2 IUNIE: se amână sine die CONFERINȚA TEOLOGICĂ ORTODOXĂ INTERNAȚIONALĂ cu tema Biserica Ortodoxă, ecumenismul și panreligia. Duhul patristic și “ascultări” contemporane.

Important:

Am descoperit pe un anumit site următorul

COMUNICAT
In numele Asociației Creștine “Sf. Arhanghel Mihail”, cu mare părere de rău suntem nevoiți să vă anunțăm că, în urma primirii unui anunț de ultimă oră din partea Pr. Prof. Dr. Theodoros Zisis, evenimentul ce urma să se desfășoare în ziua de 2 iunie a.c., la Sala A.G.I.R., se amână pentru o dată ce va fi comunicată ulterior.
În această săptămână – în zilele imediat următoare – în Grecia se va hotărî la nivel panortodox modalitatea practică de apărare a dreptei credințe față de “schimbările” pe care vor să le introducă ecumeniștii și filoecumeniștii în textele ce vor fi adoptate la” Marele și Sfântul Sinod Panortodox”, ce va avea loc în luna iunie a.c. în insula Creta,
Este nevoie mai mult ca oricând de răbdare, de rugăciune, de nădejde și, nu în ultimul rând, de faptul de a nu fi dezamăgiți pentru că cei doi distinși invitați nu au putut să mai vină acum, ci bine ar fi să îi așteptăm cu și mai mare drag atunci când vor veni, probabil până la sfârșitul acestei luni.
Suntem poporul lui Dumnezeu Cel Adevărat, suntem mădularele vii ale Uneia Sfinte Biserici, și, slavă Domnului, trăim vremurile din urmă în care putem mărturisi jertfelnic credincioșenia noastră!
Doamne ajută! Cu mare drag, Mihai Spirache

Surse de încredere din Grecia confirmă că cele două mari personalităţi ale Ortodoxiei nu pot fi prezente în această săptămână în România din motive personale.

Ana Elisabeta

Afis 1 FINAL

ASOCIAŢIA CREŞTINĂ

“SFÂNTUL ARHANGHEL MIHAIL”

vă invită la

CONFERINȚA  TEOLOGICĂ ORTODOXĂ INTERNAȚIONALĂ

cu  tema

Biserica Ortodoxă, ecumenismul și panreligia. Duhul patristic și “ascultări” contemporane.

 

joi 2 iunie 2016, orele 17.00,

la  Sala A.G.I.R.

cu adresa în Bucureşti, B-dul Dacia nr. 26-28, sector 2

PROGRAM

 

– “Cu noi este Dumnezeu” –

 Cuvânt  de deschidere

Mihai SPIRACHE

Preşedintele Asociaţiei Creştine

“Sfântul Arhanghel Mihail”

 

Cuvinte de întâmpinare și binecuvântare din partea unor Biserici Ortodoxe Surori Locale

 

Cuvinte de învățătură și alocuţiuni

Pr. Prof. Dr. Theodoros  ZISIS, Profesor Emerit la Facultatea de Teologie din Thesalonic:

 “Conștiința dogmatică a poporului lui Dumnezeu

 

Prof. Dr. Dimitrios TSELEGGIDIS, Profesor de Dogmatică la Facultatea de Teologie din Thesalonic:

Scopul Sinodului pan-ortodox din Creta va fi oare redefinirea dogmelor?

 

Întrebări și răspunsuri pe teme teologice actuale


Despre noii mucenici și mărturisitori români din temnițele comuniste

 

Momente literar-artistice

 Afrodita Androne – poezie și lectură

Florin Nan – poezie si lectură

  Lansare de cărți traduse din limba greacă

  1. Martirii Ortodoxiei, de arhimandrit Spiridon Bilalis (Atena, 1973)
  2. Slujba Sfinților Noilor Mucenici Români din închisorile comuniste, de Prof. Univ. Dr. Haralambie Busias (Mare Imnograf al Patriarhiei Alexandriei) (Atena, 2011)

Cuvânt de încheiere

Informaţii suplimentare se pot obţine de la secretariatul

ASOCIAŢIEI CREŞTINE “SFÂNTUL ARHANGHEL MIHAIL”

cu sediul în str. Tabla Buţii nr.64, sector 6, Bucureşti

telefon 0721-711400

Advertisements

DIMITRIOS TSELENGHIDIS: ”Poate un Sinod al Ortodocșilor să acorde caracter eclesial eterodocșilor și să definească diferit indentitatea de până acum a Bisericii?” comunicare susținută la conferința ”SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD. Mare pregătire, nici o așteptare” PIREU 23 MARTIE 2016

— preluare de pe “Graiul ortodox” —

https://graiulortodox.wordpress.com/2016/04/08/11794/

DIMITRIOS TSELENGHIDIS

Profesor Emerit al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic

”Poate un Sinod al Ortodocșilor să acorde caracter eclesial eterodocșilor și să definească diferit indentitatea de până acum a Bisericii?”

(Provocarea Marelui Sinod care urmează a se întruni.)

Comunicare susținută la Conferința ”Sfântul și Marele Sinod. Mare pregătire, nici o așteptare”, organizată de Sfânta Mitropolie a Pireului în colaborare cu următoarele Mitropolii: a Gortinei și Megalopolei, a Glifadei și a Kithirelor, la Stadionul ” Pace și prietenie”,  Sala „Melina Mercuri”, Pireu. Miercuri, 23 martie 2016, orele 9-22.

Înaltpreasfințiți Mitropoliți, Cinstiți Părinți, iubiți frați în Hristos și participanți la această conferință!

110_0280De la această tribună simt datoria de onoare de a mulțumi din inimă și în public ospitalierului și înflăcăratului mitropolit luptător al locului, bunului Păstor, celui ce în mod repetat și cu deosebire a fost ”cinstit” cu ocările lui Hristos, Mitropolitului Pireului, Serafim, pentru organizarea panelenă de anvergură a prezentului congres teologic și științific, și mai cu seamă în acest moment critic pentru informarea responsabilă a pliromei Bisericii. Și acest lucru, pentru că tema abordată aici depășește hotarele Bisericii noastre Locale și privește Ortodoxia a-toată-lumea și Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, pare să își dezmintă însă slăvitul său nume, date fiind procedura aplicată până acum și ordinea sa de zi. Am putea chiar să afirmăm pe bună dreptate că în chip viclean se numește ”sfânt”. Și aceasta, în virtutea lipsei de sinodalitate pe care o vădește. Dar mai cu seamă, însă, datorită gravei lipse de conștiință de sine ortodoxă care îl definește. Marea deficiență în privința conștiinței de sine ortodoxe este adeverită, în chip neîndoielnic și prin excelență, de eclesiologia eronată introdusă în textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”. Din cele de mai sus este clar că acest Sinod nu este ”următor Sfinților Părinți”. Prin urmare, nu poate fi ”sfânt”. Și tot în chip viclean se numește și ”mare”. Mai degrabă ar trebui caracterizat ca ”mic”, din moment ce la acest sinod vor fi prezenți puțini episcopi, și anume unii aleși preferențial. În realitate, nu este altceva decât un Sinod extins al Întâistătătorilor. Majoritatea zdrobitoare a Episcopilor Bisericilor Locale Ortodoxe vor fi absenți și fără posibilitatea de a vota de acolo de unde, vrând-nevrând, se află, neputând astfel să exprime conștiința dogmatică a pliromei Bisericii lor. Mai exact, din Biserica Greciei vor fi prezenți la Sinod mai puțin de o treime din episcopii acesteia, în timp ce din Biserica Rusiei nici măcar o zecime dintre episcopii acesteia. În realitate, nici episcopii care vor fi prezenți nu vor avea un vot direct, întrucât și acest vot al lor va fi exprimat de către întâiul și asta numai dacă este vot realizat prin majoritate, în cadrul delegației Bisericii Autocefale Locale. Este vorba mai degrabă de o parodie de Sinod Panortodox, la care nu vor fi prezenți toți episcopii ortodocși. Astfel, fără ca noi să dorim acest lucru, această situație trimite la Sinodul ”fără alegeri” din perioada dictaturii militare! Dar acest Sinod depășește mult până și Sinodul ”fără alegeri” în ce privește anticanonicitatea.

La întrebarea pe care o pune comunicarea noastră, dacă un Sinod al Ortodocșilor poate să acorde caracter eclesial eterodocșilor, răspunsul direct și sincer, răspunsul neechivoc, este negativ. Nici un Sinod Panortodox nu poate să acorde caracter eclesial eterodocșilor, dacă, desigur, dorește să exprime identitatea indentitatea veșnică a Ortodoxiei, ca Biserica cea Una și unică, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, totdeauna în conformitate cu formula dogmatică, ce este cunoscută și cu numele de Simbolul de Credință al Sinodului II Ecumenic.

Dogmele Bisericii, ca unele ce sunt crezute și trăite de către credincioși, sunt mântuitoare. Au, cu alte cuvinte, caracter soteriologic, deoarece concentrează conținutul insuflat de Duhul Sfânt al vieții Bisericii. Viața Bisericii este teandrică și trece prin Taine în trupul ei de la Capul ei de viață Făcător și îndumnezeitor, Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime.

Episcopii noștri nu merg la Sinoade, ca să voteze cele ce alți episcopi și teologi au pregătit înaintea lor și în absența lor, dar pentru ei. Cu atât mai mult nu merg ca să semneze anticipat comunicatul Sinodului viitor. Actul acesta constituie o desconsiderare a sinodalității Bisericii și o batjocorire a Duhului Sfânt. Episcopii merg în Biserică în calitate de conducători superiori ai Bisericilor lor Locale, pentru a delimita – ”în termeni de egalitate” cu cei împreună-episcopi cu ei – învățătura corectă a credinței și pentru a exprima viața în Duhul Sfânt a Bisericii, în fața noilor contestări și provocări aduse de noile date contemporane, totdeauna cu smerenie, ca unii ce sunt ”următori ai Sfinților Părinți”. În felul acesta acționează potrivit Tradiției Bisericii, lăsate de Sfinții Părinți.

Aici, în mod neechivoc și cu toată claritatea, trebuie să spunem că nu a existat niciodată în Biserica Ortodoxă vreun Episcop ca primus sine paribus (”primul fără de egal”). Conceptul de ”primul fără egal” care a fost lansat de Mitropolitul Prusei, Elpidofor, introduce monocrația în Biserică, lucru care presupune, în esență, dizolvarea funcționării în Duhul Sfânt a sinodalității Bisericii. De aceea, acei episcopi care promovează acest termen cu referire la Patriarhul Ecumenic fac o confuzie inadmisibilă între ”întâietatea cinstirii” și concepția papistașă a primatului și greșesc dogmatic, aflându-se ”într-o jalnică înșelare”. Considerația aceasta este cu totul neatestată de Istoria noastră Bisericească. Când însă se întâmplă să fie folosit acest termen, așa cum am văzut în ultima vreme, e clar că trimite la concepția eretică despre primatul papal, așa cum am spus. Și, mai tragic încă este când Patriarhia Ecumenică încearcă să fundamenteze acest primat pe dogma Sfintei Treimi. Această concepție este în mod clar eretică, din moment ce introduce, imitând modelul occidental, ordinea ierarhică în Sfânta Treime, care, desigur, este ”mai presus de orice ordine”, potrivit Sfântului Grigorie Palama.

Într-o recentă epistolă a noastră către toți episcopii Bisericii Ortodoxe din toată lumea, din 3 februarie 2016, am afirmat că ”cei ce au insuflat și au redactat” textul respectiv ”realizează o legalizare instituțională a ecumenismului sincretic creștin prin hotărârea unui Sinod Panortodox”. Dacă se votează textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe față de restul lumii creștine”, se va crea o mare problemă de existență eclesială, atât pentru episcopii care votează textul, cât și pentru cei din pliroma Bisericii care îl vor accepta în fapt. Și acest lucru, pentru că această eroare dogmatică face referire la un termen dogmatic al unui Sinod Ecumenic. Prin textul de mai sus, cu alte cuvinte, se acordă caracter eclesial ereticilor sau eterodocșilor Apusului (romano-catolici și protestanți), lărgindu-se astfel în mod arbitrar limitele canonice ale Bisericii.

Mai precis, eroarea textului de mai sus înseamnă, practic, tăgăduirea unui articol al Simbolului de Credință al Sinodului II Ecumenic, care stabilește clar faptul că, în calitate de ortodocși credem în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. În Actele Sinodului II Ecumenic citim și urmările eclesiologice ale neacceptării cu acrivie a Simbolului acestui Sinod. ”Oricine adaugă sau scoate fie și un singur cuvânt din acest Simbol-Hotărâre să fie anatemizat, caterisit și afurisit”. Cu alte cuvinte, în practică, urmează să fie tăiat din Biserică, fiind eretic. Anatemele respective sunt reluate și de următoarele Sinoade Ecumenice.

Când, deci, afirmăm cele de mai sus, nu amenințăm în mod arbitrar pe nimeni. Pur și simplu, ”următori Sfinților Părinți”, expunem – cu durere și smerenie – urmările bisericești clare, care sunt stabilite în mod irevocabil de către Sinoadele Ecumenice pentru cei care invalidează învățătura dogmatică a Bisericii. Articolul 6 al textului respectiv introduce un abuz duhovnicesc în dauna Bisericii însăși, pentru că alterează dogma mântuitoare a eclesiologiei noastre. Cu alt prilej, în trecut, într-o scrisoare a noastră către un episcop din Grecia, reprezentant al Bisericii noastre la Dialogurile Teologice Bipartite, ne-am referit pe larg la acest subiect cu caracter ecclesiologic. Voi aminti anumite puncte ale acestei epistole, pentru că își păstrează în întregime actualitatea și interpretează metologia bine direcționată a reprezentanților Bisericii noastre.

Am întrebat atunci: ”Cu ce simțire a conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe participă reprezentanții acesteia la Dialogul Teologic Bilateral? Mai concret încă, participă Biserica noastră Ortodoxă, prin reprezentanții ei, ca Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească? Sau ca Biserică divizată, care își caută unitatea ontologică prin unirea cu eterodocșii, care s-au rupt de ea de-a lungul timpului? În Simbolul de credință, mărturisim că credem ”într-Una… Biserică”. Din această formulare a Simbolului de Credință rezultă că unitatea, ca însușire fundamentală de a fi unul – în cazul respectiv ca însușire a Bisericii celei Una, este datul sigur al credinței noastre. În conștiința trupului Bisericii unitatea acesteia este un dat ontologic, asigurat la modul absolut și irevocabil de Capul Bisericii, de Hristos, prin prezența continuă a Duhului Mângâietor în aceasta, încă de la Cincizecime. Unitatea Bisericii – ca adevăr dogmatic – exprimă atât conștiința de sine a acesteia, cât și experiența ei duhovnicească. Dacă însă Biserica este Una – potrivit Simbolului de Credință – atunci, prin sensul eclesiologic consecvent și propriu, nu pot exista biserici eterodoxe, nici biserici mame, nici surori, nici fiice sau nepoate, nici, desigur, Patriarhia Ecumenică nu este Biserica Mamă, în sensul teologic-eclesiologic consecvent al termenului. Biserica cea Una și unică – totdeauna nedespărțită – naște ca mamă duhovnicească, prin Sfintele Taine, ”din apă și din Duh”, mădularele sale. Nu naște alte biserici. Bisericile Ortodoxe Locale constituie manifestarea ”în timp și spațiu” a Bisericii celei Una și unice. Nici, desigur, nu poate Biserica să fie în același timp Una și divizată, pentru că divizare înseamnă fragmentare a unui întreg în două sau mai multe părți. Prin urmare, considerarea Bisericii ca divizată, astăzi, se opune în mod clar formulării explicite a Simbolului de Credință, lucru care are ca urmare – potrivit Actelor Sinoadelor Ecumenice – caterisirea și afurisirea, după caz, pentru cel care stăruie în această considerație”. Spunem și astăzi aceste lucruri, tocmai pentru că respectivul articol 6 – al textului depus spre aprobare de către Marele Sinod ce urmează a avea loc – înfățișează în mod contradictoriu și cu totul neteologic Biserica Ortodoxă, pe de o parte ca ”Biserica… cea Una”, iar pe de altă parte, opinia exprimată prin reprezentanții acesteia la Dialoguri – și nu numai – că există și alte ”Biserici” – evident, eterodoxe – a căror prezență istorică o recunoaște și are ca scop ajungerea la unitatea cu acestea. Cu alte cuvinte, ecumeniștii ortodocși consideră comunitățile religioase eterodoxe ca părți ale Bisericii divizate și doresc așa-zisa reunificare a Bisericii, în loc să lucreze la întoarcerea acestora în Biserică. Doresc unitatea cu aceste ”biserici”, în ciuda faptului că acestea nu declară – nici până azi – vreo intenție de respingere a abaterilor lor dogmatice de la Biserica cea Una și unică. Acest lucru, în fapt, este Ecumenismul sincretist și preaviclean, rău-mirositor duhovnicește. De aceea și vorbim cu acrivie teologică, atunci când ne referim la erezia ecumenistă, care trebuie să fie condamnată și sinodal. Extrem de trist este și faptul că aproape toate textele celei de a V-a Conferințe Presinodale, care au intrat pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod – dacă ești în cunoștință de cauză cu privire la întreaga lor evoluție – sunt insuflate mai mult sau mai puțin de duhul vicleniei specific Ecumenismului. Din acest motiv aceste texte sunt pline de contradicții și neclarități intenționate și pot primi astfel mai multe interpretări. Și asta, în vădită contradicție cu dogmele mântuitoare ale Bisericii, care sunt definite de claritate, acuratețe și deplinătatea sensurilor lor teologice.

Pentru că dogmele creștinilor eterodocși constituie chintesența vieții răucredincioase, după cum, dimpotrivă, dogmele mântuitoare și binecredincioase constituie chintesența și definirea credinței și a vieții în Duhul Sfânt.

Și, întrucât, textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, propus spre votare, un text eclesiologic, având, deci, caracter dogmatic, este în mod clar ecumenist și, ca atare, alterează și destramă existențial Biserica Ortodoxă ca atare, și viața ei în Duhul Sfânt care rezultă din aceasta, din acest motiv,

Adresându-ne de la acest Congres Teologic, Cinstiți Ierarhi Sinodali ai ”Sfântului și Marelui Sinod” viitor – cu tot respectul față de instituția pe care o reprezentați și cu tot respectul față de cinstita voastră persoană, noi, rămânând ”următori ai Sfinților Părinți”, vă declarăm cu îndrăzneală, cât se poate de clar și în cunoștință de cauză, că nu vom accepta eventuala dumneavoastră alegere proastă de a supravota textul ecumenist menționat mai sus, dar nici o altă dispoziție cuprinsă în aceste texte, dat fiind că ele vin în contradicție cu binecredinciosul cuget al Preasfintei noastre Biserici. Și acest lucru, pentru că bunacredință decurge și rezultă din curăția și acuratețea credinței noastre definite dogmatic.

Mai concret, articolul 6 al textului ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care a fost depus spre votare de către arhiereii care vor lua parte ca sinodali la Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, în esență introduce un fel de ”căsătorie civilă” între părți contractante eterogene. Este vorba, cu alte cuvinte, de o ”căsătorie” nefirească. De aceea, nici părțile contractante nu pot deveni un trup organic și, mai cu seamă, un duh, la care țintește căsătoria bisericească creștină. Aici, respectivul articol 6 introduce un fel de concubinaș-unire duhovnicească dintre Duhul Adevărului Bisericii și duhurile necurate ale vicleniei, care insuflă așa-numitele biserici eterodoxe, datorită apostaziei lor instituționale de la dogmele binecredincioase ale Ortodoxiei. Însă o asemenea ”căsătorie bisericească” este absolut inadmisibilă, ca una ce este incompatibilă cu identitatea de până acum și de secole a Bisericii. Absolut nimeni, ca persoană sau instituție, nu are dreptul să delimiteze diferit hotarele de până acum ale Bisericii, care au fost stabilite neabătut de Sinoadele Ecumenice. Este de neînțeles din punct de vedere teologic să fie numite și recunoscute ca biserici acele comunități religioase care continuă să cugete întocmai ca aceia care au fost condamnați, caterisiți și afurisiți irevocabil și tăiați din Biserica cea Una și unică, pentru că erau eretici. Dacă ereziarhii au fost numiți fără menajamente de către Părinții de Dumnezeu purtători ai Sinoadelor Ecumenice ca fiind ”vătămați la cuget” duhovnicește, iar de imnologia Bisericii ”bolnavi incurabili”, cum trebuie oare să fie considerați sau numiți aceia dintre ortodocși, care susțin recunoașterea instituțională a așa-ziselor biserici eterodoxe, a pseudo-bisericilor, ca fiind egale cu Bisericile Ortodoxe Locale?

Prin urmare, este cu totul absurd din punct de vedere teologic, eclesiologic și duhovnicesc ca un Sinod Panortodox să acorde caracter eclesiologic eterodocșilor. Teoretic și practic, așa ceva este autodistructiv pentru Biserica în care mărturisim Simbolul de Credință. Biserica, însă, nu se poate sinucide – nu numai pentru că acest lucru este absurd, dar și pentru că acest lucru vine în contradicție cu identitatea ei, ca Trup Dumnezeiesc-Omenesc, de viață făcător și sacramental al lui Hristos, Care a biruit moartea și a zidit Biserica Sa, așa încât, după încredințarea lui nemincinoasă, ”porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18). Prin urmare, prezenta luptă ne vizează pe noi, în calitate de creștini ortodocși, și îndatorirea noastră de a-l mărturisiri pe Hristos, nu vizează Biserica în sine.

”Biserica noastră Ortodoxă” – scria Cuviosul Paisie Aghioritul într-o Epistolă a lui către Patriarhul Atenagora, din 23 ianuarie 1969 – ”nu are nici o lipsă. Singura lipsă care ni se prezintă este lipsa unor ierarhi și păstori serioși, cu principii patristice. Sunt puțini cei aleși, dar acest lucru nu este neliniștitor. Biserica este a lui Hristos și El o chivernisește”.

Eterodocșii se află – instituțional – ”într-o țară îndepărtată” de casa părintească. Singurul mod de a veni în ”tărâmul” părintesc al ”celor vii” este să se întoarcă prin pocăință de acolo unde au plecat. Să se lepede de eterodoxia lor, ca să se poată integra în Trupul de viață făcător, sacramental al lui Hristos.

Sinodul care urmează a se întruni, dacă nu condamnă fără echivoc ecumenismul și dacă acceptă textele care constituie în această formă ordinea de zi a Sinodului sau dacă procedează la modificări care să elimine spiritul ecumenist secular care le inspiră, nu poate fi acceptat de pliroma creștină a Bisericii, care totdeauna dorește să fie ”următoare Sfinților Părinți”. Toate hotărârile acestuia luate cu spirit ecumenist, vor rămâne literă goală pentru poporul credincios, păzitorul credinței Bisericii, potrivit Hotărârii Sinodale a Patriarhilor din 1848.

Viitorul Sinod însuși, în acest caz, va rămâne în istoria Bisericii ca un pseudo-sinod, precum cel din 449 de la Efes, sau cel de la Lyon sau cel de la Ferrara-Florența.

Noi ne vom ruga cu durere ca episcopii sinodali să dea mărturia contemporană a credinței ortodoxe, spre slava Dumnezeului Treimic și spre bineplăcerea poporului credincios al lui Dumnezeu.

O legătură organică și directă cu subiectul comunicării noastre – dacă un Sinod al Ortodocșilor poate să acorde caracater eclesial eterodocșilor – are și articolul 20 al aceluiași text, ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creștină”. Articolul acesta este, în chip viclean neclar și produce confuzie teologică, datorită răstălmăcirii implicite a canoanelor pe care le menționează. Iată ce spune exact acest articol: ”Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu alte biserici şi confesiuni creştine sunt întotdeauna determinate pe baza criteriilor canonice ale tradiţiei bisericeşti deja constituite (canonul 7 al Sinodului II Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext)”.

Ne vom referi pe scurt la aceste canoane, în strictă legătură cu subiectul nostru. Cu alte cuvinte, în acest articol se vorbește despre Tradiția Bisericească, așa cum aceasta s-a configurat după criteriile Canoanelor 7 al Sinodului II Ecumenic și 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext. Dar canoanele menționate se referă, foarte concret, la modul integrării în Biserica Ortodoxă a acelor eretici care se leapădă de erezia lor, care își exprimă dorința de a se integra ”în partea celor care se mântuiesc”, adică în Biserica Ortodoxă, ca singurul loc unde se mântuiește omul.

Ca atare, este evident că ceea ce implică formularea de la Articolul 20: ”Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu alte biserici şi confesiuni creştine” este în legătură organică cu Articolul 6, unde, de asemenea, se vorbește despre Dialogurile Teologice care au ca ”scopul obiectiv”, după cum se menționează în acest sens, acela ”de a netezi calea spre unitate”. Ceea ce este ”straniu” este că în nici un articol al textului introdus spre discutare și votare nu se face referire la anumite premise sau criterii de acceptare sau integrare în Biserica Ortodoxă a celor cu care se poartă dialogul. Și, întrucât canoanele menționate anterior ale Sinoadelor Ecumenice, cu deplină claritate pun aceste premise și criterii, atât în cazurile în care va trebui să se țină acrivia, cât și în cazurile în care poate fi valabilă iconomia – ca niște cititori atenți, ne dăm seama că susținătorii acestui text ne trimit în chip nemărturisit la așa-numita ”teologie baptismală”. Consideră, cu alte cuvinte, că romano-catolicii și protestanții cu care se poartă dialogul sunt creștini botezați. Însă nu poate exista o recunoaștere a Tainelor în afara Bisericii. Există doar moduri gradate de primire a ereticilor.

Însă canoanele 7 și 95 recomandă primirea ereticilor, când e vorba de iconomie, cu premisa-criteriul de bază că s-a respectat acrivia tipicului Botezului, adică întreita afundare. Exact această premisă nu este respectată de către creștinii apuseni care sunt în dialog cu noi. Apusenii, prin hotărârea Conciliului Tridentin din Italia (1545-1563), pe care aceștia îl consideră Sinod Ecumenic, au consacrat subsituirea Tainei Botezului prin stropirea cu apă sau turnarea de apă pe cap, în locul întreitei afundări.

În consecință, principiul iconomiei nu poate fi aplicat pentru apuseni, pentru că ei nu îndeplinesc premisele pentru aplicarea iconomiei, anume respectarea tipicului botezului – întreita afundare în apa Tainei Botezului. În plus, principiul iconomiei nu poate fi aplicat creștinilor apuseni (romano-catolici și protestanți) și datorită adaosului Filioque, care, introducând bizara ”filio-paternitatea” (υἱ­ο­πα­το­ρί­α) în purcederea Duhului Sfânt, trimite la ”reducția potrivnică lui Dumnezeu a lui Sabelie”, după cuvântul Sfântului Grigoria Palama, sau la ”dogma lui Sabelie”, după Sfântul Marcu Evghenicul (vezi Mansi 31A, 832C), sau ”la altă ciudățenie semisabeliană”, după Marele Fotie (PG 102, 289ΑΒ). Și spunem aceste lucruri în conformitate cu al 95-lea Canon al Sinodului Ecumenic Quinisext, care, referindu-se la sabelienii ce vin la Ortodoxie, recomandă – cu îndreptățire – botezarea lor, exact ca în cazul păgânilor. Concret, canonul acesta stabilește: ”pe eunomieni, cei botezați într-o singură afundare, și pe montaniști… și pe sabelieni care învață că filio-paternitatea… pe toți dintre aceștia care doresc să se adauge Ortodoxiei îi primim ca pe păgâni… în a treia zi le facem lepădările de satana, cu suflarea de trei ori în față și în ochi… și atunci îi botezăm”.

Suntem de părere că lipsesc motivele pentru aplicarea iconomiei în primirea creștinilor apuseni. Dimpotrivă, există din două puncte de vedere, așa cum am menționat anterior, motive de aplicare a acriviei în cazul celor două Sfinte Canoane. Eterodocșii sunt datori să se catehizeze, să anatematizeze înșelările lor eretice, să primească lepădările de satana și să se boteze, pentru a se adăuga ”părții celor ce se mântuiesc”. Din studiul Actelor Sinoadelor Ecumenice rezultă că Biserica niciodată nu a conferit caracter eclesial ereticilor și niciodată nu a acordat valabilitate Tainelor eterodocșilor și niciodată nu a făcut iconomie în privința dogmelor.

În fiecare epocă, și în epoca noastră, doar un Sinod cu adevărat Panortodox, Ecumenic, care în mod incontestabil este ”următor Sfinților Părinți”, poate să hotărască în Duhul Sfânt, dacă în cazul respectiv – din perspectiva noilor date contemporane – poate și trebuie să aplice principiul iconomiei. Însă prezentul Sinod nu are premisele Duhului Sfânt menționate mai sus, așa cum am arătat în mai multe chipuri. Noi, ”următori Sfinților Părinți” ai Sinoadelor Ecumenice și având cugetul acestora, rămânem statornici în credința ortodoxă și neclintiți în Biserică. Și, după cum schismă în Biserică nu au făcut cei ce nu au primit hotărârile Sinodului tâlhăresc din 449 de la Efes, după Sfântul Maxim Mărturisitorul nu s-a rupt de Biserică neprimind învățăturile monotelite eronate dogmatic pe care le propovăduiau la acea vreme toți episcopii Răsăritului Ortodox, și după cum Sfântul Marcu Evghenicul nu a făcut schismă în Biserica Ortodoxă, ca unul ce a fost singurul care s-a opus Pseudo-Sinodului de la Ferrara-Florența și care nu a semnat Actele pseudo-unirii, la fel și noi vom rămâne credincioși în Biserica Sfinților și a Sinoadelor Ecumenice și vom respinge cu scârbă orice eventuală învățătură instituțională sincretist-ecumenistă a problematicului Sinod viitor.

Și aceasta, întrucât considerăm, cu smerenie, precum Grigorie cel ce poartă numele adevăratei teologii, că „mai puternică decât buna înțelegere pătimașă este îndepărtarea cea pentru buna credință” (Cuvântul 6, PG 35, 736). Să ne rugăm în fiecare zi, cu durere, ca Dumnezeul Treimic să nu îngăduie să aibă loc Sinodul ce ne stă înainte, pentru că din alcătuirea și ordinea sa de zi este cât se poate de clar că va crea mai multe probleme decât are ambiția să rezolve. Să nu Îl provocăm și să nu Îl întristăm pe Duhul Sfânt. Cincizecimea este ziua de naștere a Bisericii. Cincizecimea se referă la Duhul Adevărului și la energia necreată unificatoare și îndumnezeitoare a Duhului Sfânt, iar nu la duhul neorânduielii și al vicleniei ecumenismului, pe care a venit să-l destrame Adevărul Ipostatic, Capul Dumnezeiesc-Omenesc al Bisericii, prin lucrarea dumnezeieștii iconomii și prin trimiterea Duhului. Modul de întrunire a Sinodului și ordinea de zi a acestuia nu exprimă, în fapt, Duhul Cincizecimii.

În această sfântă zi, care are și valoare simbolică, vedem că se pune la cale impunerea duhului ecumenismului, care, contrar Duhului unificator al Cincizecimii, ca duh al vicleniei, va lucra dezbinător în unitatea Bisericii cea de la Duhul Sfânt. Noi, însă, ne rugăm ca Dumnezeu să scoată la iveală un nou Sfânt Marcu Evghenicul, ca să salveze prestigiul eclesial și demnitatea treptei episcopale, ca purtător al lucrării îndumnezeitoare, după cuvântul Sfântului Dionisie Areopagitul. Răspunderea ierarhilor din fiecare Biserică Locală Autocefală este uriașă față de conștiința dogmatică a pliromei Bisericii. Mai cu seamă, însă, față de Hristos, dată fiind lipsa de canonicitate și sinodalitate a Sinodului Panortodox al Bisericii noastre. Și acest lucru, pentru că, atât în stadiul pregătitor, cât și în cel final, în mod intenționat nu a fost informată ierarhia Bisericilor Locale. Și, mai ales, nu s-au întrunit Sinoadele Locale, pentru a decide și a înmâna reprezentantului Bisericii Locale hotărârea lor cu privire la textele propuse, de care se va ocupa Sinodul Panortodox. Nici ulterior nu s-au întrunit, pentru a hotărî, dacă sunt sau nu de acord cu acestea, în stadiul pregătitor.

Și cel mai rău este că în stadiul final nu au fost chemați să participe la Sinodul Panortodox toți episcopii. Cât de panortodox este acest sinod, care este inaugurat prin excluderea multor ierarhi, în calitatea lor de purtători de cuvânt ai Bisericilor lor Locale? Dacă nu sunt chemați toți episcopii, atunci ce să spunem despre reprezentarea reală a pliromei Bisericii? Când, cu alte cuvinte, nu sunt chemați și alți clerici, igumeni și monahi, așa cum, citind Actele Sinoadelor Ecumenice, vedem că se întâmpla la aceste Sinoade, unde li se acorda și cuvântul (de exemplu, la Sinodul VII Ecumenic)?

Îndeobște, la Sinoadele Panortodoxe, întreaga Biserică, reprezentată prin episcopii ei, delimita și apăra credința în fața tăgăduirii acesteia de către eretici.

Astăzi este valabil exact diametral opusul. Se întâmplă întocmai ca la sinoadele mincinoase. Credința delimitată și definită ortodox a Bisericii noastre este primejduită acum de reprezentanții ei – păzitorii ei instituționali – care introduc erezia și, mai exact, panerezia rău-credinciosului și rău-mirositorului ecumenism în Biserică, pe calea instituțională cea mai înaltă, adică printr-un Sinod Panortodox. Însă, Ortodoxia și Ecumenismul sunt un ”amestec cu neputință de amestecat și un mostru ciudat” (Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion).

Ne întrebăm ce se întâmplă?

Nu rămâne nimic altceva decât condamnarea unui asemenea Sinod de către poporul binecredincios al lui Dumnezeu, pentru că Biserica Ortodoxă este datoare să rămână la înălțimea ei noetică, ca ”mireasă a lui Hristos” (Efeseni 5:27) nepătată. Suntem absolut siguri că, dacă Sinodul viitor se va mișca în mod consecvent în cadrul propriilor specificări, va fi invalidat, ca pseudo-sinod, de către un Sinod Ortodox care îi va urma, așa cum au fost invalidate hotărârile Sinoadelor mincinoase de la Efes, Lyon și Ferrara-Florența decătre Sinoadele Ortodoxe care le-au urmat.

Înaltpreasfințiți Mitropoliți,

Întrucât nu s-a întrunit Sfântul Sinod al Bisericii Greciei pentru a-și exprima poziția față de textele propuse spre discuție și votare, aș dori să vă pun în atenție încă un subiect foarte serios. De un secol încoace, ecumenismul ortodocșilor își are ca punct de plecare, care îl întreține și conduce, însăși Patriarhia Ecumenică, adică pe Patriarhul Ecumenic și Sinodul din jurul acestuia. De acolo purcede duhul cel necurat al ecumenismului. Însă acest duh al necurăției se odihnește – din păcate – și în aproape toți mai-marii Bisericilor Locale Autocefale, dar, numeric, și în cei mai mulți dintre arhierei. Astfel, continuă să pătrundă până azi, cu neputință de controlat, ca un șarpe, în măruntaiele Bisericii Ortodoxe, spre a otrăvi trupul Bisericii celei a-toată-lumea. Ecumenismul, potrivit descoperirii ”de sus” a lui Hristos făcute către Sfântul Gheronda Efrem Katunakiotul, este stăpânit de duhuri viclene și necurate. Patriarhia Ecumenică are – așa cum a fost adeverit de istorie – ”întâietățile” cele rele din punct de vedere eclesiologic și duhovnicesc, în proclamațiile și acțiunile ecumeniste (adică, în împreună-rugăciunile cu eterodocșii, dar și cu cei de alte religii, în curtoaziile ecumeniste etc.).

În actualele condiții istorice ale dominației duhului ecumenist la Patriarhia Ecumenică, se cuvine ca Episcopii Sinodului Bisericii Greciei – după umila mea părere – să se problematizeze foarte serios, dacă va trebui sau nu să voteze textul ”Autonomia și modul de proclamare a acesteia”. Și acest lucru pentru motivul foarte serios al relației singulare dintre așa-numitele Țări Noi și Patriarhia Ecumenică. Este foarte real pericolul ca, în virtutea autonomiei Bisericii Greciei, Țările Noi să fie subordonate juridicției directe a Patriarhiei Ecumenice. Noi, ca cetățeni ai Greciei de Nord, dată fiind politica bisericească ecumenistă a Patriarhiei Ecumenice, dorim să rămânem ecclesial în juridicția Bisericii Autocefale a Greciei. Nu dorim să fim dominați de duhul ecumenist alienat al Patriarhiei Ecumenice. Responsabilitățile bisericești și duhovnicești ale Sinodului Bisericii Greciei în privința acestui subiect sunt, din punct de vedere istoric, uriașe. Din acest motiv, vă conjurăm, cu smerenie și căldură, ca Părinți ai noștri duhovnicești, să ascultați de glasul nostru plin de durere.

Vă mulțumesc pentru atenție și răbdare!

Sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.gr/2016/03/23-03-2016_31.html

Traducere: Tatiana Petrache (G.O.)

Graiul Ortodox

Sunt eterodocşii membri ai Bisericii? prof. Dimitrios Tselenghidis

Sunt eterodocşii, adică toţi cei ce îşi zic creştini, dar nu sunt ortodocşi, membri ai Bisericii?[1]
de Dimitrie Ţelenghidis[2],
Profesor al Facultăţii de Teologie,
Universitatea Aristotelică din Tesalonic

Sub influenţa ecumenismului, încă din secolul trecut, se întreprinde sistematic o tentativă de înstrăinare a conştiinţei ecclesiologice a Bisericii Ortodoxe, ca întreg (ca pliromă). Mai exact, se încearcă din ce în ce mai mult acceptarea unei teorii denaturate despre ceea ce înseamnă Biserica.
În baza acestei percepţii, cum că Biserica ar fi divizată, toţi creştinii – adică toți cei ce au fost botezaţi indiferent de modul săvârşirii Sfintei Taine a Botezului, în numele Dumnezeului Celui în Treime – sunt consideraţi ca fiind membri egali ai Trupului lui Hristos (adică ai Bisericii). Iar acest lucru se doreşte să fie luat în consideraţie în ciuda diferenţelor dogmatice dintre aceşti creştini.
În consecinţă, indirect, prin această teorie despre Biserică se anulează propriu-zis caracterul mântuitor al dogmelor (adevărurile de credinţă descoperite de Dumnezeu), dogme formulate de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.
Concomitent, îşi pierd definitiv însemnătatea atât anatemele şi afurisirile, precum şi Canoanele Sinoadelor mai sus pomenite. De altfel, așa se explică și faptul că s-a ajuns ca în Duminica Ortodoxiei fie să nu se mai citească în întregime anatemele, fie să nu se mai citească deloc Synodikonul Ortodoxiei. Încet, dar sigur, înaintăm spre o nivelare programată a Ortodoxiei cu erezia. De altfel, la evenimentele bisericești oficiale, ereticii sunt numiți fraţi întru Hristos cu ortodocșii sau, după caz, ortodocșii li se adresează cu ușurință, rostind titlul lor eccleziastic mincinos. Este limpede, ne găsim în mijlocul unui proces de omogenizare a diferitelor credinţe creştine.
Oare este legitim, din punct de vedere teologic şi ştiinţific, să-i considerăm pe eretici, adică pe romano-catolici, protestanţi, anticalcedoneni etc., drept membri ai Bisericii? Şi, în consecinţă, suntem cu toţii una în Hristos?
Ca să răspundem la această întrebare, într-un mod argumentat teologic, va trebui să lămurim de la început că noi, ca ortodocşi, credem în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, conform adevărului de credinţă mărturisit în Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan (381).
Din expunerea de mai sus a Simbolului de Credinţă rezultă desigur că unitatea, ca însușire fundamentală a monadei şi, în cazul de față, ca însușire a Bisericii celei una, este un dat cert al credinţei noastre.
În conştiinţa trupului Bisericii, unitatea ei este un dat ființial (ontologic) care este asigurat în mod permanent și absolut de capul Bisericii, de Hristos, prin prezenţa continuă a Duhului Sfânt Mângâietorul întru ea, încă de la Cincizecime.
Unitatea Bisericii, ca adevăr de credință (dogmatic), exprimă atât conştiinţa Bisericii de sine, cât şi experienţa în Duhul Sfânt pe care ea o are. Aşadar, pe baza faptului că în Biserica Ortodoxă se constată o conştiinţă dogmatică neîntreruptă în întregul ei, această Biserică una este cea Ortodoxă.
Mărturisirea cuprinsă în Simbolul de Credinţă, şi anume că Biserica este una, înseamnă că aceasta constituie însușirea de bază a identităţii ei.
În practică, aceasta înseamnă că Biserica nu se poate diviza, nu se poate fragmenta, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos. Iar Hristos, ca și cap al Trupului Bisericii, nu poate să aibă nici mai multe trupuri, ca Unul şi Unicul Dumnezeu și Om, după cum nici un trup împărţit nu poate să aibă. Astfel, oricine se unește cu Trupul lui Hristos şi rămâne viu în acest Trup are puterea, prin Sfintele Taine şi prin păzirea în dragoste a poruncilor, să se mute din moartea biologică la viaţa veşnică a Dumnezeului Celui în Treime. Şi precum mlădiţele de vie nu pot trăi şi aduce rod, dacă sunt tăiate din vie (Ioan 15: 5-6), la fel şi credinciosul tăiat din Biserică sau comunităţile întregi de credincioşi, indiferent de cât de mulți ar fi, nu pot nici să existe în Hristos, nici să înfiinţeze o altă Biserică.
Credinţa Bisericii este dată de sus, este inspirată de Dumnezeu, de aceea, ea nu este negociabilă. În conformitate cu învățătura Sinodului al II-lea Ecumenic, nu pot exista Biserici divizate sau mai multe Biserici, pentru că astfel ar rezulta o contradicţie între definițiile Biserica cea una – Bisericile cele multe și Biserica cea una – Biserica divizată.
Orice schismă şi orice eventuală erezie nu ating în esență Biserica în privinţa caracterului ei unitar. Biserica a fost, este şi va rămâne una şi nedivizată până la sfârşitul veacului. Exact acest lucru îl mărturisim în Simbolul de Credinţă, folosind verbul cred la timpul prezent.
Hristos este capul acestui Trup integru ce continuă să rămână integru fie că se îmbogăţeşte cu nenumăraţi membri, fie că este mărginit la un număr infim de membri de-a lungul istoriei.
Hristos nu poate să fie capul unui Trup divizat sau fărâmițat. Acest fel de ecclesiologie nu a fost legitimat niciodată în cadrul istoriei noastre bisericeşti şi nici nu este cu putinţă să fie legitimat în cadrul experienţei în Duhul Sfânt a Bisericii.
Biserica nu poate să fie una şi totodată fragmentată.
Dacă Biserica este divizată, atunci ea nu poate fi una, pentru că Unul este Trupul Domnului. Ba, mai mult, dacă este divizată, nu este nici sfântă, nici sobornicească şi nici apostolică.
Însă, dacă Biserica, conform Simbolului de Credinţă, este una, nu pot exista Biserici eterodoxe (în afara Bisericii Ortodoxe), nici Biserici mame, nici Biserici surori, nici Biserici fiice sau Biserici nepoate.
Una şi singura Biserică nedespărţită (întotdeauna) naşte tainic din apă şi din Duh (Ioan 3: 5) doar pe membrii ei, nicidecum nu naște alte Biserici.
În consecinţă, considerarea Bisericii ca fiind divizată, considerare manifestată, din nefericire, în ultima vreme, de către importante fețe bisericeşti, este în opoziţie cu exprimarea clară a Simbolului de Credinţă.
Considerarea că Biserica ar fi divizată sau că ar exista har și mântuire în afara ei, aduce cu sine, conform hotărârilor Sinoadelor Ecumenice, căderea din Biserică, mai exact, caterisirea şi afurisenia, în funcţie de împrejurare, a aceluia care persistă într-o consideraţie dogmatică greşită.
Considerarea că Biserica este divizată anulează, în practică, credinţa în însăşi existenţa Bisericii care, doar pentru că este una şi nedespărţită, poate fi înţeleasă în baza conştiinţei de sine ortodoxe.
Prin urmare, atunci când cineva acceptă conştient consideraţia că Biserica este divizată, neagă credinţa Bisericii, neagă identitatea, dar şi conştiinţa de sine a ei.
Din acest motiv, ortodocşii nu au nici o problemă psihologică legată de identitatea lor ca ortodocși și ca Biserică, așa cum au cei ce au fost tăiați din Trupul Bisericii, adică eterodocșii (romano-catolici, anticalcedonieni-copţi, armeni, protestanţi cu diviziunile lor neoprotestante: baptişti, adventişti, evanghelişti etc.).
Desigur, Biserica Ortodoxă se roagă cu durere, îi pare rău şi manifestă interes pentru pocăinţa şi întoarcerea acestora în Trupul unic al lui Hristos, de la care au fost tăiaţi din cauza devierilor lor dogmatice.
1. Credinţa Apostolică
Integrarea şi rămânerea în Trupul Tainic al lui Hristos, adică în Biserică, nu are loc fără anumite condiţii prealabile. Ea presupune neapărat acceptarea şi mărturisirea credinţei apostolice, aşa cum a fost explicată şi formulată de Sinoadele Ecumenice ale Bisericii.
Astfel, atunci când un credincios, indiferent de poziţia instituţională pe care o are în Trupul Bisericii, sau mai mulţi credincioşi, indiferent de numărul lor, încalcă credinţa stabilită a Bisericii, aceştia se desprind de Trupul ei. Dacă este vorba de un preot sau de un ierarh, acesta se cateriseşte, iar dacă este un mirean, acesta se afuriseşte. Acest lucru înseamnă că nu pot să participe şi să se împărtăşească de Tainele Bisericii.
Romano-catolicii au căzut din Biserică, în mod oficial, în secolul al XI-lea. În 1014 au introdus în Simbolul de Credinţă învăţătura lor dogmatică greşită cu privire la Duhul Sfânt, şi anume cunoscutul Filioque. Conform acestei învăţături, Duhul Sfânt, ca Persoană dumnezeiască, îşi are existenţa în urma purcederii şi din Tatăl, şi din Fiul. Învăţătura dogmatică a romano-catolicilor, însă, anulează învăţătura apostolică a Bisericii despre Dumnezeu cel în Treime, căci, după Sfântul Evanghelist Ioan, Duhul Adevărului de la Tatăl purcede (Ioan 15: 26). De altfel, Sinodul al III-lea Ecumenic, prin Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Simbolul de Credinţă, a hotărât categoric că nimănui nu-i este permis să adauge sau să scoată nici măcar o silabă din cele stabilite în Simbolul de Credinţă. Toate Sinoadele Ecumenice următoare au consfinţit hotărârile Sinodului al III-lea Ecumenic.
Aşadar, este limpede faptul că Romano-catolicii, în consecinţă, şi Protestanţii, au căzut în afara credinţei apostolice a Bisericii, de vreme ce ei au adoptat Filioque. Este de prisos să facem referire la toate modernizările aduse credinţei de către creştinii occidentali (infailibilitatea papei, dogmele mariologice, primatul papal, harul creat etc.).
2. Succesiunea apostolică
De credinţa apostolică se leagă nedespărțit succesiunea apostolică. Succesiunea apostolică este valabilă doar în Trupul Bisericii, presupunând, neapărat, credinţa apostolică.
Prin succesiunea apostolică înţelegem continuarea neîntreruptă a conducerii Bisericii de către Sfinţii Apostoli. Această continuare are un caracter harismatic şi este asigurată prin transmiterea autorităţii duhovniceşti a Sfinţilor Apostoli către episcopii Bisericii şi, prin intermediul celor din urmă, preoţilor.
Modul de transmitere episcopilor autoritatea duhovnicească apostolică se face prin punerea mâinilor (hirotonie). Dacă, prin urmare, vreun episcop dobândeşte hirotonia în mod canonic, din punct de vedere bisericesc, şi se află, însă, în afara Bisericii datorită credinţei lui greşite, el încetează, de fapt, să aibă succesiune apostolică, din moment ce aceasta are sens doar în cadrul tainic al Trupului lui Hristos, care este Biserica.
În consecinţă, dacă vreun episcop sau vreo Biserică locală, indiferent de numărul de membri, cad din credinţa Bisericii, aşa cum această credinţă a fost exprimată infailibil de Sinoadele Ecumenice, ei încetează să mai aibă succesiune apostolică, pentru că se găsesc deja în afara Bisericii. Şi, din moment ce succesiunea apostolică este întreruptă în mod existenţial, nici nu poate fi vorba de dobândirea sau continuarea succesiunii apostolice pentru cei deja căzuţi în afara Bisericii.
Pe baza celor de mai sus, însuşi papa, dar şi toți episcopii romano-catolici sunt lipsiţi de succesiune apostolică, pentru că, fiind lipsiţi de credinţa apostolică, se găsesc în afara Bisericii. În consecinţă, a vorbi despre succesiune apostolică în afara Bisericii este un lucru fără temelie ştiinţifică, adică neteologic.
3. Preoţia şi celelalte Taine
Preoţia în cadrul Bisericii este preoţia lui Hristos, din moment ce Însuşi Hristos slujeşte Tainele Bisericii Lui, prin intermediul episcopilor şi a preoţilor.
Preoţia presupune continuitatea apostolică neîntreruptă, succesiunea apostolică. Mai întâi şi mai întâi, preoţia presupune ca Dumnezeu-Omul Hristos să fie slujitor în Trupul Său, Biserica. Într-o expresie finală, preoţia lui Hristos trece prin Biserică şi este oferită de Însuşi Hristos prin Biserica Lui şi însăşi Bisericii Lui. Preoţie autonomă şi Taine autonome faţă de Biserică nu pot exista.
Preoţia, precum toate celelalte Sfinte Taine, constituie o vădire a lucrării Bisericii (o dezvăluire liturgică, căci Biserica se înfăţişează pe sine prin Taine, zice Sfântul Nicolae Cabasila). Acest lucru înseamnă că, pentru a exista Taine, trebuie să existe în prealabil Biserica. Tainele sunt ca ramurile unui copac. Ramurile vii, care înfloresc şi aduc rod, pot exista doar dacă se găsesc în prelungirea firească a copacului, atunci când sunt legate ontologic de corpul copacului.
Din punct de vedere teologic, este de neconceput susţinerea afirmaţiei că eterodocşii, romano-catolici sau protestanţi, ar avea vreo Taină, măcar una, de exemplu, Botezul. Întrebarea esenţială care trebuie pusă aici este următoarea: Cine a slujit Taina Botezului? Unde a dobândit preotul slujirea? Cine i-a dat slujirea, din moment ce aceasta se găseşte doar în Biserică? Şi unde se găseşte Biserica la eterodocşi, dacă aceştia, datorită credinţei lor greşite au căzut în afara Bisericii?
4. Teoria celor doi plămâni ai lui Hristos
Această teorie îşi are originea în Romano-catolicism. Conform acestei teorii, Hristos are drept plămâni Romano-catolicismul şi Biserica Ortodoxă.
Astăzi, din nefericire, teoria aceasta a fost adoptată şi de mulţi ierarhi ortodocşi şi teologi laici ortodocşi, fără să fie probabil siliţi. Această teorie, însă, din punct de vedere ortodox, poate fi considerată nu doar non-teologică, ci chiar o blasfemie.
Biserica Ortodoxă se diferenţiază ontologic de Romano-catolicism, din motive dogmatice clare. Astfel, Biserica Ortodoxă consideră că doar ea păstrează caracterul Bisericii de Trup divino-uman al lui Hristos. Romano-catolicismul este căzut de o mie de ani în afara Bisericii lui Hristos.
De altfel, pentru că Biserica, după cum consideră Simbolul de Credinţă, este una şi omogenă, din punct de vedere teologic este de neconceput să se subînţeleagă, în conformitate cu teoria de mai sus, că Ortodoxia şi Romano-catolicismul sunt doi plămâni ai lui Hristos, ca şi cum ar fi două organe echivalente din Trupul Lui.
În acest caz, ar trebui să considerăm că celelalte organe ale trupului lui Hristos fie nu sunt încă descoperite din punct de vedere ecclesiologic, fie sunt acoperite de alte Biserici în afara celor două. Aşa ceva ne-ar conduce nemijlocit la adoptarea teoriei ecclesiologice protestante a ramurilor (Branch theory).
Prin teoria ramurilor înţelegem teoria protestantă privind identitatea Bisericii. Biserica, după protestanţi, este comunitatea nevăzută a Sfinţilor. Toate diversele Biserici istorico-empirice, cu dogme diferite, sunt legitime şi echivalente, fiind ramuri ale copacului Bisericii nevăzute. Biserica nevăzută este Biserica despre care mărturisim în Simbolul de Credinţă. În consecinţă, nici o Biserică locală, indiferent de dogmă, nu întrupează una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Nici o Biserică locală nu poate susţine faptul că deţine plinătatea adevărului revelat. Biserica cea una a lui Hristos este cumulul total al secţiilor separate, adică al Bisericilor locale de orice dogmă, oricât de mult ar diferi din punct de vedere dogmatic între ele. Acest fapt este cu neputinţă de acceptat din punct de vedere ortodox.
Pe de altă parte, teoria romano-catolică despre cei doi plămâni ai lui Hristos este o blasfemie atunci când este adoptată de ortodocşi. Şi constituie o blasfemie în sensul cel mai strict al cuvântului, pentru că introduce în Trupul impecabil al lui Hristos Romano-catolicismul, ca pe un organ funcţional al Lui (un plămân), deşi Romano-catolicismul suferă ontologic din punct de vedere instituţional, fiind, în realitate în afara Trupului divino-uman al Bisericii.
5. Biserici surori
De la început, termenul Biserici surori a fost nepotrivit şi inadmisibil. Este nepotrivit din punct de vedere teologic, atunci când este folosit pentru a exprima relaţia dintre Bisericile Ortodoxe locale. Şi este absolut inadmisibil, din punct de vedere teologic, atunci când este folosit pentru a determina caracterul ontologic al Bisericii Ortodoxe şi al Romano-catolicismului.
Termenul Biserici surori nu este un termen bazat scripturistic, nici nu este legitim. Atunci când Sfântul Apostol Pavel se referă la diversele Biserici locale, el nu le denumeşte surori, nici nu subînţelege existenţa vreunei Biserici mame ale vreunor Biserici locale. El are conştiinţa că Biserica este una şi că ea are un caracter universal, în sensul unei deplinătăţi a adevărului şi a vieţii ei, şi al cărei cap, ne informează Sfântul Apostol Pavel, este Însuşi Hristos. Astfel, atunci când se adresează vreunei Biserici locale, foloseşte expresia stereotipă: Bisericii care este în Corint, de exemplu. Acest lucru arată că prezenţa întregii Biserici poate fi în orice loc, acolo unde există comunitatea euharistică a credincioşilor sub episcopul ei. Este, desigur, de la sine înţeles faptul că unitatea acestor Biserici locale este asigurată de comuniunea lor întru credinţă, viaţă şi rânduială ecclesiastică. Unitatea Bisericilor locale este garantată în practică de Sinodul episcopilor acestor Biserici.
Din cele expuse mai sus reiese clar faptul că, din moment ce nici Bisericile locale aflate în acelaşi cuget în cadrul Ortodoxiei nu se justifică, din punct de vedere teologic, să fie numite surori, cu atât mai mult nu există vreun substrat teologico-ecclesiologic pentru a numi Biserica Ortodoxă şi Romano-catolicismul Biserici surori. De altfel, Romano-catolicismul nu poate fi numit, în sensul strict al cuvântului, Biserică, după anul 1054, pentru că de atunci acţionează asupra lui anatemele Sinoadelor Ecumenice, consecinţa fiind tăierea de la Trupul divino-uman.
Aici trebuie făcută observaţia că suspendarea anatemelor nu poate fi efectuată de nici o persoană oficială a Bisericii, indiferent de înălţimea poziţiei în ierarhia ecclesiastică, ci doar de un Sinod Ecumenic. Şi acest lucru se poate face doar în cazul în care, în prealabil, sunt îndepărtate motivele dogmatice pentru care a avut loc efectiv tăierea Romano-catolicismului de Biserică.
Este, aşadar, limpede faptul că, oficial, Romano-catolicismul nu mai este Biserică din 1054. Practic, acest lucru înseamnă că nu are credinţa apostolică corectă, nici succesiune apostolică. Nu are harul necreat şi, prin urmare, nu are Tainele dumnezeieşti care aduc trupul divino-uman al Bisericii într-o comuniune îndumnezeitoare cu omul. Şi, pentru că Biserica nu poate decât să fie şi să rămână până la sfârşitul veacului una şi nedespărţită, orice comunitate creştină aflată în afara Bisericii Ortodoxe este, pur şi simplu, eretică.
Traducere din limba greacă de Preot Matei Vulcănescu

________________________________________
[1] Referat susţinut în Mitropolia Republicii Moldova şi Episcopia de Bălţi, în zilele de 3 şi 4 aprilie 2012.
[2] Domnul Profesor Dimitrie Ţelenghidis este considerat unul din cei mai mari dogmatişti ai Greciei din perioada contemporană. În ultimii 20 de ani este implicat în problema dialogului dintre Ortodoxie şi eterodoxie. Din anii tinereții a avut binecuvântarea să cunoască pe Părintele Paisie Athonitul, vestit pentru sfințenia lui, în preajma căruia s-a aflat timp de mulţi ani şi a primit sfaturile lui patristice şi duhovniceşti. Are o vastă operă, din care cităm câteva: Teologia Ortodoxă şi viaţa, Soteriologia lui Luter, Har şi libertate după tradiţia patristică a secolului al XIV-lea”, Contribuţie la soteriologia Bisericii Ortodoxe, etc. (n. trad.).

Textul Conferinţei de la Iaşi a domnului Dimitrios Tselenghidis: “CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA BISERICEASCĂ”(2012)

— preluare de pe “Pelerin ortodox” / “Ortodoxia catholică” —

http://acvila30.ro/textul-conferintei-de-la-iasi-al-domnului-dimitrios-telenghidis-credinta-ortodoxa-si-viata-bisericeasca/

Textul Conferinţei de la Iaşi a domnului Dimitrios Tselenghidis:

“Credința ortodoxă și viața bisericească”

 

 

 

 (conferinţa ţinută la Iaşi pe data de 7 Nov 2012 cu binecuvântatea ÎPS Teofan)

de profesor Dimitrios Țelenghidis

traducere pr. Matei Vulcănescu

Credința ortodoxă și viața bisericească se găsesc într-o unitate indisolubilă. Credința ortodoxă, înțeleasă ca adevăr dogmatic, delimitează conținutul vieții Bisericii și garantează autenticitatea vieții Ei.

În același timp, viața Bisericii este oglinda vie a conținutului credinței ortodoxe. Duhul Sfânt, ca Duh al Adevărului Ipostatic, cu prezența Lui harismatică în Biserică, asigură viața Bisericii în esența ei, și îi dă un sens autentic.

Credința ortodoxă și viața bisericească se exprimă la nivel existențial și de către fiecare membru al Bisericii.  În mod special, viața bisericească, exprimată ca un fel nou de a fi al credinciosului,  nu poate avea ca rezultat  un mod de manifestare individualist și autonom.  De altfel, fiecare om (membru al Bisericii celei Una) exprimă, în manifestările lui individuale Biserica. Astfel, ethosul eclesiastic al credinciosului se identifică cu fiecare lucrare a sa. Adică prin fiecare lucrare intelectuală, psihologică, artistică și în general,  prin fiecare manifestare psihosomatică a credinciosului, se dezvăluie viața lui interioară bisericească.  Astfel, în baza acestui fapt, putem să susținem că viața Bisericii se descoperă din viața membrilor Ei.

Când credința ortodoxă se desparte și devine autonomă față de viața credinciosului, nu mai are caracter mântuitor.  Aceasta înseamnă că acest fel de credință nu poate să mântuiască pe om. Credința ortodoxă capătă caracter mântuitor numai atunci când se leagă indisolubil și funcțional cu viața de fiecare zi a credinciosului. Atunci este și se numește viața lui,  viață bisericească.

Desigur că nici viața bisericească, nici participarea la Sfintele Taine fără credința ortodoxă nu poate duce la mântuire. Aceasta înseamnă că nici o Taină a Bisericii, în această situație, nu ne poate mântui de la sine (adică fără ca noi să credem ortodox).

Ortodoxia deține și trăiește adevărul integral. Viața și adevărul se înțeleg în primul rând în domeniul existențial. Adevărul nu poate fi separat de viață în integralitatea și în autenticitatea lui fără consecințe dezastruoase.

Viața, pentru Biserică, este cealaltă față a adevărului. Este necreată, este pururea fiitoare, este viața veșnică, despre care se vorbește în Evanghelie.

În această situație, este foarte edificatoare și expresivă legătura pe care o face Hristos între adevărul autentic și viața autentică. Hristos, ca Adevăr în Sine, ne adeverește că « aceasta este viața veșnică : să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu Adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis » [1] Viața veșnică este cunoașterea adevăratului Dumnezeu.  Dar, așa cum știm, în limbajul biblic, patristic și ecleziologic, cunoașterea este cauzată de trăire. Cunoașterea înseamnă experiență trăită. Experiența care se vede din participarea la adevăr. Din istoria și experiența arătată a Bisericii, ortodoxia se concretizează prin exactitatea (acrivia) și integritatea învățăturii dogmatice a Ei, în timp ce ortopraxia (dreapta făptuire a Ei) se arată, prin excelență, în viața duhovnicească a membrilor îndumnezeiți ai Bisericii.

Credinciosul care are o viață duhovnicească lucrătoare este condus în toate manifestările sale de Duhul Domnului său. Deoarece Hristos există și trăiește înlăuntrul nostru prin Duhul Său. Hristos, prin Duhul Său, devine « în toate primul » numai în membrele lucrătoare ale Trupului Său mistic, adică în membrii activi ai Bisericii.  În practică, aceasta înseamnă că Hristos,  prin Duhul Său, stăpânește în gândul, în cuvântul și în toată lucrarea acestui credincios.  Împărăția lui Dumnezeu, care se identifică cu viața duhovnicească în cea mai curată înfățișare a ei, este aceea care stăpânește toate manifestarile credinciosului în cadrul Bisericii. În această situație, credinciosul împărățeste, este stăpânit de Duhul lui Dumnezeu de fiecare dată când arată o viață evlavioasă.

Și aşa cum, în mod fericit însemnează Sfântul Chiril al Ierusalimului : « viața evlavioasă este susținută de dogma ortodoxă și de fapte bune, și nici dogmele fără fapte bune nu sunt primite de Dumnezeu, dar nici faptele care nu sunt însoțite de dogmele ortodoxe nu sunt primite de Dumnezeu. »[2] Virtuțile morale, după Sfântul Ioan Gură de Aur, primesc viață din puterea dogmelor, așa cum membrele trupului primesc viață de la suflet[3], care sunt sfințite de dogmele ortodoxe[4], care sunt agenții lucrării sfințitoare.  Dar și după Sfântul Maxim « omul se sfințește prin mărturisirea exactă a credinței ».[5]

Ca urmare, adevărul în Biserică nu este teoretic, adică nu este primirea intelectuală prin ascultare și studiu a cunoașterii conținutului credinței, ci este, în principal,  taina care se trăiește prin lucrarea Duhului Sfânt[6]. Fără această participare, a lucrării, este imposibil ca omul să cunoască înțelepciunea lui Dumnezeu și să se împărtășească de Sfintele Taine ale credinței noastre[7]. Credincioșii sunt conduși către plinătatea adevărului de Duhul Adevărului prin trăire. De aceea ei rămân neclintiți în aceasta, fără a le fi frică de amenințări, prigoană sau moarte.  În această situație, poate fi vorba despre maturitatea duhovnicească, despre care vorbește Sfântul Vasile cel Mare, referindu-se la cei care se hrănesc cu hrana tare a dogmelor, « deoarece aceștia au terminat viața copilărească și nu au nevoie de lapte, ei pot să se hrănească cu dogmele tari care îl desăvârșesc pe omul duhovnicesc »[8].

Desăvârșirea duhovnicească, atunci când îl definește pe credinciosul ortodox, este întrepătrunsă cu conștiința ortodoxă și cu acrivia dogmatică.

După cum Ortodoxia trăită coexistă cu ortopraxia (dreapta făptuire), erezia nu poate fi deloc compatibilă cu evlavia, nu poate coexista cu ea. Este imposibil ca ereticul sa fie evlavios și plin de virtuți. « așa cum nu poate să iasă din zăpadă foc, tot așa, ba chiar cu atât mai mult nu poate ieși de la eretic smerenie », remarcă Sfantul Ioan Sinaitul, « îndreptarea este a credincioșilor și a evlavioșilor și, desigur, a acelora care au inima curată»[9] exact din acest motiv ereticii se caracterizează ca neevlavioși (necredincioși) și erezia lor ca blasfemie[10].

Biserica Ortodoxă nu a despărțit niciodată adevărul dogmelor de viața si evlavia Ei.  Teologia și dogmele au fost întotdeauna legate de viața credincioșilor. Învățătura dogmatica a Bisericii și felul de a fi (etosul) al credincioșilor trebuie să se găsească într-o relație funcțională, în așa fel încât una să o adeverească pe cealaltă, ca două fețe ale aceleiași realități.  În nici un fel de situație nu se poate permite a se separa viața credincioșilor de dogmele Bisericii. De aceea atunci când se anulează una, încetează a avea putere și cealaltă.  Desigur că această vedere unilaterală a unei însușiri fundamentale a Ortodoxiei a fost considerată întotdeauna ca o respingere a însăși identității Bisericii. Viața curată este judecată și capătă vrednicie numai din credința dreaptă, viața curată având ca monedă de schimb dreapta credință. « Nici un folos nu are viața curată atunci când credința este greșită » subliniază Sfântul Ioan Hrisostom, «dar nici credința ortodoxă nu e de folos atunci când viața este stricată, murdară »[11].

Viața credincioșilor este autentică atunci când confirmă Teologia Bisericii, adică atunci când constituie experiența trăită a conținutului credinței.

Dar și adevărul dogmatic are valoare practică și mântuitoare, atunci când este trăită și se arată ca viață în Hristos, atunci când există viață curată duhovnicească.  Părintele cel cu Gură de Aur spune hotărât : « Nici să credem că este suficientă pentru mântuire credința, dacă nu arătăm viață curată »[12].

Felul de a fi eclesial, ca etos în Hristos, nu este o manifestare individuală, ci își exprimă existența sa în mod universal. De aceea și Hristos în « Predica de pe Munte » a unit credința către El cu ținerea voii lui Dumnezeu : « nu tot cel ce Îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu, Celui din ceruri ». [13]

Unirea dintre dogme și etosul credinței și al vieții nu este mecanică ci este lucrarea Duhului Sfânt, care presupune conlucrarea liberă cu omul. Ca să rămână credința nezdruncinată este nevoie de ajutorul și de lucrarea activă a Duhului Sfânt în credincios. Lucrarea activă a Duhului Sfânt în credincios este asigurată prin curățenia viețuirii.  Viața curată face ca Duhul Sfânt să rămână lucrător și să întărească puterea credinței. De aceea este imposibil ca să nu se clatine credința aceluia ce are viață necurată[14], deoarece viața prihănită devine piedică în trăirea exactă a dogmelor în așa măsură încât dogmele acestea se strâmbă în mintea lui și încep să corespundă cu viața sa întinată. [15]

Viața eronată și întinată împiedică înțelegerea înălțimii dogmelor credinței, deoarece, în mod practic,  întunecă puterea de înțelegere a minții. Și, așa cum nu este posibil ca cineva care se găsește în înșelare dar trăiește corect (având smerenie, dragoste, moralitate, virtute, viață curată) sa rămână într-un final în înșelare, tot așa cel care se găsește în viclenie nu poate să ajungă repede la înălțimea dogmelor.  Cel care caută adevărul trebuie să se păzească neîntinat de orice patimă.  Cel care se eliberează de patimi, și din înșelare se va elibera și adevărul va cunoaște. Dumnezeu cheamă și conduce la adevăr pe orice om care are frică de Dumnezeu și viață virtuoasă. Nu există situație, spune Sfântul Ioan Hrisostom, ca un om de altă religie sau eretic să rămână în înșelare, atunci când este bun și iubitor de oameni. Întotdeauna Dumnezeu îl va conduce la Biserica Sa.  Dacă se întâmplă, însă, să rămână în înșelarea sa, atunci există cu siguranță o altă patimă pe care o are, cum ar fi slava deșartă, nepăsarea sau lenea sufletească, lipsa de grijă față de propria mântuire, etc.  « Dumnezeu îi atrage pe cei care se găsesc în înșelare, atunci când au viața curată ».[16]  Un exemplu este Apostolul Pavel, care era un prigonitor și luptător cumplit împotriva Bisericii lui Hristos.  Deoarece avea o viață ireproșabilă, nu numai că a primit credința Bisericii, dar și pe toți i-a întrecut.[17]

Cât privește legătura dintre credință și viață în cadrul Bisericii, vom sublinia următorul fenomen tragic și paradoxal.  În zilele noastre, mulți creștini ortodocși ne arătăm a crede după credința Răsăritului, dar ne comportăm  și trăim Apusean.  Aceasta este o problemă foarte gravă, deoarece confirmă o fracturare interioară existențială.  De aceea, se înțelege de ce în  vremea noastră  se schimbă adevăruri înrădăcinate de secole, în ciuda recomandării clare scrispturistice și patristice de a nu « schimbă granițele veșnice pe care le-au așezat Părinții Bisericii ».[18] Felul apusean de a trăi, care de la început și prin construcția sa este definit ca arogant și plin de mândrie, are ca rezultat nașterea fiecărei eterodoxii, dar și a panereziei Ecumenist-sincretiste, erezie ce se referă  nu numai la sincretismul interreligios (care  îi cuprinde atât pe romano-catolici cât și pe toți protestanții) ci și la sincretismul intercreștin,  la acordul de la Balamant, la minimalismul dogmatic, teoria ramurilor, recunoașterea unei presupuse succesiuni apostolice și a Tainelor în afara Bisericii, teoria  « Bisericilor Surori », teoria « celor doi plămâni ai Bisericii », și la acordul de la Chambesy care ar recunoaște pe eterodocșii anticalcedonieni condamnați de Duhul Sfânt prin Sinoadele Ecumenice ca fiind ortodocși, rugăciunile în comun cu eterodocșii, căsătoriile mixte, primirea eterodocșilor în Biserică fără Taina Botezului, etc.

Pericolul ca printr-o viața necurată să se ajungă la o credință strâmbă este iminent.  Este doar o problemă de timp când și cum se va întâmpla.  De aceea este nevoie mereu de însoțirea dintre viaţă şi dogme, « așa fel încât viața noastră să evidențieze dogmele credinței și dogmele să adeverească buna-credință a faptelor noastre ».[19] Nu avem nici un folos din dreapta credința, dacă viața noastră este necurată.[20] 

Dacă cunoașterea și trăirea adevărului  recomandă împreună Ortodoxia, atunci erezia este deviația de la aceasta cunoaștere și participare.

După Sfânta Scriptura, erezia este în primul rând învățătura demonilor, adică este inspirată de duhurile viclene.[21] După Scrierile Ascetice ale Bisericii, diavolul însuși a adus în lume toate credințele greșite și ereziile.  După Stâlpul Ortodoxiei Atanasie cel Mare, “erezia nu provine de la apostoli, ea provine de la demoni și de la tatăl lor, diavolul, și este fără roadă, stearpă, irațională și nebunească”.[22]

În același duh, Părinții Sinoadelor Ecumenice îi caracterizează pe eretici ca având rațiunea deteriorată, ca fiind nebuni (duhovnicește).

Părinții mari ai Bisericii folosesc atribute grele în privința ereziei și a ereticilor. Numesc erezia necredință și ateism și pe eretici necredincioși și atei. În mod special, Sfântul Atanasie cel Mare îi caracterizează pe eterodocși ca cei ce neagă adevărul, dușmani, colaboratori ai diavolului[23], și premergători ai antihristului.[24]

Erezia este legată strâns de înșelare, fiind o deviație de la adevăr și totodată o deviație de la ceea ce înseamnă viața deplină, autentică.

“Așa cum acela care se depărtează de drumul cunoscut se rătăcește pe drumuri necunoscute, fără să știe unde merge” notează Sfântul Nil Ascetul, “așa și omul care nu crede în Treimea cea de o ființă se găsește în rătăcire”.[25] Acela care rătăcește, nici la scopul ultim nu ajunge, deoarece se află în afara drumului, nici de siguranță nu se bucură, înstrăinându-se de ceea ce este ființial viața sănătoasă.

Este uzual  în Scrierile Patristice a se evalua erezia ca fiind mult mai gravă decât orice păcat moral al omului deoarece erezia, prin excelență, îl desparte pe om de Dumnezeu.  Despărțirea omului de Dumnezeu este confirmată și instituțional de către Biserica Sinoadelor Ecumenice prin afurisire (oprirea de la Sfânta Împărtășanie) și anatematizare (tăierea din trupul Bisericii) a acelora care nu primesc hotărârile dogmatice date sub inspirația Duhului Sfânt.

Dar în Scrierile Fundamentale Patristice este amintită des și partea morală a ereziei, ca fiind strâns legată de importanța ei dogmatică. În opoziție cu însușirea Bisericii de a uni, erezia are însușirea de a dezbina. Nimic altceva nu au facut Bisericii ereziile si ereticii, decât să nu ne iubească pe noi, pe Dumnezeu și pe ei înșiși. [26]

Devierea ereticilor de la dreapta credință are ca urmare firească şi devierea lor  de la  viața duhovnicească veritabilă. De aceea, și viața lor este caracterizată de violență, calomnie și atrocități. Sfântul Atanasie cel Mare,  Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie Palama ne mărturisesc astfel de experiențe. Nu sunt scutiți de comportări similare  romano-catolicii și protestanții, așa cum ne informează istoria cruciadelor și a prozelitizmului din Orientul Mijlociu și din Europa de Est.

Atunci când este în pericol credința ortodoxă, cei credincioși cu adevărat arată o mare sensibilitate și se arată ca apărători ai dogmei Ortodoxe și ai evlaviei Ortodoxe. De altfel, aceeași sensibilitate pe care o au credincioșii pentru trăirea și apărarea integrității credinței se intensifică în lupta împotriva rătăcirii ereticilor.  Este firesc  ca cei care trăiesc adevărul eclezial să fie și apărători ai credinței și neînfricați luptători împotriva ereziei, deoarece erezia are ca rezultat contrazicerea vieții în Duhul Sfânt a Bisericii. Astfel încât, toți care luptă pentru credința Ortodoxă universală, se luptă, în esență, pentru apărarea experienței harismatice a Bisericii, care înseamnă și viața lor personală.  În această situație, credincioșii, care sunt în mod obișnuit toleranți și pașnici, se arată ca « războinici »  ne va spune Sfântul Grigorie Teologul.[27]  Aici, apologetica  și starea de război a credincioșilor, și prin excelență a păstorilor sfințiți ai Bisericii noastre, nu trebuie să fie înțeleasă greșit, deoarece aceasta este cu adevărat lupta de apărare.  Adică, atunci când Biserica îndură un pericol real din partea ereticilor (cum ar fi astăzi din partea ecumeniştilor-n.t.), credincioșii ortodocși care au conștiință se luptă să o apere, dând în felul acesta mărturia rămânerii statornice în credință. “ Am rămas statornici, prin lupta noastră, darului de obște, comorii părintești a credinței sănătoase”.[28]

Lupta creștinilor ortodocși, chiar dacă este pentru viața lor însăși, nu este îndreptată împotriva ereticilor ci împotriva ereziei, care amenință să erodeze adevărul în conştiinţa membrilor Bisericii și prin extensie viața Ei.  Ortodoxia nu a adoptat niciodată violența împotriva ereticilor, ci elaborează teologia apologetică, pentru a convinge cu rațiunea și cu argumente corecte, subliniind în principal trăirea în Duhul Sfânt a membrilor Ei.

Scopul acestei poziții a Ortodoxiei în fața provocării ereticilor este dublu. Pe de o parte apără trupul bisericesc de a nu fi molipsit, iar pe de alta parte dă posibilitatea ca rătăciții să revină la credința sănătoasă a Bisericii.  Aceasta se adeverește și din faptul că Părinții apologeți, deși folosesc un limbaj dur la adresa ereticilor, nu simt ură față de aceștia.[29] Vis-a-vis de ei părinții sunt neținători de minte a răului, blânzi și iubitori de oameni, deși aceia sunt puși pe ceartă. În mod evident socotesc prietenia și tovărășia cu ereticii ca o « stricăciune » și ca o « pierdere a sufletului ».[30] Dialogul cu ereticii trebuie să se desfășoare numai în cadrul recomandat de Sfântul Apostol Pavel : « de omul eretic, după întâia și a doua mustrare depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit » .[31]  Dialogul trebuie să se limiteze « numai până la sfatul pentru întoarcerea lor la dreapta credință » după Sfântul Atanasie cel Mare.[32] Fiind mișcat de același duh al Sfintei Scripturi și al practicii Sfinților Părinți, marele teolog al vederii luminii necreate, Sfântul Grigorie Palama, pune ca și condiție pentru un dialog cu Romano-catolicii scoaterea lui Filioque din Simbolul de Credință.[33] După cum este Hristos, așa sunt și Sfinții Săi, întotdeauna cer credința curată ca și condiție absolut necesară pentru vindecare și mântuire. Este specifică, în mod deosebit, condiția pe care o pune Marele Atanasie în privința dialogului cu ereticii. Nu se poate să se discute nimic altceva cu aceștia, spune el, până când nu se va verifica chestiunea credinței. Mai întâi trebuie să fie acordul în credință. Această metodă eclesiastică este întemeiată de însuși Hristos, care nu vindeca pe cei ce pătimeau până nu își exprimau credința lor către El. [34]

Ortodoxia, ca gândire și trăire a credinței, se vede în mod special, în perioada când apar ereziile. Și astăzi, figuri harismatice ale Bisericii devin centre de referință pentru o orientare stabilă a dreptei credințe și a vieții duhovnicești în fața confuziei produse de diversele interpretări ale conținutului credinței și mai ales în cadrului dialogului în curs de desfășurare dintre ortodocși și eterodocși.

Ortodoxia a fost exprimată întotdeauna în mod autentic de către sfinți, de către purtătorii de harisme ale vieții ei în Duhul Sfânt. Putem să fim siguri și optimiști că nu suntem în pericol, numai cu condiția să mergem pe urmele Sfinților Părinți ai Bisericii.


[1] Ioan 17, 3 

[2] v. Cateheze 4, P.G. 35, 456B

 

[3] v P.G. 60, 745

[4] V. P.G. 59, 443

[5] V. P.G. 90, 165A

[6] V. Sfântul Marcul Ascetul P.G. 65, 1001AB

[7] V. Sfântul Macarie P.G. 34, 904B

[8] V. P.G. 31, 920A

[9] V. P.G. 88, 996B

[10] V. Sfântul Atanasie cel Mare, P.G. 26, 1076C si P.G. 25, 221-225

[11] V. P.G. 53, 31 şi P.G. 59, 369

[12] V. P.G. 59, 77

[13] Matei 6, 21

[14] V. P.G. 51, 280

[15] V. P.G. 55, 50 si P.G. 62, 93

[16] V. P.G. 61, 70 si P.G. 57, 243-244

[17] V. E.P.E. 18, 222-224

[18] V. P.G. 59, 63 şi Paremii 22, 28: « Nu muta graniţele veşnice pe care le-au pus Părinţii tai »

[19] V. P.G 64, 500C

[20] V. P.G. 59, 59-61

[21] V. I Timotei 4, 1

[22] V. P.G. 26, 960B

[23] V. P.G. 25, 541C-544C

[24] V. P.G. 26, 25B si 941A

[25] V. P.G. 79, 1237C

[26] V. P.G. 87, 2925B

[27] V. P.G. 35, 1112A

[28] V. Scrisoarea 243, P.G. 32, 908C

[29] V. Sfantul Atanasie cel Mare, P.G. 26, 937C

[30] V. Sfantul Atanasie cel Mare, P.G 26, 940C

[31] Tit 3, 10

[32] V. P.G. 26, 940B

[33] V. Despre purcederea Duhului Sfânt, Cuvântul 1, 4, 27-31. P.Hristu, Vol. A, p.31.

[34] Sfantul Atanasie cel Mare, Περί τον γεγενημένων παρ’αρειανων 36, V.E.P., 31, 260-261

Sursa: Ortodoxia Catholică

Editare de text: Ana Elisabeta

Profesorul Dimitrios Tselenghidis despre pericolul văzut al schismei în Biserică – Scrisoare către Patriarhul Moscovei*277

Profesorul Dimitrios Tselenghidis

despre pericolul văzut al schismei în Biserica Ortodoxă

Scrisoarea profesorului Dimitrios  Tselenghidis către Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril

DSC_7477_w747_h800_q100

 Textul scrisorii,  a fost  încredințat blogului Graiul Ortodox de către autor:

 

tselenghidis

UNIVERSITATEA ARISTOTELIANĂ DIN TESALONICFACULTATEA DE TEOLOGIE

DEPARTAMENTUL DE TEOLOGIE

CATEDRA DE TEOLOGIE DOGMATICĂ

PROFESOR: DIMITRIOS I. TSELENGHIDIS

541 24 TESALONIC

Tel. Birou 2310-996-957, Acasă 2310-342-938

mobil 6951391117

 

15[1]Către

Preafericitul

Patriarh al Rusiei

Chiril

Moscova

Preafericite,

În perspectiva Sfântului și Marelui Sinod care urmează a se întruni, aș dori să vă pun înainte, încă o dată, câteva cugetări teologice ale mele, care sper să vă pară utile.

În urma unei cercetări pe care am realizat-o, am avut surpriza neplăcută să constat că Biserica Greciei – din 1961, când au început Conferințele Presinodale Panortodoxe despre Marele Sinod menționat mai sus, și până acum – nu s-a ocupat la nivel sinodal de hotărârile acestor Conferințe. Probabil că această constatare a mea este valabilă și pentru Biserica dumneavoastră. Acest fapt a condus la situația bisericească dificilă în care ne aflăm astăzi. Să avem, adică, hotărâri bisericești asupra unor chestiuni critice ale unui Mare Sinod Panortodox, pentru care, însă, există un grav deficit de validare sinodală a lor de către Sinodul Local, așa cum prevăd, de altfel, chiar Conferințele Presinodale.

În momentul de față, din punct de vedere bisericesc, ne aflăm în stadiul penultim al hotărârilor definitive ale Marelui Sinod Panortodox. Consider că – în ciuda excepționalei lor gravități – lucrurile sunt încă soluționabile. După cum se știe, Sistemul Sinodal al Bisericii noastre Ortodoxe este o lucrare a Bisericii în Duhul Sfânt, și nu se ocupă doar de chestiunile de administrație și de viață [socială], ci și de formularea exactă a învățăturii dogmatice a Bisericii. Consider mai ales că deficitul sinodal din ultimii 55 de ani poate fi cu siguranță soluționat [chiar și] acum, dacă hotărârile Sinodului Bisericii Ruse, care urmează a se întruni în viitorul foarte apropiat pentru a discuta textele propuse pentru Marele Sinod al Ortodoxiei, vor fi în acord cu conștiința de sine a Bisericii și cu experiența Duhului Sfânt în Sfânta ei Tradiție.

Și încă ceva, în strânsă legătură cu cele spuse anterior și extrem de serios. Am citit cu atenție ” Regulamentul de organizare si de functionare a Sinodului Panortodox din Creta, iunie 2016 ”, publicat de curând, și doresc să vă prezint o observație teologică personală.

Concret, la articolul 12 cu titlul ”VOTAREA ȘI APROBAREA TEXTELOR”, sunt menționate următoarele lucruri importante:

”Votarea textelor discutate și reconsiderate de Sinod, în conformitate cu ordinea de zi,

  1. se face de către Bisericile Ortodoxe autocefale, iar nu de către fiecare membru în parte al delegațiilor care le reprezită la Sinod, conform hotărârii unanime în acest sens a Sfintei Sinaxe a Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe,
  2. votul în Sinod, care se realizează pe Biserici, iar nu de către fiecare membru al delegațiilor acestora, nu exclude [eventualitatea] ca unul sau mai mulți arhierei dintr-o delegație a unei Biserici Ortodoxe Autocefale să respingă anumite intervenții în texte sau un text în întregul lui, iar dezacordul acestora se va consemna în Actele Sinodului,iar
  3. evaluarea acestor dezacorduri este însă considerată o chestiune internă a Bisericii autocefale de care aparțin, care [însă] poate să își justifice acordarea unui vot pozitiv acelor texte sau puncte respinse de unii membri ai săi pe baza principiului majorității interne, și este exprimat de Întâi-stătătorul Bisericii respective, de unde și rezultă necesitatea unui spațiu și timp anume pentru o dezbatere la nivel intern asupra respectivei chestiuni, [în cadrul Bisericii autocefale respective,] așa cum a fost prevăzut”.

În articolul de mai sus vedem că unanimitatea Marelui Sinod se limitează la un vot din partea fiecărei Biserici Autocefale Locale. Dezacordurile particulare – atât timp cât constituie o minoritate în cadrul Bisericilor Locale – sunt lăsate în seama acelor Biserici Locale, ca ”problemă locală a lor”, lucru care este inadmisibil din punct de vedere bisericesc pentru un Sinod Panortodox, atunci când obiectul dezacordului vizează o problemă dogmatică. Iar această situație este foarte probabilă. De pildă, subiectul conștiinței de sine a Bisericii și al identității acesteia, pe care îl abordează textul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină” – este unul eclesiologic, adică prin excelență dogmatic. Prin urmare, nu este admisibil, din punct de vedere teologic, ca un text care este promovat spre aprobare, pe de o parte să introducă în fapt teoria protestantă a ”ramurilor” – legiferând prin acceptarea sa existența mai multor Biserici cu dogme foarte diferite –, iar pe de altă parte, ”Regulamentul de Organizare și Funcționare a Sinodului” acestuia să îi ignore în fapt pe eventualii ierarhi minoritari ai Bisericilor Locale și să nu ia foarte serios în considerare abordările teologice ale conștiinței lor episcopale.

Și aici se ridică o întrebare teologică și dogmatică foarte îndreptățită: Cum se va mărturisi într-o asemenea situație credința cea una a Bisericii, ”cu o singură gură și-o singură inimă”? Cum vor putea Părinții Sinodali să spună: ”părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă”? Cum vor arăta că au ”mintea lui Hristos”, întocmai cum susțineau Părinții de Dumnezeu purtători ai Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii?

Preafericite,

În chestiunile dogmatice, după cum se știe, adevărul nu se găsește în majoritatea Arhiereilor sinodali. Adevărul nu este majoritar, pentru că în Biserică adevărul este o realitate Ipostatică. De aceea, și cei care nu sunt de acord cu ea sunt tăiați din Biserică, fiind caterisiți și afurisiți după caz. Sfântul și Marele Sinod nu este îngăduit să lase unor organizații sinodale inferioare subiectul extrem de serios al eventualului dezacord al episcopilor minoritari în chestiuni dogmatice. Se impune, fiind o structură sinodală superioară, să abordeze de urgență acest subiect, pentru că altfel există pericolul văzut al schismei în Biserică, tocmai în momentul în care acest Mare Sinod are ambiția să reconfirme unitatea văzută a Bisericii noastre.

Cu cel mai profund respect,

untitled

vă sărut dreapta

Dimitrios Tselenghidis

Profesor al Facultății de Teologie a Universității Aristoteliene

Graiul Ortodox

Textul Patriarhilor Ortodocși ce pregatește Marele Sinod Panortodox este neortodox!- dupa cum demonstreaza Profesorul de Dogmatica Dimitrie Tselenghidis

NOTĂ (pravoslavie.ru): Profesorul Şcolii Teologice a Universităţii Aristoteliene din Salonic, dr. Demetrios Tselenghis, a trimis primele sale observaţii teologice ierarhilor ortodocşi ai mai multor Biserici Ortodoxe Locale (inclusiv acelea din Grecia, Rusia, Serbia, Georgia, Bulgaria, Alexandria, şi Antiohia) în legătură cu textul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creştine”.

Professor of the Theological School at the Aristotle University of Thessaloniki, Dr. Demetrios Tselengidis has sent his first theological observations to the Orthodox hierarchs of several Local Orthodox Churches (including those of Greece, Russia, Serbia, Georgia, Bulgaria, Alexandria, and Antioch) concerning the text: “Relations of the Orthodox Church with the Rest of the Christian World.”

Scrisoarea domnului profesor Dimitrie Tselenghidis către Înaltpreasfințitul Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove, cu privire la textele adoptate la a cincea Conferinţă Panortodoxă Presinodală (de pregătire a viitorului Sinod Panortodox care va avea loc în iunie 2016). Domnul Tselenghidis, profesor de Dogmatică şi ucenic al Sfântului Paisie Aghioritul, critică aspru unele elemente neortodoxe care s-au strecurat în text şi care trădează mentalitatea şi concepţia eclesiologică neortodoxă a celor care au elaborat şi semnat textul.  Sunt anexate cele două texte la care face referire scrisoarea, precum şi un glosar de termeni care să facă textul mai uşor de parcurs pentru cei mai puţin pregătiţi în teologie şi istoria Bisericii.

Source: Textul Patriarhilor Ortodocși ce pregatește Marele Sinod Panortodox este neortodox!- dupa cum demonstreaza Profesorul de Dogmatica Dimitrie Tselenghidis

Scrisoarea domnului profesor Tselenghidis:

Înaltpreasfințite[1],

În vederea convocării Sfântului Sinod al Bisericii Rusiei, aș dori cu evlavie să vă pun în atenție anumite sugestii și observații teologice referitoare la textele, publicate deja, ale celei de-a V-a Conferințe Panortodoxe Presinodale, texte de care în curând vă veți ocupa pentru a lua decizii asupra lor la nivel sinodal.

Observațiile mele teologice vizează textul:

             ”RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE CU RESTUL LUMII CREȘTINE”.

Textul acesta dă la iveală un lanț întreg de inconsecvențe sau chiar de contradicții teologice. Astfel, la articolul 1 proclamă conștiința de sine bisericească a Bisericii Ortodoxe, considerând-o – foarte corect – ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”. Însă, la articolul 6 prezintă o formulare care vine în contradicție cu articolul de mai sus (1). Se menționează în acest sens, că ”Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a celorlalte Biserici și Confesiuni Creștine care nu se află în comuniune cu aceasta”.

Aici se pune următoarea întrebare teologică cât se poate de îndreptățită: Dacă Biserica este ”UNA”, potrivit Simbolului de Credință și a conștiinței de sine a Bisericii Ortodoxe (Art. 1), atunci cum de se vorbește despre alte Biserici Creștine? Este evident că aceste alte Biserici sunt eterodoxe.

Însă ”Bisericile” eterodoxe nu pot fi numite sub nici o formă ”Biserici” de către ortodocși, pentru că, dacă abordăm lucrurile din punct de vedere dogmatic, nu se poate vorbi de un pluralism al unor ”Biserici” care au dogme diferite, și anume în multe aspecte dogmatice. În consecință, atât timp cât aceste ”Biserici” rămân neschimbate în ereziile din credința lor, nu este corect din punct de vedere teologic să le recunoaștem – și anume la nivel instituțional – caracterul de Biserică, fiind ele în afara ”Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”.

La același articol (6) există și o a doua contradicție teologică gravă. La începutul acestui articol se menționează următorul lucru: ”Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea acesteia este cu neputință de zdruncinat”. Însă la sfârșitul aceluiași articol se scrie că Biserica Ortodoxă, prin participarea ei la Mișcarea Ecumenică, are ca ”scop cert pregătirea căii care duce către unitate”.

Aici se pune întrebarea: De vreme ce unitatea Bisericii este un dat, atunci ce fel de unitate se mai caută în cadrul Mișcării Ecumenice? Oare se înțelege prin aceasta întoarcerea creștinilor occidentali la Biserica cea UNA și unică? Așa ceva însă nu reiese din litera și duhul textului în întregul său. Dimpotrivă, chiar se dă impresia că este o realitate sciziunea din interiorul Bisericii, iar perspectivele celor care participă la dialoguri vizează tocmai unitatea scindată a Bisericii

Prin neclaritatea sa, creează confuzie teologică și articolul 20, care spune: ”Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu celelalte Biserici și Confesiuni creștine sunt determinate întotdeauna pe baza criteriilor canonice ale tradiției bisericești deja existente (canoanele: 7 al Sinodului II Ecumenic și 95 al Sinodului 5-6 Ecumenic)”.

Însă, canoanele 7 al Sinodului II Ecumenic și 95 al Sinodului 5-6 Ecumenic vorbesc despre recunoașterea Botezului anumitor eretici, care își exprimă interesul de a intra în Biserica Ortodoxă. Însă, din litera și duhul textului, dacă îl judecăm din punct de vedere teologic, înțelegem că nu se vorbește deloc despre întoarcerea eterodocșilor la Biserica Ortodoxă cea Una. Dimpotrivă, în text este considerat dintru bun început ca fiind de la sine înțeleasă validitatea Botezului[2] eterodocșilor – chiar și fără o hotărâre panortodoxă asupra acestei probleme. Cu alte cuvinte, textul adoptă ”teologia baptismală”. În același timp, este ignorat în mod intenționat faptul că eterodocșii contemporani din Apus (romano-catolici și protestanți) au nu doar o singură dogmă, ci o mulțime de dogme prin care se diferențiază de credința Bisericii Ortodoxe (în afară de Filioque, harul creat al Tainelor, primatul, infailibilitatea, tăgăduirea icoanelor și a deciziilor Sinoadelor Ecumenice și altele).

Semne de întrebare legitime ridică și articolul 21, în care se menționează că ”Biserica Ortodoxă… apreciază pozitiv textele teologice emise de aceasta (se referă la Comisia ”Credință și Ordine”)… cu privire la modul de abordare a Bisericilor”. Aici va trebui să atragem atenția că aceste texte nu au fost judecate de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale.

În sfârșit, la articolul 22 se dă impresia că Sfântul și Marele Sinod care urmează a se întruni pornește de la premisa infailibilității hotărârilor sale, întrucât consideră că ”păstrarea credinței ortodoxe autentice este asigurată doar de sistemul sinodal care în Biserică constituie întotdeauna judecătorul competent și ultim asupra subiectelor credinței”. În acest articol se trece cu vederea faptul istoric că în Biserica Ortodoxă criteriul ultim este conștiința dogmatică veghetoare a pliromei[3] Bisericii, care în trecut a validat sau a judecat a fi tâlhărești și sinoade considerate ca ecumenice. Sistemul sinodal prin el însuși nu asigură în mod mecanic corectitudinea credinței ortodoxe. Acest lucru se întâmplă doar atunci când episcopii sinodali au înlăuntrul lor lucrător pe Sfântul Duh și Calea Ipostatică, adică pe Hristos, așa încât sinodalii să fie în fapt”următori ai Sfinților Părinți”.

EVALUARE GENERALĂ A TEXTULUI

Prin cele ce s-au scris și se sugerează în mod limpede în textul de mai sus, este cât se poate de clar că inspiratorii și alcătuitorii lui operează o legalizare instituțională a sincretismului și ecumenismului creștin prin hotărârea[4] unui Sinod Panortodox. Acest lucru însă ar fi catastrofal pentru Biserica Ortodoxă. Din acest motiv propun cu smerenie retragerea lui în totalitate.

Și o observație teologică la textul ”TAINA CĂSĂTORIEI ȘI IMPEDIMENTELE LA ACEASTA”. La articolul 5.i, se menționează: ”căsătoria dintre ortodocși și eterodocși este oprită potrivit acriviei canonice, neputând fi binecuvântată (canonul 72 al Sinodului 5-6 Trulan), dar poate fi binecuvântată prin pogorământ și din iubire de oameni, cu condiția clară ca pruncii ce rezultă din această căsătorie să se dorească (de către părinți) a fi botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă”.

Aici, condiția clară ca „pruncii ce rezultă din această căsătorie să se dorească a fi botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă” vine în contradicție cu validarea teologică a căsătoriei ca Taină a Bisericii Ortodoxe și acest lucru, pentru că apare nașterea de prunci – în legătură cu botezarea pruncilor în Biserica Ortodoxă – care ar consfinți sacralitatea căsătoriilor mixte, lucru interzis în mod clar de anumite canoane ale Sinoadelor Ecumenice (72 al Sinodului 5-6 Ecumenic). Cu alte cuvinte, un sinod neecumenic, așa cum este Sfântul și Marele Sinod ce urmează a se întruni, relativizează o hotărâre clară a unui Sinod Ecumenic. Iar acest lucru este inadmisibil.

Și încă ceva. Și dacă din nunta săvârșită în Biserica Ortodoxă nu rezultă prunci, această căsătorie este validată teologic în virtutea intenției soțului eterodox de a-și fi integrat eventualii copii în Biserica Ortodoxă?

În consecință, din punct de vedere teologic, paragraful 5.i trebuie eliminat.

Cu cel mai profund respect,

untitled

Dimitrios Tselenghidis,

Profesor al Universității Aristoteliene din Tesalonic

sursa Graiul Ortodox

[1] Am scris acest răspuns la solicitarea Mișcării Juriștilor Ortodocși din Republica Moldova, în calitate de organizatori ai Conferinței Teologice Internationale Ortodoxe „Sincretismul interreligios”, care a abordat problema Sfântului și Marelui Sinod și s-a desfășurat cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove, în orașul Chișinău, pe 21-22 ianuarie 2016.

[2] Se instituționalizează transformarea iconomiei în dogmă, prin generalizarea excepțiilor și diluarea regulilor. Potrivit învățăturii ortodoxe, iconomia este abaterea temporară de la acrivie, de la canonul credinței, din cauza neputințelor omenești, în cazuri excepționale, având ca scop întoarcerea oamenilor la dreapta credință, în pofida piedicilor obiective.

[3] Pliroma Bisericii poate consta și într-un grup restrâns de credincioși care „priveghează și se roagă” în Duh și în Adevăr (păstrând unitatea și continuitatea cu Sfinții Părinți) în contextul manipulării în masă, ca în vremea Sfinților Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Marcu Evghenicul, când majoritatea ierarhilor căzuseră în erezie.

[4] Acreditarea sinodală a unei învățături noi (venită din afara Sfintei Tradiții a Bisericii, a Duhului și Adevărului), nu reprezintă decât un gest de forță, de impunere autoritară a unor idei străine Ortodoxiei care are ca scop diluarea conștiinței dogmatico – ecleziale și relativizarea reperelor patristice.

 
Dictionar de termeni:
Sinod Talharesc: un sinod „panortodox” sau „ecumenic” care schimba invatatura Bisericii calcand in picioare Sfanta Scritura, Sinoadele Ecumenice si Sinoadele Locale si invatatura Sfintilor Parinti.
Biserica soborniceasca = Hristos a numit Sobornicească (Catholicească) Biserica Sa deoarece ea păstrează Adevărul şi Mărturisirea de Credinţă. (Καθολική Εκκλησία /katholiki ekklisia[1] = Biserica Sobornicească)

      Biserica Sobornicească (Catholică) este cea care mărturiseşte Credinţa Ortodoxă şi unitatea sa ţine de mărturisirea Unicei şi adevăratei Credinţe. 

– Biserica APOSTOLEASCA= una din insusirile Bisericii celei Una, cea Ortodoxa este aceea de a fi apostolica, adica intemeiata pe invatatura Sfintilor Apostoli insuflati de Duhul Sfant la Cincizecime, care au mers in toata lumea si au propovaduit Evanghelia intemeind Bisericile Locale.

– erezie = opinie in contradictie cu descoperirea dumnezeiasca, Dumnezeu a descoperit prin prooroci si prin insus Filul Sau Calea spre mantuire, insa omul prin lucrarea diavolului a inceput sa schimbe invatatura lui Hristos Dumnezeu si a Proorocilor si a Apostolilor si a Sfintilor Parinti, faurind religii dupa propriile lor patimi si interese, acestea se numesc erezii. 

– eterodox = cel care nu e crestin ortodox

–  ecumenic = a toata lumea ortodoxa, a toata Biserica, pentru toata lumea locuita, crestin ortodoxa

– ecumenism = o miscare sincretista care cauta sa uneasca toate credintele eretice, eronate si sa schimbe credinta ortodoxa pentru a o uni cu ereticii, faurind un ghiveci de credinte, o amestecare ca la Turnul Babel. „Consiliul Modial al Bisericilor” este un organism ecumenist la care participa activ si distructiv Bisericile Ortodoxe Locale.

– Sinod Ecumenic = Sfintii Parinti s-au adunat sa combata o erezie si sa o taie din Trupul Bisericii pentru a nu afecta organele sanatoase ale Bisericii, aceasta adunare a tuturor episcopilor si a credinciosilor care au marturisit Adevarul si pe Hristos si au combatut erezia se numesc Sinoade Ecumenice. Sinoadele Ecumenice nu au creeat Dogme noi ci au formulat Dreapta Credinta in contradictie cu invatatura eretica.

– Sinod Local = este adunarea episcopilor dint-o Biserica Locala, de exemplu episcopii din Biserica Ortodoxa Romana cand se aduna formeaza un Sinod Local care poate dezbate probleme organizatorice si morale, exista si Sinoade Locale care au avut in centrul lor episcopi sfinti, luminati de Duhul Sfant, care au dat invataturi valabile in toata Biserica. 

– Dogma = Descoperirea facuta de Dumnezeu pentru mantuirea omului ce a fost formulata in scris pentru a se combate ereziile( invataturile eronate) de catre Sfintii Parinti de la Sinoadele Ecumenice

– Traditie = traditia in senul de Sfanta Traditie reprezinta suma invataturii Sfintilor Parinti care nu se contrazice in sine, ci se confirma de catre toti Sfintii Parinti din toate secolele- ceea ce s-a crezut de catre toti Sfintii, pretutindeni si totdeauna, iar un Sinod trebuie sa confirme obligatoriu invatatura Sfintior Parinti si a Sinaodelor Ecumenice si sa nu iasa din granitele invataturii lor sau sa ii contrazica. Daca un sinod contrazice invatatura Sinoadelor insuflate de Duhul Sfant, numind, de exemplu confesiunile crestine a fi „Biserici” asta insemna ca sinodul respectiv este unul talharesc. 

– pleroma = plinatatea Bisericii- toti membrii Bisericii, patriarhi, episcopi, preoti, credinciosi, calugari- cu totii impreuna – daca un Sinod nu exprima credinta plinatatii Bisericii, atunci e talharesc.

– ontologie = insemna existential, fiintial, ceea ce exista prin sine, pe muntele Sinai la Rugul Aprins, Dumnezeu ii spune lui Mosie ca El este Cel ce Este.

– panortodoxie = ceea ce este pentru toata ortodoxia, pentru toata Biserica Ortodoxa- cuvantul panortodox este unul impropriu, pentru ca ar presupune ca ortodoxia ar fi o denominatiune printre alte denominatiuni crestine, ca ar fi „un grup de Biserici”, pe cand Biserica Ortodoxa este singura Biserica lasata de Hristos

– teologie baptismala = erezia care afirma ca oricine e botezat in numele Sfintei Treimi de catre orice eretici are Harul Botezului si nu mai trebuie botezat in Biserica Ortodoxa, pentru ca ar face, chipurile, parte din Biserica prin rostirea magica a formulei Botezului de catre orice eretic.  Pentru ca cineva sa fie botezat si sa primeasca Harul Botezului trebuie ca inainte de botez sa marturiseasca toata credinta Ortodoxa si cel care il boteaza sa fie membru al Bisericii Ortodoxe.

– Filioque= erezia ce afirma ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul, nu numai de la Tatal- aceasta e erezia Romano-catolicilor

– Harul creat al Taineor= erezia conform careia in Sfintele Taine nu ar lucra insasi Dumnezeu ci un har intermediar creeat de Dumnezeu, ceea ce nu poate duce pe om la sfintire si indumnezeire, ci il tine mereu distant de Dumnezeu, erezie a Romano-catolicilor

– infaibilitatea papala= ideea conform careia papa de la Roma e fara de gresala

 

Iata textul semnat de Inataistatatorii Bisericilor Ortodoxe adoptat pentru Marele Sinod Panortodox

Relațiile Bisericii Ortodoxe cu întreaga lume creștină Proiect de document pentru Sinodul Pan-Ortodox, adoptat la a V-a Conferință presinodală de la Chambésy, 10-17 octombrie 2015

1. Biserica Ortodoxă fiind una, sfântă, sobornicească și apostolică, crede cu tărie în conștiință Sa eclezială profundă și în locul important pe care îl are aceasta în promovarea unității creștinilor în lumea de astăzi.

2. Biserica Ortodoxă își fundamentează unitatea pe faptul că a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos și pe comuniunea întru Sfânta Treime și Sfintele Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică și tradiția patristică, pe care Biserica le trăiește până în ziua de astăzi. Biserica Ortodoxă are misiunea și datoria de a transmite și a propovădui adevărul conținut în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, ceea ce dă Bisericii caracterul său universal.

3. Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe și misiunea sa ecumenică cu privire la unitatea Bisericii au fost exprimate în Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura indisolubilă dintre credința adevărată și comuniunea prin Sfintele Taine.

4. Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat “pentru unirea tuturor“, a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, îndepărtați și apropiați, fiind chiar în fruntea căutării căilor și modalităților pentru restabilirea unității credincioșilor în Hristos, participând la Mișcarea Ecumenică de la începuturile sale și contribuind, ulterior, la formarea și dezvoltarea acesteia. În plus, datorită duhului ecumenic și filantropic care o caracterizează și a voinței divine  “Care voieşte ca toți oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4), Biserica Ortodoxă întotdeauna S-a luptat pentru refacerea unității creștinilor.Astfel, participarea ortodoxă la Mișcarea Ecumenică nu este străină nicidecum de natura și istoria Bisericii Ortodoxe, ci constituie exprimarea credinței și tradiției apostolice în condiții istorice noi.

5. Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe, precum și participarea sa în Mișcarea pentru restabilirea unității creștinilor se bazează pe însăși conștiința Ortodoxiei și pe spiritul său ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinței și tradiției Bisericii primare, a celor șapte Sinoade Ecumenice,unitatea pierdută a creștinilor.

6. În ce privește natura ontologică a Bisericii, unitatea acesteia nu poate fi compromisă. Biserica Ortodoxă recunoaște existența istorică a altor biserici și confesiuni creștine care nu se află în comuniune cu ea, dar crede, de asemenea, că relațiile pe care le are cu acestea din urmă trebuie să se bazeze pe o clarificare cât mai rapidă și mai obiectivă posibil, a întregii probleme ecleziologice și, în special, a învățăturii generale pe care acestea o mărturisesc cu privire la Taine, har, preoție și succesiune apostolică. Astfel, Ea este dispusă în mod favorabil, atât din motive teologice cât și pastorale, să  ia parte la un dialog teologic cu diferite biserici și confesiuni creștine și, în general, să participe la Mișcarea Ecumenică din timpurile recente, convinsă că, pe calea dialogului, aduce o mărturie dinamică a plinătății adevărului în Hristos și a comorilor Sale duhovnicești tuturor celor ce sunt în afara Ei, cu scopul de a netezi calea ce duce spre unitate.

7. In acest duh participă astăzi, activ, toate Sfintele Biserici Ortodoxe Locale în dialogurile teologice oficiale și, majoritatea dintre ele, în diferite organizații inter-creștine, bilaterale și multilaterale, făcând parte din diferite organisme naționale, regionale sau internaționale; aceasta în ciuda crizei profunde pe care o traversează Mișcarea Ecumenică. Această activitate ecumenică pluridimensională își are sursa în sentimentul de responsabilitate și în convingerea că coexistența, înțelegerea reciprocă, colaborarea și eforturile comune pentru unitatea creștină sunt esențiale ca să “nu punem piedică Evangheliei lui Hristos” (I Cor 9, 12).

8. Este evident că Biserica Ortodoxă, dialogând cu alți creștini, nu ignoră dificultățile legate de un astfel de proiect; în plus, Ea înțelege obstacolele care apar în calea unei înțelegeri comune a tradiției Bisericii primare și speră că Duhul Sfânt, Care toată rânduiala Bisericii o plinește (Care pune întregul așezământ al Bisericii) (Stihiră din Vecernia Rusaliilor) va covârși toate slăbiciunile (va împlini toate lipsurile) (rugăciune de la hirotonie). În acest sens, în cadrul dialogurilor teologice, precum și în cadrul participării Sale la Mișcarea Ecumenică, Biserica Ortodoxă nu se bazează doar pe puterea omeneasca a celor care duc aceste dialoguri, ci, de asemenea, pe cârmuirea Duhului Sfânt și harul Domnului, Care S-a rugat “ca toţi să fie una” (In 17, 21).

9. Dialogurile teologice bilaterale actuale, anunțate de Conferințele panortodoxe, sunt expresia deciziei unanime a tuturor Sfintelor Biserici Ortodoxe Locale care au datoria de a participa în mod activ și neîntrerupt la derularea lor; aceasta pentru a nu pune obstacole în calea mărturiei unanime a Ortodoxiei pentru slava lui Dumnezeu în Treime. În cazul în care o Biserică Locală decide să nu desemneze delegați – pentru unul dintre dialoguri sau pentru o adunare anume – dacă aceasta decizie nu este luată la nivel panortodox, dialogul continuă. Absența unei Biserici Locale trebuie, oricum ar fi – înaintea deschiderii dialogului sau a adunării în cauză – să fie obiectul unei discuții în sânul misiunii ortodoxe angajate în dialog; aceasta pentru a exprima solidaritatea și unitatea Bisericii Ortodoxe.

10. Problemele care apar în cursul discuțiilor teologice ale Comisiilor teologice mixte nu justifică întotdeauna, raportat doar la acestea, retragerea unilaterală a delegaților sau chiar suspendarea definitivă a participării unei Biserici Ortodoxe Locale. Ca regulă generală, trebuie evitat ca o Biserică să se retragă de la dialog, făcând toate eforturile necesare la nivel inter-ortodox pentru restabilirea reprezentativității complete în sânul Comisiei Teologice Ortodoxe angajate în acest dialog. Dacă una sau mai multe Biserici Ortodoxe refuză să participe la întâlnirile Comisiei mixte teologice de dialog din motive ecleziologice, canonice, pastorale sau morale, Aceasta sau Aceste Biserici trebuie să comunice în scris refuzul lor Patriarhiei Ecumenice și tuturor Bisericilor Ortodoxe, în conformitate cu hotărârea panortodoxă stabilită. În timpul consultării panortodoxe, Patriarhul Ecumenic urmărește să obțină consensul tuturor celorlalte Biserici cu privire la ce e de făcut, inclusiv posibilitatea unei reevaluări a procesului dialogului teologic concret, în cazul în care acest lucru este considerat, în unanimitate, ca indispensabil.

11. Metodologia de urmat în desfășurarea dialogurilor teologice vizează găsirea unei soluții la divergențele teologice moștenite din trecut sau la cele care au putut apărea recent și cîutarea elementelor comune ale credinței creștine. Ea presupune, de asemenea, punerea la curent a pleormei Bisericii cu privire la evoluția diferitelor dialoguri. În cazul în care nu se reușește depășirea anumitor divergențe teologice, dialogul teologic poate să continue după ce s-a înregistrat dezacordul constatat în acea anume problemă teologică și s-au informat despre acest dezacord toate Bisericile Ortodoxe Locale în vederea măsurilor care trebuie luate ulterior.

12. Este evident că, în cursul dialogurilor teologice, scopul urmărit de toți este același: restabilirea finală a unității în credința adevărată și în iubire. Diferențele teologice și ecleziologice existente permit, într-un fel, o ierarhizare a dificultăților care apar pe calea realizării acestui obiectiv stabilit la nivel panortodox. Specificitatea problemelor legate de fiecare dialog bilateral presupune o diferențiere în metodologia care trebuie urmată în fiecare caz; dar nu o diferențiere în scop, pentru că scopul este același pentru toate dialogurile.

13. In ciuda acestui fapt, un efort de coordonare a activităților diverselor Comisii teologice inter-ortodoxe se impune, în caz de necesitate, cu atât mai mult cu cât unitatea ontologică indisolubilă a Bisericii Ortodoxe trebuie să fie revelată și, de asemenea, manifestată în cadrul acestor dialoguri.

14. Concluzia oricărui dialog teologic proclamat oficial corespunde sarcinii Comisiei Teologice Mixte desemnate în acest scop; Președintele Comisiei inter-ortodoxe trebuie să prezinte un raport Patriarhului Ecumenic, care, în acord cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Locale, anunță închiderea dialogului. Niciun fel de dialog nu este considerat a fi finalizat înainte ca închiderea lui să fie proclamată printr-o decizie panortodoxă.

15. Decizia panortodoxă de restabilire a comuniunii ecleziale, în cazul în care un dialog teologic se încheie cu succes, trebuie să se bazeze peunanimitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale.

16. Unul dintre principalele organisme ale Mișcării Ecumenice contemporane esteConsiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Unele Biserici Ortodoxe au fost membre fondatoare ale acestui Consiliu și, ulterior, toate Bisericile Ortodoxe Locale au devenit membre. CMB, ca organism inter-creștin structurat, precum și alte organisme regionale, cum ar fi Conferința Bisericilor Europene (CEC/KEK) și Consiliul din Orientul Mijlociu, cu toate că nu reunesc toate bisericile și confesiunile creștine, joacă un rol fundamental în promovarea unității în lumea creștină. Bisericile Ortodoxe din Georgia și Bulgaria S-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor, prima în 1997 și a doua în 1998, deoarece au avut o opinie diferită cu privire la activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor și, din aceasta cauză, Ele nu participă la activitățile inter-creștine ale Consiliului Mondial al Bisericilor și a altor organizații inter-creștine.

17. Bisericile Ortodoxe Locale – membre ale CMB -, participă deplin și în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor și contribuie prin toate mijloacele de care dispun la mărturia adevărului și promovarea unității creștinilor. Biserica Ortodoxă a salutat decizia CMB de a răspunde la cererea sa cu privire la constituirea unei Comisii speciale pentru participarea ortodoxă la CMB în conformitate cu mandatul Conferinței Inter-ortodoxe de la Salonic (1998). Criteriile stabilite de Comisia Specială, care au fost propuse de ortodocși și acceptate de către CMB, au condus la crearea unui Comitet permanent de colaborare și au fost ratificate și încorporate Statutului și Regulamentului interior al CMB.

18. Biserica Ortodoxă, fidelă ecleziologiei sale, identității structurii sale lăuntrice și predaniei Bisericii primare, participând, în același timp la CMB, nu acceptă în niciun caz ideea egalității confesiunilor și nu poate concepe unitatea Bisericii ca un compromis interconfesional. În acest sens, unitatea căutată în CMB nu poate fi pur și simplu produsul acordurilor teologice, ci trebuie să fie rodul unității de credință a Bisericii Ortodoxe, așa cum a trăit-o și a păstrat-o tainic în Biserică.

19. Bisericile Ortodoxe membre ale CMB consideră ca o condiție sine qua non pentru participarea la CMB respectarea articolului-baza al Constituției acestuia, conform căruia numai bisericile și confesiunile care recunosc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor, conform Scripturii și credinței în Sfânta Treime, Dumnezeu, Fiul și Duhul Sfânt, conform Crezului Niceo-Constantinopolitan, pot fi membre. Ele sunt în mod intim convinse că premizele ecleziologice conținute în Declarația de la Toronto (1950), intitulată Biserica, Bisericile și Consiliul Mondial al Bisericilor, sunt de o importanță capitală pentru participarea ortodoxă în Consiliu. Este de la sine înțeles, așadar, că CMB nu are nimic dintr-o supra-Biserică și nu trebuie, în nici un caz, să devină așa ceva. Scopul urmărit de Consiliului Mondial al Bisericilor nu este de a negocia unirea Bisericilor, care nu poate fi decât făptuirea Bisericilor însele, din propria lor inițiativă; este vorba, mai degrabă, de crearea unui contact viu între Biserici și de a stimula studiul și dezbaterea problemelor cu privire la unitatea creștină (Declarația Toronto, § 2).

20. Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu celelalte biserici și confesiuni creștine sunt întotdeauna determinate pe baza criteriilor canonice ale tradiției ecleziale deja existente (Canonul 7 al celui de-al doilea Sinod Ecumenic si 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext).

21. Biserica Ortodoxă dorește să consolideze activitatea Comisiei “Credință și Constituție” și urmărește cu mare interes contribuția teologică a acesteia realizată până în prezent. Ea evaluează pozitiv textele teologice emise de aceasta, contribuția valoroasă a teologilor ortodocși care reprezintă un pas important în Mișcarea Ecumenică pentru apropierea Bisericilor. Totodată, Biserica Ortodoxă are rezerve cu privire la punctele capitale legate de credință și ordine.

22. Biserica Ortodoxă consideră condamnabilă orice încercare de a diviza unitatea Bisericii, de către persoane sau grupuri, sub pretextul unei pretinse apărări a purității Ortodoxiei. După cum o arată întreaga viață a Bisericii Ortodoxe, păstrarea purității credinței ortodoxe este asigurată numai de către sistemul sinodal care, dintotdeauna, în sânul Bisericii, este judecătorul competent și ultim în materie de credință.

23. Biserica Ortodoxă are o conștiință comună a necesității dialogului teologic inter-creștin, care ar trebui să meargă întotdeauna alături de mărturia în lume și de acțiunile care exprimă “bucuria negrăită” a Evangheliei (1,8 IP), excluzând orice act de prozelitism sau alte acțiuni specifice antagonismului sectar provocator. În acest sens, Biserica Ortodoxă consideră că este foarte important ca toți creștinii de bună credință, inspirați de principiile fundamentale comune ale credinței noastre, să încerce să dea un răspuns prompt și solidar, bazat pe modelul ideal al omului nou în Hristos, la problemele spinoase pe care le pune lumea de azi.

24. Biserica Ortodoxă este conștientă de faptul că mișcarea pentru refacerea unității creștinilor ia noi forme pentru a răspunde unor noi situații și că trebuie să facă față noilor provocări ale lumii de astăzi. Este esențial ca Biserica Ortodoxa să continue să aducă mărturia Sa lumii creștine divizate, pe baza tradiției și credinței Sale apostolice.

Ne rugăm pentru ca creștinii să lucreze împreună, pentru că ziua este aproape când Domnul va copleși nădejdea Bisericilor Ortodoxe: “va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16).

Chambésy, 15 octombrie 2015

Traducere Roman Ortodox in Franta și revizuită de Cuvântul Ortodox

sursa  http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2016/02/03/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-intreaga-lume-crestina-document-sinodul-panortodox/