SFÂNTUL LUCA AL CRIMEII: Cuvânt la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) – Din cuvintele tale te vei osândi

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sfantul-luca-al-crimeii-cuvant-la-duminica-a-iv-a-din-post-a-sfantului-ioan-scararul/

Cuvânt la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul)

Sfântul Luca al Crimeei

Din cuvintele tale te vei osândi

*

Citiţi şi:  PREDICA EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI LA DUMINICA A 4-A DIN POST – POSTUL DEPLIN ŞI RUGǍCIUNEA ADEVǍRATǍ

Predica Sfântului Ioan Gură de Aur la Duminica a IV-a din Post

Predică la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) a ÎPS Antonie Plămădeală

Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte. Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă Scara, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul nostru, astfel: Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6). Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică – şi iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei. Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10). Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos. Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. l, 26).Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis: Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12, 36-37).

Oamenii cu adevărat evlavioşi sunt întotdeauna într-o concentrare adâncă, se cufundă în sine, privesc în propriile inimi – iar gurile flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Ps. 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan: Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Mt. 5, 22). Vedeţi ce curăţie desăvârşită cere limbii noastre Domnul Iisus Hristos?

Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind de cei ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor – de hoţi, adulteri, închinători la idoli – îi pune în rând cu aceştia şi pe vorbitorii de rău: Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (l Cor. 6, 10). Chiar dacă ne abţinem cu luare-aminte şi cu stricteţe de la cele mai respingătoare înjurături, de la cele mai putrede cuvinte, de la osândirea aproapelui, de la clevetire şi bârfe, tot vom fi vinovaţi de grăire în deşert. Noi grăim în deşert întotdeauna şi peste tot. Dar iată cei spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: O, Timotei! Păzeşte comoara care ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. De deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te (l Tim. 6, 20; 2 Tim. 2, 16), adică îi interzice chiar să rămână acolo unde se grăieşte în deşert.

Dar ce înseamnă „împotrivirile ştiinţei mincinoase”, de care apostolul Pavel îi porunceşte lui Timotei să se depărteze? Sunt disputele pe care le poartă cu plăcere în jurul celor sfinte oamenii care se socot „autorităţi” în domeniu, care cred despre sine că au o înaltă educaţie teologică, dar care sunt de fapt cu desăvârşire deşerţi duhovniceşte.

Grăirea în deşert pustieşte până în adânc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai când rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi când ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bârfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sunt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.

A te înfrâna de la cuvinte rele, vorbe deşarte şi a te învăţa să taci e o sarcină grea. Mulţi nevoitori s-au ostenit din greu întreaga viaţă ca să îşi înfrâneze limba, urmărind-o cu stricteţe, punându-i fel şi fel de îngrădiri – însă aceasta tot aluneca deseori din stăpânirea lor cum alunecă peştele din mâini, fiindcă aşa e limba: alunecoasă şi foarte mişcătoare. Mulţi asceţi s-au lepădat cu totul de vorbire – iar cuviosul avvă Agaton, ca să-şi biruie limba, ca să şi-o înfrâneze, s-o dezveţe de grăirea deşartă, a purtat o pietricică sub limbă timp de trei ani. Vedeţi ce însemnătate dădeau sfinţii cuvântului? Şi noi trebuie să luăm exemplu de la ei.

Când se citesc parimiile, răsună deseori cuvintele: Întru binecuvântarea drepţilor se va înălţa cetatea, iar prin gura necredincioşilor se dărâmă (Pilde 11, 11). Ce să însemne asta? Ce poate fi? Nu este o exagerare, ci purul adevăr. Puterea cuvântului omenesc este uriaşă. El e în stare să lase o urmă adâncă, de neşters în inimi, el zideşte dacă e plin de dragoste şi bunătate sau dărâmă dacă, dimpotrivă, e plin de vrăjmăşie şi ură.

Dacă binecuvântarea drepţilor se întinde asupra cetăţii, dacă în inimile oamenilor pătrund sfintele lor cuvinte, cetatea se înalţă, iar bunăstarea duhovnicească, prin urmare şi cea materială, de asemenea creşte şi sporeşte. Iar dacă gurile necredincioşilor spurcă inimile celor din jurul lor cu vorbe asemănătoare unor aburi otrăvitori, întreaga viaţă duhovnicească a poporului se strică. O asemenea cetate poate ajunge pustie în deplinul înţeles al cuvântului.

Răspunderea noastră pentru orice cuvânt putred este înfricoşătoare şi mare, fiindcă prin aceste cuvinte necurate nu numai că ne otrăvim pe noi înşine, ci otrăvim de asemenea inima şi mintea aproapelui.

La fiecare Liturghie a Darurilor Înainte-sfinţite auziţi sfânta cântare: „Să se îndrepteze rugăciunea mea… Luaţi aminte cu adâncă umilinţă la spusele: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”. Mulţi se mulţumesc însă doar cu această umilinţă; după ce pleacă din biserică, ea se stinge în ei treptat şi uită că nu trebuie doar să ceară de la Dumnezeu ca El să „pună pază gurii”, ci şi să se străduiască ei înşişi întreaga viaţă să-şi înfrâneze limba nelegiuită, în care lucrare să ne ajute tuturor Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Amin.

Advertisements

Sfântul Ierarh Luca Al Crimeei: Predică la Duminica a treia din Postul Mare

— preluare de pe “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sfantul-ierarh-luca-al-crimeei-predica-la-duminica-a-treia-din-postul-mare/

Sfântul Ierarh Luca al Crimeii: Predică la Duminica a treia din Postul Mare 

ghetsimani

Cuvinte în a treia săptămână din Postul Mare

În grădina Ghetsimani

Să nu credeţi că doar pe Cruce a răbdat Domnul suferinţe de nedescris, chinuri cumplite. Chinuri şi mai cumplite au început în grădina Ghetsimani, la lumina lunii. Cum Îl mai sfâşia durerea pe Mântuitorul! Cât de fierbinte S-a rugat Tatălui Său: Părintele Meu! De este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Mt. 26, 39)! Poate că oamenii obraznici se vor gândi: „Ce laşitate! De ce a cerut Tatălui ca paharul pătimirilor să îl ocolească, dacă pentru aceste pătimiri a venit în lume?” Din păcate, nu toţi adâncesc ceea ce a trăit Domnul în inima Sa atunci. Nu toţi ştiu de ce a fost atât de chinuitoare rugăciunea Lui către Tatăl Său. Nu toţi se cutremură la gândul că de pe faţa Lui cădea sudoare de sânge. Totuşi, se cade ca toţi să ştie asta – să ştie că lupta duhovnicească pe care a trăit-o Domnul rugându-Se Tatălui Său în grădina Ghetsimani a fost cea mai mare, şi totodată cea mai grea şi mai cumplită încercare din viaţa Lui.

Ei bine, de ce au fost atât de înfricoşătoare suferinţele Lui sufleteşti, chiar faţă de suferinţele Lui trupeşti? De ce s-a întristat atât de mult Hristos înaintea pătimirilor Sale pe Cruce? Gândiţi-vă: dacă vreunul dintre voi ar ajunge să ia asupra sa păcatele a o sută de oameni şi să dea răspuns pentru ele înaintea lui Dumnezeu, de câtă groază s-ar umple şi cât de greu l-ar apăsa păcatele străine? Iar Domnul a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri.

Oare n-aţi auzit cuvintele marelui proroc Isaia: Iar El pentru păcatele noastre a fost rănit şi pentru fărădelegile noastre a pătimit; certarea împăcării noastre asupra Lui, şi prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat (Is. 53, 5-6)? Oare nu aţi citit ce scrie în prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru: El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn… prin a Cărui rană v-aţi vindecat (1 Pt. 2, 24)?

Aşadar, încă din grădina Ghetsimani Domnul s-a întristat sub înfricoşătoarea greutate a păcatelor întregii lumi, pe care le-a luat de bunăvoie asupra Sa, pentru care a trebuit să devină Jertfă înaintea dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, fiindcă El – şi nimeni altul – putea răscumpăra păcatele întregii omeniri. Iată de ce sudoare însângerată picura de pe fruntea Lui, iată de ce S-a chinuit atâta Domnul rugându-Se Tatălui Său. Putem oare să ne închipuim măcar chinul acesta? Căci El, ca Om, era Drept, urîtor a toată nedreptatea şi plinitor a toată dreptatea (Mt. 3, 15). Pe deasupra, El, Atoateştiutor fiind, ştia şi ce vedem noi în zilele noastre, ştia că vor trece veacuri şi neamul omenesc Îl va uita din ce în ce mai mult, chiar va huli şi va defăima numele Lui cel sfânt, ştia că la A Doua Sa Venire Fiul Omului de-abia va mai găsi credinţă pe pământ (v. Lc. 18, 8). 

Fericitul Augustin scria: „Nicăieri nu mă uimeşte atât de mult măreţia şi sfinţenia Domnului Iisus ca aici. Nu aş fi cunoscut toată măreţia facerilor Lui de bine dacă El nu mi-ar fi descoperit cât de mult îl costă”. Noi nu am înţelege întreaga măreţie a Jertfei lui Hristos dacă n-am şti prin ce a trecut El în ceasul cel cumplit al rugăciunii sale din grădina Ghetsimani.

Pe muntele Taborului Domnul, schimbându-Se la faţă, a arătat slava Sa cea dumnezeiască celor trei ucenici iubiţi: Petru, Iacov şi Ioan. Prin Dumnezeiasca Purtare de grijă, aceiaşi ucenici aveau datoria să vadă, să audă şi să dea mărturie despre un lucru neasemuit de mare şi însemnat: despre nemăsurata măreţie a nevoinţei duhovniceşti cu care S-a nevoit Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.
 
De ce însă au adormit? O explicaţie simplă este aceea că erau foarte obosiţi după ce au trecut în miez de noapte pârâul Chedronului şi, ne spune Evanghelia după Luca, erau covârşiţi de întristare. Să ne gândim: oare nu putem trage de aici învăţământ spre zidirea noastră? Ei au văzut numai în treacăt pătimirile pe care le-a îndurat Domnul Iisus Hristos.
Înainte de a începe să se roage, El s-a depărtat de la ei ca la o aruncătură de piatră (Lc. 22, 41). Întreg adâncul înfricoşător, fără fund, al rugăciunii Lui, a fost ascuns de ochii lor. Ei dormeau, însă trezindu-se de trei ori după cuvântul lui Iisus, au văzut la lumina limpede a lunii cum Se ruga El, au auzit înfricoşătoarele Lui cuvinte – şi au adormit la loc. Nu se întâmplă şi cu noi la fel? Domnul ne-a poruncit: Privegheaţi şi rugaţi-vă, ca nu cândva să cădeţi în ispită (26, 41) – iar noi dormim, fiindcă suntem depărtaţi de Domnul, întristaţi, deznădăjduiţi, leneşi sau pur şi simplu nepăsători. Şi cât de mulţi sunt nefericiţii care uită adeseori, câteodată de tot, pătimirile îndurate pe Cruce de Hristos şi calcă poruncile Fiului lui Dumnezeu, nesocotind sfinţenia Sângelui Legământului, cu care au fost sfinţiţi, şi jignesc Duhul harului (v. Evr. 10, 29)! Trebuie să plângem pentru aceştia: mântuieşte-i, Doamne! 

Să ne plecăm, dar, cu frică şi cutremur înaintea nemăsuratei măreţii a pătimirilor lui Hristos. Să cădem la Cruce şi să cântăm din toată inima: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă învierea Ta slăvim!”. Amin.

Sursa: Fragment din cartea La porțile Postului Mare – Predici la Triod, Sf. Luca al Crimeei, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 63-64.

Sf. Ierarh Luca al Crimeii: Predică în a doua duminică a Postului Mare

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sf-ierarh-luca-al-crimeii-predica-in-a-doua-duminica-a-postului-mare1/

Sf. Ierarh Luca al Crimeii: Predică în cea de-a doua Duminică a Postului Mare

Cuvânt în cea de-a doua Duminică din Postul Mare 

Învăţătura lui Hristos şi învăţăturile omeneşti 

Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei. Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.

Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătura greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie l-a dat în vileag ca eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască. În ziua pomenirii acestui mare ierarh, ca de altfel în toate zilele când sunt pomeniţi sfinţi ierarhi, auziţi în Evanghelia care se citeşte cuvintele lui Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar, iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor (In. 10, 1-2).

În ele, toţi învăţătorii mincinoşi şi ereticii sunt asemuiţi unor hoţi şi tâlhari, ce nu doresc să intre cu smerenie în sfânta credinţă pe uşa Ortodoxiei, ci năzuiesc să se furişeze prin altă parte. Singura intrare sfântă şi legiuită în dumnezeiasca învăţătură e însă una singură, şi unul singur este învăţătorul nostru – Iisus Hristos (v. Mt. 23, 8), iar noi suntem datori să urmăm doar Lui şi nimănui altcuiva. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra, şi va ieşi, şi păşune va afla (In. 10, 9). La această uşă El i-a pus ca străjeri ai împărăţiei Cerurilor pe sfinţii apostoli, în urma cărora au primit hirotonia, ca urmaşi ai lor, mulţi alţi păstori buni: toţi aceştia învaţă oile cele bune, turma lui Hristos, să asculte de glasul singurului învăţător şi Păstor, să meargă după Hristos. 

 Au fost şi sunt numeroşi conducători pe care şi-i alege neamul omenesc, mulţi învăţători care arată felurite căi de a trăi – însă Domnul Iisus Hristos ne porunceşte nouă, creştinilor, să mergem numai după El, după Păstorul Cel Bun, Care pune sufletul Său pentru oile Sale (v. In. 10, 11).

Care sunt învăţăturile tuturor conducătorilor omeneşti şi prin ce se deosebesc ele de învăţătura Domnului Iisus Hristos? Toate învăţăturile omeneşti au ca ţintă perfecţionarea vieţii noastre sociale şi politice. Ele vorbesc aproape numai despre felul în care trebuie organizat aspectul exterior a vieţii, despre legile de stat care ar trebui făcute, despre realizarea unei forme cât mai perfecte de organizare statală. Din aceste învăţături omeneşti cunoaştem multe lucruri înţelepte, multe lucruri mari, multe lucruri folositoare, în faţa celor mai bune şi mai vrednice, în faţa celor mai drepte dintre ele ne plecăm şi noi.

Şi totuşi, de ce mergem după un singur Conducător – după Domnul nostru Iisus Hristos? De ce punem sfânta Lui învăţătură mai presus de toate învăţăturile social-politice ale lumii, chiar şi de cele mai drepte dintre ele? Acesta e un lucru pe care trebuie neapărat să-l înţelegeţi.

Înainte de venirea Domnului Iisus Hristos, lumea era adânc înstrăinată de obiectul învăţăturii Lui, necugetând deloc la ceea ce El socotea a fi lucrul cel mai însemnat, neapărat trebuincios, pentru oameni: se gândeau numai la cele exterioare. Lumea antică era încredinţată că pentru dezrădăcinarea răului de pe pământ este nevoie doar de legi drepte în stat; şi lumea nouă visează la egalitate socială. Păstorul Cel Bun ne spune însă cu totul altceva.

Ştiţi că în vremea postirii Lui de patruzeci de zile în pustie satana a început să-L ispitească. L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat toate împărăţiile pământeşti şi a zis: „Dacă Te vei închina mie, îţi voi da toate aceste împărăţii şi slava lor” (v. Lc. 4, 6-7) – la care Domnul a răspuns: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Lc. 4, 8).

El a lepădat de la Sine puterea politică şi socială şi nu la reforme sociale Se gândea. Şi după aceea, cu alte prilejuri, a respins această putere – fiindcă atunci când veneau la El oameni cu rugămintea de a le fi judecător, El se dădea în lături, spunând: Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărtitor peste voi? (Lc. 12, 14). Iar când înainte de cumplitele Sale pătimiri de pe Golgota a stat înaintea lui Pilat ca să fie judecat, şi acesta L-a întrebat: „Eşti împărat?”, El a răspuns: „Da, împărat sunt, însă împărăţia Mea nu este din această lume” (v. In. 18, 33- 36).

 Iată ce are însemnătate pentru noi: faptul că El este Conducătorul unei împărăţii care nu este din această lume, iar conducătorii omeneşti sunt toţi conducători ai împărăţiei acestei lumi.

Ei bine, care este deosebirea de temelie dintre învăţătura lui Hristos şi toate învăţăturile omeneşti? În aceea că Hristos ne-a învăţat despre împărăţia care e înăuntrul nostru, ne-a învăţat să luăm aminte la glasul inimii: Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, preacurvia, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea (Mc. 7, 21-22). Aceeaşi idee o veţi afla şi în Evanghelia după Luca: Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele – căci din prisosul inimii vorbeşte gura lui (Lc. 6, 45).

În viaţa noastră duhovnicească – prin urmare şi în toată viaţa noastră lăuntrică, care se află în legătura cea mai strânsă cu viaţa duhovnicească – inima împărăţeşte şi stăpâneşte asupra minţii noastre, asupra voii şi a năzuinţelor. Noi cugetăm cum vrea inima, credem ceea ce-i place inimii, ne îndreptăm voinţa potrivit năzuinţelor inimii. Simţirea, al cărei organ este inima, domneşte asupra întregii noastre gândiri, credinţe, cunoaşteri, asupra întregii noastre concepţii despre lume, asupra tuturor tendinţelor sociale şi politice.

Cum ne este inima, aşa ne este şi viaţa. Dacă inima este curată, sfântă, pătrunsă de dragoste fierbinte faţă de Domnul Iisus Hristos, toate faptele, toate gândurile, toate opiniile noastre sociale şi politice, toată filosofia noastră de viaţă vor fi pătrunse de această simţire, de aceste sfinte porunci ale inimii – şi atunci din vistieria cea bună a inimii noastre vom scoate roade bune în tot ce facem, şi în primul rând în viaţa de zi cu zi, în legăturile noastre cu cei din jur. Iar dacă în inimă domnesc răul şi întunericul, oricât de bună ar fi orânduirea socială şi politică, oricât ar fi de drepte legile, omul va face rele. Nici un fel de legi, nici un fel de orânduire socială nu pot înfrâna inima omenească. 

Oamenii tind să înăbuşe răul prin pedepse juridice – însă răul continuă, infracţiunile nu contenesc. Ştiţi că şi în cea mai desăvârşită orânduire de stat există o mulţime de oameni josnici, lipsiţi de cinste, care fac răul şi prin tot ceea ce săvârşesc strică tot lucrul bun, împiedicându-l şi lipsindu-l de putere prin năzuinţele inimii sale negre; ştiţi că există o mulţime de oameni egoişti, cărora nu le pasă decât de sine şi care nu se dau în lături să îi strivească pe cei ce stau în calea lor. Ştiţi cât de mulţi sunt oamenii desfrânaţi şi că prin nici un fel de legi nu se poate face ca toţi oamenii să devină buni şi cinstiţi, să nu mai fie oameni necinstiţi, egoişti.

Asta o poate face numai Domnul Iisus Hristos, fiindcă El ne-a adus învăţătura Sa cea dumnezeiască despre felul în care trebuie să fie inima noastră, despre felul în care trebuie să ne-o îndreptăm. Şi prin Sângele Său şi Trupul Său, cu care ne împărtăşim, El ne dă putere să ne luptăm cu răul, să curăţim inimile noastre. Iată de ce El este pentru noi singurul Sfânt Conducător, fiindcă la dezrădăcinarea răului nu pot şi niciodată nu vor putea să ajungă conducătorii omeneşti. Este nevoie de harul dumnezeiesc, de puterea dumnezeiască, pentru a îndrepta inima omenească; oamenii au nevoie de ajutor haric în lupta cu răul. Şi atunci, cum să nu îl iubim din toată inima pe Domnul Iisus Hristos, Care ne-a învăţat adevărul cel mai adânc, Care ne-a întors luarea-aminte asupra inimilor noastre, Care ne-a adus învăţătura dumnezeiască şi luminoasă despre dragostea de aproapele? 

Şi se cuvine să băgăm de seamă că lucrurile pe care ne-a învăţat El – dragostea, milostivirea, blândeţea, smerenia – erau adânc străine de inimile păgânilor. Aceştia nu se închinau blândeţii, ci trufiei; ei socoteau că a da milostenie săracilor este o slăbiciune de neiertat, în rândul lor era foarte răspândită sclavia, care înjoseşte demnitatea omenească; ei nu-i puneau pe sclavi în rândul oamenilor şi se purtau cu ei ca şi cu nişte vite. Ciudat şi nebuneşte ar fi sunat în urechile lor cuvintele dragoste, blândeţe, smerenie şi milostivire – dar ele au răsunat în întreaga lume prin dumnezeiasca propovăduire a Domnului Iisus Hristos şi au supus treptat inimile oamenilor, încât în locul trufiei şi dispreţului faţă de oameni dinainte s-a încetăţenit recunoaşterea tocmai acestor virtuţi.

Aşadar, fiecare creştin este dator să îşi aducă aminte că trebuie să-şi curăţească inima, să dezrădăcineze din ea gândurile rele, să tindă spre sfinţenia ei. Sfântul Apostol Iacov spune: Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi, cei îndoielnici. Pătrundeţi-vă de durere, întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare. Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa (Iac. 4, 8-10).

Smeriţi-vă înaintea Domnului, pocăiţi-vă pentru ceea ce vă întinează inimile, umpleţi viaţa voastră de năzuinţa către dragoste, bine şi milostivire, şi atunci va odihni asupra voastră harul Sfântului Duh. Amin.

Sursa: Fragment din cartea La porțile Postului Mare – Predici la Triod, Sf. Luca al Crimeei, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 60-64.

Sf. Ierarh Luca al Crimeei: Cuvinte de folos la Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sf-ierarh-luca-al-crimeei-cuvinte-de-folos-la-buna-vestire-a-preasfintei-nascatoare-de-dumnezeu/

Sf. Ierarh Luca al Crimeei: Cuvinte de folos la Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Credinţa noastră nu este zadarnică

„Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei Se face şi Gavriil harul binevesteşte”. Acum s-a împlinit taina cea mare a credinţei noastre creştineşti, s-a împlinit lucrul pe care cu şapte sute de ani înainte de Naşterea Domnului Iisus Hristos l-a prezis Sfântul Proroc Isaia: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu, şi vor chema numele Lui Emanuil, care înseamnă: „Cu noi este Dumnezeu”. De ce spunea acest sfânt proroc că Domnul va fi numit Emanuel, dacă Arhanghelul Gavriil, care a heretisit-o acum pe Preasfânta Fecioară Maria, a zis că Ea îi va pune numele de Iisus? Ce să însemne acest lucru? El se lămureşte prin înţelesul numelui de Emanuel: „cu noi este Dumnezeu”.

Toate popoarele creştineşti, toţi cei ce au crezut în Domnul Iisus Hristos, îl numesc Mântuitor, Dumnezeu Adevărat, Care a trăit cu oamenii pe pământ. Prin aceasta s-a şi îndreptăţit numele de Emanuel, „cu noi este Dumnezeu”, despre care vorbea prorocul. Emanuel este Dumnezeu-Omul, Dumnezeu Care este cu noi, Dumnezeu în trup. S-a săvârşit taina cea neasemuită a mântuirii noastre, despre care citim la Sfântul Apostol Pavel: Cu adevărat, mare este taina bunei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (l Tim. 3, 16). El spunea că sfinţii îngeri ar vrea să pătrundă această neobişnuită taină, însă nici lor nu le este dat să cunoască toate adâncurile ei. Şi atunci, noi, slabii şi neputincioşii, să încercăm a o pătrunde?

Noi ştim însă că dogmele privitoare la Dumnezeirea-Omenitatea Domnului Iisus Hristos – şi la întruparea Lui fără de sămânţă din Preasfânta Fecioară Maria alcătuiesc temeiul întregii noastre credinţe creştineşti: căci dacă nu am crede în faptul că Domnul Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din Preasfânta Fecioară Maria, zadarnică ar fi nădejdea noastră în mântuire.Însuşi Domnul Iisus Hristos spunea despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, Pâinea, cea Cerească, pogorâtă din Cer. Noi primim acest adevăr cu toată inima noastră şi nu încercăm a pătrunde adâncul fără fund al arătării lui Dumnezeu în trup.

Şi totuşi, pe cât ne este cu putinţă, să ne străduim a înţelege: de ce a fost neapărată nevoie de întruparea Fiului lui Dumnezeu, de ce a fost nevoie ca El să ia trup omenesc? Oare nu pentru a ne mântui de moartea veşnică şi de stăpânirea diavolului prin Crucea Sa, prin cumplitele Sale pătimiri de pe Golgota şi moartea de ocară?

Potrivit negrăitului Sfat Dumnezeiesc, a fost neapărată nevoie ca Domnul nostru Iisus Hristos să „calce cu moartea pe moarte”, să Se întrupeze şi să ia Trup omenesc şi să moară cu moarte omenească adevărată. Domnul Iisus Hristos a adus această jertfă cutremurătoare ca să ne apropie pe noi de Dumnezeu, ca să ne facă din oameni muritori dumnezeu-oameni, trăitori în veci. El S-a făcut Dumnezeu-Om şi ne-a deschis spre dumnezeu-omenitate, spre mpărtăşirea noastră, în trupul înnoit, de veşnică şi nesfârşită apropiere către sfinţenia Dumnezeirii. Iar dacă lucrurile stau aşa, atunci, fireşte, El nu putea să facă asta rămânând numai Dumnezeu. Trebuia, deci, ca El să Se facă Dumnezeu-Om, trebuia să Se întrupeze din Preasfânta Fecioară Maria.

Faptul acesta – întruparea Fiului lui Dumnezeu – este nemăsurat de mare, aşa s-a cuvenit să fie prevestit în chip minunat – prin arătarea Arhanghelului Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: şi binevestirea lui a fost cea mai mare dintre toate binevestirile pe care le-a auzit vreodată neamul omenesc. În Nazaret, în locuinţa sărăcăcioasă a Preasfintei Fecioare Maria, au răsunat uluitoarele cuvinte: Bucură-Te, Ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei (Lc. l, 28), adică mai binecuvântată decât oricare dintre femei.

Preasfânta Fecioară Maria tăcea. Oare a fost cuprinsă de spaima şi fiorul fireşti pentru un om obişnuit la vederea unui Arhanghel? Nu, nu spaima a cuprins-o, ci tulburarea datorată neobişnuitei heretisiri. Fecioara nu s-a înspăimântat de arătarea neobişnuită, fiindcă Ea însăşi era mai sfântă decât toţi sfinţii, şi sufletul ei curat era asemănător îngerului prin curăţia sa duhovnicească. Ea şi-a vădit numai nedumerirea cu totul de înţeles, întrebând: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi a primit răspunsul minunat: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt Te va umbri (Lc. l, 34-35).

A fost vreodată o fecioară asemenea Preasfintei Maria în curăţie şi sfinţenie? Nu. N-a fost nicicând şi nu va fi. Negrăită şi uimitoare, înveşmântată în dumnezeiască slavă e marea taină a întrupării Domnului nostru Iisus Hristos. Şi atunci, cum să nu ne plecăm cu toată inima înaintea Preasfintei Fecioare, Care a devenit organ al marii şi nepătrunsei taine Dumnezeieşti? Cum să nu o numim „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”? Oare Maica împăratului Ceresc nu se cuvenea să fie pusă de către noi mai presus de toate Puterile Cereşti, mai presus de toate slugile Lui? Iar arhanghelii, heruvimii şi serafimii sunt slugi ale lui Dumnezeu.

Bineînţeles, suntem datori să o cinstim cu toată inima şi să o socotim Mama noastră Cerească, străduindu-ne să o urmăm în virtuţi şi să îi împlinim cuvintele pe care le cântăm la fiecare utrenie, pe care le-a grăit ea către Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului Domnului: Că a căutat spre smerenia roabei Sale, şi iată de acum Mă vor ferici toate neamurile (Lc. l, 48). 

Noi toţi, creştinii ortodocşi, o fericim pe Preasfânta Fecioară Maria potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi – dar, cu durere trebuie s-o spunem, vrăjmaşii Bisericii lui Hristos – protestanţi, sectari şi alţi eretici – nu iau parte la această lăudare a ei de către lumea ortodoxă. Ei tăgăduiesc cu desăvârşire cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicând că Maica lui Dumnezeu a fost o simplă femeie evlavioasă, ca multe altele, şi chiar ne osândesc pentru faptul că îi înălţăm rugăciuni şi spunem adresându-ne ei: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi”5. Ei spun: „Cum se poate aşa ceva – să cauţi mântuirea la o femeie evlavioasă? Noi avem un singur Mântuitor – pe Domnul Iisus Hristos; doar El ne mântuieşte, şi alţi mântuitori nu sunt”.

Iată răspunsul nostru. Noi ne adresăm Maicii lui Dumnezeu ca Apărătoarei noastre. Ştim că ea nu a mântuit lumea nemijlocit, că Dumnezeiescul ei Fiu ne-a mântuit cu Crucea Sa. Ea poate însă ajuta mântuirii noastre prin rugăciunile Sale înaintea Fiului Său, şi noi cerem rugăciunile Ei, care au atâta putere înaintea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spunea despre sine: Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii (l Cor. 9, 22). El îl îndemna pe apostolul Timotei: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei care te ascultă (l Tim. 4, 16).

Precum vedem din Sfânta Scriptură, şi sfinţii apostoli ne mântuiesc. Cum? La fel ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – prin rugăciunile lor, prin învăţătura lor, prin apropierea lor faţă de noi şi faţă de Domnul Iisus Hristos. Dacă apostolii pot să ne mântuiască, de ce să nu ne poată mântui Maica lui Dumnezeu? Ea e Apărătoarea noastră, Maica plină de har a întregului neam creştinesc. De aceea şi strigăm către ea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”. Noi o numim Stăpână, împărăteasă a Cerurilor – iar sectanţii se smintesc de asta: „Noi avem un singur împărat – pe Dumnezeu”. Dar n-avem noi dreptate să o numim împărăteasă, de vreme ce este Maica împăratului? Şi la oameni orice mamă de împărat poartă titlul de împărăteasă. Cu acelaşi înţeles îi dăm şi noi numele de împărăteasă a Cerurilor, fiindcă este Maica împăratului nostru, a Domnului Iisus Hristos. Noi o numim Stăpână fiindcă are marea stăpânire de a ne apăra de diavol. Iar nefericiţii de sectari tăgăduiesc acest sfânt ajutor dumnezeiesc al Preasfintei Fecioare Maria.

Domnul să-i oprească! Iar pe noi să ne oprească de la orice împărtăşire cu sectarii, ca nu cumva să ne abată în calea pierzării. Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, al cărei praznic atât de mare îl prăznuim astăzi, să ne mântuiască de diavol şi de toate slugile lui. Amin.

7 aprilie 1945

5 Aşa stă scris în cărţile de cult greceşti, aşa stă scris şi în cele ale slavilor ortodocşi. Nu înţelegem de ce românii au inovat înlocuindu-l pe „mântuieşte-ne” cu „miluieste-ne” (n. tr.).

Sursa: Fragment din cartea La porțile Postului Mare – Predici la Triod, Sf. Luca al Crimeei, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 98-100.

Despre soarta ereticilor: Predică la Duminica Ortodoxiei a Sfântului Ierarh Luca al Crimeei

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/despre-soarta-ereticilor-predica-la-duminica-ortodoxiei-a-sfantului-ierarh-luca-al-crimeei11/

Sf. Ierarh Luca al Crimeei: Predică la Duminica Ortodoxiei

D Ortodoxiei2.1

Despre soarta ereticilor

În cea dintâi Duminică a Marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice. Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.

Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi sfântul apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).

Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).

Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o.

În cel de-al XIV-lea veac a apărut un nou făcător de schismă, Luther, care a supus unei obraznice şi samavolnice critici întreaga învăţătură a Bisericii şi a refăcut-o cu desăvârşire după cum i s-a părut lui că este nevoie – şi a apărut o nouă erezie, care a rupt cu desăvârşire succesiunea apostolică: erezia luterană sau protestantă. După aceea a început o necurmată împărţire a protestantismului într-o mulţime de secte şi de curente, căci Luther a dat tuturor adepţilor săi dreptul deplin de a explica Evanghelia după bunul plac.

O asemenea explicare fără călăuzirea păstorilor de Dumnezeu rânduiţi ai Bisericii n-avea cum să nu fie strâmbă. Fiecare înţelegea Biblia precum voia, precum îi dictau lipsa de educaţie şi neputinţa minţii. Şi acum protestantismul cuprinde un număr uriaş de secte. Din păcate, şi în Biserica noastră a pătruns înrâurirea acestor erezii şi secte protestante. S-au găsit în poporul nostru nu puţini oameni care au părăsit credinţa strămoşească şi au urmat sectarilor protestanţi. Aşa au apărut la noi ştundismul, baptismul şi multe alte secte.

În secte intră oameni neştiutori, neîntăriţi în adevăr, şi îşi clădesc învăţătura fiind pătrunşi de patima cea mai grea, de cel mai greu păcat: de păcatul satanic al trufiei. Ei îndrăznesc cu obrăznicie să critice rânduielile Sinoadelor Ecumenice, poruncile sfinţilor apostoli, învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ei supun unei nimicitoare critici, cu prostie şi ignoranţă, întreaga Biblie, tot Noul Testament, alegând din Sfânta Scriptură doar locurile care le gâdilă iubirea de sine şi trufia şi respingând tot ce le contrazice părerile preconcepute. Trufia şi adânca neştiinţă stau la temelia sectelor. Toţi trebuie să-şi amintească bine lucrul acesta. Fenomenul sectar a îmbrăcat la noi forme absurde, revoltătoare prin prostia lor şi prin obraznica lor tăgăduire a întregii învăţături creştine; despre unele dintre ele ţi-e şi ruşine să vorbeşti. Nu puţini sunt sectanţii care tăgăduiesc Dumnezeirea lui Iisus Hristos. Spre ruşinea poporului nostru, s-au găsit în el oameni care, uitând tot trecutul lui, toţi stâlpii seculari ai vieţii lui, uitându-şi credinţa ortodoxă, au început să mărturisească credinţa evreiască – fiindcă sunt un şir întreg de secte iudaizante care păzesc întreaga lege a lui Moise, cinstesc toate praznicele iudaice, se supun pe sine şi îşi supun copiii tăierii împrejur şi devin din ruşi evrei. Iată până la câtă nerozie ajung unii sectanţi.

Sfântul Apostol Petru spunea în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa că cei neştiutori şi neîntăriţi răstălmăcesc scrierile lui Pavel, ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor (v. 2 Pt. 3, 16). Iată şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15). Slujitorii Bisericii, arhierei şi preoţi, au fost trimişi la propovăduire: pe preoţi îi trimit arhiereii, arhiereii au primit această autoritate de la apostoli, iar apostolilor le-a poruncit să pască turma Sa însuşi Domnul: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel Ce M-a trimis pe Mine (Lc. 10, 16).

Cuvintele acestea îi privesc nemijlocit şi pe sectanţi, care nu ascultă de slujitorii Bisericii şi astfel se leapădă de însuşi Domnul Iisus Hristos şi de Tatăl Ceresc, Care L-a trimis. Lepădându-se de Adevărul Dumnezeiesc, sectanţii au călcat poruncile lui Dumnezeu şi au lepădat Tainele Bisericii, însuşindu-şi dreptul de a propovădui. Cum vor propovădui însă, dacă n-au fost trimişi?

Nu e păcat mai greu decât schismele şi sfâşierile din Biserica lui Hristos. Aşa spuneau toţi marii ierarhi. Iată cuvintele sfinţitului mucenic Ciprian: „Păcatul celor care nu păstrează unirea şi strânsa legătură cu Biserica nu se spală nici măcar cu sângele lor, chiar dacă aceştia s-ar da pe sine la moarte pentru mărturisirea numelui lui Hristos: vina cea de neşters şi grea a despărţirii de Biserică nu se curăţă nici măcar prin sânge”. Iar alt sfinţit mucenic – Ignatie Teoforul – a zis aşa: „Nu vă amăgiţi, fraţilor: cine urmează făcătorilor de schisme, acela nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu”.

Vedeţi cât de cumplit este păcatul schismei şi al alcătuirii de secte, cât de cumplit este a te abate de la Biserica lui Hristos şi a merge după sectanţi. Sfinţii apostoli ne-au prevenit de numeroase ori în această privinţă. În Epistola către romani, Sfântul Apostol Pavel spune: Vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei (Rom. 16, 17).

Domnul Iisus Hristos a zis: Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). Să ştiţi, popor al lui Dumnezeu, că sectanţii sunt făţarnici, că vin punându-şi masca iubirii şi smereniei. Ei sunt din cale-afară de şireţi: linguşesc subţire auzul, fac pe sfinţii, robesc oamenii printr-o amăgitoare dragoste şi atenţie, îi atrag în cursele lor – şi dacă ajungeţi în aceste curse veţi pieri.

Sfântul Apostol Pavel cheamă în Epistolele către tesaloniceni şi galateni: Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes 2, 15); chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! (Gal. l, 8).

Pe toţi cei aflaţi în secte, care smintesc oamenii cu învăţăturile lor mincinoase, apostolul Pavel îi dă anatemei – şi urmând cuvintelor lui, Sfânta Biserică anatematizează în Duminica Triumfului Ortodoxiei pe toţi ereticii, pe toţi cei ce nu recunosc Sinoadele Ecumenice şi Sfânta Tradiţie. Să vă aduceţi aminte şi să ştiţi că dacă cineva vă sminteşte şi vă atrage într-o sectă, veţi fi supuşi anatemei, veşnicului blestem. Ce poate fi mai groaznic decât aceasta? Nu ştiu. Pot numai să vă rog, cum îi ruga pe credincioşi şi Sfântul Apostol Pavel, să vă păziţi de aceşti răpitori, să vă păziţi de cei ce fac schisme, să nu vă duceţi niciodată la adunările lor, căci altfel va pătrunde în voi otrava lor. Ca de foc temeţi-vă de legăturile cu ereticii, cu sectanţii. Ţineţi-vă de credinţa pe care ne-o învaţă Sfânta Biserică – de credinţa evanghelică, de credinţa lui Hristos, de credinţa apostolească, şi vă va mântui Domnul Iisus Hristos. Amin.

Sursa: Fragment din cartea La porțile Postului Mare – Predici la Triod, Sf. Luca al Crimeei, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 55-57.

 

 

Sfântul Luca al Simferopolului: NU SUNT DE AJUNS FAPTELE BUNE

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” / “Doxologia” —

http://acvila30.ro/sfantul-luca-al-simferopolului-nu-sunt-de-ajuns-faptele-bune/

Sursa originală:

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/nu-sunt-de-ajuns-faptele-bune

Printre oamenii care trăiesc în jurul nostru există și unii care nu cred în Dumnezeu și totuși fac multe fapte bune. Adeseori am auzit următoarea întrebare: „Nu este de ajuns, nu se vor mântui oamenii cu faptele lor bune?” Trebuie numaidecât să dau răspunsul. Nu, nu se vor mântui numai cu faptele bune. De ce nu se vor mântui?  Fiindcă așa a spus Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, când l-a întrebat … un învățător de lege, ispitindu-l și zicând: Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege?  Iar Iisus i-a zis: Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, aceasta este prima și cea mai mare poruncă, iar a doua, asemenea cu aceasta, îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți (Mt. 22, 35-39).

Dacă credința în Dumnezeu și dragostea față de El este cea dintâi și cea mai importantă poruncă din Lege și dacă cea de-a doua poruncă despre dragostea față de aproapele izvorăște din prima, și dacă dragostea față de aproapele își trage puterea din dragostea față de Dumnezeu, atunci aceasta înseamnă că, pentru a se mântui cineva, trebuie cu toată inima sa să-L iubească pe Dumnezeu, fiindcă aceasta este cea dintâi și cea mai importantă poruncă din Lege.

Dar ce înseamnă mântuire? Faptul de a se mântui cineva înseamnă să moștenească viața veșnică, să intre în Împărăția lui Dumnezeu și să devină părtaș al acestei Împărății! Ce este Împărăția lui Dumnezeu și ce este viața veșnică? 

Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos a zis către evrei un cuvânt foarte minunat, și anume, că toți trebuie să mănânce Pâinea cea cerească și că această Pâine cerească este Însuși Trupul Lui, pe care El îl dă pentru mântuirea lumii și ca să trăiască lumea. „Amin, Amin, zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi înșivă” (In. 6, 53) Care viață? Cea veșnică. Nu veți avea viața veșnică, nu veți deveni părtași ai Împărăției lui Dumnezeu și nu se va mântui sufletul vostru. Poate să existe ceva mai limpede decât cuvântul acesta? Dacă nu credem cu toată inima noastră în Dumnezeu, dacă nu ne botezăm, dacă nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, atunci mântuirea pentru noi nu există.

Vedeți, numai faptele bune nu sunt de ajuns ca să ne mântuim!

Știm că și necredincioșii fac fapte bune și drepte și atunci se ivește întrebarea cum să judecăm faptele bune pe care le fac necredincioșii, care este valoarea lor? Desigur, toate faptele bune pe care le fac acești oameni au valoarea lor, care este mare. Acceptăm acest lucru, dar trebuie să știm că există o mare diferență între faptele bune pe care le fac necredincioșii și cele pe care le fac oamenii care cu toată inima lor cred în Dumnezeu.

Care este diferența? Diferența este următoarea: Există o mulțime de oameni, foarte puternici, care jertfesc toate, chiar și propria lor viață, de dragul poporului lor. Au existat mulți oameni de felul acesta, chiar și în epoca noastră. Au existat, așadar, mulți oameni care și-au dat viața pentru binele poporului lor și al neamului lor.

Există de asemenea oameni care și-au jertfit viața de dragul clasei lor de care aparțin.

Ce au în comun toate aceste fapte bune?

Această dragoste a lor pentru poporul lor, oricât de bună ar fi, este o dragoste numai față de poporul lor și odată cu aceasta există și ură față de oamenii altor neamuri și clase sociale.  Totuși adevărata dragoste și dragostea sinceră cea plăcută lui Dumnezeu nu poate avea ură, această dragoste îmbrățișează toate, este universală.

E nevoie de nevoință, e nevoie de osteneală, e nevoie să ne silim pe noi înșine să facem binele. Trebuie să ne întoarcem de la rău, de la orice nedreptate, și să ne întoarcem către adevăr.

E nevoie de lupte ca să facem fapte bune. Numai atunci când prin încercări mari și stăruitoare ne curățim inima noastră, și astfel atragem către noi harul lui Dumnezeu, când acest har înalță în inima noastră dumnezeiasca dragoste, dragostea față de toți oamenii, care nu urăște pe nimeni, numai atunci această dragoste, împreună cu credința, ne deschide drumul către Împărăția lui Dumnezeu.

Așadar, nu sunt de ajuns numai faptele bune și nu este de ajuns numai morala, e nevoie și de credință.

Fiindcă numai credința în Dumnezeu și comuniunea cu El ne dă puterea să facem cu sinceritate fapte bune și cu adevărat plăcute lui Dumnezeu.

Această putere nu o dă morala și fac o mare greșeală aceia care cred că putem înlocui religia cu vreo învățătură morală.

Trebuie ca harul dumnezeiesc să se sălășluiască în inima noastră pentru ca aceasta să devină templu al Preasfântului Duh. Amin.

traducere şi adaptare: Laura Enache pentru doxologia.ro
sursa: http://www.pigizois.net/index2.htm

Notă: Am adăugat la taguri “pelaghianism” deoarece Sf. Luca combate aici erezia pelaghianistă, a mântuirii doar prin fapte bune, fără Hristos, erezie la care mulţi contemporani şi ai lui, şi ai noştri, aderă din neştiinţă.