Viața Sfântului Rafail și a celor împreună cu dânsul – 9 aprilie

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2013/05/viata-sfantului-rafail-si-a-celor-impreuna-cu-dansul/

rafail kai

Sfântul Rafail este Preot și Cuvios, Mare Mucenic și Făcător de minuni. A trăit în ultimii ani ai Bizanțului și alți câțiva ani după căderea Constantinopolului. Ani grei, cu fapte de eroism. A nădăjduit că Imperiul va fi salvat, că luptele Paleologilor vor avea izbândă. A fost un om activ, a adunat multe cunoștințe, a avut parte de ranguri și vrednicii, a cutreierat mulțime de locuri, și-a căpătat un renume. A suferit și s-a ostenit pentru Imperiu, pentru Romanitate. Dar l-a câștigat Hristos. Pe Acesta L-a iubit până la urmă mai mult decât toate și pe Acesta L-a slujit până la sfârșit. Însăși Maica Domnului, a fost văzută, în vis, cu prilejul prăznuirii muceniciei Sfântului, plângând. Întrebată fiind de ce plânge, a răspuns că în fiecare an în această zi plânge pentru jertfa făcută de Sfântul Rafail pentru ea și pentru Fiul ei, în Mănăstirea sa din Karyes, insula Lesbos…

Descoperirea Sfinților după cinci sute de ani

Sfântul Rafail a mucenicit în Lesbos la zece ani după căderea Constantinopolului. Viața sa slăvită și moartea sa martirică au fost, însă, în scurt timp îngropate de uitare, din cauza groazei insuflate de barbari, de stăpânitorii turci. Timpul a trecut și toate s-au uitat. Au trecut cinci sute de ani și deja nu mai știa nimeni despre Mucenicii de pe colina Karyes din Lesbos. Doar la răstimpuri vedeau un preot cădind și rămăsese în tradiția locului să se săvârșească acolo Sfânta Liturghie în a treia zi de Paști, ziua muceniciei Sfântului, fără a-și aminti sau a ști, însă, cineva din ce pricină se înstăpânise acest obicei.

A venit, însă, plinirea vremii, acea vreme pe care Dumnezeiasca Pronie o alesese cu înțelepciune, în care toate să cunoască o schimbare. Domnul Cel Atotștiitor alesese vremea noastră, acest timp al necredinței și al apostaziei, spre a-l face din nou cunoscut pe Prietenul Său, Sfințitul Mucenic Rafail. Trecuse vremea în care acesta era un Sfânt neștiut. Venise ceasul ca harul Sfântului să strălucească și să lumineze sufletele creștinilor, dăruindu-le Credință, sănătate, putere, curaj și nădejde. În anul mântuirii 1959, familia Ralli, în stăpânirea căreia ajunsese terenul ce înconjura colina Karyes, acel loc martiric, a construit, în urma unei făgăduințe, o mică Biserică închinată Maicii Domnului. De atunci începe șirul faptelor minunate…

Un izvor care secase începe iarăși să izvorască apă, ajutând, astfel, la lucrările de înălțare a Bisericii. În timpul lucrărilor de construcție a micului paraclis, la temelia acestuia este aflat un mormânt cu rămășițele unui creștin, căruia îi lipsea maxilarul inferior. Un călugăr necunoscut începe, totodată, să le apară în vis multor oameni ai locului, fie în vedenie, fie aievea. Treptat, din ce în ce mai mulți îl văd, îl aud sau îl visează. Unora le face cunoscut numele său, „Rafail”. Altora le spune: „Sunt Sfânt și voi face multe minuni”. Altora: „Sunt din Itaca”… Zi după zi, Sfântul întregește povestea vieții sale și scoate la iveală taine ascunse, în vreme ce în descoperiri minunate se arată și alți mucenici, precum și o fetiță blondă. Maica Domnului, dar și Sfânta Paraschevi, precum și alți Sfinți, se arată și ei adeseori în vis sau în vedenii aducând încredințare pentru Sfânt și întărind credința simplilor creștini care devin martori ai revelațiilor dumnezeiești.

În curând, Sfântul cere ca nou-zidita biserică să fie dărâmată. Lămurește aceasta prin faptul că dedesubtul ei se aflau mormintele unor Mucenici care trebuiau să fie scoase la lumină. Astfel, ca urmare a semnelor dumnezeiești, dar și a minunilor, la început cu o oarecare șovăială, dar mai apoi cu curaj și îndrăznire, se încep mai întâi dărâmarea paraclisului, iar mai pe urmă săpăturile. Stăruia încă o îndoială, întrucât cei necredincioși luau în râs și aruncau cuvinte defăimătoare asupra celor petrecute, considerându-le urmarea unei autosugestii colective, sau mai rău decât atât, expresia unei escrocherii. Însă, ce minune! În urma săpăturilor, treptat, au ieșit, într-adevăr, la iveală fragmente de marmură și capiteluri de coloane, bucăți de vase vechi, înnegrite, ca arse de foc  și, în genere, rămășițele unei vechi mănăstiri, chiar și sigiliul de plumb, adică pecetea patriarhală bizantină în basorelief ce atesta funcționarea vechii Mănăstiri. Sunt descoperite morminte și Moaște de Sfinți Mucenici exact în locurile pe care cei credincioși le văd în vis și le arată apoi muncitorilor spre a face săpături. Credința triumfă și cei necredincioși sunt făcuți de rușine și siliți să tacă.

Sfântul deșiră treptat firul vieții și Muceniciei sale. Credincioși, ba chiar și oameni necredincioși, dar cu bunăvoință, l-au văzut pe Sfânt și l-au auzit povestind. Adeseori, vedeau faptele înseși petrecându-se în chip viu, ca și cum ar fi avut loc lângă ei, alteori ca printr-un binoclu, avându-l alături pe Sfânt care le dădea lămuriri, iar alteori ca pe un film pe care îl vedeau și îi auzeau… Astfel, încetul cu încetul s-a conturat o imagine clară a mult-zbuciumatei sale vieți, care treptat, devenea cunoscută din ce în cemai mult:

Anii copilăriei

În vechiul cartier Myloi din orașul Itaca, capitala frumoasei insule cu același nume din Heptanez, din rândul insulelor Ionice, patria vicleanului Odiseu al anticilor, s-a născut în anul 1410 un băiețel încântător. Părinții săi erau creștini bine-cinstitori și patrioți greci înflăcărați. Familia era compusă din tatăl, Dionýsios Laskarídis, mama, Maria, și sora sa, Eleni. La botez,  pruncului i s-a dat numele Gheorghe.

Timpul trecând, în anul 1422, sora sa, Eleni Laskarídis, s-a căsătorit cu venețianul Marco, gardă și sfetnic al lui Carlo I Tocco, Comite de Kephallinia și Zakynthos și Duce de Lefkada. În anul 1418, tânărul Gheorghe învață scrierea și cititul de la Părintele Timotei din Sf. Măn. Kathara, amplasată în locul Stenos Agros, la nord de orașul Itaca. Familia Laskarídis era destul de întărită, fapt ce a ajutat la asigurarea unei educații mai înalte pentru fiul lor, care era un copilaș iubit de toți, foarte vioi, isteț din cale afară, evlavios și dornic să învețe. Astfel, Gheorghe, bucurându-se de independență economică și susținut fiind de cumnatul său Marco, (soțul surorii lui), este primit să frecventeze Școala lui Zaharia Anghelos, ce funcționa în locul numit „Castrul Sfântului Ioan”, reședința lui Carlo I Tocco. Aici învață greaca, latina, italiana și franceza. Totuși, nu se simțea odihnit sufletește. Spirit mereu doritor de învățătură, face cunoștință cu medicul filosof Paráshos Kouzoúlis, de la care ia primele lecții de medicină.

În anul 1425, la vârsta de 15 ani, tânărul Gheorghe îl are ca dascăl pe Monahul Fotie de la Mănăstirea Maicii Domnului Omalon, în apropierea satului Leivátho, unde pentru prima dată se apleacă asupra studiilor teologice, cu rezultate nemaipomenite. Atunci, Gheorghe, care se considera și se numea pe sine romeu, dar care fusese crescut și educat într-un mediu venețian, a început pentru prima dată să descopere și să conștientizeze tradiția romeică. Fascinat, s-a întâlnit cu Neamul și cu rădăcina sa, pe de o parte grecească (Elenismul), iar pe de alta, Ortodoxă. Totodată, sub imboldul caracterului său activ înnăscut, și de flacăra iubirii de patrie care îi ardea în suflet, îl convinge pe cumnatul său Marco să mijlocească pentru a i se îngădui să deprindă mânuirea armelor, urmând să se înscrie, în vederea unei cariere militare, în regimentele Gardei Venețiene a lui Carlo I Tocco.

Timpul se scurge și tânărul Gheorghe, avid de cunoaștere, părăsește în anul 1427 Insulele Ionice și se stabilește în orașul Mystras pentru a urma o școală mai înaltă, Școala de Filosofie a lui Gheórghios Plíthonos Ghemistós. Acolo, desigur, face cunoștință și leagă o relație de prietenie cu Despotul de mai târziu de Mystras, iar ulterior Împăratul Bizanțului, Constantin Paleologul.

În slujba patriei

În anul 1431, deja la vârsta de 21 de ani, Gheorghe nu-și mai poate stăpâni înflăcăratul patriotism și, cu binecuvântarea părinților și a învățătorilor săi, se înrolează voluntar ca ofițer în armata imperială bizantină. Datorită vastei sale culturi și a minții sale strălucite, i se conferă gradul de centurion și este rânduit în garda personală a Principelui Toma Paleologul, care își avea reședința în Kalamata. În paralel, își încheie studiile în domeniul medicinii, sub îndrumarea medicului Melissinos.

Gheorghe devenise deja binecunoscut, pentru cultura, capacitățile, bărbăția și caracterul său, celor care dețineau funcții înalte în Administrația publică a Imperiului și în Biserică. Drept urmare, în anul 1437 Gheorghe Laskarídis, deja căpitan și medic, este ales să se alăture suitei Împăratului Ioan VIII Paleologul ca demnitar în garda principală a Principelui Dimitrie, care urma să-l însoțească pe Împărat la sinodul de la Ferrara-Florența.

De dragul adevărului istoric, suntem datori să amintim faptul că, din păcate, împăratul Ioan VIII Paleologul, lipsit de chibzuință, a convocat Sinodul de la Ferrara, urmărind să îl roage fierbinte pe ereticul și schismaticul Eugeniu, papa Romei, să îi mobilizeze pe regii cărora le era întâi-stătător religios spre a-l ajuta cu oaste. La rândul său, el oferea în schimb „unirea” bisericilor, deoarece înspăimântat și fricos cum era, se temea de amenințările Sultanului Murad și de comandantul armatei din Tessalia, Tourahanis (Tourahan Bei).

Din prima clipă, Comisilia Sinodală a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, avându-l întâi-stătător pe Patriarhul Iosif, a avut de înfruntat mulțime de necazuri venite din partea papistașilor, în timpul celor doi ani în care s-au desfășurat lucrările Sinodului de la Ferrara-Florența. Metoda îndrăgită de catolici consta în jigniri și în exercitarea, directă sau indirectă, a unei constrângeri fizice, morale și psihologice asupra ortodocșilor. Un exemplu grăitor: În timp ce Comisia Ortodocșilor se afla pe drum spre Ferrara, papa l-a înștiințat pe Patriarh că la sosire are datoria de a-i săruta picioarele, lucru pe care, așa cum era firesc, Patriarhul nu l-a primit. De asemenea, încă din prima noapte a șederii, Patriarhului Ortodox i-a fost rânduită drept adăpost o cocină de porci. Mai mult, deși era o îndatorire a papistașilor de a se îngriji de masa ortodocșilor, au încălcat această obligație, condamnându-i în acest fel pe Sinodalii Ortodocși la înfometare, întrucât i-au lăsat fără hrană și fără bani pentru procurarea acesteia timp de mai multe luni. Ierarhii Ortodocși s-au văzut nevoiți să își vândă până și veșmintele pentru a se putea hrăni, ajungând chiar până la a cerși cele de trebuință.

Într-adevăr, în cadrul sinodului mincinos de la Ferrara-Florența, Ortodoxia și Elenismul au fost ținta unei bătăi de joc. Ura papistașilor eretici față de Ortodoxie, față de elenism, trădările, facțiunile de interese, ambițiile egoiste, slugărnicia și prostia au întrecut orice limită. Singurul care a rămas curat și a strălucit ca un stâlp de neclintit al ortodoxiei a fost Marcu Evghenicul. O ținută demnă au avut și Ghéorghios Sholários și Gheórghios Plíthon Ghemistos, care au plecat cu fratele împăratului, Dimitrie, la Veneția, pentru a nu fi siliți să semneze unirea. (Împreună cu ei se va fi aflat cu siguranță și Sfântul Rafail, ca unul ce făcea parte din garda personală a principelui Dimitrie). Aceștia au fost stele luminoase ale Ortodoxiei, dătătoare de nădejde, pe bolta întunecoasă a acelor ani de beznă pentru Bizanț.

În luna noiembrie a anului 1444, armate creștine unite sub conducerea lui Iancu de Hunedoara și a regelui polonez Vladislav, au luat parte la o ciocnire decisivă și nimicitoare cu oastea turcească a Sultanului Murad al II-lea la Varna, în Bulgaria. Armatele creștine, cu puțin înainte de bătălie, au trimis în grabă curieri către Despotul de Mystras, Constantin Paleologul, pentru a cere întăriri. Într-adevăr, un corp din oastea bizantină din care făcea parte și centurionul Gheorghe Laskaridis, a pornit de îndată spre Varna, răspunzând, astfel, apelului venit din partea armatelor creștine. Cu toate acestea, cu două zile înainte de a sosi la Varna, au fost înștiințati de soli cutremurați de groază că deja avusese loc ciocnirea armatelor, iar creștinii se împrăștiaseră, fiind învinși de Sultanul Murad. Ca urmare a acestui fapt, bizantinii, socotind zadarnică orice altă intervenție, au apucat drumul întoarcerii.

Chemarea dumnezeiască

Pe drum spre baza lor din Mystras, soldații bizantini au trecut în apropiere de Serres, sosind la Sfânta Mănăstire a Cinstitului Înaintemergător, unde divizia centurionului Gheorghe Laskaridis s-a oprit pentru a se odihni. În acea Mănăstire, Gheorghe s-a întâlnit cu doi monahi, întâlnire care i-a marcat întregul curs al vieții.

Unul dintre aceștia, cu numele îngeresc, adică monahicesc Ghenadie, era fostul unionist, care în timpul sinodului de la Ferrara îl ridicase în slăvi pe papă, filosof de renume, în lume Gheorghios Sholarios, care în urma unei luminări dumnezeiești, și-a venit întru cunoștință și a ales întru pocăință monahismul, propovăduind acest cuvânt: „mai bine turbanul turcesc, decât vălul latin”. Spunând aceasta, înțelegea faptul că din partea turcilor este amenințat doar statul, în vreme ce, din partea latinilor sunt amenințate și Statul și Credința. Monahul Ghenadie a devenit ulterior Patriarhul Ghenadie.

Celălalt monah era Gheronda Ioan, un Părinte sfânt, care l-a îndemnat pe centurionul-medic Laskaridis să cunoască faptul că numai lângă Dumnezeu sufletul său va afla pacea pe care o dorea. Odată cu plecarea detașamentului său spre Mystras, și după ce i-a înmânat comandantului armatei, Phrántzis, demisia sa din armată și sabia, Gheorghe Laskaridis, dând ascultare unei chemări lăuntrice de necuprins în cuvinte, a rămas în preajma lui Gheronda Ioan în Sfânta Mănăstire a Cinstitului Înaintemergător.

În anul 1445, la vârsta de 35 de ani, Gheorghe, după șase luni de nevoință în tăcere și rugăciune, a fost tuns monah de către Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cinstitului Înaintemergător și a primit la călugărie numele RAFAIL, după Arhanghelul care îl luminase în vedenii, prin mesaje dumnezeiești de nespus. Părintele Rafail a trăit în preajma sfântului său Gheronda până la adormirea acestuia, rămânând în Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător încă doi ani, unde a fost făcut diacon, preot și, în cele din urmă, arhimandrit.

În continuare, a plecat la Atena, unde se știe că a predicat în repetate rânduri pe colina Philópappos și în Biserica Sfântului Dimitrie Lompardiáris, lângă Acropole, unde a slujit ca preot și predicator, urmărind să întărească cugetul ortodox și moralul atenienilor aflați sub stăpânire venețiană. În această Biserică se poate vedea și astăzi icoana sa, Sfântul fiind cinstit și prin Liturghiile săvârșite aici.

Când în anul 1449 a urcat pe tronul Constantinopolului Constantin Paleologul, supranumit „Dragonul” pentru vitejia sa, Părintele Rafail a mers de îndată la Constantinopol pentru a-l întâlni și felicita pe vechiul său prieten. Acesta, apreciindu-l, remarcându-i calitățile și vasta sa cultură, l-a reținut în Cetate și l-a înălțat la rangul de Protosinghel. Părintele Rafail ajunge repede o figură foarte cunoscută. Patriarhia Ecumenică îl trimitea în repetate rânduri ca reprezentant la multe congrese de teologie și medicină din diferite orașe ale lumii. În paralel, a fost numit de către Patriarhia Ecumenică Predicator Ecumenic, titlu care îi înlesnea intrarea în multe orașe pentru a propovădui Credința Creștină Ortodoxă.

Întîlnirea cu Nicolae

În anul 1451, în timpul unuia dintre congresele din orașul francez Morlaix, în apropiere de Brest, din regiunea Bretania, a făcut cunoștință cu un tânăr grec în vârstă de 27 de ani, student la Drept, pe nume Nicolae. Nicolae se născuse în anul 1424 și crescuse în Tesalonic. Familia sa era compusă din tatăl său, Gheorghe Konstantákis, jurist, mama sa, Ana, și sora sa, Zoe. După cum se amintește, familia Konstantákis provenea din orașul Ragoi, în Media Asiei Mici. În anul 1445, Gheorghe Konstantákis și-a trimis fiul în orașul Morlaix din Franța pentru a studia Dreptul la Universitatea de aici, însă Nicolae, atras de desfătările trupești, nu se îngrijea de studii, ci ducea o viață cu totul lumească. Cu toate acestea, întâlnindu-l pe Părintele Protos. Rafail, și luând aminte la viața exemplară a acestuia și la sfaturile sale înțelepte, și-a schimbat modul de viață, alegând, în cele din urmă, calea preoției. După tunderea sa în monahism, la un răstimp în care a arătat o viață exemplară și o râvnă înflăcărată pentru cele ale Credinței, Părintele Rafail l-a hirotonit diacon și l-a ținut în preajma sa ca împreună-lucrător, încredințându-i, totodată, slujiri în diferite locuri, unde să propovăduiască Ortodoxia.

Căderea Constantinopolului

În decembrie 1452, în timp ce Pr. Protos. Rafail, dar și diaconul Nicolae se aflau în Constantinopol, împăratul Constantin a organizat o împreună slujire oficială în Biserica Sf. Sofia, cu delegat din partea papei pe cardinalul Isidor, în cadrul politicii sale unioniste pe care o aplica, având falsa convingere că Cetatea va fi izbăvită cu ajutorul papei de nesuferitul jug turcesc. Această împreună slujire a avut loc pe 12 decembrie 1452, de prăznuirea Sfântului Spiridon. Protosinghelul Rafail, însă, nu a vrut să se prezinte, neîngăduindu-i nici diaconului său să meargă. Cunoștea bine faptul că aceasta ar fi însemnat trădarea Credinței. „Nu, până aici. Ținem o legătură, îi ajutăm, dar de slujit împreună cu papistașii, asta niciodată!…”, a spus Sfântul. Împăratul s-a mâniat foarte tare și i-a pedepsit cu un exil temporar în Enos. De aceea Sfântul Rafail se numește și Mărturisitor, deoarece a lepădat cinstirile și slava demnității sale și nu a ținut seama de prețul plătit pentru împotrivirea sale față de împărat, în apărarea adevărului Ortodoxiei de erezia papistașă. (Este notabil faptul că în ultimele zile înaintea morții sale eroice, împăratul, nevăzând vreun ajutor dat de catolici, a arătat adâncă pocăință, s-a spovedit și s-a împărtășit ca ortodox).

Așadar, când a început asediul Cetății de către turci, cei doi Părinți, în afara zidurilor fiind, au trecut în Macedonia. Acolo se aflau, când a avut loc căderea Constantinopolului, în nefasta zi de marți, 29 mai 1453, în mâinile turcilor selgiucizi ce năvăliseră din adâncurile Mongoliei asiatice, dar a căror ofițeri de stat major erau europeni ce-și lepădaseră credința, din Austria, Ungaria, Germania, Franța și din alte țări europene „civilizate” și „creștine”, care aprovizionau, totodată, hoardele turcilor barbari, lipsiți de cultură, semisălbatici, cu armament pe măsura tehnologiei moderne de atunci. Trebuie consemnat faptul că acele câștiguri ce le reveneau ofițerilor europeni apostați erau uriașe, turcii depunându-le în aurul adunat din incursiunile de jaf și de pradă a popoarelor pe care le înfrângeau. Mărturie despre aceasta dau armele de foc expuse chiar și în zilele noastre în curtea Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, putând fi citite pe acestea inscripțiile gravate din fabricație, ce atestă data fabricării, marca atelierului unde au fost produse și țara de origine.

Cuceririi teritoriilor stăpânite înainte de creștinii bizantini de către hoardele barbare ale turcilor i-au urmat un masacru fără milă al creștinilor din rândul populației civile, incendierea clădirilor, răpirea averilor, siluirea femeilor până, în genere, la înspăimântătoare vărsări de sânge și alte silnicii de orice fel pe care le-au săvârșit cuceritorii cruzi și însetați de sânge. Toate aceste fapte înfiorătoare, dacă nu au fost susținute, au fost cel puțin privite cu o deosebită indiferență și pasivitate de către „frații creștini” din Apus și cu o lămuritoare nepăsare ce se ridică la măsura unei adevărate crime din partea papei, care se desfăta în huzur de viața sa eretică și neînfrânată.

Cu adâncă tristețe este arătat faptul că aceeași poziție a europenilor și a papei este de aflat chiar și în secolul al XX-lea, după cum arată crimele săvârșite de turci în vremurile noastre, precum genocidul comis împotriva armenilor în anul 1915, a grecilor în 1922, împotriva a puținilor greci rămași în Constantinopol după anul 1955, împotriva locuitorilor din insula grecească Cipru în 1974, împotriva kurzilor între anii 1990-1998, precum și crimele groaznice ale statelor europene „civilizate” și ale SUA împotriva Serbiei ortodoxe în anul 2000, care ar trebui catalogate drept crime împotriva umanității.

Așadar, în mijlocul nenorocirilor războiului, a zăpăcelii și a băilor de sânge, cu nenumărate victime, cei doi Părinți prigoniți Rafail și Nicolae, au ajuns cu harul lui Dumnezeu în Alexandroupolis, oraș din Tracia, ca refugiați. Trebuie atras atenția asupra faptului că oamenii,  pentru a scăpa de masacru, de robie, de pârjolirile și chinuirile turcilor, încercau să fugă, cuprinși de panică, din ținuturile cucerite, căutând adăpost în locurile rămase în libertate. Ca urmare, cei doi Părinți s-au îmbarcat alături de alți refugiați pe un vas ce se îndrepta spre Lesbos,  nădăjduind să afle acolo mai multă siguranță.

Anii de liniște și realizările din Lesbos

Pe 14 martie 1454, din cauza unor condiții meteorologice cu totul neprielnice, vasul nu a putut ancora în portul din Mytilini, ci s-a îndreptat potrivit dumnezeieștii Pronii, după multe peripeții și primejdii, spre țărmul primitor al satului Thermi din Lesbos. Aici, locuitorii, deși săraci, dar iubitori de străini și credincioși, i-au primit cu căldură. Proestosul satului, Vasile, și învățătorul Theodor, din Epir, i-au condus pe Părinți către Sf. Mănăstire a Nașterii Maicii Domnului din Karyes, la aproape 14 km de Mytilini, unde se nevoia Părintele Rouvim și unde se afla epistatul Achindin [paznicul Mănăstirii, n.t.].

Această Mănăstire închinată Nașterii Maicii Domnului a fost construită în anul 801 de către Împărăteasa Irina Ateniana, ce fusese trimisă în exil din Constantinopol de fiul acesteia, ce i-a succedat la tron. Astfel, ea a ajuns în Aghiasos din Lesbos. Un an mai târziu, în 802, a zidit și Biserica Maicii Domnului Troullotí din Pyrgoi, Lesbos, în apropiere de Thermi. Irina Ateniana s-a călugărit la sfârșitul vieții sale și a adormit cu cuvioșie în Sfânta Mănăstire a Nașterii Maicii Domnului, care era pe atunci mănăstire de maici.

Pe 11 mai 1235, pirați musulmani au năvălit asupra Sfintei Mănăstiri, au ocupat-o, au batjocorit cele sfinte și orice obiect de preț, le-au siluit, le-au supus la chinuri și le-au înjunghiat pe monahii, iar în cele din urmă au dat foc clădirilor mănăstirii. Potrivit istoriei păstrate de-a lungul veacurilor, așa cum se amintește în cele ce urmează, caracteristică este cruzimea cu totul neomenească, sălbăticia și barbarismul năvălitorilor musulmani. Pirații, pe unele monahii le-au înjunghiat, iar pe altele le-au făcut să-și piardă mințile, în urma chinurilor la care le-au supus. Pe bătrâna monahie Eufimia, paralizată, au spânzurat-o de un copac, iar apoi au ars-o de vie. Egumenei Olimpia i-au scos hainele și i-au ars trupul cu făclii aprinse. Mai apoi i-au trecut prin urechi și prin maxilar două piroane mari înroșite în foc și în cele din urmă i-au țintuit trupul cu 20 de piroane mari pe o scândură și au lăsat-o să își dea sufletul în mijlocul flăcărilor ce cuprinsese Mănăstirea.

După ce a rămas numai ruine, pustiită pentru aproape 200 de ani, Mănăstirea a fost restaurată în anul 1433 de o femeie înstărită evlavioasă pe nume Melpoméni. Melpoméni era soția negustorului Konstántis Yialínas, împreună cu care a avut o fată, născută în 1423, Vasilikí și un băiat, Achindin, născut în 1425. Din naștere acesta suferea de paralizia piciorului drept. Rugăciunile mamei sale, Melpoméni și ale Părintelui Rouvim, care deja își ducea traiul călugăresc pe pământul lor, au fost ascultate și în anul 1433, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a tămăduit paralizia micului Achindin, după ce i-a fost spălat piciorul cu aghiasmă de la vechea Mănăstire pustiită. După această minune, Melpoméni s-a dedat slujirii Domnului până la adormirea sa, în septembrie 1455. În paralel, și-a împlinit făgăduința dată, de a restaura mănăstirea pustiită închinată Nașterii Maicii Domnului (în acest lăcaș era cinstită și prăznuirea Sfintei Paraschevi), unde, odată cu trecerea timpului Achindin, fiul ei, a devenit epistat (paznic), locuind acolo împreună cu Părintele Rouvim.

Astfel, toate erau pregătite, când, potrivit Proniei dumnezeiești, Părinții Rafail și Nicolae au ajuns în Lesbos. S-au stabilit aici, iar Părintele Rafail a preluat egumenia. Egumenul Rafail era asemenea unui centru duhovnicesc al întregii insule. Toți vorbeau de Părintele Sfânt de la Karyes. Cuvintele sale atrăgeau ca un magnet și linișteau inima. Cu sfaturile sale, mulți au aflat calea cea dreaptă și mântuirea. Unul dintre aceștia a devenit monah cu numele Stávros, intrând în obștea mănăstirii de la Karyes, în timp ce bătrânul monah Rouvim a adormit în pace și a fost îngropat cu cinste de către Părinți. Sfântul Egumen Rafail a făcut o mare lucrare de ajutorare a oamenilor și a condus Mănăstirea spre o reînnoire a vieții duhovnicești. În anul 1455, a înființat, lângă Mănăstire, un dispensar medical, pentru prevenirea și tratarea bolilor, așa-numitul Prebantórion, unde și el însuși lucra ca medic. Înființase, totodată, un azil de bătrâni, precum și un orfelinat, unde hrănea 80 de copilași orfani. Sfântul însuși a mărturisit într-o vedenie că întâi îi hrăneau pe orfani, iar dacă mai rămânea mâncare, mâncau și ei apoi…

În această perioadă liniștită a vieții, cu multe realizări, acești Părinți Sfinți s-au cunoscut bine și s-au unit cu o prietenie trainică cu Proestosul Vasile și familia sa, precum și cu învățătorul Theodor. Pe Sfânta Irina, fata Proestosului Vasile, a botezat-o Sfântul Rafail, care s-a rugat Domnului să îi dea multe harisme sufletești. Într-adevăr, mica Rinoula era un suflet nobil și plin de toată cuviința, care îi iubea atât de mult pe Părinți și Mănăstirea, încât voia să fie mereu împreună cu ei. Planul preaînțelept al dumnezeieștii iconomii le-a rânduit de mai înainte să fie pentru totdeauna împreună și să fie prăznuiți împreună în veșnicie! Se apropia plinirea vremii…

Cucerirea insulei Lesbos și a Sfintei Mănăstiri din Karyés

Spre sfârșitul lui octombrie, începutul lui noiembrie a anului 1461, turcii au năvălit și au cucerit insula Lesbos. În aprilie 1462, locuitorii greci, creștini, ai regiunii Thermi, nemaiputând face față dărilor apăsătoare impuse de stăpânitorii barbari, s-au răsculat. Acest fapt l-a înfuriat pe sultanul turc Mohamed II, care a trimis hoarde înarmate cu porunca expresă de a înăbuși răscularea grecilor prin foc și sabie, lucru pe care barbarii cruzi l-au împlinit întocmai, după o luptă de 17 zile, masacrându-i pe locuitori și dând astfel pildă de pedepsire.

În Joia Mare, pe 4 aprilie 1462, epistatul Mănăstirii, Achindin, aflându-se în satul din vecinătatea Mănăstirii pentru cumpărarea proviziilor de trebuință, a luat cunoștință de năvala turcilor asupra Mănăstirii, ce urma să aibă loc din clipă în clipă, și s-a grăbit să-l anunțe de îndată pe Părintele Egumen Rafail. Aflând vestea, Egumenul s-a îngrijit imediat de ascunderea tuturor odoarelor și a vaselor sfinte ale Mănăstirii într-o criptă ascunsă, pentru a nu cădea în mâinile barbarilor necredincioși.

În Vinerea Mare, pe 5 aprilie 1462, turcii conduși de sălbaticul Arif Aga, au aflat, potrivit indicațiilor oferite de prietenul lor, medicul Swaïtzer, evreu și neamț, un dușman al grecilor, că unii dintre grecii locului ce luaseră parte la răscoală și care încă mai opuneau rezistență, găsiseră adăpost în Mănăstire. Îndată după terminarea slujbei Sfântului Epitaf, a avut loc și năvălirea turcilor asupra Mănăstirii. În timpul atacului lor, Egumenul Rafail, dând dovadă de mult eroism, le-a arătat grecilor răsculați, ce se aflau acolo, un tunel de ieșire ascuns, poruncindu-le în mod expres să treacă în muntele alăturat, Pandera, pentru a scăpa cu viață. Turcii, atacând cu o neasemuită furie Mănăstirea, au cucerit-o fără să li se împotrivi cineva, i-au prins pe Părinți, precum și pe ceilalți mireni pe care i-au aflat acolo. Printre cei prinși se numărau Egumenul Mănăstirii, Părintele Rafail, Diaconul Nicolae, Proestosul satului, Vasile, soția sa, Maria, fetița lor în vârstă de 12 ani, Irina, pruncul de 11 luni Rafail, nepoata sa orfană de 16 ani, Eleni și învățătorul satului, Theodor din Epir. Egumenul, cu convingerea că Păstorul cel bun nu-și părăsește niciodată turma, ci se jertfește pentru ea, a rămas în Mănăstire pentru a-i întâmpina pe urâtorii turci, lucrătorii răutății. De asemenea, cu stăruință statornică și cu propria lor voie liberă, și ceilalți amintiți mai sus, au rămas lângă  Egumen, cu hotărârea puternică de a îi fi alături și de a se împărtăși de jertfa și de martiriul său, ca niște credincioși frați și ucenici în Hristos.

Părintele Stávros Monahul și fiul Melpomenei – epistatul Mănăstirii – Achindin, au scăpat cu viață, la îndemnul Egumenului Rafail, fără a fi prinși. Aveau să plinească mai apoi datoria sfântă de a înmormânta cinstitele moaște ale Mucenicilor, după proorocia arătată de Sfântul însuși.

Mucenicia Sfinților

Din momentul prinderii Egumenului Rafail în noaptea din Vinerea Mare, au început, în chipul cel mai sălbatic, interogatoriile. Cum însă turcii nu reușeau să obțină prin întrebări informațiile pe care le doreau, au început schingiuirile.

Mai întâi, l-au smuls din brațele mamei sale pe pruncul Rafail, în vârstă de 11 luni, l-au aruncat la pământ și l-au omorât bătându-l și lovindu-l cu picioarele. Pe mama acestuia, Maria, au legat-o de un copac, deoarece se zbătea să-și ia înapoi copilul, striga și plângea.

Apoi au început să o chinuiască groaznic pe Fecioara Muceniță Irina, de 12 ani, fata proestosului Vasile, în fața părinților săi, ca astfel să le clatine moralul și să îi poată șantaja, pentru a-și lepăda Credința și a le descoperi locul unde se ascundeau grecii răsculați. Au început, așadar, să arunce apă fiartă în gura micuței Rinoula, iar apoi i-au tăiat pe rând o mână și un picior, aruncând membrele ciopârțite și însângerate în fața părinților săi, care nu se plecaseră cererilor lor. Mama sa, nerezistând să vadă toate acestea, a făcut, ca urmare a zbuciumului sufletesc, infarct. Tatăl ei, însă, în ciuda nețărmuritei dureri sufletești, a rezistat și a rămas neclintit în credință. Barbarii, văzând că încercarea de șantaj s-a dovedit zadarnică, neaducând rezultatul dorit, au aruncat-o într-un vas mare și au ars-o de vie, încununându-i, astfel, martiriul (acest vas a fost găsit în urma săpăturilor din zilele noastre, având înăuntru cenușă, câteva oase arse și câteva pietre. Aceste oase au rămas pentru că nu au fost văzute la momentul îngropării celorlalte rămășițe din vas, în vreme ce pietrele au căzut în acesta din zidurile Bisericii atunci când a fost aruncată în aer de turci).

Pe tânăra nepoată a Proestosului, Eleni, care avea 15 ani și de la vârsta de 3 ani rămăsese orfană, turcii, bestii iar nu oameni, au siluit-o unul după altul, în repetate rânduri și au lovit-o fără milă, încât din pricina fricii, a durerilor și a sângelui pierdut, și-a dat duhul în mâinile Domnului.

Proestosul Vasile, după ce a trecut printr-un martiriu sufletesc, văzând mucenicia copiilor săi, a îndurat și înfricoșătoare cazne trupești. I-au tăiat nasul, urechile, organele bărbătești și i-au scos ochii. La sfârșit, i-au tăiat capul, bătându-și joc. De aceea, Proestosul Vasile este și trebuie cinstit ca Mare Mucenic.

Apoi, au început să-l chinuiască pe învățătorul Theodor, într-o mod deopotrivă de dur. I-au tăiat și lui organele bărbătești, mâinile, iar în cele din urmă capul, pe care i l-au pus apoi, în batjocură, între picioare.

Ultimul a mucenicit Sfântul Rafail, deoarece sălbaticii săi chinuitori însetați de sânge nu se grăbeau să îl omoare, crezând că îi vor smulge mărturisirea pe care o doreau. Astfel, a îndurat chinuri de neînchipuit. L-au ocărât, l-au bătut cu turbare și l-au amenințat. La un moment dat, Sfântul s-a ridicat în picioare și apucând crucea de pe rasa sa le-a arătat-o cu curaj și le-a spus: „Noi Lui ne închinăm și niciodată n-o să ne lepădăm de El!”. Atunci turcii s-au năpustit cu furie asupra lui, l-au dezbrăcat, l-au legat cu mâinile la spate și l-au lovit în continuu, fără milă, cu paturile puștilor, până a paralizat. I-au împuns trupul în diferite părți cu sulița și trăgându-l de barbă, l-au târât deasupra unor pietre tăioase, încât întreg locul se înroșise de sângele său. Apoi, întrucât victima nevinovată pe care o chinuiau continua să reziste și să îndure chinurile fără gemete, l-au atârnat de picioare cu capul în jos de crengile nucului bătrân care se afla în curtea Mănăstirii. Sub acel nuc săvârșeau Părinții în fiecare an slujba Învierii. În continuare, când ucigașii sălbatici, lipsiți de orice milă (oameni îndrăciți, după însuși cuvântul Sfântului) și-au dat seama că în ciuda tuturor chinurilor la care fusese supus, Egumenul Rafail nu se lepăda de Credința sa și nu îi trăda pe creștinii greci răsculați, cu ochii scânteind precum cărbunii roșii aprinși în foc și cu buzele pline de spuma urii și a furiei lor, l-au pus în genunchi la pământ și i-au tăiat capul într-un mod cutremurător: i-au tăiat capul cu fierăstrăul!! N-au început să taie de la nivelul gâtului, ci al gurii!! Maxilarul inferior, plin de sânge care a căzut, l-au aruncat jos în mijlocul unei bălți de sânge, la mică distanță de restul trupului. Acest maxilar n-a fost găsit când l-au îngropat pe Sfântul, din acest motiv fiind aflat separat, în afara mormântului, în urma săpăturilor din vremea noastră. Astfel, cel ce era deja Sfânt înainte de a mucenici, a devenit și slăvit Mare Mucenic al lui Hristos și și-a dat sfințitul său suflet Domnului!

Pe Sfântul Nicolae l-au legat și pe el cu mâinile la spate de un nuc mai mic ce se afla tot în curtea Mănăstirii și l-au chinuit zi și noapte, bătându-l și împungându-l cu sulițele. Însă, din cauza slabei sale constituții trupești, Sfântul Nicolae nu a rezistat mult timp chinurilor, anume bătăilor lipsite de milă, ci văzându-l și pe iubitul său Egumen bătut și plin de sânge, inima i-a cedat, așa încât și el și-a dat duhul în mâinile Domnului. După mărturia dată de Sfântul Rafail în vedenii, sufletele celor doi Sfinți au urcat împreună în cer. Împreună au fost în viață, împreună și în moarte!

Un medic străin, Alexandru, care îl iubea mult pe Părintele Rafail și care a venit în grabă să vadă ce se întâmplă când a aflat că turcii năvăliseră asupra mănăstirii, văzând priveliștea groaznică a masacrului pe care l-a îndurat Sfântul Egumen, prin tăierea capului cu fierăstrăul, de groază a înnebunit și și-a scos cuțitul să se omoare, însă inima i-a cedat înainte de a fi apucat să împlânte cuțitul.

După masacru și după îngrozitoarea baie de sânge, turcii, ca niște fiare însetate de sânge, după ce au batjocorit și au jefuit toate sfintele odoare și obiecte de valoare pe care le-au găsit, au dat foc Mănăstirii, aruncând-o în aer. Masacrul Mucenicilor s-a terminat în noaptea de luni a Săptămânii Luminate, cu cincisprezece minute înainte de miezul nopții (de luni după amiaza începuse, însă, deja ziua liturgică de marți, a treia zi a Sfintelor Paști), iar distrugerea Mănăstirii a avut loc mai apoi, în marțea Luminată, în zori, pe 9 aprilie 1462.

După distrugerile sălbatice amintite și după săvârșirea tuturor fărădelegilor descrise mai sus, turcii, ca niște fiare, își satisfăcuseră pe moment instinctele sălbatice și au plecat pentru a continua lucrarea fărădelegii lor în alte locuri. În urma lor au lăsat ruine arse și pietre pline de sângele Mucenicilor, în timp ce pe jos erau împrăștiate colo-colo cinstitele Moaște, membrele tăiate ale monahilor și ale mirenilor ce trecuseră prin acel masacru.

Între aceste fiare cu chip de om, cei mai de seamă și mai sălbatici chinuitori erau cinci oameni nemernici, între care doi turci musulmani, un laz (din Caucaz), un cerchez și un turc-albanez. În scurt timp, firește, pentru fapta lor pângăritoare, plină de toată răutatea, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu. Au fost prinși de greci revoluționari, care i-au omorât și i-au îngropat împreună în aceeași groapă…

Se întregește ceata Mucenicilor

În noaptea următoare, după plecarea hoardei turcești, monahul Stávros și epistatul Mănăstirii, Achindin, care până atunci se ascunseseră în peștera Părintelui Iosif, trecut la Domnul, cel împreună cu care Părintele Stavros se nevoise înainte, au ieșit din ascunzătoarea lor și au venit pe ascuns în satul alăturat, Thermi, rugându-l pe bătrânul preot al satului, Părintele Sava, orb, în vârstă de 112 ani, să îi urmeze până la mănăstirea pustiită, pentru a săvârși cuvenita slujbă pentru îngroparea Mucenicilor.

Și iată prima arătare a Harului dumnezeiesc și a Sfințeniei: Sosind la locul muceniciei, bătrânul preot orb a făcut rugăciune fierbinte, cerându-I lui Dumnezeu binecuvântarea și îngăduința de a vedea cu proprii săi ochi locul și Moaștele Mucenicilor. Și, o, minune, a strălucit atunci o lumină puternică, preotul a văzut din nou și a putut zări acea priveliște înfiorătoare. Apoi, după ce s-a rugat, a slujit plin de cutremur slujba de înmormântare și a rânduit îngroparea în felul următor: Moaștele Egumenului Mănăstirii, cele sfințite prin jertfa sa pentru Credință și Patrie au fost îngropate în interiorul Bisericii distruse. Ale Diaconului Nicolae în stânga curții Bisericii, ale Fecioarei Mucenițe Irina și ale celorlalți Mucenici în diferite locuri din jurul Sfintei Biserici, unde au fost găsite și după veacuri, în zilele noastre, la plinirea vremii. După îngroparea Moaștelor Sfinților Mucenici, epistatul Mănăstirii, Achindin, împreună cu monahul Stávros, l-au însoțit pe bătrânul preot pe drumul de întoarcere în satul său, unde a și adormit în Domnul peste puține zile.

Mai târziu, Părintele Stávros a fost prins de bărbați înarmați ai unei gărzi turcești, care știau că mai exista un călugăr în Mănăstire și care îl căutau. L-au chinuit în cel mai sălbatic chip și i-au tăiat capul, fără a izbuti, însă, să-i smulgă mărturisirea pe care o voiau. Sfintele sale Moaște au rămas două zile neîngropate, neîndrăznind nimeni să se apropie, până când doi creștini le-au luat și le-au îngropat în curtea mănăstirii pustiite din Karyes. Mai târziu, și epistatul Achindin a fost descoperit la rândul său de turci, mucenicind și el, după sălbatice chinuiri îndurate pe muntele Pantera. Sfintele sale moaște au fost îngropate în cimitirul Mănăstirii din Karyes, lângă mormântul părinților săi. Astfel, s-a închis dramatic lanțul masacrelor petrecute pe colina din Karyes, loc martiric, în vreme ce faptele înseși, de frica barbarilor și a sângeroșilor stăpânitori au rămas necunoscute, fiind treptat date cu totul uitării de către localnicii din Thermi, potrivit tradiției păstrându-se doar obiceiul slujirii aici a Dumnezeieștii Liturghii în Marțea Luminată, a treia zi de Paști, pe colina din Karyes, fără însă a ști cineva mai multe despre această datină.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s