Viaţa Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca

— preluare de pe site-ul Pemptousia —

http://www.pemptousia.ro/2013/04/viata-sfintei-maicii-noastre-maria-egipteanca/

Maria Egipteanca, manuscris bizantin, s10, Athos IN

Partea I

„Bun lucru este a ascunde taina împăratului şi slăvit lucru a propovădui faptele lui Dumnezeu”. Aşa a spus îngerul către Tobie după minunata recăpătare a vederii şi după acele primejdii prin care a trecut şi din care a fost izbăvit pentru evlavia ce avea. A nu păzi taina împăratului este primejdios şi vătămător, iar a tăcea despre faptele minunate ale lui Dumnezeu aduce primejdie sufletului.

Pentru aceea şi eu, cuprins de frica de a tăcea despre faptele lui Dumnezeu şi temându-mă de primejdia asemănătoare aceleia ce stătea atârnată deasupra slugii care a îngropat în pământ talantul dăruit de stăpân, fără să scoată vreun folos din el, nu voi tăcea despre povestirea sfântă care a ajuns până la mine.

Nimeni să nu pună la îndoială cele auzite de mine, alcătuitorul acestei scrieri, şi nici să creadă că istorisesc ceva care contrazice adevărul, sau să se mire de măreţia celor întâmplate. Departe de mine gândul să mint sau să falsific povestirea în care Dumnezeu este pomenit. Nu mi se pare că este lucru binecuvântat să se cugete lucruri mici şi nevrednice cu privire la măreţia Cuvântului lui Dumnezeu întrupat şi să se pună la îndoială cuvintele celor care vorbesc despre măreţia Lui. Dar dacă se află unii care la citirea rândurilor de faţă sunt oarecum izbiţi de minunăţia povestirii şi nu voiesc cu uşurinţă să creadă, şi cu aceia Dumnezeu să fie milostiv, căci ei, uitându-se la slăbiciunea firii omeneşti, socotesc cu neputinţă de primit cele spuse în chip minunat despre oameni.

Încep deci această istorisire. Cele istorisite s-au petrecut în vremea noastră şi le-am primit de la un sfinţit bărbat, învăţat din copilărie să spună şi să facă cele dumnezeieşti. Dar să nu atragă spre necredinţă pe cititori nici gândul că este cu neputinţă să se întâmple o minune ca aceasta în vremea noastră. Harul Tatălui, după cum a învăţat Solomon, trece din neam în neam în sufletele cuvioase şi face prieteni ai lui Dumnezeu şi profeţi.

Este însă timpul să încep acea sfântă istorisire.

În una din mănăstirile din Palestina era un bărbat împodobit în viaţă şi în cuvânt, crescut din pruncie în nevoinţele şi faptele cele călugăreşti. Numele acestui bărbat era Zosima. Să nu socotească cineva, după nume, că vorbesc despre acel Zosima, osândit odinioară ca eretic din pricina învăţăturii sale. Altul este acesta, şi altul celălalt, iar deosebirea între cei doi este mare, cu toate ca amândoi au avut acelaşi nume.

Acest Zosima era dreptcredincios şi dintru început a trăit ca monah în una dintre vechile mănăstiri din Palestina. Râvnă avea pentru orice fel de nevoinţă pustnicească şi a ajuns destoinic în orice fel de înfrânare. Nu numai că a păzit toată rânduiala predată de cei care s-au nevoit spre o astfel de luptă, dar şi el însuşi a izvodit încă alte multe nevoinţe, prin care căuta să supună trupul duhului. Iar ţinta nu şi-a greşit-o. Şi într-adevăr bătrânul a ajuns atât de vestit în cele duhovniceşti, încât adeseori mulţi din monahii din mănăstirile învecinate, ba chiar şi din cele îndepărtate, veneau la el ca să fie povăţuiţi în ce priveşte înfrânarea. Cu toate că bătrânul avea o astfel de vieţuire, totuşi niciodată n-a trecut cu vederea studiul cuvintelor dumnezeieşti, nici când se culca, nici când se scula, nici când ţinea în mâini lucrul său, din care-şi agonisea hrana. Iar dacă vrei să afli despre hrana gustată de el, îţi voi spune că un singur lucru avea el care nu se poate ţine ascuns şi nici nu se putea termina, anume cântarea neîntreruptă a psalmilor şi studiul neîncetat al cuvintelor sfinte.

Se spune că bătrânul a fost de multe ori învrednicit cu vedenii dumnezeieşti, fiind luminat de Dumnezeu. Căci, după cum a spus Domnul, cei care-şi curăţesc trupul şi sunt pururea veghetori prin privirea trează a sufletului lor văd vedeniile dumnezeieşti ale luminării şi primesc de aici arvuna binelui ce nu se ia de la ei.

Zosima zicea că din pântecele maicii sale, ca să spun aşa, a fost hotărât pentru viaţa de mănăstire; iar aici şi-a îndeplinit pustniceasca sa cale până la al cincizeci şi treilea an al vieţii. După aceasta însă, după spusele sale, a fost tulburat de gândul că ar fi întru toate desăvârşit şi că n-ar avea nevoie să înveţe ceva de la altul. Şi după mărturisirea sa gândea întru sine astfel:

„Se află oare, vreun monah pe pământ, care poate să mă înveţe un chip nou de pustnicie, pe care să nu-l cunosc şi nu l-am făcut, sau să fie în stare să mă ajute cu ceva? Se găseşte, oare, vreun bărbat, din cei care trăiesc înţelepţeşte în pustie, care să mă întreacă în ce priveşte fapta şi contemplaţia?”.

Pe când spunea bătrânul acestea, i s-a arătat cineva şi i-a spus:

„Zosima, bine te-ai nevoit, atât cât era cu putinţă unui om, şi bine ai dus la capăt pustnicescul drum. De altfel nu este nimeni între oameni care să fie desăvârşit. Dar lupta ce-ţi stă în faţă este mai mare decât cea dusă până acum, deşi n-o cunoşti. Ca să ştii însă că sunt încă şi multe alte căi spre mântuire, ieşi, întocmai ca şi Avraam, acel vrednic de respect între patriarhi, din pământul neamului tău şi din casa părintelui tău şi du-te la mănăstirea ce se află lângă râul Iordanului”.

Îndată bătrânul, ascultând de poruncă, a ieşit din mănăstirea în care vieţuise monahiceşte din pruncie. Şi ajungând la Iordanul cel între râuri sfânt, a fost condus de cel ce i-a poruncit în acea mănăstire, în care Dumnezeu a hotărât să fie. Bătând cu mâna în poarta mănăstirii i-a ieşit întru întâmpinare mai întâi monahul însărcinat cu paza porţii.

Portarul l-a dus la stareţ. Iar el, când l-a văzut cu haina şi chipul cuvioşiei şi că-i face metania obişnuită monahilor, după ce i-a dat binecuvântarea, l-a întrebat:

„De unde vii, frate? Pentru care pricină ai venit la noi, nişte sărmani călugări?”.

„Să spun de unde am venit, a răspuns Zosima, nu mi-e de folos; dar pentru folosinţă am venit, Părinte! Am auzit despre voi slăvite şi vrednice de laudă lucruri, cu putinţă să apropie sufletul de Hristos, Dumnezeul nostru”.

„Dumnezeu, frate, a zis către el stareţul, este singurul care vindecă neputinţa omenească, şi El însuşi şi pe tine, şi pe noi ne va învăţa dumnezeieştile Sale voi şi ne va îndruma să facem cele ce se cuvine. Omul nu poate fi de folos omului, decât numai să ia aminte fiecare totdeauna de sine şi să lucreze cu minte trează ceea ce trebuie, dobândind ajutor, în cele ce face, pe Dumnezeu. Dar dacă, după cum ai spus, dragostea lui Dumnezeu te-a mânat să ne vezi pe noi, smeriţi călugări, atunci rămâi cu noi, dacă pentru aceasta ai venit. Iar Păstorul cel Bun, Care Şi-a dat sufletul pentru mântuirea noastră şi cheamă oile Lui pe nume ne va hrăni pe noi toţi prin harul Domnului”.

Acestea a spus stareţul către Zosima; iar el a făcut iarăşi metanie şi a cerut binecuvântare; şi după ce a răspuns: „Amin”, a rămas în acea mănăstire.

***

Zosima a văzut pe călugări strălucind în fapte şi în contemplaţie, slujind Domnului. Cântarea era necontenită, privegherea tot timpul nopţii, iar în mâini aveau neîntrerupt lucrul şi în gură psalmi. Cuvânt deşert nu era printre ei. Grija de lucrurile lumeşti nu se afla la aceia. Veniturile ce se socotesc şi se adună în fiecare an, şi grijile cu privire la viaţă, griji care au în vedere un câştig bănesc, nici cu numele nu erau cunoscute de ei. Ci un singur lucru şi cel dintâi era cel râvnit de toţi, anume ca fiecare din ei să fie mort cu trupul, după cum au şi murit o dată şi nu mai trăiesc pentru lume şi pentru toate cele din lume. Hrană neterminată aveau cuvintele de Dumnezeu insuflate. Hrăneau însă şi trupul, dar numai cu cele de trebuinţă, cu pâine şi apă, pe cât era fiecare înflăcărat de dumnezeiasca dragoste.

Văzându-le pe acestea Zosima, după cum însuşi a spus, se întărea foarte mult sufleteşte, păşind înainte spre desăvârşirea ce-i stătea în faţă şi găsind împreună-lucrători care să lucreze în chip bun voia dumnezeiască.

***

După ce au trecut multe zile, s-a apropiat timpul pregătirii pentru Sfântul şi Marele Post. Atunci monahii se curăţeau mai dinainte pentru dumnezeiasca patimă şi pentru închinarea învierii lui Hristos. Porţile mănăstirii nu erau deschise niciodată, ci încuiate totdeauna pentru a face monahilor netulburată nevoinţa pustnicească. Nici nu era voie să se deschidă porţile, afară numai dacă vreun monah ieşea pentru vreo mare trebuinţă. Locul era pustiu, iar celor mai mulţi dintre monahii din vecini le era anevoie să ajungă aici din cauza drumului nu numai greu de străbătut, dar şi necunoscut.

În mănăstire se păstra din vechime o rânduială. Socotesc din pricina acestei rânduieli Dumnezeu a adus pe Zosima la acea mănăstire. Care era rânduiala şi cum se păzea, voi spune aici.

În Duminica ce s-a obişnuit să se numească întâi din săptămânile Postului Mare, se săvârşea Sfânta Liturghie ca de obicei şi fiecare se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine şi mâncau puţin, după cum era obiceiul. După aceasta se strângeau toţi în biserică şi, făcându-se îndelungată rugăciune şi multe metanii, călugării se îmbrăţişau cu sărutare unii pe alţii, sărutau şi pe stareţ, făcându-i metanie, şi se rugau să le dea binecuvântarea, care să le fie de ajutor şi de sfătuire în nevoinţele ce le stăteau înainte.

După ce se săvârşeau acestea, se deschideau porţile mănăstirii şi ieşeau toţi din mănăstire cântând cu dulce glas: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?” şi celelalte stihuri ale psalmului. Ei lăsau de multe ori un paznic sau doi paznici la mănăstire; nu ca să păzească averea ce se află înăuntru – căci călugării nu aveau ceva care ar fi putut fi luat de hoţi –, dar ca să nu lase biserica fără slujbă dumnezeiască.

Fiecare îşi lua de ale mâncării, după cum putea şi după cum voia. Unul lua cu sine pâine pe măsura trebuinţei trupului; altul, smochine; altul, finice; altul, legume uscate muiate în apă; altul, nimic, ci numai trupul lui şi rasa cu care era îmbrăcat; se hrănea, de câte ori firea îl silea, cu ierburile ce cresc în pustie. Şi era păzită această rânduială şi lege cu sfinţenie de fiecare din ei: de a nu şti unul de altul cum se înfrânează şi petrece celălalt. Îndată ce treceau Iordanul se despărţeau unii de alţii. Pustiul era mare şi nici unul nu se întâlnea cu altul. Dacă unul din ei vedea din depărtare venind pe altul spre el, se abătea din drum şi se ducea în altă parte. Trăia pentru el şi pentru Dumnezeu, cântând neîntrerupt psalmi şi gustând din hrana pe care o avea la îndemână.

Petrecând astfel toate zilele postului se întorceau la mănăstire în duminica dinaintea sărbătorii de viaţă făcătoarei Învieri a Mântuitorului, duminică pe care Biserica a rânduit-o să se prăznuiască cu stâlpări. Atunci se întorceau fiecare, având rod al ostenelilor sale conştiinţa sa, care cunoştea cum a lucrat şi seminţele căror osteneli a adunat. Şi nimeni nu întreba pe celălalt cum sau în ce chip a purtat lupta ce i-a stat în faţă.

Aceasta era rânduiala mănăstirii şi ea se îndeplinea în chip desăvârşit. Fiecare dintre ci când era în pustie lupta cu sine însuşi sub îndrumarea lui Dumnezeu, fără să caute să placă oamenilor, şi nici să arate că se înfrânează. Căci cele ce se fac de dragul oamenilor şi cele ce se săvârşesc pentru a plăcea oamenilor nu se poate spune că aduc vreun folos celui ce le săvârşeşte, ci, dimpotrivă, mare pagubă.

***

Atunci Zosima, potrivit obişnuitei orânduieli a mănăstirii, a trecut Iordanul, ducând cu sine puţine ale mâncării pentru nevoia trupului şi rasa cu care era îmbrăcat. Canonul său de rugăciune şi-l îndeplinea străbătând pustia; iar când trebuinţa trupului o cerea, gusta ceva.

Noaptea dormea întinzându-se puţin la pământ; se bucura de puţin somn, acolo unde îl apuca seara. Dis-de-dimineaţă începea din nou să meargă, având totdeauna locuri aspre pentru mers. Şi avea dorinţa – după cum spunea – să pătrundă în adâncul pustiei, cu nădejdea să găsească vreun părinte, în stare să-l ducă spre ceea ce dorea. Şi îşi continua drumul cu sârguinţă, ca şi cum ar fi zorit spre o locuinţă cunoscută şi faimoasă. A mers aşa cale de douăzeci de zile. Când a venit vremea amiezii s-a oprit puţin din mers şi, privind către răsărit, şi-a făcut obişnuita rugăciune. Căci obişnuia la hotărâte ceasuri ale zilei să-şi întrerupă anevoiosul mers şi să se odihnească puţin stând în picioare, ca să cânte psalmi şi să facă metanii. Aşa îşi făcea el rugăciunea.

***

Dar pe când cânta psalmi şi privea la cer, cu o neîntreruptă privire, vede din colina din dreapta locului în care sta şi se ruga, pe la ceasul douăsprezece, ivindu-se o umbră ca un trup de om. Mai întâi s-a speriat şi tremura din tot trupul, bănuind că vede o nălucire diavolească. După ce a făcut semnul crucii şi a dat la o parte frica – căci rugăciunea i se terminase –, şi-a întors privirile şi vede în adevăr pe cineva mergând spre miazăzi. Vedenia era cu trupul gol, neagră la trup, înnegrită ca din pricina arşiţei soarelui; părul capului îi era alb ca lâna, dar şi acesta puţin, încât nu trecea mai jos de grumazul trupului.

Când a văzut asta Zosima, s-a făcut de bucurie ca o floare; şi vesel de minunăţia priveliştii, a început să alerge spre locul spre care se zorea şi vedenia. Cu nespusă bucurie se bucura, căci în toată scurgerea acelor zile n-a putut să vadă chip omenesc, de animal sau de zburătoare, chip sau umbră pământească, sau umbra vreunei vieţuitoare. Căuta deci să cunoască cine este vedenia şi din ce loc, pentru că nădăjduia că va vedea mari lucruri.

Vedenia însă, când a înţeles că Zosima vine de departe spre ea, a început să fugă şi să alerge spre adâncul pustiei. Zosima, ca şi cum şi-ar fi uitat de bătrâneţe, ba încă neţinând seamă nici de oboseala drumului, se îndrepta zorindu-se să ajungă pe cel ce fugea. Unul urmărea, celălalt era urmărit. Mersul lui Zosima însă era mai iute şi încetul cu încetul a ajuns mai aproape de cel ce alerga. Când s-a apropiat încât putea să i se audă şi vocea, a început Zosima să strige şi să dea drumul cu lacrimi la astfel de strigăte:

„Pentru ce fugi de mine, un bătrân şi un păcătos? Aşteaptă-mă, robule al lui Dumnezeu, orice ai fi, pentru numele lui Dumnezeu, pentru Care locuieşti în această pustie! Aşteaptă-mă pe mine, neputinciosul şi nevrednicul, pentru nădejdea pe care o ai în schimbul ostenelii tale. Stai şi roagă-te şi binecuvintează pe bătrân pentru Dumnezeu, Căruia nu I-a fost scârbă de nimeni niciodată!”.

Pe când Zosima înlăcrimat spunea aceste cuvinte, alergau amândoi spre un loc care avea înfăţişarea unui pârâu uscat. Îmi dau cu părerea însă că acolo n-a fost niciodată pârâu –, căci cum s-ar găsi un pârâu în acel loc? – ci că locul a dobândit de la natură o astfel de înfăţişare.

Maria Egipteanca, manuscris bizantin s11, theodore psalter IN

După ce-au ajuns amândoi la locul mai sus pomenit, făptura omenească ce fugea înaintea lui s-a coborât în vale şi s-a urcat pe malul celălalt. Dar Zosima, obosit şi nemaiputând să fugă, a stat pe celălalt mal al locului cu înfăţişarea de pârâu. Şi a adăugat lacrimi la lacrimi şi plânsete la plânsete, încât tânguirile lui puteau să ajungă până departe. Atunci arătarea trupească de pe celălalt mal a rostit astfel de cuvinte:

„Părinte Zosima, pentru Domnul, iartă-mă, dar nu pot să mă întorc şi să mă arăt în faţa ta astfel. Sunt femeie şi, după cum vezi, goală, iar ruşinea trupului meu o am neacoperită. Dar dacă voieşti cu tot dinadinsul să dăruieşti binecuvântare unei femei păcătoase, aruncă-mi rasa cu care eşti îmbrăcat, ca să-mi ascund cu ea neputinţa femeiască şi să mă întorc spre tine şi să primesc binecuvântările tale”.

Atunci cutremur şi rătăcire a minţii a cuprins pe Zosima – după cum spunea – când a auzit că-l cheamă pe nume. Căci bărbatul, fiind pătrunzător la minte şi preaînţelept în cele dumnezeieşti, cunoştea că dacă acea făptură n-ar fi fost luminată de harul profetic, negreşit că nu l-ar fi chemat pe nume pe el, pe care niciodată nu l-a văzut şi despre care niciodată n-a auzit.

Cu grabă deci a îndeplinit ce i s-a poruncit; şi dezbrăcând haina veche şi ruptă ce-o avea, i-a aruncat-o stând întors cu spatele. Iar ea a luat-o şi şi-a acoperit unele părţi ale trupului, care trebuiau să fie acoperite mai mult decât altele.

După aceasta se întoarse spre Zosima şi-i zise:

„Ce ţi-a venit în minte, Părinte Zosima, de a vedea pe o femeie păcătoasă? Ce vrei să afli de la mine sau să vezi la mine, de nu ai pregetat să te oboseşti atât de mult?”.

Zosima, înclinându-şi genunchii la pământ, cerea să fie binecuvântat după obicei, iar ea îi făcea metanie. Şi amândoi se mişcau spre pământ, fiecare cerând să fie binecuvântat de celălalt. Nimic altceva nu se putea auzi de la amândoi decât „Binecuvintează!”.

După multă trecere de vreme, a spus femeia către Zosima:

„Părinte Zosima, ţie ţi se cuvine să binecuvintezi şi să te rogi pentru mine, căci tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei; tu de mulţi ani stai în faţa sfântului altar şi de multe ori ai săvârşit dumnezeieştile Taine”.

Cuvintele acestea i-au adus lui Zosima mai mare frică şi nelinişte. Bătrânul tremura, era plin de sudoare şi suspina, iar glasul i se tăia. Şi grăi cu răsuflare greoaie şi întreruptă:

„Este lămurit, duhovnicească maică, din felul tău de viaţă, că te-ai apropiat de Dumnezeu şi că în cea mai mare parte ai murit pentru lume. Dar mult mai lămurit este harul dat ţie, pentru că m-ai chemat pe nume şi m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Dar pentru că harul nu se cunoaşte din vredniciile pe care le are cineva, ci este obişnuit să fie cunoscut din darurile sufleteşti, pentru aceea, pentru Domnul, binecuvintează-mă şi roagă-te pentru mine, care am nevoie de ajutorul tău”.

Supunându-se deci stăruinţei bătrânului, femeia a zis:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Care se îngrijeşte de mântuirea oamenilor şi a sufletelor!”.

Şi după ce a zis Zosima: «Amin», s-au sculat amândoi din genunchi, iar femeia a zis bătrânului:

„Pentru care pricină, omule, ai venit la mine păcătoasa? Pentru care pricină ai venit să vezi o femeie lipsită de orice virtute? Afară numai dacă harul Sfântului Duh nu te-a călăuzit să îndeplineşti cu timpul vreo slujbă de trebuinţă trupului meu. Spune-mi cum vieţuiesc creştinii astăzi? Cum cârmuiesc împăraţii? Cum este păstrată Biserica?”

„În puţine cuvinte, maică, a spus Zosima către ea, prin rugăciunile tale cuvioase, Hristos a dăruit tuturor pacea statornică. Dar primeşte rugăciunea nevrednică a bătrânului şi roagă-te pentru toată lumea şi pentru mine păcătosul, pentru ca să nu-mi fie fără rod întinderea pustiului acestuia”.

[Notă: Sublinierile cu aldine aparţin blogului “Dragostea se bucură de adevăr”, cu scopul de a accentua că această femeie simplă, fără carte, care se retrăsese în pustie ca să se pocăiască de multele ei păcate şi să se curăţească de patimile care o stăpâneau cu sălbăticie, întreabă despre viaţa creştinilor şi a Bisericii.  Ce scuză putem găsi noi astăzi, oameni cu carte, cu pretenţii, care trăim în lume şi avem acces la informaţii, să nu ne interesăm ce se întâmplă cu creştinii şi cu Biserica, să nu ne pese că pacea pe care Hristos a dăruit-o Bisericii Lui e ameninţată?  Da, putem să ne rugăm pentru pacea Bisericii, cum se înţelege că şi sfânta se ruga, însă nu putem să pretindem că avem motive să nu ne interesăm care sunt pericolele care ameninţă această pace, de vreme ce şi sfânta, care avea vedere în duh, s-a interesat.]

„Ţie ţi se cuvine, părinte Zosima, i-a răspuns ea, să te rogi pentru mine şi pentru toţi. Căci, după cum ai spus, ai vrednicia preoţească şi spre aceasta ai fost rânduit. Dar pentru că datori suntem să facem ascultare, voi îndeplini cu dragă inimă porunca”.

După ce a spus acestea, s-a întors către răsărit şi, ridicându-şi ochii în sus şi înălţându-şi mâinile, a început să se roage în şoaptă. Glasul ei nu se auzea lămurit, aşa că Zosima n-a putut să înţeleagă nimic din rugăciunea ei. El stătea, după cum spunea, cu privirile aplecate la pământ, tremurând, fără să rostească ceva. Zosima s-a jurat luând pe Dumnezeu martor de cele spuse, că, ridicându-şi puţin ochii de la pământ, a văzut-o în timpul rugăciunii ei înălţată cu un cot de la pământ, încât se ruga stând în văzduh. Când a văzut aceasta, l-a cuprins mai mare frică şi puternică nelinişte; nu îndrăznea să rostească ceva, ci spunea numai el însuşi: „Doamne miluieşte!”. În timp ce bătrânul sta la pământ, un gând de sminteală i-a trecut prin minte. „Oare nu cumva este un duh rău şi se face că se roagă?”.

După ce femeia şi-a terminat rugăciunea, s-a întors, a ridicat pe călugăr şi a zis: „Pentru ce, părinte, te tulbură gândurile şi te sminteşti cu privire la mine, că sunt duh şi că mă prefac că mă rog? Fii deplin încredinţat, omule, că femeie păcătoasă sunt şi am fost de altfel întărită cu Sfântul Botez. Nu sunt duh, ci pământ şi ţărână şi, într-un cuvânt, trup care n-a gândit nimic duhovnicesc”.

Spunând acestea şi-a pecetluit cu semnul crucii fruntea, ochii, buzele şi pieptul, zicând astfel:

„Dumnezeu, Părinte Zosima, să ne izbăvească de cel rău şi de laţurile lui, căci mare este puterea diavolului împotriva noastră”.

Când bătrânul a auzit şi a văzut acestea, s-a aruncat la pământ şi a cuprins cu mâinile picioarele ei, spunând cu lacrimi:

„Te jur, în numele lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care S-a născut din Fecioara, pentru Care goliciunea aceasta o porţi, pentru Care ţi-ai istovit trupul acesta, să nu ascunzi nimic robului tău, cine eşti, de unde, de când şi în ce chip ai locuit în pustia aceasta. Nimic să nu ascunzi din faptele tale, ci pe toate să le povesteşti, ca să faci cunoscute măreţiile lui Dumnezeu. Căci după cum este scris, ce folos are înţelepciunea ascunsă şi comoara îngropată? Spune-mi toate, pentru Domnul. Nu mi le vei spune pentru laudă sau pentru fală, ci ca să mă încunoștințezi pe mine, păcătosul şi nevrednicul. Cred în Dumnezeu pentru Care trăieşti şi ai vieţuit, că pentru aceasta am fost călăuzit în pustiul acesta, ca Domnul să facă cunoscute faptele tale. Nu este în puterea noastră a ne împotrivi judecăţilor lui Dumnezeu. Căci, dacă n-ar fi fost bineplăcut lui Hristos Dumnezeul nostru ca să fii cunoscută de mine şi să se ştie cum te nevoieşti, n-ar fi îngăduit să fii văzută de cineva şi nici pe mine nu m-ar fi întărit să merg atâta cale, pe mine, care niciodată n-am voit şi nici n-am putut să ies din chilia mea”.

După ce părintele Zosima a spus acestea şi mai multe altele, femeia l-a sculat de la pământ şi i-a spus:

„Mă ruşinez, părintele meu, să-ţi spun ruşinea faptelor mele. Iartă-mă, pentru Domnul. Dar de vreme ce ai văzut trupul meu gol, atunci să-ţi dezgolesc şi faptele mele, ca să cunoşti de câtă ruşine şi întinăciune este plin sufletul meu. Nu din pricină de a nu mă lăuda, după cum socoteai, n-am voit să-ţi povestesc faptele mele – căci cu ce am a mă lăuda eu, care am fost vas ales al diavolului? Ştiu însă că, dacă voi începe să-mi povestesc viaţa, vei fugi de mine, cum fuge cineva de şarpe, şi nu vei suferi să auzi faptele nebune săvârşite de mine. Ţi le spun, fără să las ceva deoparte. Dar mai întâi, te jur, să nu încetezi de a te ruga pentru mine, ca să găsesc milă în ziua judecăţii”.

Partea a II-a

Şi în timp ce bătrânul lăcrima fără încetare, femeia a început povestirea vieţii ei, grăind aşa:

„Eu, frate, sunt de loc din Egipt. Pe când eram de doisprezece ani şi trăiau părinţii mei, am lepădat dragostea faţă de ei şi m-am dus în Alexandria. Mi-e ruşine să mă gândesc cum de la început mi-am stricat fecioria şi cât de neînfrântă şi nesăţioasă îmi era patima împreunării. Dar este mai cinstit ca să ţi-o spun acum. Aceasta ţi-o voi istorisi pe scurt, ca să cunoşti firea mea pătimaşă şi dorul meu după plăceri. Timp de mai bine de şaptesprezece ani, iartă-mă, i-am petrecut în dragoste publică, supusă fiind destrăbălării. Şi pe adevăr mă jur, nu pentru plată, căci n-am luat nimic de la cei care de multe ori voiau să-mi plătească. Acest chip – de a-mi satisface dorinţa în dar – l-am născocit pentru a face să atrag luarea aminte a câtor mai mulţi asupra mea. Iarăşi să nu crezi cumva că nu luam bani pentru că eram bogată. Nu, căci trăiam ca o cerşetoare şi adeseori torceam câlţi. Aveam însă o poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrântă de a mă tăvăli în noroi. Aceasta socoteam că este scopul vieţii, de a batjocori neîncetat trupul.

Ducând deci o astfel de viaţă, văd într-o vară mulţi bărbaţi din Libia şi din Egipt alergând spre mare. Am întrebat pe unul care se afla atunci întâmplător lângă mine: «Unde se zoresc oare bărbaţii aceştia care aleargă?”.

Acela mi-a răspuns: „Se duc cu toţii la Ierusalim de sărbătoarea Înălţării cinstitei Cruci, care se prăznuieşte peste puţine zile”.

„Oare, nu mă vor lua şi pe mine, i-am spus aceluia, dacă voi vrea să-i urmez?”. „Dacă ai bani de drum şi de hrană, nu te împiedică nimeni”. „În adevăr, frate, i-am spus, n-am bani nici de drum şi nici de hrană. Dar mă duc şi cu şi mă urc în una din corăbiile pe care le-au tocmit şi mă vor hrăni, chiar dacă nu vor. Trup am, şi-l voi da în locul banilor de drum.

Pentru aceasta am voit să plec – şi-ţi cer iertare, părintele meu – pentru ca să am mai mulţi îndrăgostiţi la cheremul patimii mele. Ţi-am spus, Părinte Zosima, să nu mă sileşti să-ţi spun neruşinarea mea. Mă cutremur. Ştie Domnul că te pângăresc şi pe tine şi văzduhul cu vorbele mele”.

Zosima, udând pământul cu lacrimi, i-a răspuns:

„Spune, pentru Domnul, maica mea! Spune! Să nu întrerupi firul unei asemenea povestiri folositoare”.

Iar ea, reluând povestirea, a adăugat acestea:

„Aşadar, acel tânăr a plecat râzând când a auzit neruşinarea cuvintelor mele. Eu însă, aruncând furca pe care o purtam – căci se întâmpla s-o port din când în când –, am alergat la mare, acolo unde vedeam că se zoresc oamenii. Şi văzând pe câţiva tineri, cam zece la număr sau chiar mai mulţi, ce stăteau pe ţărm (bănuiesc că aşteptau pe alţi tovarăşi de călătorie, căci cei care veniseră înainte se urcaseră în corăbii) cu trupurile şi mişcările pline de viaţă şi de putere şi părându-mi-se îndestulători pentru scopul ce urmăream, am sărit cu neruşinare, după cum îmi era obiceiul, în mijlocul lor. «Luaţi-mă şi pe mine, le-am spus, unde plecaţi şi nu vă voi fi nefolositoare». După ce am spus şi alte cuvinte mai neruşinate, i-am pornit pe toţi pe râs. Dar când au văzut stăruinţa mea în neruşinare, m-au luat şi m-au dus în corabia pe care o aveau tocmită – căci între timp au venit şi aceia din pricina cărora stăteau pe ţărm. Din această clipă am început călătoria pe mare.

Iar cele ce-au urmat după aceasta, cum ţi le voi povesti, omule? Ce fel de limbă le va rosti sau ce auz va primi faptele săvârşite în corabie în timpul călătoriei? Cum îţi voi povesti faptele pe care i-am silit să le facă nenorociţii împotriva voinţei lor? Nu există chip de destrăbălare, din cele ce se pot spune şi din cele ce nu se pot spune, pentru care să nu fi fost învăţătoare acelor nenorociţi. Eu, părintele meu, mă minunez cum de n-a înghiţit marea destrăbălările mele. Cum de nu şi-a deschis pământul gura şi nu m-a cufundat de vie în iad pe mine, care am prins în laţuri atâtea suflete. Bănuiesc însă că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, căci nu vrea moartea păcătosului; El este îndelung-Răbdător şi aşteaptă întoarcerea.

Cu astfel de sârguinţă am ajuns în Ierusalim. Iar în zilele petrecute în oraş, înainte de sărbătoare, am făcut fapte la fel cu celelalte, dar mai vârtos, şi mai rele, căci n-am fost îndestulată cu tinerii pe care i-am avut pe mare şi mi-au slujit pe cale, ci m-am folosit şi de mulţi alţii, locuitori din Ierusalim şi străini, strângându-i pentru acelaşi scop.

Când a sosit sfânta sărbătoare a Înălţării Crucii, eu umblam ca şi mai înainte de colo-colo, ca să pescuiesc sufletele tinerilor. Foarte de dimineaţă însă am văzut pe toţi că aleargă la biserică. Am plecat şi eu mergând împreună cu cei care se grăbeau şi am ajuns o dată cu ei în pridvorul bisericii. Când a venit timpul dumnezeieştii Înălţări, mă împingeam în mulţime silindu-mă să intru împreună cu poporul. Şi m-am apropiat eu ticăloasa cu multă trudă şi năduf de uşa prin care se putea intra în biserica, unde se arăta lemnul de viaţă făcător. Când să păşesc pragul uşii, toţi ceilalţi au intrat neîmpiedicaţi; pe mine însă m-a oprit o putere dumnezeiască, neîngăduindu-mi să intru. Iarăşi am încercat; dar am fost respinsă şi m-am văzut din nou stând singură în pridvor. Socotind că din pricina slăbiciunii femeieşti s-a întâmplat aceasta, m-am amestecat iarăşi cu alţii şi mă sileam pe cât puteam, făcându-mi loc cu coatele şi mă împingeam. Dar m-am ostenit în zadar. Când nemernicul meu picior a călcat din nou pe prag, biserica a primit pe ceilalţi fără să împiedice pe cineva, numai pe mine nefericita nu mă primea, ci o putere mare m-a împiedicat, întocmai ca o mulţime orânduită de ostaşi, căreia i s-a poruncit să-mi închidă intrarea. Şi am rămas iarăşi în pridvor.

După ce am făcut şi am pătimit aceasta de trei şi de patru ori, am obosit şi nu mai aveam putere nici să mă împing, nici să mă îndes, căci trupul meu ostenise foarte tare din pricina înghesuielii. M-am întors deci, am plecat şi am stat în colţul curţii bisericii. Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lemnul de viaţă făcător. Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea.

Am început să plâng, să mă tângui şi să-mi bat pieptul, scoţând suspine din adâncul inimii mele. Pe când plângeam, văd, deasupra locului în care stăteam se afla icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi am zis uitându-mă către ea cu statornicie:

«Fecioară Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvântul. Ştiu, ştiu că nu este cuviincios şi binecuvântat ca eu, atât de necurată, atât de spurcată, să văd icoana ta, a pururea Fecioarei, a celei curate, care ai trupul şi sufletul curate şi neîntinate. Este drept să fiu urâtă eu, pierduta, de tine, care eşti curăţenia, şi să te dezguşti de mine. Dar de vreme ce după cum am auzit, Dumnezeu, pe Care L-ai născut, pentru aceasta S-a făcut om, ca să cheme pe păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, singura care n-am pe cineva într-ajutor. Porunceşte să mi se îngăduie să intru în biserică. Să nu mă lipseşti să văd lemnul pe care s-a răstignit Dumnezeul cel născut din tine, Care Şi-a dat propriul Său sânge preţ de răscumpărare pentru mine. Porunceşte, stăpână, să-mi fie deschisă şi mie uşa dumnezeieştii închinări a Crucii. Dumnezeului născut din tine te dau chezăşuitoare că niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare ruşinoasă, iar, după ce voi vedea lemnul Crucii Fiului tău, mă voi lepăda numaidecât de lume şi de toate cele din lume şi îndată plec acolo unde tu ca o chezăşuitoare a mântuirii melc mă vei povăţui şi mă vei îndruma».

După ce am spus acestea, am căpătat prin ardoarea credinţei un fel de încredinţare, şi, având deplină nădejde în milostenia Născătoarei de Dumnezeu, m-am mişcat din locul unde am stat şi mi-am făcut rugăciunea. Am venit iarăşi şi m-am amestecat cu cei care intrau. Nu mai era nimeni care să mă dea îndărăt, nimeni care să mă împiedice să mă apropii de uşa prin care se intra în biserică. Frică m-a cuprins şi mirare; eram cu totul zdruncinată şi tremuram. Când am ajuns la uşa sigilată până atunci pentru mine, toată puterea care la început m-a împiedicat acum, îmi înlesnea dinainte intrarea. Astfel am intrat fără osteneală; astfel am ajuns înăuntrul celor sfinte. Am fost învrednicită cu vederea făcătoarei de viaţă Cruci, am văzut Tainele lui Dumnezeu şi eram gata să primesc pocăinţa. După ce eu, nenorocita, m-am aruncat la pământ şi m-am închinat acelui loc sfânt, am alergat ieşind, zorindu-mă spre chezăşuitoarea mea.

Când am ajuns în acel loc în care a fost scris zapisul făgăduinţei, mi-am plecat genunchii înaintea pururea Fecioarei şi Născătoarei de Dumnezeu şi am spus aceste cuvinte:

«Tu, stăpână preabună, ţi-ai arătat faţă de mine iubirea ta de oameni. Nu te-ai dezgustat de rugăciunile unei nevrednice. Am văzut slava pe care nu este drept s-o vedem noi, cei pierduţi. Slavă lui Dumnezeu care primeşte prin tine pocăinţa păcătoşilor! Dar ce voi gândi mai mult sau ce voi rosti eu, păcătoasa? Este timpul, stăpână, să fie îndeplinită făgăduinţa pe care am făcut-o. Îndrumează-mă acum unde porunceşti. Fii acum învăţătoarea mântuirii melc, povăţuindu-mă pe calea care duce la pocăinţă».

Şi zicând acestea, am auzit din depărtare un glas: «Dacă vei trece Iordanul, bună odihnă vei găsi». Ascultând această voce şi fiind încredinţată că aceasta pentru mine s-a întâmplat, am strigat cu lacrimi şi am zis Născătoarei de Dumnezeu: «Stăpână, stăpână, nu mă părăsi!».

După ce am strigat acestea, am ieşit din curtea bisericii.

***

Când am ieşit, un om m-a văzut şi mi-a dat trei monede, zicându-mi: «Primeşte-le pe acestea, maică!». Le-am luat, am cumpărat cu ele trei pâini şi le-am socotit drept pâini ale binecuvântării. Şi am întrebat pe negustorul care mi-a vândut pâinile: «Care este, omule, calea care duce la Iordan?». Aflând poarta oraşului care duce spre părţile acelea, am ieşit alergând şi mergeam lăcrimând. Din întrebare în întrebare am ajuns. După ce am mers toată ziua – căci era pe la ceasurile nouă dimineaţa, după cât bănuiesc, când am văzut Crucea –, am ajuns pe la apusul soarelui la biserica Sfântului Ioan Botezătorul care se află alături de Iordan. Închinându-mă mai întâi în biserică, m-am coborât îndată la Iordan şi mi-am spălat faţa şi mâinile cu apa aceea sfântă. După aceea m-am împărtăşit în biserica Înaintemergătorului cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine. Am mâncat jumătate dintr-o pâine, am băut apă din Iordan şi m-am culcat noaptea pe pământ. A doua zi de dimineaţă am trecut pe malul celălalt cu o mică barcă pe care am găsit-o acolo. Şi iarăşi m-am rugat de îndrumătoarea mea să mă călăuzească acolo unde îi este cu bună plăcere.

Aşa am ajuns în acest pustiu. De atunci până astăzi m-am depărtat fugind. Sălăşluiesc în această pustie, aşteptând pe Dumnezeul meu, Care mântuieşte de deznădejde şi de vifor pe cei care se întorc la El.”

„Câţi ani sunt, maica mea, i-a spus Zosima, de când sălăşluieşti în acest pustiu?”.

„După cât bănuiesc, a răspuns femeia, sunt patruzeci şi şapte de ani de când am ieşit din oraşul sfânt”.

„Şi ce ai găsit sau ce ai avut ca hrană, maica mea?”.

„Am trecut Iordanul ducând cu mine două pâini şi jumătate. Acestea, încetul cu încetul, uscându-se s-au împietrit şi în câtva vreme mâncându-le le-am terminat”.

„Şi astfel ai petrecut cu uşurinţă scurgerea atâtor ani, fără să te tulbure marea schimbare ce s-a săvârşit cu tine?”.

„M-ai întrebat acum, părinte Zosima, i-a răspuns femeia, un lucru de care mă cutremur să şi vorbesc. Căci dacă îmi voi aminti atât de multele primejdii pe care le-am suferit şi de gândurile care cumplit m-au tulburat, mă tem ca nu cumva să fiu iarăşi cuprinsă de ele”.

„Să nu laşi nimic, maica mea, a grăit Zosima, din ceea ce ai să-mi vesteşti. Căci te-am întrebat de acestea pentru ca să mi le arăţi pe toate, fără să laşi ceva de o parte”.

„Crede-mă, părinte, i-a zis ca, că am petrecut şaptesprezece ani în acest pustiu, luptându-mă cu poftele mele nebuneşti ca şi cu nişte fiare sălbatice. Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile şi peştii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă nici apă nu aveam să gust. Ardeam de sete în chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. Intra însă în sufletul meu şi pofta necugetată a cântecelor desfrânate, tulburându-mă chinuitor să cânt cântecele drăceşti pe care le-am învăţat. Dar eu îndată lăcrimam şi-mi loveam pieptul cu mâinile şi-mi aduceam aminte de făgăduinţa ce-am făcut-o când am plecat în pustie. Mă duceam cu mintea la icoana Născătoarei de Dumnezeu, chezăşuitoarea mea, şi plângeam în faţa ei, cerând să alunge gândurile mele cele rele care atacau astfel nenorocitul meu suflet. După ce lăcrimam îndeajuns şi-mi băteam cu putere pieptul, vedeam o lumină care strălucea împrejurul meu. Şi din această clipă, peste potopul de gânduri venea o linişte statornică.

Dar cum îţi voi povesti, părinte, gândurile mă mânau iarăşi la desfrânare. Foc se aprindea înlăuntrul nefericitei mele inimi; toată mă ardea şi mă aţâţa spre pofta împreunării. Îndată ce însă un gând ca acesta mă ataca, mă aruncam la pământ şi udam pământul cu lacrimi, socotind că apare chezăşuitoarea mea, ca o pârâtoare în faţa mea, călcătoarea de lege, şi ceream pedeapsă pentru călcarea făgăduinţei. Nu mă sculam de la pământ – se şi întâmpla să stau la pământ zi şi noapte – până ce nu mă lumina acea dulce lumină şi-mi alunga gândurile ce mă tulburau. Ochiul gândirii mele deci îl îndreptam totdeauna, fără încetare, spre chezăşuitoarea mea, rugând-o să fie într-ajutor aceleia care trecea prin atâtea primejdii în nesfârşitul pustiului. Şi aveam un ajutor şi un apărător spre pocăinţă. Aşa am petrecut vreme de şaptesprezece ani, luptându-mă cu mii de primejdii. Dar din acea vreme şi până astăzi, ajutătoarea mea a fost lângă mine în toate, călăuzindu-mă prin toate”.

„N-ai avut nevoie de hrană sau de îmbrăcăminte?”, i-a zis Zosima.

„După ce am sfârşit acele pâini, precum ţi-am spus mai înainte, m-am hrănit timp de şaptesprezece ani cu verdeţuri şi cu altele ce se găseau în pustie. Iar îmbrăcămintea pe care am avut-o când am trecut Iordanul s-a sfâşiat, rupându-se. Am suferit mare chin şi din pricina frigului, dar şi din pricina căldurii. Din cauza arşiţei ardeam, iar din pricina gerului îngheţam şi tremuram, aşa că de multe ori cădeam la pământ şi rămâneam aproape fără suflare şi nemişcată. M-am luptat deci cu multe şi felurite nevoi şi ispite nenorocite.

Din acel timp însă şi până acum puterea lui Dumnezeu a păzit în multe chipuri păcătosul meu suflet şi smeritul meu trup. Căci am dobândit o hrană neîmpuţinată –nădejdea mântuirii mele –, gândindu-mă numai de la câte rele m-a mântuit. Mă hrănesc şi mă acopăr cu cuvântul lui Dumnezeu, care ţine toate. Nu numai cu pâine va trăi omul, iar cei care au lepădat îmbrăcămintea păcatului cu piatră s-au îmbrăcat, dacă n-au avut acoperământ”.

Când a auzit Zosima că a amintit şi citate din Scriptură, din cărţile lui Moise, din Iov şi din cartea Psalmilor, i-a spus: „Ai citit cartea Psalmilor, maica mea, sau alte cărţi?”.

Când a auzit acestea, a zâmbit şi a zis bătrânului:

„Crede-mă, omule, că n-am văzut de când am trecut Iordanul pe alt om decât astăzi, chipul tău. Dar nici fiară sălbatică sau altă vieţuitoare n-am zărit de când sunt în acest pustiu. Iar carte n-am învăţat niciodată. Nici n-am auzit pe cineva cântând sau citind psalmi. Cuvântul lui Dumnezeu însă, Care este viu şi lucrător, dă omului cunoştinţă.

Aici este sfârşitul povestirii mele. Şi fac şi acum ceea ce am făcut când am început povestirea: te jur şi acum, pe întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine păcătoasa”.

***

După ce a spus acestea şi şi-a sfârşit aici povestirea, s-a pornit să facă metanii.

Bătrânul a strigat iarăşi cu lacrimi:

„Binecuvântat este Dumnezeu, Care a făcut lucruri mari şi minunate, slăvite şi neobişnuite, cărora nu este număr. Binecuvântat este Dumnezeu, Care mi-a arătat cât de multe lucruri dăruieşte celor care se tem de El. Cu adevărat, Doamne, n-ai părăsit pe cei care Te caută pe Tine”.

Femeia însă nu i-a îngăduit bătrânului deloc să facă metanie, ci i-a zis:

„Te jur pe Mântuitorul Hristos, Dumnezeul nostru, omule, să nu spui la nimeni nimic din cele ce-ai auzit, până când Dumnezeu mă va lua de pe pământ. Acum mergi în pace; iar în anul ce vine mă vei vedea iarăşi pe mine, şi eu pe tine, păzit fiind de harul lui Dumnezeu. Fă dar, pentru Domnul, ceea ce îţi poruncesc acum. În Sfântul şi Marele Post al anului viitor să nu treci Iordanul, după cum obişnuiţi să faceţi în mănăstire”.

Zosima s-a minunat când a auzit că-i vesteşte şi rânduiala mănăstirii. N-a spus nimic altceva decât: „Slavă lui Dumnezeu care a dat haruri mari celor care-L iubesc pe El”.

Femeia i-a grăit:

„Rămâi, părinte, după cum am spus, în mănăstire. Căci chiar dacă vei voi să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă. Iar în sfânta seară a Cinei celei de Taină, ia trupul şi sângele de viaţă făcător al lui Hristos într-un vas sfinţit vrednic de asemenea Taine, şi adu-mi-le. Să stai cu ele pe malul Iordanului, care se învecinează cu locuinţele omeneşti. Eu voi veni acolo ca să mă împărtăşesc cu darurile de viaţă făcătoare. N-am mai avut parte de această sfinţenie de când m-am împărtăşit în biserica Înaintemergătorului, înainte de a trece Iordanul. Iar acum o doresc cu o dragoste nestăpânită. Pentru aceea cer şi mă rog să nu treci cu vederea cererea mea, ci adu-mi negreşit asemenea Taine de viaţă făcătoare şi dumnezeieşti, în acelaşi timp în care Domnul a făcut părtaşi pe ucenici dumnezeieştii Cine. Iar părintelui Ioan, stareţul mănăstirii în care locuieşti, spune-i aceasta: Ai grijă de tine şi de turma ta, căci se petrec acolo unele lucruri care au nevoie de îndreptare. Nu vreau însă ca să i le spui acum acestea, ci când îţi va îngădui Domnul”.

După ce-a spus bătrânului cuvintele acestea şi după ce a zis: „Roagă-te pentru mine!”, a fugit iarăşi în adâncul pustiei. Zosima şi-a plecat genunchii, s-a închinat locului în care au stat picioarele ei şi slăvind şi binecuvântând pe Hristos, Dumnezeul nostru, s-a întors bucurându-se cu sufletul şi cu trupul. Străbătând din nou acea pustie a ajuns la mănăstire în ziua în care obişnuiau să se întoarcă monahii acolo.

***

În anul acela Zosima a ţinut pe toate sub tăcere şi n-a îndrăznit să spună nimănui nimic din cele ce-a văzut. În sinea sa însă se ruga lui Dumnezeu să-i arate iarăşi chipul acela dorit. Se mâhnea şi se întrista, gândindu-se la lungimea anului şi voia ca anul să se facă de-o zi, de era cu putinţă. Iar când a sosit Duminica de la începutul Sfinţitului şi Marelui Post, toţi ceilalţi au ieşit îndată, cântând obişnuita rugăciune, dar pe el l-a apucat o boală cu fierbinţeli şi l-a silit să rămână în mănăstire. Atunci Zosima şi-a amintit de cuvintele cuvioasei: «Chiar dacă vei voi să ieşi din mănăstire, nu-ţi va fi cu putinţă». După trecerea câtorva zile, s-a sculat din boală şi a rămas mai departe în mănăstire.

Când monahii s-au întors iarăşi şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină, Zosima a făcut cum i s-a poruncit. Într-un potir mic a luat curatul trup şi cinstitul sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, iar într-un paneraş a pus smochine, finice şi puţină linte muiată în apă. A plecat deci când s-a făcut seară târziu şi s-a aşezat pe malul Iordanului, aşteptând sosirea cuvioasei. Sfinţita femeie zăbovea. Zosima însă n-a adormit, ci privea cu stăruinţă spre pustie, aşteptând să vadă ceea ce dorea să vadă. Şi pe când sta jos, zicea bătrânul în sinea sa: «Oare, nu cumva cu nevrednicul am împiedicat-o să vină? Oare, nu cumva a venit şi, pentru că nu m-a găsit, s-a întors iarăşi?». Zicând acestea a început să plângă cu suspine. A ridicat apoi ochii către cer şi a rugat pe Dumnezeu, zicând: «Să nu mă lipseşti, Stăpâne, să văd iarăşi ceea ce ai îngăduit să văd! Să nu plec gol, ducând cu mine mustrarea păcatelor mele!». Sfârşind rugăciunea cu lacrimi, a trecut la alt gând, căci zicea întru sine: «Dar ce va fi chiar dacă va veni? Nu este nici o barcă. Cum va trece Iordanul şi cum va veni la mine? Vai de mine, nevrednicul! Vai de mine, nefericitul! Cine m-a lipsit, în adevăr, de un asemenea bine?».

Pe când bătrânul gândea acestea, iată a venit şi cuvioasa femeie. Ea stătea de partea cealaltă a Iordanului, de unde şi venea. Zosima s-a sculat, bucurându-se, veselindu-se şi slăvind pe Dumnezeu. Şi iarăşi s-a muncit cu gândul că n-ar putea să treacă Iordanul. O vede însă că înseamnă Iordanul cu semnul cinstitei cruci – căci, după cum spunea, în noaptea aceea era lună plină – şi, odată cu facerea semnului crucii, a păşit pe apă şi mergea pe deasupra apelor, îndreptându-se către el. Zosima voia să-i facă metanie, dar l-a oprit strigând, pe când mergea încă pe apă:

„Ce faci, părinte? Eşti preot, şi ţii în mână şi Tainele dumnezeieşti!”.

Zosima a dat ascultare vorbelor ei. Când a ajuns la uscat, a zis către bătrân:

„Binecuvintează, părinte, binecuvintează!”.

El a răspuns tremurând – căci îl cuprinsese spaima la vederea aceea prea minunată:

„Cu adevărat Dumnezeu nemincinos este, căci El a făgăduit că cei care se curăţesc pe ei înşişi se vor asemăna lui Dumnezeu, atât cât este cu putinţă. Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Care n-ai îndepărtat rugăciunea mea şi mila Ta de la robul Tău. Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, Care mi-ai arătat prin această roabă a Ta cât de mult mă depărtez de desăvârşire”.

Şi după ce a spus acestea, femeia i-a cerut să rostească sfântul Simbol al credinţei şi rugăciunea «Tatăl nostru». După ce a îndeplinit acestea şi s-a sfârşit rugăciunea, a dat bătrânului obişnuita sărutare a dragostei. Şi astfel s-a împărtăşit cu Tainele de viaţă făcătoare. Apoi şi-a ridicat mâinile spre cer, a suspinat cu lacrimi şi a strigat aşa: „Acum liberează pe roaba Ta Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că au văzut ochii mei mântuirea Ta!”.

După aceea a spus bătrânului: „Iartă-mă, părinte, dar îndeplineşte altă dorinţă a mea. Acum du-te în mănăstire, păzit fiind de harul lui Dumnezeu. În anul următor vino iarăşi la acel pârâu unde m-ai întâlnit mai înainte. Vino, negreşit, pentru Domnul, şi mă vei vedea din nou, după cum vrea Domnul”.

„Dacă ar fi fost cu putinţă, i-a răspuns el, să te urmez de acum înainte şi să-ţi văd mereu cinstita ta faţă! Îndeplineşte însă o singură cerere a bătrânului, şi gustă puţină mâncare din cele ce ţi-am adus aici”.

La aceste cuvinte îi arată ce avea în paneraş. Ea şi-a atins vârful degetelor de linte, a luat trei boabe, le-a dus la gură, spunând că ajunge darul Duhului pentru a păstra neîntinată fiinţa sufletului. Spunând acestea, a zis din nou către bătrân:

„Pentru Domnul, roagă-te, roagă-te pentru mine şi adu-ţi aminte de mine, ticăloasa!”.

Zosima s-a atins de picioarele ei şi i-a cerut să se roage pentru Biserică, pentru lume şi pentru el. După aceea, cu lacrimi, l-a lăsat şi a plecat, în timp ce el suspina şi se tânguia. Căci în adevăr nu îndrăznea s-o oprească pe cea cu neputinţă de oprit. Ea, însemnând din nou Iordanul, a călcat pe ape, şi mergând pe deasupra lor, a trecut ca şi mai înainte. Bătrânul s-a întors cuprins de bucurie şi de frică multă. Se dojenea însă că n-a căutat să afle numele cuvioasei. Dar nădăjduia să-l afle în anul următor.

***

După trecerea anului, s-a dus iarăşi în pustie săvârşind toate, adică după obicei, şi alergând la acea minunată privelişte. Mergând de-a lungul pustiei a dat de unele semne care-i arătau că a găsit locul căutat. Şi se uita în dreapta şi în stânga, plimbându-şi privirea în toate părţile, ca un vânător prea iscusit, care vrea să ştie unde va vâna animalul cel bun. Dar când a văzut că nu se mişcă nimic de nicăieri, a început iarăşi să verse lacrimi şi, ridicându-şi privirea către cer, s-a rugat spunând:

„Arată-mi, Doamne, comoara Ta nepângărită, pe care ai ascuns-o în pustie. Arată-mi, rogu-mă, pe îngerul în trup, de care nu este vrednică lumea!”.

După ce s-a rugat astfel, s-a dus la locul care avea chipul unui pârâu şi a văzut în partea dinspre răsăritul soarelui pe cuvioasa zăcând moartă. Mâinile îi erau aşezate pe piept, iar trupul îi era aşezat îndreptat cu faţa către răsărit. Alergând Zosima spre ea, a spălat picioarele fericitei cu lacrimi, căci nu îndrăznea să atingă altă parte a trupului.

După ce a plâns îndelungat şi a rostit psalmi potriviţi cu timpul şi cu fapta, a făcut o rugăciune de îngropare. Apoi a spus în el însuşi: !Se cuvine, oare, să îngrop trupul cuvioasei? Oare, nu-i va displăcea cuvioasei această faptă?”. Pe când zicea aceasta, vede o însemnare scrisă pe pământ, care glăsuia astfel:

«Îngroapă, părinte Zosima, în acest loc trupul smeritei Maria. Dă ţărânei ţărâna. Roagă-te mereu către Domnul pentru mine. M-am săvârşit în luna lui Farmuti, după numărătoarea egiptenilor, iar după romani, aprilie, chiar în noaptea Patimii celei mântuitoare, după împărtăşirea Cinei celei de taină şi dumnezeieşti».

Când a citit bătrânul aceste cuvinte s-a bucurat că a aflat numele cuvioasei. A aflat apoi că îndată după ce s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine pe malul Iordanului, s-a dus numaidecât la locul în care s-a săvârşit. Şi calea pe care a străbătut-o Zosima, obosind, douăzeci de zile, Maria a făcut-o într-un ceas. Îndată apoi s-a dus câtre Dumnezeu.

După ce a slăvit pe Dumnezeu şi a udat cu lacrimi trupul ei, a zis:

„Este timpul, smerite Zosima, ca să săvârşeşti ce ţi s-a poruncit. Cum vei face groapa nefericitule, căci n-ai nimic în mâini potrivit pentru asta!”.

Spunând aceasta, a văzut la mică depărtare un lemnişor aruncat în pustie, pe care l-a luat şi a început să sape. Pământul fiind uscat, n-a ascultat de bătrânul care se ostenea. Zosima a obosit, udându-se tot de sudoare. Şi oftând din adâncul inimii, şi-a ridicat ochii şi a văzut un leu stând alături de trupul cuvioasei şi lingându-i picioarele. Când a văzut fiara, s-a cutremurat, mai ales că şi-a adus aminte de cuvintele Mariei care a spus că n-a văzut vreun animal sălbatic. A făcut deci semnul crucii, cu credinţa că puterea celei ce zace îl va păzi nevătămat. Leul a început să se apropie de bătrân, salutându-l nu numai cu mişcările sale, dar şi prin intenţia pe care i-o arăta.

Zosima a zis către leu:

„De vreme ce, fiară, marea cuvioasă a îngăduit ca să i se îngroape trupul, iar eu sunt bătrân şi nu am putere să fac groapa, căci nu am sapă potrivită pentru această treabă, şi apoi nu pot să mă întorc atâta cale ca să aduc o unealtă potrivita, fă aşadar cu ghearele tale ceea ce trebuie, ca să dăm pământului trupul cuvioasei”.

Şi îndată, la cuvântul bătrânului, leul a făcut o groapă atât cât era de ajuns să îngroape trupul.

După ce iarăşi bătrânul a spălat cu lacrimi picioarele cuvioasei şi după ce s-a rugat mult pentru toate, a acoperit cu pământ trupul ei. De faţă era şi leul. Trupul cuvioasei era gol ca şi mai înainte şi nu avea nimic altceva decât acea haină ruptă pe care i-a aruncat-o Zosima, cu care Maria, cu faţa întoarsă, şi-a acoperit unele părţi ale trupului ei. După aceea au plecat amândoi: leul a plecat spre adâncul pustiei, ca o oaie, iar Zosima s-a întors, binecuvântând şi lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru.

Când a ajuns la chinovie, a povestit toate monahilor fără să ascundă ceva din cele ce a auzit şi a văzut. Le-a povestit pe toate cu de-amânuntul de la început, încât toţi se minunau de măreţiile lui Dumnezeu şi au săvârşit cu frică şi cu dor pomenirea cuvioasei. Iar Ioan, stareţul mănăstirii, a găsit în mănăstire unele lucruri are aveau nevoie de îndreptare, pentru ca nici în aceasta să nu fie zadarnic cuvântul cuvioasei.

Zosima s-a săvârşit în acea mănăstire, în vârstă de o sută de ani.

***

Monahii au istorisit prin viu grai din om în om, această povestire şi ofereau pilda de obştească folosinţă celor care voiau să o asculte. Până azi n-am auzit de la nimeni că povestirea aceasta este predată în scris. Eu, ceea ce am auzit din viu grai, aceea fac cunoscut prin această istorisire scrisă. Se poate întâmpla ca şi alţii să fi scris viaţa cuvioasei şi negreşit mai strălucit decât mine; o asemenea scriere la a mea cunoştinţă n-a venit. Am scris-o după puterea mea. N-am voit să atât altceva decât adevărul. Dumnezeu, Care răsplăteşte cu dărnicie pe cei care scapă la Dânsul, să dea ca răsplată folosul celor care vor citi povestirea, iar pe cel care a poruncit să fie predată în scris să-l învrednicească a-l face părtaş stării şi vredniciei acestei fericite, despre care vorbeşte povestirea, împreună cu toţi care au bineplăcut Lui din veac, prin contemplaţie şi fapte.

Să dăm şi noi slavă lui Dumnezeu, Împăratul veacurilor, ca să ne învrednicească să dobândim milă în ziua judecăţii, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, totdeauna, împreună cu Tatăl cel fără de început şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s