28 martie: Maica Gavrilia, nevoitoarea dragostei

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2012/11/nevoitoarea-dragostei-%E2%80%93-maica-gavrilia-%E2%80%A0-28-martie-1992/

„Multe suflete sfinte se depărtează de la noi fără să lase în lume vreo urmă, căci iubesc să se ascundă în veşmântul smereniei. Dacă nu se găseşte vreun iubitor de Hristos care să le pună în sfeşnic, spre luminarea şi folosul tuturor, acestea ar alege tăcerea, potrivit îndemnului apostolesc: „viaţa voastră – ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Gherontissa Gavrilia (Papagiannis) a fost un astfel de suflet, care a trăit cu un singur ţel: să se facă următoare Căii Domnului – a jertfei, a slujirii şi a dragostei fără sfârşit.

S-a născut la sfârşitul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din vechiul Constantinopol şi, în urma tragicului „schimb de populaţie” din 1923, a fost nevoită să se mute la Thessalonic. Deşi i se aşterne înainte o cale a slavei lumeşti (era a doua femeie admisă, în acele vremuri, la o universitate grecească), ea alege, răspunzând unui lămurit imbold lăuntric, să slujească lui Hristos şi oamenilor: înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pleacă în Anglia cu doar o liră în buzunar, pentru a studia pedologia şi psihoterapia. În 1947, îşi deschide un cabinet, unde îi tratează gratuit pe cei săraci şi le dăruieşte o bună parte din banii câştigaţi de la ceilalţi pacienţi. În timpul şedinţelor, obişnuia să rostească neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar mulţi se vindecau prin rugăciunile sale — adesea, procedurile medicale erau doar o „acoperire” pentru acestea.

După război, se întoarce în Grecia şi deschide un cabinet la Atena. Însă, în anul 1954, iubita sa mamă moare. Acesta a fost momentul unei schimbări radicale în viaţa sa. „Moartea mamei mi-a retezat ultima legătură care mă mai ţinea înlănţuita de viaţa obişnuită, materială, a acestei lumi. Dintr-o dată, eram moartă – moartă faţă de lume”, scria ea mai târziu. A privegheat întreaga noapte. Lângă ea, icoana lui Hristos răspândea o strălucire orbitoare, care umplea camera de Lumină. Şi-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India, urmând şi de această dată unui puternic simţământ că Hristos o cheamă acolo.

În India a ajuns doar cu haină de pe ea şi cu o Scriptură, și a început să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri. În tot acest timp, deşi s-a confruntat de nenumărate ori cu guruşii hinduşi şi misionarii protestanţi, n-a încetat să-şi păzească credinţa ortodoxă, ferindu-se de sincretisme – ţinea cu mare băgare de seamă toate posturile Bisericii şi, când era chemată să se roage împreună cu neortodocşii sau necreştinii, evita cu delicateţe să vină, spunând:

Nu mă rog cu glas tare şi niciodată în tovărăşia altcuiva. Mă rog singură, sau în biserică… dar puteţi veni la mine şi să-mi spuneţi ce mai e nou la o ceaşcă cu ceai!”.

După cinci ani petrecuţi în India, acelaşi Glas care a chemat-o să slujească săracilor a condus-o să vieţuiască asemeni unei pustnice unsprezece luni în Himalaya.

În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Bethania (Palestina). Aici, Părintele Ioan i-a dat, în primul an, rânduiala de a citi doar Evangheliile şi „Scara” Sfântului Ioan, lucru pe care îl face în original, cunoscând foarte bine limba greacă veche. Sora Gavrilia primeşte schima mică patru ani mai târziu, de la Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie.

În cele două decenii ce vor urma, Maica va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteana şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici [de la Essex], dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită.

Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi nevoindu-se într-un mic apartament din „pustia” Atenei (unde petrecea jumătate de zi în rugăciune, iar cealaltă jumătate povăţuind şi tămăduind mulţimile de suflete care-o cercetau), apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Aici primeşte în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Anna Mică, şi adoarme în pace anul următor.

Deşi obişnuia să le treacă sub tăcere, Maica Gavrilia a trăit multe întâmplări minunate, printre care o tămăduire deplină din ultimele stadii ale bolii Hodkin (cancer limfatic), după patruzeci de zile petrecute în spital şi regenerarea ochilor după o operaţie de cataractă – dar cea mai mare minune, după cum o mărturisesc cei care au cunoscut-o, era însăşi prezenţa ei şi dragostea sa atotcuprinzătoare, o ardere-de-tot înaintea Domnului.

Delicateţea şi deschiderea Maicii Gavrilia se hrăneau din nevoinţa sa tăcută dar neîncetată, şi din supunerea faţă de poruncile lui Hristos. Deşi se dăruia cu totul celorlalţi, socotea slujirea sa un lucru neînsemnat.

Nu vă puteţi închipui ce bucurie am că-i pot îngriji pe aceşti bătrâni… Glumesc şi râd cu ei — şi văd cum feţele lor posomorâte se înseninează. Ce păcat că-i doar ceva trecător! Dacă Bucuria nu vine din lăuntru — adică de la Izvorul ei — nu poate dăinui. De îndată ce-i părăsesc, e ca şi cum n-aş fi împărtăşit niciodată cu ei bucuria Sa. Acum înţeleg cuvintele lui Hristos: «Bucuria mea să fie în voi… nu precum dă lumea vă dau Eu» Ioan 15:11; 14:27”.

Maica n-a teoretizat niciodată Biserica, viaţa creştină, societatea; n-a făcut niciodată diferenţe academice între rugăciune şi slujire, contemplaţie şi făptuire. Ea doar iubea cu dragostea ce vine din lepădarea deplină pentru Hristos şi lucra potrivit acestei iubiri, uneori în „activităţi sociale”, alteori în isihie singuratică. Aceasta, pentru că Izvorul dragostei sale era unul şi acelaşi — Dumnezeu, Cel ce „dragoste este” (1 Ioan 4, 8) şi singur cunoaşte mulţimea vieţilor pe care le-a atins şi schimbat prin roaba Sa.

Cuvintele Gherontissei Gavrilia ne descoperă într-o măsură viaţa să duhovnicească, care rămâne învăluită în taina tăcută a veacului ce va să vie — smerenia şi dragostea întrupate.

„Cineva mai puternic mă ocrotea”

Într-o noapte, pe când era în camera ei (dintr-un aşram) şi se ruga, şi-a deschis pentru o clipă ochii, şi ce a văzut? Patul nu era la locul său! Şi-a închis ochii la loc şi a continuat să se roage. I-a deschis din nou după o vreme, şi s-a uitat pe geam. Nu mai putea vedea luna.

Orbisem”, a povestit ea mai târziu. „Tulburată, am continuat să mă rog şi mai puternic. În cele din urmă, am adormit… când m-am sculat dimineaţa, puteam să văd din nou! Mi-am dat seama că gurușii îmi făcuseră ceva, atunci când m-am întâlnit cu Shivananda în holul mare şi el m-a întrebat dacă am dormit bine. «Da», i-am spus, «foarte bine!» Mi-a aruncat o privire nedumerită, s-a dus şi a vorbit cu o discipolă care bătea ceva la o maşină de scris, apoi s-a întors şi m-a întrebat iarăşi, aruncându-i yoghinului de lângă mine o privire ciudată… I-am spus din nou: «Da, foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu». M-a studiat încă o dată, fără să mai spună nimic…

Câteva luni mai târziu, am aflat că făcuseră toate acestea prin chemarea duhurilor rele, cu scopul de a-i speria pe străinii deveniţi incomozi sau de a-i «fermeca» să rămână acolo pe veci. Cunosc o nemţoaică care a înnebunit după tot ce i-au făcut… După câteva zile, Shivananda în persoană a venit şi mi-a sugerat să mă mut la etajul superior, fiindcă mă cazaseră… în camera greşită! Am păstrat însă camera. După aceasta, toţi au început să se uite la mine uimiţi… Simţeau că Cineva mai puternic mă ocrotea, iar eu am simţit că era timpul să plec de acolo”.

„Ortodoxia este lauda mea”

Maică Gavrilia, aţi călătorit prin toată lumea. Cunoaşteţi îndeaproape foarte multe ordine monahale: romano-catolice, buddhiste, hinduse. Aţi văzut organizaţii şi misionari protestanţi. Aţi văzut cum lucrarea lor misionara era finanţată cu generozitate… iar dumneavoastră, o biată maică ortodoxă, aveaţi mijloace materiale foarte limitate, atât pentru folosul propriu, cât şi pentru a-i ajuta pe alţii. V-aţi gândit vreodată că ar fi fost mai bine dacă aţi fi fost altceva în loc de ortodoxă?

– Doamne fereşte! Nu! Niciodată nu mi-a trecut aşa ceva prin minte, nici pentru o clipă, fiindcă tocmai Ortodoxia este lauda mea! Îmi aduc aminte că odată mă aflam în biroul Indirei Gandhi (în perioada primei sale călătorii în India, când încă nu intrase în monahism, n.red.) şi discutam despre un proiect al ei. Chiar atunci s-a întâmplat să vină o femeie şi să-i spună, cu mine de faţă: „Cea cu care vorbeşti e cumva vreo călugăriță catolică?”, iar Gandhi i-a răspuns: „Nu, e din Biserică Ortodoxă. N-ai auzit de ea, fiindcă nu există în India, însă e o Biserică complet diferită”… Iar când am ajuns la Ierusalim, în 1959, în Mănăstirea noastră extrem de smerită, au venit la noi nişte călugăriţe catolice, care mi-au spus: „Asta-i adevărata cale de viaţă a lui Hristos, fiindcă aici sunteţi lipsite de toate… noi, însă, avem tot confortul”… Înţelegeţi ce zic?

40 de capete ale Maicii Gavrilia

1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăieşti smerenia lui Hristos.

2. Nu o cunoaştere pe care s-o dobândeşti, ci o cunoaştere pe care s-o pătimeşti – asta-i spiritualitatea ortodoxă.

3. Există o singură educaţie: să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu.

4. Mai bine iadul aici decât în lumea cealaltă.

5. Nu-i important ceea ce zicem, ci ceea ce trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem.

6. Dacă ai dragoste pentru întreaga lume, atunci întreaga lume e frumoasă.

7. Cel ce  iubeşte nu bagă de seamă c-o face, aşa cum nu bagă de seamă nici că respiră.

8. Când mintea nu este risipită în lucruri lumeşti şi este unită cu Dumnezeu, atunci şi un „Bună ziua” pe care îl zicem devine o binecuvântare.

9. Doar când cineva încetează să mai citească alte cărţi în afara Evangheliei începe să sporească lăuntric cu adevărat. Doar atunci, unit cu Dumnezeu prin Rugăciune, poate auzi voia lui Dumnezeu.

10. Adesea, Dumnezeu nu doreşte fapta, ci intenţia. E de ajuns să vadă că eşti gata să-I împlineşti porunca.

11. Când Dumnezeu ne-a făcut, El ne-a dat viaţă şi a suflat în noi Duhul Său. Duhul acesta este Dragoste. Când nu avem dragoste, devenim cadavre şi suntem cu totul morţi.

12. Nu-ţi dori nimic altceva decât voia lui Dumnezeu şi primeşte cu dragoste relele care vin asupra ta.

13. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ţi l-a făcut, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.

14. Să nu spui niciodată: „De ce mi s-a întâmplat asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi „De ce i s-a întâmplat asta?” Cere-i lui Dumnezeu să-ţi arate celălalt mal al râului. Atunci vei vedea, împreună cu îngerii cum stau lucrurile: toate sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Toate!

15. Dacă ai gânduri de judecată împotriva altcuiva, cere-I lui Dumnezeu să se îngrijească de tine în acel ceas, ca să-l poţi iubi pe acel om aşa cum îl iubeşte El. Atunci Dumnezeu te va ajuta să-ţi vezi starea. Dacă L-ai vedea pe Hristos, ai mai judeca?

16. Tot ce spunem rămâne în veşnicie.

17. Când avem nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Toţi suntem împreună-călători.

18. Cei ce trăiesc în trecut sunt ca morţi. Cei ce trăiesc în viitor, în închipuirile lor, sunt naivi, pentru că viitorul e doar al lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găseşte doar în clipa de faţă, în Prezentul veşnic al lui Dumnezeu.

19. Mai bine să rosteşti Rugăciunea lui Iisus cu glas tare, decât deloc.

20. Tulburarea şi grija sunt pentru cei ce n-au credinţă.

21. Dragostea este doar pe Cruce.

22. Aşa cum Dumnezeu te iubeşte pe tine, la fel îl iubeşte şi pe duşmanul tău.

23. Ar trebui să facem în aşa fel încât să trăim în lume ca uleiul şi apa din candelă, care nu se amestecă şi altfel sunt întru şi pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.

24. Toţi suntem vase, uneori ale Luminii, alteori ale Întunericului.

25. Ca să se săvârşească o minune, e de ajuns să iubim. Nici rugăciunea, nici metania n-au aşa putere!

26. Experienţa m-a învăţat că nimeni nu poate ajuta pe nimeni, oricât de mult şi-ar dori, din dragoste, s-o facă. Singurul ajutor vine doar de la Dumnezeu, când e vremea Sa.

27. Dacă-L avem pururea pe Dumnezeu în minte, şi Dumnezeu ne are pururea în minte.

28. Nu trebuie să hotărâm pentru alţii. Să-i lăsăm în seama îngerilor şi vor găsi cea mai bună soluţie.

29. Când vorbim şi cineva ne întrerupe, să nu continuăm. Înseamnă că nu va auzi ce avem de spus. Îngerii fac aşa.

30. Tot ce ni se întâmplă este doar din vina noastră.

31. În fiecare dimineaţă, deschide o pagină nouă, iscăleşte-o în alb și lasă-L pe Dumnezeu să scrie ce voieşte.

32. De nu vei ajunge în pragul deznădejdii, nu vei vedea nicicând Lumina.

33. Precum Simon Kirineul, să fim gata să sărim în ajutorul aproapelui nostru.

34. Singura bucurie adevărată este eliberarea de grijă.

35. Cea mai puternică rugăciune este Epicleza (pogorârea Sfântului Duh) de la Dumnezeiasca Liturghie.

36. Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.

37. Unii vor să ajungă la Înviere fără să treacă pe calea Golgotei.

38. Zi şi noapte binecuvânta-vom pe Domnul pentru darurile ce ni le dă!

39. Puţine cuvinte, multă dragoste. Pentru toţi. Oricine ar fi ei.

40. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este de mulţumire. Ce altceva să cer, dacă am totul?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s