Părintele Filothei Zervakos: CÂND NU AVEŢI DUHOVNIC LÂNGĂ VOI

Părintele Filothei Zervakos:
CÂND NU AVEŢI DUHOVNIC LÂNGĂ VOI

Vrăjmaşul nevăzut se războieşte mereu cu creştinul. Se poate ca creştinul să nu aibă lângă el un doctor duhovnicesc, căruia să-şi deschidă inima, să-şi spună durerile, să-şi arate rănile provocate de vrăjmaş, încât să primească de la acesta tratamentul potrivit (leacuri, poveţe, mângâiere, încurajare). În cazul acesta, adică dacă nu are doctor duhovnicesc, este în primejdie de a pieri, mai ales dacă este şi lipsit de experienţă. Eu, ca părinte şi doctor duhovnicesc, deşi sunt nevrednic, vă voi arăta o cale care, dacă nu aveţi un duhovnic lângă voi, vă va face să aflaţi uşurare durerilor voastre, vindecare rănilor şi ajutorare în vreme de primejdie.
Calea aceasta este să alergaţi prin rugăciune la Domnul Iisus Hristos, Izbăvitorul şi Mântuitorul nostru, care a fost răstignit şi a pătimit pentru noi. Să fiți încredinţaţi că orice veți cere cu credinţă fierbinte, cu inimă zdrobită şi smerită, veţi primi; fiindcă Acesta spune: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Şi dacă vreodată Domnul va întârzia să ne dea ceea ce cerem, va fi ori din pricina puţinei noastre credinţe, ori pentru că inima noastră nu este foarte curată, ori pentru că suntem mândri, ori din vreun motiv pe care Domnul îl cunoaşte şi care este spre folosul nostru. Duhul Sfânt ne spune că inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Oricum, atunci când afli un duhovnic, să te duci să-ţi mărturiseşti sincer păcatele.
(Părintele Filothei Zervakos, Ne vorbește Părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 284-285)
Sursa: http://acvila30.ro/parintele-filothei-zervakos-cand-nu-aveti-duhovnic-langa-voi/

Sursa originală: https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cand-nu-aveti-duhovnic-langa-voi

Advertisements

Cu Dumnezeu nu e nevoie să fii politicos

Ce să facem ca să ne mântuim?
Pr. Rafail Noica

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ce-sa-facem-ca-sa-ne-mantuim

Cu Dumnezeu nu e nevoie să fii politicos. Toarnă înaintea Domnului ceea ce este în inima ta, aşa cum este!

Ce să facem ca să ne mântuim?
Îmi amintesc de cuvântul pe care l-am auzit de curând de la Avva Paisie Olaru, pe patul de moarte. I s-a cerut să dea un cuvânt poporului român. Şi el, în ultima lui suflare, a spus: „Cuvântul Domnului: «Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvântul Domnului nu va trece»”. Căutaţi către fiecare cuvânt din sfintele rugăciuni, în biserică, şi închinaţi şi cuvântul vostru lui Dumne­zeu.
Pentru aceasta v-aş cita un cuvânt pe care Părin­tele Sofronie l-a spus unui suflet aflat în căutarea rugăciunii. O doamnă anglicană se afla în pragul lepădării de rugăciune şi de Dumnezeu, căci la întrebarea sa: „Cum să găsesc rugăciunea?”, pusă mai multora, primise numai răspunsuri stereotipe. Auzind de un oarecare Arhimandrit Sofronie, în Franţa, l-a căutat şi l-a întrebat şi pe acesta. Părintele Sofronie i-a răspuns: „Cu Dumnezeu nu e nevoie să fii politicos. Toarnă înaintea Domnului ceea ce este în inima ta, aşa cum este!” Şi a găsit o rugăciune aşa puternică, încât, spunea Părintele Sofronie, ceasuri întregi se ruga cu ca­pul plecat la pământ. Aceasta nu este puţin lucru pentru un apusean. Doamna aceea este, de mult timp, ortodoxă.
(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica, însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a IV-a, Editura Anastasia, 2004, p. 59)

Durerea și suferințele din viața noastră sunt medicamentul mântuirii — Părintele Efrem Filotheitul

Durerea și suferințele din viața noastră sunt medicamentul mântuirii

Părintele Efrem Filotheitul

http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/durerea-suferintele-din-viata-noastra

Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.

Cele frumoase se adună cu durere, dar durerea, după aceea, aduce bucuria. Trandafirul scoate spini și aceștia, la sfârșit, florile. De obicei, curcubeul se înalță după ploaie, iar cerul înstelat este precedat de furtuni. Discernământul credinței și al filosofiei creștine, ajutat de inspirație, are capacitatea să pătrundă dincolo de fenomene. Prin suferință, el vede bucuria și nădejdea, ca și biruința lui Hristos, care a izvorât din durerea patimilor și a crucii.
Statuile cele mai minunate primesc cele mai multe lovituri, iar sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței. Podoabele de aur trec mai întâi prin focul cuptorului. Suferința zdruncină existența omenească, ea este focul, căminul care arde și topește, este vijelia și furtuna. „Măruntaiele mele și marea niciodată nu se liniștesc”, zice dreptul Solomon. Sunt momente când încercările vin una după alta, sau toate împreună, și atunci, crucea este foarte grea, iar lupta se duce la vârf. Sufletul se încarcă până într-atât, încât este gata să se îndoaie. Toate par negre, întunecate, peste tot este întuneric și nici o cale de ieșire. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Cele bune au plecat, iar cele înfricoșătoare sunt seci și provocatoare; călătoria urmează în noapte, farul nu apare nici unde, iar Hristos pare ca doarme”.
Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: „Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (…) am istovit în suspinarea mea, (…) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (…) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (…) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (…) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat”. (Psalmi)
Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.
Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al desăvârșirii. „Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie Teologul, „cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. Durerea, pentru mine, este medicamentul mântuirii”.
Sfântul Vasile cel Mare spune: „Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana Împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute”.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: „Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe, nu ne vom mai tulbura”.
Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri „spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui” (Evrei 12, 10).
Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. „Tristețea voastră va naște bucurie”, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în „piața” Cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci „necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare” (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9). Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea” (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.
Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului.
Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!
(Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, pp. 312-315)

“Înainte de toate, roagă-te neîncetat şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate câte ţi se întâmplă” — Emilianos Simonopetritul

“Înainte de toate, roagă-te neîncetat şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate câte ţi se întâmplă”

Emilianos Simonopetritul

Sursa:
http://www.pemptousia.ro/2012/10/inainte-de-toate-roaga-te-neincetat-si-multumeste-lui-dumnezeu-pentru-toate-cate-ti-se-intampla/
Emilianos Simonopetritul

Sfântul Antonie cel Mare este realist. Canoanele sale nu sunt o formulă pe care el a găsit-o şi pe care apoi ne-a servit-o şi nouă. Fiecare canon cuprinde ceva unic pentru viaţa monahului, un singur canon dacă este eliminat, se distruge tot întregul. Trebuie, spune el, să ne rugăm neîncetat, dar în acelaşi timp să Îi şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă. Sfântul foloseşte aici coordonarea copulativă, pentru că acestea două, adică rugăciunea neîncetată şi mulţumirea, nu se despart una de alta, ci merg împreună. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru cele plăcute, dar mai cu seamă pentru altceva: în viaţa noastră lucrurile nu merg aşa cum le vrem noi. Ne rugăm, de pildă, şi ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă. Cerem să fim sănătoşi, dar boala ni se înrăutăţeşte. Cerem de la Dumnezeu anumite daruri şi El nu ne dă nimic. Lucrurile ne vin tocmai pe dos [faţă de cum am fi dorit].

Cel care nu va învăţa să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate şi mai vârtos pentru cele care îi vin tocmai pe dos [de cum ar dori], nu va înainta nici un milimetru mai departe de acolo de unde l-a născut maica sa. Nu va cunoaşte nici un urcuş. Iar când l-a născut maică-sa era un prunc nevinovat, avea o sfinţenie firească, noi însă acum avem o împietrire [a inimii] şi o cunoaştere care ne învinovăţesc. Trebuie aşadar să învăţăm să îi mulţumim lui Dumnezeu. Când avem gânduri viclene, când fratele nostru ne spune ceva şi în lăuntrul nostru simţim ură, în acel ceas trebuie să Îi mulţumim lui Dumnezeu şi să îi zâmbim fratelui nostru. Dacă nu facem aşa, este cu neputinţă să înaintăm chiar şi un pas mai departe, pentru că toate ni se vor întâmpla tocmai pe dos. Ceilalţi şi diferitele situaţii prin care vom trece ne vor provoca mai cu seamă gânduri (logismoi), ispite, patimi şi greutăţi.
Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă sunt premisele vieţii fireşti. Dacă omul nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru fiecare lucru, nu poate nici să se roage, nici să trăiască viaţa monahicească. Omul trebuie să fie mulţumit cu ceea ce i se întâmplă în mănăstire, fie că îi vine din lumea sa lăuntrică, fie de la fraţi, fie de la duşmani sau de la demoni. Cutare monah, de pildă, are gânduri care îl necăjesc. Nu trebuie să se mâhnească, ci să se bucure şi să îi mulţumească lui Dumnezeu. Demonului trebuie să îi spună: „înapoia mea, satano” şi să îl alunge şi, atunci când nu pleacă, să fie în stare să îi spună: „ne încape pe amândoi patul, dormi cu mine, doar întoarce-te pe partea ailaltă, ca să nu simt duhoarea răsuflării tale”. Atunci demonul va dispărea ca un fulger.
Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea pentru toate au o legătură directă şi cu canonul nostru personal. Cu alte cuvinte, omul îşi poate face canonul, atunci când obişnuieşte să se roage neîncetat. Şi rugăciune neîncetată poate să aibă doar cel care îşi face canonul. Dacă doreşte să despartă rugăciunea neîncetată de canon, le va pierde pe amândouă. Acest lucru este fundamental şi trebuie să ni-l amintim. Abandonează-ţi două zile canonul tău şi vei vedea că nu îţi vei mai aminti nici măcar o dată pe zi să spui „slavă Ţie, Doamne!”. Asta e lege.
Sursa: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, , ed. Indiktos, Atena 2011, pp. 5-6

Cuviosul Paisie Aghioritul: Hristos ne dă posibilitatea să vorbim cu El

Staretul Paisie Aghioratul: Hristos ne dă posibilitatea să vorbim cu El

http://www.impantokratoros.gr/E94022B1.ro.aspx

 

– Gheronda, suferinţa şi durerea mea este în legătură cu rugăciunea. Mă găsesc mult înapoi. Ce să fac?

– Să vorbeşti spontan lui Hristos, Maicii Domnului, îngerilor, sfinţilor, oriunde te vei afla şi să le spui ce vrei. „Hristoase al meu, să zici, Preasfânta mea, ştii dispoziţia mea sufletească. Ajută-mă!”. În felul acesta, simplu şi smerit să le vorbeşti continuu despre tot ce te preocupă şi apoi să zici rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

 

– Gheronda, nu mă rog adunat.

– Când te rogi, să te gândeşti cu cine vorbeşti. Vorbeşti cu Dumnezeu! Mic este lucrul acesta? Unei persoane oficiale cu câtă atenţie îi vorbeşte cineva! E atent să nu spună vreo prostie. Din când în când i se încurcă şi limba de timiditate, de reţinere. Ei bine, din moment ce omul e atât de atent când vorbeşte cu un om, cu cât mai atent trebuie să fie atunci când vorbeşte cu Dumnezeu? Uite, chiar şi un copilaş, când se duce să vorbească tatălui său sau unui vârstnic, se duce cu timiditate, cu reţinere. Dacă trebuie să-i vorbească învăţătorului său, de care se şi teme puţin, se apropie cu mai mare timiditate, cu mai mare reţinere. Şi noi acum vorbim cu Însuşi Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii şi să nu înţelegem asta?

 

– Gheronda, înainte de a veni la mănăstire, vedeam monahismul unit cu rugăciunea. Acum însă mă îngreunez la rugăciune şi o consider cea mai dificilă şi obositoare lucrare.

– Tu nu eşti filolog? Îţi place să vorbeşti şi nu oboseşti discutând cu oamenii. Cu Hristos însă, Care acceptă să discutăm cu El, oboseşti să vorbeşti şi ţi se pare greu. Nu este grav lucrul acesta? Ca şi cum ar zice cineva: „Oh, acum trebuie să merg să vorbesc cu împăratul. N-am nici un chef, dar ce să fac? Voi merge”. Hristos ne dă posibilitatea să vorbim continuu cu El prin rugăciune, iar noi să nu vrem? Este înfricoşător! Şi ceea ce e ciudat e că El vrea să vorbim cu El, ca să ne ajute, iar noi ne îngreunăm!

 

– Gheronda, cad adesea în flecăreală şi apoi mă întristez.

– Nu-i mai bine să vorbeşti cu Hristos? Cine vorbeşte cu Hristos, niciodată nu se va căi de asta. Sigur, flecăreala este o patimă, dar, dacă o pui în valoare duhovniceşte, poate deveni o condiţie prealabilă pentru rugăciune. Unora le e greu şi să vorbească. Tu ai o putere în tine şi un elan să vorbeşti. Dacă vei valorifica duhovniceşte lucrul acesta, ţi se va sfinţi sufletul. Încearcă să spui doar cele neapărat necesare oamenilor şi să vorbeşti continuu cu Hristos. Când vei începe un dialog smerit cu El, nu vei mai şti ce se întâmplă în jurul tău. Atât de interesant şi atât de preadulce va fi. Pe mine chiar şi discuţiile duhovniceşti mă obosesc, în schimb în rugăciune simt o mare odihnă.

Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Îi fericesc câteodată pe cei care au trăit pe vremea lui Hristos, deoarece L-au privit şi L-au auzit pe Însuşi Hristos şi au putut să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem într-o situaţie mai bună, deoarece aceia nu puteau să se folosească mult de Hristos [stând lângă El], însă noi, prin rugăciune, putem să vorbim continuu cu El.

traducere: http://acvila30.ro,
sursa: ”Despre rugăciune” – vol. 6 din seria “Cuvinte duhovniceşti”

 

 

De ce Dumnezeu nu îngăduie îndeplinirea tuturor dorințelor noastre – Sfântul Ierarh Dimitrie, Mitropolitul Rostovului

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/nu-e-spre-folosul-tau

Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama. De aceea nu îngăduie să se împlinească toate dorinţele tale. Încredinţează-te, aşadar, pe tine în mâinile lui Dumnezeu, lasă-te cu totul în voia Sa.

Nu te necăji că lucrurile nu vin mereu în viaţă aşa cum le vrei tu. Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama. De aceea nu îngăduie să se împlinească toate dorinţele tale, ca să nu ți se vatăme sufletul, cea mai mare comoară pe care o deții. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va păgubi?” (Matei 16, 26).
Încredinţează-te, aşadar, pe tine în mâinile lui Dumnezeu, lasă-te cu totul în voia Sa. S-a întâmplat ceva aşa cum voiai tu? Mulţumeşte-I. Nu s-a întâmplat? Slăveşte-L. Nimic nu-ţi este de trebuinţă, dacă nu-ţi este dat de Dumnezeu. Nimic, în afară de un lucru: să nu te înstrăinezi de Dânsul și de harul Lui. De aceea „Aruncă-ţi grija spre Domnul şi El te va hrăni; El în veac nu va îngădui ca dreptul să se clatine” (Psalmi 54, 22).
(Sfântul Dimitrie al Rostovului, Abecedar duhovnicesc, Editura Egumenița, Galați, p. 74)

Pentru cei cu un serviciu solicitant. Sfatul lui Gheronda Efrem Katunakiotul

Pentru cei cu un serviciu solicitant

Sfatul lui Gheronda Efrem Katunakiotul

Cu puţin timp înainte de 1980, l-a vizitat pe Stareţul Efrem Katunakiotul un tânăr judecător stagiar. L-a găsit în bucătărie făcându-şi rucodelia. Lua peceţi dintr-o oală cu apă caldă, care fierbea încet deasupra focului, pe vatră şi le sculpta.
A pus metanie şi s-a aşezat lângă el pe o ladă.
– Pentru ce ai venit, fiule? l-a întrebat Stareţul fixându-l pe tânăr cu privirea lui pătrunzătoare.
– Am probleme, Părinte, diferite probleme.
– Cât de des te mărturiseşti?
– Părinte, răspunse şovăielnic tânărul, nu mă mărturisesc.
– Ei, atunci, este firesc să apară probleme.
– Dar nu am ce să mărturisesc!
– Îți voi spune eu ce să mărturiseşti. Dar apoi vei merge la duhovnic? Ai văzut trecând pe drum o fată şi ai gândit ceva rău. Ce spui de aceasta?
– Bine, Părinte, voi merge să mă mărturisesc. Apoi a plecat, iar după câteva luni a venit din nou.
– Bine ai venit, Eftimie! Aşadar, te-ai mărturisit?
– Da, Părinte.
– Ţi-a dat duhovnicul dezlegare să te împărtăşeşti?
– Mi-a spus să mă împărtăşesc o dată la cincisprezece zile.
– E bine, a spus Stareţul mulţumit. Apoi ne spunea: „Mi-am dat seama că nu avea probleme mari”. Însă tânărul a continuat convorbirea, spunându-şi necazul său, şi anume că nu are timp să se roage din pricina serviciului, care îi răpeşte chiar şi orele libere. Atunci Stareţul zâmbind i-a spus:
– Îţi voi arăta eu cum să te rogi, iar tu să-mi spui dacă poţi sau nu.
Apoi Părintele Efrem şi-a lăsat alături rucodelia, s-a ridicat în picioare şi apropiindu-se de chiuvetă a spus:
– Este dimineaţă şi te-ai trezit din somn.
După aceasta Stareţul a dat drumul la apă şi cu mişcări simple a început să-şi spele mâinile şi faţa, repetând cu o voce dulce şi rugătoare: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Apoi s-a şters cu prosopul, continuând rugăciuneaşi cu chipul său luminos, s-a întors către tânăr, întrebându-l:
– Aceasta poţi să o faci?
– Ei, Părinte, cum să nu pot, a mărturisit acela dezarmat.
– Însă fii atent, a continuat Stareţul. Să o faci în fiecare zi, iar nu o zi da şi una nu, căci Sfântul Isaac Sirul spune: „E o mare putere în mica faptă bună, ce stăruie mereu”[1].
– Şi încă ceva, a adăugat Stareţul, după ce s-a aşezat pe scaun şi se pregătea să-şi continue rucodelia. În sala de procese, unde eşti judecător, se află vreo icoană a Mântuitorului Hristos sau a Maicii Domnului?
– Da, se află.
– Aşadar, înainte de începerea procesului să te întorci către icoană şi să spui: „Hristoase al meu, luminează-mă să nu nedreptăţesc pe nici unul dintre aceşti oameni”. Poţi să faci şi aceasta?
– Da, Părinte, pot să o fac.
– Eftimie, nu trebuie să devii judecător plin ca să te poţi ruga lui Dumnezeu, i-a spus Stareţul zâmbind.
Dar şi altora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu în liniştea Katunakiei spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.
L-am întrebat apoi dacă nu cumva acest număr de rugăciuni este prea mic, chiar şi pentru mireni. Iar Stareţul ne-a răspuns: dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult.
Acest sfat l-a auzit şi tânărul judecător şi treptat a ajuns să iubească atât de mult rugăciunea, încât într-o zi a venit la Stareţ ca să-i ceară binecuvântarea pentru a se face monah în Sfântul Munte, lucru care s-a şi întâmplat, spre bucuria noastră a tuturor.
[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Filocalia X, Cuvântul 73.

Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 143-146
Sursa originală: Doxologia.ro

Preluat de pe: acvila30.ro/pentru-cei-cu-un-serviciu-solicitant-sfatul-lui-gheronda-efrem-katunakiotul/