Viaţa şi călătoriile Sfântului Grigorie Sinaitul – 6 aprilie

— preluare de pe site-ul “Pemptousia” —

http://www.pemptousia.ro/2014/04/viata-si-calatoriile-sfantului-grigorie-sinaitul-6-aprilie/

grigorie sinaitul, icoana de ecaterina ilinskoi, Rusia s 20 in

De-a lungul întregii sale vieţi, Sfântul Grigorie Sinaitul a fost un călător neobosit. Născut în jurul anului 1255 la Kukulos, lângă Clazomenae, pe ţărmurile de apus ale Asiei Mici, a fost luat prizonier în timpul domniei lui Andronicus II (adică după 1282), în cursul unui raid al turcilor, şi dus la Laodiceea, pe coasta siriacă. Răscumpărat de creştinii din acea regiune, a reuşit să ajungă în Cipru, unde a fost primit în prima treaptă a vieţuirii monahale, devenind „rasofor”[i]. A călătorit apoi la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, Muntele Sinai, iar aici a fost tuns în monahism. Din Sinai a călătorit la Ierusalim, iar de aici în Creta. Pe când se afla în această insulă, a întâlnit un monah vârstnic, Arsenie, care l-a învăţat despre „păzirea minţii, adevărata trezvie şi rugăciunea curată” (περί τε φυλακής νοός, περί νήψεως ειλικρινούς καὶ καθαράς προσευχής)[ii]. Această întâlnire a reprezentat un punct de cotitură pentru urcuşul duhovnicesc al lui Grigorie. Până în acel moment, rugăciunea şi asceza sa se aflau pe treapta „vieţii practice” (πράξις πρακτική); acum el începea să urce la nivelul „contemplaţiei” (θεωρία)[iii]. De vreme ce Grigorie a fost uneori considerat ca fiind reprezentant al unei spiritualităţi „sinaite” specifice, ar trebui să se reţină că el a învăţat despre rugăciunea lăuntrică în timp ce se afla în Creta, iar nu în Sinai[iv].

Din Creta, Grigorie a călătorit în Athos şi, fără zăbavă, a traversat întregul munte într-o încercare de a descoperi alţi monahi care să cunoască învăţătura duhovnicească împărtăşită lui de Arsenie. La început a fost dezamăgit. „Am văzut nu puţini”, îl consemnează ca spunând biograful său Calist, „împodobiţi foarte cu cărunteţe, înţelegere şi având toate virtuţile firii. Însă aceştia îşi puneau întreaga râvnă numai în viaţa practică. Întrebaţi fiind despre liniştire (hesychia) sau păzirea minţii şi contemplaţie, ei răspundeau că nici măcar după nume nu au auzit de aşa ceva.”[v] După o lungă căutare, Grigorie a aflat în cele din urmă trei monahi la Schitul Magoula, nu departe de Mănăstirea Filoteu, care aveau o oarecare cunoaştere despre contemplare şi rugăciunea lăuntrică; toţi ceilalţi pe care-i întâlnise erau preocupaţi exclusiv de viaţa activă[vi]. S-a aşezat aici, la Magoula.

Dacă este adevărată, această mărturie ne oferă un tablou lămuritor despre starea duhovnicească a Athosului în preajma începutului de secol XIV. Se poate ca patriarhul Calist, urmând obişnuinţa biografilor, să fi exagerat oarecum faptul că rugăciunea lăuntrică fusese până atunci neglijată în Sfântul Munte, pentru a scoate în evidenţă influenţa personală a eroului său; totuşi mărturia sa nu poate fi nesocotită cu totul. Se pare că atunci când a ajuns Grigorie în Athos, accentul era pus aproape exclusiv pe lucrarea exterioară: pe rucodelie şi ascultare strictă, pe postire şi alte lucrări ascetice asemănătoare, pe rânduiala exactă a rugăciunii liturgice. Viaţa lăuntrică era trecută cu vederea. Această necunoaştere răspândită în privinţa contemplaţiei şi „păzirea minţii” este cu totul remarcabilă, ţinând cont de faptul că este posibil ca Nichifor Isihastul să fi fost încă în viaţă atunci când Grigorie a venit pentru prima oară în Athos; oricum, moartea sa nu se petrecuse cu mult timp înainte[vii]. Ucenicii lui Nichifor trebuie să fi dus o viaţă atât de tăinuită în regiunile retrase ale Muntelui, încât Grigorie nu a putut să intre în legătură cu ei.

Pe când se afla în Athos, Sfântul Grigorie Sinaitul a ales să trăiască nu într-o coenobia mare, ci în mediul „semi-eremitic” al unui skete retras, în tovărăşia unui cerc restrâns de ucenici aleşi. Acesta a fost, de asemenea, chipul de vieţuire monahală aleasă de Sfântul Grigorie Palama în cea mai mare parte a timpului pe care l-a petrecut în Sfântul Munte. Totodată, în secolele XIV şi XVIII, ca şi în zilele noastre, tradiţia isihastă athonită a înflorit mai degrabă în sketes, decât în mănăstirile mari. „Iubitor al tăcerii, dacă putem vorbi despre un astfel de om”[viii], Grigorie Sinaitul a căutat mereu să ducă o viaţă de tăcere şi singurătate, ascuns de lume. Constrâns să locuiască un timp între zidurile Marii Lavre, el descoperă că „legătura directă cu monahii îl lipseau de hesychia după care tânjea”[ix]. În această privinţă, el aparţine mai degrabă liniei lui Evagrie Ponticul şi Sfântul Isaac Sirul, decât căii chinoviale a Sfinţilor Vasile cel Mare, Teodor Studitul şi Simeon Noul Teolog.

Dar în acelaşi timp, calea isihiei – era de părere Grigorie Sinaitul – nu era deloc monopolul pustnicilor, ci putea fi urmată în aceeaşi măsură de monahii din coenobia[x]. În cazul unuia dintre ucenicii săi, Isidor (ulterior patriarh), în loc să-l tundă în monahism, l-a sfătuit să se întoarcă în Tesalonic şi să urmeze acolo vieţuirea de „isihast urban”, lucrând ca pildă şi călăuză pentru un cerc de mireni: „Nu vreau ca să trăieşti aici în sălbăticie sau în munţi – de ce ai face asta? –, ci mai degrabă în lume, printre monahi şi mirenii care locuiesc acolo, ca să le slujeşti drept pildă pentru toţi… şi prin tăcerea ta, şi prin cuvântul tău”[xi].

Astfel de cuvinte implică faptul că rugăciunea lăuntrică este la fel de posibilă în oraş, pe cât este în pustie; mistica şi societatea nu sunt în mod necesar incompatibile şi nici nu se exclud reciproc. De asemenea, aceasta era convingerea neclintită şi a lui Grigorie Palama. Pe când se afla lângă Verea, a întâlnit un ascet pe nume Iov, care susţinea că rugăciunea neîncetată nu este cu putinţă decât pentru monahi. Palama a susţinut cu tărie părerea contrară, susţinând că porunca Sfântului Pavel „rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17) este valabilă pentru toţi creştinii, fără excepţie[xii].

grigorie sinaitul fresca de la Man Bussy, France 2007

În jurul anilor 1325-1328, tulburat de incursiunile turcilor – în faţa cărora monahii din schiturile împrăştiate din Athos, lipsiţi fiind de zidurile protectoare ale marilor chinovii, erau deosebit de vulnerabili – Sfântul Grigorie Sinaitul şi ucenicii săi au părăsit Sfântul Munte. A plecat la Tesalonic, iar de aici în Chios, cu intenţia de a se întoarce în Sinai. Dar la Chios şi-a schimbat planurile, plecând în Mitilene, iar de aici la Constantinopol. După şase luni în capitală, a purces la drum către Paroria, în Munţii Strandja, la graniţa dintre Imperiul Bizantin şi Bulgaria. Prima sa şedere aici a fost de scurtă durată. S-a reîntors pentru o vreme la Constantinopol şi apoi în Athos, însă, în cele din urmă, s-a stabilit în Muntele Katakryomenos (Paroria), probabil în timpul anului 1335 sau puţin mai târziu. A murit aici pe data de 27 noiembrie 1346.

În această regiune sălbatică şi nepopulată, Sfântul Grigorie Sinaitul a întemeiat un veritabil „atelier duhovnicesc”, în cuvintele biograful său[xiii]. În timpul ultimilor săi ani el a adunat sub grija sa o obşte considerabilă de monahi, nu doar greci, ci şi bulgari şi sârbi. S-a bucurat de sprijinul şi protecţia ţarului Ioan Alexandru al Bulgariei[xiv]. Obştea sa din Paroria a slujit ca legătură între lumea greacă şi cea slavă, ocupând astfel o poziţie cheie în ceea ce a fost iscusit denumit „isihasmul internaţional”. Monahii din Paroria sau ucenicii lor direcţi – bărbaţi precum Sfântul Teodosie din Trnovo, Sfântul Romil (Roman) din Vidin, patriarhul Eftimie al Bulgariei şi mitropolitul Ciprian al Kievului – au fost cei responsabili de marea renaştere a monahismului contemplativ care a cuprins întreaga creştinătate slavă în Evul Mediu târziu[xv].

Călătoriile pe mari distanţe ale lui Sfântului Grigorie Sinaitul pot părea ca o surpriză celor familiarizaţi cu principiul benedictin al stabilităţii. Multe paralele pot însă fi citate din tradiţia monahală răsăriteană. Dacă Grigorie s-a mutat din loc în loc, aceasta s-a datorat nu unei nelinişti inerente unei instabilităţi de caracter sau spirituale, ci mai degrabă altor trei factori. În primul rând, în această perioadă, Imperiul Bizantin traversa o perioadă de mare nesiguranţă, aşa cum era expus atacurilor neîncetate din afară.

În al doilea rând, fiind iubitor de tăcere, Grigorie pare să fi simţit şi el chemarea de a acţiona ca „misionar” al isihasmului şi a dorit să răspândească pe cât de departe posibil învăţătura despre rugăciunea lăuntrică.

Kallistos-Ware_Rugaciunea-lui-Iisus-la-Grigorie-Sinaitul-smallÎn al treilea rând, şi cel mai important, el tânjea după izolare şi se temea că, dacă va sta prea mult într-un singur loc, va deveni o celebritate: faimos, cinstit şi „recunoscut” [ca autoritate spirituală][xvi]. În biografia sa, patriarhul Calist evidenţiază căldura personalităţii Sfântului Grigorie, blândeţea sa şi sentimentul de bucurie paşnică pe care-l insufla: „L-am văzut ieşind din chilia sa cu faţa strălucind şi, de parcă ar fi zâmbit, mă privea cu bucurie… Mi-a răspuns cu multă blândeţe şi delicateţe, aşa cum obişnuia… În privirea sa era bucurie, iar în suflet blândeţe…”[xvii]. Iar acest sentiment de bucurie, aşa cum vom afla în scurt timp, este viu zugrăvit în învăţătura lui Grigorie despre rugăciune.

Sursa: Mitropolitul Kallistos al Diokleei (Ware), Rugăciunea lui Iisus în scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul, Ed. Doxologia, 2014.


[i] Acesta pare să fie înţelesul pentru Calist, Viaţa, 4 (5, 5), „purta veşmintele monahale”, fără să facă până aici vreo referinţă la tunderea în monahism. Când Calist vorbeşte despre sosirea lui Grigorie în Sinai, el spune clar că „părul capului său era tuns” (5, 8).

[ii] Calist, Viaţa, 5 (9, 3-4).

[iii] Termenii „viaţă activă/practică” şi „viaţă contemplativă” sunt, desigur, întrebuinţaţi aici conform sensului lor patristic original, şi nu conform conotaţiei lor moderne occidentale. „Viaţa activă” nu semnifică viaţa de slujire efectivă în lume – propovăduire, învăţare, viaţă socială şi celelalte asemenea –, ci strădania de a dezrădăcina patimile şi de a dobândi virtuţile. Dacă înţelegem astfel termenul, se poate spune că mulţi pustnici şi mulţi monahi şi monahii care trăiesc într-o retragere deplină sunt cu totul absorbiţi de „viaţa activă”. Pe baza aceluiaşi model, sunt bărbaţi şi femei dedicaţi în lume unei vieţi de slujire, care au rugăciunea autentică a inimii; iar despre aceştia se poate spune în mod justificat că duc o „viaţă contemplativă”. Ceea ce contează nu este starea exterioară, ci realitatea lăuntrică.

[iv] Despre conceptul de spiritualitate „sinaită”, vezi I. Hausherr, SJ, La Méthode d’Oraison Hésychaste (Orientalia Christiana, ix, 2 [36]: Roma, 1927), pp. 118-129, 134-142, în special p. 125. O întrebuinţare masivă a acestui concept o întâlnim în „Un Moine de l’Église d’Orient”, La Prière de Jèsus (a treia ediţie, Chevrogne, 1959), pp. 24-57. Monahul anonim care a scris aceste rânduri consideră că Grigorie Sinaitul reprezintă „sfârşitul fazei sinaite şi începutul celei athonite” (p. 44); el se înşală însă atunci când spune că Grigorie l-a întâlnit pe Arsenie în Sinei (ibidem). Pr. Hausherr, ulterior, a retras sau a restrâns multe din cele scrise de el în 1927 despre spiritualitatea sinaită: vezi „Le Traité d’Oraison d’Evagre le Pontique”, Revue d’Ascétique et de Mystique, xv (1934), pp. 169-170; Noms du Christ et voies d’oraison (Orientalia Christiana Analecta 157: Roma, 1960), pp. 247-248.

[v] Calist, Viaţa, 6 (10, 12-16).

[vi] Viaţa, 7 (10, 17-23).

[vii] Despre Nichifor Athonitul sau Isihastul, vezi Grigorie Palama, Triade în apărarea Sfinţilor Isihaşti, I, 2, 12 (ed. J. Meyendorff [Louvain, 1959], 99, 5-11) şi II, 2, 2-3 (321, 10-323, 22). Mărturia lui Palama implică faptul că Nichifor era binecunoscut ca îndrumător duhovnicesc în Muntele Athos, lăsând în urma sa o moştenire influentă – iată o concluzie care nu transpare şi din Viaţa lui Grigorie Sinaitul scrisă de Calist.

[viii] Calist, Viaţa, 15 (33, 7-8).

[ix] Viaţa, 16 (38, 28-29).

[x] Viaţa, 14 (31, 20-23).

[xi] Patriarhul Filoteu, Viaţa lui Isidor, 22 (ed. A. Papadopoulos-Keramevs, Zapiski Istoriko-Filologicheskago Fakul’teta Imperatorskago S. – Peterburgskago Universiteta, lxxvi [St. Petersburg, 1905], 77, 21-26). A se compara Meyendorff, Introduction á l’étude de Grégoire Palamas, p. 54: „Odată în plus, vedem aici o trăsătură caracteristică a isihasmului din secolele XIII şi XIV, pe care căuta să-l promoveze un Teolipt al Filadelfiei: monahismul văzut ca misiune profetică în şi pentru lume, şi nu doar ca metodă de mântuire personală”.

[xii] Patriarhul Filoteu, Encomium S. Gregorii Thesalonicensis (MPG cli, cols 573B-574B). A se compara cu textul din Filocalia, vol. v (Atena, 1963), pp. 107-112; de asemenea, Egumenul Hariton de la Valaam, The Art of Prayer, traducere de E. Kadloubovsky şi E.M. Palmer (Londra, 1966), pp. 87-88.

[xiii] Viaţa, 19 (43, 24-25).

[xiv] Viaţa, 17 (40, 12-41, 30).

[xv] Despre influenţa Sfântului Grigorie Sinaitul în teritoriilor slave, vezi A. A-N. Tachiaos, Epidraseis tou Hesychasmou eis tin Ekklisiastikin Politikin en Rosia 1328-1406 (Tesalonic, 1962), în special, pp. 65-68; D. Obolensky, The Byzantine Commonwealth: Eastern Europe, 500-1453 (Londra, 1971), pp. 301-305 şi p. 404 (bibliografie).

[xvi] Totuşi în ceea ce priveşte dorul de singurătate, Grigorie a fost mai puţin dispus la compromisuri decât prietenul său Maxim Kavsokalivitul, care – pentru a se feri de ispita dorinţei de stăpânire – îşi ardea în mod regulat chilia şi pleca într-un alt loc.

[xvii] Viaţa, 8 (12, 9-10 şi 29-30); 10 (18, 29-30).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s