Sf. Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Mironosiţelor: DESPRE STAREA DE MOARTE A DUHULUI OMENESC

— preluare de pe site-ul “Pelerin ortodox” —

http://acvila30.ro/sf-ignatie-briancianinov-predica-in-duminica-mironositelor/

Sf. Ignatie Briancianinov:

Predică în Duminica Mironosiţelor

*

din “Predici la Triod şi Penticostar”, Sfântul Ignatie Briancianinov

Alte predici la Duminica Mironosiţelor:

 

 

 

Despre starea de moarte a duhului omenesc


Evanghelia a vestit astăzi despre nevoinţa sfintelor femei care au urmat Dumnezeu-Omului în vremea pribegiei Lui pământeşti, care au fost martore ale patimilor Lui şi au fost de faţă la îngroparea Lui.

Îngroparea s-a petrecut în seara zilei de vineri. Când răutatea iudeilor s-a revărsat ca lava de foc dintr-un vulcan nu numai asupra Domnului, ci şi asupra tuturor apropiaţilor Lui, când Sfinţii Apostoli au fost siliţi să se ascundă sau puteau privi numai din depărtare la uimitoarea întâmplare; când numai ucenicul cel iubit, pentru care nimic nu era prea înfricoşător, a rămas nedespărţit de Domnul: atunci ucenicul care se ascunsese întotdeauna, care îşi tăinuise întotdeauna aşezarea inimii de teama răzbunării Sinedriului, având un loc de cinste în acesta, Iosif Arimateanul, trece dintr-o dată peste toate piedicile, şovăielile, nedumeririle care-l legau şi-l tulburau până atunci, merge la recele şi crudul Pilat, cere trupul celui omorât cu moarte de ocară, îl primeşte, îl îngroapă cu evlavie şi cu cinste.

Evanghelia dă faptei lui Iosif însemnătatea unei fapte pline de mărime de suflet, de bărbăţie.

Aşa a şi fost. Făcând parte din Sinedriu, în faţa Sinedriului, care săvârşise uciderea de Dumnezeu, în faţa Ierusalimului, care luase parte la uciderea de Dumnezeu, ia de pe cruce trupul Dumnezeu-Omului Care fusese omorât de oameni, îl duce în grădina aflată în apropierea porţilor şi a zidurilor cetăţii.

Acolo, în singurătate şi linişte, la umbra copacilor, într-un mormânt nou, săpat în stâncă, fără a cruţa aromatele şi balsamurile, pune trupul prin care au fost răscumpărate şi trupurile, şi sufletele tuturor oamenilor, înfăşurându-l cu giulgiuri curate, aşa cum se înfăşoară şi se ascunde o comoară de mare preţ.

La înmormântarea Domnului a luat parte un alt om care făcea parte din Sinedriu: Nicodim, care venise noaptea la Domnul, care îl recunoscuse pe Domnul drept trimis al lui Dumnezeu.

După ce prăvăleşte o piatră mare pe uşa mormântului – „uşă” numeşte Evanghelia deschiderea joasă prin care se intra în peşteră – Iosif pleacă de acolo ca un om care şi-a îndeplinit în chipul cuvenit slujirea.

Sinedriul urmărea mişcările lui Iosif. După plecarea lui, el s-a îngrijit să pună strajă la mormânt şi să pecetluiască piatra care acoperea intrarea, îngroparea Domnului a fost mărturisită atât de următorii, cât şi de vrăjmaşii Lui.

Numai cei care făceau parte din Sinedriu, săvârşind în turbarea şi înverşunarea lor cea mai mare nelegiuire, au săvârşit fără să îşi dea seama cea mai mare jertfă (Fapte 3, 17-18): prin junghierea Jertfei Atotsfinte, ei au răscumpărat omenirea, au încheiat şirul fără folos al jertfelor preînchipuitoare, au făcut de prisos atât aceste jertfe, cât şi însuşi aşezământul lor.

Unii din Sinedriu – Iosif şi cu Nicodim -, în numele tuturor drepţilor Vechiului Legământ, au slujit cu aşezare a duhului bineplăcută lui Dumnezeu îngropării Răscumpărătorului oamenilor, au încheiat şi au pecetluit prin această faptă cucernica lucrare a fiilor Vechiului Legământ.

De acum începe slujirea lucrătorilor Legământului celui Nou.

Sfintele femei nu s-au lăsat mai prejos decât Iosif în ce priveşte lepădarea de sine bărbătească.

Fiind de faţă vineri la îngropare, ele au socotit ca lucru neîngăduit să încalce în zi de sâmbătă – zi de odihnă – tihna în care se odihnea, în sfinţitul întuneric şi sfinţita zăvorâre a peşterii mormântului, trupul Domnului.

Femeile aveau de gând să îşi reverse osârdia către Domnul prin revărsarea de mir peste trupul Lui. Întorcându-se vineri de la îngropare, ele au cumpărat fără întârziere aromate din belşug, şi aşteptau ziua următoare sâmbetei, care se numeşte zi de duminică, zi a învierii.

În această zi, îndată ce a răsărit soarele, evlavioasele femei s-au şi pornit către mormânt.

Pe drum, ele şi-au amintit că la intrarea în mormânt este prăvălită o piatră mare. Lucrul acesta le îngrijora, şi femeile au început să vorbească între ele: “Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului?” Piatra era “mare foarte”.

Venind la mormânt, au văzut, spre marea lor uimire, piatra prăvălită. O prăvălise un înger purtător de lumină, puternic: acesta, după învierea Domnului, se pogorâse din cer la mormântul care îl încăpuse pe Cel neîncăput de ceruri, lovise cu spaimă străjerii, totodată sfărâmase pecetea şi dăduse într-o parte piatra cea grea, după care şezuse pe piatră, aşteptând venirea femeilor.

Când ele au venit, îngerul le-a vestit învierea Domnului, poruncindu-le să o aducă la cunoştinţa Apostolilor.

Pentru râvna lor faţă de Dumnezeu-Omul, pentru hotărârea lor de a da cinstire atotsfântului trup pe care îl păzea straja de ostaşi, asupra căruia veghea neadormită ura Sinedriului, sfintele femei au fost cei dintâi oameni care au primit nemincinoasa veste a învierii lui Hristos, care s-au făcut primi şi puternici propovăduitori ai învierii, ca unele care au auzit vestirea ei din gura îngerului.

La Dumnezeu, Cel atotdesăvârşit, nu este părtinire: toţi oamenii sunt de o seamă înaintea Lui, şi dintre oameni se învredniceşte de osebite daruri ale lui Dumnezeu, întru osebită îmbelşugare duhovnicească, cel care va năzui cu lepădare de sine către El.

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului!”

Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume înţeles de taină.

El e atât de ziditor că dragostea de aproapele şi dorinţa ca el să capete folos duhovnicesc nu ne îngăduie să-l trecem sub tăcere.

Mormântul este inima noastră.

Inima a fost cândva biserică; ea s-a făcut mormânt, în el intră Hristos prin taina Botezului ca să sălăşluiască întru noi şi să lucreze întru noi.

Atunci inima este sfinţită ca biserică a lui Dumnezeu. Noi îi răpim lui Hristos putinţa de a lucra atunci când dăm viaţă omului nostru celui vechi, când lucrăm mereu după imboldul voii noastre căzute, al raţiunii noastre otrăvite de minciună.

Hristos, Care a fost adus prin Botez în suflet, continuă să rămână în noi, dar este ca rănit şi omorât de purtarea noastră.

Biserica nefăcută de mână a lui Dumnezeu se preface în mormânt strâmt şi întunecos. La intrarea acestuia este prăvălită o piatră “mare foarte”.

Vrăjmaşii lui Dumnezeu pun la mormânt strajă, pecetluiesc deschizătura astupată cu piatra, legând prin pecete piatra de stâncă pentru ca, în afara greutăţii, şi pecetea să nu îngăduie nimănui a se atinge de piatră.

Vrăjmaşii lui Dumnezeu veghează ei înşişi asupra pazei mortului! Ei au născocit şi au rânduit toate piedicile cu putinţă pentru a preîntâmpina învierea, pentru a o împiedica, pentru a o face cu neputinţă.

Piatra este acea boală a sufletului prin care se păstrează neatinse toate celelalte boli, şi pe care Sfinţii Părinţi o numesc “nesimţire”.

“Ce fel de păcat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune mulţi.

După definiţia Părinţilor, “nesimţirea” este starea de moarte a simţurilor duhovniceşti, este moartea nevăzută a duhului omenesc în ce priveşte lucrurile duhovniceşti, el fiind totodată pe deplin viu faţă de lucrurile materiale.

Se întâmplă uneori ca, în urma unei îndelungate boli trupeşti, să se cheltuiască toate puterile, să pălească toate calităţile trupului: atunci boala, neaflând hrană, încetează să mai sfâşie trupul; ea îl părăseşte pe bolnav, lăsândul istovit, ca mort, neînstare să facă nimic din pricina istovirii de către suferinţe, din pricina cumplitei, mutei stări bolnăvicioase care nu se vădeşte prin nici o suferinţă aparte.

Acelaşi lucru are loc şi cu duhul omenesc. Viaţa nepăsătoare petrecută vreme îndelungată în mijlocul împrăştierii statornice, în mijlocul păcatelor statornice săvârşite de bună voie, în uitare de Dumnezeu, de veşnicie, în neluare-aminte sau în luarea-aminte cât se poate de superficială la poruncile şi învăţătura Evangheliei: ei bine, această viaţa răpeşte duhului nostru împreună-simţirea faţă de lucrurile duhovniceşti, îl omoară în privinţa lor.

Fără a înceta să mai fiinţeze, acestea sunt pentru el ca şi cum n-ar fi, întrucât viaţa lui în ce le priveşte a încetat: toate puterile lui sunt îndreptate numai spre material, spre vremelnic, spre deşertăciune, spre păcat.

Oricine vrea să cerceteze fără împătimire şi în chip temeinic starea sufletului său va vedea în el boala nesimţirii, va vedea cât de mare este însemnătatea ei, va vedea cât de grea este ea, va recunoaşte că ea este vădire şi mărturie a stării de moarte a duhului.

Când vom vrea să ne îndeletnicim cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, ce plictiseală ne va apuca!

Ce greu de înţeles, ce puţin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim să scăpăm mai repede de această lectură! De ce? Pentru că nu avem împreună-simţire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Când ne sculăm la rugăciune, ce uscăciune, ce răceală simţim! Cum ne grăbim să terminăm rugăciunea noastră superficială, plină de împrăştiere! De ce? Fiindcă suntem străini de Dumnezeu: credem în existenţa lui Dumnezeu cu o credinţă moartă; El nu există pentru simţirea noastră.

Pentru ce am uitat de veşnicie?

Suntem cumva scoşi din rândul celor ce trebuie să intre în necuprinsul ei tărâm? Oare nu ne aşteaptă moartea, aşa cum îi aşteaptă pe ceilalţi oameni?

Şi atunci, pentru ce am uitat de veşnicie? Fiindcă ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindcă niciodată nu ne gândim şi nu vrem să ne gândim la veşnicie, fiindcă am pierdut preţioasa ei presimţire şi am dobândit un fel mincinos de a simţi pribegia noastră pământească.

Acest fel mincinos de a simţi ne înfăţişează ca nesfârşită viaţa noastră pământească.

Suntem atât de amăgiţi şi atraşi de el încât rânduim potrivit lui toate faptele noastre, aducând puterile sufletului şi trupului jertfă stricăciunii, neîngrijindu-ne deloc de lumea cealaltă, care ne aşteaptă: şi, totuşi, va trebui negreşit să devenim veşnici locuitori ai acelei lumi.

De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea deşartă, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osândirea aproapelui, batjocurile muşcătoare?

De ce petrecem multe ceasuri în cele mai deşarte distracţii fără a simţi nici o greutate, de ce nu ne mai saturăm de ele, de ce ne străduim să trecem de la o îndeletnicire deşartă la alta şi nu vrem să dăm măcar câteva clipe cercetării păcatelor noastre, plânsului pentru ele?

Fiindcă am dobândit împreună-simţire faţă de păcat, faţă de tot ce este deşertăciune, faţă de tot lucrul prin care intră păcatul în om şi prin care se păstrează păcatul în om; fiindcă am pierdut împreună-simţirea faţă de toate îndeletnicirile prin care intră în om virtuţile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se înmulţesc şi se păstrează în om.

Nesimţirea este sădită în suflet de lumea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu şi de îngerii căzuţi cei vrăjmaşi lui Dumnezeu, cu împreună-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creşte şi se întăreşte prin vieţuirea după principiile lumeşti; ea creşte şi se întăreşte atunci când omul urmează propriei sale raţiuni şi voi căzute, când el părăseşte slujirea lui Dumnezeu şi când slujeşte lui Dumnezeu cu nepăsare.

Când nesimţirea se atinge de suflet şi devine însuşire a lui, lumea şi stăpânitorii acestei lumi pun pe piatră pecetea lor.

Această pecete stă în împărtăşirea duhului omenesc cu duhurile căzute, în însuşirea de către duhul omenesc a întipăririlor lăsate în el de către duhurile căzute, în supunerea lui faţă de silnica înrâurire şi stăpânire a duhurilor lepădate.

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului?”

Întrebarea este plină de grijă, întristare, nedumerire.

Simt această grijă, această întristare, această nedumerire acele suflete care s-au îndreptat spre Domnul, care au părăsit slujirea lumii şi păcatului. Înaintea privirii lor se descoperă, în toată înfricoşătoarea sa cuprindere şi însemnătate, boala nesimţirii.

Ele doresc şi să se roage cu străpungere, şi să se îndeletnicească cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu în afara oricărei alte citiri, şi să îşi vadă necurmat păcătoşenia, să se îndurereze pentru ea fără încetare: într-un cuvânt, doresc să devină ale lui Dumnezeu.

Şi aceste suflete întâmpină înăuntrul lor o împotrivire neaşteptată, necunoscută de către slujitorii lumii: nesimţirea inimii.

Inima, pe care viaţa nepăsătoare dinainte a rănit-o de moarte, nu dă nici un semn de viaţă.

În zadar adună mintea gânduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre mulţimea păcatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfătările raiului; în zadar se străduieşte mintea să lovească în inimă cu aceste gânduri: inima rămâne fără împreună-simţire faţă de ele, de parcă nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici păcatele, nici starea de cădere şi pierzare nu ar avea cu ea nici o legătură.

Ea doarme somn adânc, somn de moarte: ea doarme, adăpată şi îmbătată cu otrava păcatului.

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormântului! Piatra aceasta e mare foarte.”

După povaţa Sfinţilor Părinţi, pentru nimicirea nesimţirii se cere din partea omului o lucrare statornică, răbdătoare, neîncetată împotriva ei, o viaţă statornică, evlavioasă, de trezvie.

Acest fel de viaţă luptă împotriva vieţii de nesimţire – însă, numai cu propriile silinţe ale omului nu poate fi omorâtă această moarte a duhului omenesc: nesimţirea este nimicită prin lucrarea harului dumnezeiesc.

La porunca lui Dumnezeu, îngerul Lui se pogoară în ajutorul sufletului ostenit şi împovărat, prăvăleşte piatra împietririi de la inimă, umple inima de umilinţă, vesteşte sufletului învierea, care este urmare obişnuită a umilinţei statornice.

Umilinţa este primul semn al învierii inimii faţă de Dumnezeu şi de veşnicie.

Ce este umilinţa?

Umilinţa este simţirea de către om a milei şi împreună-pătimirii faţă de sine însuşi, faţă de starea sa nenorocită, faţă de starea sa de cădere, faţă de starea sa de moarte veşnică.

Despre ierusalimitenii care au fost aduşi la această aşezare sufletească prin propovăduirea Sfântului Apostol Petru şi au primit creştinismul, Scriptura spune că “s-au umilit cu inima” (Fapte 2, 37).

Nu avea trupul Domnului nevoie de mirul preţios al mironosiţelor. Prin înviere, el a luat-o înaintea ungerii cu mir: dar sfintele femei, cumpărând mirul din timp, mergând dis-de-dimineaţă, o dată cu primele razele ale soarelui, la mormântul de viaţă purtător, neluând în seamă straja care păzea mormântul şi pe Cel îngropat în el, au arătat şi dovedit cu fapta aşezarea inimii lor faţă de Domnul.

Darul lor s-a arătat a fi de prisos – însă, el a fost răsplătit însutit prin arătarea îngerului nemaivăzut de către femei, prin vestea – ce nu putea fi dată decât unor oameni preaplini de credinţă – a învierii Dumnezeu-Omului şi a învierii, o dată cu El, a omenirii.

N-are nevoie pentru Sine Dumnezeu să-I închinăm viaţa noastră, să închinăm toate puterile noastre slujirii Lui: noi avem neapărată nevoie de aceasta.

Să le aducem ca pe un mir la mormântul Domnului.

Să cumpărăm din vreme mir – aplecarea cea bună a voii noastre.

Din tinereţile noastre să ne lepădăm de toată aducerea de jertfe păcatului: cu acest preţ să cumpărăm mirul – aplecarea cea bună a voii noastre.

Slujirea păcatului nu poate fi îmbinată cu slujirea lui Dumnezeu: prima o nimiceşte pe cea de-a doua. Să nu îngăduim păcatului să omoare în sufletul nostru împreună-simţirea faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ce este dumnezeiesc!

Să nu îngăduim păcatului să ne pecetluiască cu peceţile sale, să capete asupra noastră stăpânire silnică.

Cine a început să slujească lui Dumnezeu din zilele tinereţii nestricate şi a rămas cu statornicie în această slujire, acela e supus neîncetatei înrâuriri a Sfântului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceţi care purced din El, dobândeşte la vremea potrivită cunoaşterea cu lucrul a învierii lui Hristos, învie în Hristos cu duhul, se face, prin alegerea şi porunca lui Dumnezeu, propovăduitor al învierii înaintea fraţilor săi.

Cine s-a robit păcatului din neştiinţă sau târât de păcat, a intrat în împărtăşire cu duhurile căzute, s-a alăturat lor, a pierdut în duhul său legătura cu Dumnezeu şi cu locuitorii cerului, acela să se tămăduiască prin pocăinţă.

Să nu amânăm tămăduirea noastră de pe o zi pe alta, ca să nu vină fără de veste moartea, să nu ne răpească pe neaşteptate, ca să nu ne arătăm neînstare a intra în sălaşurile nesfârşitei odihne şi prăznuiri, ca să nu fim aruncaţi, ca nişte neghine netrebnice, în focul iadului, ce arde veşnic şi nu mistuie niciodată.

Tămăduirea bolilor învechite se săvârşeşte nu atât de grabnic şi nu atât de lesne cum îşi închipuie neştiinţa.

Nu fără temei ne dăruieşte milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocăinţă; nu fără temei toţi sfinţii îl rugau pe Dumnezeu să li se dăruiască vreme de pocăinţă.

Este nevoie de vreme pentru ştergerea întipăririlor păcătoase, pentru ruperea peceţilor păcatului; este nevoie de vreme ca să ne pecetluim cu peceţile Sfântului Duh; este nevoie de vreme ca să ne curăţim de întinăciune; este nevoie de vreme ca să ne îmbrăcăm în hainele virtuţilor, ca să ne împodobim cu însuşirile plăcute lui Dumnezeu cu care sunt împodobiţi toţi locuitorii cerului.

În omul pregătit pentru aceasta învie Hristos, şi mormântul – inima – se preface iar în biserică a lui Dumnezeu, “Învie, Doamne, mântuieşte-mă, Dumnezeul meu” (Ps. 3, 7): în această tainică şi totodată adevărată înviere a Ta stă mântuirea mea. Amin.

Sursa:www.voscreasna.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s