia monofizitismului, în pofida minciunilor proferate la acordul rușinos de la Chambesy, Geneva, din 1991[4], îi pomenește pe ereziarhii Sever și Dioscur și tăgăduiește hristologia ortodoxă cea despre cele două firi ale lui Hristos, adăugând și ereziile monotelismului și ale monoenergismului, precum și ereziile despre pătimirea lui Dumnezeu (Θεοπασχητισμός) și despre satisfacerea Dreptății Divine.
O dovadă a urmărilor tragice ale ereziilor și a naufragiului și impasului dialogurilor ecumeniste interreligioase este consolidarea Islamului demonic, cu teribila sa ideologie despre supunerea tuturor, care constituie o compilație de erezii creștine, de arianism, nestorianism și monofizitism, care au negat în esență întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și L-au proclamat festiv pe Dumnezeul inaccesibil și neîmpărtășibil persoanei umane și, ca urmare, supunerea (Islam) ar fi singura legătură duhovnicească dintre Dumnezeu și om.
Populațiile creștine ale copților Egiptului, ale abisinilor Etiopiei, ale nestorienilor asirieni și ale iacobiților monofiziți din Siria sunt măcelărite chiar de odrasla lor duhovnicească, Islamul, pe care fără minte l-au creat înșiși înaintașii lor, prin pervertirea satanică a hristologiei ortodoxe.
Exprimarea marii noastre neliniști cu privire la rezultatul Sinodului este justificată și de următoarele fapte:
Întâi de toate, este pentru prima oară în istoria sinoadelor, când pregătirea a durat atât de mult, 93 de ani! Acest lucru arată că nu există nici ”pricină binecuvântată”, nici ”nevoie urgentă” pentru convocarea Sinodului, ci se vădește că acesta slujește altor interese eclesialo-politice. Pentru că, dacă ar fi existat o ”nevoie urgentă”, așa cum totdeauna se întâmpla în tradiția sinodală la apariția unei erezii, schisme sau alte abateri, acestea trebuia combătute imediat, în câteva luni sau ani.
Același lucru este valabil și pentru ordinea de zi a Sinodului. Din cele șase subiecte, doar două au caracter de urgență, cel al diasporei și al relației Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine. Celelalte subiecte, precum misiunea Bisericii Ortodoxe în lume, postul și impedimentele la căsătorie au fost soluționate în chip cât se poate de clar și de Sfânta Scriptură, și de Tradiția patristică și sinodală. Cât despre subiectul diasporei, acesta ar trebui reglat prin crearea de Biserici Autocefale. În nici un caz nu trebuie să continue fenomenul acesta anticanonic și antibisericesc al mai multor episcopi și, deci, al mai multor jurisdicții, în aceeași eparhie, nici nu trebuie extinsă soluția jumătăților de măsură pe care o propune crearea de conferințe episcopale. Dezbaterea subiectului despre autonomie a dat la iveală tendințele de întâietate ale mai-marilor bisericești, care, desigur, pentru a se păstra o bună rânduială, ar putea fi soluționate pe baza unor înțelegeri, fără a fi pusă însă sub imperiul urgenței.
Un al punct nevralgic al Sinodului este refuzul participării active a tuturor episcopilor din toate Bisericile Ortodoxe Locale, care la nivel mondial nu depășesc numărul de 700, așa cum se întâmpla la toate Sinoadele Ecumenice. Prin această măsură anticanonică este evitată eventualitatea ca unii episcopi să se împotrivească hotărârilor contrare Tradiției sau ca vreo Biserică Locală să aibă o mai mare putere în luarea deciziilor, datorită numărului mai mare de episcopi. Toate acestea însă constituie interese omenești egoiste, străine de criteriile Duhului Sfânt, dar și de eclesiologia ortodoxă, care consideră că episcopul fiecărei eparhii, chiar și al celei mai mici, dimpreună cu turma sa, reprezintă o parte vie a Bisericii Sobornicești. Absența lui nu numai că vatămă deplinătatea Trupului lui Hristos, dar face și imposibilă exprimarea de către toți a conștiinței de membri ai Bisericii, conștiință de care se pare că se tem cei responsabili cu pregătirea și convocarea Sinodului. Nu este justificată de nici un criteriu, nici pastoral, nici bisericesc, participarea a numai 24 de episcopi din fiecare Biserică, fapt care lezează și egalitatea episcopilor, dar stârnește și semne de întrebare legate de criteriile de alegere a episcopilor care vor participa. Episcopii care nu vor participa și care constituie majoritatea în cele mai multe Biserici Autocefale au oare o responsabilitate și valoare episcopală mai mică? Cine cunoaște și cine va transmite Sinodului ideile, aprecierile și pozițiile turmelor lor? Nu este nevoie, desigur, să subliniem faptul că la Sinoadele Ortodoxe, în afară de episcopi, participau și clerici din treptele inferioare, cum ar fi egumeni, arhimandriți, preoți, monahi, precum și poporul credincios. Nu este deloc o exagerare să spunem că Sinodul care urmează a se întruni va fi un Sinod Panortodox fără ortodocși.
Întru totul lipsită de mărturii în tradiția Ortodoxă și, din acest motiv, inadmisibilă este și poziția că fiecare Biserică deține un vot. Corect este ca fiecare Episcop să dețină un vot, nu fiecare Biserică Locală. În același timp, principiul unanimității se mișcă și acesta în interiorul unor cadre contrare tradiției. Tactica tradițională de luare de decizi într-un Sinod este principiul canonic care stabilește ”să aibă tărie votul celor mulți” (Canonul 6 al Sinodului I Ecumenic).
Cel mai mult neliniștitor și grav lucru este că, așa cum reiese din studiul asiduu al textului ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”[5], factorii de decizii urmăresc ca prin hotărârea sinodală panortodoxă să legalizeze și să instituționalizeze, să oficializeze și să consolideze panerezia ecumenismului sincretic intercreștin și interreligios ca fiind linia oficială a Bisericii Ortodoxe. Înaintăm, cu alte cuvinte, către o recunoaștere panortodoxă a botezului (”teologia baptismală”) și a caracterului eclezial al papistașilor și protestanților eretici prin invocarea perfidă a Sfintelor Canoane 7 al celui de-al II Sfânt Sinod Ecumenic și 95 al Sinodului Quinisext, în care este menționată primirea în Biserică prin iconomie a ereticilor ce s-au pocăit, după dezicerea de erezia lor; ne îndreptăm către acceptarea teoriei protestante a ”ramurilor”, a eclesiologiei lărgite a pseudo-Conciliului II Vatican privitoare la caracterul eclezial deplin sau deficitar și a modelului eclesial ecumenist al ”bisericilor surori”, care a fost edificat în ultimele decenii și a fost oficializat la Dialogul Teologic cu Papistașii de Balamand, Liban (1993), unde ortodocșii ecumeniști care au semnat au recunoscut papismul ca Biserică, având har, Taine și succesiune apostolică. Astfel, Sinodul ce urmează a se întruni vine clar în conflict și în contradicție cu o tradiție ortodoxă de 19 veacuri, potrivit căreia toți Patriarhii ortodocși și toate Sinoadele locale lărgite de la Constantinopol au numit papismul și protestantismul în chip limpede și explicit erezii și eretici. Și, în pofida faptului că aceste subiecte trebuia înscrise imediat spre dezbatere, în vedere adoptării unei hotărâri de condamnare a lor în Sinod, dimpotrivă, Întâistătătorii instituționalizează erezia. Adoptarea de către ecumeniști a ereziilor și înșelărilor ecumeniste eretice de mai sus este facilitată și de faptul că în ultimii ani înșiși ecumeniștii au abandonat, au eliminat și au negat caracterul ”ecumenic” al ”Sfântului și Marelui Sinod”, care inițial fusese programat a se reuni ca Sinod Ecumenic, chiar dacă era numit ”panortodox” sau ”sfânt și mare”.
Deci, ”Sfântul și Marele Sinod” ce urmează a se întruni, dacă într-adevăr intenționează să fie un Sinod Ortodox, ar trebui să ia următoarele hotărâri-cheie:
În momentul de față, pe baza datelor pe care le avem, nu vedem în ce mod Sinodul ce urmează a se întruni ar putea reprezenta o continuare autoritativă și veritabilă a Sinoadelor precedente și cum ar putea decide patristic și în Duhul Sfânt, iar nu mai degrabă ecumenist și secularist. Acesta este și motivul pentru care apreciem că ar fi mai bine să nu se întrunească, așa cum erau de părere și marii Sfinți și Părinți ai vremurilor noastre, precum Sfântul Iustin Popovici, în memorii speciale adresate Sinodului Bisericii Serbiei[6], Sfântul Paisie Aghioritul, prin cele scrise referitor la demersurile Patriarhului Atenagora[7], și Gheronda Filothei Zervakos, cel cu viețuire cuvioasă, prin textele speciale referitoare la Sfântul și Marele Sinod[8].
Însă, în cazul în care, datorită apostaziei, a necredinței și a păcatelor noastre, Dumnezeul întreit Sfânt îngăduie convocarea Sinodului, care va hotărî împotriva canoanelor, împotriva Tradiției și antiortodox, acest Sinod nu va fi acceptat de clerul ortodox și de poporul lui Dumnezeu, va fi consemnat în istoria Bisericii ca pseudo-Sinod ecumenist și tâlhăresc, așa cum au fost și Sinodul de la Stejar (403), Sinodul de la Efes (430), Sinodul de la Hieria (754), Sinodul de la Lyon (1274), Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-39). Hotărârile acestui ”Mare” Sinod vor fi invalidate, chiar dacă se scrie că se vor bucura de ”prestigiu panortodox”.
Întrucât a fost formulată poziția neteologică potrivit căreia: ”Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure” și că ”păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decât numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă”[9], va trebui să subliniem cu tărie că Adevărul nu este o idee fixă sau o abordare subiectivă sau o chestiune de superioritate numerică, ci o realitate întrupată, care dobândește ființă în persoana Dumnezeului desăvârșit și a omului desăvârșit Iisus Hristos, și prin urmare face prin sine demonstrabil faptul că Adevărul Însuși, care este Persoana Iisus Hristos și este Unul singur, constituie majoritatea, chiar dacă de cealaltă parte s-ar afla multe milioane de oameni. De asemenea, în Sinod ne aflăm doar înlăuntrul Bisericii Ortodoxe, atunci când suntem în comuniune cu Persoana lui Hristos, pentru că ”Viața și Calea, Hristos”[10], după cum cântă Biserica Ortodoxă și după cum Hristos Însuși a grăit: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”[11]. Prin urmare, pe Cale și împreună pe Cale, adică în Sinod,[i] ne aflăm doar atunci când ne aflăm în comuniune cu Adevărul, Care este Hristos, iar nu cu erezia, care este diavolul. În sfârșit, potrivit Epistolei Enciclice din 1848 a celor patru Patriarhi, ”la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi”[12].
Înaltpreasfințiile-voastre,
Cinstiți Părinți,
Onorați domni Profesori,
Onorată asistență,
Iubiți frați în Hristos,
Conferința de astăzi este cu adevărat o mărturie ortodoxă și un răspuns hotărâtor la dilemele Sfântului și Marelui Sinod. Conferința aceasta, aducând cu mare acuratețe argumente științifice și teologice, va vădi Adevărul lui Hristos și al Sfinților Lui prin comunicările de excepție ale unor distinși vorbitori.
Încheind, aș dori să exprim felicitările mele călduroase, din inimă și sincere, și mulțumirile mele din tot sufletul față de Înaltpreasfințiții frați episcopi, Ierotheos al Nafpaktosului, Pavel al Glifadei, Ieremia al Gortinei și Serafim al Kithirelor, precum și față de ”Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși”, de onorații domni profesori și de Comisia Științifică de Organizare, pentru inspirata inițiativă de a organiza această conferință de o importanță crucială, cu participarea atâtor vorbitori aleși și respectabili, atât de dragi nouă.
Calde mulțumiri vă adresăm, de asemenea, și dumneavoastră, tuturor, care sunteți prezenți aici, cu duh de jertfelnicie, la această mărturie de credință. Domnul să înscrie prezența voastră în cartea Vieții.
Cu aceste gânduri smerite, în numele Sfântului Dumnezeu Treimic, cu rugăciunile Doamnei Născătoarei de Dumnezeu și ale Părinților de Dumnezeu Purtători și ale tuturor Sfinților, în calitate de Episcop al locului, declar deschise lucrările conferinței de azi și urez izbândă și succes lucrărilor acesteia.
Temele simpozionului:
Mare Simpozion la Pireu cu tema: «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD» Mare pregătire, fără rezultate
Orthodoxos Typos, 1 aprilie 2016, nr. 2111, pp. 1-6.
Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)
Graiul Ortodox
[1] Mesajul Sinaxei Întâistătătorilor Ortodocși (Fanar, 6-9 marti 2014), 9-3-2014, http://fanarion.blogspot.gr/2014/03/6-9-2014.html
[2] http://fanarion.blogspot.gr/2016/01/21-28.html
[3] ΟΣΙΟΣ ΜΑΞΙΜΟΣ ΟΜΟΛΟΓΗΤΗΣ, Περὶ τῶν πραχθέντων ἐν τῇ πρώτῃ αὐτοῦ ἐξορίᾳ 12, PG 90, 148.
[4] http://entoytwnika1.blogspot.gr/2013/11/blog-post_5337.html
[5] http://www.romfea.gr/diafora/6177-apofasis-sxeseis-tis-orthodojou-ekklisias-pros-ton-xristianiko-kosmo
[6] CUVIOSUL IUSTIN POPOVICI, Despre ”Marele Sinod” al Bisericii Ortodoxe, aflat acum în studiu. Memoriu către Sinodul Bisericii Ortodoxe a Serbiei».
[7] Ὀρθόδοξος Τύπος (1-3-1969) 4, ΑΓΙΟΣ ΠΑΪΣΙΟΣ, «Ἄγνωστη ἐπιστολή πόνου κατά οἰκουμενιστῶν καί φιλενωτικῶν», ἐνὈρθόδοξος Τύπος (9/16-3-2007) 1,5, Ὀρθόδοξος Τύπος (30-3-2007) 1,5 și Θεοδρομία XVII2 (aprilie-iunie 2015).
[8] Ὁ Γέρων Φιλόθεος Ζερβάκος (ὁ οὐρανοδρόμος ὀδοιπόρος, 1884-1980), vol. II, editura Ὀρθόδοξος Κυψέλη, Tesalonic 1988, pp. 43-49.
[9] Vezi textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, articolul 22, http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/.
[10] Luminânda voscresnei a V-a.
[11] Ioan. 14: 6.
[12] ΙΩ. ΚΑΡΜΙΡΗΣ, Τά δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, vol. II, Graz-Austria 1968, p. 920 [1000].
[i][i] Este un joc de cuvinte în limba greacă: echivalentul grecesc pentru ”sinod”, «Σύνοδος», este un compus din prefixul συν-, ”con-, împreună-”, și substantivul οδός, ”cale”, cu sensul literal ”împreună-cale”. [n.trad.]
— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —
Legături:
Cuviosul Paisie Aghioritul
Spunea fericitul întru adormire şi Sfântul Stareţ Paisie Aghioritul: „Diavolul a întins trei curse, ca să prindă întreaga lume: pe cei bogaţi, să-i prindă cu masoneria; pe cei săraci, cu comunismul, iar pe cei religioşi, cu ecumenismul”. Tot el, altădată, la o sinaxă a monahiilor, semnala : ”Ecumenism şi Piaţă Comună, un stat mare, o religie la măsurile lor. Acestea sunt planurile diavolului” (Starețul Paisie Aghioritul – ”Cuvinte”, volumul al II-lea – Editura Sfintei Sihăstrii ”Evanghelistul Ioan Teologul”, Suroti – Tesalonic, 1999, p.176.)
Însă ce este ecumenismul?
Sf. Iustin Popovici
Sfântul Stareţ contemporan al Bisericii Sârbe şi Profesor de Dogmatică, Cuviosul Iustin Popovici, semnalează: „Ecumenismul este numele comun pentru minciuno-creştinismele, pentru minciuno-bisericile Europei occidentale. În interiorul lui se află inima tuturor umanismelor europene, în frunte cu papismul. Şi toate aceste minciuno-creştinisme, toate minciuno-bisericile nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor evanghelic (de obşte) este panerezie” (Arhimandrit Iustin Popovici – ”Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”, Tesalonic, 1974, p. 234). Pe aceeaşi lungime de undă, fericitul întru adormire Stareţ, părintele Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos, ne oferă imaginea reală a ecumenismului: „Ecumenismul este o mişcare mondială a Sionismului Internaţional şi are ca unic scop cucerirea politică şi religioasă a lumii! Ecumenismul este o înfricoşătoare vijelie, care se pregăteşte să dărâme din temelii – aşa cum îşi închipuie – Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, Universală şi Apostolică. Este un taifun sălbatic al puterilor întunericului, care îşi concentrează mania sa destructivă îndeosebi împotriva Ortodoxiei, cu dorinţa lugubră şi sumbră de a o distruge şi nimici” (Arhimandrit Haralampos Vasilopoulos – ”Ecumenismul fără mască”, Ed. Orthodoxos Typos, Atena, 1988, pp. 23, 25). De asemenea, fericitul întru adormire Stareţ, Părintele Arhimandrit Athanasios Mitilineul, numeşte ecumenismul ultimul înainte-mergător al lui Antihrist (Arhimandrit Athanasios Mitilineul – ”Omilia a cincea la Profetul Daniel”, 15.11.1981.Vezi și ”Hristianiki Spitha” – Mai 2011, 1).
Theodoros Zisis
Profesorul emerit de Patrologie de la Facultatea de Teologie a Universităţii Aristotelice din Tesalonic, eruditul şi preacucernicul părinte protopresbiter Theodoros Zisis, mare nevoitor şi luptător împotriva ecumenismului, observă in legatură cu această erezie că „acest pericol (al ecumenismului) este cel mai mare, din faptul că ameninţarea nu este doar exterioară; adică nu provine doar din partea papismului şi protestantismului, care, contracarate mai demult ca erezii, avură foarte puţine probabilităţi, aproape nule, ca să exercite influenţă asupra credincioşilor ortodocşi. Acum, pericolul este mult mai mare, deoarece se acţionează din interior. Mulţi păstori, a căror misiune de temelie este să-i izgonească pe lupii ereziilor şi ai rătăcirilor, nu observa că există lupi, pentru a-i izgoni, de vreme ce consideră că papismul şi protestantismul nu sunt erezii, ci „biserici respectabile”, „biserici surori”, co-gestionare ale sfinţirii şi mântuirii credincioşilor”. În sfârşit, conform pururea pomenitului profesor de Drept Canonic, dl. Konstantinos Mouratidis, „Ecumenism-sincretismul nu este doar o erezie, ci panerezie, deoarece, în esenţă, duce la negarea creştinismului ca adevăr unic şi exclusiv absolut al Revelaţiei şi la coborîrea lui la nivelul uneia din multele religii sau la cea mai spirituală şi importantă, dar nu la unica. Aşadar, ecumenism-sincretismul este cea mai mare ameninţare la adresa Bisericii Ortodoxe Universale, deoarece prin el nu este atinsă doar o singură dogmă sau un adevăr de bază, ci întreaga şi desăvârşita ordine dogmatică şi canonică a Sfintei Biserici a lui Hristos” (Orthodoxos Typos, 20.05.1970).
După cum în plan politic, globalizarea vrea să unească lumea şi să făurească un stat mondial, o guvernare electronică mondială, o monedă mondială, o economie mondială, aşa şi ecumenismul în plan religios vrea să unească toate religiile (ecumenism inter-religios) şi toate ereziile (ecumenism inter-creştin) într-o religie mondială, sfidând şi marginalizând uriaşele, giganticele şi haoticele diferenţe dogmatice şi răsturnând din temelii dogmele şi credinţa Bisericii Ortodoxe. Ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică din toate vremurile, deoarece niveleaza toate religiile şi credinţele.
Îndeosebi trebuie să subliniem că sursa şi mama ecumenismului este Masoneria, care promovează prin el religia mondială a Luciferismului, după cum sursa şi mama Masoneriei este oribilul Sionism internaţional.
Există un plan prestabilit de unire, care conduce la intercomuniunea sacramentală (intercommunio) a tuturor ereziilor şi religiilor, adică la impunerea pan-religiei, iar acest plan este constituit din trei faze. Prima fază a planului unirii este unirea tuturor confesiunilor creştine, adică ecumenismul intercreştin. A doua fază este unirea tuturor religiilor, adică ecumenismul interreligios, iar a treia fază este unirea tuturor confesiunilor şi religiilor, adică impunerea pan-religiei, avându-l în frunte pe ereziarhul Papă dela Roma, care-i va preda stăpânirea mondiala lui Antihrist.
Rădăcinile Ecumenismului trebuie căutate în spaţiul protestant, la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci, anumite ,,confesiuni creştine”, văzându-i pe oameni că pleacă de lângă ele din cauza indiferenţei religioase crescânde şi a mişcărilor antireligioase organizate, au fost silite la o coalizare şi colaborare. Această activitate unionistă a lor a luat deja o formă organizată, ca Mişcare Ecumenică, în veacul al 20-lea, şi, mai exact, în anul 1948, prin înfiinţarea la Amsterdam (în Olanda) a aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor (C.M.B.), care-şi are sediul la Geneva (“Ecumenismul”, ed. Sfânta Mănăstire Paraklitu, Oropos – Attika, 2004, pp. 5-6).
Biserica Eladei întotdeauna se împotriveşte în mod constant, ferm şi neclintit Ecumenismului şi constituie un puternic bastion antiecumenist.
Unul din mijloacele pe care le foloseşte Ecumenismul ca să-şi realizeze scopurile sale este sincretismul, acest duşman de moarte al credinţei creştine, pe care-l promovează aşa-numitul ,,Consiliu Mondial al Bisericilor”. ,,Sincretismul este relativizarea religiilor şi a ideilor religioase. Este o sinteză religioasă panecumenică şi o joncţiune a celor mai contrare şi nelegiuite elemente” (MIHAIL MIHAILIDIS, ,,Sincretismul”, Orthodoxos Typos,23-7-2004, 1-2).
Ecumenismul acţionează pe două niveluri: primul este intercreştin, iar al doilea este interreligios. Astfel, avem ecumenism intercreştin şi ecumenism interreligios, care constituie două din direcţiile de bază ale ecumenismului. Ecumenismul intercreştin promovează unirea diferitelor „confesiuni” creştine (catolici, protestanţi, anglicani, penticostali, monofiziţi) cu Biserica Ortodoxă după criteriul minimalismului dogmatic. Conform principiului ecumenist al „sincretismului dogmatic intercreştin”, diferenţele dogmatice dintre eterodocşi sunt doar tradiţii formale ale fiecărei „biserici” şi trebuie să fie ocolite pentru binele unităţii Bisericii, care poate să se exprime prin varietatea diferitelor forme şi expresii. Pe de altă parte ecumenismul interreligios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unirea între acestea şi îndeosebi între aşa zisele trei religii monoteiste din lume: creştinismul, islamul şi iudaismul. În câteva cuvinte promovează aşa numita „pan-religie”. Conform principiului ecumenist al „sincretismului interreligios” trebuie să observam „punctele teologice comune”, care există în toate „religiile monoteiste”, aşa încât să construim unitatea religioasă a lumii.
Ecumenismul, ca să-şi materializeze scopurile sale, se vede silit să treacă cu vederea sau chiar să revizuiască principiile de bază ale Ortodoxiei.
Promovează concepţia despre „Biserica Extinsă”, conform căreia Biserica este una şi-i cuprinde pe creştinii oricărei „confesiuni”, din momentul în care au primit botezul. Astfel, toate „confesiunile creştine” sunt între ele „Biserici Surori”. Este vorba despre teoria teologiei baptismale.
În acelaşi spirit se mişcă şi ideea despre „Biserica Universală văzută”. Biserica, care subzistă, chipurile, „în mod nevăzut” şi este constituită din toţi creştinii, se va arăta şi în dimensiunea ei văzută prin eforturile unioniste comune.
Aceste concepţii au fost influenţate şi de teoria protestantă a ramurilor, conform căreia Biserica este un „copac”, ce are ca „ramuri” toate „confesiunile creştine”, fiecare din ele deţinând doar o parte de adevăr.
Dar se adaugă şi teoria „celor doi plămâni”, ce s-a dezvoltat între ecumeniştii ortodocşi şi catolici. Conform acesteia, Ortodoxia şi papismul sunt cei doi plămâni prin care respiră biserica. Ca să înceapă – chipurile – să respire corect din nou ar trebui ca cei doi plămâni să-şi sincronizeze respiraţia lor.
O teză de bază a ecumenismului este că se îngăduie rugăciunea în comun între ortodocşi şi eretici sau cei de altă religie şi că este interzisă doar coliturghisirea între ei.
Scopul ecumenismului nu este să golească sfintele biserici de credincioşi; dimpotrivă, le vrea sufocant de pline, doar că aceşti „credincioşi” vor avea o credinţă şi o învăţătură deformată în rău şi ecumenistă.
Între metodele, pe care le foloseşte ecumenismul pentru apropierea creştinilor, se cuprinde minimalismul dogmatic şi maximalismul dogmatic. În ceea ce priveşte minimalismul dogmatic, este vorba despre o încercare de a restrânge dogmele la cele mai necesare, la un „minimum” (= cel mai puţin), pentru a fi surmontate diferenţele dogmatice dintre „confesiuni” şi să aibă loc „unirea creştinilor”. Însă urmarea este desconsiderarea dogmei, declasarea şi minimalizarea importanţei ei. În ceea ce priveşte maximalismul dogmatic, înţelegem prin el încercarea unora de a adăuga noi cuvinte şi termeni la dogmă, pentru a se interpreta credinţa – chipurile – mai bine sau pentru a se incerca o nouă interpretare mai largă (“Ecumenismul”, Editura Sfintei Mănăstiri Paraclitu, Oropos – Attika, 2004, p. 8.)
Un copil adevărat al ecumenismului este si recent apăruta erezie postpatristică, neopatristică sau contextuală.
Erezia post-patristică sau neo-patristică vorbeşte despre depăşirea, surmontarea, marginalizarea ansamblului Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi înlocuirea lor de către aşa-zisii ,,noii părinţi” contemporani, ecumeniştii post-patristici. Ţinta acestei patromahii este netezirea căii către falsa unire cu ereticii şi eterodocşii, din moment ce deja se mută hotarele, ,,pe care Părinţii noştri le-au pus” între adevăr şi rătăcire, între Ortodoxie şi erezie, aşa cum cu succes s-a demonstrat la marele simpozion ştiinţific şi teologic, pe care l-a organizat anul trecut, în februarie 2012, Sfânta noastră Mitropolie cu tema: ,,Erezie post – patristică şi teologie patristică”.
ÎPS Pavlos de Glifada
Erezia contextuală se referă la misiune şi evanghelizare şi este înţeleasă ca evitarea diferitelor confesiuni creştine de a se prezenta înaintea necreştinilor ca dezbinate din cauza diferenţelor lor dogmatice. De aceea şi sunt chemate să demonstreze unitate, aşezând ca prioritate teme ca dreptatea socială şi opresiunea claselor sociale. Lucrul acesta, însă, are ca urmare întoarcerea misiunii şi a predicii spre formularea unor modalităţi de restabilire a nedreptăţilor sociale şi nu la transmiterea adevărurilor Evangheliei (MITROPOLITUL PAVLOS DE GLIFADA, <<Cercetări “Contextuale”, ,,Post-patristice” şi alte cercetări teologice la un simpozion al Academiei Teologice din Volos>>, Theodromia ΙΒ4 , octombrie-decembrie 2010, 496).
Nimeni nu ignoră că Biserica Ortodoxă în esenţa ei este deschisă dialogului. Dumnezeu întotdeauna dialoghează cu omul şi Sfinţii Bisericii n-au refuzat niciodată contactul dialectal cu lumea. Sfinţii, având conştiinţa de sine a comuniunii lor cu Dumnezeu, încercau să transmită prin dialog experienţa adevărului, pe care-l trăiau. Pentru ei adevărul nu era un obiect de cercetare. Nu-l căutau, nu-l negociau, ci doar îl ofereau. Dacă dialogul nu-i conducea pe eterodocşi la respingerea rătăcirii lor şi la primirea credinţei ortodoxe, nu-l continuau.
Dialogurile ecumeniste contemporane, care au loc între Biserica Ortodoxă, papism, protestantism, monofizism, islamism şi iudaism, diferă radical de dialogurile Sfinţilor, deoarece se desfăşoară având ca bază principiile Bisericii extinse/lărgite şi minimalismului dogmatic. De aceea sunt sterile/fără roade. O dovadă este că în aproape o sută de ani de desfăşurare a lor n-au oferit nimic remarcabil unităţii lumii creştine. Ba din contră, au reuşit să-i dezbine pe Ortodocşi! ,,Nu există un succes mai mare al vicleanului balaur, al abjectului duşman al adevărului şi al mântuirii, al vechiului demon, ce ne loveşte acolo unde suntem vulnerabili, ca tragicele manifestări de mai sus ale ecumenismului sincretist, care, sub pretextul aşa-numitei păci, subminează şi anulează cu totul adevărul Revelaţiei în Hristos a Unicului şi Adevăratului Mântuitor al lumii. Cu măreţie, dumnezeiescul Pavel „prooroceşte” şi stigmatizează ruşinea şi crima canonică a ecumenismului sincretist, care constituie ultima rătăcire şi abjectul înaintemergător al lui Antihrist. Prin urmare, au perfectă dreptate cei care protestează, stau împotrivă şi au semnat şi semnează Mărturisirea împotriva ecumenismului izgonitor de Dumnezeu [antiteist], hidos şi criminal, această pan-erezie demonică” (MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28-9-2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx ).
Principalele puncte ale patologiei actualelor dialoguri sunt următoarele:
A. Lipsa mărturisirii ortodoxe.
B. Lipsa sincerităţii eterodocşilor.
C. Supra-accentuarea iubirii şi sub-acentuarea adevărului.
D. Practica de a nu discuta cele care despart, ci cele care unesc.
E. Tocirea criteriilor ortodoxe.
F. Recunoaşterea reciprocă a eclesialităţii.
G. Dialogul în clauze egale.
H. Semnarea de texte comune anti-ortodoxe.
I. Rugăciunile în comun.
Ecumeniştii ortodocşi, prin tocirea criteriilor lor teologice, e foarte firesc să participe fără ezitări la manifestări cultice şi la rugăciuni comune împreună cu eterodocşii, care au loc adeseori în cadrul întâlnirilor inter-creştine. Cunosc că prin această co-spiritualitate ecumenistă se creează climatul psihologic potrivit care este necesar pentru promovarea efortului unionist. Însă Sfintele Canoane ale Bisericii noastre interzic aspru rugăciunile în comun cu eterodocşii; pentru că eterodocşii nu au aceeaşi credinţă cu noi. Cred într-un Hristos diferit, denaturat. Amintim că al 45-lea Canon al Sfinţilor Apostoli hotărăşte: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul care doar se adună cu ereticii să se afurisească, iar de le-ar permite acestora să săvârşească ceva ca şi clerici, să se caterisească”. Ce ne spune acest canon? „Ca orice episcop sau preot sau diacon care doar s-ar ruga împreună cu ereticii, fără însă a coliturghisi, să se afurisească. Dacă însă le va îngădui să săvârşească ceva ca şi clerici să se caterisească”. Aşadar, rugăciunea în comun este interzisă, deoarece dovedeşte părtăşie la credinţa celui cu care se face rugăciunea în comun şi-i dau impresia acestuia că nu se află în rătăcire, drept pentru care nu e nevoie să se întoarcă la adevăr. <<Încălcarea nedisimulată, evidentă şi demonstrabilă a Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane ale Bisericii celei Una, Sfinte, Universale şi Apostolice a lui Hristos constituie pentru cei de mai sus o ruşine şi o cădere pe care doar sângele muceniciei poate să o spele, pentru că în cunoştinţă de cauză şi în mod conştient trădează şi dispreţuiesc cuvântul Întemeietorului şi Mântuitorului lumii: „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5: 23)>>. (MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU, Comunicat referitor la dialogurile intercreştine de la Munchen, 28-9-2011, http://www.impantokratoros.gr/peiraios-seraphim-oikoumenismos-monacho.el.aspx )
J. Intercomuniunea sacramentală. Dacă Sfintele Canoane interzic rugăciunile în comun cu ereticii, cu atât mai mult exclud participarea noastră la aşa numitele lor „Taine” inexistente sau fără temei. Concepţia despre inter-comuniunea sacramentală, pentru noi ortodocşii, este absurdă şi inacceptabilă. Biserica noastră n-a considerat niciodată Dumnezeiasca Euharistie ca pe un mijloc pentru atingerea unităţii, ci întotdeauna ca pe o pecete şi încununare a ei. De altfel, Potirul comun/de obşte presupune credinţa comunã/de obşte.
Un alt mijloc pentru atingerea scopurilor ecumenismului îl constituie colaborarea inter-creştină în domenii practice sau, altfel spus, ecumenismul laic. Ecumeniştii sustin că diversele probleme contemporane (sociale, morale, de mediu, bioetice ş.a.) ar trebui să ne unească.
Cu siguranţă, Biserica a arătat şi arată întotdeauna o mare sensibilitate faţă de toate aceste probleme umane, însă abordarea lor în comun cu ereticii prezintă multe neajunsuri.
În ultimii ani, politica ecumenistă practică şi schimburile de vizite oficiale între confesiuni, care se fac îndeosebi de clerici de rang înalt («Ecumenismul», Editura Sfintei Mănăstiri Paraclitu, Oropos – Attiki, 2004, pp. 11-18)
Din nefericire, astăzi, Sfintele Canoane nu sunt aplicate. Poziţia aceasta nu este proprie Bisericii, care este un aşezământ întemeiat de Dumnezeu şi democratic. Poziţia aceasta demonstrează că nu respectăm Sfintele Canoane şi moştenirile preţioase ale Sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor Pãrinţi, care au dus lupta împotriva ereziilor, iar un exemplu foarte tragic pentru evitarea respingerii Sfintelor Canoane ale Sfintelor 7 Sinoade Ecumenice este romano-catolicismul, care a ajuns un oribil cadavru mondial prin comportamentele criminale ale „slujitorilor” lui.
Poziţia de mai sus a ecumeniştilor şi deschiderile lor faţă de activităţile ecumeniste sunt condamnabile din toate punctele de vedere, deoarece a) contestă faptic tradiţia şi credinţa noastră ortodoxă şi patristică, b) seamănă îndoiala în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la dezbinare şi schismă şi c) târăsc o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta duc la ruinarea duhovniceascã. Cei ce se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în organismul ecleziastic, se opun tradiţiei Sfinţilor noştri şi, prin urmare, se află în contradicţie cu ei.
De aceea, poziţia lor trebuie să fie condamnată şi respinsă de totalitatea ierarhilor şi de evlaviosul popor (Sinaxa clericilor şi monahilor ortodocşi, Mãrturisirea de credinţã împotriva ecumenismului, iulie 2009 pp. 25-26), care este cel care păstrează şi salvează credinţa, conform Proclamaţiei celor patru Patriarhi, din anul 1848: „La noi, nici Patriarhi, nici Sinoade n-au putut vreodată să introducă inovaţii, deoarece apărătorul credinţei este însuşi corpul Bisericii, adică însuşi poporul, care-şi vrea credinta sa veşnic neschimbată şi cu acelaşi chip cu cea a Părinţilor lui” (Ioannis Karmiris, Monumentele Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale, v. II, Graz-Austria 1968, p. 920 [1000].)
Cu fierbinţi rugăciuni părinteşti,
MITROPOLITUL VOSTRU
† Serafim de Pireu
Traducere: http://acvila30.ro/ ; sursa: thriskeftika.gr
Copyright
Această traducere ne aparţine şi este protejată de Legea Drepturilor de Autor, legea nr. 8/1996. Ea poate fi citată parţial [fragmentar] pe alte bloguri sau site-uri cu precizarea sursei sau link către pagina de unde provine [ http://acvila30.ro ], dar nu poate fi preluată de mass-media fără un acord scris.
Nu aveţi voie să copiaţi această traducere fără voia sau ştirea http://acvila30.ro.
Dacă aveţi nevoie sau vreţi să folosiţi în scopuri proprii această traducere, vă rugăm să ne contactaţi şi vom stabili atunci condiţiile.
Editare de text (diacritice): Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr”)
— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —
Mitropolitul Serafim de Pireu, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii praznicale din Duminica Ortodoxiei din acest an (2012), a anatematizat printre alţi eretici vechi pe ereticii monofiziţi, monoteliţi şi monergişti, pe Dioscor şi Sever, pe Varlaam şi Achindin, dar şi pe papa Benedict al 16-lea şi pe cei ce se împărtăşesc cu el, pe Martin Luther, Calvin, Zwingli şi regele Henric al VIII-lea şi toate ramurile protestantismului, pe rabinii iudaismului şi pe musulmanii care hulesc Sfânta Treime, ca şi pe membrii societăţii anonime „Turnul de veghere” – martorii lui Iehova, pe cei care nu primesc Sfintele Sinoade a toată lumea – al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea, şi în cele din urmă pe cei care predică şi învaţă panerezia ecumenismului sincretist – inter-creştin şi inter-religios.
ÎN CONTINUARE, TRANSCRIPTUL FILMULUI:
ANATEMATISMELE MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU
ÎN DUMINICA ORTODOXIEI – 2012
– TRANSCRIPTUL ÎNREGISTRĂRII VIDEO –
„Lui Arie, întâiul luptător împotriva lui Dumnezeu şi începătorul eresurilor, anatema!
Lui Petru Gnafevs, celui fără de minte, care zice „Sfinte fără de moarte, Cel Ce Te-ai răstignit pentru noi…”, anatema!
Lui Macedonie, necredinciosul şi pnevmatomahul şi lui Nestorie, prigonitorul de Dumnezeu, care a spus că Sfânta Treime a pătimit, precum şi necredinciosului şi nebunului Valentin, anatema!
Nebunilor Pavel de Samosata şi Teodot, şi celor de un gând cu el, şi celuilalt Nestorie, anatema!
Lui Petru, înfricoşătorul eretic, care a fost numit şi Lykopetru, [adică lupul-Petru], lui Eutihie şi Savelie rău-cugetătorilor, anatema!
Lui Iacov Armeanul – Zanzalo, lui Dioscor, Patriarhul Alexandriei şi lui Sever, Patriarhul Antiohiei, necredincioşilor, împreună şi lui Serghie, Pavel şi Pir, cei de un gând cu ei, împreună şi lui Serghie, ucenicul lui Lykopetru, anatema!
Tuturor eutihienilor şi monoteliţilor şi iacobiţilor şi tuturor ereticilor, anatema!
Lui Varlaam şi lui Anchindin, precum şi adepţilor şi urmaşilor lor, anatema!
Lui Benedict al XVI-lea, decăzutului ereziarh, care – potrivit Canoanelor – nu este papă şi patriarh al Romei celei vechi şi celor care se împărtăşesc cu el, anatema!
Lui Martin Luther, lui Jean Calvin, lui Ulrich Zwingli, şi lui Henric al VIII – lea, necredinciosului rege, şi celor care s-au adunat împreună cu ei, ramificaţiilor eretice ale protestantismului, anatema!
Celor care neagă şi hulesc Preasfânta, Cea de-o-fiinţă, Nedespărţita şi de Viaţă-Făcătoare Treime, rabinilor iudaismului, musulmanilor şi membrilor Societăţii anonime de broşuri „Turnul de veghere” a Martorilor lui Iehova, anatema!
Celor care resping Sfintele Sinoade Ecumenice al IV – lea, al V – lea, al VI – lea şi al VII – lea, monofiziţilor, monoteliţilor şi monergiştilor, anatema!
Celor care predică şi învaţă pan-erezia ecumenismului sincretist – inter-creştin şi inter-religios, anatema!”
Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfântul Marcu al Efesului”
CITIŢI ŞI:
http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-papadimos-si-a-asumat-un-serviciu-video/
http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-a-anuntat-infiintarea-unui-gimnaziu/
http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-a-vorbit-la-kontra-channel/
http://acvila30.ro/mitropolia-de-gortina-l-a-onorat-pe-mitropolitul-de-pireu/
http://acvila30.ro/comandantul-flotei-de-razboi-in-vizita-la-mitropolitul-serafim-de-pireu/
http://acvila30.ro/ambasadorul-ucrainei-la-mitropolitul-de-pireu/
http://acvila30.ro/mitropolitul-serafim-de-pireu-alaturi-de-egumenul-efrem/
http://acvila30.ro/mesajul-mitropolitului-serafim-de-pireu-la-sfintii-trei-ierarhi-2012/
—–
— o a doua preluare, explicativă, de pe “Pelerin ortodox” —
Protopresbiter Teodoros Zissis: ÎN PIREU DUMINICA ORTODOXIEI S-A PRĂZNUIT LA MODUL AUTENTIC
Citiţi şi:
CU ADEVĂRAT, zi de bucurie şi de veselie la modul deplin a fost Duminica Ortodoxiei, aşa cum am prăznuit-o în Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din centrul oraşului Pireu, sub protia mărturisitorului Mitropolit de Pireu, kir Serafim şi împreună liturghisind preoţii şi diaconii sfintei biserici, precum şi protopresbiterii şi profesorii emeriţi, părintele Gheorghios Metallinos şi subsemnatul, în semn de cinstire.
Bucuria tuturor ortodocşilor de fiecare dată când au prăznuit Duminica Ortodoxiei de veacuri, întru pomenirea înălţării sfintelor icoane în anul 843, în Constantinopol, a fost neumbrită [cutezătoare] şi întreagă, deoarece se adeverea aprecierea că minciuna ereziei nu poate să se impună definitiv asupra adevărului dogmelor credinţei, chiar dacă Biserica este chinuită o mare perioadă de timp, aşa cum s-a întâmplat cu iconoclasmul, care a dominat vreme de nouăzeci de ani în cele două faze ale lui, din veacul al optulea şi din veacul al nouălea (726-787 şi 815-843). Bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei se arată întotdeauna cu consecvenţă, luminând şi strălucind în lumina Adevărului Biserica lui Hristos. Acesta, de altfel, a fost şi scopul consacrării acestui praznic al Ortodoxiei de către episcopii şi monahii mărturisitori de atunci.
Aşa cum spune Sinaxarul praznicului au fost proclamaţi şi lăudaţi nominal binecinstitorii şi ortodocşii şi, din contră, necinstitorii şi kakodocşii au fost condamnaţi şi anatematizaţi nominal, nu din răutate, înverşunare şi ură împotriva ereticilor, ci din grijă pedagogică şi dragoste pastorală, aşa încât ereticii, fiind mustraţi, să se pocăiască şi să denunţe rătăcirea, iar îndeosebi să fie păziţi ceilalţi credincioşi de posibilitatea urmării rătăcirii. Părinţii şi sfinţii aveau dragoste autentică şi sinceră şi nu falsa pace şi falsa iubire a actualilor făţarnici de astăzi, care sunt deranjaţi de anateme şi se prezintă astfel mai buni decât Sfinţii Apostoli şi decât Sfinţii Părinţi, care din dragoste mustră şi pedagoghisesc / educă. Spune Sinaxarul: „Şi tot aşa s-au întors din nou în Biserică (după procesiune) şi au săvârşit Dumnezeiasca Liturghie, aşezând la locul lor sfintele şi cinstitele icoane cu ajutorul unor bărbaţi cu o viaţă deosebit de sfântă. Apoi au fost cinstiţi cei evlavioşi care au crezut drept şi au fost îndepărtaţi şi predaţi anatemei cei neevlavioşi şi care n-au primit cinstirea sfintelor icoane. Şi de atunci au hotărât aceşti sfinţi mărturisitori ca în fiecare an să se facă aşa această sfântă prăznuire, ca nu cumva să cădem din nou în aceeaşi rătăcire”.
Din nefericire, bucuria noastră în ultimele decenii, când am prăznuit Duminica Ortodoxiei, n-a fost lipsită de umbră şi cu totul veselă, deoarece turma ortodoxă este chinuită şi devorată de lupii unei erezii, mult mai rea decât iconoclasmul, ai ereziei ecumenismului. Şi erezia ecumenismului este mult mai rea, deoarece în afară de erezia iconoclasmului, pe care o conţine, a plăsmuit o erezie eclesiologică mai rea, care răstoarnă din temelii principiile Bisericii celei „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică”, a cărei exclusivitate şi unicitate o neagă, susţinând că Biserica nu s-a mai păstrat undeva, ci toate ereziile împreună cu Biserica Ortodoxă constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este erezia cea mai rea şi mai periculoasă din toate epocile.
Cei ce dintre ortodocşi sunt sclavi ai ecumenismului nu ştiu că protestantismul, întemeietorul şi principalul promotor al ecumenismului, prin ,,Consiliul Mondial al Bisericilor”, este iconoclast, că a izgonit sfintele icoane din biserici, că este aniconic [ἀνεικονικός], ca şi iudaismul şi islamul, care i-au influenţat pe vechii iconoclaşti? Nu ştiu că este împotriva cinstirii sfinţilor şi a moaştelor? Că îndeosebi este împotriva cinstirii Preasfintei Stăpânei noastre şi Născătoarei de Dumnezeu, a pururea Fecioarei Maria, pe care noi, ortodocşii, pe toată perioada anului o lăudăm în cântări şi o slăvim, iar în mod deosebit acum prin împărţirea în cinci vineri a slujbei Heretisirilor Imnului Acatist [este vorba despre Acatistul Buneivestiri, care în Bisericile de limbă greacă se citeşte fragmentar în primele cinci vineri din Postul Mare – n.tr.]? Cum acceptă aceştia să coexiste şi să se alăture, în aşa-numitul Consiliu al Bisericilor, duşmanilor sfintelor icoane, ai sfinţilor, în general, şi ai cinstitelor moaşte, duşmanilor Maicii Domnului, celor pe care Biserica îi anatematizează, nu doar prin citirea anatemelor Sinodiconului Ortodoxiei, ci şi prin întreaga ei imnografie? Justeţea pastorală şi pedagogică a măsurilor Bisericii se vede şi din aceea că partizanii ecumenismului nu suportă puterea anatemelor, nu suportă să fie mustraţi de învăţătura antieretică şi critică a Sfinţilor Părinţi, nu suportă nici măcar noţiunea de erezie. De aceea au şi abolit lectura anatemelor în mod sinodal din anul 2005, deoarece îşi dau seama că se auto-anatematizează; de aceea îi dau la o parte prin post-patristică pe Sfinţii Părinţi, care-i denunţă nominal şi-i descoperă pe eretici, de aceea au abolit şi noţiunea de erezie, acceptând ca biserici pe vechii monofiziţi, dar şi pe actualele mari erezii ale papismului şi protestantismului. Aşadar, acolo unde Duminica Ortodoxiei a fost prăznuită prin astfel de recunoaşteri – în Constantinopol, în Alexandria, în Antiohia, la Ierusalim, la Moscova, la Atena şi oriunde în altă parte – nu a fost „o zi de bucurie şi de veselie la modul deplin, deoarece nu s-a evidenţiat bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei”, ci teatru şi ipocrizie, un amestec al adevărului cu minciuna, un amestec sincretist. [Am tradus prin “amestec sincretist” expresia “συγκρητιστικός ἀχταρμᾶς”; mai exact însă, “ἀχταρμᾶ” desemnează un amestec de elemente ce în niciun chip nu pot fi amestecate” – n.tr.]
Neîntrerupta continuitate ortodoxă a prăznuirii Ortodoxiei a trăit-o Biserica în Sfânta Mitropolie de Pireu, în sfânta biserică „Sfânta Treime”. Acolo, cu adevărat, a fost „o zi de bucurie şi de veselie la modul deplin” din următoarele motive. Întâi, deoarece curajosul, mărturisitorul şi martirul după conştiinţă Mitropolit de Pireu, kir Serafim, a citit cu glas tare anatemele împotriva ereticilor, pe care cei mai mulţi episcopi şi ceilalţi clerici le trec sub tăcere. În mod nominal a citit anatemele împotriva monofisiţilor Dioscor şi Sever, pe care anumiţi profesori, fiind lipsiţi de evlavie şi blasfemiind împotriva Sfintelor Sinoade şi a Sfinţilor Părinţi, îi prezintă ca ortodocşi. Şi lucru cel mai important, unic, vrednic şi demn de Sfinţii Părinţi: împreună cu vechii eretici, care sunt anatematizaţi în Sinodiconul Ortodoxiei, a anatematizat şi ereziile contemporane ale papismului, protestantismului şi panereticului ecumenism. Bravo!, curajului şi dreptei-cugetări! Biserica a vorbit prin gura Mitropolitului de Pireu.
Înainte de acest moment, s-a citit în locul dumnezeieştii propovăduiri [predicii] Enciclica Pastorală, pe care a trimis-o turmei Sfintei Mitropolii de Pireu, în care pentru prima dată în ultimii ani se prezintă şi se analizează public şi oficial, de ce ecumenismul nu este o simplă erezie, ci pan-erezie, după caracterizarea Noului Cuvios al Bisericii noastre, teologul sârb, Sfântul Iustin Popovici.
Acolo deci, în sfânta biserică a Sfintei Treimi din Pireu, a fost prezentă Biserica Luptătoare şi cea Cerească. S-au bucurat împreună cu noi mulţimile de sfinţi mărturisitori şi martiri, marii sfinţi, care s-au luptat împotriva ereziilor, apărători şi luptători pentru sfintele icoane, îndeosebi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cei ce s-au luptat împotriva papismului şi a descendenţilor lui – protestanţii, precum şi mulţi cuvioşi stareţi şi sfinţi contemporani, care s-au luptat împotriva panereticului ecumenism. Au existat şi alte perioade în istoria Bisericii, în timpul cărora Ortodoxia nu s-a păstrat în marile centre bisericeşti, ci în eparhiile mai mici, în mănăstiri şi de către clerici şi monahi izolaţi. Dorim ca acest exemplu al Mitropolitului de Pireu să afle imitatori şi să se înmulţească în anii următori. Să binevoiască Dumnezeu să fie alungat norul panereziei ecumenismului, care ne umbreşte, ca să strălucească şi să lumineze din nou Biserica lui Hristos de bucuria întru-tot-adevăratelor dogme ale credinţei.
Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfântul Marcu al Efesului”; sursa: http://thriskeftika.blogspot.com/2012/03/blog-post_4716.html
— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —
http://acvila30.ro/mesaj-al-mitropolitului-serafim-de-pireu-la-duminica-ortodoxiei/
Părinţi şi fraţi, copii întru Domnul cu chipuri luminoase ai Sfintei Biserici Universale Ortodoxe, în acest ceas, în care numărăm 2011 ani de istorie după Hristos, răspunsul sigur la întrebarea despre Hristos, nu se află în căutările religiei, ci în experienţa credinţei. Hristos este sfârşitul religiei, al punctelor de vedere omeneşti despre Dumnezeu. Şi este însăşi credinţa, Descoperirea lui Dumnezeu făcută omului şi în istorie. De atunci, nu mai există o religie, ci Biserica, spaţiul vital al omului; şi este credinţa sau necredinţa, cea care îl judecă corespunzător pe om, ca şi întreaga istorie. Hristos este însăşi credinţa, deplinătatea unei relaţii noi între Dumnezeu şi om, exact ceea ce recomandă taina bisericească, asumarea trupească a omului şi, prin el, a istoriei lui. Hristos n-a venit ca să facă Istorie, ci ca să mântuiască Istoria. Hristos nu este o personalitate istorică seducătoare, care mai creează o religie, şi chiar mai desăvârşită, care la rândul ei promite o morală mai desăvârşită.
Când Iisus a întrebat despre El însuşi – Ce zic oamenii despre El? -, a vrut să conducă răspunsul dincolo de ceea ce sesizează oamenii. Pentru că oamenii, care idolatrizează istoria şi-L subordonează acesteia pe Hristos, de obicei Îl consideră ca pe un mistic sau profet, ca pe un ideolog sau revoluţionar, care a îmbogăţit ideile religioase şi mai ales punctele lor de vedere sociale, care promovează schimbările exterioare şi înfrumuseţează condiţiile exterioare. Hristos nu S-a limitat la răspunsurile oamenilor şi a cerut răspunsul ucenicilor Săi; pentru că este Dumnezeu, Care S-a făcut Om şi S-a aplecat spre noi şi este Însăşi minunea, întreaga taină a credinţei şi mărturia fiinţială a credinţei. Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu, şi „decât Dumnezeu nimeni nu este mai adevărat”, Dumnezeu Creator şi Mântuitor. Respingerea Dumnezeirii lui Hristos Îl face mai mult necunoscut şi enigmatic în relaţie cu istoria şi pentru istorie. Pentru că sminteala nu este Hristos, ci ceea ce istoria a numit religie creştină, în cazul diferitelor erezii – monofizismul, romano-catolicismul şi protestantismul -, războaielor religioase, Sfintei Inchiziţii, denaturării Adevărului Dumnezeiesc. Unicul răspuns este rodul unei relaţii de iubire şi de închinare mai presus de minte şi de cuvânt dintre credincios şi Hristos. Taina lui Hristos se păstrează ascunsă în credincioşii sau sfinţii Lui, care trăiesc ca cei mai mici oameni în Istorie, dar poartă taina eliberării lor.
Creştinii sunt un nou neam de oameni pe pământ, o nouă nobilime, ieşită din durerile unei noi naşteri: firea omenească înnoită în Ipostasul lui Hristos. Şi atunci când, printr-o viaţă alienată şi printr-o petrecere denaturată, se îndepărtează de Hristos şi-L înstrăinează pe Hristos din lume, atunci sunt chemaţi să se re-împărtăşească din profunzimea tainei creştine, a deşertării lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului; pentru că în aceasta se recapitulează întreaga dinamică a credinţei creştine. Credinţa exprimată în opere istorice şi în evenimente de transformare a Istoriei, până când va veni sfârşitul, perfecţiunea sau desăvârşirea celor de pe urmă, „va liturghisi între Dumnezeu şi sfinţi, taine de negrăit”, va dărui „comori, pe care cerul şi pământul nu le încap”. Tainele Împărăţiei şi comorile credinţei nu sunt obiecte ale istoriei, şi desigur nici subordonate ei mai dinainte, ci sunt firea umană, la care contribuie cele minunate şi măreţe ale lui Dumnezeu, în care se seamănă şi rodesc darurile Înomenirii şi Cincizecimii pentru lume, ca creaţie şi ca Istorie.
Hristos nu se descoperă la modul general şi nedefinit în Istorie şi desigur în dimensiunea ei impersonală. Chiar dacă şi astăzi este valabil că „Fiul Omului nu a avut unde să-Şi plece capul”, lucrul acesta se înţelege în relaţie cu istoria. Istoria, înrobită în idolatrizarea de sine, continuă să fie inospitalieră pentru Hristos, „din pricina celui ce a supus-o pe ea în deşertăciune şi stricăciune”, din pricina diavolului. Pentru că nu Istoria în ea însăşi este absurdă, ci omul este absurd pentru Istorie. Şi absurdul (iraţionalul, ilogicul) este a cocheta, a flirta, a face curte cu puterea, cu violenţa exterioară şi a persecuta adevărul şi dragostea liberă. Hristos este adevărul care eliberează, şi nu puterea care cu deosebire stăpâneşte; de aceea nici nu revendică vreun loc în Istoria evenimentelor iraţionale şi a chestiunilor moarte, prin urmare, în Istoria pentru care deja a venit şi a început sfârşitul ei. Râvna Lui rămâne inima: dorita Lui locuinţă, locul odihnei Lui, Biserica slavei Lui, masa frumuseţii Lui. Este omul întreg ca cel ce doreşte şi este dorit, ca cel ce iubeşte şi este iubit. Toată asceza urmăreşte ca omul întreg să devină sfânt întru iubire, să devină în întregime o inimă curată întru smerenia şi pocăinţa lui, şi doar atunci, „dacă are inimă, poate să se mântuiască”.
A vorbi despre inimă nu este o fugă din realitate, nu cufundă în sentimentalism. Nu înseamnă un refuz al vieţii istorice sau al vieţii evenimentelor. Este căutarea esenţialului şi a tainicului, ca să îmbrăcăm goliciunea exterioară a Istoriei; căutarea a ceea ce e temeinic şi a universalului, ca să evaluăm lucrurile vieţii ca şi credincioşi. Hristos se naşte într-o inimă sfântă şi naşte inima sfântă. Este „dintru început, Cel ce se prezintă nou şi este vechi, dar întotdeauna devine nou în inimile sfinte”. Şi este inima sfântă, care profeţeşte noul, singurul adevăr, care este Hristos, în faţa vechimii şi sărăciei adevărurilor subiective, a înşelăciunii falsului cu multe feţe; inima sfântă, care păstrează tăcerea lucrătoare şi atotînţeleaptă, care este limbajul desăvârşirii, în faţa zgomotelor goale, obscene ale lumii căzute şi trecătoare; care păstrează frumuseţea, bună-mireasma virtuţilor evanghelice, care sunt poruncile lui Dumnezeu, în faţa ispitei comercializării, a expunerii lor în piaţă.
Această „inimă bine-înmiresmată”, zdrobită şi smerită este inima creştin-ortodoxă, pentru care „adevărul Mirelui şi Mântuitorului Hristos este în întregime dragoste”. Dar ţine şi de propria noastră răspundere tragica constatare că Hristos continuă să fie necunoscut sau să devină de nerecunoscut, chiar şi acelora cărora inima le-a fost creată pentru El – şi ne gândim la toţi oamenii; că Hristos este împiedicat să vină la oameni şi oamenii să meargă la Hristos. Un ortodox, unit cu Domnul său în mod inseparabil şi pe cruce, este cel care cu precădere e dator să cunoască căile tainice ale lui Hristos în umanitatea Sa, de acum 2011 ani; pentru că nu este un om al activismului sau un om al istoriei, ci prietenul lui Hristos şi cel ce îi iubeşte pe fraţii Lui. Ce frumos ar fi fost deci dacă la această cotitură istorică, fiecare ortodox ar fi vorbit inimii omeneşti despre măreţiile lui Hristos, despre frumosul chip a lui Hristos, Care este slăvit în inima profund îndurerată, prin predicarea şi trăirea lor…
Suntem martorii unui secol apocaliptic extins în centrul tensiunii prezentului şi Sfârşitului. Lucrul acesta ne învaţă că un ortodox trăieşte Istoria în plinătatea ei meta-istorică, trăieşte provocarea istorică în Trupul eshatologic al Bisericii.
Cele întâmplate în spaţiul european şi mondial la începutul celui de-al treilea mileniu caricaturizează în cel mai cinic mod aşa-numitul ideal creştin al ereziilor şi schismelor. Este vorba în principal despre ipocrizia şi trădarea înseşi diviziunilor din Ortodoxia creştinilor, care a pregătit rabatul creştinismului într-o ideologie religioasă şi cu valoare culturală, când în viaţa lor Hristos şi Biserica sfârşesc în două lucruri diferite sau contrare. Trăncănesc de obicei despre Hristos, dar se leapădă cu uşurinţă de Biserica Lui, de Sfântul Lui Trup, ca să se cufunde în înşelăciunea sincretismului religios ecumenist şi în întunericul nenumăratelor erezii. Uită că Istoria lui Hristos se scrie doar prin invocarea Preasfântului Duh; şi aceasta este Istoria Bisericii care „trebuie să se numească Istorie a Adevărului”. Ortodoxia este chemată din nou să fie profetul adevărului creştin în întruparea lui bisericească, pentru că atunci când Îl căutăm pe Hristos, Îl aflăm doar în Singura şi Unica Biserică; şi numai atunci când devenim membrii ai Ei Îl dobândim pe Hristos.
„Epoca post-creştină” este o născocire ideologică şi o ideologie istorică. Se poate ca deja să fi venit sfârşitul Istoriei, dar taina creştină este o minune meta-istorică, o depăşire a termenilor şi a condiţiilor istoriei. Nu ne lipseşte cunoaşterea Istoriei, ci înţelepciunea inimii care ştie să se închine tainei celei ascunse în Istorie. Şi lucrarea Întrupării – lucrare a îndumnezeirii tuturor, care a început, dar care nu s-a finalizat, „pururea rămâne taină”. Cel mai mare păcat este obiectivizarea istorică şi afişarea simbolică a tainei creştine; a-L subordona pe Hristos evenimentelor şi vremurilor şi nu evenimentele şi vremurile lui Hristos, din pricina ignoranţei, că taina cu adevărat nu înseamnă cele ce vin, ci Cel ce vine, după Care nimic nou nu intră în istorie. Chemarea creştinilor-ortodocşi este să-şi păzească inima lor smerită şi în discernământ, trează şi curată pentru Domnul lor, Cel ce a venit şi vine. Să fie prin simţire şi nădejde inimi văzătoare de Dumnezeu, ce contemplă tainele noii lumi a lui Dumnezeu, cu certitudinea că „omul caută la faţă, dar Dumnezeu priveşte la inimă”.
Veşnică pomenire apărătorilor Neprihănitei Ortodoxii şi
Veşnică Anatemă ne-pocăiţilor eretici şi celor ce se leapădă de Fiul lui Dumnezeu cel Întrupat.
O LUPTĂ DUHOVNICEASCĂ FRUMOASĂ!
MITROPOLITUL VOSTRU,
† SERAFIM DE PIREU
— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —
– traducere integrală –
Iubiţi Părinţi şi fraţi, preadoriţii mei fii în Domnul,
Noul Cuvios al Bisericii noastre, Sfântul Iustin Popovici în monumentala sa operă „Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul” semnalează: „Ecumenismul este numele comun pentru falsele creştinisme, pentru falsele „biserici” ale Europei Occidentale. În el se află inima tuturor umanismelor europene în frunte cu papismul.
Iar toţi aceşti falşi creştini, toate falsele biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie lângă altă erezie. Numele lor evanghelic de obşte este panerezie”.
Pe aceeaşi lungime de undă fericitul întru adormire Stareţ Arhimandritul Haralambie Vasilopoulos ne oferă adevărata imagine a ecumenismului:
„Ecumenismul este o mişcare mondială a Sionismului Internaţional şi are ca unic scop cucerirea politică şi religioasă a Lumii! Ecumenismul este o groaznică vijelie, care se pregăteşte să dărâme din temelii – aşa cum îşi imaginează – „Una, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică” a lui Hristos.
Este un sălbatic uragan al puterilor întunericului care îşi concentrează mânia lui catastrofală îndeosebi împotriva Ortodoxiei, cu o puternică dorinţă ameninţătoare, de a o nimici şi de a o face să dispară”.
În sfârşit, fericitul întru adormire Stareţ Arhimandritul Atanasie Mitilineul numeşte Ecumenismul ultimul înaintemergător al lui Antihrist.
ECUMENISM ŞI GLOBALIZARE
Aşa cum globalizarea la nivel politic urmăreşte să unească lumea şi să constituie un stat mondial, o guvernare electronică mondială, o monedă mondială, o economie mondială, aşa şi Ecumenismul, la nivel religios, vrea să unească toate religiile (ecumenism inter-religios) şi toate ereziile (ecumenism inter-creştin) într-o religie mondială, sfidând şi marginalizând uriaşele, giganticele şi haoticele diferenţe dogmatice şi dărâmând din temelii dogmele şi credinţa Bisericii Ortodoxe.
Ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică din toate epocile, deoarece nivelează şi echivalează toate religiile şi credinţele.
RĂDĂCINI
Rădăcinile Ecumenismului trebuie căutate în spaţiul protestant, pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci, anumite „confesiuni creştine”, văzând că oamenii le părăsesc, din cauza crescândei indiferenţe religioase şi a mişcărilor antireligioase organizate, s-au văzut silite la o grupare şi la o colaborare.
Această activitate unionistă a lor a căpătat o formă organizată, ca Mişcare Ecumenică, în secolul al XX-lea. Şi, în principal, în anul 1948, prin înfiinţarea la Amsterdam (Olanda) a aşa-numitului Consiliu Mondial al Bisericilor – care, în mod esenţial, este [mai degrabă] Consiliul Mondial al Ereziilor, al lui Lucifer şi al minciunii, decât al „Bisericilor” – care îşi are sediul la Geneva.
ECUMENISM ŞI SINCRETISM
Unul din mijloacele pe care le foloseşte Ecumenismul, ca să-şi atingă scopurile sale, este sincretismul, acest duşman de moarte al credinţei creştine, pe care îl promovează aşa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor” sau mai degrabă „Harababura Mondială a Ereziilor”, aşa cum pe bună dreptate a fost caracterizat.
„Sincretismul înseamnă relativizarea religiilor şi a ideilor religioase. Este o sinteză şi o joncţiune religioasă pan-ecumenică a elementelor celor mai opuse şi neasemănătoare”.
ECUMENISM INTER-CREŞTIN ŞI INTER-RELIGIOS
Ecumenismul se mişcă în două niveluri: primul este inter-creştin, iar al doilea este inter-religios.
În felul acesta avem ecumenismul inter-creştin şi ecumenismul inter-religios, care constituie două din direcţiile de bază ale Ecumenismului.
Atât ecumenismul inter-creştin, cât şi ecumenismul inter-religios, sunt lupii îmbrăcaţi în piei de oaie şi Caii Troieni, care în esenţă adoră idolii, fie ai taberelor lor, fie ai patimilor lor personale, fie ai logicocraţiei, fie ai crezului lor politic, fie ai ideologiilor lor filosofice.
TEOLOGIA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL
Teologia Ortodoxă decurge din experienţa Revelaţiei, care, în Biserica Ortodoxă, oferă energia dumnezeiască necreată a Sfintei Treimi. Ecumenismul inter-creştin promovează unirea diferitelor „confesiuni” creştine (papistaşi, protestanţi, anglicani, iehovişti, penticostali, monofiziţi cu Mireasa lui Hristos – Sfânta Biserică Universală Ortodoxă) pe baza criteriului minimalismului dogmatic.
Conform principiului ecumenist al „sincretismului dogmatic inter-creştin”, diferenţele dogmatice dintre eterodocşi sunt doar tradiţii formale şi rituale ale fiecărei „biserici” şi trebuie să fie ocolite pentu binele unităţii Bisericii, care poate să se exprime prin diversitatea diferitelor forme şi manifestări.
Iar ecumenismul inter-religios, considerând că în toate religiile există elemente pozitive, promovează unitatea între ele şi îndeosebi între aşa-numitele trei religii monoteiste din lume: creştinismul, islamul şi iudaismul.
În câteva cuvinte, promovează aşa-numita „pan-religie”. Conform principiului ecumenist al „sincretismului inter-religios”, trebuie să privim „punctele teologice comune”, care există în toate „religiile monoteiste”, ca să construim unitatea religioasă a lumii.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că pentru ca un om să se mântuiască trebuie să aibă credinţă dreaptă (= ortodoxă) şi fapte şi vieţuire drepte (= ortodoxe); altfel nu se mântuieşte. Acelaşi lucru îl scrie şi Sfântul Chiril al Ierusalimului „Catehezele” sale.
Dacă este greu să se mântuiască un creştin ortodox, care se nevoieşte, cu atât mai mult un aşa-zis ,,creştin”, care aparţine grupărilor eretice ale papismului, protestanţilor, monofisiţilor, e cu putinţă să se mântuiască?
Cum să se mântuiască un musulman, care crede că Coranul este chipurile inspirat de Dumnezeu, când acesta Îl neagă pe Dumnezeul Treimic şi dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu întrupat?
Cum să se mântuiască un iudeu, de vreme ce nici în Vechiul Testament nu crede, nici nu-l trăieşte, ci crede în Talmud şi în Kabala, care sunt o magie demonică şi o satanolatrie [adorare a satanei]?
Şi de ce noi, cei ce credem în Biserica Ortodoxă, să dorim cu orice preţ să ne rugăm împreună şi să liturghisim împreună cu ereticii, cu eterodocşii şi cu cei de altă religie?
Nu-i ajutăm să se mântuiască pe nici unul din eretici prin a le spune că şi ei sunt pe calea dreaptă, care conduce la acelaşi Dumnezeu, însă pe o altă cale, care este legitimă şi ea, ca drumul, pe care-l urmăm noi creştinii ortodocşi.
Prin urmare, Ecumenismul este un mare obstacol în calea adevăratei uniri. Dimpotrivă, o anulează şi o nimiceşte, arată că este inutilă şi desuetă.
Ecumenismul, pentru a-şi materializa scopurile sale, neglijează principiile de bază ale Ortodoxiei.
Promovează concepţia ,,Bisericii extinse”, conform căreia Biserica este una, dar îi cuprinde şi pe creştinii de orice ,,confesiune”, din moment ce au primit botezul.
Astfel, toate ,,confesiunile creştine” sunt între ele ,,Biserici surori”. Este vorba despre teoria Teologiei Baptismale.
În acelaşi duh se mişcă teoria ,,Bisericii Universale văzute”.
Biserica, care există – s-ar zice – ,,în mod nevăzut” şi este alcătuită din toţi creştinii, se va arăta şi în dimensiunea ei văzută prin eforturile unioniste comune.
Aceste concepţii au fost influenţate şi de teoria protestantă a ramurilor, potrivit căreia Biserica este un ,,copac”, care are ca ,,ramuri” toate ,,confesiunile creştine”, iar fiecare dintre ele deţine doar o parte din adevăr.
Se adaugă, de asemenea, şi teoria ,,celor doi plămâni”, care a fost dezvoltată între ecumeniştii ortodocşi şi papistaşi. Conform acesteia, Ortodoxia şi Papismul sunt ,,cei doi plămâni” cu care respiră Biserica.
Pentru a începe, chipurile, să respire corect iarăşi, va trebui ca cei doi plămâni să-şi sincronizeze respiraţia.
Ecumeniştii dintre ortodocşi şi papistaşi cred că papismul prin logicocraţie (raţionalim) şi gândirea filosofică este o completare indispensabilă la ,,creştinătatea divizată”, iar misticismul spiritualităţii ortodoxe completează raţionalism papismului.
Şi că Ortodoxia şi papismul sunt două tradiţii la fel de legitime ale Bisericii celei Vechi, unite, Una şi Nedespărţită.
[Şi că] Pentru a funcţiona corect organismul Bisericii, trebuie să se unească din nou ,,cele două Biserici surori” – Ortodoxia şi Papismul, după ce îşi vor fi purificat memoria istorică de greşelile, ignoranţele şi „întâmplătoarele” războaie, care au avut loc între ortodocşi şi papistaşi în ultimul mileniu şi să înceapă o nouă epocă, o Nouă Ordine a Lucrurilor între cele două Biserici, care se va întemeia pe o dragoste reciprocă, pe o admirabilă colaborare pe teme de unitate, mărturie şi misiune comună în lumea actuală secularizată, în cosmopolitism şi ateism.
În realitate, însă, Papismul vrea să absoarbă Ortodoxia prin unirea de tipul ,,Uniaţiei”, pe care şi-o doreşte cu ardoare, făcând concesii inofensive faţă de papism, dar în dauna flancului Ortodoxiei.
De aceea, se impune ca noi toţi să informăm pe orice creştin ortodox asupra planurilor papismului, care nu este Biserică, ci un stat – Vaticanul. De asemenea, papismul nu este nici Biserica Romano-Catolică.
Nu este nici Romană,* nici Catolică, nici Biserică. Nu are nicio legătură cu Romanitatea, nici cu Romania [unul din numele date Imperiului Roman; a nu se confunda cu România]. Nu este Catolică (Universală), deoarece singură s-a despărţit de Biserica Ortodoxă în anul 1054 după Hristos. Nu este Biserică, pentru că a devenit stat, după ce a cedat celei de-a treia ispitiri a lui Hristos. Papismul a acceptat propunerile diavolului de a i se închina pentru a-l face atotţiitorul lumesc al pământului.
* [Imperiul Roman cu capitala la Constantinopol a rămas roman şi ortodox după cucerirea Romei de către barbari şi respectiv după căderea papilor în erezie. De aceea, în conştiinţa cetăţenilor săi, ei erau adevăraţii romani, şi nu locuitorii vechii Rome. După ce şi Constantinopolul a căzut sub turci, s-au identificat ca romani/romei (ρομαίοι) creştinii ortodocşi, mai ales cei din regiunile care fuseseră teritorii romane.]
Noi, ortodocşii, suntem adevărata Biserică Romano-Catolică. Noi, Ortodocşii, suntem Romeii, Romanii, nouă ne aparţine Romania, Romanitatea. Ortodoxia este Biserica lui Hristos cea Una, Sfântă, UNIVERSALĂ (= Catolică) şi Apostolică, singurul şi unicul Lui Trup, avându-L Cap pe El.
Deşi la nivel mondial edificiul Papismului se clatină în mod primejdios din cauza ateismului, a secularizării, a auto-justificării papistaşilor şi a imoralităţii lor, cu mii de scandaluri de pedofilie, din nefericire, ecumeniştii merg să sprijine Papismul făcând concesii în temele credinţei, tradiţiei, cultului şi conducerii.
De aceea, trebuie să luăm aminte la porunca: ,,Fiţi înţelepţi ca şerpii şi fără de răutate ca porumbeii”. ,,Iată vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”.
O teză de bază a Ecumenismului este şi următoarea: Este permisă, chipurile, rugăciunea în comun dintre ortodocşi şi eretici sau cei de alte religii.
Scopul Ecumenismului nu este să golească Sfintele Biserici de credincioşi – dimpotrivă, le vrea pline până la refuz -, numai că aceşti „credincioşi” vor avea fiecare propria lui credinţă şi învăţătură.
În sfârşit, între metodele, pe care le foloseşte Ecumenismul pentru apropierea creştinilor, se află şi minimalismul dogmatic şi maximalismul dogmatic.
În ceea ce priveşte minimalismul dogmatic, este vorba despre un efort de a reduce dogmele la cele mai necesare, la un „minimum” ( = minim, infim), pentru a fi depăşite diferenţele dogmatice dintre „confesiuni” şi a surveni ,,unirea creştinilor”. Însă consecinţa este neglijarea dogmei, declasarea şi minimalizarea importanţei ei.
Ei zic: ,,Să se unească creştinii, iar dogmele le vor discuta mai târziu teologii”! Prin această metodă sigură a minimalismului dogmatic poate că este uşor ca creştinii să se unească. Astfel de „creştini” însă, pot să fie ortodocşi, adică creştini întru adevăr?
În ceea ce priveşte maximalismul dogmatic, e de înţeles efortul unora de a adăuga noi cuvinte şi noi termeni la dogmă, pentru a explica, chipurile, mai bine credinţa sau pentru a ajunge la o nouă interpretare – mai amplă.
Aşadar, e clar că acceptarea, adoptarea şi însuşirea pan-ereziei Ecumenismului şi a teoriilor lui antiortodoxe, minimalizează şi depreciază Sfânta noastră Biserică, Trupul lui Hristos.
Dacă potrivit ecumeniştilor, toate confesiunile şi religiile sunt acelaşi lucru, dacă toţi credem în acelaşi Dumnezeu, dacă ereziile şi religiile sunt moduri diferite, dar acceptate de apropiere de acelaşi Dumnezeu, atunci de ce au mai murit sfinţii şi martirii noştri şi de ce Dumnezeu a umplut cu har moaştele lor?
Una din nenumăratele dovezi dumnezeieşti, minunate şi indiscutabile, pentru toate cele de mai sus, este Sfântul Slăvitul Sfinţit Mucenic Atanasie Lituanianul, Egumenul din Rusia Mică, pe care l-au asasinat uniaţii catolici din Polonia: l-au aruncat într-o cloacă, unde a rămas vreme de şaptesprezece ani; şi când fraţii noştri ortodocşi i-au scos trupul mucenicesc din duhoarea cloacei s-a arătat prin harul Dumnezeului Celui Viu, întreg, nestricat şi răspândind bună mireasmă, iar astăzi sfântul binecuvintează Biserica Ortodoxă a Poloniei cu moaştele lui nestricate, neschimbate şi făcătoare de minuni şi oferă de acum şi el – istoric vorbind – răspunsul cerurilor la panerezia Ecumenismului care este născocirea şi lucrarea fiarei din adânc.
Cu rugăciuni înflăcărate, nevoitoare şi părinteşti!
MITROPOLITUL VOSTRU,
† SERAFIM de Pireu
traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfântul Marcu al Efesului”; sursa: http://www.romfea.gr/index.php?option=com_content&view=article&id=11123:2012-03-02-12-12-40&catid=26:2009-12-18-08-38-40
Note în paranteze drepte: Ana Elisabeta (“Dragostea se bucură de adevăr.”)
— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —
Un apel către Sfântul Sinod privind Sinodul Pan-Ortodox
10 martie 2016
Mitropolitul Serafim de Pireu a trimis o scrisoare către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei cu privire la viitorul Sinod Pan-Ortodox. Principalele aserțiuni din conţinutul documentului au fost publicate pe site-ul Agionoros.ru.
Vlădica a calificat decizia potrivit căreia fiecare Biserică locală va fi reprezentată de douăzeci și patru de ierarhi la Sinod, ca fiind „o inovație nemaivăzută până în prezent”, fără precedent în două mii de ani de istorie bisericească.
El a menționat că, la fiecare Sinod Ecumenic, au fost prezenți „pe cât posibil cât mai mulți episcopi”. Uneori Bisericile au trimis reprezentanți, dar numai în cazul în care episcopul nu a putut fi prezent la Sinod dintr-un motiv sau altul.
„În conformitate cu eclesiologia ortodoxă, fiecare episcop, care conduce chiar și cea mai mică eparhie, reprezintă turma lui și este un membru viu al Bisericii Universale”, a scris mitropolitul în scrisoarea sa. Conform opiniei sale, a nu invita toți episcopii la Sinodul Pan-Ortodox neagă posibilitatea întregii Bisericii de a se pronunța în chestiuni de credință, „ceea ce se pare că urmăresc organizatorii Sinodului”.
Vlădica reamintește că în sesiunile Sinoadelor Ecumenice desfășurate până în prezent au participat, de asemenea, reprezentanți ai clerului inferior, monahi și laici. „Nu ar fi o exagerare să numim acest Sinod un Sinod Pan-Ortodox, fără (aspectul) Ortodox. Este evident că prin decizia privind reprezentarea în Sinod, contrară Tradiției, a fost evitată posibilitatea unor episcopi de a se exprima împotriva deciziilor Sinodului, care de altfel ar putea constitui o revizuire a Tradiției.”
Mitropolitul Serafim numește „complet nefondată” afirmația Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, prin care Biserica Ortodoxă poate denumi Sinodul viitor doar „pan-ortodox”, și nu „ecumenic”, pentru simplul motiv că Biserica Romano-Catolică nu va lua parte: „Decăderea ereticilor din Biserică nu reduce în nici un fel caracterul ei universal.”
Mitropolitul Serafim se exprimă ca fiind în dezacord cu principiul „o Biserică locală, un singur vot.” În opinia sa, fiecare episcop care participă la lucrările Sinodului ar trebui să aibă drept de vot.
Mitropolitul de Pireu supune unui analize detaliate și critice proiectul de document, „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină”, adoptat la a V-a Conferință presinodală de la Chambésy, 10-17 octombrie 2015
„În acest text nu se menționează nimic despre erezii și înșelări, ca și cum acestea ar fi dispărut din istoria Bisericii după secolul al optulea.” Sinodul Pan-Ortodox nu urmează un principiu similar Sinoadelor Ecumenice precedente, care au analizat și condamnat diferite rătăciri, scrie episcopul în mesajul său.
Al douăzeci și doilea paragraf al documentului este supus, de asemenea, criticii Mitropolitul Serafim:
Biserica Ortodoxă consideră că orice efort de a diviza unitatea Bisericii, realizat de către indivizi și grupuri sub pretextul de menținere sau de protecție a adevărului Ortodoxiei, este condamnabil. După cum reiese din întreaga viață a Bisericii Ortodoxe, păstrarea adevăratei credințe ortodoxe este posibilă doar datorită structurii sinodale, care din cele mai vechi timpuri a reprezentat pentru Biserică criteriul competent și suprem în problemele de credință.
În opinia episcopului, prevederile respective creează impresia că viitorul Sinod Pan-Ortodox caută „ o predeterminare a infailibilității rezoluțiilor sale.” Afirmația că „păstrarea adevăratei credințe ortodoxe este posibilă doar datorită structurii sinodale, care din cele mai vechi timpuri a reprezentat pentru Biserică criteriul competent și suprem în problemele de credință” nu este în concordanță cu faptul istoric conform căruia în Biserica Ortodoxă criteriul ultim al credinței este conștiința dogmatică a membrilor Bisericii. Tocmai de aceea nu a fost recunoscută legitimitatea unor consilii organizate spre a fi ecumenice.
Mitropolitul Serafim își exprimă dezacordul față de decizia arhiepiscopilor de a invita la Sinodul Pan-Ortodox, catolici, monofiziţi și observatori protestanți: „În istoria de 2000 de ani a Bisericii, niciodată nu au participat ‘observatori’ non-ortodocşi nici la Sinoadele Locale, nici la Sinoadele Ecumenice.” „Această practică a caracterizat doar primul și al doilea Sinod al Bisericii Catolice la Vatican”, a spus Mitropolitul Serafim, specificând: „Este permis ca un Sinod Pan-Ortodox să adopte practici papale ca model?”, întreabă Vlădica.
Mitropolitul Serafim reamintește că în trecut ereticii au fost într-adevăr invitați la Sinoadele Ecumenice, dar nu ca ‘observatori’, ci în calitate de ‘împricinați’, pentru a îi aduce la pocăință. În cazul în care aceştia au continuat să persiste în rătăcirea lor, ei au fost excomunicaţi din Biserică și alungaţi din sesiunile Sinodului. În opinia sa, prezența non-ortodocşilor la Sinodul Pan-Ortodox „legitimează ereziile, subminând practic întreaga autoritate a Sinodului.”
Mitropolitul Pireului, kir Serafim
Din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, cea mai însemnată cauză a crizei globale prin care trece astăzi omenirea rezidă mai ales în îndepărtarea omului de Sfântul Dumnezeu Treimic și în lipsa pocăinței, care duce la exploatare și înrobire, la panerezia ecumenismuui inter-creștin și inter-religios sincretist. Ecumenismul demonic și pus în mișcare de satana – un instrument în mâinile masoneriei și ale abominabilului sionism internațional, care urmărește instalarea lui Antihrist ca rege mondial unic – vatămă conștiințele și pervertește aproape tot și toate.
![diaologos-6[1]](https://graiulortodox.files.wordpress.com/2016/01/diaologos-61.jpg?w=300&h=225)
O dovadă în favoarea celor de mai sus – pentru a ne limita numai la ultimele evenimente ecumeniste – este întâlnirea inter-religioasă care a abordat așa-zisa conviețuirea pașnică a creștinilor și musulmanilor, fără însă a denunța Coranul criminal al așa-zisului cuvânt veșnic al lui Dumnezeu, care poruncește ”masacrarea necredincioșilor” – întâlnire care s-a realizat la un hotel din Atena, pe 2-3 septembrie 2015[1], apoi Simpozionul Teologic Internațional prilejuit de a 75-a aniversare a înființării comunității papistașe ecumeniste de la Taize, care a avut loc între 30.08 și 6.9.2015[2], de asemenea, întâlnirea interreligioasă organizată de comunitatea ecumenistă Sant’Egidio de la Tirana, din Albania, care a avut loc pe 6 septembrie 2015[3], Congresul Internațional ”de spiritualitate ortodoxă”, organizat de comunitatea monahală ecumenistă mixtă și biconfesională de la Boze, din Italia, între 9 și 12 septembrie 2015[4], și Congresul Internațional al Societății de Drept a Bisericilor Răsăritene, care a avut loc la Tesalonic, pe 10 septembrie 2015[5].
Indicând către Vatican II
Din păcate, însă, la Adunarea Ierarhilor Tronului și Mitropoliților așa-numitelor Țări![Synaxis Ierarxias Thronou5[1]](https://graiulortodox.files.wordpress.com/2016/01/synaxis-ierarxias-thronou51.jpg?w=300&h=225)
Noi ale Bisericii Greciei, care a avut loc la Fanar, în intervalul 29 august – 2 septembrie 2015[6], Preafericitul Patriarh Ecumenic, kir Bartolomeu, și-a menținut viziunea ecumenistă. Acest lucru este confirmat și de comunicarea sa, străină de eclesiologia ortodoxă[7], pe care a rostit-o pe 29 august 2015 în fața ierarhilor Tronului și prin care a dat liniile directoare pentru relațiile pe care trebuie să le dezvolte aceștia cu ereticii, cu eterodocșii și cei de alte religii, sprijinindu-se mai mult pe hotărârile Pseudo-Conciliului II Vatican și pe noua eclesiologie a papismului, decât pe teologia și tradiția ortodoxă.
Despre cum se va deschide Facultatea Teologică de la Halki
![seminarul-scoala-teologica-halki-1[1]](https://graiulortodox.files.wordpress.com/2016/01/seminarul-scoala-teologica-halki-11.jpg?w=300&h=196)
Comentând unele puncte fundamentale ale comunicării Preafericitului, dorim să subliniem următoarele: realitatea dureroasă și tragică, care este întru totul contrară ideilor Preafericitului, demonstrează că Mișcarea Ecumenică (Ecumenistă) este ineficace, și asta exclusiv din cauza responsabilității proprii, nu a siturilor, ziarelor și altor media antiecumeniste și luptătoare, ci datorită propriilor mijloace ale ereticilor și eterodocșilor, pe de o parte, dar și datorită ecumeniștilor, pe de altă parte. Pe de o parte ereticii și eterodocșii se remarcă prin lipsa sincerității și a pocăinței, stăruind în mod satanic în erezie. Pe de altă parte, ecumeniștii se remarcă prin lipsa mărturisii credinței ortodoxe, prin supralicitarea dragostei și desconsiderarea adevărului, prin practica uzuală de a nu discuta subiectele care dezbină, ci numai pe cele care unesc, prin atenuarea criteriilor ortodoxe, prin recunoașterea reciprocă a caracterului bisericesc fără intercomuniune, fapt care reprezintă o situație schizofrenică, de asemenea, se remarcă prin dialogul în termeni de egalitate, semnarea și adoptarea unor texte comune antiortodoxe, rugăciunile în comun antiortodoxe și ecumenismul populist. Singurul lucru care se realizează cu succes prin Mișcarea Ecumenică (Ecumenistă) este crearea confuziei și promovarea sincretismului. În timp ce, dacă Biserica Ortodoxă ar fi urmat calea patristică a unei reevanghelizări mărturisitoare a lumii și ar fi pulverizat ereziile la nivel mondial prin cuvânt și îndrăzneală patristică, L-ar fi slăvit pe Dumnezeu și ar fi asigurat integritatea persoanei umane. Domnul Kampourakis, Profesor de Științele Comunicării la Universitatea Harvard, după cum însuși mi-a făcut cunoscut, a propus crearea unei platforme prin satelit pentru mărturisirea ortodoxă în 17 limbi, dar a întâlnit peste tot porți închise. Dacă acest lucru s-ar fi realizat, prin harul pururea viu al Dumnezeului Celui în trei Ipostasuri și prin recunoașterea mondială, și Patriarhia noastră Ecumenică ar fi avut atunci posibilitatea să deschidă Facultatea de Teologie de la Halkis și să i se recunoască statutul internațional de către Statul Turc, iar celebrele biserici ale Constantinopolului nu ar mai fi fost transformate în geamii, ci i-ar fi fost redate ca spații de cult.
Eșecul Dialogurilor Ecumenice
”Hirotoniile” femeilor pe treapta preoțească și episcopală și legiferarea homosexualității în lumea protestantă, așa cum au recunoscut în comunicările lor prezentate la această sinaxă Mitropoliții Sasimelor, kir Ghennadios, și al Austriei, kir Arsenios, fenomene care constituie o abatere de la antropologia și fiziologia omenească și consacră o antropologie falsă ca încununare a păcatelor, precum și recunoașterea ”căsătoriilor” dintre homosexuali, demonstrează că erezia și eterodoxia nu au fost deloc influențate de direcția ortodoxă, de teologia și viața ortodoxă. Declarația de retragere a Mitropolitului Pergamului, kir Ioannis Zizioulas, de pe poziția de copreședinte al Dialogului Teologic Oficial dintre Ortodocși și Papistași, cu toate că în cele din urmă nu a fost acceptată de Preafericitul Patriarh Ecumenic, kir Bartolomeu, ca și aceea a Preasfințitului Arhiepiscop al Australiei, kir Stylianos, care a fost însoțită de declarația sa despre ”jocul murdar”, constituie demonstrații, probabil cele mai flagrante, ale zădărniciei demersului de-un secol al Mișcării Ecumenice (Ecumeniste) și ale adeveririi cuvântului Apostolului Pavel: ”De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3: 10-11). Erezia nu este doar o particularitate în perceperea lucrurilor teologice, ci și o pervertire demonică a revelației Sfântului Dumnezeu Treimic, cu urmări cumplite dincolo de moartea spirituală.
Ar fi trebuit ca Preafericitul să evite referirea la mitul ”mărturisirii credinței ortodoxe” de către ecumeniști la evenimentele Mișcării Ecumenice (Ecumeniste) și ale dialogurilor teologice, pentru că acordurile rușinoase de la Balamand și Chambesy, adoptarea textelor antiortodoxe de la Porto Alegre, de la Ravenna și Busan, semnarea Declarațiilor Comune cu arhiereziarhul Papă al Romei, rugăciunile în comun cu ereticii și cei de alte credințe demonstrează exact contrariul.
Răsplățile ereziei
O dovadă a urmărilor tragice ale ereziilor este înflorirea Islamului demonic, cu înspăimântătoarea lui ideologie despre supunerea tuturor, care constituie o compilație de erezii ale arianismului, nestorianismului și monofizitismului, care au negat în esență întruparea lui Dumnezeu Cuvântul și au proclamat un Dumnezeu inaccesibil și neîmpărtășibil pentru persoana umană și, în consecință, supunerea (Islam) este singura legătură duhovnicească dintre Dumnezeu și om.
Populațiile creștine ale copților Egiptului, ale abisinilor Etiopiei, ale nestorienilor asirieni și ale iacobiților monofiziți din Siria sunt măcelărite chiar de progenitura lor duhovnicească, Islamul, pe care, fără minte, l-au creat chiar părinții lor prin pervertirea satanică a hristologiei ortodoxe.
Ecumenism dogmatic și popular
În urma celor spuse mai înainte, declarația Preafericitului, potrivit căreia condițiile i-ar obliga pe ortodocși să participe la rugăciuni în comun și la cult comun cu eterodoxia, reprezintă o absolută secularizare a Bisericii, constituie o încălcare flagrantă a Dumnezeieștilor și Sfintelor Canoane și a Tradiției Sfinților Părinți, care în mod explicit interzice, și anume chiar prin pedeapsa caterisirii, rugăciunile în comun și cultul comun, și este o încercare deznădăjduită de a fi menținut în viață cadavrul ecumenismului, care, așa cum se vădește din cele de mai sus, s-a împuțit și este în putrefacție, dat fiind că eterodoxia nu scuipă afară prea numeroasele ei erezii.
Pe de o parte, erezia papismului continuă să stăruie în învățătura despre primatul mondial al puterii Papei Romei, în pervertirea tainei Sfintei Treimi și în negarea îndumnezeirii persoanei umane prin harul creat. Pe de altă parte, erezia protestantismului stăruie și aceasta în iconomahie, în negarea tainei Bisericii și a tainei Pururea Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu. În plus, erezia ![monofiziti_2[1]](https://graiulortodox.files.wordpress.com/2016/01/monofiziti_21.jpg?w=300&h=135)
monofizitismului, în ciuda minciunilor rușinosului acord de la Chambesy, Geneva, din 1991[8], îl pomenește pe ereziarhul Sever și pe Dioscur și respinge hristologia ortodoxă despre cele două firi, adăugând și kakodoxiile monotelismului și ale monoenergismului, precum și ereziile despre pătimirea lui Dumnezeu (Θεοπασχητισμός) și despre satisfacerea Dumnezeieștii Dreptăți.
Cu privire la subiectul căsătoriilor mixte, la care se referă Preafericitul, acestea au devenit unul dintre mijloacele prin care este promovat ecumenismul popular, având ca scop mai înalt să falsifice și să pervertească credința creștinilor ortodocși. Potrivit acriviei canonice a Bisericii Ortodoxe Sobornicești[9], căsătoriile mixte sunt interzise. Prin iconomie, însă, Biserica primește și săvârșește căsătorii mixte cu premisa că membrul eretic se va lepăda de erezie și de înșelare în mod scris, și va fi de acord că copiii vor fi botezați și vor crește în credința ortodoxă. Folosirea iconomiei Bisericii ca justificare pentru rugăciuni comune și cult comun este un eșec total.
Nu eretici la Sinod
![monofiziti[1]](https://graiulortodox.files.wordpress.com/2016/01/monofiziti1.png?w=203&h=300)
În ce privește Sfântul și Marele Sinod din 2016, pe care Preafericitul Bartolomeu l-a caracterizat drept neecumenic, pentru că nu participă și ”creștinii” Apusului, ne întrebăm: Cum e cu putință să participe ”creștinii” eterodocși ai Apusului, de vreme ce sunt osândiți pentru erezie de Sinoadele Ecumenice? Ca, de pildă, de Sinodul III Ecumenic pentru negarea pururea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu, de Sinodul VII Ecumenic pentru iconomahie și negarea tainei Bisericii, și de Sinodul VIII Ecumenic pentru Filioque? După silogistica Preafericitului, nu cumva Sinoadele Ecumenice V, VI și VII în mod greșit sunt numite ecumenice, pentru faptul că nu au participat la ele și popoarele anticalcedoniene ale armenilor, copților Egiptului, asirienilor și iacobiților Siriei și ale copților din Malabarul Indiei?
Poziția Preafericitului că Biserica Ortodoxă nu mai poate să convoace un Sinod Ecumenic, pentru că nu participă occidentalii, este absolut eronată. În esență, prin această poziție afirmă că Biserica Ortodoxă este deficitară, o Biserică neputincioasă și nedesăvârșită, și doar când ”se va uni” cu papismul și protestantismul, va fi o Biserică desăvârșită, așa că atunci, dimpreună cu occidentalii, va putea să convoace un Sinod Ecumenic. Însă, poziția aceasta este foarte departe de eclesiologia ortodoxă.
Pericolul e la uși
Subiectul sărbătoririi comune a Paștelui de către ortodocși și eterodocși, care urmează a fi abordat la Marele Sinod, este de o importanță colosală, pentru că un sinod, după cum îl definește Preafericitul, cu premise și caracteristici ecumeniste, nu poate să schimbe hotărârea unui Sinod Ecumenic, și anume a Sfântului Sinod I Ecumenic al celor 318 Sfinți Părinți Purtători de Dumnezeu. Dacă se va întâmpla aceasta, atunci să ne pregătim de o nouă schismă vechi-calendaristă, care va avea, din păcate, și întemeiere canonică.
În sfârșit, recenta sinaxă a Ierarhilor Tronului constituie o mică pregustare a celor care urmează să aibă loc la Sfântul și Marele Sinod ce va fi convocat în 2016. Subliniem însă în mod special că un Sinod care se bazează pe principiul inclusivității și al umanismului și care va legifera panerezia ecumenismului inter-creștin sincretist, va constitui o adevărată torpilă la temeliile unității panortodoxe, pentru că va crea mai multe probleme decât cele pe care, chipurile, le va soluționa, și va conduce la tulburări, confuzie și schisme. În orice caz, un asemenea sinod nu poate fi acceptat de clerul ortodox și de poporul lui Dumnezeu, și va fi consemnat în istoria bisericească ca un sinod tâlhăresc și mincinos, ca atâtea altele, iar hotărârile acestuia vor fi invalide, pentru că ecumenismul falsifică chipul lui Dumnezeu-Omul, ajunge să fie un element distrugător al Adevărului și conduce inevitabil la pierzare duhovnicească și fizică.
Orthodoxos Typos, 11 decembrie 2015, pp. 1, 7.
Traducere: Anna Theodorou (G.O.)
Graiul Ortodox
–––––––
[1] http://www.romfea.gr/diafora/2823-imerida-gia-tin-eiriniki-sunuparjixristianon-kai-mousoulmanon-foto,
[2]http://aktines.blogspot.gr/2015/08/75_25.html,
[3] http://www.romfea.gr/ekklisies-ts/ekklisia-albanias/2859-poluarxieratikosulleitourgo-sta-tirana-foto
[4] http://aktines.blogspot.gr/2015/09/ 22.html
[5] http://www.romfea.gr/diafora/2973-sunedrio-kanonikou-dikaiou-stithessaloniki-foto
[6] http://fanarion.blogspot.gr/2015/08/blog-post_29.html
[7] http://fanarion.blogspot.gr/2015/08/blogpost_53.html
[8] http://entoytwnika1.blogspot.gr/2013/11/blog-post_5337.html
[9] Canonul 14 al Sinodului IV Ecumenic, Canonul 72 al Sinodului VI Ecumenic, Canoanele 10, 31 al Sinodului din Laodiceea și Canonul 29 al Sinodului din Cartagina.
Despre arhitectură și mediul construit cu Ana Elisabeta Botez Birou Individual de Arhitectură
possible answers to contemporary challenges
...între Cer și pământ
that they all may be one
a photographic pilgrimage to Orthodox Christian monasteries of the United States and Canada
… pe blog-ul meu, care serveşte drept platformă, avizier şi mică publicitate pentru ideile, cauzele şi prietenii pe care le/îi promovez. Sunt Oana Iftime și vă salut, din fotografia de mai sus, preferând ca ideile şi cauzele susţinute să fie atribuibile unui individ identificabil, şi nu „cetăţeanului fără faţă”. Lectură plăcută, sau măcar utilă, sau…invers!
ORTHODOX PILGRIM Προσκυνητής ΟΡΘΟΔΟΞΟΣ PÈLERIN ORTHODOXE PELLEGRINO ORTODOSSO
Dragostea se bucură de adevăr 